Cartea 'Neagra a comunismului' evidențiază crimele și teroarea provocate de regimurile comuniste, estimând un total de 85 de milioane de victime. Autorii își propun să aducă în atenția publicului responsabilitatea istoricilor de a analiza și de a dezvălui atrocitățile comuniste, pentru a răspunde la întrebarea despre justificația acestor crime. Lucrarea subliniază importanța memoriei și a conștientizării istoriei ca datorie morală față de victimele comunismului și față de viitoarele generații.

1. Crimele comunismului - fragment
Stephane Courtois
Recent a aparut la Paris, in editura Robert Laffont, CARTEA NEAGRA A
COMUNISMULUI ? Crime, teroare, reprimare ? 85 de milioane de victime. Sunt
sase autori ai cartii: Stephane Courtois, Nicolas Werth, Jean-Louis Panne,
Andrzej Paczkowski, Karel Bartosek si Jean-Louis Margolin. Ei au colaborat si
cu urmatorii: Remi Kauffer, Pierre Rigoulot, Pascal Fontaine, Yves Santamaria si
Sylvain Boulouque. Ei prezinta demersul scrierii acestei carti ? un prim act in
"Procesul comunismului" ? din punctul de vedere al obligatiei pe care o are
istoricul fata de opinia publica prezenta si viitoare, dar si fata de milioanele de
morti, victime ale comunismului, care nu-si mai pot nici infatisa, nici apara
cauza. Revista MEMORIA, care isi revendica si ea rolul de colaborator la
dezvaluirea acestor orori, socoteste ca, in multe privinte, argumentele autorilor
cartii sunt si ale sale. La fel, intrebarea cu care se incheie textul pe care-l
prezentam cititorilor nostri este si cea la care incercam sa raspundem, de la
primul numar al revistei MEMORIA:
De ce au avut loc toate ororile comunismului?
Prin ce se justifica ele?
Pentru moment, publicam alaturat un fragment din primul capitol al cartii,
intitulat Crimele comunismului, scris de Stephane Courtois.
Sublinierile ne apartin.
"Viata a pierdut lupta impotriva mortii,
dar memoria castiga totdeauna
in lupta sa impotriva neantului."
Tzvetan Todorov
"Abuzurile memoriei"
Ce motivatie, in acest sfarsit de secol al XX-lea, poate determina dorinta de a
explora un domeniu atat de tragic, atat de intunecat, atat de polemic, precum
crimele comunismului? Astazi, arhivele nu confirma numai aceste marturii
punctuale, dar ele permit chiar sa se mearga mult mai departe. Arhivele interne ale
sistemului de represiune din fosta Uniune Sovietica, cele ale fostelor democratii
populare, ale Cambodgiei scot la suprafata o realitate cutremuratoare: caracterul
masiv si sistematic al terorii care, in multe cazuri, a devenit crima impotriva
umanitatii. A sosit momentul sa se abordeze in mod stiintific ? documentata cu
fapte incontestabile si dezbarata de jocurile politico-ideologice care o grevau ?
intrebarea recurenta pe care si-au pus-o toti observatorii: ce loc ocupa crima in
sistemul comunist ?
Din aceasta perspectiva, care poate sa fie contributia noastra specifica? Demersul
nostru raspunde in primul rand unei datorii fata de istorie. Nici o tema nu este
tabu pentru un istoric, iar jocurile si presiunile de tot felul ? politice, ideologice,
personale ? nu trebuie sa-l impiedice sa paseasca pe calea cunoasterii, a
dezgroparii si interpretarii faptelor, mai ales atunci cand acestea au zacut ascunse
mult timp si cu buna stiinta in secretul arhivelor si al constiintelor. Or, istoria

2. terorii comuniste reprezinta un capitol major dintr- o istorie europeana in care
sunt puternic ancorate cele doua capete ale marii chestiuni istoriografice a
totalitarismului. El a cunoscut o versiune hitlerista, dar si o versiune leninista si
stalinista, si astazi nu mai este acceptabila elaborarea unei istorii hemiplegice,
care ignora latura comunista. La fel cum nu mai este tolerabila pozitia de repliere
constand din a reduce istoria comunismului doar la dimensiunea sa nationala,
sociala si culturala. Cu atat mai mult cu cat participarea la fenomenul totalitar nu
s-a limitat la Europa si la episodul sovietic. Ea intereseaza si China maoista,
Coreea de Nord, Cambodgia lui Pol Pot.
Fiecare comunism national a fost legat printr-un soi de cordon ombilical de
matricea rusa si sovietica, contribuind totodata la dezvoltarea acestei miscari
mondiale. Istoria cu care suntem confruntati este cea a unui fenomen ce s-a
desfasurat in intreaga lume si intereseaza intreaga omenire. A doua datorie la care
raspunde lucrarea noastra este o datorie de memorie. Este o obligatie morala sa se
onoreze memoria mortilor, mai ales atunci cand ei sunt victimele inocente si
anonime ale unui Moloch cu putere absoluta care a incercat sa stearga pana si
amintirea lor. Dupa caderea Zidului de la Berlin si prabusirea centrului puterii
comuniste de la Moscova, Europa, continent matricial al experientelor tragice din
secolul al XX-lea, este pe cale sa recompuna o memorie comuna; la randul nostru
putem contribui la ea. Autorii acestei carti sunt ei insisi purtatori ai acestei
memorii, unul mai legat de Europa centrala prin viata sa personala, celalalt legat
de ideea si de practicile revolutionare prin angajamente contemporane din 1968
sau mai recente.
Dubla datorie, de memorie si de istorie, se inscrie in cadre foarte diverse. Intr-un
loc ea atinge tari in care comunismul n-a avut practic niciodata vreo pondere, nici
in societate nici in sferele puterii ? Marea Britanie, Australia, Belgia etc. Intr-alt
loc, ea se manifesta in tari unde comunismul a fost o forta temuta ? Statele Unite
dupa 1946 ? sau de temut, chiar daca nu a pus niciodata mana pe putere - Franta,
Italia, Spania, Grecia, Portugalia. Si in alta parte, ea se impune neaparat in tarile
unde comunismul a pierdut puterea pe care o detinuse timp de mai multe decenii ?
Europa de Est, Rusia. In fine, flacaruia ei mai palpaie si in mijlocul primejdiilor
acolo unde comunismul mai este inca la putere ? China, Coreea de Nord, Cuba,
Laos, Vietnam.
In functie de aceste situatii diverse, atitudinea contemporanilor fata de istorie si de
memorie difera.
In primele cazuri, este vorba de un demers relativ simplu de cunoastere si
reflectie. In al treilea caz, oamenii sunt confruntati cu nevoile de reconciliere
nationala, cu sau fara pedepsirea calailor; in aceasta privinta, Germania
reunificata ofera neindoios exemplul cel mai surprinzator si mai "miraculos" ?
este suficient sa ne gandim la dezastrul iugoslav. Dar fosta Cehoslovacie ?
devenita Republica Ceha si Slovacia ?, Polonia, Cambodgia se lovesc si ele de
suferintele memoriei si de istoria comunismului. Un anume grad de amnezie,
spontana sau oficiala, poate aparea indispensabila pentru pansarea ranilor morale,
psihice, afective, personale, colective provocate de o jumatate de secol sau mai
mult de comunism. Acolo unde comunismul este inca la putere, calaii sau

3. mostenitorii lor fie ca organizeaza tagaduirea sistematica, precum in Cuba sau in
China, fie continua sa revendice teroarea ca pe un mod de guvernare ? in Coreea
de Nord. Aceasta datorie de istorie si de memorie are incontestabil o componenta
morala. Si unii ne-ar putea apostrofa: "Cine va autorizeaza sa discerneti Binele si
Raul ?" Conform unor criterii care ii sunt proprii, aceasta intrebare viza Biserica
Catolica atunci cand, la cateva zile diferenta, Papa Pius al XI-lea a condamnat
prin doua enciclice distincte nazismul ? Mit Brennender Sorge, 14 martie 1937 ?
si comunismul ? Divini redemptoris, 19 martie 1937. In cea din urma, afirma ca
Dumnezeu a inzestrat omul cu prerogative: "dreptul la viata, la integritate
corporala, la mijloacele necesare existentei; dreptul de a alege la sfarsitul vietii
calea trasata de Dumnezeu; dreptul de asociere, de proprietate, si dreptul de a se
folosi de aceasta proprietate". Chiar daca putem nota o anume ipocrizie a Bisericii
care cautiona imbogatirea excesiva a unora pe seama exproprierii celorlalti, apelul
ei la respectarea demnitatii umane nu este mai putin esential. Inca din 1931, in
enciclica Quadragesimi Anno, Pius al XI-lea scrisese: "Comunismul are in
invatatura si in actiunea sa un dublu obiectiv, pe care il urmareste nu in secret si
pe cai ocolite, ci pe fata, la lumina zilei si prin toate mijloacele, chiar si prin cele
mai violente: o lupta de clasa neinduratoare si disparitia totala a proprietatii
private. Pentru urmarirea acestui scop, el nu se da in laturi de la nimic; acolo unde
a pus mana pe putere, se dovedeste salbatic si inuman intr-un grad aproape de
necrezut si ireal, cum o marturisesc inspaimantatoarele masacre si ruinele pe care
le-a provocat in imense tari din Europa orientala si Asia". Avertismentul isi capata
intreaga semnificatie, venind tocmai din partea unei institutii care, timp de mai
multe secole, si in numele credintei, justificase masacrul Necredinciosilor,
dezvoltase Inchizitia, pusese botnita libertatii gandirii si avea sa sprijine regimuri
dictatoriale precum cel al lui Franco si Salazar. Dar daca Biserica isi desfasurase
rolul ei de cenzor moral, care trebuie sa fie, care poate sa fie discursul istoricului
in fata relatarilor "eroice" ale partizanilor comunismului sau a povestirilor patetice
ale victimelor lui? In Memorii dincolo de mormant, Francois Rene de
Chateaubriand scrie: "Cand, in tacerea abjectiei, nu se mai aude zdranganind
decat lantul sclavului si vocea denuntatorului; cand totul tremura in fata tiranului,
si este la fel de primejdios sa-i castigi favoarea ca si sa-i meriti disgratia, apare
istoricul, insarcinat cu razbunarea popoarelor. In zadar prospera Nero, Tacit se
nascuse deja in Imperiu". Departe de noi ideea de a ne erija in aparatori ai
enigmaticei "razbunari a popoarelor" in care Chateaubriand nu mai credea nici el
la sfarsitul vietii; dar, la nivelul sau modest, istoricul devine, aproape fara sa vrea,
purtatorul de cuvant al celor care, din pricina terorii, au fost in imposibilitate sa
spuna adevarul despre conditia lor. El este prezent ca sa-si arate cunostintele:
prima sa datorie este sa stabileasca fapte si elemente de adevar care vor deveni
cunostinte. In plus, relatia sa cu istoria comunismului este deosebita: el este
constrans sa devina istoriograful minciunii. Si, chiar daca deschiderea arhivelor ii
furnizeaza materialele indispensabile, el trebuie sa se pazeasca de orice naivitate,
numeroase chestiuni complexe urmand sa faca obiectul unor controverse adeseori
nu lipsite de prejudecati. Cu toate acestea, cunoasterea istorica nu se poate
sustrage de la o judecata care raspunde catorva valori fundamentale: respectarea

4. regulilor democratiei reprezentative si, mai ales, respectarea vietii si demnitatii
umane. Conform cu aceasta masura ii "judeca" istoricul pe actorii istoriei. La
aceste motivatii generale care stau la baza angajarii intr-o munca de memorie si de
istorie, s-a adaugat, pentru unii dintre noi, o motivatie personala. Unii autori ai
cartii nu au fost intotdeauna straini de fascinatia comunismului. Uneori chiar, ei
au fost participanti, la nivelul lor modest, la sistemul comunist, fie in versiunea sa
ortodoxa leninist-stalinista, fie in versiunile anexe si disidente (trotkisti, maoisti).
Si daca raman ancorati la stanga ? si pentru ca raman ancorati la stanga ?, ei
trebuie sa reflecteze asupra ratiunilor orbirii lor. Aceasta reflectie a imprumutat si
caile cunoasterii, jalonate de alegerea temelor de studiu, prin publicatiile
stiintifice si prin participarea la reviste ca La Nouvelle Alternative, Communisme.
Cartea de fata nu constituie decat un moment de reflectie. Daca o fac, este pentru
ca au constiinta ca nu trebuie sa-i fie lasat unei extreme drepte, din ce in ce mai
prezente, privilegiul de a spune adevarul; in numele valorilor democratice, nu al
idealurilor national-fasciste, trebuie analizate si condamnate crimele
comunismului. Aceasta abordare implica o munca de comparatie, de la China la
URSS, de la Cuba la Vietnam. Or, noi nu dispunem, pentru moment, de o
documentare omogena. In anumite cazuri, arhivele sunt deschise ? sau
intredeschise ?, in altele nu. Acest lucru nu ni s-a parut un motiv suficient ca sa ne
amanam lucrul; cunoastem suficient, din izvoare "sigure", ca sa ne lansam intr-o
intreprindere care, daca nu are nici o pretentie de exhaustivitate, se vrea totusi
pioniera si doreste sa inaugureze un vast santier de cercetare si de reflectie. Am
inceput o prima recenzare a unui maximum de fapte, o prima abordare care va
merita, la momentul potrivit, multe alte lucrari. Dar un inceput trebuie sa se faca,
neretinandu-se decat faptele cele mai clare, cele mai incontestabile, cele mai
grave. Lucrarea noastra contine multe cuvinte si putine imagini. Atingem astfel
unul dintre punctele sensibile ale ocultarii crimelor comunismului: intr-o societate
mondiala supramediatizata, in care imaginea ? fotografiata sau televizata ? va
deveni in curand singura in masura sa inspire incredere opiniei publice, nu
dispunem decat de putine fotografii de arhiva despre Gulag sau Laogai, de nici
una despre deschiaburire sau despre foametea Marelui Salt inainte. Invingatorii de
la Nurnberg au putut sa fotografieze si sa filmeze in tihna miile de cadavre din
lagarul de la Bergen-Belsen si s-au regasit fotografiile facute chiar de catre calai,
ca acel neamt care a doborat cu o impuscatura o femeie cu un copil in brate. Nu
avem nimic asemanator din lumea comunista in care teroarea era organizata in cel
mai strict secret. Rugam cititorul sa nu se multumeasca cu cele cateva documente
iconografice adunate aici. Sa consacre timpul necesar pentru a lua cunostinta,
pagina dupa pagina, de calvarul suferit de milioane de oameni. Sa faca efortul de
imaginatie indispensabil ca sa-si reprezinte ce a fost aceasta imensa tragedie care
va continua sa marcheze istoria mondiala si in deceniile viitoare. Atunci el isi va
pune intrebarea cardinala: de ce? De ce Lenin,Trotki, Stalin si ceilalti au socotit
necesar sa-i extermine pe toti cei pe care-i numeau "inamici"? De ce s-au crezut ei
autorizati sa incalce codul nescris care sta la temelia vietii omenirii: "Sa nu
ucizi"? La aceasta intrebare incercam sa raspundem la sfarsitul lucrarii.

5. Traducere Micaela Ghitescu
Referindu-ne acum strict la textul cartii, ne pare rau sa constatam ca in aceasta
valoroasa carte nu sunt reflectate suferintele romanesti. Daca din carte nu lipsesc
documente ale crimelor comise prin indepartata Cambodgie, Cuba, Angola,
Coreea de Nord, China etc., sunt absente toate relele pe care comunismul le-a
savarsit in Romania. Se vorbeste doar de fenomenul Pitesti, si despre acesta doar
in treacat, citandu-se lucrarea filosofului Virgil Ierunca, Pitesti, laboratoire
concentrationnaire (1949-1952). Se ignora astfel insa multe alte fapte criminale
pe care comunistii, inspirati de Moscova, le-au comis la adresa poporului roman.
Constatand acest lucru, am si incercat o strangere de inima la gandul ca revista
noastra, cu subtitlul "Revista gandirii arestate", care a debutat in 1990, ramane
absolut necunoscuta autorilor cartii Le livre noir du communisme. Daca autorii
acestei carti ar fi cunoscut-o, ar fi putut constata nu numai ca romanii au suferit
una dintre cele mai grave represiuni comuniste, dar si ca aici, in Romania,
oamenii nu s-au lasat dusi lesne in sclavie, ci au pus mana pe arme si au luptat in
mod efectiv. A fost singura tara din Estul Europei in care a avut loc aceasta
rezistenta armata impotriva comunismului. Si mai lipsesc si multe alte probleme
romanesti, precum colectivizarea sangeroasa a agriculturii, deportarile in
Baragan, truda de adevarati sclavi la faraonicul Canal Dunare-Marea Neagra
etc., etc. Pe scurt, autorii ignora Romania. Ce sa spunem? Spunem: pacat. Sa nu-
i culpabilizam insa numai pe autori. Mai degraba sa culpabilizam multe
personalitati romanesti din exilul nostru care, aflate acolo, la Paris, unde s-a
edificat cartea, n-au facut nimic, dupa cum se vede, ca problemele noastre
romanesti sa patrunda in cartea sus-mentionata. Vorbim si tot vorbim despre
imaginea Romaniei in lume si stim cu totii ca ea nu arata deloc bine. Or, daca si
din acest amar top al suferintelor indurate de popoarele aflate sub cizma
comunista lipseste tara noastra, lucrul este deosebit de ingrijorator. Romania ar
fi trebuit sa fie prezenta in acest top, ba inca in fata, si e o mare nedreptate ca ea
a fost ignorata. In ceea ce priveste redactia revistei noastre, amaraciunea e cu
atat mai mare, cu cat avem la Paris o filiala a Fundatiei Culturale Memoria si
multi romani de acolo primesc in mod regulat revista noastra. Ba inca fiecare
numar al revistei insotit si de un pliant tradus in limba engleza cu un rezumat al
articolelor. Sa nu se fi gasit oare nimeni dintre ei ca macar sa semnaleze prezenta
unei reviste "Memoria" istoricilor francezi? Ca sa umplem cat mai repede
aceasta lacuna, si intrucat autorii ne avertizeaza ca va urma o a doua editie,
redactia noastra s-a adresat editurii Robert Laffont, oferindu-i tot materialul
publicat de noi pana in prezent (de la nr. 1 la nr. 23). Mai mult, pentru a usura
munca autorilor ne-am oferit sa le dam fiecare articol din revista noastra in
traducere in limba franceza. Ramane ca domniile lor sa selecteze. Convingerea
noastra este ca acesti autori, in postura lor de istorici ai flagelului comunist, nu
pot face abstractie de toate cate s-au intamplat pe teritoriul Romaniei.

6. Infernul Pitesti
Justin Stefan
Paven
În mod deliberat publicăm această "Piesă la Dosarul Pitesti" după articolul "Manualul comunist
de instructiuni privind războiul psihopolitic". Facem acest lucru pentru că, în fenomenul
criminal Pitesti, acest manual a avut o largă aplicare, urmărind exact ce indica litera crimei:
spălarea creierului. La Pitesti această metodă satanică s-a aplicat în proportie de masă pe
tinerii studenti români.
În timpul acesta, actiunea de autodemascare, presiunile morale si fizice îsi continuau firul amar
pentru noi. La câtva timp după ce am coborât aici, pe sectia lui Gheorghe - un militian care s-a
arătat destul de cumsecade - am trăit un moment de maximă încordare sufletească, provocat de
"educatorii" nostri.
Puscasu primise din partea lui Turcanu o sarcină. Se instalase într-o latură a priciului, către usă, o
parte ce era mai ferită, si, chemând pe câte unul dintre noi, susotea cu el cu capul sub pătură, ca
să nu fie auziti. N-am reusit să aflu ce vorbeau, desi am încercat în toate chipurile. Devenisem
toti foarte circumspecti, ferindu-ne unul de altul, ca să nu fim pârâti. O asemenea imprudentă s-ar
fi putut solda cu urmări fatale.
Fapt este, însă, că toti ieseau de sub pătură cam nelinistiti si aceasta stârnea în suflet mii de
întrebări, dar toti erau muti - ca o dovadă că metoda de opresiune îsi făcuse efectul.
În sfârsit, mi-a venit si mie rândul. După câteva întrebări de circumstantă: "- Cum te simti aici?
Mai ai ceva de completat la declaratie?..." a venit si întrebarea cheie: "ce te-a impresionat mai
mult la camera 4?..."
Pentru că trebuia să dăm dovadă de maximă sinceritate si să nu lăsăm bănuiala că încercam
vreun subterfugiu, răspunsul meu a venit prompt:
- Moartea lui Nită Cornel!...
- Dar de unde stii tu că a murit?... s-a rătoit el la mine, supărat. În clipa aceea mi-am dat seama că
am făcut cea mai enormă gafă posibilă. Stiindu-i capabili de orice nelegiuire, am avut
sentimentul că mă vor omorî si pe mine, ca să dispară orice martor al cumplitei crime. Cu vocea
gâtuită de emotie, am încercat s-o dreg:
- Nu stiu dacă a murit, dar mi-am închipuit, văzând că l-au scos din cameră...
- Să nu-ti mai închipui prostii, măgarule! Mars de aici!... Am iesit de sub pătură buimăcit,
convins fiind că în scurt timp va începe exterminarea martorilor. Cei care trecuseră de întrebarea
'sfinxului' mă priveau cu oarecare compătimire, ceilalti se uitau nedumeriti, dar nimeni nu
îndrăznea să dea dovadă nici de cea mai mică indiscretie, care s-ar fi soldat cu o aspră sanctiune.
Mă încurajam doar la gândul că am fost prea multi ca să ne facă să dispărem toti, dar asta nu mă
consola prea tare, gândindu-mă că m-as fi putut număra printre primii lichidati. Ce furtună
cumplită îmi prinsese mintea!....Ce disperare!... Ce încercări de a găsi argumente ca să-i conving
că n-am văzut nimic... Îmi ziceam:
"Se sunase stingerea si trecuse câtva timp, asa că era firesc să fi fost adormit...Eram cu capul sub
pătură si nimeni nu putea bănui că nu dormeam... Asa am să le spun si voi sustine cu tărie că a
fost doar o bănuială a mea... Omul se mai poate însela; pentru asta nu e cazul să fie omorât... Am
să spun la toată lumea că Nită Cornel este în viată... Făgăduiesc cu jurământ...
Dar dacă nu vor mai tine seama de nici un argument si nici măcar nu ne vor mai întreba?... Dacă

7. ne vor extermina pe toti care am fost acolo?... Ce contează la ei vreo 40-50 de banditi fată de
omuciderile în masă practicate de comunisti?... Poate că nu ne vor pune la zid, desi si asta este
posibil, dar au ei metode destule să ne lichideze cu încetul... Ne vor băga, tot asa, într-o sectie de
la subsol si ne vor lăsa să murim de foame, de sete sau de frig si lipsă de aer... Imaginatie au
pentru asta mai multă decât mine... Totusi se vor sesiza familiile noastre, le vor cere socoteală
occidentalii... Ei si...? După ce am murit, le mai pasă cine le va cere socoteală?!..."
Si asa mă chinuiam în zile de cosmar poate mai cumplite decât cele de la '4 Spital'.
În această atmosferă de cumplită teroare interioară, pe care nu mi-o puteam stăvili,
autodemascările îsi continuau programul cu cei care nu si le făcuseră. Venind si rândul lui Ghită
Lăpusneanu, un matematician din organizatia noastră, acesta n-a reusit să-l convingă pe Ţurcanu
că declara cu sinceritate tot ce avea pe suflet si atunci m-au chemat pe mine 'să-l întreb' de ce nu
era sincer. Am crezut atunci că sunase ceasul fatal pentru mine. Cu frica de a dovedi ruperea
legăturilor de prietenie, cu obsesia mortii lui Nită Cornel, si cu o mare doză de lasitate, m-am
apropiat de bietul Ghită Lăpusneanu si i-am repezit vreo 5-6 palme pe obraz de s-a rupt mai mult
inima mea, decât obrajii lui. Mi-a fost atât de rusine încât n-am mai avut curajul timp îndelungat
să-l mai privesc în ochi.
Devenisem tăcut, morocănos, stăteam toată ziua pe prici, cu fata în sus, privind în tavan si făcând
din crăpăturile tencuielii jocuri aiuristice ale imaginatiei. Mă gândeam la anii pe care-i mai
aveam de petrecut în închisoare, în conditiile acestea, si mă cutremuram. Desi până acum nu
părăsisem scurta rugăciune de seară care mă însotise toată viata, din copilărie, acum începuse să-
mi fie frică să mă rog, ca nu cumva să mă simtă careva si să mă toarne că n-am 'terminat-o cu
misticismul'.
Lungu Mircea, lângă care dormeam, că-si făcea cruce si se ruga sub pătură. I-am strâns mâna
într-un gest de frătietate tainică si de atunci am prins curaj si am reînceput să mă rog cu mai
multă stăruintă, simtind cum se lăsa în suflet acea liniste pe care ti-o dă încrederea că nu esti
singur în acest chinuitor purgatoriu si că Cel căruia I te adresezi va trebui să răspundă într-o zi cu
eliberarea din cazne. Constiinta "reeducată"AVUSESEM PRILEJUL, cât am stat la Jilava, să
primesc un singur pachet cu efecte, de acasă. Printre lucrurile trimise era si un pieptar cu blănită,
la care tineam foarte mult si pe care îl ascunsesem sub căptuseala paltonului, neavând voie să
păstrăm cu noi îmbrăcăminte cu blană, si pe care-l salvasem de la mai multe perchezitii. În
camerele unde se aflau oamenii lui Ţurcanu, perchezitiile nu se făceau de militieni, ca în toate
părtile. Aici, un militian deschidea usa si spunea: "- Dati afară toate obiectele nepermise!", si
perchezitia se efectua, asa cum am mai arătat-o, pe bază de "constiintă ridicată", renuntând
fiecare la ce ascunsese - sau prin 'turnătorie' reciprocă. În ziua când s-a anuntat si pentru camera
noastră autoperchezitia, eu tot nu mă hotărâsem să renunt la cojocelul meu.
Prea multe lucruri nu s-au adunat fiindcă, venind de la "4 Spital", unde ne golisem de orice
obiect nepermis, n-am avut când să strângem altele. În eforturile pe care le făcea fiecare să dea
dovadă că se "reeducase", eu m-am trezit că 'un prieten' din organizatia noastră, care stia de
ascunzătoarea mea, mi-a desfăcut căptuseala paltonului, lăsându-mă îndurerat si pentru pierderea
pieptarului de care mă lipsise, dar si pentru faptul că legăturile de prietenie, la care eu încă
tineam, fuseseră puse din nou la încercare. Aici însă reprosurile sentimentale îsi pierduseră
sensul, în atmosfera de depersonalizare care domnea între noi.
Peste un număr de zile, câtiva am fost scosi pe coridor pentru curătenie si întâmplarea a făcut ca
să primesc chiar eu blănita care-mi era dragă, să lustruiesc mozaicul cu ea.
Îmi pregătea sufletul Iisus, încet si pe nesimtite, ca un Pedagog experimentat, pentru profesiunea
de mai târziu, când urma să-mi ceară să renunt constient si de dragul Lui la toate bunurile

8. materiale. Atunci am multumit lui Dumnezeu că încercarea mea de înselare a dispozitiilor date
nu a avut si alte repercusiuni mai grave. Răsplata jertfelorAM PETRECUT aici, pe sectia lui
Gheorghe, aproape două luni de încordări si tensiuni nervoase care, prin perspectiva prelungirii
lor în conditiile acestea, ne spulberau si ultima picătură de sperantă din suflet. Uitasem aproape
cu desăvârsire de argumentele politice pe care ne bazasem visele de libertate, fiind total rupti de
realitatea evenimentelor internationale, ceea ce, prin presiunile morale pe care le trăiam aici, ne
conferise tuturora un aer blazat si amorf.
Într-o zi, însă, pe la începutul lunii mai, ne-am trezit din nou mutati si de pe sectia aceasta. Mare
mi-a fost bucuria când, iesind pe coridor cu bocceluta în mână, îl revăd pe Titus în grupul format
pentru componenta unei camere. Ne-am strâns discret mâna, pe furis, să nu fim văzuti, si ne-am
lipit unul de celălalt ca să nu ne mai despărtim.
Nu stiam pe ce sectie vom merge, dar când am urcat pe acelasi drum spre etajul 2 si ne-am
îndreptat tot spre camera '4 Spital', am simtit că mi se înmoaie picioarele. Eram alături de Titus si
ne uitam unul la altul îngroziti în fata perspectivei de a reîntâlni 'camera mortii'. Ca în constiinta
unui muribund, mi-au trecut într-o clipită prin fata ochilor scenele de groază pe care le-am
petrecut aici si inima a început să-mi bată nebuneste. Nu trebuia să fii mare psiholog să întelegi
ce se petrecea în sufletul fiecăruia din cei 16 care am fost readusi pe aceeasi sală cu 'Muntele
Calvarului'.
Spre stupefactia noastră, însă, ne-am trezit într-o încăpere micută, luminoasă, cu paturi foarte
frumos aranjate si nu ne venea să credem ochilor când, sub păturile îndoite ordonat, am văzut
cearsafuri albe, curate, saltele bine umplute cu paie. Se împlinea aproape un an de la arestare,
fără să fi văzut undeva cearsafuri pe pat. "Fără îndoială," mi-am zis, "închisoarea aceasta este
locul marilor surprize!..." Într-adevăr, după putin timp, se deschide usa si apare zâmbitor
Ţurcanu, cu un aer de administrator care se străduieste să ofere locatarilor cele mai bune conditii
de viată.
- Ei, ce ziceti, vă place?!... Iată rezultatul eforturilor voastre de colaborare sinceră cu cei care vă
doresc binele. Veti avea prilejul acuma să vedeti că n-ati fost înselati si că regimul doreste să vă
redea societătii ca cetăteni folositori si de temei pentru ziua de mâine! Totul este să dati dovadă,
în continuare, că ati renuntat la conceptiile voastre reactionare, să demascati cu hotărâre pe toti
care nu vor să se încadreze în noua orânduire din tara noastră si să lucrati cu devotament,
participând la toate actiunile poporului muncitor. Aici veti primi cărti să cititi, să vedeti
realizările Partidului si să vă convingeti că clasa muncitoare poate face în câtiva ani mai mult
decât tot ce a făcut până acum burghezia. Sef de cameră o să vă fie "Motu" - adică eu - care o să
răspundă de voi. Aveti voie să mergeti la W.C., când aveti nevoie, dar să nu vă prea plimbati pe
sală. Încolo, disciplină si liniste!....
A iesit cu un aer triumfător, lăsându-ne să ne dezmeticim din uluiala ce ne cuprinsese. Parcă nu
ne venea să credem că trăim o asemenea transformare radicală de situatie. Să se fi terminat,
adică, bătăile, presiunile morale, demascările?... Să fi fost oare lăsati să ne terminăm
condamnările în conditiile astea de viată?... Ar fi fost peste închipuirile noastre!... Si totusi zilele
ce au urmat au confirmat această nouă stare. Usile au rămas deschise si puteam comunica si cu
cei de la camera '4 Spital', care-si schimbase radical aspectul. Avea saltele bune, cu cearsafuri si
pături noi. Priciul de la perete fusese înlocuit cu paturi ordonate; masa de supliciu era acum
încărcată cu cărti si peste tot domneau o curătenie si o ordine exemplare. Nu stiu dacă o fi fost
cineva atunci care să ridice un gând de rugăciune pentru sufletul bietului Nită Cornel, pe a cărui
jertfă se înăltase această schimbare. Dumitrescu, directorul închisorii, voia probabil să steargă

9. urmele atâtor crime petrecute sub administratia lui, oferindu-ne, spre uitare, o viată mai plăcută,
ca să putem ierta.
Zilele ce au urmat ne-au redat oarecum linistea sufletească, fiind ocupati mai mult cu cititul si cu
comentariile pe marginea cărtilor. Fiecare era avid de lectură, după atâta timp de când nu mai
văzusem o pagină scrisă, si de aceea nu prea ne-am făcut probleme cu titlurile cărtilor. Ne
luasem fiecare obligatia să prezentăm câte o carte, ca să putem lua cunostintă, în felul acesta, de
cât mai multe. Eu mi-am ales o lucrare despre "Istoria ceasului", fiind cea mai neutră din punct
de vedere politic, pe care apoi am prezentat-o si în alte împrejurări în închisorile prin care am
trecut. ConsternareERAM SCOSI ÎN FIECARE ZI la aer într-o parte din incinta închisorii unde
se găsea multă iarbă verde si ne tineau câte două ore, asa că ajunsesem să ne mai refacem
fiziceste, mai ales că si mâncarea era simtitor îmbunătătită. Ca preocupare generală apăruse în
momentul acela Canalul Dunăre - Marea Neagră, care astepta brate de muncă din toate părtile.
Era o lucrare gigantică al cărei proiect fusese întocmit de inginerul Leonida, cu multe decenii
înainte, dar care nu se pusese în practică din cauza conditiilor tehnice pe care le impunea, între
altele si utilajele de excavare. Având peste 60 km lungime, într-un sol în bună parte calcaros,
nimeni nu se încumetase până atunci să investească enormele cheltuieli pentru realizarea lui.
Pentru regimul revolutiei comuniste era însă un minunat prilej să-si etaleze "grandioasele
posibilităti de făurire a lumii noi" si în special să-si lichideze adversarii politici, punându-i la
munci de exterminare.
Se zvonise că urma să fim selectionati si unii dintre noi; fiecare era dornic să ajungă la acel 'El
Dorado' unde se spunea că existau 'vorbitor', pachete, scrisori, mâncare suficientă si viată în aer
liber. Pentru noi apărea ca un fel de 'Pământ al Făgăduintei' si chiar i se spunea în glumă:
Canaalul. Într-o zi am fost dusi la un examen medical si la radioscopie, la un spital din oras.
Căutam fiecare să arătăm foarte sănătosi, ca să nu fim respinsi de la muncă. O, dacă am fi stiut
atunci ce ni se pregătea celor ajunsi acolo, cred că nimeni n-ar mai fi dorit să părăsească viata
căldută pe care o trăiam acum aici.
Pe data de 25 mai a plecat prima serie dintre noi, printre care si Titus, lăsându-ne, pe cei care
rămăsesem, cu tristetea unei despărtiri de moment. Speram totusi că ne va veni si nouă rândul, în
curând. Într-adevăr, mi-a venit si mie rândul să plec în ziua de 30 mai, dar când am intrat în
camera unde erau adunati cei pentru plecare, am rămas consternat văzând că mă aflam printre
tuberculosii care trebuiau să meargă la Sanatoriu. Era cu noi si Georgică Georgescu, care căuta,
cu neobosita lui voie bună, să mă încurajeze în disperarea care mă cuprinsese.
Mă îngrozeam mai întâi la gândul că devenisem tuberculos si apoi pentru că pierdusem unica
sansă de a mă întâlni cu cei dragi de acasă, la un vorbitor.
A fost si aceasta una dintre grelele lovituri pe care le-am simtit la Pitesti, dar care, fără să pot eu
bănui, a constituit providentiala interventie a Sfintei Fecioare la rugăciunile mamei mele, care m-
a salvat de la niste încercări din care nu stiu cum as fi putut iesi onorabil. Studentii care au ajuns
la Canal au fost din nou supusi unor presiuni infernale din partea echipei de 'reeducatori' care, cu
concursul administratiei Canalului, ajunseseră să îngrozească toată colonia de muncă. Am sosit
la Sanatoriul Târgu Ocna în ziua de 31 mai 1950, unde, o dată cu luminoasa priveliste a
închisorii, am început o nouă etapă a vietii mele de detentie.
În temnita de la Pitesti, călăii comunisti, "profesori" în psihopolitică, instruiti de Moscova
(fanatici activisti de partid), au pus în practică arma lor ucigătoare:
spălarea creierului.
Cobaii:

10. studentii români.