"Eu sunt cel ce Te-am răstignit", Rudolf Steiner

1. „Eu sunt cel ce Te-am răstignit”
Rudolf Steiner, GA necunoscut
4 martie 1911, Hanovra
Atunci când în știința spirituală
aflăm că omul este compus din
mai multe membre - corpul fizic,
corpul eteric, corpul astral, Ego,
Manas, Buddhi, Atma - acesta
este doar începutul și ar fi o
eroare periculoasă dacă s-ar
răspândi convingerea că, cu
cunoștințele oferite de știința
spirituală elementară despre
natura omului, evoluția sa prin
reîncarnare și karma și altele
asemenea, știm deja tot ce este
necesar să știm despre viața
spirituală, că acest lucru este
suficient pentru progresul
omului. Este adevărat, aceste
lucruri trebuie cunoscute, dar
trebuie să deprindem din ce în
ce mai mult să privim știința spirituală ca pe ceva ce pătrunde în întreaga noastră viață și se
transformă în practică până la idealuri înalte, dar și ci și în ceea ce privește fiecare impuls în
viață, oricât de mic. Această transformare în practică nu poate fi realizată prin idei abstracte, ci
numai prin cunoștințe, idei și concepte ce pot contribui la înțelegerea modului în care aceste
elemente structurale ale omului sunt interconectate și conlucrează.
S-ar putea susține că și acest lucru ar putea fi înțeles și că atunci totul deja ar fi cunoscut, dar
adevărul este că întrepătrunderea diferitelor membre ale ființei umane se schimbă pe parcursul
etapelor progresive ale evoluției. În Egiptul antic, de pildă, aceste membre funcționau cu totul
diferit de modul în care o fac astăzi în ființa umană. Prin urmare, cunoașterea modului în care
membrii erau interconectați în Egiptul antic nu ne spune nimic, în realitate, despre natura
omului din epoca noastră. Orice încercare de a transplanta înțelepciunea templelor din Egiptul
antic în epoca noastră nu ar fi nici corectă, nici potrivită pentru zilele noastre. Nu putem vorbi
despre aceste lucruri în același mod în care înțelepții preoți ai Egiptului antic le vorbeau
discipolilor lor.
Această interacțiune între elementele structurale ale ființei umane se schimbă chiar și pe
parcursul vieții individualității umane. În copilărie și în perioade mai târzii ființa umană nu este

2. aceeași din această perspectivă. Știți bine că conștiința copilului este diferită de cea a unei ființe
umane mature. Această diferență se exprimă prin faptul că, pentru început, copilul nu își spune
"eu". Acest cuvântul ce este atât de important pentru noi este rostit abia mai târziu, atunci când
conștiința de "eu" se trezește în copil. Conștiința copilului este cu totul diferită. Copilul nu s-ar
desemna pe sine însuși spunând, așa cum facem noi în anii următori: "Eu simt, eu îmi doresc
asta sau aia". Între vârsta de 2½ și 3½ ani (variază în funcție de individ) se întâmplă ceva în copil,
ceea ce putem confirma cu ușurință dacă ne uităm înapoi la propria copilărie. Constatăm că ne
putem aminti până la un anumit punct și apoi firul memoriei prin care se păstrează conștiința
propriilor noastre fapte se rupe. Știm că "eu" a existat înainte de această ruptură a memoriei,
dar nu se afla în sfera conștiinței noastre.
Astfel, există o viață a "eu-lui" între naștere și aproximativ al treilea an de viață, timp în care
relația "eu-lui" cu corpurile fizic, eteric și astral nu este deloc aceeași ca cea de mai târziu.
Știința spirituală dezvăluie că în acești primi ani ai copilăriei, "eu-l" plutește în jurul corpului ca o
aură, și abia gradual pătrunde în ființa umană. În aceeași măsură în care "eu-l" pătrunde, ființa
umană începe să-și spună "eu", să se relaționeze lucrurilor. Înainte ca aceasta să se întâmple,
"eu" lucrează din exterior, iar când studiem organismul copilului atunci ne putem da seama cât
de mult este de făcut. Structura delicată a creierului, de pildă, trebuie să fie construită, iar "eu-
l" o face și poate face acest lucru doar atâta timp cât nu este lăuntric legat de organism.
S-ar putea susține că "eu-l" uman nu este suficient de inteligent pentru a-și construi propriul
său creier, pentru a-i da acele brazde și convoluții infinit de delicate ce îi permit să fie un
instrument de gândire. Această lucrare, însă, nu este efectuată doar de către om; în activitatea
sa asupra corpului, "eu-l" este însoțit și dirijat și de înțelepciunea altor forțe. De ce poate "eu-l"
copilului să lucreze cu o asemenea înțelepciune și totuși mai târziu să nu știe nimic despre
aceasta? Motivul este că atât timp cât "eu-l" se află în exterior, este aură, el este conectat cu
lumea spirituală. În timp ce "eu-l" copilului lucrează în acest fel asupra corpului, văzătorul poate
observa că fluxurile ce pornesc de la el, pe de o parte, intră în corp, iar pe de altă se întind în
sus, spre Ierarhii, spre Îngeri, Arhangheli, Arhai și așa mai departe. Prin urmare, se poate spune
cu adevărat că "eu-l" copilului este ancorat în lumea spirituală.
Adevărurile științei spirituale nu sunt menite să fie ușor de înțeles. Ele sunt mult, mult mai
profunde. Am spus adesea că cel mai înțelept om poate învăța multe de la un copil. "Eu-l"
copilului, care plutește ca o aură în jurul capului și a părții superioare a corpului copilului, este
ca o legătură telefonică cu lumea spirituală, iar în această aură văzătorul poate percepe faptele
întrețesute ale Ierarhiilor superioare. Pentru viziunea spirituală, această aură continuă până în
tărâmurile Ierarhiilor. Și în aceeași măsură în care "eu-l" pătrunde în corp și omul începe să-și
spună "eu", cedând în fața iluziei că "eu-l" său este închis în limitele corpului său, în această
măsură firul de legătură cu lumile spirituale este, într-o anumită măsură, întrerupt.
Astfel, legătura dintre "eu" și celelalte membre corporale nu este aceeași în copilăria timpurie
ca mai târziu în viață și se poate spune că există o diferență între acest "eu", în timp ce lucrează
în copilăria timpurie în afara corpului, și "eu-l" din viața mai târzie. Căci în copilăria timpurie

3. "eu-l" este productiv creativ, în timp ce mai târziu își pierde aceste forțe creatoare. Așa cum
este corpul uman astăzi, noi suntem compuși în viața de mai târziu din corpuri fizic, eteric și
astral și din "eu" care se simte ca ființând în aceste corpuri; forțele spirituale, dătătoare de
viață, care erau active în copilăria timpurie, sunt suprimate. De fapt, noi le suprimăm și întreaga
noastră viață este un proces de asfixiere, de amorțire a forțelor vii care acționau în copilăria
timpurie. Forțele spirituale ale Cosmosului trăiesc și țes în această perioadă a vieții, iar mai
târziu învelișurile noastre au un efect de asfixiere, de distrugere asupra acestor forțe.
În viața omului, două feluri de fapte ies în evidență. Există fapte prin care cu și asupra acestor
forțe vii se lucrează și ele sunt stimulate la o nouă activitate; și există fapte ce au un efect
distructiv asupra lor. Există fapte ce aprind aceste forțe spre activitate și altele ce le
subminează, le distrug. Noi realizăm fapte întru atingerea unui scop moral, a unui ideal spre
care tindem, pentru că în calitate de ființe umane ar trebui să avem și alte scopuri decât cele
spre care ne conduc impulsurile, instinctele și pasiunile noastre. Prin simpatie, compasiune, prin
împărtășirea durerii și a bucuriei cu semenii noștri, ajungem să săvârșim astfel de fapte ce ne
conduc dincolo de orizontul vieții noastre obișnuite, spre idealurile noastre. Omul poate, însă,
săvârși și fapte ce-i sunt stimulate doar de impulsuri și instincte. Există o diferență enormă între
aceste două tipuri de fapte și acest lucru este inevitabil în actualul ciclu de evoluție. Asta nu
înseamnă, însă, că și în viitor situația va fi aceeași, deoarece ne putem strădui să spiritualizăm
chiar și cele mai inferioare, cele mai profund instinctive acțiuni. Astăzi, omul mănâncă în funcție
de impulsurile sale, dar când va învăța să privească planta ca fiind de parcă împinsă de o forță
spirituală din centrul pământului spre soare, când va învăța să privească planta ca pe o ființă
spirituală, atunci nu o va mai devora ca un animal, ci va simți că, prin intermediul plantei pe
care o mănâncă, el se unește cu forța spirituală care o pătrunde cu natura-i solară. Omul va
ajunge treptat să simtă acest lucru. Dar sentimentul că și în aceste acțiuni instinctive, în aceste
fapte materiale, există ceva spiritual, este încă un ideal al viitorului îndepărtat. Astăzi, faptele
născute din impuls și instinct încă se amalgamează cu faptele săvârșite întru urmărirea unui
ideal.
Oricine va recunoaște că în viața noastră un ideal se ridică în fața noastră pe înălțimi înalte, în
timp ce faptele pe care le facem în urmărirea acestui ideal par foarte nesemnificative în
comparație cu el. Cine nu a simțit acest lucru are puține cunoștințe despre ce este un ideal în
adevăratul sens al cuvântului. Este necesar să simțim cât de mult acțiunile din viață, în plan fizic,
sunt departe de ceea ce noi concepem ca fiind un ideal care planează la înălțime. Gândirea și
sentimentele noastre au o sferă de cuprindere mult mai largă decât acțiunile respective ale
noastre în planul fizic. Acestea din urmă sunt ca un cerc mic, iar idealul la care aspirăm este ca
un cerc mare. Invers este cazul celuilalt tip de acțiuni - cele ce provin în întregime din impulsuri.
Acolo acțiunea este mare, iar sentimentul și gândirea pe care i le aplicăm sunt mici. Diferența
dintre aceste două tipuri de acțiuni este foarte evidentă în viață.
Or, toate faptele de acest gen ce provin din impulsuri au un efect distructiv asupra forțelor
vitale ale "eu-lui" de copil și sunt, de fapt, cauza morții în planul fizic, în timp ce toate faptele

4. săvârșite în urmărirea unui ideal stimulează și reaprind forțele care sunt prezente, la început, în
"eu-l" copilului. Astfel, oscilăm între ceea ce regenerează viața și ceea ce aduce distrugerea în
noi. Când vom înțelege acest lucru, ne vom da seama, de asemenea, că, în calitate de ființe
umane, trebuie să căutăm forțe dătătoare de viață pentru organismul nostru. În timpurile
străvechi, aceste forțe dătătoare de viață se revărsau din lumile superioare. Împreună cu
vechea clarviziune, idealurile se revărsau în sufletele oamenilor, iar aceste idealuri aprindeau
forțele dătătoare de viață de care omul are nevoie. Astăzi, în actualul nostru ciclu de evoluție,
omul trebuie să treacă prin școala în care idealurile care-i pătrund inima sunt din ce în ce mai
rare. Evoluția a ajuns acum în punctul în care idealurile care vin de la sine, care parvin fără efort
din partea ființei umane, sunt pe cale de dispariție. În cele din urmă, fluxul lor va înceta cu totul
și oamenii vor trăi fără idealuri, cu excepția cazurilor în care, din propria lor voință, vor găsi
forțele care să le aprindă o nouă viață.
Materialismul care a învins omenirea a apărut pentru că ființa omului a devenit un teren
deșertic pentru idealurile sale. Evoluția cosmică trece ca un foc mistuitor peste idealuri și
singurul mijloc de a preveni pustiirea totală în ființa omului și căderea lui în materialismul sec
este acceptarea conștientă a științei spirituale, ce aduce cunoașterea faptului că omul își are
originea în lumile spirituale și că trebuie să pătrundem cu o conștiință din ce în ce mai mare în
aceste lumi. Atunci va fi posibil ca idealurile să coboare din nou din aceste lumi. Din ce în ce mai
mult, ființele umane vor fi împinse instinctiv către știința spirituală și, cu o conștiință de sine
deplină, vor desfășura un nou idealism ce le va impregna cu noi forțe în viață. Alții vor fi din ce
în ce mai puțin dispuși să cunoască ceva din lumile spirituale. Mâna de oameni care se vor
strădui să se îndrepte spre știința spirituală va crește constant, dar ceilalți vor avea o antipatie
față de aceștia - o antipatie ce se va transforma în ură - și vor contribui din ce în ce mai mult la
distrugerea idealismului care va curge în sufletele oamenilor.
Tradițiile religioase și alte tradiții ce există și astăzi dau naștere unor idealuri în mod inconștient,
dar cu cât omul uită mai mult ceea ce au realizat religiile și filozofiile, cu atât mai mult aceste
idealuri vor dispărea și se vor stinge, iar omul va ceda impulsurilor naturii sale corporale
exterioare. Iar dacă s-ar spune că idealurile nu se vor pierde chiar dacă oamenii refuză să
accepte știința spirituală, asta ar fi un mod de a vorbi în deșert și neadevărat.
Astfel, se poate percepe o afinitate între forțele care acționează în copilăria timpurie și forțele
vitale ale idealismului în natura umană. Idealismul este o forță vie în om, care poartă în el
impulsul de a se uni cu forțele care acționează în copilăria timpurie. În jurul celui de-al treilea
an, aceste forțe ale copilăriei încetează să mai fie active; de atunci încolo, noi distrugem aceste
forțe dătătoare de viață și ele nu pot fi reaprinse decât atunci când idealismul devine un impuls
activ în suflet. Timp de trei ani din viața noastră avem în jurul nostru ceea ce este purtătorul și
susținătorul forțelor cu adevărat vii. Am fi altfel de ființe dacă și mai târziu în viață forțele tinere
și proaspete ale vieții ne-ar fi încă accesibile și dacă le-am putea impregna cu o inteligență pe
deplin conștientă. Avem forțele de viață creatoare ale "eu-lui" în copilăria timpurie, dar le
pierdem mai târziu în viață.

5. Calea evoluției umane este așa că în primii șapte ani se dezvoltă corpul fizic, corpul eteric până
la vârsta de 14 ani, corpul astral până la 21 de ani, apoi sufletul sensibil (sufletul senzației) până
la 28 de ani, sufletul mental intelectual (sufletul rațiunii) de la 28 la 35 de ani și sufletul
conștient (sufletul conștiinței) începând cu al 35-lea an. Sufletul intelectual este cel care,
începând cu al 28-lea an de viață, ne impregnează pe deplin cu "eu"-conștiința, dar "eu-l" a fost
de mult timp amorțit prin forțele noastre corporale, astfel încât cele mai puternice forțe vitale
ale "eu"-lui și conștiința de "eu" însăși nu coincid.
Omul ar evolua cu totul altfel dacă, înainte de al 28-lea an, constituția sa corporală nu s-ar
dezvolta în așa fel încât să lucreze cu un efect de amorțire asupra "eu-lui", ci dacă "eu-l" și
conștiința de "eu" ar fi în unison complet și ar putea lucra cu toată puterea unul asupra celuilalt
între al 28-lea și al 35-lea an. Ca urmare a cedării în fața impulsurilor și a pasiunilor noastre și,
prin aceasta, a amorțirii forțelor noastre originale de "eu", am împins aceste forțe acolo unde
nu le este locul, iar aici, dintr-un alt punct de vedere, ajungem să înțelegem tentațiile lui Lucifer
și Ahriman. Dacă Lucifer și Ahriman nu ar fi fost puși pe treabă și dacă omul nu ar fi căzut pradă
lor, forțele originare dătătoare de viață ar fi rămas și ar fi ajuns la apogeu atunci când omul își
atinge apogeul vieții sale, odată cu nașterea sufletului intelectual, în care se trezește conștiința
de "eu" și forțele simțirii și ale înțelegerii ajung la dezvoltarea lor deplină. Atunci ar putea
funcționa toate puterile creatoare ale copilăriei. Cât de diferit ar sta omul în viață dacă forțele
lui Lucifer și Ahriman nu ar acționa asupra lui! El nu și-ar maltrata creierul la o vârstă prea
fragedă, iar spre al 30-lea an de viață ar avea puterea, puterea pe deplin conștientă, de a face
din creierul său un instrument veritabil pentru intelectul său.
Ceea ce au adus Lucifer și Ahriman trebuie totuși să fie rectificat spre timpurile când pământul
va ajunge la sfârșitul său; întreaga tentație trebuie să fie anulată, adică omul va trebui să fi luat
în sine forțele prin care va fi capabil să lucreze în mod conștient din propriul său "eu". Forțele
"eu"-ului lucrează inconștient în copilăria timpurie, dar ele și-au pierdut puterea ca urmare a
ispitei, iar un obiectiv al viitorului este dezvoltarea unui idealism atât de înalt încât noi forțe,
care să dea viață, să curgă în noi și să lucreze din nou asupra naturii noastre corporale. Apoi,
prin următoarele încarnări, vom purta în suflet un idealism tot mai mare, care va permite
forțelor dătătoare de viață să curgă în noi din ce în ce mai abundent, astfel încât, la sfârșitul
evoluției terestre, să dezvoltăm o asemenea putere încât, în deplină conștiință, vom fi capabili
să lăsăm forțele tinereții, ale copilăriei, să lucreze activ în noi.
Să ne imaginăm că idealul cel mai înalt a fost odată întrupat - cu toată puterea sa dătătoare de
viață – întrupat ca ființă umană. Întrebarea ar fi atunci: Cât timp "eu-l" de copil este lăsat de om
să lucreze în el în mod inconștient? Îi permite aceasta timp de trei ani și apoi, după ce a căzut
victimă influenței luciferice, începe să-l amorțească și să-l distrugă. Acum, dacă înainte de
sfârșitul evoluției pământești, când oamenii vor fi dobândit deja puterea de a lucra asupra lor în
deplină conștiință a ”eu”-lui - dacă undeva pe la mijlocul evoluției pământești acest Ideal s-ar fi
întrupat, atunci, în conformitate cu forțele karmei, acest Ideal înalt ar putea lucra în om doar
timp de trei ani; Idealul ar trebui să coboare în corp spre al 30-lea an de viață și să lucreze în

6. acest corp în același mod ca și forțele care lucrează în noi în mod inconștient în primii trei ani ai
copilăriei. Când sufletul intelectual (sufletul rațiunii) se trezește, el trebuie să se înrădăcineze în
corpul uman ca forță sufletească conștientă spre al 30-lea an de vârstă. Forțele cosmice
înțelepte ar trebui să aibă grijă să ofere un corp uman atât de pregătit, încât spre al 30-lea an să
poată primi un "eu" care să conțină forțele care ajung până la Ierarhii și capabil să ducă aceste
forțe până jos, într-un corp uman. Iar acest "eu" ar trebui să coboare în deplină conștiință în
acest corp uman, în care ar putea locui timp de 3 ani - dar nu mai mult.
Numai așa putea fi întruchipat acest Ideal sublim. Astfel, pe pământ avea să existe un om cu un
corp fizic, unul eteric, un corp astral și un "eu", iar acest "eu" ar fi trebuit să părăsească acest
înveliș pe la 30 de ani și un "eu" de copil ar trebui să coboare în loc, în deplină conștiință, în
aceste țesuturi cu forțe care să ajungă până la Ierarhii. Idealul întrupat a fost Iisus Hristos. Și, pe
măsură ce membrele ființei umane se dezvoltă treptat, învățăm astfel să-L înțelegem pe
Hristos, încât spunem: În El lucrau, în deplină conștiință, acele forțe divine care lucrează
inconștient în ființa umană până în al treilea an de viață. Acest Hristos-"eu", plin de forțele
complete ale copilăriei, a coborât la Botezul din Iordan în corpul lui Isus din Nazaret și a lucrat
timp de trei ani în corporalitate umană. Așa a lucrat Karma mondială. Acest Hristos-"eu" a locuit
într-un trup uman timp de trei ani, după care s-a săvârșit Misterul de pe Golgota. Puterea care
provine din Misterul de pe Golgota este capabilă să îi facă pe oameni să înțeleagă că acest
Hristos-"eu" este izvorul și sursa acelor forțe care aprind la viață puterea de a crea idealuri.
Atunci când puterea de a crea idealuri se umple de viață nouă prin privirea spre cel mai înalt
dintre ele, când forțele senzațiilor, sentimentelor și ale intelectului uman sunt complet pătrunse
de acest ideal, atunci va fi ca și cum Hristos Însuși ar umple sufletul uman, și atunci, într-un
astfel de suflet, cuvintele sf. Pavel își vor găsi împlinirea: "Nu eu, ci Hristos în mine".
Când înțelegem acest lucru, înțelegem și altceva, și anume că, în momentul evenimentelor din
Palestina sufletul intelectual (al rațiunii) se afla în stadiul său normal de dezvoltare, deoarece în
sufletul intelectual sau mental trebuia să fie primit Hristos-"eu". Ne dăm seama că, pentru a-L
înțelege pe Hristos, trebuie să înțelegem natura și ființa omului și multe pasaje din Biblie capătă
un nou sens și o nouă semnificație, de pildă cuvintele: "Dacă nu deveniți ca niște copii mici, nu
puteți intra în împărăția cerurilor", adică în regiunea lumilor spirituale. Cu o conștiință deplină,
așa cum este a noastră la apogeul vieții, trebuie să ne scufundăm în forțele care au acționat în
noi în copilăria timpurie. Sufletul nostru intelectual (al rațiunii), împreună cu "eu-l" în
dezvoltarea sa de la 28 la 35 de ani, trebuie să primească în sine aceste forțe de copil, astfel
încât ceea ce se realiza din exterior, inconștient, în copilăria timpurie, să fie realizat spiritual, cu
o conștiință deplină, pe un plan superior.
Ființele umane se deosebesc de animalele superioare prin faptul că acestea din urmă își găsesc
echilibrul încă de la început de viață. Animalul, ca animal care se cațără, sare, aleargă, găsește
echilibrul pe care-i cere viața. Omul, însă, trebuie să învețe să-și găsească echilibrul ca ființă
verticală. Și aceasta este o muncă a "eu-lui". "Eu-l" aduce starea noastră de echilibru, în timp ce
animalul își dobândește echilibrul prin instinctele implantate. La om, "eu-l" creează echilibrul și

7. indică drumul care trebuie urmat în viață. "Eu-l" îi arată omului calea și îi oferă ideile, gândurile,
cunoștințele sale. Animalul are instincte; omul dobândește înțelepciunea și ajunge la adevăr
prin cunoaștere. Astfel, putem spune: prin lucrarea "eu-lui", omul primește, încă din copilărie,
acele forțe care îi dau viața. Prin intermediul "eu-lui", omul dobândește cunoașterea, care îl
conduce la adevăr. Prin intermediul "eu- lui", omul se ridică în poziția verticală și găsește calea.
Aceasta este ceea ce se desfășoară în mod inconștient, în timp ce corpul uman se dezvoltă în
copilăria timpurie. Același lucru, ridicat la un nivel mai înalt și urmărit în mod spiritual, se
întâmplă cu omul atunci când își impregnează ființa cu puterea lui Hristos. Când această putere
a lui Hristos a devenit realitate în suflet, când Hristos a devenit o trăire, experiență vie în suflet,
când sufletul a găsit astfel direcția căii sale, când cunoaște adevărul lumilor superioare, atunci
acest "eu" din om poate afirma: Eu sunt calea, adevărul și viața - realizând în același timp că nu
"eu-l" personal, pământesc, este cel care vorbește, ci Hristos în el.
Hristos în om este "eu-l" de copil, care lucrează în viața de mai târziu ca o putere spirituală. De
aceea, cuvintele: "Dacă nu deveniți ca niște copii mici, nu puteți intra în Împărăția cerurilor"
conțin îndemnurile: Deveniți ca niște copilași, deveniți puternici, stați drepți, învățați să vă găsiți
calea prin intermediul lui Hristos în voi, deveniți căutători ai adevărului și atunci, în deplină
conștiință, veți regăsi în voi înșivă și forțele aprinzătoare de Viață care se revărsau în organismul
vostru în copilărie în mod inconștient. Gândiți-vă la acest "eu" de copil spiritualizat și amplificat
- asta este ceea ce trebuie să lucreze în noi prin toate încarnările următoare. Trebuie să trăim cu
acest spiritualizat "eu" de copil, așa cum trăim acum cu "eu-l" nostru pământesc. Vom trăi
atunci cu Hristos-"eu". Pentru ca acest lucru să fie posibil, au avut loc evenimentele din
Palestina.
Astfel vedem cum, prin ceea ce a avut loc cândva, când idealului uman cel mai înalt i s-a dat o
bază reală în viață, a fost stabilită calea omului pentru toată evoluția ulterioară. Misterul
Golgotei se află în punctul esențial al întregii existențe și trebuie privit ca singurul ghid adevărat
pentru toate încarnările următoare. Acesta este Adevărul care trebuie să devină cea mai
profundă experiență umană.
Ce se întâmplă cu forțele „eu-lui” de copil? Aceste forțe din primii trei ani sunt amorțite de
impulsurile și pasiunile egoiste ale oamenilor. Dacă omul nu ar fi primit la începutul evoluției
pământului un fond suficient de înțelepciune și forță vitală pentru a-i permite să-și țină ferm
existența în fața acestor forțe distructive, nici o dezvoltare nu ar fi fost posibilă pentru el. Prin
influențele lui Lucifer și Ahriman, omul a atenuat treptat aceste forțe originale ale vieții și ele nu
au putut fi reaprinse decât prin acea individualitate unică, care nu a luat calea obișnuită a
evoluției umane, care nu a cedat lucrării lui Lucifer și Ahriman, care a intrat o dată și doar o
singură dată într-un corp uman, care a împărtășit toate experiențele umane în timpul în care a
fost pe pământ și care stă înaintea tuturor sufletelor umane ca Idealul sublim. Hristos se
hotărâse să coboare pe pământ, să trăiască trei ani într-un trup omenesc și apoi să se ofere pe
Sine în jertfă pe Golgota.

8. Și acum să ne punem această mare întrebare: Cine, atunci, este responsabil pentru moartea lui
Hristos pe Golgota? Într-un anumit stadiu al evoluției, putem într-adevăr să ne punem această
întrebare. Și răspunsul la aceasta este: Toate ființele umane sunt responsabile pentru această
moarte! Așa cum ucidem continuu „eu-l” de copil ca rezultat al lucrării lui Lucifer și Ahriman în
noi, tot așa i-am adus moartea lui Hristos Isus pe Golgota prin uciderea treptată a seminței
forțelor vieții din vremea când au început încarnările până când a avut loc Misterul Golgotei.
Cea mai profundă dintre toate experiențele creștine este cunoașterea că asupra omului stă
vinovăția pentru Evenimentul de pe Golgota și că însăși constituția naturii umane a făcut ca
acest lucru să fie inevitabil.
Există o forță vindecătoare pentru această vinovăție pe care o împărtășește fiecare ființă
umană? Lucrurile care se întâmplă în lume își au efectul lor asupra naturii umane și nu pot fi
împotrivite. Oamenii L-au ucis pe Hristos din cauza evoluției prin care au trecut înainte de
coborârea Lui pe pământ. Cu toții împărtășim responsabilitatea pentru moartea lui Hristos. Cu
toții ne-am încărcat cu această vinovăție care poate fi vindecată doar cunoscând-o și realizând
acest lucru. Și prin această cunoaștere Hristos va fi primit în inimile și sufletele oamenilor, iar
sufletele omenești care îl recunosc pe Hristos sunt cele care vor fi mântuite. Hristos va trece cu
aceste suflete spre Jupiter când pământul își va atinge scopul evoluției sale. Prin urmare, în
evoluția viitoare fie această conștientizare a vinovăției va prevala și Hristos va fi primit în
conștiința omului, fie, dacă există cineva care respinge acest lucru, atunci ei nu vor putea
participa la forțele vindecătoare care sunt accesibile omenirii. Ei se vor îndepărta de evoluție
pentru că nu mai pot participa la ea.
Astfel vedem ce va însemna în viitor să fii creștin. Numai cel care îl poartă pe Hristos în sine în
felul acesta este cu adevărat creștin. Creștinul nu se face prin citirea și cugetarea asupra
evangheliilor, nici prin cunoaștere abstractă. Un singur lucru îl face pe creștin, și anume
realizarea: Tu, ca om, L-ai ucis pe Hristos. Trebuie să-l lași pe Hristos să trăiască din nou în tine;
trebuie să pregătești un loc în inima ta pentru Hristos.
În Știința Spirituală, această conștiință poate apărea independent de orice înregistrări
documentare, pentru că omul poate deveni creștin când învăță să cunoască și să înțeleagă
natura omului. Mintea și intelectul uman de astăzi pot genera cunoașterea că Hristos a trăit. Să
ne imaginăm că s-au pierdut toate evangheliile, că toate documentele referitoare la Taina de pe
Golgota nu mai există, că nu există narațiuni contemporane, nici o dovadă ce să susțină această
existență a lui Hristos. Chiar și așa ar mai exista un mijloc infailibil pentru a ști că Hristos a trăit.
Această cunoaștere este posibilă deoarece ființa umană este capabilă să înțeleagă adevărurile
spirituale prin gândurile sale. Această capacitate de a înțelege adevărurile spirituale prin
gândire dezvăluie faptul că ceva din forțele originale de viață se desfășoară în sufletul
intelectual. De aceea, astfel de gânduri sunt atât de pline de viață și putere. Gândurile științei
materialiste sunt complet necreative; în astfel de gânduri Spiritul este mort.
Evenimentul lui Hristos a avut loc la începutul erei când Duhul s-a desprins de la cursul luat de
evoluția umană. Și așa cum într-un experiment chimic se poate calcula, prin amestecarea

9. substanțelor, care va fi rezultatul, astfel cu clarviziunea se poate calcula, din natura stearpă și
abstractă a gândirii moderne, anul în care Hristos a intrat într-un corp uman la Botezul de la
Iordan.
Cunoscând în viață știința spirituală și auzind că putem învăța să-l trăim pe Hristos în noi înșine,
un sentiment de perplexitate ne poate copleși în fața unui adevăr atât de sublim. Singura
modalitate de a depăși această perplexitate este de a dezvolta tipul potrivit de smerenie.
În prima jumătate a secolului XIX, oamenii nu erau lipsiți de spiritualitate așa cum au devenit
astăzi. Erau încă mulți care aveau o oarecare bănuială despre legătura omului cu lumile
spirituale. O astfel de personalitate a fost Immanuel Hermann Fichte, fiul lui Johann Gottlieb
Fichte, ale cărui gânduri au trăit în sufletul său. Immanuel Hermann Fichte a adus în vileag tot
ceea ce era posibil la acea vreme pentru a demonstra existența unei lumi spirituale. Scrierile
sale sunt unice în felul lor, iar într-un loc din scrierile sale se găsește o sugestie, o bănuială a
acestei vinovății originare din om. El nu a ajuns și nici nu ar putea ajunge să afirme că, în
realitate, toate ființele umane l-au ucis pe Hristos, dar un fel de bănuială a acestei vinovății
originare respiră prin scrierile sale. În prima jumătate a secolului XIX, el afirma că ființele umane
trăiesc în întuneric cu referire la lucrurile spirituale. El se revolta împotriva lipsei de valoare a
clarviziunii diferiților vizionari și profeți din vremea sa, spunea că trebuie să vină ziua în care
mințile oamenilor trebuie să fie îndreptate într-un mod cu totul diferit de cel existent către
secretele profunde ale lumii spirituale. Nu este aceasta ca o premoniție a venirii științei
spirituale? Și putem foarte bine să ne întrebăm: Suntem cu adevărat capabili să îndeplinim
această premoniție? Nu putem decât să sperăm că acest lucru va fi posibil într-o oarecare
măsură umilă.
Și încă un adevăr trebuie scris profund în inimile noastre. Hristos a fost o dată și doar o singură
dată în lume pentru ca impulsul noii urcări în lumea spirituală să fie dăruit omenirii. Este un
adevăr sacru și trebuie privit astfel de noi - că Hristos a putut trăi o singură dată pe Pământ.
Afirmația că El va trăi din nou într-un corp de carne pe Pământ ar fi comparabilă cu a spune că
cântarul trebuie să se rezeme pe două puncte pentru a putea cântări. Toată lumea știe că un
cântar trebuie să aibă un singur pivot. Dacă ar avea două puncte pivotante, nu poate cântări.
Nu ar putea exista decât un singur Impuls al lui Hristos și oricine susține că El va veni din nou
pentru a da același Impuls, înțelege tot atât de puțin adevăr ca și omul care crede că un cântar
trebuie susținut în două puncte. Era necesar ca Hristos să dea o dată ceea ce trebuia să dea.
Prin urmare, omul trebuie să depună eforturi sporite pentru a dobândi cunoașterea acestui
Impuls al lui Hristos și prin această cunoaștere, i se va deschide din ce în ce mai mult adevărul,
că începând cu Misterul de pe Golgota Hristos este unit cu Pământul și că în asta este sursa
puterii care îi permite să-L găsească pe Hristos. Oamenii trebuie mai întâi să-L primească pe
Hristos în inimile lor și atunci, pentru astfel de oameni, Evenimentul de la Damasc se va repeta
și ei vor crește spre o nouă trăire a lui Hristos. Dar ei îl vor cunoaște pe Hristos într-un mod
spiritual. Hristos nu va veni înaintea lor într-un trup de carne. Întoarcerea lui Hristos nu trebuie

10. confundată cu singurul și unicul Său sejur într-un corp uman de carne. Știința spirituală este cea
care le va oferi oamenilor puterea de a-L trăi pe Hristos în acest mod spiritual.
Și astfel vedem cum știința spirituală fundamentează o afirmație a lui Hristos, o afirmație
împotriva căreia păcătuiesc cei care susțin că această știință este necreștină și că ea contravine
tradiției evangheliilor. Hristos a spus: “Sunt cu voi până la sfârșitul zilelor pământești” - ceea ce
nu înseamnă altceva decât că El lasă revelațiile Sale, noua Sa Evanghelie să ni se reverse în
continuu, confirmând astfel cuvintele: “Mai am multe de spus, dar nu le puteți purta acum.” El
a spus aceste cuvinte discipolilor Săi care încă nu au putut primi adevărul complet al
Evangheliei. Umanitatea va deveni totuși din ce în ce mai pregătită să primească mesajul lui
Hristos. Revelația noii Evanghelii nu va înceta, iar știința spirituală trebuie să fie în lume pentru
ca omenirea să poată înțelege această revelație neîncetată a lui Hristos. Știința spirituală este
aici pentru a da oamenilor ceea de ce ei, în sensul afirmației lui Hristos, erau lipsiți la acea
vreme. Ei nu au putut, deci, să audă tot ce le-ar fi dorit Hristos să le spună, dar umanitatea
viitorului nu trebuie să fie lipsită de acestea. Hristos cu adevărat le va vorbi oamenilor - și fericiți
sunt cei care primesc cuvintele Lui cu înțelegere.