Betonare- proces complex

1. 2. Organizarea şi tehnologia proceselor
2.1 Ordinea şi tehnica trasării construcţiei
2.1.1 Alegerea sistemului de referinţă:
Trasarea construcţiei este alcătuită din următoarele operaţii:
Prin trasare se înţelege operaţia de transpunere din planurile de execuţie, pe teren, a formei şi dimensiunilor
exacte a construcţiei ce urmează să se execute. Dându-se în proiect coordonatele în plan (x, y) şi de nivel (H),
ale punctelor construcţiei, se cere să se fixeze poziţia acestor puncte pe teren conform proiectului. Pentru
trasare se
stabileşte reţeaua de puncte fixe, de coordonate cunoscute, materializată pe teren.
Reţeaua poate fi:
 Reţea de construcţii.
 Reţea de triangulaţie geodezică sau topografică locală (reţea de coordonate).
 Reţea de pătrate sau dreptunghiuri, creată special pe teren, care se numeşte reţea specială de trasare.
Pentru simplificarea trasării se preferă reţeaua specială de trasare care se leagă de reţeaua geodezică sau
topografică existentă.
La proiectarea acestei reţele se respectă următoarele reguli:
1. Axele de trasare să fie paralele cu axele principale a construcţiei.
2. Amplasarea reperelor ce formează punctele de referinţă a caroiajului, în plan, să se facă
astfel încât în timpul executării lucrărilor să fie ferite de distrugeri.
3. Reperele, pe cât e posibil, să servească atât la planimetrie cât şi altimetrie.
4. Originea sistemului rectangular al reţelei speciale de trasare să se stabilească astfel încât toate
coordonatele punctelor să aibă valori pozitive.
5. Lungimea laturilor caroiajului variază între 20 – 200 m în funcţie de gradul de precizie impus de
proiectant.
2.1.2 Identificarea şi verificarea ca poziţie şi alcătuirea reperelor de trasare din reţeaua de trasare
folosită:
Poziţia reperelor trebuie astfel stabilită încât vizarea lor cu aparatele topografice
să nu fie împiedicată de construcţii, pe toată durata executării lor, de asemenea ele nu trebuie să fie amplasate
pe locurile unde se vor face amenajări pentru organizarea şantierului. Drept repere se folosesc ţăruşi din lemn
(l≈80 cm), sau ţăruşi din oţel.
Punctul topometric se înseamnă în corpul ţăruşului din lemn cu cuie şi în
corpul ţăruşului din fier, cu găuri. Ţăruşii sunt protejaţi cu apărători din lemn pentru a nu fi deplasaţi de
vehicule sau muncitori în timpul lucrului.
2.1.3 Fixarea poziţiei construcţiei pe amplasament:
Trasarea se face în raport cu reţelele de trasare din reţeaua de referinţă prin metoda coordonatelor
rectangulare, folosind teodolite (pentru trasarea direcţiilor) şi
rulete sau panglici din oţel (pentru măsurarea lungimilor).

2. Se începe cu trasarea axelor principale utilizând ca sprijin reţeaua specială de
trasare a construcţiei, pe baza schemei de trasare întocmite în acest scop. Punctele axelor principale se trasează
pe teren faţă de punctele reţelei speciale de trasare, prin metoda coordonatelor rectangulare. E necesar de a
verifica în fiecare punct perpendicularitatea reciprocă a axelor. Perpendicularitatea reciprocă a axelor este una
din cerinţele de bază la trasarea lor de oarece devierile acestor axe conduc mai departe la devierea celorlalte
axe ale construcţiei. După trasare axelor se măsoară laturile sau diagonalele, iar rezultatele obţinute se compară
cu valorile corespunzătoare din proiect.
2.1.4 Proiectarea şi construirea împrejmuirii de trasare:
Împrejmuirea se execută paralel cu conturul construcţiei, rectilinie, orizontală pentru asigurarea
preciziei măsurătorilor. Împrejmuirea se amplasează la distanţa de 4...6 m de construcţie pentru a nu se afla în
zona lucrărilor de terasamente. Împrejmuirea pate fi continuă sau discontinuă.
Împrejmuirea continuă este alcătuită din scânduri bătute pe stâlpi bine înfipţi în
pământ. Înălţimea scândurilor deasupra pământului se stabileşte în funcţie de relieful terenului. Aşezarea
stâlpilor împrejmuirii se face astfel încât nici unul din ei să nu cadă în dreptul unei axe de trasare a construcţiei,
deoarece ar putea împiedica întinderea sârmelor.
Împrejmuirea discontinuă este alcătuită di doi stâlpi de 1,5...2,0 m înălţime,
înfipţi în pământ şi legaţi cu un dulap la partea superioară. Capetele se amplasează la colţurile şi intersecţiile
săpăturilor pentru fundaţii astfel încât să nu fie periclitate de săpătură, să nu sufere deplasări şi să nu împiedice
circulaţia oamenilor şi a vehiculelor.
2.1.5 Materializarea punctelor ce aparţin axelor pe împrejmuirile de trasare:
Transmiterea punctelor axelor de trasare se efectuează cu teodolitul instalat în punctele marcate pe
teren, materializându-se cu crestături sau cuie, ulterior cu ajutorul panglicii sau ruletei, se trasează pe
împrejmuire şi axele secundare. În dreptul fiecărei axa se trasează cu vopsea, pe împrejmuire, o linie verticală
şi un cerc în care se înscrie numărul axei. Între cuie se întind sârme şi în punctele de intersecţie a sârmelor se
fixează un fir cu plumb. Firele cu plumb se vor deplasa pe sârmă, servind în continuare la trasare detaliilor.
2.1.6 Materializarea axelor prin puncte din afara incintei şantierului:
Reperarea axelor pe împrejmuirea ajutătoare a clădirii este temporară şi deoarece axele de trasare
trebuie să rămână un timp mai îndelungat, ele se vor materializa prin repere permanente, care vor servi atât la
trasarea în continuare a construcţiei cât şi pentru verificare ulterioară a poziţiei ei juste.
Din numeroasele axe trasate pe împrejmuiri, se reperează în afara incintei
şantierului, în mod special, axele principale, iar dacă lungimea construcţiei este mare, se vor trasa şi axele
intermediare.
Trasarea axelor de pe împrejmuire în afară, se face cu teodolitul , iar pentru
siguranţă se marchează cel puţin două puncte. Punctele se marchează cu borne din beton sau ţăruşi care rămân
în exterior , 10...15 cm. După materializarea axelor construcţiei se fac măsurători între puncte şi se întocmesc
schiţe indicând legătura lor cu axele construcţiei.

3. 2.2 Tehnologia executării lucrărilor de terasament
2.2.1 Lucrările de terasament încep cu trasarea pe teren a limitelor gropii de fundaţie folosind pentru
aceasta axele principale sau secundare materializate prin sârme întinse pe marcajele de pe împrejmuirea
ajutătoare. Sârmele de oţel întinse între cuie materializează conturul fundaţiilor în aer, acestea se transmit pe
teren cu ajutorul firului cu plumb şi se materializează pe pământ prin dulapi puşi lateral pe ţăruşi, scânduri sau
semne cu var.
Groapa de fundaţie se realizează prin săparea pământului mecanizat şi manual.
2.2.2 Săparea pământului mecanizat se face cu excavator ЭO – 3322A dotat cu cupă inversă, volumul
cupei fiind v=0,4 m3 . Excavatorul echipat cu cupă inversă sapă din poziţie fixă, sub nivelul la care staţionează
sau se deplasează, deci în timpul lucrului el se află în partea superioară a săpăturii (abatajului).
Un ciclu de lucru constă din: coborârea săgeţii şi împingerea cupei la o distanţă
cât mai mare da excavator, săgeata şi braţul fiind, aproximativ, în prelungire. Urmează
înfigerea dinţilor cupei în pământ, continuând coborârea şi rotirea braţului în jurul articulaţiei cu care este
prins de săgeată; pământul este tăiat şi introdus în cupă. Concomitent, cupa este rotită în jurul articulaţiei cu
care este prinsă de braţ pentru a o aduce într-o poziţie în care materialul săpat şi încărcat să nu cadă. Urmează
ridicarea cupei şi rotirea platformei pentru aducerea ei deasupra mijlocului de transport; descărcarea se
realizează prin îndepărtarea braţului şi rotirea cupei în sens invers faţă încărcare. La final platforma se roteşte
în sens invers pentru revenirea în poziţie de săpare, după care ciclul se repetă.
Excavatorul va executa săpătura în abataj frontal , cu deplasarea în zigzag.
2.2.3 Pentru ca terenul de fundare să nu sufere degradări până la începerea betonării fundaţiilor,
săpăturile se opresc deasupra cotei finale, cu 15÷30 cm. Săparea acestui ultim strat se execută manual, numai
în momentul premărgător pregătirii betonării.
2.2.4 Executarea umpluturii timpanelor se efectuează după realizarea şi uscarea suficientă a
hidroizolaţiei suprafeţelor exterioare ale pereţilor infrastructurii. Pământul destinat pentru realizarea
timpanelor este depozitat în apropierea construcţiei, în incinta şantierului şi la punerea lui în operă el trebuie
să posede o umiditate optimă (Wopt=9÷15%), la care pământul compactat ajunge la o greutate volumică în
stare uscată maximă (ρ≥1.65g/cm3). Umplutura se execută în straturi orizontale, fiecare strat compactându-se
cu maiul electromecanic, cu suprapunerea urmelor organului de lucru cu o jumătate din lăţimea plăcii.
2.3 Tehnologia lucrărilor de hidroizolare a suprafeţelor
Suprafeţele destinate hidroizolaţiei trebuie să fie curăţate de impurităţi şi să fie
uscate (Wopt.=8...10%), de aceea după decofrarea suprafeţelor e necesar de prevăzut o întrerupere tehnologică
pentru uscarea suficientă a acestora.
Înainte de a aplica stratul de hidroizolare, suprafeţele se grunduiesc cu primer
(bitum dizolvat în trei părţi de motorină sau gaz lampant). Aplicarea grundului se execută manual cu perii,
suprafeţele vopsindu-se de sus în jos.
Straturile de hidroizolaţie se execută cu mastic bituminos fierbinte, în două

4. straturi; grosimea fiecărui strat fiind δ=2mm. În momentul aplicării pe suprafaţă, masticul trebuie să posede
temperatura t≤1800C. Vopsirea se execută manual cu perii; primul strat se va aplica după uscarea grundului,
iar cel de-al doilea – după uscarea stratului precedent.
2.4 Tehnologia realizării cofrajelor elementelor monolite
Cofrajele sunt nişte construcţii ajutătoare provizorii, ce asigură dimensiunile şi
forma elementului ce urmează a fi realizat, în care se toarnă amestecul de beton. Cofrajele trebuie să
îndeplinească următoarele cerinţe:
1. Să fie etanşe – să asigure menţinerea compoziţiei betonului.
2. Să menţină forma elementului ce urmează a fi realizat – să reziste la sarcinile la care sânt solicitate pe
parcursul executării proceselor tehnologice pentru realizare elementului dat şi să nu se deformeze peste
limitele admisibile, sub influenţa acestora sau a variaţiilor de umeditate şi temperatură.
3. Să permită realizarea feţei aparente a betonului de calitate şi aspectul cerut pentru elementele
respective.
4. Suprafaţa lor să aibă suficientă rezistenţă pentru a nu se degrada în timpul operaţiilor de armare,
turnare, compactare.
5. Să nu atace betonul şi nici să nu fie atacate de acesta; să nu adere la masa betonului.
6. Să fie alcătuite astfel încât să permită o decofrare uşoară, fără lovituri şi zdruncinări care pot dăuna
calităţii betonului în curs de întărire, sau chiar întărit.
7. Să poată fi folosite de cât mai multe ori, cu cât mai puţine modificări.
2.4.1 Cofrajele pentru stâlpi şi fundaţii
Se realizează din panouri de scânduri cu grosimea δ=22; 24 mm, prinse între ele cu chingi din scânduri;
lăţimea panourilor aste egală pe o direcţie cu dimensiunea stâlpului, iar pe direcţia normală, mai mare cu de
două grosimi a scândurilor din care este alcătuit panoul. Panourile de cofraje sânt solidarizate prin intermediul
unor caloţi, alcătuiţi a câte doi cleşti din scânduri, care prind între ei doi dulapi. Caloţii se
montează la distanţa de 60...70cm (pentru stâlpi) unul de altul şi sânt destinaţi să preia presiunea betonului
transmise prin intermediul asterelei panoului de cofraj.
Cofrajele de stâlp se montează după montarea carcaselor de armatură a stâlpilor, iar cele pentru fundaţii
- după ce au fost montate plasele fundaţiilor pe plăcuţe confecţionate din beton sau mase plastice, înălţimea
plăcuţelor fiind egală cu stratul de protecţie a armaturii fundaţiilor prevăzut în proiect (δ≥35mm).
2.5 Tehnologia lucrărilor de armare:
2.5.1 La executarea carcaselor elementelor monolite din beton armat, se foloseşte armatură cu profil
periodic(de ex. Ø 24 AIII) şi cu profil neted cu suprafaţa mată (de ex. Ø 6 AI). La livrarea armaturii de către
producător, ea este însoţită de certificate de calitate; însă dacă e necesar putem verifica calitatea armaturii şi
în condiţii de şantier, cu ajutorul dornului, care constă în îndoirea la 1800 a unei bare în jurul unui dorn a cărui

5. diametru diferă în funcţie de calitatea oţelului şi de diametrul barei încercate. Rezultatul se consideră pozitiv
dacă după încercare pe suprafaţa barei nu au apărut fisuri.
Armaturile fasonate trebuie ferite de umezeală, deoarece rugina groasă neaderentă este periculoasă şi
dacă aceasta totuşi a apărut pe armatură, ea trebuie îndepărtată cu perii de sârmă.
Prelucrarea armaturilor constă în prelucrarea oţelului, tăierea la lungime,
fasonarea barelor şi preasamblarea lor sub formă de carcase sau plase. Asamblarea armaturilor în carcase sau
plase se face prin legarea cu sârmă.
Carcasele pentru elementele liniare (grinzi, stâlpi) se asamblează la faza locului, pe capre. Se aşează
întâi barele longitudinale de pe faţa interioară a grindei, se montează etrierii repartizaţi cu ajutorul unui şablon
(riglă gradată) şi apoi se întoarce scheletul cu 1800, prinzându-se de etrieri barele de pe feţele laterale şi apoi
de la partea superioară, odată cu închiderea etrierilor. Barele se leagă cu sârmă arsă cu Ø1...2mm , utilizându-
se câte două sârme la fiecare legătură.
2.5.2 Montarea carcaselor se face manual. În timpul transportării, elementele de armatură trebuie să
fie aşezate pe platforme care să le asigure păstrarea formei. Poziţia armaturilor planşeelor se asigură cu ajutorul
unor capre din oţel legate cu
sârmă de armaturi şi care rămân înglobate în beton. Distanţa între armaturi şi cofraj în grinzi, stâlpi ca şi în
partea inferioară a plăcilor se menţine în timpul turnării betonului, prin montarea pe barele de armatură a unor
distanţiere.
Distanţierele pot fi executate din mortar de ciment (în formă de prisme), înălţimea cărora e egală cu
grosimea stratului de protecţie din beton a armaturii; pentru feţele verticale ale grinzilor şi stâlpilor
distanţierele din mortar au înglobate câte o sârmă cu care se leagă de armatură. Pot fi folosite şi distanţiere din
mase plastice. Se montează cel puţin câte trei distanţiere pentru fiecare metru pătrat de placă, un distanţier la
fiecare metru de grindă.
2.5.3 Înainte de a aplica protecţia anticorozivă pe armături şi îmbinările lor, ele se curăţă de pete de
grăsimi şi alte impurităţi ce pot micşora aderenţa dintre armatură şi soluţiile de protecţie anticorozivă, cu
ajutorul periilor electrice sau cu soluţii de acid sulfuric. Înainte de a aplica protecţia anticorozivă suprafeţele
se grunduiesc cu soluţii de mastic bituminos. Apoi se aplică stratul de lac, email cu ajutorul periilor.
Temperatura mediului în timpul aplicării protecţiei anticorozive nu trebuie să fie mai mică de cît 10C. În caz
când e necesar de a ridica rezistenţa mecanică a protecţiei anticorozive aplicate, îmbinarea se armează cu
pânză de fibre de sticlă.
2.6 Tehnologia lucrărilor de betonare a elementelor monolite
Lucrările de betonare a elementelor cuprind operaţiunile prin care betonul se întroduce în cofraje şi se
compactează.
Atât modul de turnare cât şi procesul de compactare depind de tipul elementului de construcţie (stâlp,
perete, placă, grindă etc.), de caracteristicile betonului proaspăt (consistenţă şi lucrabilitatea), ca şi de
mijloacele de compactare.

6. 2.6.1 Începerea turnării betonului trebuie să fie precedată de o serie de măsuri, prin care să se asigure
desfăşurarea lucrărilor fără întreruperi neprevăzute şi în condiţii care să garanteze obţinerea unei calităţi cât
mai bune; astfel de măsuri ca:
1. Verificarea sub aspectul dimensiunilor, rigidităţii fiecărui element şi a ansamblului, reazemului şi a
curăţeniei.
2. Verificarea armaturii sub aspectul formei şi dimensiunilor, a numărului de bare, a depărtării faţă de
cofraj, a posibilităţilor de menţinere a ei în poziţia din proiect în timpul turnării.
3. Montarea elementelor ce se înglobează în beton: dibluri, ancore pentru instalaţii etc.
4. Realizare amenajărilor necesare pentru transportul betonului şi verificarea existenţei tuturor
mijloacelor de transport, turnare şi compactare.
Lucrările de turnare trebuie astfel organizate, încât ritmurile de transport, turnare şi compactare a betonului să
asigure terminarea lor înainte de începerea prizei. Betonul trebuie să umple complet formele în care este turnat,
pătrunzând în toate colţurile şi ne lăsând locuri goale; la elementele de beton armat, betonul trebuie să acopere
complet armăturile şi să umple spaţiile dintre ele.
Înălţimea de cădere liberă a betonului la turnare trebuie să fie cât mai redusă, în vederea evitării
segregării externe. Această înălţime nu trebuie să depăşească 2..3m.
Pentru ca să poată fi compactat, betonul se toarnă în toate elementele în
straturi. Grosimea straturilor de turnare se determină în funcţie de mijlocul cu care se face compactarea, astfel:
1. Pentru compactarea cu previbratoare grosimea straturilor de turnare a betonului este egală cu lungimea
capului vibrator, mai puţin cu 5...10cm, cât trebuie să pătrundă acesta în stratul turnat anterior.
2. Pentru compactarea betonului din stâlpi sau pereţi, cu vibratoare de cofraj, stratul de beton va avea
grosimea egală cu distanţa dintre caloţii pe care se fixează vibratoarele.
3. Pentru compactarea cu vibratoare de suprafaţă grosimea stratului de turnare va fi egală cu grosimea
elementului.
Turnarea betonului se face continuu (fără întreruperi tehnologice) între două rosturi tehnologice de lucru,
care sunt prevăzute de proiect; orice alte întreruperi se consideră accidentale.
Rosturile tehnologice de lucru sunt necesare pentru a se permite executarea în condiţii cât mai bune
din punct de vedere calitativ şi economic a lucrărilor de beton
armat. La stabilirea poziţiei acestor rosturi e necesar de a le amplasa în zonele de eforturi minime.
2.6.2 Compactarea amestecului de beton, se va efectua cu vibrator de interior, care este alcătuit dintr-
un transformator de energie 220/380V la 36V trifazat, portabil, un motor electric, de asemenea portabil care
transmite mişcarea de rotaţie imprimată de motor la capul unui vibrator, în care este înglobat excentric care
provoacă , vibraţia, precum şi cablurile electrice de alimentare a transformatorului şi de legătură între acesta
şi motor.
Compactarea betonului cu vibratoare de interior (previbratoarele) se face cu
respectarea strictă a următoarelor reguli:
1. Pervibratorul se introduce în amestecul de beton numai în poziţie verticală şi cât se poate de rapid.

7. 2. Capătul pervibratorului trebuie să pătrundă 5...10cm în stratul vibrat anterior, cu condiţia ca acesta să
nu aibă o vârstă mai mare de 2ore; în acest fel grosimea stratului de beton ce se toarnă şi se compactează cu
previbratoarele va avea o grosime egală aproximativ cu lungimea capului vibrator.
3. Pervibratorul se menţine în beton 20...30s, această durată împreună cu timpul necesar introducerii şi
extragerii lui alcătuind timpul optim de vibrare; pervibratorul nu se menţine în beton în poziţie fixă, ci se
mişcă uşor în sus şi în jos.
4. Pervibratorul se extrage din beton pe direcţia pe care a fost introdus, însă cu viteză mică, pentru a nu
rămâne în urma lui un gol.
Momentul terminării compactării betonului prin vibrare se poate stabili după câteva semne exterioare
cum ar fi: încetarea tasării vizibile a betonului, încetarea eliminării vizibile a bulelor de aer şi apariţia
mortarului de ciment la suprafaţa betonului, care capătă un aspect omogen.
Dacă se continuă vibrarea se produce o scurgere vizibilă a mortarului înspre elementul vibrator, în
jurul căruia apare un lichid aproape fără pietriş (lapte de ciment); acesta este deja un semn de segregare, care
se datorează prelungirii timpului de vibrare.
Stâlpii se vibrează cu vibratoare de cofraj; care se montează pe cofrajul elementului betonat şi aste
alcătuit din: transformator de alimentare cu energia de joasă tensiune (24V) şi din vibratorul propriu-zis, care
înglobează şi motorul, şi excentricele ce produc vibrarea; vibratorul este fixat rigid cu pene pe o placă metalică
prevăzută cu găuri prin care trec buloane cu ajutorul cărora aceasta se prinde de elementele cofrajului.
Pardoselile se vibrează cu vibratoare de suprafaţă (placa vibratoare). Placa vibratoare este alcătuită
dintr-o tolă cu marginile întoarse în sus, care are fixat pe ea un vibrator similar celui de cofraj: o tijă cu mâner
permite deplasarea plăcii vibratoare pe suprafaţa betonului. Se consideră că vibrarea s-a terminat, când încep
să apară semne de împotmolire.
2.6.3 Protejarea betonului în timpul întăririi: Protejarea betonului împotriva evaporării apei se
realizează prin acoperire cu rogojini sau prin stropire. Nici una din aceste soluţii nu se pot realiza însă pentru
suprafeţele orizontale, atunci când betonul este foarte proaspăt. Această situaţie poate fi soluţionată prin
aplicarea emulsiilor sau soluţiilor de răşini, suficient de suple şi aderente la suprafaţa betonului proaspăt, care
se aplică sub forma unor pelicule foarte subţiri, aceste pelicule dispar prin evaporarea răşinilor respective.
La fel elementele proaspăt betonate trebuie protejate în prima zi împotriva ploii,
iar în primele trei zile – împotriva şocurilor date de circulaţia oamenilor. Curgerea lentă a betonului sporeşte
foarte mult când betonul este încărcat prea devreme.
2.7 Tehnologia lucrărilor de decofrare a elementelor monolite
Decofrarea este operaţia de demontare a cofrajelor şi se poate face atunci când
acest lucru nu mai prezintă pericol pentru beton. Termenele de decofrare se stabilesc în dependenţă de
următoarele criterii:
1. Părţile laterale (verticale) se decofrează atunci când betonul atinge o rezistenţă suficientă ca să nu se
degradeze în timpul operaţiei de decofrare.

8. 2. Părţile portante (orizontale) se decofrează atunci când betonul poate să reziste, cu un coeficient de
siguranţă corespunzător, la încărcările ce-i revin din greutatea proprie şi eventuale sarcini utile din perioada
de realizare a celorlalte lucrări de construcţie.
Astfel, pentru elementele portante din beton armat rezistenţele la decofrare vor trebui să fie mai mari
decât 0,5R28 din marcă, în cazul deschiderilor sub 2m – mai mari de 0,7*R28, iar pentru deschiderile mai mari
de 2m – cel puţin 0,9R28 din marcă.
Decofrarea elementelor portante se face prin slăbirea penelor, după care urmează îndepărtarea
completă a cofrajelor, care se curăţă imediat de resturile de mortar. Însă pentru a reduce curgerea lentă, care
este mare la betoanele decofrate înainte de obţinerea mărcii, este necesar să se lase după decofrare popi de
siguranţă.
2.8 Tehnologia executării lucrărilor de montare
2.8.1 Ridicarea elementelor prefabricate necesită interpunerea între acestea şi cârligul mijlocului de
ridicare a unor dispozitive, care să asigure o prindere sigură şi reducerea sau chiar eliminarea eforturilor la
care elementul nu este solicitat în exploatare.
Trebuie acordată o atenţie deosebită pieselor din metal înglobate ce servesc pentru agăţarea şi
transportarea elementului. În caz de lipsă a uneia sau a mai multor piese de agăţare sau deteriorarea acestora,
elementul va fi întors la unitatea de producere, care asigură şantierul cu elemente prefabricate.
2.8.2 Procesul tehnologic de montare a elementelor prefabricate, cuprinde următoarele tipuri de
operaţiuni:
1. Lucrări pregătitoare – constau în verificarea poziţiei reazemelor şi trasarea pe
acestea a axelor, a conturului şi nivelului elementelor ce urmează a fi montate, în aprovizionarea şantierului
cu dispozitive de agăţare-ridicare a elementelor şi a celor pentru fixarea lor provizorie în poziţie de montaj,
precum şi aprovizionarea cu materiale sau semifabricate necesare fixării provizorii şi celei definitive (profile
metalice, mortar, electrozi şi aparate de sudat, etc.).
Pentru stâlpi din metal se verifică suprafeţele şi elementele pe care vor fi montaţi, trasându-se pe
acestea poziţiile celor două axe care se însemnează şi pe stâlpi. În cazurile când stâlpii sunt montaţi pe pereţi
- se verifică axul longitudinal, cel transversal, lăţimea şi nivelul de rezemare.
Pentru elementele de planşeu se verifică pereţilor sau stâlpilor, lăţimea şi nivelul
de rezemare. Toate aceste elemente se marchează pe elementele montate anterior şi pe elementele ce se
montează, pentru a se obţine rapid coincidenţa lor. Accesul muncitorilor antrenaţi în lucrările de montaj se
asigură cu scări speciale cu podest la partea superioară.
2. Aşezarea elementelor pe reazeme constă în agăţarea prefabricatului cu cârligul dispozitivului de
agăţare-ridicare a macaralei, ridicare propriu-zisă şi rotirea sau translarea până deasupra locului de montaj,
coborârea şi aşezarea lentă pe reazeme. În timpul translării elementelor prefabricate balansul acestora este
împiedicat cu ajutorul unor frânghii legate de capetele elementelor (ambele de aceeaşi parte a lui pentru a
împiedica formarea unui cuplu).

9. Muncitorii care ţin capetele frânghiilor fac şi dirijarea fină a elementului în momentul aşezării.
Mişcările pe care trebuie să le execute macaraua se semnalizează de şeful de echipă care conduce montajul,
în afară de mişcările propriu-zise de aşezare, care supraveghează coincidenţa axelor trasate pe elementul
prefabricat cu cele trasate pe elementul de reazem.
Elementele prefabricate se aşează pe un pat de mortar.
Reglarea nivelului şi poziţiei de rezemare a elementului se verifică în timp ce acesta este agăţat în
cârligul macaralei. Tot în aceeaşi situaţie, elementul fiind însă aşezat pe reazeme, se verifică aproximativ şi
verticalitatea lui, urmând ca aceasta să se regleze definitiv cu ajutorul dispozitivelor provizorii de menţinere
a poziţiei, amintite mai înainte.
Fixarea definitivă a elementelor prefabricate se face după verificarea şi reglarea
definitivă a poziţiei lor; controlul se face cu teodolitul sau nivela. Fixarea definitivă se
face prin sudarea mustăţilor de armatură şi în final prin monolitizarea îmbinărilor, adică
înglobarea lor într-o masă de beton (la plăcile de planşeu).
3. Cerinţe către calitatea şi recepţia lucrărilor
Calitatea lucrărilor trebuie să corespundă exigenţelor actelor normative în vigoare. La recepţia
lucrărilor se prezintă caietul executării lucrărilor, procesele verbale de confirmare a analizelor şi încercărilor
de laborator a materialelor de construcţie utilizate, şi procesele verbale de recepţie a lucrărilor ascunse.
Verificarea calităţii lucrărilor.
Tabelul 3.1.
Denumir.
proceselor
destinate
verificării
Obiectul
verificării
Instrumentul
şi metoda
verificării
Periodicitatea
Responsabil
pentru
verificare
Criteriile
tehnice de
apreciere a
calităţii
1 2 3 4 5 6
Săparea
gropii de
fundaţii
Unghiul taluzului Şablon; ruletă Pe parcursul
execuţiei
Diriginte de
şantier
Mărimea
taluzului nu se
adm.
Dimensiunile
gropii
Ruletă, nivelă
teodolit.
- // - - // - A, b-0,1m
H -  0,05m
Armarea
fundaţii-
lor,grinzil
or de
fundaţii,
stâlpilor
etc.
Devierea în plan a
axelor de la
poziţia de proiect
Ruletă metru
Până la
betonare
diriginte de
şantier;
responsabil
tehnic al
beneficiarului
10mm
Mărimea stratului
de protecţie
- // - - // - 5mm
Cofrarea
fundaţiilor
,grinzilor
Poziţia în plan a
scuturilor de
cofraj
Ruletă; metru În timpul
cofrării
Diriginte de
şantier
8mm
Verticalitatea
scuturilor
Fir cu plumb,
ruletă
- // - - // -  5mm-1m
20mm-h total

10. de
fundaţii,stî
lpilor etc.
Cotele părţilor
inferioare şi supe-
rioare a cofrajului
Nivelă, miră
- // - - // -  5mm
Rigidizarea
scuturilor
vizual După
instalarea
cofrajului
- // - Nu se permit
deformări a
cofrajului
Betonarea
fundaţiilor
,grinzilor
de fundaţii
etc
Se verifică
lucrabilitatea
amestecului de
beton
Conul
standard
(abrams)
Pe parcursul
betonării
Diriginte de
şantier;
laborator
Tasarea
conului (4-6)
Clasa betonului Presa
hidraulică
6-9 epruvete
la 20-40m3 de
beton
Laborator 5B
Verticalitatea
diafragmelor
Fir cu plumb;
ruletă
Imediat după
decofrare
Diriginte de
şantier
15(mm)
Cotele
suprafeţelor de
sprijin după
betonare
Nivela miră După betonare Diriginte de
şantier
 4 mm
Hidroizola
-rea
suprafeţel
or
Umiditatea
suprafeţelor
Hidrometru Înainte de
începerea
lucrărilor
Diriginte de
şantier 10
Calitatea
grundului
Vizual Până la
Hidroizolarea
- // - Suprafaţa trebuie
să fie fără pete şi
fisuri
Aplicarea
straturilor de
Hidroizolaţie
Vizual
micrometru
În timpul
executării
- // - Se va respecta
grosimea
straturilor
indicate în
proiect
Execuţia
umpluturii
timpanului
Umiditatea
solului umpluturii
Higrometrul În timpul
executării
lucrărilor
Diriginte de
şantier
Uopt=9…15
Densitatea
pământului
Dispozitiv
pentru
măsurarea
densităţii
- // - - // - =1,65g/cm3