Documentul analizează chipul mesianic al lui Yeşua Noţri (Iisus Nazarenul) prin prisma textelor sacre ale Vechiului și Noului Testament, în special a Evangheliei după Ioan. Aceasta include discuții despre conceptele de 'cuvânt' și 'lumina' în gândirea ebraică și elenistă, dar și despre importanța predicii și revelației dumnezeiești. Autorul aduce mulțumiri pentru sprijinul primit și subliniază natura interpretativă a lucrării, care nu este definitivă, ci o explorare a semnificațiilor cristologice și teologice.

1. CHIPUL MESIANIC
AL LUI YEŞUA NOŢRI
(IISUS NAZARINEANUL)
CUPRINS
MULŢUMIRI
PRECUVÂNTARE
PARTEA I: Generalităţi despre textele sacre ale „Vechiului Testament” şi „Noului
Testament”
PARTEA A II-A: EVANGHELIA DUPĂ LUCA, 1:1-4
PARTEA A III-A: EVANGHELIA DUPĂ IOAN, 1:1-18
Capitolul I: Ioan: credincios mesianic, apostol, teolog, literat
Capitolul al II-lea: Discursul ioanin: textul Evangheliei după Ioan, 1:1-18
Capitolul al III-lea: Destinatarii discursului ioanin şi mediul lor de provenienţă
Capitolul al IV-lea: Predicarea Prologului (Petikhta) şi reverberaţiile sale
Capitolul al V-lea: Ioan, 1:1: „La început...” (Ἐν ἀρχῇ): reverberaţii în sufletele
auditorilor
1. „Începutul” (‫ )ראשית‬în gândirea ebraică: Genesa, 1:1,2;
2. „Începutul” (ἀρχῇ: „principiu; început”) în gândirea elenistă;
3. „Începuturile” în gândirea barbară;
4. „Începutul” în gândirea iudeo-creştină.
Capitolul al VI-lea: „...era Cuvântul...” (ἦν ὁ λόγος)
1. Cuvântul DOMNULUI (‫ )דבר יהוה‬în gândirea ebraică
A. Cuvântul DOMNULUI, principiu al creaţiei în Tanakh: Genesa, 1; Psalmii,
33:6,9; 148:1-5;
B. Cuvântul DOMNULUI, principiu al revelaţiei în Tanakh: Genesa, 15:1; Ieremia,
1:2,4; Ezechiel, 1:3;
C. Cuvântul DOMNULUI, principiu al învierii în Tanakh: Ezechiel, 37:1-14;
D. „La început, era Memra...” - excurs
2. Cuvântul - Logos (ὁ λόγος) în gândirea elenistă.
Capitolul al VII-lea: „Cuvântul era cu Dumnezeu” (ὁ λόγος ἦν πρὸς τὸν θεόν)
A. „Cuvântul era cu Dumnezeu” în gândirea ebraică;
B. „Cuvântul era cu Dumnezeu” în gândirea elenistă.
Capitolul al VIII-lea: „Cuvântul era Dumnezeu” (θεὸς ἦν ὁ λόγος)
A. „Cuvântul era Dumnezeu” în gândirea ebraică;
B. „Cuvântul era Dumnezeu” în gândirea elenistă;
C. „Cuvântul era Dumnezeu” în gândirea barbară;
D. „Cuvântul era Dumnezeu” în gândirea iudeo-creştină.
Capitolul al IX-lea: Ioan, 1:2.
Capitolul al X-lea: Ioan, 1:3: Cuvântul, Dumnezeu şi teologia creaţiei
A. Analiza literară: paralelismul versetului 3.
1

2. B. Teologia creaţiei:
i. Teologia creaţiei în Tanakh;
ii. Teologia creaţiei în literatura extra-canonică:
a) Teologia creaţiei în literatura apocrifă;
b) Teologia creaţiei în literatura de la Qumran;
c) Teologia creaţiei în literatura pseudoepigrafă.
iii. Teologia creaţiei în operele ioanine:
a)Pasaje biblice;
b)Comentariu teologic.
iv. Teologia creaţiei în cărţile Legământului Înnoit;
v. Scurt interludiu: distanţarea teologiei creaţiei din cărţile Legământului Înnoit de
alte opere literare evreieşti (Talmud, Maase Bereşith);
vi. Comentariu teologic.
Capitolul al XI-lea: Ioan, 1:4a: Cuvântul, principiu al vieţii în discursul ioanin
A. Ioan, 3:16,36; 5:21,24-26; 6:35,40; 11:25; 14:6; 17:3; I Ioan, 1:1-3; 5:10-13,20;
Apocalipsa, 2:7,10b,11; 3:5a; 7:17a; 21:27.
Capitolul al XII-lea: Ioan, 1:4b: Conceptul de lumină în iudaismul biblic
A. Lumina în Tanakh: Genesa, 1:3-5; Isaia, 42:6; 49:6; 60:1-3; Psalmii, 36:9;
119:105;
B. Lumina în perioada inter-testamentară: „S-a stins o lumină în Yisra’el...”;
C. Lumina în discursul ioanin: Ioan, 1:4b, 5, 7-9; 8:12 (II Cor. 4:6);
D. Lumina în mentalul românesc.
Capitolul al XIII-lea: Ioan, 1:12-14,18: Despre paternitatea împătrită a lui Dumnezeu
A. Paternitatea creatoare: Dumnezeu, Tatăl creaţiei;
B. Paternitatea etnică: Dumnezeu, Tatăl poporului Yisra’el;
C. Paternitatea generatoare: Dumnezeu, Tatăl singurului-născut din El;
D. Paternitatea adoptivă: Dumnezeu, Tatăl celor care cred în Logos.
Capitolul al XIV-lea: Ioan, 1:14: „Înomenirea” Cuvântului:
A. Înomenirea Logos-ului în gândirea barbară şi elenistă;
B. Înomenirea Logos-ului în gândirea evreilor mozaici şi a iudeo-creştinilor.
Capitolul al XV: Ioan, 1:14: „Cortuluirea” Cuvântului
Capitolul al XVI: Ioan, 1:14: Slava Cuvântului
Capitolul al XVII: Ioan, 1:14: Filiaţia Cuvântului
Capitolul al XVIII-lea: Ioan, 1:16-18: Relaţia dintre Torah şi Mesia
Capitolul al XIX-lea: Ioan, 1:18: „Cuvântul Îl explica pe Dumnezeu”: Revelaţia
dumnezeiască:
A. Despre Revelaţia dumnezeiască generală:
i. revelaţia prin creaţie;
ii. revelaţia prin istorie;
iii. revelaţia prin conştiinţă, vestigiu deteriorat al chipului lui Dumnezeu în om.
B. Despre Revelaţia dumnezeiască specială:
i. revelaţia prin miracole;
ii. revelaţia prin profeţi şi profeţii;
iii. revelaţia prin Sfânta Scriptură;
iv. revelaţia lui Dumnezeu prin Yeşua ha-Maşiyach;
v. revelaţia prin experierea personală directă.
2

3. a) Cuvântul Îl explica pe Dumnezeu: motivele Înomenirii
b) Cuvântul Îl explica pe Dumnezeu: despre relaţia Tată-Fiu (Ipostasuri).
3

4. MULŢUMIRI
La începutul acestei lucrări, aş dori să aduc mulţumirile mele Celui care este
YHWH, „Cel ce sunt”, care, în bunătatea şi providenţa Sa, mi-a asigurat tot ce am avut
nevoie pentru a scrie acest material. Lucrarea de faţă mai are încă subcapitole nefinalizate
sau concepte exprimate neclar, dar nedesăvârşirile respective mi se datorează întru totul.
Cu toate acestea, unul dintre aspectele pozitive pe care le furnizează Internetul şi
blogurile sau site-urile este posibilitatea de a reveni şi completa articole.
Apoi aş dori să aduc mulţumirile mele prietenilor care m-au susţinut
duhovniceşte, moral şi practic, în special doamnei profesoare gr. I Mirela Ianc, M.A.,
care a editat materialul din punct de vedere literar şi gramatical. Am apreciat foarte mult
sugestiile pertinente pe care mi le-a făcut.
SOLI DEO GLORIA!
4

5. PRECUVÂNTARE
Autorul acestei lucrări e un om simplu, un îndrăgostit de Sfintele Scripturi; mi-a
fost dat să cred cu simplitate în versetul care spune: „Şi viaţa veşnică este aceasta: să Te
cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat şi pe Isus Hristos, pe care L-ai trimis
Tu.”1
Chibzuind la acest verset, am înţeles că viaţa, atât cea care ne-a fost dăruită pe
acest Pământ cât şi cea care urmează după aceasta, ne-a fost dăruită tocmai pentru a-L
cunoaşte pe Dumnezeu, singurul Dumnezeu adevărat. Or noi putem să-L cunoaştem pe
Dumnezeul invizibil uitându-ne la Chipul Său vizibil, care este Mesia.2
Mânat de Duhul, am decis să-L cunosc şi eu pe Acest Isus Hristos despre care
scria acolo, ca fiind trimis de Tatăl, ştiind că în această cunoaştere stă viaţa veşnică; după
ce am cumpănit bine, am decis că nu vreau o cunoaştere superficială, abstractă,
fantomatică, cunoaştere care mi-ar da un surogat de viaţă, ci am vrut să-L cunosc pe Isus
Hristos în profunzime, să-I văd trăsăturile chipului, să-I aud cuvintele, să-I văd gesturile
şi miracolele, să înţeleg semnificaţiile pe care le aveau în cadrul lor cultural şi
civilizaţional3 toate aceste întâmplări de o importanţă cosmică. Aşa că m-am dus şi eu
acolo unde au avut loc toate acestea: mai întâi, în timp ce aşteptam cuminte să Se nască
Cel Nenăscut, m-am uitat în jur, la ambientul geografic în care urma să întrupeze Cel care
desfăşurase cerurile ca pe un sul şi întinsese stelele pe firmament. La naşterea Sa,
păşteam oile pe câmp, împreună cu ceilalţi păstori, şi ne-am dus să ne minunăm de
spusele îngerului.
Pe când Pruncul era circumcis, aveam şi eu o treabă în Templu, aşa că vă pot
spune cum s-au întâmplat lucrurile.
În timp ce Pruncul creştea şi se întărea, vedeam bine că El era plin de
înţelepciune, şi harul lui Dumnezeu era peste El. Pe când învăţa dulgherie, mă uitam cu
băgare de seamă la contextul religios, social şi economic în care mă aflam.
Cu ocazia Praznicelor lui YHWH, urcam la Yeruşalayim, împreună cu
mişpachah, adică cu familia Sa extinsă, clanul Său.
Pe când a avut cam 30 de ani, am văzut cum, fără a face pase mistico-magice,
Yochanan ben Zechariyahu, supranumit ha-Maţvil, Ioan „Botezătorul”, a asistat la
afundarea simbolică a lui Yeşua în râul Yarden4.
Apoi El a început să predice şi am drumeţit cu El: când am ostenit, am poposit să
ne întremăm şi ne-am bucurat de o petală găsită într-un verset şi de o floare desprinsă
dintr-un capitol, de nişte crini pe câmp; când am trecut prin văi întunecate, câţiva stropi
de lumină aruncaţi de o străveche profeţie mesianică au risipit întunecimea din cale; când
am înfometat, ne-am hrănit cu merindele Cuvântului; când am deznădăjuit, lectura unei
cărţi sfinte ne-a insuflat curaj. Am sorbit cuvintele dulgherului din Nazaret, m-am uitat cu
1
Evanghelia după Ioan, 17:3.
2
Epistola către coloseni, 1:15.
3
Şcoli germane de teologie au denumit acest concept printr-o sintagmă: Neutestamentliche Zeitgeschichte.
4
Când vom ajunge la Evanghelia după Matei, cap. 3, vom vedea ce semnifica actul afundării în apă, care,
în creştinism, a ajuns să semnifice „botezul”.
5

6. atenţie la gesturile Sale, am fost uluit de minunile săvârşite de El, m-am străduit să extrag
învăţămintele trebuincioase.
Am fost îngrozit când a fost arestat, disperat când a fost crucificat, mâhnit până
peste poate până-n a treia zi de la răstignire şi mi s-a umflat pieptul de bucurie când L-am
văzut înviat.
Şi, în tot acest timp în care mă uitam la Înomenitul Fiu al lui Dumnezeu, Yeşua
Mesia, Chipul vizibil al Dumnezeului invizibil, mi-am dat seama că şi chipul meu se
transforma după Chipul lui Dumnezeu. Astăzi sunt un chip al Chipului mult mai mult
decât atunci când am început drumeţia mea duhovnicească şi nădăjduiesc că mâine voi fi
chiar mai asemănător Lui.
Prin paginile care urmează, pun la dispoziţia celor interesaţi o „tâlcuire” a
chipului mesianic al lui Yeşua Noţri, adică voi descrie faptele din punct de vedere istoric,
cultural şi literar şi voi glosa despre semnificaţiile lor cristologice şi teologice. Trebuie
reţinut că această tâlcuire nu este una definitivă, categorică, dogmatică şi dogmatizantă.
Aici trebuie să fac trei precizări. Prima precizare este aceea că cel mai mult m-am
uitat la chipul lui Yeşua în Evanghelia după Matei, dar atunci când am simţit că există
breşe cronologice sau că alte pasaje aduc un plus de lămurire, nu am ezitat să inserez
pasaje din alte cărţi. Din cele mai vechi vremuri au existat personaje care s-au trudit să
elaboreze „Armonii ale Evangheliilor” sau „Sinopse”, lucrări care fie urmăreau
desfăşurate cronologic viaţa şi slujirea lui Iisus Nazarineanul, fie încercau să pună
pasajele „paralele” ale Evangheliilor unul lângă celelalte (eventual în formă tabelară).
Asemenea juxtapuneri erau făcute în vederea analizei şi a identificării similarităţilor
precum şi a particularităţilor pericopelor Evangheliilor, mai ales a sinopticilor Matei,
Marcu şi Luca.
Personajele care au făcut aceste încercări au fost oameni de genul lui Tatian,
Augustin, John Broadus, John William McGarvey, John A.T. Robinson, Ken Palmer. Eu,
însă, nu am respectat schemele propuse de ei, întrucât infrastructura acestui studiu este
reprezentată de Evanghelia după Matei şi la ea sunt adăugate pasaje scrise de ceilalţi
evanghelişti, dar numai acolo unde Matei tace iar ceilalţi vin cu completări sau nuanţări.
Sinopsele elaborate de cărturarii amintiţi mai sus îşi au, însă, slăbiciuni intrinseci,
sesizate de critici pertinenţi. De exemplu, specialiştii în teologia exegetică ne amintesc
faptul că Dumnezeu ne-a dăruit Sfânta Scriptură compartimentată pe cărţi, nu pe teme sau
cronologii; ca atare, ei studiază cărţile inductiv, pe paragrafe, capitole şi, la final, pot
prezenta o vedere de ansamblu asupra unei cărţi studiate. Aceştia ar spune că demersul
meu strică specificul fiecărei Evanghelii... şi nu ar greşi prea tare. O altă categorie critici
pertinenţi aparţine tagmei dogmaticienilor: ei preiau textul sacru ca sursă primară, dar
valorizează şi descoperirile exegeţilor, identifică doctrinele sau dogmele dintr-o carte
biblică, le relaţionează la ceea ce spune Scriptura despre aceleaşi doctrine în cele două
Testamente şi le prezintă în ansamblul lor logic-coerent. Uitându-se la lucrarea mea,
aceşti erudiţi îmi spun că risc să „descopăr” (a se citi: „inventez”) doctrine care nu se
potrivesc în ansamblul teologiei sistematice. Dacă au dreptate sau nu, rămâne de văzut.
A doua precizare este aceea că eu nu m-am mulţumit să apelez la diferite traduceri
ale Sfintelor Scripturi ci, pe-alocuri, am inserat propria mea traducere a textului sacru.
făcută din perspectivă mesianică, traducere pe care mi-o asum.5 Pe alocuri voi insera o
transcriere structurală sau mecanică a traducerii, pentru a ajuta cititorul să vadă relaţiile
5
Ce semnifică această perspectivă mesianică voi explica o dată viitoare.
6

7. stabilite între diferite cuvinte, propoziţii, fraze şi structuri, paralelisme sinonimice,
antitetice sau sintetice, personaje, relaţii cauză-efect, efect-cauză, conective etc..
Oare am reuşit să traduc fidel şi temeinic respectivele pasaje?... Iată care este
răspunsul meu: pe vremuri, rabini de binecuvântată memorie spuneau: „Orice traducător
este un trădător”. Sigur, în primul rând ei se refereau la trădarea care apare atunci când un
traducător trebuie să traducă textele sacre din original într-o limbă receptoare, dar
principiul rămâne valabil, pentru că în cazul unei traduceri temeinice trebuie să existe un
colectiv format din specialişti în ebraică, aramaică, greacă, Vechiul Testament, Noul
Testament, teologie biblică, sistematică şi pastorală, specialişti care să-şi amintească
permanent că nu tălmăcesc dintr-o limbă în alta, şi nici măcar dintr-o cultură în alta, ci
aduc la lumină cuvintele vieţii, care pot pune cititorii lor pe un făgaş veşnic. Şi, după
toate acestea, este clar că oricum colectivul de traducători va fi supus tendinţelor de a
observa şi interpreta textele sacre în acord cu teologia confesiunii în care s-au format.
Merită să înfăţişez aici un singur exemplu de traducere „trădătoare”: numele
Mântuitorului. Dacă nu ai o filologie corectă, nu ai cum să obţii o teologie corectă şi te
vei trezi trădat pe ambele planuri! Iată, aşadar, trădarea pe care o săvârşeşte limba greacă
traducând un nume propriu: Numele ebraic al Fiului înomenit al lui Dumnezeu era Yeşua,
care e forma prescurtată a numelui Yehoşua şi care înseamnă „Yah mântuie”. În numele
„Yeşua”, accentul cade pe verb, deci el trebuie înţele ca fiind „Yah mântuie cu
certitudine”. Numele „Yeşua”, deci, are o semnificaţie bogată. Extrapolând, când
oamenii se uitau la El, vedeau în El pe Acela care le garanta că „Yah mântuie cu
certitudine”.
În Noul Testament (acest „titlu” este alt exemplu de trădare, filologic-teologică,
despre care vom mai vorbi) numele Mântuitorului este elenizat în Iesous, nume care nu
semnifică nimic. Cum s-a putut traduce în acest fel?... Când Numele lui Yeşua a trebuit
tradus, traducătorii s-au lovit de o primă problemă: limba greacă nu avea litera „ş”, deci
numele Yeşua ar fi putut fi tradus numai ca „Yesua”. Apoi, o a doua problemă: numele
masculine greceşti nu se puteau termina în „-a”, ci numai în „-s”. Prin urmare, „Yeşua”, a
devenit „Iesus”. Cel care prin numele Său de „Yah mântuie cu certitudine” Îl scotea în
lumină pe Suveranul care va mântui cu siguranţă, elenizat fiind, n-a mai transmis acelaşi
lucru.
Poate că aici unii se vor întreba: „De ce ar fi îngăduit Dumnezeu ca numele Fiului
Său să fie tradus greşit şi să-şi piardă semnificaţia?”
Replica mea constă în existenţa unui principiu biblic care este încă valabil: „Slava
lui Dumnezeu stă în ascunderea lucrurilor, dar slava împăraţilor stă în cercetarea
lucrurilor”.6 Mărgăritarele adevărului nu se găsesc pe uliţă, ca să dea toţi cu piciorul în
ele, poţi avea acces la bogăţiile lui Dumnezeu numai dacă trudeşti şi sapi după ele. Vrei
să ai parte de mană proaspătă? Trebuie să te ridici, să pleci, s-o cauţi, s-o aduni, să depui
efort pentru ea, iar Dumnezeu te va binecuvânta.
A trei precizare vizează un aspect deosebit de gingaş, cel al cadrului. Pentru a-L
descoperi pe Yeşua ha-Maşiyach în cadrul Său cultural şi civilizaţional, nu am apelat
numai filologie, ci şi la disciplinele ştiinţifice ale antropologiei culturale şi istoriei.
Întemeindu-mă pe ele, îmi voi găsi oponenţi şi printre rândurile specialiştilor acestor
ştiinţe care, în plus de cele două tabere, cea a exegeţilor şi cea a dogmaticienilor, vor fi
capabili să-mi găsească acuze noi. Când vor face aceasta, voi conştientiza, în cheia
6
Proverbele, 25:2.
7

8. „legilor lui Murphy”, că am evitat greşelile făcute de alţii! Greşelile mele sunt originale!
Iar pe oponenţii mei îi invit cordial să scrie mai fundamentat decât am făcut-o eu, poate
chiar exhaustiv.
Însă ce am am realizat studiind Persoana lui Iisus Hristos în cadrul Său cultural şi
civilizaţional? Voi puncta câteva descoperiri.
Iisus Mesia S-a născut, omeneşte vorbind, în urmă cu peste 2000 de ani în Asia,
un continent străin nouă, fiind iudeu pogorâtor din patriarhul Avraham şi din regele
David, era vorbitor de aramaică şi ebraică şi, foarte probabil şi de greacă. O dată ce era
(şi este) iudeu, corect va fi să vorbim despre El ca despre Yeşua Noţri, nu Iisus
nazarineanul, sau despre Yeşua ha-Maşiyach, Yeşua Mesia. Părinţii Lui au cerut azil
politic pe alt continent, iar Pruncul, crescând, a fost ascultător de Lege/Torah. Fiind Om
pe deplin integrat în cadrul Său cultural şi civilizaţional, ceea ce făcea sau spunea El avea
un înţeles deosebit de bogat pentru ceilalţi copii ai lui Avraham, înţeles care este
estompat pentru cei care nu cunosc gândirea evreiască. Cum acţiona El într-o situaţie dată
şi de ce acţiona aşa? Să ne amintim că Cel Preaînalt a revelat „lucrările Sale”, deci
acţiunile Lui, copiilor lui Yisra’el, dar lui Moise i-a revelat motivele pentru care El
acţionează într-un fel sau altul, „i-a arătat căile Sale”7 sau modus operandi. Dacă vom
avea o atitudine de închinători în duh şi adevăr, atitudine sine qua non pentru orice om
care se apropie de Sfânta Scriptură, dacă vom pune întrebări corecte şi pe măsură ce vom
cunoaşte tot mai bine gândirea ebraică a veacului Său, vom descoperi răspunsuri tot mai
corecte.
În timpă ce studiam cadrul cultural şi civilizaţional al lui Yeşua Mesia, am început
să văd tot mai bine erorile altor cadre culturale: de exemplu, icoanele religiei ortodoxe Îl
zugrăvesc binecuvântând cu degetele încârligate, având odăjdii ortodoxe şi, eventual,
făcând semnul crucii. Naţionalişti români i-au arborat şi o panglică tricoloră.
În Europa, Yeşua Mesia a fost popularizat ca un bărbat blondin, cu ochii albaştri
şi păr lung, slăbit de atâta post, deşi e clar că nu avea cum să aibă păr lung, care pentru
evrei este o urâciune8, şi este extrem de improbabil că El, un semit, era blond şi avea
ochii albaştri. Este clar că postea des, pentru a posti 40 de zile9 trebuie antrenament şi,
oricum, nu putea fi inferior fariseului care postea de două ori pe săptămână10, dar
europenii portretizează slăbiciunea Lui pentru a induce sentimentul de milă faţă de El...
Se uită, totuşi, amănuntul că El era dulgher, or profesia respectivă, şi mai ales în acele
timpuri, presupunea o forţă şi o rezistenţă fizică peste medie.
În Africa, Yeşua Mesia a fost înfăţişat ca fiind un bărbat cu piele întunecată,
probabil un hamit.
Americanii n-o duc mai bine: pentru unii reprezentanţi ai sub-culturii diseminate
de uzina de iluzii denumită Hollywood, El este super-star... Mormonii sunt siguri că
Sionul va fi construit în SUA, iar unele biserici care ţin de o mare confesiune baptistă au
scris în manualele de şcoală duminicală pentru copii că „atunci când Isus era mic, El era
un copil cuminte care mergea la Biserică în fiecare duminică...”
7
Psalmii, 103:7.
8
Desigur, cu excepţia cazului în care un bărbat făcea un legământ de nazireat temporar, dar la Yeşua nu era
cazul.
9
Evanghelia după Matei, 4:2, fapt real, chiar dacă reprezintă şi o paralelă cu postul lui Moise, Exodul,
24:18, Deuteronomul, 9:9.
10
Vezi Psalmul 69, cu accente mesianice pronunţate, Evanghelia după Matei, 9:14, Marcu, 2:18, Luca,
5:33, 18:12.
8

9. De Jesus cel musculos şi tatuat, ce să mai spunem?11...
Totuşi, El nu era Iisus, românul, nici Jesus, americanul, ci Yeşua, evreul, iar
modurile în care El este reprezentat nu sunt numai simple acomodări culturale, pe care un
connaisseur, eventual un sociolog sau antropolog al religiei le identifică drept false, ci ele
au în esenţa lor şi un antisemitism care a caracterizat Biserica foarte curând de la
întemeierea sa şi răspândirea la Neamuri... Cum zicea Sigmund Freud: „Evreii nu sunt
urâţi atât de mult pentru că L-au ucis pe Isus, ci pentru că L-au dat lumii.”12
O greutate suplimentară a studiului provine şi din faptul că El este nu numai un
Om plasat în diferite cadre, ci şi Dumnezeu înomenit. Or, fiind Dumnezeu devenit Om,
putem face cunoştinţă cu El, dar nu-L putem cunoaşte în întregime, nu ni-L putem
asimila. Cum spun unele „Mărturisiri de credinţă”, El este cognoscibil, dar
incomprehensibil.
Finalmente, mai trebuie să ştii, dragul meu cititor, că această lucrare nu este
finalizată, pentru că nu am înţeles totdeauna imaginea de ansamblu şi, în consecinţă, am
aşteptat să cunosc mai mult, mai profund, şi să mă dumiresc. Mărginitul nu are cum să
cuprindă în sine Nelimitatul.13 Eu nădăjduiesc, totuşi, că, lecturând această lucrare, vei fi
binecuvântat spiritualiceşte şi îmbogăţit intelectualiceşte, vei identifica ceea ce este biblic
şi vei încorpora în practica ta, în timp ce te lepezei de ceea ce este pur omenesc şi nu
edifică.
Şi, cine ştie, poate vei fi chiar tu acela care vei accepta îndemnul de a pune mâna
pe peniţa de scris şi a continua truda duhovnicească.
Y Y Y
PARTEA I
11
http://www.realitatea.net/schimbare-de-brand-pentru-isus-mantuitorul-are-muschi-si-tatuaje-in-
america_865742.html
12
A se vedea www.yashanet.com/anti-semitism
13
Finitum non capax infinitum (lat.): Ceea ce este finit, mărginit, nu are cum să cuprindă infinitul.
9

10. GENERALITĂŢI
DESPRE TEXTELE SACRE
În iudaism, Sfânta Scriptură este alcătuită dintr-un set de cinci cărţi scrise de
Moşe, denumite Chamişah chumşe Torah, adică „Cele cinci cincimi ale Torei”, unde
Torah semnifică Legea, „Instrucţiunile, Învăţătura revelată (normativă)”; din Neviim,
cărţile Profeţilor şi din Ketuvim (celelalte scrieri, Hagiografele). Împreună, acestea
formează Tanakh-ul, termen provenit din acronimele evreieşti Torah, Neviim, Ketuvim.
Cu excepţia a foarte puţine pasaje, aceste cărţi au fost scrise în limba ebraică, limbă în
care a avut loc Revelaţia şi care, datorită acestui fapt, este leşon qodeş, limba sacră.
Scrierea acestui corpus de opere literare s-a încheiat prin anii 415 î.e.n.
La Sfintele Scripturi ebraice, creştinismul şi mesianismul mai adaugă un corpus
suplimentar de 27 de cărţi, care redau deosebit de fidel iudaismul secolului I e.n., şi mai
ales „evenimentul cristic”, adică naşterea, viaţa, slujba, moartea, învierea şi înălţarea lui
Yeşua Noţri, Iisus din Naţereth-ul provinciei evreieşti ha-Galil (latinizată în „Galileea”).
Corpus-ul acesta poate fi considerat pe drept cuvânt a fi o prelungire organică a Tanakh-
ului nu pentru că ar fi scris de evrei contemporani acelor întâmplări, ci din mai multe
motive, dintre care enumerăm doar două, unul de factură profetică şi tipologică, iar
celălalt de factură teologică şi soteriologică: primul motiv se bazează pe faptul că în
Yeşua au fost împlinite zeci de profeţii mesianice consemnate în Tanakh14, iar al doilea,
prin punerea în scenă a ultimei Cine, ne revelează înnoirea Legământului mântuitor pe
care, în suveranitatea Sa, în Tanakh, YHWH îl oferise YYisra’elului şi care, acum, se
deschide soteriologic şi ne-evreilor, goyim-ilor. Acest corpus de scrieri este denumit
„Noul Testament” sau, mai corect, cărţile Legământului Înnoit (gr., He Kaine Diatheke,
ebr., Ha-Beriyt ha-Chadaşah).
Scripturile Legământului Înnoit sunt alcătuite din Evangheliile sinopticilor Matei,
Marcu şi Luca, Evanghelia după Ioan, o carte istorico-teologică (cartea Faptele
apostolilor), Epistole ale apostolilor sau ale celor care au făcut parte din anturajul
apostolic, iar cartea finală este una de natură profetico-apocaliptică, Apocalipsa. Acest
corpus de 27 de cărţi au fost scrise în limba greacă; această limbă nu a fost aleasă pentru
că ar fi fost revelată, aşa cum este limba ebraică, leşon qodeş, ci a fost aleasă pentru
funcţionalitatea sa, în timpurile respective ea fiind folosită ca lingua franca în bazinul
Mării Mediterane. Astfel, mesajul Legământului Înnoit a fost înscris în circuitul
universalităţii.
Y Y Y
PARTEA A II-A
14
Din acest punct de vedere, suntem de acord cu maxima Fericitului Augustin: „Noul Testament în Vechiul
e ascuns, Vechiul Testament în cel Nou e revelat.”
10

11. EVANGHELIA DUPĂ LUCA, 1:1-4
1 Fiindcă mulţi s-au apucat să alcătuiască o istorisire amănunţită despre lucrurile care s-
au petrecut printre noi,
2 după cum ni le-au încredinţat cei ce le-au văzut cu ochii lor de la început şi au ajuns
slujitori ai Cuvântului,
3 am găsit şi eu cu cale, prea-alesule Teofile, după ce am făcut cercetări cu de-amănuntul
asupra tuturor acestor lucruri de la obârşia lor, să ţi le scriu în şir unele după altele,
4 ca " să poţi cunoaşte astfel temeinicia învăţăturilor pe care le-ai primit prin viu grai.15
Y Y Y
Acest pasaj scurt este un fel de introducere în textul sacru, dar şi un suport al
demersului nostru. Vom vedea următoarele:
1. Există istorisiri amănunţite alcătuite de martori oculari: Evanghelia după
Matei şi Evanghelia după Ioan (ei erau şeliachim, adică trimişi, emisari,
„apostoli”);
2. Există istorisiri amănunţite alcătuite de persoane din anturajul apostolic,
cărora martorii oculari le povestiseră evenimentele: Evanghelia după Luca şi
Evanghelia după Marcu (talmidim, adică ucenici, discipoli);
3. Există istorisiri rostite de oameni care primiseră revelaţii directe:
„Evanghelia” lui Pavel şi Apocalipsa lui Ioan;
4. Iubitorii Evangheliei pot studia una sau mai multe Evanghelii, şi pot studia şi
o Armonie (Sinopsă) a Evangheliilor, aşa cum încearcă această lucrare să se
constituie. Toate acestea au fost scrise şi sistematizate în vederea înţelegerii
vieţii lui Mesia şi a trăirii unei vieţi mesianice.
Y Y Y
15
Biblia sau Sfânta Scriptură a Vechiului şi Noului Testament, versiunea Dumitru Cornilescu, 1923,
disponibilă pe http://www.ebible.ro/biblia/romana-diacritice/cornilescu
11

12. PARTEA A III-A
Capitolul I
IOAN:
CREDINCIOS MESIANIC, APOSTOL, TEOLOG, LITERAT
Yochanan ben-Zavdai, adică Ioan, fiul lui Zebedei (Mat. 4:21; Mc. 1.19,20; Lc.
5:10), auzise Cuvântul vieţii, Îl văzuse cu ochii lui, Îl privise şi-L pipăise cu mâinile
sale16, văzuse Viaţa care era la Tatăl, şi care-i fusese arătată. Apoi, după învierea Sa
slăvită, Yeşua Mesia, Învăţătorul, Viaţa dumnezeiască înomenită, i-a trimis pe discipolii
Săi credincioşi să ducă lumii Vestea Bună, adică Evanghelia. Printre trimişii sau emisarii
Săi, adică şeliachim, era Yochanan, care şi-a trăit viaţa vestindu-L pe Mesia.
Însă peste evenimentele despre care vorbea Yochanan se aşternea praful timpului
şi, se ştie, timpul ajută oamenii să se distanţeze de fierbinţeala evenimentelor, scurgerea
vremurilor îl ajutase pe apostol să se „dumirească” (ca să folosim cuvântul pe care
Profesorul Nae Ionescu i l-a spus odată lui Petre Ţuţea), să vadă lucrurile distinct şi de
ceilalţi Evanghelişti. Sau, parafrazându-l pe Sorin Alexandrescu17, am zice: „Timpul se
retrăsese şi apăruse memoria. O memorie prin care faptele existenţei se revelaseră ca
etape ale destinului eliberate de greutatea prezentului. Acum apostolul vedea viaţa ca
întreg.”
În timp, apostolul ajunsese nu numai să vadă viaţa ca întreg, dar şi să înţeleagă
coerenţa acesteia şi adevărata sa semnificaţie, şi era capabil să o expună şi altora prin
predică şi în scris: era, prin urmare, un teolog, şi chiar un teolog inspirat dumnezeieşte.
Spre apusul vieţii, la peste şase decenii de trăire a credinţei, Yochanan a fost
somat să se închine împăratului Domiţian şi să-l recunoască drept Dominus et Deus, adică
Domn şi zeu, sau Dumnezeu; când a refuzat, a fost condamnat la muncă silnică în minele
din Asia Mică.
După eliberarea sa, s-a gândit să aştearnă în scris ceea ce văzuse şi auzise de la
Mesia pentru care trăise o viaţă întreagă: voia să vestească acestea şi cu ajutorul peniţei,
ca şi cititorii scrierii sale să aibă părtăşie cu el, cel care avea părtăşie cu Tatăl şi cu Fiul
Său, Iisus Hristos şi scria aceste lucruri pentru ca bucuria cititorilor săi să fie deplină (I
Ioan, 1:1-3). Aşa au fost scrise Evanghelia după Ioan, Epistolele ioanine şi Apocalipsa.
Aceste scrieri ale sale ne descoperă nu numai un credincios mesianic şi un
apostol, nu numai un teolog inspirat dumnezeieşte, ci şi un literat, după cum vom vedea
analizând prologul Evangheliei după Ioan şi pasaje din alte lucrări ale sale.
16
Expresia „a pipăi (cu mâinile)” este, de fapt, un ebraism care ascunde un joc de cuvinte: yad (plural,
yadaim) înseamnă „mână, mâini”, iar „a cunoaşte” este yodeah. Astfel, ajungi să cunoşti pipăind, atingând,
palpând. În acest sens, apostolul scria „L-am cunoscut pipăindu-L, atingându-L”.
17
Sorin Alexandrescu, „Dialectica fantasticului”, în „La Ţigănci” de Mircea Eliade în cinci interpretări,
coord. Ion Simuţ, Dacia, Cluj-Napoca, 2008, p. 21.
12

13. Capitolul al II-lea
DISCURSUL IOANIN:
TEXTUL EVANGHELIEI DUPĂ IOAN, 1:1-18
1 La început era Cuvântul,
şi Cuvântul era cu Dumnezeu,
şi Cuvântul era Dumnezeu.
2 Acesta era la început cu Dumnezeu.
3 Toate lucrurile18 prin El au fost făcute19
şi fără El n-a fost făcut
nimic din ce a fost făcut.
4 În El era viaţa,
şi viaţa era lumina oamenilor.
5 Lumina luminează în întunecime20, şi întunecimea n-a biruit-o21.
6 A apărut un om fiind trimis de Dumnezeu:
numele îi era Yochanan.
7 Acesta a venit spre mărturie, " pentru a mărturisi despre Lumină,
" pentru ca toţi să creadă prin el.
8 Nu era acela Lumina,
D ci el a venit "pentru a mărturisi despre Lumină.
9 Lumina aceasta era adevărata Lumină care, venind în lume,
luminează pe orice om22.
10 El era în lume,
iar lumea prin El a fost făcută,
D dar lumea nu L-a cunoscut.
11 A venit la ale Sale, şi ai Săi nu L-au primit.23
18
Termenii care apar în text cu caractere italice nu apar în textul original, ci se subînţeleg; aici, termenul
subînţeles este „lucrurile”.
19
Ginomai: a deveni, a se face, a lua fiinţă. După cum vom demonstra, atunci când scrie că „toate lucrurile
(toată Creaţia) prin El au fost făcute” înseamnă că Logos-ul nu era numai instrumentul (gr., organon) prin
care se crea, şi nu era numai principiul (gr., arche) prin care subzista şi co-exista ceea ce era creat, ci era şi
Co-creator, participant activ la creaţie. Altfel spus, Logos-ul este principiul care stă la baza tuturor
lucrurilor, care în-temeiază toate, lucrurile subzistând şi co-existând prin El.
20
Termenul grecesc skotia este de genul feminin, deci am preferat să-l traducem tot printr-un feminin,
„întunecime”, mai degrabă decât prin „întuneric”, termenul consacrat.
21
Katalambano: a birui; a înţelege, a avea comprehensiune; a asimila; a-şi însuşi.
22
Credem că această variantă de traducere este mai corectă decât cea folosită de Dumitru Cornilescu.
Lumina venind în lume luminează, nu omul este luminat venind în lume. În sprijinul ideii, vezi şi
Evanghelia după Ioan, 3:19.
23
Nu a venit la „ai Săi”, ci la „ale Sale”, care în greacă este neutru plural.
13

14. 12 D Dar tuturor celor ce L-au primit,
adică celor ce cred în Numele Lui,
le-a dat autoritatea să se facă 24
25
copii ai lui Dumnezeu;
13 care nu din sânge26,
nici din voia firii27 lor,
nici din voia vreunui om,
D ci din Dumnezeu au fost născuţi.
28
14 Şi Cuvântul S-a făcut trup de carne şi a locuit printre noi.
Şi noi am privit slava Lui,
o slavă ca a singurului-născut29 din Tatăl,
plin de har
şi de adevăr.
15 Yochanan mărturiseşte despre El şi a strigat, zicând:
„Acesta era Acela despre Care ziceam eu:
Cel venind după mine are întâietate30,
pentru că era înainte de mine!”
16 Şi noi toţi am primit din plinătatea Lui, şi har peste har;
31
17 căci Legea a fost dată prin Moşe,
dar harul şi adevărul a venit prin Yeşua ha-Maşiyach.
18 Pe Dumnezeu nimeni nu L-a văzut vreodată;
Singurul-născut, Dumnezeu,
Cel fiind în sânul
Tatălui32,
Acela
L-a făcut cunoscut33.
24
Ginomai: a deveni, a se face, a lua fiinţă.
25
Teknon: copil, cu accentul pe faptul naşterii, fiind diferit de huios, care accentuează demnitatea şi
caracterul relaţiei.
26
În original, termenul apare la plural, deci ar trebui tradus „sângiuri”, însă această variantă, deşi corectă,
este incomodă.
27
Sarx: literal, acest termen trebuie tradus „carne”, unde „carne” este o sinecdocă, ea redând ca parte
omenitatea, adică totalitatea lucrurilor care alcătuiesc esenţa tuturor oamenilor, duhul, sufletul şi trupul.
Versiunea Dumitru Cornilescu îl redă prin „fire (pământească)”. Vezi mai jos.
28
Skenoo: a înălţa cortul, „a cortului”.
29
Termenul monogenes se traduce „singur-născut”, nu „unic-născut”, cum redau unele traduceri. El reapare
în discursul ioanin în Ioan, 1:18, 3:16, 3:18 şi I Ioan, 4:9, însă, regretabil, în acele ocurenţe, Dumitru
Cornilescu a uitat să-l traducă. Pentru a fi consecvenţi în traducerea textului, noi l-am inserat şi în versetul
18.
30
Emprosthen: a avea întâietate, poziţie de demnitate, de superioritate.
31
Lege: Torah (ebr.). De fapt, Torah înseamnă „Instrucţiunile, Învăţătura dumnezeiască revelată
(normativă)”.
32
În original apare ὁ μονογενὴς υἱός, ὁ ὢν εἰς τὸν κόλπον τοῦ πατρὸς, o expresie şocantă şi destul de greu
de tradus. S-ar putea traduce fie „Singurul-născut Dumnezeu, Cel fiind în sânul Tatălui”, fie „Singurul-
născut, Dumnezeu, Cel fiind în sânul Tatălui”. Totuşi, se pare că aici theos este în apoziţie, şi deci o
traducere curgătoare ar spune „Singurul-născut, care este Dumnezeu, Cel fiind în sânul Tatălui”. A se
vedea şi David H. Stern, The Jewish New Testament Commentary sau
http://noultestament.orthoblog.ro/index.php?pid=47&mid&lg=ro
33
Exegeomai: a relata, a explica. Din acest termen provin cuvintele „a exegeta, exegeză”.
14

15. Capitolul al III-lea
DESTINATARII DISCURSULUI IOANIN
ŞI MEDIUL LOR DE PROVENIENŢĂ
Destinatarii.
Cine ar putea fi auditorii predicilor ioanine şi destinatarii lucrărilor sale
literare? ...Vom vedea că fostul pescar are un singur discurs, dar care se adresează
simultan la patru categorii de oameni. Altfel spus, există un singur discurs, dar audiat de
trei , ba chiar patru34 comunităţi interpretative, compuse din evrei, greci sau elenizaţi,
barbari şi cei care-L urmau pe Yeşua Mesia, adică iudeo-creştinii. Fiecare dintre aceste
comunităţi era condiţionată de mediul său de provenienţă (background) şi avea o
concepţie proprie despre lume şi viaţă (Weltanschauung), fiecare dintre ele era divizată în
şcoli de gândire şi curente colaterale şi, în plus, fiecare auditor înţelegea mesajul ioanin
potrivit posibilităţilor proprii de comprehensiune. Prin intermediul acestor repere
teologice încercăm nu numai să contextualizăm (analizând ceea ce spune autorul sfânt,
identificând destinatarii, înţelegând ceea ce-ar fi putut înţelege ei, fie auditori, fie cititori,
atunci şi acolo), ci şi să actualizăm, să vedem cum trebuie să trăim noi, acum şi aici.
Prin cuvinte simple, dar pline de o încărcătură formidabilă, Yochanan, pescarul-
teolog purcede la modelarea gândirii acestor patru categorii de oameni.
Să vedem acum cine forma aceste comunităţi interpretative.
Comunitatea interpretativă nr. 1: evreii.
Mentalitatea evreilor fusese impregnată de evenimentele istorice prin care trecuse
poporul lor: Avraham, patriarhul întemeietor de etnie, fusese chemat de YHWH cu două
milenii înainte de Mesia, Legea (Torah) fusese dată înainte cu cincisprezece secole, ei
trecuseră prin două exilări naţionale ca pedeapsă pentru idolatriile lor şi se întorseseră
pentru a reconstrui o ţară din cenuşă... doar pentru a vedea cum romanii distrug Templul
din nou. Frustrarea de căpetenie era aceea de a vedea cum tot mai mulţi dintre ei ajung să
creadă într-un tâmplar obscur, care copilărise în regiunea ha-Galil, Galileea ne-evreilor
contaminaţi de păcate şi cum, astfel, societatea lor se fărâmiţează o dată în plus.
Cei mai mulţi dintre evreii care ascultau predicile apostolului Yochanan
proveneau din rândurile păturii denumite am ha-areţ, „norodul”, „poporul ţării”, şi aici
trebuie să reţinem un fapt: aceşti oameni nu erau fini cunoscători ai Sfintelor Scripturi,
dar aceasta nu înseamnă că atunci când auzeau Scripturile citite sau expuse nu-şi
aminteau de cele învăţate acasă sau de alte predici auzite, şi nu făceau corelaţii şi asocieri
de idei şi de doctrine.
Mai trebuie reţinut şi faptul că evreii nu aveau o gândire evreiască pură, unitară şi
monolitică, ci fiecare dintre ei interacţionase cu elenismul şi fusese mai mult sau mai
puţin influenţat de ceea ce terminologia culturii a denumit ca fiind „miracolul grec”, mai
ales evreii care trăiau în Diaspora. Despre ei Biblia vorbeşte ca fiind elenişti (Io. 7:35;
Iac. 1:1; I Pet. 1:1; Fap. 2:5,8-11; 6:1).
34
Pentru a face apel la cuvintele din Proverbele, 29:15.
15

16. În plus, existau cel puţin 24 de „secte” religioase, dintre care fariseii, saducheii şi
esenienii erau cei mai cunoscuţi. Fiecare dintre aceste şcoli de gândire avea
caracteristicile sale şi unicitatea sa.
Atunci, se ridică întrebarea: dacă evreii care făceau parte din auditoriul ioanin
erau atât de diferiţi şi, mai mult, dacă existau „iudaisme” diferite, ce aveau în comun
reprezentanţii lor?...
Un răspuns scurt ar spune că elementele comune ale diferitelor „iudaisme” sunt
trei: credinţa în existenţa lui YHWH, credinţa că El Se revelase patriarhilor şi că dăduse
revelaţia (cel puţin cea scrisă) prin Moise, Învăţătorul nostru (Moşe Rabeinu). În rest,
aveam de-a face cu şcoli distincte şi problematizări similare.
În această lucrare ne focalizăm pe gândirea maselor largi de evrei, pe gândirea
mainline. Cum au auzit şi cum au receptat ei discursul lui Yochanan, unul de-ai lor? Vom
încerca să descoperim aceasta împreună.
Comunitatea interpretativă nr. 2: eleniştii.
În auditoriul lui Yochanan mai erau şi eleniştii. Cine erau aceştia?
Făcând o incursiune în istorie, ne amintim de sintagma pe care o foloseşte
terminologia culturii, aceea de „miracolul grec.” La ce se referă ea?
În antichitate, civilizaţiile care au produs imperii, Imperiul Babilonian, Imperiul
Asirian, Imperiul Neo-babilonian, Imperiul mezo-persan, au fost situate pe continent
(Asia), însă treptat au apărut civilizaţii mediteraneene, continentale sau insulare. Marile
capitale continentale de genul Memphis-ului, al Thebei, Babilonului, al Ninivei sau al
Susei au decăzut, şi s-au ridicat cetăţi-porturi (Corint, Alexandria, Antiohia, Cartagina,
Atena). Civilizaţiile mediteraneene veneau cu alte concepţii despre lume şi viaţă, despre
zei şi oameni, despre civilizaţie şi cultură, despre comerţ, despre război. Grecii, de pildă,
au reprezentat o mare civilizaţie: au avut aezi (poeţi) formidabili, de genul lui Homer,
care alcătuise Iliada şi Odiseea, sau al lui Hesiod, care cântase despre Munci şi zile sau
despre teogonie, genesa zeilor. Au avut filosofi remarcabili, au avut oameni politici, au
avut artişti, au avut parte de dezvoltări absolut remarcabile pe mai multe planuri:
moştenim de la ei conceptul de polis, civilizaţia urbană cu anumite forme politice,
tinzând spre democraţie etc.
În secolul al IV-lea î.e.n. îl descoperim pe primul mare om care a dispersat
elenismul, fără a fi grec el însuşi: macedoneanul Alexandru cel Mare. El a fost un
instrument de difuziune absolut deosebit, prin cultura sa, formată de Aristotel, prin rangul
de rege, prin cuceririle sale care au dus la întemeierea celui mai mare imperiu al lumii
antice, prin îndemnul adresat soldaţilor săi de a se căsători cu femei din teritoriile
ocupate, etc. Diadohii, generalii care i-au urmat lui Alexandru, au împărţit Imperiul şi au
continuat elenizarea, la fel ca şi succesorii lor.35 În timpurile lui Yochanan, macedoneni,
greci, romani, imensa majoritate a lumii cunoscute fusese modelată din punctul de vedere
cultural, artistic, filosofic de elenism, fusese crescută în spiritul „miracolului grec”.
(Să amintim o rostire care, pentru filosofia culturii, este o banalitate: „Roma a
cucerit Elada din punctul de vedere militar dar, la rândul lor, grecii au cucerit Roma din
punctul de vedere cultural…” Or, prin intermediul Imperiului Roman, lumea
mediteraneeană a marcat cultura noastră occidentală într-un mod definitiv.)
35
Vezi excelenta carte de Merrill C. Tenney, New Testament Survey, pag. 1-128, sau traducerea sa în limba
română, Privire de ansamblu asupra Vechiului Testament, pag. 1-110.
16

17. Comunitatea interpretativă nr. 3: barbarii.
În al treilea rând, îi amintim pe barbari, cei care nu fuseseră elenizaţi până în
străfundurile fiinţelor lor. Aceştia erau perşi, celţi, gali, sciţi, proveneau din triburi
germanice etc. Weltanschauung-urile lor erau atât de diferite încât nu ne putem opri
asupra lor, ci doar le semnalăm prezenţa în oceanul greco-latin al secolului I.
Comunitatea interpretativă nr. 4: iudeo-creştinii.
În al patrulea rând, să încercăm să definim comunitatea hermeneutică a iudeo-
creştinilor: cine erau aceştia?
Din nou, vom face o incursiune în istorie, de data aceasta în istoria contemporană
lui Yochanan.
În primii 10 ani de la pogorârea Duhului Sfânt în Ziua Cincizecimii (Chag ha-
Şavuot), comunitatea celor care credeau că Yeşua este Mesia cel profeţit în Tanakh fusese
alcătuită numai din evrei, vezi Faptele apostolilor, 1-7. Apoi, încet-încet, mesajul central
al comunităţii, adică Evanghelia, viaţa fără păcat, moartea ispăşitoare şi învierea slăvită a
lui Yeşua, a început să se răspândească şi în alte regiuni şi la alte populaţii: la samariteni
(Fapte 8), iar apoi la ne-evrei, Neamurile (Faptele apostolilor, 10 etc). Conciliul de la
Yeruşalayim (Ierusalim) din Fapte 15 a avut de dat răspunsuri vizavi de relaţia trilaterală
dintre mântuirea dăruită de Mesia, sistemul soteriologic în care credeau evreii
„iudaizatori” şi posibilitatea mântuirii ne-evreilor. (Desigur, la destul de scurt timp după
elaborarea deciziilor conciliare şi răspândirea lor sub formă de scrisoare circulară
adresată ne-evreilor, ele au fost răstălmăcite de ne-evreii care nu înţelegeau esenţa lor,
dar această afirmaţie va face obiectul unei discuţii ulterioare.)
Până în anul 135 e.n., anul dărâmării Ierusalimului, comunitatea de credincioşi
mesianici din cetatea sfântă a avut un număr de 15 episcopi evrei, ne spune Eusebius,
istoricul Bisericii, episcopi care, e clar, nu duceau turma în derută spirituală. Ei
proclamau Cuvântul şi aveau grijă de turmă dar, pe măsură ce mesajul Evangheliei lui
Mesia se răspândea, din diferite motive, de sorginte dumnezeiască, socială, religioasă,
istorică, pe care nu le vom prezenta aici, tot mai puţini evrei răspundeau, dar ajungeau să
creadă tot mai mulţi ne-evrei, astfel încât se poate spune că de prin anul 150 e.n. nu mai
existau comunităţi de credinţă mesianică evreiască observabile istoric36 – ele fuseseră
înlocuite de ekklesii creştine care, provenind dintr-o anumită sferă culturală şi filosofică,
teologhiseau într-un mod total diferit. Oricum, în timpul apostolului Yochanan,
comunităţile de credinţă în Yeşua, deşi felurite şi neuniforme în elementele secundare ale
credinţei, aveau deja convingeri solide privitoare la mesianismul lui Yeşua, precum şi la
filiaţia Sa dumnezeiască.
36
Desigur, comunităţi de credinţă mesianică evreiască ar fi putut exista în mod clandestin.
17

18. Capitolul al IV-lea
PREDICAREA PROLOGULUI/PETIKHTA
ŞI REVERBERAŢIILE SALE
Scriam mai sus faptul că Yochanan ben-Zavdai, adică apostolul Ioan, evreu din
evrei, deşi era un om simplu, demonstra din abundenţă faptul că era un literat. El folosea
cuvinte simple: cuvânt, viaţă, lumină, lume... Însă, deşi aceste cuvinte sunt simple, ele
sunt încărcate de sensuri multiple, sunt îngreunate de slavă dumnezeiască, se prezintă
jocuri de cuvinte, se zămislesc relaţii conceptuale care întrec puterea de înţelegere a unui
om...
Oare numai prin folosirea jocurilor de cuvinte şi a unor relaţii conceptuale
profunde se vede că apostolul era un literat? Nu, ci chiar prin literaritatea textelor sale: de
exemplu, primele 18 versete din Evanghelia vestită de apostol arată atât o formă literară
asemănătoare cu cea poetică37 – şi asta, în limba greacă, care nu era limba maternă a
apostolului! – precum şi o tehnică literară ebraică denumită petikhta. În straiele
elenismului se înveşmântaseră o gândire semitică şi expresii ebraice!
Dar să vedem mai concret ce înseamnă petikhta: aceasta este o tehnică literară
semitică absolut deosebită, care introduce şi condensează o întreagă lucrare literară: altfel
spus, în doar 18 versete, cel care constituie Prologul Evangheliei, literatul Yochanan
introducere şi condensează întreaga sa Evanghelie. Adevărurile ample din Evanghelie,
conceptele esenţiale (Cuvânt, viaţă, lumină, lume, singur-născut, slavă, har, adevăr) cu
care pescarul-teolog va opera pe parcursului operei sale, sunt înmănuncheate în Prolog.
Poate că aici unii cititori mă vor întreba dacă pot furniza şi alte exemple de
petikhta sau este doar o părere de-a mea, de care se pot dispensa. Desigur că petikhta,
introducerea şi condensarea unei întregi opere literare, de o întindere mai mică sau mai
mare se găsesc şi în alte cărţi ale Sfintelor Scripturi: puteţi lectura Genesa, 1:1;
Evanghelia după Matei, 1:1; Epistola către galateni, 1:4,5; Epistola către romani, 1:1-5;
Epistola către efeseni, 1:3-14; Epistola către evrei, 1:1-4.
În altă ordine de idei, Yochanan se recunoaşte ca fiind un literat inspirat în mod
dumnezeiesc: peste veacuri, el dă un răspuns lui Moise (Moşe), scriitorul uman al Torei,
cartea în cinci volume ce care se deschide Biblia. Prin scrierea sa, Ioan arată că înainte de
Genesa, 1:1, exista un fel de Genesa, 1:0a, 1:0b şi 1:0c?
Să analizăm modurile în care primul verset din Prologul-Petikhta reverbera în
sufletele auditorilor:
1 La început era Cuvântul,
şi Cuvântul era cu Dumnezeu,
şi Cuvântul era Dumnezeu.
37
Aici ne vine în minte o observaţie făcută de Eugen Simion: „Cultura fără Logos este o spiritualitate a
barbariei. Poezia este o soteriologie.” A se vedea Eugen Simion, Mircea Eliade. Nodurile şi semnele
prozei, Junimea, Iaşi, 2006, p. 276.
18

19. De dragul preciziei, vom fragmenta acest verset în patru părţi:
1a: La început...
1b: ...era Cuvântul...
1c: ...şi Cuvântul era cu Dumnezeu...
1d: ...şi Cuvântul era Dumnezeu.
În continuare, vom identifica modurile în care rostirea fiecăreia dintre aceste
propoziţii reverbera în sufletele auditorilor săi. Şi aici trebuie să reţinem faptul că o
importanţă majoră o are nu numai reverberaţia propoziţiilor, ci şi constructele teologice
pe care le edifică fiecare dintre ele, constructe variate şi solide, după cum vom vedea.
Y Y Y
19

20. Capitolul al V-lea
EVANGHELIA DUPĂ IOAN, 1:1a:
„LA ÎNCEPUT...”/ Ἐ ν ἀ ρχῇ:
REVERBERAŢII ÎN SUFLETELE AUDITORILOR
1. „Începutul” (‫ )ראשית‬în gândirea maselor evreieşti;
2. „Începutul” (ἀ ρχῇ: „principiu; început”) în gândirea elenistă;
3. „Începuturile” în gândirea barbară;
4. „Începutul”în gândirea iudeo-creştinilor.
După cum am spus, atunci când şaliach Yochanan, apostolul Ioan, a vorbit, el s-a
adresat unor categorii diferite de audienţă: evreilor, grecilor, barbarilor şi mesianicilor
sau iudeo-creştinilor. În continuare, vom vedea modurile în care aceste categorii
înţelegeau vorbirea lui Ioan şi modurile în care pescarul-teolog le modifica gândirea.
1. „Începutul” în gândirea maselor evreieşti:
‫( ראשית‬Reşit, Strong H 7225): primul ca loc, timp, ordine sau rang; în mod specific, o
pârgă, o primă roadă; început, de căpetenie, prim (prime roade, prima parte sau prima
dată); lucrul principal.
Autori şi texte:
• Moise, Genesa 1:1;
• Talmud, bYom 9b;
• Isaia 43:10-13.
În primul rând, să vedem ce înţelegeau evreii atunci când Ioan spunea „La
început”... Aici trebuie să facem o oprire, ca atunci când în Psalmi scrie „oprire” (Selah,
„ecoul tăcerii”), şi să schiţăm un orizont discursiv.
Mai întâi, ne amintim de faptul că autorul era evreu şi avea o gândire modelată de
Sfânta Scriptură, dar nu numai de ea, ci şi de Rabinul la picioarele Căruia studiase, despre
care credea că este Mesia, Cel profeţit de mult, şi chiar Fiul lui Dumnezeu.
Apoi, Yochanan, pescarul-teolog, vorbea unei mase de evrei care forma o parte a
auditoriului său. Cum au auzit şi cum au receptat ei discursul lui Yochanan, unul de-ai
lor?
...De exemplu, apostolul Ioan zice în greacă En arche, „La început”, şi evreii aud
„En arche”, dar pentru ei această sintagmă face o referire directă la expresia „La început”
pe care o citeau ei în Sfânta Scriptură (versiunea Septuaginta, întrucât mulţi evrei se
elenizaseră). Cartea Genesa, şi chiar a întregii Biblii, se deschide cu expresia „La
început”.
20

21. Evreii care refuzaseră elenizarea şi citeau Biblia în ebraică îl auzeau şi ei pe Ioan
zicând „La început”, dar traduceau în ei înşişi ca fiind expresia Bereşit (ebr., ‫„ :)בראשית‬La
început, Dumnezeu a creat Cerurile şi Pământul.”
Mesajul din spatele lui „La început” este acesta: Ioan zice „Voi, evreilor, ştiţi că
Sfânta Scriptură începe cu ‚La început...’ Ei bine, şi eu am îndrăzneala de a vorbi despre
început şi chiar de a scrie despre început... şi una dintre implicaţiile vorbirii mele despre
început este că, dacă am dreptate când vorbesc despre început, atunci scrierea mea nu se
înscrie în lunga tradiţie literară pe care o avem noi, evreii, nu este o carte apocrifă şi,
evident, nici pseudoepigrafă, ci este chiar Scriptură, iar eu sunt la fel de inspirat ca
profetul Moise, autorul cărţii Genesa (şi al restului Torei)...
Noi, evreii, am spus că după moartea lui Hagai, Zaharia şi Maleachi, Duhul Sfânt
S-a îndepărtat de Yisra’el (Talmud, bYom 9b). Dar ne-am înşelat! Căci Duhul Sfânt a
făcut să aibă loc evenimentele pe care vi le relatez şi m-a mânat să scriu această carte,
Evanghelia, care va ocupa un loc în canonul Sfintei Scripturi.”
Ce mai înţelegeau evreii prin această expresie, „la început”? Foarte posibil,
expresia „la început” declanşa în ei amintirea unui şir de versete care ţin de aşa-numita
„teologie a creaţiei”, pentru care le vom examina în discuţia din versetul 3.
2. „Începutul” în gândirea elenistă:
ἀρχῇ (arche, Strong G 746): (în mod propriu abstract) un început, sau (concret) şef, prim
(aplicat variat la ordine, timp, loc sau rang); început, colţ, primul, magistrat, putere,
principalitate, principiu, regulă.
Autori şi texte:
• Thales din Milet, Teologia Orphică;
• Heraclit din Efes, Despre natură;
• Anaximenes din Milet, citat de Diogenes Laertios, Aristotel, Simplicius,
Hippolytos şi Cicero;
• Empedocles din Agrigentum, Despre natură.
Să vedem ce înţelegeau grecii prin cuvintele „La început”: cu toate că era evreu,
şaliach Yochanan, apostolul Ioan, scria în limba greacă38, şi lucrul acesta este important
de reţinut, pentru că Ioan cunoştea nu numai limba, ci şi gândirea greacă. Cu 700 de ani
înainte ca Ioan să fi scris Evanghelia, grecii începuseră să treacă de la gândirea mitică la
cea filosofică şi ridicaseră tot felul de întrebări cu privire la începuturi, spunând: „Toate
lucrurile astea, Cosmosul, zeii, omul, trebuie să fi avut un început... Acel început se
regăseşte, cumva, în toate aceste lucruri... Există ceva comun în toate aceste lucruri, ceva
ce nu se schimbă, deşi aparenţele sub care există acel ceva e diferit şi variat şi se
schimbă... Există un izvor comun din care încep şi îşi primesc temeiul lumea, Cosmosul,
zeii, omul... Există un arche (ἀρχῇ), un principiu sau un substrat, o esenţă eternă şi
38
În Mişcarea Mesianică sunt persoane care susţin că şeliachim, apostolii, şi-au scris operele în ebraică şi
le-au tradus ulterior în greacă. Autorul acestor notiţe ar crede şi el lucrul acesta, dacă ar fi fundamentat de
descoperirea a măcar câteva zeci de asemenea exemplare în ebraică, versus miile de exemplare (deşi nu
autografe) în greacă. Cum descoperirea cu pricina nu ştim să fi avut loc încă, continuăm să credem dovezile
existente actualmente.
21

22. neschimbabilă, comună tuturor lucrurilor existente... Care să fie substanţa ce persistă în
cadrul schimbării?”39
Aşadar, când Ioan zice „En arche”, grecii nu înţeleg „La început”, ci mai degrabă
„Întru început” sau „Întru principiu”. Cristian Bădiliţă40 propune traducerea sintagmei
„En arche” drept „Întru început” şi zice:
„La” redă numai o dimensiune temporală destul de vagă. „Întru” redă şi dimensiunea
spaţial-metafizică...
adică cea de principiu metafizic, teologic.
Thales din Milet: începutul/ principiul, provenienţa lucrurilor: din apă.
Teologia Orphică: „apa există de la începuturi şi ea este materia din care s-a
solidificat pământul.”
Dacă Thales din Milet ar fi încercat să scrie o Evanghelie, nefiind inspirat de
Duhul Sfânt, el ar fi scris: „La început, era apa...”
Heraclit din Efes: începutul/ principiul, provenienţa lucrurilor: din focul etern
viu.
Despre natură, fragmentul 30: „Această lume, aceeaşi pentru toţi, n-a făurit-o nici
unul din zei, nici vreunul din oameni. Ea a fost întotdeauna, este şi va fi un foc veşnic
viu, care după măsură se aprinde şi după măsură se stinge.”
Dacă Heraclit din Efes ar fi încercat să scrie o Evanghelie, nefiind inspirat de
Duhul Sfânt, el ar fi scris: „La început, era focul...”
Anaximenes din Milet: începutul/ principiul, provenienţa lucrurilor: din aer.
Dacă Anaximenes din Milet ar fi încercat să scrie o Evanghelie, nefiind inspirat
de Duhul Sfânt, el ar fi scris: „La început, era aerul...”
Empedocles din Agrigentum: începutul/ principiul, provenienţa lucrurilor: din
foc, apă, aer, pământ (Elementele clasice.)
Dacă Empedocles din Agrigentum ar fi încercat să scrie o Evanghelie, nefiind
inspirat de Duhul Sfânt, el ar fi scris: „La început, era focul, apa, aerul, pământul...”41
3. „Începuturile” în gândirea barbară;
Autori şi texte:
• Miturile. (Creaţiile asiro-babiloniene Enuma eliş; Epopeea lui Ghilgameş.)
• Theogonie, cosmogonie, antropogonie. Vezi Miturile esenţiale şi Enigmele
miturilor astrale, de Victor Kernbach, sau www.sacred-texts.com
(Acest subcapitol este în curs de elaborare.)
39
Fiind îndrăgostiţi de frumuseţea relaţiilor care se pot decela între culturi aflate la mare timp şi distanţă
unele de altele, nu ne putem abţine să nu părăsim puţin spaţiul şi timpul ioanin, pentru a aminti că, la unii
filosofi ulteriori, de limbă germană, fundamentul ultim al lucrurilor era Grund-ul.
40
http://mariuscruceru.files.wordpress.com/2009/10/extras-badilita.pdf
41
Mai târziu, în Evul Mediu, se căuta al cincilea element, chintesenţa.
22

23. 4. Începutul în gândirea (iudeo-)creştinilor.
Autori şi texte:
(Acest subcapitol este în curs de elaborare.)
Spuneam că în timpul apostolului Yochanan, comunităţile de credinţă în Yeşua
Mesia erau felurite şi neuniforme în elementele secundare ale credinţei. Cu toate acestea,
ele toate, având Scripturile evreieşti (Tanakh-ul sau Septuaginta), credeau că
„începuturile” sunt aşa cum Dumnezeu le revelase în Genesa 1-2, etc. Dar pentru că ele
trăiau într-un mediu unde filosofii problematizaseră şi frământaseră „începutul” sau
„principiul”, Yochanan, pescarul teolog, vine să facă ordine în gândirea universală legată
de începuturi, zicând La început (Be-reşit; En arche) era Cuvântul.
Iniţial, el rostea42 Evanghelia şi doar mai apoi a şi aşternut-o în scris, folosindu-se
de vellum-uri, care erau scumpe, mult mai scumpe ca papirusurile sau pergamentele,
întrucât acestea erau, de fapt, piei de viţel, obţinute prin sacrificarea unei vaci gestante. Şi
înainte de a scrie ceva ce urma să rămână posterităţii, şi să te asiguri că nu te faci de râs,
tu, ca maestru, ca gânditor, împărtăşeai altora concepţiile tale despre lume şi viaţă mai
întâi în mod oral, te verificai. Desigur, vacile nu erau chiar ieftine, dar acest motiv este
absolut insignifiant, prima, dorinţa de a te verifica prin interacţiune orală, prin dezbateri
cu alţii43...
Să ne imaginăm un cadru, o secvenţă de film... Îl vedem pe Yochanan în mijlocul
mulţimii că se aşează, aşa cum făcea un rabin când urma să rostească învăţătura sa
oficială, şi zice: „La început era...” Şi aici face o pauză, se uită în zare şi-şi ţine auditoriul
în suspans, cu respiraţia întretăiată... „Hai, spune-ne odată, ce era la început? Apa, focul,
aerul, pământul?” sclipesc ochii publicului nerăbdător. Şi el repetă: „La început era...
Cuvântul... La început era...Logos-ul...”
Şi din nou audienţa se împarte, în funcţie de ceea ce fusese învăţat fiecare să
gândească despre Cuvânt... Din nou avem un cuvânt simplu: „cuvântul”, sau, aşa cum i se
spunea în greacă, logos, dar el era purtător de bogate semnificaţii, după cum vom vedea
în capitolul următor.
Y Y Y
Capitolul al VI-lea
42
Era ceea ce se numeşte kerugma apostolică, predată oral („predania”, cum ar denumi-o ortodocşii),
tradiţia orală, cum ar denumi-o catolicii (tra-ditio, lat.).
43
Numai în şcolile (aşa-zis) teologice româneşti îţi poţi permite să publici o carte fără a fi prezentat ideile
sale studenţilor şi cadrelor universitare din ţară şi fără a o fi dezbătut anterior.
23

24. EVANGHELIA DUPĂ IOAN, 1:1b:
„...era Cuvântul...”/ ἦ ν ὁ λόγος
„... era Cuvântul...” în gândirea maselor evreieşti
Înainte de a continua, trebuie să observăm un fapt important revelat de apostolul
Ioan: „La început era Cuvântul...” înseamnă că Cuvântul era dinainte de începutul creaţiei
spaţio-temporale, adică Logos-ul pre-exista creaţiei, nu şi-a început existenţa simultan cu
începutul ei, El era din veşnicia trecută. La aceasta se referă contextul imediat, care
vorbeşte despre creaţie prin Cuvântul deja existent.
Deci, o lectură de genul „Înainte de început, era Cuvântul” nu este greşită. Însă,
dacă totuşi cineva ar mai crede că Logos-ul a început să existe deodată cu începutul, îl
invităm să citească următorul pasaj:
10
„Voi sunteţi martorii Mei” - zice YHWH -
„voi şi Robul Meu pe care L-am ales,
ca să ştiţi, ca să Mă credeţi şi să înţelegeţi că Eu sunt:
înainte de Mine n-a fost format nici un Dumnezeu, şi după Mine nu va fi,
11
Eu, Eu sunt YHWH, şi afară de Mine nu este nici un Mântuitor!
12
Eu am vestit, am mântuit, am profeţit, nu sunt străin între voi;
voi Îmi sunteţi martori“ - zice YHWH – „că Eu sunt Dumnezeu.
13
Eu sunt de la început, şi nimeni nu izbăveşte din mâna Mea;
când lucrez Eu, cine se poate împotrivi?”
Isaia, 43:10-13.
Făcând apel la contextul Bibliei, care-L arată pe YHWH fiinţând din veşnicie în
veşnicie, înţelegem că El nu este „de la început”, ci dinainte de început... La fel stau
lucrurile şi în situaţia Logos-ului.
Revenind la tema noastră, trebuie să dăm o definiţie termenului „Cuvânt” din
ebraică:
Cuvântul (‫ ,דבר‬dabar, Strong H 1697): cuvânt, lucru, eveniment.
Ne amintim faptul că, în general, evreii gândeau holistic şi nu fragmentar sau în
categorii, aşa cum tindeau să gândească grecii, care cugetau disjunctiv. În consecinţă,
când ei rosteau termenul „cuvânt”, dabar, ei înţelegeau simultan „cuvânt, lucru,
eveniment.” Altfel spus, atunci când Dumnezeu cuvântează, cuvântul Lui creează lucruri
şi declanşează evenimente! Iar în gândirea evreiască, Cuvântul lui Dumnezeu (‫,דבר יהוה‬
dabar YHWH) are rol cel puţin în următoarele domenii:
 în creaţie;
 în revelaţie;
 în infuzarea vieţii.
ROLUL CUVÂNTULUI ÎN CREAŢIE:
Autori şi texte:
• Legea: Moise, Genesa 1:3,6,7b,14, 15b;
24

25. • Profeţii: Isaia 48:13;
• Scrierile: Psalmul 33:6,9; 148:1-5.
MOISE afirmă:
Genesa, 1:3,6,14
„Să fie lumină!... Şi a fost lumină (v. 3).”
„Să fie o întindere între ape…” (v. 6) şi a fost o întindere între ape.
„Să fie nişte luminători” (v. 14) şi au fost nişte luminători…
Să fie, să fie, să fie…şi a fost, a fost, a fost!...
DUMNEZEU CREA PRIN CUVÂNT!...
EVENIMENTE COSMICE SE ÎNFĂPTUIAU PRIN CUVÂNT!...
UNIVERSUL ÎNSUŞI ERA CHEMAT LA EXISTENŢĂ PRIN CUVÂNT!...
PROFEŢII confirmă:
Isaia, 48:13:
„Mâna Mea a întemeiat Pământul,
Şi dreapta Mea a întins cerurile:
Cum le-am chemat, s-au şi înfăţişat îndată.”
SCRIERILE (HAGIOGRAFII) subliniază ceea ce Moise a afirmat şi profeţii au
confirmat:
Psalmii, 33:6,9:
Cerurile au fost făcute prin CUVÂNTUL DOMNULUI,
Şi toată oştirea lor prin suflarea (ruach = Duh, suflare) gurii Lui.
...Căci El zice, şi se face;
Porunceşte, şi ce porunceşte ia fiinţă.
Psalmii, 148:1-5 confirmă:
1
Lăudaţi pe DOMNUL!
Lăudaţi pe DOMNUL din înălţimea cerurilor,
Lăudaţi-L în locurile cele înalte!
2
Lăudaţi-L toţi îngerii Lui!
Lăudaţi-L, toate oştirile Lui!
3
Lăudaţi-L, soare şi lună,
Lăudaţi-L, toate stelele luminoase!
4
Lăudaţi-L, cerurile cerurilor,
Şi voi, ape, care sunteţi mai presus de ceruri!
5
Să laude Numele DOMNULUI,
căci El a poruncit şi au fost făcute…
Deci, în gândirea evreiască, Cuvântul lui Dumnezeu crease Universul... iar Ioan
1:3 revelează acest lucru în mod suplimentar:
25

26. 3 Toate lucrurile44 prin El (Cuvântul) au fost făcute45
şi fără El n-a fost făcut
nimic din ce a fost făcut.
ROLUL CUVÂNTULUI ÎN REVELAŢIE:
Autori şi texte:
• Legea: Moise, Genesa 15:1;
• Profeţii: Ieremia 1:1-5; Ezechiel 1:3;
• Scrierile: Psalmul 105:42.
În gândirea evreiască Cuvântul lui Dumnezeu nu avea rol numai în creaţie, ci şi
în revelaţie! Când evreii auzeau de „Cuvântul lui Dumnezeu” sau de „Cuvântul
DOMNULUI (YHWH)”, ei se gândeau la „Cuvântul lui Dumnezeu” care vorbise în
vechime! Şi când „Cuvântul lui Dumnezeu” vorbise, însemna că Însuşi Dumnezeu
vorbise, pentru că nu se poate separa „Cuvântul lui Dumnezeu” de Dumnezeu! Nu se
poate face o distincţie între Dumnezeu şi Cuvântul Său! Cuvântul lui Dumnezeu era,
deci, Însuşi Dumnezeu!!!
(Întrebare pastorală: oamenii care nu se ţin de cuvânt, păcătuiesc, după cum spune
Romani 1:31, cu privire la „călcătorii de cuvânt”... Dar noi: cum stăm noi cu respectarea
cuvântului dat?...)
MOISE afirmă:
Genesa, 15:1:
„Cuvântul DOMNULUI (YHWH) a vorbit lui Avram...”
Înseamnă că DOMNUL a vorbit lui Avram!
PROFEŢII confirmă:
Ieremia, 1:1-5:
„Cuvântul DOMNULUI (YHWH) a vorbit lui Ieremia...”
Înseamnă că DOMNUL i-a vorbit lui Ieremia.
Ezechiel 1:3:
„Cuvântul DOMNULUI (YHWH) a vorbit lui Ezechiel...”
Înseamnă că DOMNUL i-a vorbit lui Ezechiel!...
SCRIERILE subliniază:
Psalmii, 105:42:
Căci Şi-a adus aminte de Cuvântul Lui cel sfânt,
Şi de robul Său Avraam.
(Vezi şi Psalmul 119, etc)
Deci, în gândirea evreiască, Cuvântul lui Dumnezeu Îl revela pe Dumnezeu...
iar Evanghelia după Ioan, 1:18 confirmă acest lucru, spunând:
18 Pe Dumnezeu nimeni nu L-a văzut vreodată;
44
Termenii care apar în text cu caractere italice nu apar în textul original, ci se subînţeleg; aici, se
subînţelege termenul „lucrurile”.
45
Ginomai: a deveni, a se face, a lua fiinţă.
26

27. singurul născut, Dumnezeu,
Cel fiind în sânul Tatălui,
Acela L-a făcut cunoscut.
CUVÂNTUL DOMNULUI INFUZEAZĂ VIAŢĂ:
Autori şi texte:
• Legea: Moise, Genesa 15:6;
• Profeţii: Ezechiel 37:1-14;
• Scrierile: Psalmul 107:20.
MOISE afirmă:
Genesa, 15:6:
„Cuvântul DOMNULUI (YHWH) i-a vorbit astfel (unui cuplu sterp): "...cel ce va
ieşi din tine, acela va fi moştenitorul tău."”
PROFEŢII confirmă:
Ezechiel, 37:1-14:
1
Mâna DOMNULUI a venit peste mine, şi m-a luat în Duhul DOMNULUI, şi m-a pus în
mijlocul unei văi pline de oase.
2
M-a făcut să trec pe lângă ele, de jur împrejur, şi iată că erau foarte multe pe faţa văii, şi
erau uscate de tot.
3
El mi-a zis:
„Fiul omului, vor putea oare oasele acestea să învie?” Eu am răspuns:
„DOAMNE, Dumnezeule, tu ştii lucrul acesta!”
4
El mi-a zis:
„Proroceşte despre oasele acestea, şi spune-le: "Oase uscate, ascultaţi Cuvântul
DOMNULUI!
5
Aşa vorbeşte/cuvântează DOMNUL Dumnezeu către oasele acestea: "Iată că voi face să
intre în voi un duh, şi veţi învia!
6
Vă voi da vine, voi face să crească pe voi carne, vă voi acoperi cu piele, voi pune duh în
voi, şi veţi învia. Şi veţi şti că Eu sunt DOMNUL."”
7
Am prorocit cum mi se poruncise. Şi pe când proroceam, s-a făcut un vuiet, şi iată că s-a
făcut o mişcare, şi oasele s-au apropiat unele de altele!
8
M-am uitat, şi iată că le-au venit vine, carnea a crescut, şi le-a acoperit pielea pe
deasupra; dar nu era încă duh în ele.
9
El mi-a zis:
„Proroceşte, şi vorbeşte duhului! Proroceşte, fiul omului, şi zi duhului: "Aşa vorbeşte
DOMNUL Dumnezeu: ‚Duhule, vino din cele patru vânturi, suflă peste morţii aceştia, ca
să învie!’"”
10
Am prorocit, cum mi se poruncise. Şi a intrat duhul în ei, şi au înviat, şi au stat pe
picioare: era o oaste mare, foarte mare la număr.
11
El mi-a zis:
„Fiul omului, oasele acestea sunt toată casa lui Yisra’el. Iată că ei zic: "Ni s-au uscat
oasele, ni s-a dus nădejdea; suntem pierduţi!"
27

28. 12
De aceea, proroceşte, şi spune-le: "Aşa vorbeşte/cuvântează DOMNUL Dumnezeu:
‚Iată, vă voi deschide mormintele, vă voi scoate din mormintele voastre, poporul Meu, şi
vă voi aduce iarăşi în ţara lui Yisra’el.
13
Şi veţi şti că Eu sunt DOMNUL, când vă voi deschide mormintele, şi vă voi scoate din
mormintele voastre, poporul Meu!
14
Voi pune Duhul Meu în voi, şi veţi trăi; vă voi aşeza iarăşi în ţara voastră, şi veţi şti că
Eu, DOMNUL, am vorbit/cuvântat şi am făcut’, zice DOMNUL."”
„Prooroceşte, spune, vorbeşte/cuvântează, zi, Eu, DOMNUL, am vorbit şi am făcut“ →
forţa învierii prin Cuvântul DOMNULUI şi prin Duhul DOMNULUI.
SCRIERILE subliniază ceea ce Moise a afirmat şi Profeţii au confirmat:
Psalmii, 107:19,20:
19
Atunci, în strâmtorarea lor, au strigat către DOMNUL,
Şi El i-a izbăvit din necazurile lor;
20
A trimis cuvântul Său şi i-a tămăduit,
Şi i-a scăpat de groapă.
Deci, în gândirea evreiască, Cuvântul DOMNULUI avea rol şi în infuzarea
vieţii...iar Ioan 1:4 confirmă acest lucru, spunând:
„În El era viaţă, şi viaţa era lumina oamenilor.”
Aşadar, despre acest Cuvânt cu autoritate în creaţie, în revelaţie şi în viaţă
vorbeşte apostolul Ioan.
Merită să ridicăm întrebarea: „în ce limbă a vestit Ioan, Yochanan, Evanghelia?”
Ţinând cont de mediul în care trăia apostolul, răspunsul este nuanţat, conţinând atât
bănuieli, cât şi certitudini. Oare evangheliza el în ebraică? Extrem de improbabil, în
vremea sa ebraica era utilizată doar ca limbă liturgică. Evangheliza el în greacă? Cu
certitudine, pentru că aceasta este limba în care a scris şi operele sale, Evanghelia,
Epistolele şi Apocalipsa. A evanghelizat el şi în aramaică? Foarte probabil că da, întrucât
aceasta era limba pe care evreii o vorbeau în primul veac.
Însă, dacă apostolul Yochanan a predicat Evanghelia şi în aramaică, atunci pentru
„Cuvânt” el trebuie să fi folosit termenul Memra, după cum apare el în Targum-uri. Aici
merită să facem un excurs cu privire la literatura Targum-urilor.
„LA ÎNCEPUT, ERA MEMRA...”
EXCURS
28

29. Targum-urile despre care am vorbit mai sus erau traduceri ale Tanakh-ului
(Vechiul Testament) în limba aramaică, traduceri care aveau şi interpretări midraşice,
note explicative. Dacă am adapta la conceptul la cultura neo-protestantă a României
anului 2012, am putea spune că ele erau un fel de „Biblia cu explicaţii”, sau, mai corect,
„Biblia de studiu pentru o viaţă deplină”. În limba aramaică, termenul „Cuvânt” este
MEMRA şi apare de 596 ori.
În aceste Targum-uri, Memra este Cuvântul creator al lui Dumnezeu şi chiar este
identificat cu Dumnezeu!46
De exemplu, la Deuteronomul, 33:27 apare o explicaţie:
Dumnezeul cel veşnic este un loc de adăpost,
Şi sub braţele Lui cele veşnice este un loc de scăpare.
El a izgonit pe vrăjmaş dinaintea ta,
Şi a zis: „Nimiceşte-l.”
Targum-ul Onqelos oferă o notă explicativă:
„Aceste braţe veşnice sunt Memra, Cuvântul prin care a fost creată lumea.”
În Targum-uri, omul este creat prin Memra, Cuvântul creator al lui Dumnezeu,
Avraham este socotit neprihănit/îndreptăţit prin Memra, Yaakov promite că Memra va fi
Dumnezeul lui, dacă-l protejează în călătoria lui, Moise se roagă lui Memra şi Sămânţa
lui YYisra’el este socotită neprihănită/îndreptăţită prin Memra.
Un element de noutate – şi de teologie reacţionară – este acela că atunci când
creştinii au început să spună: „Cuvântul/Memra este Iisus/Yeşua, Hristos/Mesia”, rabinii
au încetat să mai folosească termenul Memra în scrierile lor.
„... era Cuvântul...” în gândirea audienţei eleniste
Cuvântul (ὁ λόγος, ho logos, Strong G 3056): ceva spus (incluzând gândul); prin
implicaţie, o temă (subiect al discursului), de asemenea raţiune, raţionament (facultatea
mentală sau motivul; prin extensie, un calcul, o evaluare; în special (cu art. hotărât la
Ioan) Expresia dumnezeiască (adică, Hristos).
Autori şi texte:
Francis E. Peters, Termenii filozofiei greceşti.
• Heraclit: Despre natură (Peri phuseon);
• Platon: Phaidon 76b; Theaitetos 201c-d;
• Aristotel: Politica, 1332a, Etica Nicomahică II, 1103b; 1144b; V, 1134a;
• Şcoala stoică: (acest subcapitol este în curs de elaborare);
• Philon alexandrinul: (acest subcapitol este în curs de elaborare).
46
A se vedea şi Apocalipsa, 19:13, unde regăsim Cuvântul lui Dumnezeu, fie el Dabar,Memra sau Logos.
29

30. Termenul logos era încărcat de sensuri, pe care grecii i le atribuiseră în timp.
Grecii ştiau cam tot ce se poate şti despre termenul logos, ei filosofau asupra acestui
termen şi-l frământau de 600 de ani deja.
Primul care problematizase conceptul de Logos fusese Heraclit, „obscurul”, din
Efes, chiar din cetatea unde locuia acum Ioan!!! Providenţa lui Dumnezeu orchestrase
lucrurile astfel încât Ioan dădea un răspuns peste timp lui Heraclit...
Heraclit47 spunea că logos-ul este un principiu subiacent de organizare a
universului... dar şi proporţie...
Apoi apăruse Platon, care îmbogăţea conceptul de Logos, spunând că acesta este
o explicaţie veritabilă, analitică: „...O caracteristică a adevăratei cunoştinţe (episteme)
este capacitatea de a oferi raţiune (logos) a ceea ce cunoaştem.”
Pentru Aristotel, discipol al lui Platon, logos-ul era raţiune, raţionalitate, mai cu
seamă în context etic (Pol. 1332a, Eth. Nich. V, 1134a) şi frecvent în sintagma „raţiune
dreaptă” (Eth. Nich., II, 1103b; 1144b).
Şcoala de gândire stoică dădea logos-ului alte definiţii; una era că logos-ul este o
formulă divină şi universală de organizare. Logos-ul era forţa activă şi creatoare din
univers, logos-ul era Dumnezeu!
Teoria lingvistică a stoicilor distingea între: logos-ul interior /gândirea, şi logos-ul
exterior/ vorbirea (SVF, II, 135; Sextus Empiricus, Adv. Math. VIII, 275), dar logos-ul,
luat integral, era „discurs”, or grecii erau mari amatori de a asculta discursuri, întrucât
discursul oratoric arăta valoarea şi calitatea unui om. Exprimat altfel, discursul era
extensia personalităţii omului, discursul era omul în sine!
Grecii analizau discursurile oamenilor:
• Erau atenţi la vocabular: era oratorul un om citit şi informat, sau avea un orizont mai
redus?
• Erau atenţi la gramatica oratorului: respecta acesta regulile gramaticale sau le
încălca?
• Erau atenţi la gândirea oratorului: îşi prezenta el ideile într-un mod logic-coerent,
avea el un sistem filosofic închegat sau bătea câmpii?...
Discursul, deci, revela înţelepciunea interioară şi personalitatea oratorului...
Un alt personaj important în definirea conceptului de logos a fost Philon evreul
(sau alexandrinul).
Acest personaj a încercat o sinteză între Sfânta Scriptură şi filosofia grecească.
Pentru el, Logos-ul era Raţiunea Divină (care cuprinde complexul arhetipal al ideilor ce
vor servi ca modele creaţiei...), intelectul divinităţii, care se exteriorizează sub forma
Universului accesibil numai inteligenţei. El este transcendent şi este divinitate, dar Philon
este foarte atent să nu spună că logos-ul ar fi Dumnezeu, ci zice că este „fiul mai mare al
lui Dumnezeu”. O dată cu crearea lumii vizibile, logos-ul începe să joace un rol imanent
ca „pecete” a creaţiei, despre care stoicii spuneau că este „liantul Universului”.
Philon mai înţelege că logos-ul are un rol distinct în creaţie, fiind cauza
instrumentală: adică, Dumnezeu a creat prin el toate lucrurile...
Acum, după ce am trecut în revistă concepţii despre logos, putem trage nişte
47
Pentru că la o notă de subsol anterioară vorbeam despre dragostea faţă de frumuseţea relaţiilor care se pot
decela între culturi aflate la mare timp şi distanţă unele de altele, aici adăugăm că, aproximativ în aceeaşi
perioadă, în China, Lao Tze scria că tao este principiul generator al Universului (comparabil în parte cu
logos-ul heraclitic), sau esenţa naturală a lucrurilor.
30

31. concluzii:
Logos este facultatea de a raţiona, de a rosti şi da definiţii, precum şi
principiul de organizare a universului în mod raţional şi proporţionat...
Logos-ul, Cuvântul, Îl arată pe Dumnezeu: fie este „fiul mai mare al lui
Dumnezeu”, fie este chiar Dumnezeu.
Prin Logos au fost făcute toate lucrurile, el este lumina arhetipală, din care
izvorăsc toate lucrurile.
Pescarul teolog spune în versetul 1:
„La început era Logos-ul, adică la început era Raţiunea divină, rostită prin
Cuvântul divin, arătate în lume prin organizarea raţională – şi nu haotică – a Universului.
Înainte să fi existat orice lume, spaţiu sau timp, Cuvântul, Logos-ul, exista şi Îl arăta pe
Dumnezeu, întrucât Logos-ul era cu Dumnezeu ...şi Logos-ul era chiar Dumnezeu!”
Y Y Y
Capitolul al VII-lea
EVANGHELIA DUPĂ IOAN, 1:1c:
31

32. „...CUVÂNTUL ERA CU DUMNEZEU...”/
ὁ λόγος ἦ ν πρὸ ς τὸ ν θεόν
„...Cuvântul era cu Dumnezeu...” în gândirea maselor evreieşti
Înainte de început, înainte de începutul Universului creat de Dumnezeu, înainte de
începutul timpului şi al istoriei, Cuvântul era cu Dumnezeu! Cuvântul este pre-existent
creaţiei spaţio-temporale. Cuvântul era cu Dumnezeu din veşnicie!
Lucrul acesta nu-i nedumerea pe evrei. Ei afirmau că înainte de Creaţiune, existau
deja câteva „entităţi” – dacă pot fi desemnate în acest fel. Dăm un citat din Talmud:
Există şapte lucruri care au fost create înainte ca Universul să fi dobândit existenţă.
Acestea sunt: Torah, pocăinţa, Paradisul, Ghe-Hinom, tronul slavei, templul ceresc şi
Numele lui Mesia.
Talmudul, Pesachim 54a.
Desigur, despre această pre-existenţă se vorbea sub raport ideatic, întrucât toate
aceste elemente enumerate au existat dintotdeauna „în Dumnezeu”. Se poate oare
concepe că în veşnicia trecută a existat „un timp” în care El să nu se fi gândit la ele?
Torah, de exemplu, este expresia caracterului perfect neprihănit şi sfânt al lui Dumnezeu.
Să fi existat oare „un moment” în veşnicia trecută în care Torah să nu fi existat şi El să o
fi creat?... Este limpede, aşadar, că evreii se înşelau atunci când ziceau că acestea au fost
create. Aici, însă, altceva vrem să reliefăm: evreii credeau că înainte să fi fost făcută
Creaţiunea existaseră unele „entităţi” (Numele lui Mesia, adică Însuşi Mesia, fiind unul
dintre ele) care erau „cu Dumnezeu”. Or, dacă acestea existau înainte de Creaţiunea
spaţio-temporală, atunci acestea pot fi numai veşnice.
Un alt exemplu despre entitate eternă: Numele lui Mesia. Sfânta Scriptură afirmă
eternalitatea acestui Nume, a acestei persoane:
Şi tu, Betleeme Efrata,
Măcar că eşti prea mic între cetăţile de căpetenie ale lui Iuda,
Totuşi din tine Îmi va ieşi Cel ce va stăpâni peste Yisra’el,
Şi a Cărui obârşie se suie până în vremuri străvechi,
Până în zilele veşniciei.48
Mica, 5:2.
Revenind la fragmentul de verset analizat: gândirea evreiască folosea o sintagmă
pentru a desemna această dulce comuniune, iar Ioan nu ezită s-o întrebuinţeze în versetul
18, când spune despre Cuvânt că Acesta „este în sânul Tatălui” (v. 18). În iudaism, sânul/
pieptul semnifică o părtăşie apropiată, o relaţie sufletească intimă: vezi Evanghelia după
Luca, 16:22,23, unde Lazăr era „în sânul lui Avraham”, sau chiar Ioan care, în
Evanghelia după Ioan, 13:23,25, stătea la masă culcat pe sânul lui Yeşua, sau Ioan,
21:20.49
48
Versiunea Dumitru Cornilescu, 1923.
32

33. „...Cuvântul era cu Dumnezeu...” în gândirea elenistă
Pentru a analiza fragmentul al treilea din versetul inaugural al Prologului-Petikhta
apostolului Yochanan, trebuie să conştientizăm semnificaţiile unei prepoziţii micuţe,
grecescul πρὸς, tradus în limba română prin cuvântul „cu”. În limba greacă termenul nu
semnifica doar „cu”, ci sugera mai mult decât atât: intimitate, apropiere, părtăşie,
comuniune, faţă către faţă. Altfel spus, „Cuvântul era cu (faţa spre) Dumnezeu”,
„Cuvântul avea o caldă părtăşie sau o comuniune intimă cu Dumnezeu!”
ATENŢIE: nu poţi avea părtăşie apropiată, o relaţie sufletească intimă cu un
cuvânt sau cu un lucru, ci numai cu o persoană!...50 Aşadar, Cuvântul şi Dumnezeu sunt
două entităţi distincte, între care exista o relaţie foarte apropiată, intimă. Vom vedea mai
jos ce anume voia să spună apostolul.
„...Cuvântul era cu Dumnezeu...” în gândirea iudeo-creştinilor
Folosind prepoziţia „cu”, Yochanan spune în mod voalat cel puţin două lucruri:
primul este acela că Logos-ul, Cuvântul, este o individualitate în sine însăşi, o entitate
distinctă de Dumnezeu, care nu poate fi confundată cu Dumnezeu. Al doilea lucru este
acela că Logos-ul, distinct de Dumnezeu, avea totuşi o relaţie cu Dumnezeu, şi nu una
oarecare, şi nu una oarecare, ci o relaţie dialogică. Luând în consideraţie şi afirmaţiile 1a
şi 1b, legate de „începuturi”, conchidem că între Logos şi Dumnezeu exista o comuniune
intimă încă înainte de Creaţiune, de începuturile eonilor, ale veacurilor şi ale lumilor.
Y Y Y
Capitolul al VIII-lea
EVANGHELIA DUPĂ IOAN, 1:1d:
49
Şi alte limbi mai păstrează acest concept. În limba engleză, de pildă, există o sintagmă care numai recent
a căzut în desuetudine, bosom friend, care, ad-litteram, s-ar traduce „prieten de sân”. Desigur, ar fi eronat
să fie tradus altfel decât „prieten intim”.
50
În Întâia epistolă a apostolului Ioan, 1:2, apostolul va repeta ideea, ca şi cum ar fi un leitmotiv: „pentru
că viaţa a fost arătată, şi noi am văzut-o, şi mărturisim despre ea, şi vă vestim viaţa veşnică, viaţă care era
la Tatăl, şi care ne-a fost arătată.” Această prepoziţie, „la”, este, de fapt, pros, „cu faţa spre, aflat într-o
dulce părtăşie cu.”
33

34. „...CUVÂNTUL ERA DUMNEZEU”/ θεὸ ς ἦ ν ὁ λόγος
„...Cuvântul era Dumnezeu” în gândirea maselor evreieşti
Cuvântul pre-existent creaţiei, Cuvântul care era în prezenţa lui Dumnezeu şi avea
o comuniune intimă cu El, Cuvântul, deci... era Dumnezeu!
Pentru evrei, afirmaţia nu era din cale-afară de uluitoare, întrucât am văzut înainte
că atunci când apărea Cuvântul lui Dumnezeu, Dabar, Memra, era vorba despre
Dumnezeu Însuşi.
Când vom ajunge să analizăm versetul 14, care spune că Logos-ul, Cuvântul, care
era Dumnezeu, S-a făcut om, vom vedea oroarea pe care o resimţeau mulţi evrei (de
atunci şi de acum) vizavi de această consecinţele teologice ale acestei afirmaţii tranşante.
„...Cuvântul era Dumnezeu” în gândirea elenistă
Nici pentru greci afirmaţia nu era foarte şocantă, întrucât am văzut înainte că
mulţi asociau şi identificau Logos-ul cu Dumnezeu. Am spus că pentru stoici logos-ul,
Cuvântul, era o formulă divină şi universală de organizare, logos-ul era forţa activă şi
creatoare din Univers, logos-ul era Dumnezeu!
„...Cuvântul era Dumnezeu” în gândirea barbară
Nu insistăm asupra modului în care barbarii, adică ne-evreii care nu erau nici
romani, nici greci sau elenizaţi, interpretau afirmaţia „Cuvântul era Dumnezeu”. Probabil
că afirmaţia Apostolului nu-i mira foarte tare, întrucât barbarii (nu mai mult decât greco-
romanii), considerau că omenirea luase fiinţă în urma unei naraţiuni a zeilor, sau a unei
naraţiuni dedublate de gesturi, de fapte, alcătuind povestiri dramatizate. Ca atare,
expresia „Cuvântul era Dumnezeu”, sau „Zeii au întemeiat lumea prin intermediul
povestirilor”, „Zeii au dat fiinţă lumii povestind-o” era cam totuna. Eugen Simion, care-l
tâlcuieşte pe Mircea Eliade în Încercarea labirintului, se exprimă admirabil: „A povesti
înseamnă a prelungi într-o existenţă profană întâmplările mari narate de mituri...”51
„...Cuvântul era Dumnezeu” în gândirea iudeo-creştinilor 52
Aserţiunea de la care pornim în acest subpunct este aceea că traducerea
propoziţiei θεὸς ἦν ὁ λόγος este „Cuvântul era Dumnezeu”. De ce nu se poate traduce
51
Eugen Simion, în „Postfaţă” la volumul Mircea Eliade, Proză fantastică, V, „La umbra unui crin”, Edit.
Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 1992, p. 210.
52
Apocalipsa, 19:13: „El („Cel credincios” şi „Cel adevărat” din v. 11) era îmbrăcat cu o haină muiată în
sânge. Numele Lui este: „Cuvântul lui Dumnezeu”.
34

35. „Cuvântul era un dumnezeu”, aşa cum încearcă să-l traducă nişte nou-veniţi – ne referim
la russeliţi (mileniştii) şi la Martorii lui Iehova? Postăm aici trei răspunsuri pertinente
privitoare la această chestiune.
Primul răspuns este preluat din cartea Teologie sistematică, de Wayne Grudem, în
traducerea lui Dinu Moga (care, pe alocuri, este doar aproximativă, după cum se va vedea
mai jos):
Articolul hotărât grecesc ho nu apare în faţa termenului grecesc Theos, Dumnezeu, dar
propoziţia respectă o regulă obişnuită a gramaticii limbii eline, iar absenţa articolului
hotărât indică faptul că Dumnezeu este predicatul53 şi nu subiectul propoziţiei. Aceasta
este regula lui Colwell, care spune că în propoziţii legate prin verbul a fi (eimi), un
substantiv predicativ hotărât54 în mod obişnuit pierde articolul hotărât când precedă
verbul, dar subiectul propoziţiei, dacă este hotărât, va reţine articolul hotărât. Prin
urmare, dacă Ioan a vrut să afirme: „Cuvântul era Dumnezeu” (Ioan 1:1) exact acesta era
modul în care trebuia s-o spună. (Studii gramaticale recente au confirmat şi chiar întărit
regula originală a lui Colwell: vezi Lane C. McGaughy, Toward a Descriptive Analysis
of EINAI as a Linking Verb in the New Testament [SBLDS 6; Missoula, Mont.; SBL,
1972], esp. pp. 49-53, 73-77; şi recenzia de mare importanţă a acestei cărţi de E.V.N.
Goetchius în JBL 95 [1976]: 147-149.)
Sigur că dacă Ioan ar fi dorit să zică „Cuvântul era un dumnezeu” (folosind un predicat
nehotărât, „un dumnezeu”), ar fi putut scrie şi în felul acesta, deoarece de la început n-ar
fi existat articol hotărât care să fie eliminat. Dacă lucrurile ar fi stat aşa, atunci în context
ar fi trebuit să existe anumite indicii care să arate că Ioan s-a folosit de cuvântul theos ca
să vorbească despre o fiinţă cerească, dar care să nu fie pe deplin divină. Aşa că se naşte
întrebarea: despre ce fel de Dumnezeu (sau „dumnezeu”) vorbeşte Ioan în acest context?
Oare vorbeşte el despre singurul şi adevăratul Dumnezeu care a creat Cerurile şi
Pământul? În acest caz, theos a fost hotărât, dar a eliminat articolul hotărât ca să arate că
este un substantiv predicativ55. Sau Ioan vorbeşte despre un alt fel de fiinţă cerească („un
dumnezeu”) care nu este singurul Dumnezeu adevărat? În acest caz theos a fost nehotărât
şi n-a avut niciodată un articol hotărât.
Contextul răspunde clar acestei întrebări. Pe baza celorlalte întrebuinţări ale cuvântului
theos unde are înţeles de „Dumnezeu” în versetele 1,2,6,12,13 şi altele, şi pe baza
cuvintelor introductive care amintesc de Genesa 1:1 („La început”), putem deduce clar că
Ioan vorbeşte despre singurul şi adevăratul Dumnezeu care a creat Cerurile şi pământul.
Ca urmare, înseamnă că şi cuvântul theos din v. 2 trebuie înţeles tot ca o referire la
acelaşi Dumnezeu.56
Pe site-ul http://noultestament.orthoblog.ro/index.php?pid=47&mid&lg=ro,
Marian Buşoi aduce şi el argumente demne de luat în seamă. Rugăm doar cititorii ca,
acolo unde Marian Buşoi scrie despre „predicat nominativ”, să înlocuiască cu sintagma
corectă „predicat nominal”.
Unii traduc construcţia S-PN θεὸς ἦν ὁ λόγος prin „Cuvântul era un dumnezeu”, însă
împotriva traducerii lor ar fi câteva argumente:
53
Aici Dinu Moga ar fi trebuit să traducă „nume predicativ”. N. ns.
54
Aici Dinu Moga ar fi trebuit să traducă „nume predicativ exprimat prin substantiv cu articol hotărât”. N.
ns.
55
Aici Dinu Moga ar fi trebuit să traducă „nume predicativ”. N. ns.
56
Wayne Grudem, Teologie sistematică, Edit. Făclia, Oradea şi Edit. Universităţii Emanuel, Oradea, trad.
D. Moga, 2004, nota p. 248.
35

36. a) în limba greacă, articolul este subînţeles, mai ales atunci când respectivul substantiv
nearticulat se găseşte articulat într-o propoziţie anterioară. Acest lucru se întâmplă şi aici,
deoarece propoziţia precedentă este: καὶ ὁ λόγος ἦν πρὸς τὸν θεόν = Şi Cuvântul era cu
Dumnezeu, iar θεόν (Dumnezeu) este articulat (τὸ ν θεόν). Prin urmare, repetarea
articolului este inutilă;
b) într-o construcţie S-PN este necesar să se facă diferenţa între subiect şi predicatul
nominativ. În cazul nostru, era necesar să ştim care este substantivul pe care se pune
accent: Cuvântul sau Dumnezeu? Există două modalităţi pentru a pune emfază pe subiect:
1. subiectul rămâne articulat, iar predicatul nominativ rămâne nearticulat. Astfel, putem
şti care este subiectul; 2. ambele substantive sunt articulate, iar subiectul apare primul în
propoziţie. Însă, ţinând cont de punctul a), este clar că s-a folosit prima modalitate de
emfază a subiectului.
O altă explicaţie importantă în legătură cu construcţiile S-PN poate să elimine şi unele
probleme de interpretare. Unii pun semn de egalitate între subiect şi predicatul nominativ.
De aceea şi preferă să traducă „un dumnezeu”, în loc de „Dumnezeu”. Pentru că susţin că
atâta timp cât Cuvântul era cu Dumnezeu, el nu poate fi în acelaşi timp şi identic cu
Dumnezeu. De aceea, Ioan sigur nu a vrut să spună „Cuvântul era Dumnezeu”. Aceştia
au dreptate când spun că nu poate fi Cuvântul identic cu Dumnezeu. Dar greşesc în
interpretare (şi, implicit, în traducere). Construcţiile S-PN exprimă cel mai adesea o
relaţie de apartenenţă (subset). Înţelesul este că Dumnezeu este o clasă mai mare, din care
Cuvântul face parte. Mai mult, lipsa articolului dinaintea substantivului θεὸς
("Dumnezeu") adjectivizează oarecum substantivul. După cum spune Chemnitz (şi alţi
gramaticieni), θεὸς fără articol exprimă esenţa/fiinţa divină, pe când θεὸς cu articol
exprimă persoana divină. Deci aici nu se afirmă că Dumnezeu şi Cuvântul sunt aceeaşi
persoană, ci că au aceeaşi fiinţă. Deci, traducând literar, am putea spune că „Fiinţa
Cuvântului era Dumnezeirea”.57
La aceleaşi rezultate a ajuns şi doamna prof. gr. I Mirela Ianc, MA, care, într-o
corespondenţă personală, a scris următoarele:
Relaţia subiect-nume predicativ
în Ioan, 1:1d
Subiectul este partea principală de propoziţie care arată cine săvârşeşte acţiunea
exprimată de predicatul verbal, cine suportă acţiunea unui verb la diateza pasivă sau cui i
se atribuie o însuşire ori o caracteristică exprimată prin numele predicativ.58
Altfel spus, subiectul este partea principală de propoziţie despre care se spune
ceva cu ajutorul predicatului sau care arată despre cine sau despre ce se vorbeşte în
propoziţie.
Verbul copulativ este un instrument gramatical care nu are înţeles de sine stătător
şi care face legătura între subiect şi numele predicativ
57
http://noultestament.orthoblog.ro/index.php?pid=47&mid&lg=ro
58
Academia Română, Gramatica limbii române, Vol II, Editura Academiei Române, Bucureşti 2005, p.
313.
36

37. Numele predicativ este partea predicatului nominal prin care se identifică sau se
califică subiectul, el implica atât subiectul cât şi verbul copulativ.59
NUME PREDICATIV / SUBIECT (NP / S)
1. STRUCTURI-TIP:
A.Cuvântul era Dumnezeu
B.Dumnezeu era Cuvântul.
C.Cuvântul era Dumnezeul.
D.Dumnezeul era Cuvântul.
2. SOLUŢII:
A. Cuvântul = S; Dumnezeu = NP
B. Cuvântul = S; Dumnezeu = NP
C. Dumnezeul = S; Cuvântul= NP
D. Dumnezeul = S; Cuvântul= NP
3. COMENTARIU
0. Problema propriu-zisă a deosebirii celor două funcţii se pune în situaţia în care numele
predicativ identifică sau califică subiectul, iar modul de construcţie (parte de vorbire, caz)
le este identic sau aproape identic:
Ioan (S) este evanghelistul (NP) despre care ţi-am vorbit;
Ioan (S) este un mare evanghelist. (NP)
0.1. O primă departajare se obţine prin degajarea valorii de calificare a numelui
predicativ, asociată cu realizarea „substantiv nedeterminat definit”, care în planul formei
înseamnă „substantiv nearticulat sau articulat cu articol nehotărât.
De aceea toate contextele în care apar cele două funcţii cu realizări identice sau aproape
identice pot fi grupate în două categorii:
(1) UNA dintre funcţii, totdeauna aceeaşi - NUMELE PREDICATIV, SE EXPRIMĂ
printr-un SUBSTANTIV NEARTICULAT sau articulat nehotărât, iar cealaltă, totdeauna
aceeaşi - SUBIECTUL, se exprimă prin orice altceva (vezi, mai jos, 1.)
(2) NICI UNA dintre funcţii NU SE EXPRIMĂ printr-un SUBSTANTIV
NEARTICULAT sau articulat cu articol nehotărât (vezi, mai jos, 2.).
1. Numele predicativ se exprimă prin SUBSTANTIV NEARTICULAT sau
ARTICULAT CU ARTICOL NEHOTĂRÂT şi CALIFICĂ SUBIECTUL. Indiferent
de poziţia celor doi termeni unul faţă de celălalt, repartizarea pe funcţii rămâne
aceeaşi: substantivul nearticulat (sau articulat nehotărât) = NP; celălalt termen
(indiferent de partea de vorbire prin care se exprimă) = S, ca în exemplele:
(1) Cuvântul era Dumnezeu
(2) Dumnezeu era Cuvântul.
unde substantivul Cuvântul=Subiect, deoarece este articulat cu articol hotărât şi aflat în
relaţie cu substantivul Dumnezeu= Nume predicativ, deoarece este nearticulat.
59
Ibidem, p. 263.
37

38. 2. Nici una dintre cele două funcţii nu se exprimă prin SUBSTANTIV NEARTICULAT
sau ARTICULAT CU ARTICOL NEHOTĂRÂT:
(3) Cuvântul era Dumnezeul.
(4) Dumnezeul era Cuvântul.
Din punctul de vedere al înţelesului, între cei doi termeni se stabileşte un raport de
echivalenţă contextuală (A=B).
În plan logic, spunem că sferele noţiunilor exprimate de aceştia se suprapun, se
acoperă reciproc, mai mult sau mai puţin perfect.
În gramatică se spune că, în asemenea situaţii, un TERMEN, totdeauna acelaşi -
NUMELE PREDICATIV, IDENTIFICĂ PE CELĂLALT, totdeauna acelaşi - SUBIEC-
TUL.
Datorită acestei identităţi contextuale, asemănătoare relaţiei de echivalenţă
matematică între două elemente, se pune pentru cei doi termeni, problema „care pe care
identifică” sau, altfel spus, care este termenul identificat (pasiv) şi care este termenul
identificator (activ). De răspunsul la această întrebare depinde nemijlocit interpretarea
sintactică a celor doi termeni, respectiv repartizarea lor pe funcţii: SUBIECT =
TERMENUL IDENTIFICAT; NUME PREDICATIV = TERMENUL
IDENTIFICATOR.
Pentru formularea unei decizii în acest sens, în analizele gramaticale se folosesc,
mai mult sau mai puţin explicit, diferite mijloace şi criterii, inegale ca importanţă,
proprietate şi grad de concludenţă:
 înţelesul (criteriul logico-psihologist);
 întrebările;
 transformarea «atributivă»;
 accentul şi intonaţia;
 concordanţa de număr şi persoană etc,
toate implicând într-un fel sau altul conceptul de SUCCESIUNE LINEARĂ (= topica
termenilor şi „derularea” în timp a gândirii, a mecanismelor psihologice care stau la baza
comunicării).
În acest sens, considerăm că repartizarea pe funcţii urmează modelul:
Subiect (locul I) + Verb copulativ + Nume Predicativ (locul al II-lea).
Schimbând ordinea prin permutarea termenilor, se schimbă şi funcţiile, respectiv
S devine NP, iar NP devine S:
(3) Cuvântul era Dumnezeul.
(4) Dumnezeul era Cuvântul.
unde
(3) Dumnezeul = S; Cuvântul= NP
(4) Dumnezeul = S; Cuvântul= NP
Ambele poziţii le avem în următoarele versuri din Luceafărul de Mihai Eminescu:
Iar cerul (S) este tatăl (NP) meu
Şi mumă-mea (S) e marea (NP).
OBSERVAŢIE. Această „inversare”, teoretic totdeauna posibilă, este limitată
practic de realitatea textului concret, în sensul că uneori schimbarea locului celor două
38

39. funcţii poate implica sau reclamă importante reorganizări atât ale propoziţiei date, cât şi
ale frazei în care se află.60
Având în vedere relaţia dintre subiect şi nume predicativ, sensul enunţului
Cuvântul era Dumnezeu ar putea fi înţeles sub forma natura Cuvântului era
dumnezeiască.
Acum, revenind la textul nostru, mai prezentăm un motiv pentru care se observă
faptul că se declară nu că Logos-ul ar fi fost un dumnezeu, ci că era chiar Dumnezeu;
motivul, bine fundamentat în istorie, este, într-adevăr, reactiv şi circumstanţial: poate că
evreii n-ar fi contestat că Logos-ul era, cumva, un dumnezeu. În definitiv, Tanakh-ul nu
contesta existenţa altor zeităţi, ci afirma deschis perisabilitatea lor (Exod 15:11; Ier.
10:11; Ps. 82:1,6,7). Însă evreii din perioada post-exilică contestau cu vehemenţă că ar
putea exista vreo entitate în afară de Dumnezeu care să fie Dumnezeu autentic, să aibă
natura dumnezeiască. Altfel spus, erau în total dezacord că ar putea exista ceva sau
cineva care să aibă aceeaşi esenţă ca şi Dumnezeu. Aşadar, indirect, prin respingerea
acestui verset de către evrei încă din timpurile apostolului, se recunoaşte limpede că
Yochanan nu a scris că Logos-ul era „un dumnezeu”, ci chiar Dumnezeu.
Ce mai înseamnă „Cuvântul era Dumnezeu”?... Pentru iudeo-creştini, această
declaraţie zguduitoare scoate în relief faptul că între cele două individualităţi sau entităţi,
Logos-ul şi Dumnezeu, nu numai că exista o relaţie dialogică, o comuniune intimă încă
înainte de Creaţiune, de începuturile eonilor, ale veacurilor şi ale lumilor, ci şi că între ele
există o unitate fiinţială, ontologică, o identitate de esenţă.
Afirmaţia apostolică arată că Logos-ul, Cuvântul, nu poate fi confundat cu
Dumnezeu, dar, cu toate acestea, Logos-ul ERA Dumnezeu61!
Am văzut, deci, modul în care versetul se mişcă de la pre-existenţa eternă sau
eternalitatea Logos-ului, trece prin intercomuniunea personală şi se opreşte în
dumnezeirea intrinsecă.
Privitor la acest adevăr uluitor, David Stern, un credincios evreu mesianic, scria:
Faptul că Dumnezeu Se exprimă, porunceşte, cheamă şi creează este una dintre cele două
teme primordiale ale întregii Biblii (cealaltă fiind dreptatea şi îndurarea Sa şi desfăşurarea
lor în mântuirea omenirii). Această exprimare, această vorbire, acest „cuvânt” este
Dumnezeu; un Dumnezeu care nu cuvântează, un Dumnezeu fără Cuvânt, nu este
Dumnezeu. Iar un Cuvânt care nu este Dumnezeu nu realizează nimic.62
60
G.G. Neamţu, Teoria şi practica analizei gramaticale, Editura EXCELSIOR, Cluj-Napoca, 1999, p. 298.
61
După cum am mai spus, atunci când şaliach Yochanan, apostolul Ioan, scria această Evanghelie, această
Besorah, „Veste Bună”, el gândea în ebraică. Poate că unii se vor întreba dacă apostolul, atunci când a scris
„Dumnezeu” (Theos, gr.) se gândea la YHWH sau la Elohim? Este mai probabil că se gândea „Dabar (sau
Memra, în aramaică), Logos-ul, era cu YHWH, şi Dabar (sau Memra), Logos-ul, era YHWH”, mai degrabă
decât „Dabar (sau Memra), Logos-ul, era cu Elohim şi Dabar (sau Memra), Logos-ul, era Elohim”,
deoarece Dabar (sau Memra), Logos-ul, apare în forma sa singulară, iar termenul ebraic Elohim semnifică
un plural, nu un singular.
Iar o întrebare de genul „Cuvântul era CU Dumnezeu-YHWH, sau Cuvântul ERA Dumnezeu-YHWH?”
este ridicată de cei care raţionează potrivit structurilor de gândire greceşti, care gândesc disjunctiv,
fragmentar, categorial. Deşi nu putem generaliza, totuşi, evreii ar alege gândirea de tip „şi-şi”, gândirea
semitică fiind mai curând conjunctivă, holistică, integratoare. Spus simplu, Cuvântul era şi cu Dumnezeu,
deşi într-un fel distinct de El, şi era şi Dumnezeu.
62
(David H. Stern, The Jewish New Testament Commentary, Jewish New Testament Publications, Inc.,
Clarksville, Maryland, USA, 1992, p. 153). Cu ajutorul lui Dumnezeu (be-ezrat ha-Şem) în viitor vom trata
39

40. Ajunşi aici, gândirea omenească ar încerca, cu semeţie şi aroganţă, să sondeze
modul în care Logos-ul era CU Dumnezeu, fiind totodată EL ÎNSUŞI Dumnezeu.
Recunoaştem deschis că întâlnim o taină care nu poate fi pătrunsă de cugetarea
omenească, raţionamentul filosofic sau teologic nu poate cuprinde acest adevăr. În
consecinţă, ne vom baza numai pe Revelaţia scrisă şi ne vom însuşi această taină prin
credinţă, nu prin vedere sau teologhisire sterilă.63
Încheiem aici prin cuvintele altui evreu devenit credincios mesianic, Mortimer
Adler, profesor de filosofie la Universitatea din Chicago: „Atunci, care ar fi punctul
esenţial al revelaţiei, dacă am putea noi înşine s-o pricepem? Dacă ar fi completamente
comprehensibilă, atunci ar fi doar o altă filosofie.”
Y Y Y
Capitolul al IX-lea
EVANGHELIA DUPĂ IOAN, 1:2
despre relaţiile dintre Cuvântul rostit, Cuvântul scris şi Cuvântul întrupat.
63
O altă taină impenetrabilă prin mijloace raţionale este reprezentată de înomenirea Logos-ului.
40

41. 2 Acesta era la început cu Dumnezeu.64
Dar după „început”, a fost Cuvântul întotdeauna cu Dumnezeu?... A fost Cuvântul
întotdeauna după-aceea într-o părtăşie dulce şi apropiată cu Dumnezeu? Şi întotdeauna a
fost Faţa lui Dumnezeu îndreptată spre Cuvânt?...
Dar, în definitiv, ce înseamnă să fii cu faţa spre Dumnezeu, şi Dumnezeu să fie cu
Faţa Lui spre tine? Şi ce înseamnă ca Dumnezeu să-Şi întoarcă Faţa de la tine?...
Mai întâi, vom insera câteva versete care amintesc despre ideea că Faţa lui
Dumnezeu ar fi orientată spre cineva sau spre ceva, expresie care este un antropomorfism
evident.
Să pui pe masă pâinile pentru punerea înainte,
Ca să fie necurmat înaintea Mea.
Exodul, 25:30.
Altfel spus, porunca este: „Să pui pe masă pâinile Feţelor (lekhem ha-Panim), ca să
fie necurmat în faţa Mea.”
24
DOMNUL să te binecuvânteze, şi să te păzească!
25
DOMNUL să facă să lumineze Faţa Lui peste tine, şi să Se îndure de tine!
26
DOMNUL să-Şi înalţe Faţa peste tine, şi să-ţi dea pacea!
Numeri, 6:24-26, celebra „Binecuvântare aharonică” (Birkat cohanim).
Un alt pasaj celebru, invocat uneori ca îndemn adresat naţiunilor cu privire la
pocăinţă, este cel din A doua carte a cronicilor:
...dacă poporul Meu peste care este chemat Numele Meu se va smeri,
se va ruga,
şi va căuta Faţa Mea,
şi se va abate de la căile lui rele,
îl voi asculta din Ceruri,
îi voi ierta păcatul şi-i voi tămădui ţara.
A doua carte a cronicilor, 7:14.
Ultimul pasaj adus în discuţie provine din Psalmul 22, aşa-denumitul Psalm al
Crucii:
Căci El nici nu dispreţuieşte,
Nici nu urăşte necazurile celui nenorocit,
Şi nu-Şi ascunde Faţa de el,
Ci îl ascultă când strigă către El.
Psalmii, 22:24.
64
Versetul 2 întăreşte propoziţia 1a şi 1b din v.1.
41

42. Acum înfăţişăm câteva versete antitetice conceptului de Faţă a lui Dumnezeu
orientată spre cineva, pentru a înţelege ce înseamnă ca Dumnezeu să-Şi întoarcă Faţa de
la om.
Cain a ieşit din Faţa DOMNULUI...
Genesa, 4:16a:
Nu mă lepăda de la Faţa Ta...
Psalmii, 51:11.
Forţând puţin nota, am putea spune că
TOŢI OAMENII SUNT ÎNAINTEA DOMNULUI...
DAR NUMAI UNII SUNT ÎN FAŢA DOMNULUI
Pe ce ne bazăm când facem acest joc de idei? În urmă cu aproape 2000 de ani, din
pieptul Celui crucificat în afara Ierusalimului, a izbucnit un strigăt: „Eli, Eli, lama
sabachtani?”, care semnifica „Dumnezeule! Dumnezeule! Pentru ce m-ai părăsit?...”
Răstignitul cita Psalmul 22, denumit şi „Psalmul crucii”, cum am scris mai sus, psalm
care continuă:
„...Şi pentru ce Te depărtezi,
Fără să-mi ajuţi
Şi fără s-asculţi plângerile mele?” (v. 1b).
În Psalmul acesta se mai spune „Nu Te depărta de mine...” (v. 11). Dumnezeu Îşi
întorsese faţa de la Crucificat, Care, în sufletul Lui, a auzit răspunsul:
1
Nu, mâna DOMNULUI nu este prea scurtă ca să mântuiască,
Nici urechea Lui prea tare ca să audă,
2
Ci nelegiuirile voastre pun un zid de despărţire între voi şi Dumnezeul vostru;
Păcatele voastre vă ascund Faţa Lui şi-L împiedică să v-asculte!
Isaia, 59:1,2.
Atunci, Crucificatul a întrebat în duh: „Cine dintre oameni M-a putut dovedi că
am păcat?” (Ioan, 8:46a.)
Răspunsul care i-a răsunat în suflet a fost:
6
Noi rătăceam cu toţii ca nişte oi, fiecare îşi vedea de drumul lui;
Dar DOMNUL a făcut să cadă asupra Lui nelegiuirea noastră a tuturor.
7
Când a fost chinuit şi asuprit, n-a deschis gura deloc;
Ca un miel pe care-l duci la măcelărie,
Şi ca o oaie mută înaintea celor ce o tund: n-a deschis gura.
8
El a fost luat prin apăsare şi judecată;
Dar cine din cei de pe vremea Lui a crezut că El fusese şters de pe Pământul celor vii
Şi lovit de moarte pentru păcatele poporului meu?
9
Groapa Lui a fost pusă între cei răi,
Şi mormântul Lui la un loc cu cel bogat,
42

43. Măcar că nu săvârşise nici o nelegiuire
Şi nu se găsise nici un vicleşug în gura Lui.
10
DOMNUL a găsit cu cale să-L zdrobească prin suferinţă...
Dar, după ce Îşi va da viaţa ca jertfă pentru păcat,
Va vedea o sămânţă de urmaşi, va trăi multe zile,
Şi lucrarea DOMNULUI va propăşi în mâinile Lui.
11
Va vedea rodul muncii sufletului Lui şi se va înviora.
Prin cunoştinţa Lui, Robul Meu cel neprihănit va pune pe mulţi oameni într-o stare după
voia lui Dumnezeu/va îndreptăţi,
Şi va lua asupra Lui povara nelegiuirilor lor.
12
De aceea Îi voi da partea Lui la un loc cu cei mari,
Şi va împărţi prada cu cei puternici:
Pentru că S-a dat pe Sine Însuşi la moarte,
Şi a fost pus în numărul celor fărădelege;
Pentru că a purtat păcatele multora
Şi S-a rugat pentru cei vinovaţi.
Isaia, 53:6-12.
Y Y Y
Capitolul al X-lea
43

44. EVANGHELIA DUPĂ IOAN, 1:3:
Cuvântul, Dumnezeu şi teologia creaţiei
3 Toate lucrurile65 prin El au fost făcute66
şi fără El n-a fost făcut
nimic din ce a fost făcut.67
I. Analiza literară: paralelismul versetului 3.
II. Teologia creaţiei:
A. Teologia creaţiei prin Cuvânt în Tanakh;
B. Teologia creaţiei în literatura extra-canonică:
1. Teologia creaţiei în literatura apocrifă;
2. Teologia creaţiei în literatura de la Qumran;
3. Teologia creaţiei în literatura pseudoepigrafă;
C. Teologia creaţiei în operele ioanine:
1. Pasaje biblice;
2. Comentariu teologic.
D. Teologia creaţiei în cărţile Legământului Înnoit:
1. Pasaje biblice;
2. Comentariu teologic.
E. Scurt interludiu: Distanţarea teologiei creaţiei din cărţile Legământului Înnoit
de alte opere literare evreieşti (Talmud, Maase Bereşith).
F. Comentariu teologic.
I. Analiza literară: paralelismul versetului 3.
Făcând analiza literară a acestui verset, identificăm în el atât un paralelism
antitetic specific semitic, cât şi o gândire holistică. Inserăm două versete care exemplifică
acest paralelism:
El (Ioan) a mărturisit şi n-a tăgăduit: a mărturisit că nu este el Hristosul.
Evanghelia după Ioan, 1:20.
...voi daţi zeciuială din izmă, din mărar şi din chimen,
şi lăsaţi nefăcute cele mai însemnate lucruri din Lege: dreptatea, mila şi credincioşia;
pe acestea trebuia să le faceţi,
şi pe acelea să nu le lăsaţi nefăcute.
Evanghelia după Matei, 23:23b.
Dacă tot aminteam de mentalitatea semitică, transcriem un exemplu anecdotic:
65
Termenii care apar în text cu caractere italice nu apar în textul original, ci se subînţeleg; aici, se
subînţelege cuvântul „lucrurile”.
66
Ginomai: a deveni, a se face, a lua fiinţă.
67
A se vedea şi Psalmii, 33:6.
44

45. Moishe şi Chayim, doi negustori de blănuri, se întâlnesc în gara din Varşovia:
„Unde te duci?”, întreabă Moishe. „La Lódź”, răspunde Chayim. „Ah, mă păcăleşti!”,
spune Moishe. „Îmi zici că mergi la Lódź pentru că vrei să mă gândesc că mergi la
Cracovia. De fapt tu chiar mergi la Lódź! De ce mă minţi?”68
II. Teologia creaţiei
A. Teologia creaţiei prin Cuvânt în Tanakh
Spuneam mai înainte că „norodul”, „poporul ţării” (am ha-areţ), destinatarii
principali ai discursului apostolului Yochanan, nu erau fini cunoscători ai Sfintelor
Scripturi, dar aceasta nu înseamnă că atunci când auzeau Scripturile citite sau expuse nu-
şi aminteau de cele învăţate acasă sau de alte predici auzite. Ca atare, credem că atunci
când apostolul a vorbit despre creaţiunea prin Logos/Memra, această rostire a declanşat
în mintea evreilor de rând o înlănţuire de versete din Tanakh care vorbeau despre Elohim,
Dumnezeul-Creator şi despre teologia creaţiei.
Prezentarea acestei teologii a creaţiei, având ca bază Tanakh-ul şi urmărită de-a
lungul mai multor opere literare evreieşti este de primă însemnătate. H. H. Schmid, apud
Colin Gunton69, „a conchis că în multe culturi antice o concepţie despre creaţie serveşte
drept cadru pentru ordinea socială, politică şi cosmică. Concepţiile despre mântuire –
despre adevărata viaţă omenească pe Pământ şi în societate – sunt încadrate în credinţe
despre crearea lumii. (...) Credinţa că Dumnezeu a creat şi susţine ordinea lumii în toate
complexităţile sale, nu este o temă periferică a teologiei biblice, ci e pur şi simplu tema sa
fundamentală. Ceea ce Yisra’elul a experimentat în istoria sa, şi ceea ce a experimentat
comunitatea creştină timpurie în relaţie cu Iisus este înţeles şi interpretat în termenii
acestei teme de bază.” În cele ce urmează, vom puncta câteva dintre versetele care au
trecut, probabil, prin mintea evreilor, atunci când l-au auzit pe Yochanan ben-Zavdai.
În primul rând, Biblia se deschide cu un verset absolut zguduitor, cu implicaţii
majore pe multiple planuri ale existenţei, compus din (cum altfel?), 7 cuvinte:
‫בראשית ברא אלהים את השמים ואת הארץ׃‬
1234567 Bereşit bara Elohim et ha-Şamayim v'et ha-Ereţ.
La început, creat-a Elohim Cerurile şi Pământul.
Am mai spus că acest verset este un petikhta, un sumar care prezintă în formă
condensată următoarele două capitole din Genesa, care descriu modul în care Dumnezeu
a creat Cerurile şi Pământul. Cum le-a creat? CUVÂNTÂND! În capitolul 1 din Genesa,
se spune de 11 ori – în diferite moduri – că El a cuvântat şi Universul a venit în existenţă,
o existenţă finită şi dependentă de Creator.
Creând prin Cuvânt (şi, aparent, prin manufactură) Dumnezeu Îşi demonstrează
omnipotenţa şi suveranitatea în lucrarea Creaţiunii:
26
Ridicaţi-vă ochii în sus, şi priviţi! Cine a făcut aceste lucruri? Cine a făcut să meargă
după număr, în şir, oştirea lor? El le cheamă pe toate pe nume; aşa de mare e puterea şi
tăria Lui, că una nu lipseşte.
68
J.H.H. Weiler, Constituţia Europei, Polirom, Iaşi, 2009, p. 345.
69
Colin E. Gunton, Christ and Creation, The Paternoster Press, Carlisle, Cumbria, UK and Wm. B.
Eerdmans Publishing Co., Grand Rapids, Michigan, USA, p. 20.
45

46. 28
Nu ştii? N-ai auzit? Dumnezeul cel veşnic, Domnul a făcut marginile pământului. El nu
oboseşte, nici nu osteneşte; priceperea Lui nu poate fi pătrunsă.
Isaia, 40:26,28.
Aşa vorbeşte Domnul Dumnezeu, care a făcut cerurile şi le-a întins, care a întins
pământul şi cele de pe el, care a dat suflare celor ce-l locuiesc, şi suflet celor ce merg pe
el.
Isaia, 42:5.
Căci aşa vorbeşte Domnul, Făcătorul cerurilor, singurul Dumnezeu, care a întocmit
pământul, l-a făcut şi l-a întărit, l-a făcut nu ca să fie pustiu, ci l-a întocmit ca să fie
locuit: „Eu sunt Domnul, şi nu este altul!”
Isaia, 45:18.
Mâna Mea a întemeiat pământul, şi dreapta Mea a întins cerurile:
Cum le-am chemat, s-au şi înfăţişat îndată.
Isaia, 48:13.
Căci iată că El a întocmit munţii, a făcut vântul, şi spune omului până şi gândurile lui. El
preface zorile în întuneric, şi umblă pe înălţimile pământului: Domnul, Dumnezeul
oştirilor, este Numele Lui.
Amos, 4:13.
Creând prin Cuvânt, ni se arată înălţarea lui Dumnezeu mai presus de natură, ca
un Dumnezeu mare şi infinit:
Înainte ca să se fi născut munţii,
Şi înainte ca să se fi făcut pământul şi lumea70,
Din veşnicie în veşnicie,
Tu eşti Dumnezeu!
Psalmii, 90:2.
25
Tu ai întemeiat în vechime pământul,
Şi cerurile sunt lucrarea mâinilor Tale.
26
Ele vor pieri, dar Tu vei rămâne;
Toate se vor învechi ca o haină;
Le vei schimba ca pe un veşmânt, şi se vor schimba.
Psalmii, 102:25,26.
Tanakh-ul ne dezvăluie şi faptul că în lucrarea Creaţiunii Dumnezeu a lucrat cu
înţelepciune:
12
Cine a măsurat apele cu mâna lui? Cine a măsurat cerurile cu palma, şi a strâns ţărâna
pământului într-o treime de măsură? Cine a cântărit munţii cu cântarul, şi dealurile cu
cumpăna?
13
Cine a cercetat Duhul Domnului, şi cine L-a luminat cu sfaturile lui?
70
În original, textul nu prezintă impersonalul „să se fi făcut Pământul şi lumea”, ca şi când ele s-ar fi făcut
singure, ci spune „să fi făcut (Tu) Pământul şi lumea”, arată o lucrare personală.
46

47. 14
Cu cine S-a sfătuit El, ca să ia învăţătură? Cine L-a învăţat cărarea dreptăţii? Cine L-a
învăţat înţelepciunea, şi I-a făcut cunoscut calea priceperii?
Isaia, 40:12-14.
11
Aşa să le vorbiţi: „Dumnezeii care n-au făcut nici cerurile, nici pământul, vor pieri de pe
pământ şi de sub ceruri.
12
Dar El a făcut pământul prin puterea Lui, a întemeiat lumea prin înţelepciunea Lui, a
întins cerurile prin priceperea Lui.
13
La tunetul Lui, urlă apele în ceruri; El ridică norii de la marginile pământului, dă naştere
fulgerelor şi ploii, şi scoate vântul din cămările Lui.
14
Atunci se arată omul cât este de prost cu ştiinţa lui, şi orice argintar rămâne de ruşine cu
chipul lui cioplit; căci idolii lui nu sunt decât minciună, şi nu este nici o suflare în ei;
15
sunt un lucru de nimic, o lucrare înşelătoare, şi vor pieri, când va veni pedeapsa.
16
Dar Cel ce este partea lui Iacov, nu este ca ei; căci El a întocmit totul, şi Yisra’el este
seminţia moştenirii Lui: Domnul oştirilor este Numele Lui.”
Ieremia, 10:11-16.
În creaţia Sa, Dumnezeu nu este numai suveran, ci are şi un scop, o finalitate:
6
Voi zice miază-noaptei: „Dă încoace!” şi miază-zilei: „Nu opri, ci adu-Mi fiii din ţările
depărtate şi fiicele de la marginea pământului:
7
pe toţi cei ce poartă Numele Meu şi pe care i-am făcut spre slava Mea, pe care i-am
întocmit şi i-am alcătuit.”
Isaia, 43:6,7.71
La aceste categorii berkhofiene72 mai cităm două pasaje interesante din Scrieri:
6
Cerurile au fost făcute prin Cuvântul Domnului,
şi toată oştirea lor prin suflarea (ruach) gurii lui.
9
Căci El zice, şi se face;
Porunceşte şi ce porunceşte ia fiinţă.
Psalmii, 33:6,9.
Aceste versete prezintă interes pentru studiul nostru pentru că în Psalmii, 33:6,
unde versiunea Dumitru Cornilescu 1923 a tradus „suflare”, în originalul ebraic apare
ruach, care se traduce „vânt, suflare, duh, Duh.” (O traducere cu adevărat fericită a
acestui termen greu de tălmăcit au reuşit-o teologii catolici, care l-au redat drept
„spiraţie”.) Versetul este vădit antropomorfic, el prezentându-L pe Dumnezeu care ar fi
creat prin rostirea cuvântului şi printr-o suflare „în afară”, expresia sonoră fiind dublată
de expiraţie, o activitate pulmonară.
Cine s-a suit la ceruri, şi cine s-a pogorât din ele?
Cine a adunat vântul în pumnii lui?
Cine a strâns apele în haina lui?
Cine a hotărât toate marginile pământului?
Cum se numeşte el,
71
În cărţile Legământului Înnoit, s-ar adăuga şi Epistola către romani, 1:25.
72
Apud Louis Berkhof, Systematic Theology, The Banner of Truth Trust, Pennsylvania, USA, 1988, p. 128.
47

48. Şi cum cheamă pe fiul său?
Ştii tu lucrul acesta?
Proverbele, 30:4.
Pasajul se referă clar la activitatea de creaţie cosmică. Nu trebuie să omitem că
genul literar analizat aici este cel liric, şi exegeza care se aplică poeziei nu poate duce la
afirmaţii dogmatice (decât dacă, mai târziu, pasajele poetice au fost reiterate într-un
discurs logic-narativ, vezi Psalmi reluaţi în predici apostolice sau trataţi în Epistole).
Interogaţia principală, însă, rămâne aceasta: cum Îl cheamă pe Cel care a creat
conform unui proiect şi cum Îl cheamă pe Fiul Său?... Oare are Creatorul un Fiu?...
Încheiem acest subpunct cu una dintre cele mai depline şi mai frumoase afirmaţii
vizavi de Creator în relaţia Sa cu Creaţiunea:
Tu, Doamne, numai Tu, ai făcut cerurile, cerurile cerurilor şi toată oştirea lor, şi Pământul
cu tot ce este pe el, mările cu tot ce cuprind ele. Tu dai viaţă tuturor acestor lucruri, şi
oştirea cerurilor se închină înaintea Ta.
Neemia, 9:6.
B. Teologia creaţiei în literatura extra-canonică
1. Teologia creaţiei în literatura apocrifă
Te implor, fiul meu, priveşte la cer şi la pământ, ia aminte la tot ce este în ele şi
recunoaşte că Dumnezeu le-a făcut din ceea ce nu era, şi că omenirea a luat naştere în
acelaşi fel.
A doua carte a Macabeilor, 7:28.
2. Teologia creaţiei în literatura de la Qumran
În anul 1948 în peşterile de la Qumran au fost găsite mai multe suluri pe care erau
înscrise atât cărţi biblice, cât şi învăţătura sectei care locuia în acele peşteri, probabil o
grupare separatistă de extracţie eseniană.
Vizavi de actul creaţiei, un pasaj spune:
Căci judecata este a lui Dumnezeu şi din mâna Sa purcede calea nevinovăţiei.
Din întocmirea făcută de El şi-au primit toate obârşia,
şi din întocmirea făcută de El tot ceea ce este a fost pregătit;
fără El, nimic n-a fost făcut.
Megilath ha-Serachim, „Sulul Manualului disciplinei”, pasajul 1QS XI:10.
Un alt pasaj din acelaşi sul cugetă pe aceeaşi linie:
Tot ceea ce este şi a fost vreodată vine de la Dumnezeul cunoaşterii.
Înainte ca lucrurile să fi venit la existenţă, El a hotărât planul lor;
48

49. şi când ele îşi îndeplinesc rolurile desemnate, este potrivit cu întocmirea sa slăvită ca ele
să facă aceasta.
Nimic nu poate fi schimbat.
Megilath ha-Serachim, „Sulul Manualului disciplinei”, pasajul 1 QS III:15-16.
Mai jos, pasajul numerotat continuă:
Toţi cei ce-şi îndeplinesc neprihănirea/dreptatea sunt sub domnia Prinţului luminii şi
umblă pe căile luminii;
pe când toţi cei ce săvârşesc nelegiuire sunt sub domnia Îngerului Întunericului şi umblă
pe căile întunericului.
Megilath ha-Serachim, „Sulul Manualului disciplinei”, pasajul 1 QS III:20.
La Qumran s-au mai descoperit şi alte opere literare, cum ar fi Hôdayôth, „Cartea
Imnurilor”; în frumosul său capitol inaugural, apar cuvinte care îndeamnă la gândire:
Tu ai creat acestea, şi în înţelepciunea întocmirii Tale Tu ai pregătit legile lor înainte ca
ele să fi fost. Prin gura Ta şi prin Cuvântul Tău au venit toate în fiinţă şi nimic din ce
este făcut n-a fost făcut fără Tine.
1 QH I:19.
3. Teologia creaţiei în literatura pseudoepigrafă
Trecem acum la alt corpus literar, mai precis la literatura pseudoepigrafă. Ce
înseamnă această literatură? În secolul al II-lea î.e.n. evreii practicau o procedură prin
care scriau vreo carte a cărei paternităţi o atribuiau, după aceea, vreunui autor faimos şi
canonizat. În acest caz, aşa-zisa Carte a lui Enoch nu a fost scrisă de Enoch, patriarhul
care umblase cu Dumnezeu până a fost „strămutat”, ci este o carte scrisă prin sec. II sau I
î.e.n. de un autor anonim, care a preferat să o semneze ca şi cum ar fi fost scrisă de
Enoch, şi s-o antedateze.
Pentru gândirea europeană, acest procedeu ar fi greşit din start: pentru
mentalitatea juridică, pseudoepigrafia ar fi fals intelectual şi uz de fals, oarecum antitetic
încălcării legii copyright-ului, iar pentru mentalitatea creştinilor, el ar fi un păcat.
Pentru gândirea orientală din acea epocă, lucrurile erau complet diferite: a invoca
un nume însemna a cunoaşte numele cuiva, iar numele unui om era o extensie a
personalităţii, a gândirii şi a acţiunilor sale. Cei morţi, ale căror nume continuau să
supravieţuiască după moartea lor, erau într-un fel în viaţă73, astfel încât anticii nu se sfiau
să scrie opere literare şi să le atribuie altora, dacă ei credeau că şi-au însuşit mentalitatea
„autorilor” invocaţi până în cele mai mici amănunte. În plus, gândirea orientală antică,
chiar şi cea biblică, operează uneori cu hiperbole, cu metafore, cu numere rotunjite, cu
aproximări, sau cu citate libere şi nici unul dintre aceste lucruri nu constituia o problemă,
Scripturile nu erau respinse în bloc doar pentru că evreii nu operau cu gândirea tehnică de
mare precizie a europenilor.
73
De-aceea Biblia spune în repetate rânduri despre levirat, ibum, cazul în care un soţ murea fără a avea
copii, iar fratele lui era obligat să se căsătorească cu văduva acestuia: băiatul care urma să se nască era
considerat ca fiind fiul mortului, „ca să nu se stingă numele în Yisra’el” (Num. 27:4, Deut. 25:5,6). A se
vedea articolul nostru intitulat „Creşteţi şi înmulţiţi-vă! – Sarcina, naşterea, sterilitateaşi rânduielile lor în
iudaismul vremurilor biblice”.
49

50. În felul acesta avem o construcţie de tip contradictoriu şi paradoxal: „Cartea lui
Enoch nu este scrisă de Enoch, dar Cartea lui Enoch este scrisă de Enoch”. Chiar mai
mult, Epistola lui Iuda, care este canonică, a împrumutat din ea câteva versete; aceasta nu
înseamnă că dacă a împrumutat din ea, întreaga carte a lui Enoch trebuie canonizată, ci că
doar versetele în discuţie au meritat să fie inserate în Epistolă.
Iată că a venit Domnul cu zecile de mii de sfinţi ai Săi,
ca să facă o judecată împotriva tuturor şi să încredinţeze pe toţi cei nelegiuiţi de toate
faptele nelegiuite, pe care le-au făcut în chip nelegiuit, şi de toate cuvintele de ocară pe
care le-au rostit împotriva Lui aceşti păcătoşi nelegiuiţi.
Epistola lui Iuda, 14b, 15.74
În această carte pseudoepigrafă găsită în Etiopia în 1773 există nişte versete
interesante pentru cercetarea noastră:
Înainte ca soarele şi semnele să fi fost create, înainte ca cerurile şi stelele să fi fost făcute,
numele lui75 fusese chemat înaintea Domnului duhurilor.
Pentru aceasta a fost el ales şi ascuns înaintea Sa76 înainte de crearea lumii şi va fi
înaintea Sa până în veşnicie.77
Cartea lui Enoch, 48:3,6.
Când rabinii din timpurile lui Yeşua polemizau pe baza versetelor Mica, 5:278 şi
Psalmii, 72:17, ei aveau în minte şi Cartea lui Enoch.
Aici trebuie să deschidem o paranteză importantă pentru o mai bună cunoaştere a
lui Mesia: versiunea Dumitru Cornilescu traduce Psalmii, 72:17, în felul următor:
Numele lui va dăinui pe vecie: cât soarele îi va ţine numele.
Cu el se vor binecuvânta unii pe alţii, şi toate neamurile îl vor numi „fericit”.
Originalul ebraic spune, însă:
Înainte să fi fost soarele, Numele Său era Yinon.
Cu el se vor binecuvânta unii pe alţii, şi toate neamurile îl vor numi „fericit”.
De ce este importantă această observaţie? Mai întâi de toate, observaţia este
importantă pentru respectul faţă de Sfânta Scriptură.
În al doilea rând, din punctul de vedere al teoriei literaturii, semnalăm aici un
hapax legomenon, un cuvânt care apare o singură dată în Biblie.
În al treilea rând, strădania noastră este aceea de a oferi cititorilor noştri o
traducere cât mai apropiată de originalul ebraic şi de gândirea evreiască, nu de
Septuaginta şi de gândirea elenizată.
74
Versiunea Dumitru Cornilescu, 1923.
75
Al Fiului omului, vezi v. 2.
76
A Domnului duhurilor, vezi v. 5.
77
http://www.hermetics.org/pdf/enoch.pdf şi http://www.sacred-texts.com/bib/boe/boe051.htm
78
„Şi tu, Betleeme Efrata, măcar că eşti prea mic între cetăţile de căpetenie ale lui Iuda, totuşi din tine Îmi
va ieşi Cel ce va stăpâni peste Yisra’el, şi a cărui obârşie se suie până în vremuri străvechi, până în zilele
veşniciei.” VDC
50

51. Şi, în al patrulea rând, comentatorii evrei din antichitate erau de acord că acest
misterios şi unic Yinon se referea la Mesia, ceea ce înseamnă un titlu suplimentar – cu
toate implicaţiile sale – pentru doctrina mesianologiei sau a cristologiei.
C. Teologia creaţiei în operele ioanine
1. Pasaje biblice
În diverse alte pasaje, şaliach Yochanan reia tema creaţiei:
...iar lumea prin El a fost făcută...
Evanghelia după Ioan, 1:10b.
Îngerului Bisericii din Laodicea scrie-i:
„Iată ce zice Cel ce este Amin, Martorul credincios şi adevărat, începutul zidirii
lui Dumnezeu…”
Apocalipsa, 3:14.
Vrednic eşti Doamne şi Dumnezeul nostru, să primeşti slava, cinstea şi puterea,
căci Tu ai făcut toate lucrurile, şi prin voia Ta stau în fiinţă şi au fost făcute!
Apocalipsa, 4:11.
…şi a jurat pe Cel ce este viu în vecii vecilor, care a făcut cerul şi lucrurile din el,
pământul şi lucrurile de pe el, marea şi lucrurile din ea, că nu va mai fi nici o
zăbavă…
Apocalipsa, 10:6.
2. Comentariu teologic
Şaliach Yochanan era un om al timpului său, cunoscător a ceea ce spun Tanakh-
ul, cărţile apocrife, pseudoepigrafe şi qumranite despre teologia creaţiei. Gândirea sa
fusese formată de aceste izvoare scrise, mai ales de Tanakh. În plus, el Îl cunoscuse pe
Mesia şi învăţase la picioarele Lui, iar după Înălţarea Acestuia la Cer, avusese parte şi de
revelaţii personale, pe care Duhul Sfânt L-a îndemnat să le aştearnă în scris. În
consecinţă, el recunoaşte şi proclamă faptul că lumea fusese creată de Dumnezeu prin
Logos, care înainte de început, era cu Dumnezeu, fiind Dumnezeu (Io. 1:1). Mai mult
chiar, YHWH-Dumnezeu nu doar crease „cerul şi lucrurile din el, pământul şi lucrurile
de pe el, marea şi lucrurile din ea” (Apoc. 10:6), ci şi susţinea toate lucrurile (Apoc.
4:11).
Să abordăm şi versetul 14 din Apocalipsa, 3, care vorbeşte tot despre creaţie şi
spune că Logos-ul, denumit aici „Cel ce este Amin, Martorul credincios şi adevărat” ar fi
„începutul zidirii lui Dumnezeu”.
Care este tălmăcirea acestui verset? Să fie aceea potrivit căreia „Iisus este primul
zidit, sau primul creat din această Creaţie”, aşa cum susţin secte de genul Martorilor lui
Iehova sau a Studenţilor în Biblie?... Răspunsul pe care-l dăm provine examinând
categoria dovezilor lingvistice, a dovezilor textuale şi intertextuale, şi a dovezilor
teologice.
a. Categoria dovezilor lingvistice
51

52. Mai întâi vom preciza sfera semantică a termenului grecesc arche, tradus aici
drept „început”.
Termenul arche (gr., Strong 746) semnifică „început” în mai multe sensuri: dacă
se referă la un lucru, arche poate semnifica atât „început” propriu-zis, cât şi cauză activă
care iniţiază sau declanşează ceva, precum şi „principiul” care oferă temei unui lucru,
care-l în-temeiază, aşa-zicând; arche oferă temei lumii, Cosmosului, omului, el este
izvorul comun din care încep şi îşi primesc temeiul toate acestea, este substratul, esenţa
eternă, care nu se schimbă niciodată, în pofida tuturor schimbărilor ce au loc în toate
lucrurile existente...
Dacă se referă la o persoană, arche este fie un „începător”, în sensul de persoană
care declanşează ceva, un iniţiator sau un originator, fie primul în timp, ordine sau rang.
Arche este principalitate, prinţ, „şef”, iar acest cuvânt a intrat în combinaţie cu altele: de
exemplu, magistraţii care cârmuiau republica ateniană antică se numeau arhonţi,
conducătorul preoţilor se numeşte „arhiereu”, al episcopilor se numeşte „arhiepiscop”.
Deci, la acest prim nivel de exegetare, s-ar putea tâlcui fie că Yeşua este începutul
creaţiei lui Dumnezeu, fie că este primul ca rang în creaţia lui Dumnezeu.
b. Categoria dovezilor textuale şi intertextuale
Deci, în Apocalipsa, 3:14, se afirmă că Yeşua este „începutul creaţei lui
Dumnezeu”, orice ar semnifica momentan acest lucru.
Examinând şi restul versetului, citim şi că El este „martorul credincios şi adevărat
şi Cel ce este Amin”.
O primă observaţie, de natură etimologică: Yochanan, pescarul teolog, afirmă de
trei ori că Yeşua este Amen, pentru că în ebraică însuşirile „credincios”79 şi „adevărat”
provin din aman (Strong 539), din care provine şi amen.
Această observaţie, că Yeşua este Amen, credincios şi adevărat, va duce la a doua
observaţie, de natură intertextuală, pe care o divizăm după cum urmează: mai întâi, aceste
calităţi ale lui Yeşua fuseseră deja prezentate de şaliach Yochanan în Apocalipsa, 1:5
când vorbea despre Yeşua Mesia ca fiind Martorul credincios (v. şi 19:11), Întâiul născut
dintre cei morţi şi Conducătorul regilor Pământului. Aici apare o aluzie: „Martorul
credincios al adevărului” ne trimite la Dumnezeul adevărului (Elohe amen):
Aşa că, cine se va binecuvânta în ţară, se va binecuvânta în Dumnezeul adevărului,
şi cine va jura în ţară, va jura pe Dumnezeul adevărului,
căci vechile suferinţe vor fi uitate, vor fi ascunse de ochii Mei.
Isaia, 65:16.
79
Desigur, o calitate precum credincioşia, caracterul unui lucru care este demn de încredere sau credibil, nu
putea scăpa de jocurile de cuvinte ale rabinilor. În ebraică, credincios este emet (Strong H 571), termen
format din ayin, mem şi tav, adică din prima literă a alfabetului ebraic, din litera din mijloc şi din ultima
literă, ca şi cum ar fi începutul, conţinutul şi sfârşitul unui discurs. Juxtapusă următoarei calităţi, adevărul,
ar însemna că adevărul trebuie să fie demn de încredere sau credibil de la început până la sfârşit şi pe tot
parcursul său. Dacă în Exodul, 34:6 Dumnezeu-Tatăl este adevărat şi în Apocalipsa, 3:14 Yeşua este
Martorul credincios şi adevărat, rezultă cel puţin corolarul că Tatăl şi Yeşua sunt părtaşi adevărului.
Yochanan va afirma lucrul acesta şi în alte pasaje.
52

53. Continuând cercetările noastre în intertextualitate, descoperim că în cartea
Apocalipsei Yeşua este denumit de câteva ori „începutul”, în forme diferite:
 în Apocalipsa, 1:5, Yeşua este „martorul credincios, cel întâi-născut din morţi”;
 în Apocalipsa, 2:8, El este „Cel dintâi şi Cel de pe urmă, Cel ce a murit şi a înviat”,
 în Apocalipsa, 21:6, El este: „...Alfa şi Omega, Începutul şi Sfârşitul”;
 în Apocalipsa, 22:13, Yeşua este „Alfa şi Omega, Cel dintâi şi Cel de pe urmă,
Începutul şi Sfârşitul”.
(Aici merită deschisă o paranteză: afirmaţia lui Yeşua din Apocalipsa, 22:13, că
El ar fi „Alfa şi Omega, Cel dintâi şi Cel de pe urmă, Începutul şi Sfârşitul”, este făcută şi
de Dumnezeu-Tatăl despre Sine Însuşi, în Apocalipsa, 1:8,11: „Eu sunt Alfa şi Omega,
Începutul şi Sfârşitul”, zice Domnul Dumnezeu, Cel ce este, Cel ce era şi Cel ce vine, Cel
Atotputernic… Eu sunt Alfa şi Omega, Cel dintâi şi Cel de pe urmă”, precum şi în 21:6:
„Eu sunt Alfa şi Omega, Începutul şi Sfârşitul.” Este o aluzie suplimentară la identitatea
şi unitatea esenţială împărtăşită în perichoresis-ul lui Dumnezeu-Tatăl şi al lui Yeşua
Mesia. De fapt, cartea Apocalipsa este plină de asemenea aluzii care, citite în cheie
ebraică, demonstrează că Yeşua este Dumnezeu.)
Sumarizând, putem spune că Yeşua este Alfa, deci prima literă din alfabetul
grecesc, Cel dintâi, Începutul. Începutul nu este creat, ci Începutul creează. Wayne
Grudem80 ne spune că, în cartea Against Apion 2.190, istoricul evreu Iosefus Flavius
spune despre Dumnezeu că El este „începutul (arche) tuturor lucrurilor”, şi e clar că
Iosefus nu se gândea că Dumnezeu ar fi fost creat, ci că El este originea lucrurilor,
„începătorul” lor.
c. Categoria dovezilor teologice
Ce înseamnă, deci, că Yeşua este „începutul creaţiei”?... Înseamnă, cumva, că El
este începutul temporal al creaţiei lui Dumnezeu? În nici un caz! Contestăm această
speculaţie duhnind a erezie pe baza următoarelor dovezi:
i. Faptul că Yeşua Mesia ar fi începutul temporal al creaţiei lui Dumnezeu ar contraveni
afirmaţiei „La început, era Cuvântul...”, care arată că înainte de începutul spaţio-
temporal, Cuvântul deja era, fiinţa. Cuvântul nu a început să fiinţeze deodată cu
începutul creaţiei spaţio-temporale, ci anterior ei. Când am examinat Isaia 43:13,
unde YHWH spune că El este „de la început”, am văzut că nici Dumnezeu-Tatăl nu
Şi-a început existenţa simultan cu începutul creaţiei, El fiinţa din eternitate şi anterior
creaţiei. La fel, alte versete din Evanghelia după Ioan, capitolul 17, afirmă că Fiul
avea la Dumnezeu o „slavă…înainte de a fi lumea” (v. 5), şi că Tatăl Îl iubea pe Fiul
„înainte de întemeierea lumii” (v. 24)
ii. Dacă Yochanan ar spune că Yeşua Mesia este începutul temporal al creaţiei lui
Dumnezeu, ar fi singurul caz în care apostolul ar face aceasta, o ocurenţă absolut
unică; or, nu se poate face o afirmaţie cu consecinţe atât de importante fără a o fi
elaborat, sau măcar fără a o fi făcut şi în alte părţi.
80
Wayne Grudem, Teologie sistematică, Edit. Făclia şi Edit. Universităţii Emanuel, Oradea, 2004, trad.
Dinu Moga, nota 23 de la pag. 257.
53

54. iii. Dacă Yochanan ar spune că Yeşua Mesia este începutul temporal al creaţiei lui
Dumnezeu, o asemenea afirmaţie ar fi trebuit să fi fost făcută şi de alţi apostoli; din
nou, ea este absentă din discursul lor.
iv. Dacă Yochanan ar spune că Yeşua Mesia este începutul temporal al creaţiei lui
Dumnezeu, dacă Logos-ul ar fi fost creat, lucrul acesta ar avea consecinţe absolut
incalculabile, dintre care punctăm doar câteva:
 De pildă, Dumnezeu este agape (I Io. 4:8,16), dragostea care se dăruieşte
altuia/altora în mod necondiţionat, dragostea perfect altruistă. Se ridică unele
întrebări: înainte de a crea Logos-ul, pe care să-L iubească, Dumnezeu, care
nu poate să nu iubească, pe cine iubea?... Avea un obiect al iubirii Sale sau,
cumva, Se iubea pe Sine Însuşi?... Dacă Se iubea pe Sine Însuşi, dragostea
dumnezeiească nu mai era agapică, ci egoistă, şi Dumnezeu Se contesta pe
Sine Însuşi.
 Pretutindeni în Sfânta Scriptură Dumnezeu spune despre Sine Însuşi că El este
Tată. Dacă Logos-ul nu exista din eternitate, înseamnă că „a fost un timp” în
atemporalitate81 când Tatăl nu era Tată, întrucât nu avea un Fiu?... Sau,
formulat mai corect, Dumnezeu nu a fost întotdeauna Tată, ci a devenit Tată
„pe parcurs”?... Asta ar însemna că Dumnezeu este într-un proces de
dezvoltare a calităţilor Sale, că El învaţă ce înseamnă a fi tată, ce înseamnă a
iubi, etc... Departe de Dumnezeu această „teologie a procesualităţii”!
 Dacă Yochanan ar spune că Yeşua Mesia este începutul temporal al creaţiei
lui Dumnezeu, atunci asta ar însemna că Yeşua nu este Dumnezeu adevărat
din Dumnezeu adevărat, iar mărturia Sfintei Scripturi spune exact contrariul:
Yeşua este denumit YHWH (compară Luca 1:76 cu Is. 40:3, Rom. 10:13 cu
Ioel 2:32), Dumnezeu (Io. 20:28; Rom. 9:5; Tit 2:13; Evr. 1:8; I Io. 5:20; II
Pet. 1:1), Mântuitor (vezi Tit 3:4,6), Domn (Mat. 22:43-45, etc), şi Cel Sfânt
(Fap. 3:14, Luca 1:35), aşa cum era numit YHWH în Tanakh (de peste 30 de
ori numai în cartea profetului Isaia).
 Lăsând la o parte consecinţele pe care o erezie de tipul „creării Logos-ului”
le-ar avea asupra iubirii inefabile dintre Ipostasurile Dumnezeirii, ridicăm alte
întrebări: dacă Logos-ul este creat şi, implicit, are o natură inferioară naturii
lui Dumnezeu, cum se mai poate săvârşi ispăşirea păcatelor noastre?...
Problema este următoarea: păcătuind, eu am lezat etern sfinţenia divină.
Dumnezeu este obligat să mă pedepsească... Însă, Dumnezeu este şi dragoste,
şi în Sine Însuşi atributele Sale nu sunt în conflict, El nu are tensiuni interne.
Deci, dacă Dumnezeu este dragoste, El trebuie să găsească o metodă de a mă
pedepsi fără a mă omorî, prin care El să continue să rămână drept, sfânt şi
neprihănit, dar să mă şi mântuiască pe mine, păcătosul (Rom. 3:26). Eu am
păcătuit înaintea lui Dumnezeu şi a sfinţeniei, dreptăţii şi neprihănirii Sale, şi
ca să fie drept, El este obligat să mă pedepsească. Or, dacă mă şi iubeşte, El
trebuie să găsească o metodă de a pedepsi păcatul meu care a lezat etern
sfinţenia divină. Deci, ca justiţia divină să fie satisfăcută şi eu, în urma
81
Aici nu ne interesează contradicţia în termeni a timpului în atemporalitate, ci a calităţii de „tată înainte de
a fi tată”.
54

55. pedepsei, să nu mor82, El trebuie să găsească o metodă prin care nu doar să se
plătească despăgubiri pentru delictul meu (ispăşire) şi să fiu eu achitat
(îndreptăţit sau socotit neprihănit), ci şi să-mi fie eradicată din lăuntrul meu
înclinaţia firească spre păcat (naşterea din nou). Dumnezeu a decretat că
„viaţa (sau: sufletul) trupului este în sânge. Vi l-am dat ca să-l puneţi pe altar,
ca să slujească de ispăşire pentru sufletele noastre, căci prin viaţa din el face
sângele ispăşire” (Lev. 17:11). E clar că sângele unui animal inocent nu poate
face ispăşire pentru păcatul unui om (Evr. 10:4), că sângele meu, păcătosul, nu
poate face ispăşire pentru mine însumi, şi că numai sângele unui om perfect
drept, care să nu fi avut natura păcătoasă ar putea face ispăşire pentru mine,
dacă înlocuirea mea în pedeapsă de către el ar fi acceptată de Dumnezeu, Cel
înaintea căruia am păcătuit. Punctul suprem şi cel mai sensibil aici este acela
că nu sunt obligat numai să găsesc un om absolut perfect, lipsit de natura
păcătoasă, dispus să mă înlocuiască în pedeapsă şi abilitat de Dumnezeu să
facă ispăşire pentru mine, păcătosul, ci mai trebuie ca şi Dumnezeu să fie
împăcat cu mine prin această ispăşire. Logos-ul este acela care, deşi
Dumnezeu (Io. 1:1), a devenit om rămânând Dumnezeu; Mesia avea în Sine
natura lui Dumnezeu Sfântul care trebuia împăcat cu omul păcătos, şi Şi-a
asumat natura omului, cu limitările acestuia, „asemănătoare cu a păcatului”
(Rom. 8:3), dar fără păcat (Evr. 4:15). Prin înomenire, Fiul lui Dumnezeu,
Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, a devenit un Ipostas teoantropic,
altfel răscumpărarea obiectivă şi subiectivă a credincioşilor, cu tot ce
presupune ea (ordo salutis), nu putea fi săvârşită (Evr. 2:14-18 etc).
 Dacă Logos-ul este începutul temporal al creaţiei lui Dumnezeu şi, în
consecinţă, are o natură inferioară naturii lui Dumnezeu-Tatăl, atunci femeia
are o natură inferioară bărbatului, întrucât cf I Corinteni 11:3, Dumnezeu este
capul lui Mesia, care este capul bărbatului, care este capul femeii. Însă
afirmaţia făcută de apostol aici este că prioritatea fără inferioritate în relaţia
Tată-Fiu este temelia unei relaţii corecte între bărbat şi femeie. Păstrând
proporţiile, după cum Mesia este una cu Tatăl (Io. 10:30), şi nu unul cu Tatăl,
tot aşa, şi soţul şi soţia sunt una, fără a fi unul.
Acum, după ce am furnizat câteva motive pe baza cărora respingem ideea
conform căreia Yeşua Mesia ar fi „începutul temporal al creaţiei lui Dumnezeu”, ar trebui
să vedem de ce El ar fi „primul ca rang în creaţia lui Dumnezeu” sau, mai corect, „peste
creaţia lui Dumnezeu”, însă această chestiune va fi discutată în lumina adusă de textul din
Epistola apostolului Pavel către coloseni, 1:15-18, vezi mai jos.
D. Teologia creaţiei în cărţile Legământului Înnoit
1. Pasaje biblice
82
Ezechiel, 18:4b etc.
55

56. Alţi contribuitori la cărţile Legământului Înnoit îşi aduc şi ei aportul la înţelegerea
relaţiei trilaterale Dumnezeu-Tatăl – Domnul Yeşua Mesia – Creaţiune. Rabbi Şaul din
Tarsul Ciliciei, cel care devenise şaliach Şaul/ apostolul Pavel, le scrie credincioşilor din
cetatea Corinth:
5
Căci chiar dacă ar fi aşa numiţi „dumnezei”, fie în cer, fie pe pământ (cum şi sunt în
adevăr mulţi „dumnezei” şi mulţi „domni”),
6
totuşi pentru noi nu este decât un singur Dumnezeu: Tatăl, de la care vin toate lucrurile
şi pentru care trăim şi noi, şi un singur Domn: Isus Hristos, prin care sunt toate lucrurile
şi prin El şi noi.
Întâia epistolă a lui Pavel către corinteni, 8:5,6.
Joseph Mitsuo Kitagawa83 spune că versetul 5 afirmă „o dublă orientare –
monoteismul ca ‚semnificaţie interioară’ şi monolatria ca ‚semnificaţie exterioară’.
În ceea ce priveşte versetul 6, acesta trebuie citit simplu, aşa cum scrie el: de la
Dumnezeu-Tatăl vin toate lucrurile, şi pentru El trăim şi noi, şi de la Domnul Yeşua
Mesia sunt toate lucrurile, şi prin El şi noi. Deci, toate lucrurile vin de la Tatăl şi sunt sau
fiinţează prin Mesia.
Desigur, unii încearcă să arate aici că Tatăl este singurul Dumnezeu, şi că Yeşua
nu este Dumnezeu, ci numai Domn sau Stăpân (Adonai).
Acestora le-am adresa câteva întrebări logice: dacă Tatăl este singurul Dumnezeu
(conform versetului) şi Yeşua este singurul Domn/Stăpân (conform versetului), atunci
înseamnă că Tatăl nu este Domn sau Stăpân, întrucât Yeşua este singurul Domn?...
Şi dacă Yeşua este singurul Domn/Stăpân (conform versetului) şi Tatăl este
singurul Dumnezeu (conform versetului) atunci înseamnă că Yeşua nu este Dumnezeu?...
Să se fi înşelat apostolul Ioan, de pildă, atunci când spune că Logos-ul este
Dumnezeu (Io. 1:1)?...
Păstrăm deschisă discuţia privitoare la relaţia dintre Dumnezeu-Tatăl şi Yeşua
Mesia, Fiul lui Dumnezeu, pentru unul din eseurile ulterioare. Momentan, am inserat
pasajul acesta pentru valoarea sa în ceea ce priveşte relaţia trilaterală Dumnezeu-Tatăl –
Domnul Yeşua Mesia – Creaţiune.
Credincioşilor din cetatea Colosse, Rabbi Şaul le trimite, printre altele,
următoarele cuvinte:
15
El (Fiul lui Dumnezeu, n.ns.) este chipul Dumnezeului celui nevăzut, cel întâi născut
din toată zidirea.
16
Pentru că prin El au fost făcute toate lucrurile care sunt în ceruri şi pe pământ, cele
văzute şi cele nevăzute: fie scaune de domnii, fie dregătorii, fie domnii, fie stăpâniri.
Toate au fost făcute prin El şi pentru El.
17
El este mai înainte de toate lucrurile, şi toate se ţin prin El.
18
El este Capul trupului, al Bisericii. El este începutul, cel întâi născut dintre cei morţi,
pentru ca în toate lucrurile să aibă întâietatea.
Epistola către coloseni, 1:15-18.
83
Joseph Mitsuo Kitagawa, În căutarea unităţii – Istoria religioasă a omenirii, edit. Humanitas, Bucureşti,
1994, trad. Claudia Dumitriu, p. 15.
56

57. Semnificaţia sintagmei „chipul lui Dumnezeu” va fi analizată puţin mai jos, până
atunci trebuie explicată sintagmă „întâi-născut”, care apare în versetele 15 şi 18.
Etimologic, această sintagmă redă grecescul prototokos, care provine din protos, primul,
şi tikto, a zămisli, a naşte.
Contextul versetelor 15-17 spune pur şi simplu că Fiul lui Dumnezeu este născut
înainte de toate lucrurile (chiar dacă este întâi-născut sau prim-născut), iar creaţia, spre
deosebire de El, nu este născută, ci făcută prin El, ca principiu şi mediu, şi pentru El, de
dragul Lui, ea fiind făcută pentru a servi scopurilor Sale. De-asemenea, Fiul lui
Dumnezeu susţine întreaga creaţie, coeziunea ei I Se datorează Lui.
Ajunşi în acest punct, înainte de a furniza un deznodământ, vrem să complicăm
lucrurile:
TERMENUL PROTOTOKOS, REDAT PRIN SINTAGMA „ÎNTÂI-NĂSCUT”
SAU „PRIM-NĂSCUT” NU-L DESEMNA ÎNTOTDEAUNA PE COPILUL CARE
ERA PRIMUL NĂSCUT AL FAMILIEI DIN PUNCTUL DE VEDERE
CRONOLOGIC, CI UNEORI ÎL DESEMNA PE CEL CARE ERA CONSIDERAT A FI
PRIMUL ÎN RANG!
Afirmaţia este extrem de serioasă şi are nişte implicaţii profunde, pe care, însă,
doar le vom baleia.
Astfel, în Genesa, 16, lui Avraham i se naşte Işmael, iar în Genesa, 21, i se naşte
Iţchaq; acest al doilea fiu este considerat nu numai „primul-născut”, ci chiar „singurul-
născut” sau „născut într-un fel unic” (yachid, în ebraică şi monogenes în greacă).
În Genesa, 25, Esau este primul-născut, dar îşi pierde primogenitura în favoarea
lui Yaakov (Gen. 25,27).
În Genesa, 49, Ruben, primul-născut, îşi pierde întâietatea sau primogenitura în
favoarea lui Yehudah (Iuda), născut al patrulea! Oricum, situaţia nu este foarte clară,
întrucât Yaakov/YYisra’el îi adoptă ca fii ai săi pe Efraim (al doilea fiu născut al lui
Yosef) şi pe Manase (primul-născut al lui Yosef), iar în cartea profetului Yrmiyahu
(Ieremia), 31:9 îl declară primul-născut pe Efraim!84...
În Exodul, 4:22, în versiunea Septuaginta, Yisra’el este denumit „primul-născut”
al lui YHWH; poporul evreu nu era întâiul din punctul de vedere cronologic, anterior lui
se formaseră alte popoare, dar era primul în rang în ochii lui Dumnezeu. Rostirea
dumnezeiască făcută în Numeri, 23:21, ne spune că „El (YHWH) nu vede nici o
fărădelege în Iacov, Nu vede nici o răutate în Yisra’el” (nu că israeliţii n-ar fi comis
păcate), iar Yisra’elul este lumina ochilor lui Dumnezeu (Deut. 32:10, Zah. 2:8).
În Deuteronomul, 21:16,17 este vorba despre un om care are două soţii, una pe
care o iubeşte şi una pe care n-o iubeşte. El are de la ele fii şi Dumnezeu îi interzice să-l
facă prim-născut (ca rang) pe fiul soţiei pe care o iubeşte în defavoarea fiului soţiei pe
care n-o iubeşte, primul-născut din punctul de vedere cronologic.
În sfârşit, în Psalmii, 89:27, lui David i se promite că va fi făcut „întâiul-născut”
al lui YHWH, „cel mai înalt dintre împăraţii Pământului”. Acest psalm Îl prefigurează pe
Mesia, este un psalm mesianic.
(Acest subcapitol este în curs de elaborare.)
84
Privit pe plan meta, s-ar putea spune că istoria poporului evreu este o continuă ceartă între Iuda, ai cărui
descendenţi s-au stabilit în sud şi au întemeiat Regatul Yehudah, cu capitala la Yeruşalayim sau Ierusalim,
şi Efraim, care s-a stabilit în nord şi a întemeiat Regatul Yisra’el, cu capitala la Şomron sau Samaria.
57

58. Epistola către efeseni este de multe ori considerată „sora” Epistolei către coloseni
şi, chiar mai mult: savanţii spun că cele două Epistole se complementează şi ele trebuie
citite împreună, întrucât în prima se tratează despre Mesia, Capul Bisericii, iar în Efeseni
despre Biserică, Trupul lui Mesia. Un pasaj interesant (1:9,10) ieşit de sub peniţa
aceluiaşi rabin Şaul, care studiase la picioarele lui Gamliel ha-Zaqen ne nedumereşte
întrucâtva:
9
căci a binevoit (Dumnezeu) să ne descopere taina voii Sale, după planul pe care-l
alcătuise în Sine Însuşi,
10
ca să-l aducă la îndeplinire la plinirea vremurilor, spre a-Şi uni iarăşi într-unul în
Hristos, toate lucrurile: cele din ceruri, şi cele de pe pământ.
Ideea centrală a acestor două versete este aceasta: Dumnezeu alcătuise în Sine
Însuşi un plan tainic pe care a binevoit să-l descopere apostolului Pavel – şi, prin el, şi
nouă – şi acest plan tainic este adus la îndeplinire la plinirea vremurilor, la pleroma
timpurilor prestabilite. Planul este re-unirea tuturor lucrurilor cereşti şi pământeşti în
Mesia. Nu putem să ne lansăm în speculaţii, întrebând „Cât de mult din cele cereşti şi
cele pământeşti Îşi re-uneşte Dumnezeu în Mesia/Hristos?”; textul spune că le re-uneşte
pe toate, orice ar însemna aceasta.
Acelaşi prolific rabin şi autor sfânt a mai abordat relaţia trilaterală Dumnezeu-
Tatăl – Domnul Yeşua Mesia – Creaţiune şi în Epistola către filipeni:
5
Să aveţi în voi gândul acesta, care era şi în Hristos Isus:
6
El, măcar că avea chipul lui Dumnezeu, totuşi n-a crezut ca un lucru de apucat să fie
deopotrivă cu Dumnezeu,
7
ci S-a dezbrăcat pe sine însuşi şi a luat un chip de rob, făcându-Se asemenea oamenilor.
8
La înfăţişare a fost găsit ca un om, S-a smerit şi S-a făcut ascultător până la moarte, şi
încă moarte de cruce.
9
De aceea şi Dumnezeu L-a înălţat nespus de mult, şi I-a dat Numele, care este mai
presus de orice nume;
10
pentru ca, în Numele lui Isus, să se plece orice genunchi al celor din ceruri, de pe
pământ şi de sub pământ,
11
şi orice limbă să mărturisească, spre slava lui Dumnezeu Tatăl, că Isus Hristos este
Domnul.
Epistola către filipeni, 2:5-11.
Acest text nu numai că aduce noi lumini privitoare la relaţia lui Mesia cu
Creaţiunea ci, în primul rând, ni-L explicitează pe Mesia Yeşua în natura Sa intrinsecă,
iar apoi în relaţia Sa cu Dumnezeu-Tatăl.
Trecem acum la o epistolă a cărei paternitate nu este cunoscută cu certitudine,
deşi se speculează că i-ar aparţine apostolului Pavel sau unui credincios din anturajul
apostolic, Barnabas sau chiar Apolo: Epistola către evrei. Aici există pasaje absolut
remarcabile pentru studiul nostru, cum ar fi primele trei versete din capitolul 1 şi versetul
3 din capitolul 11:
1 În trecut, Dumnezeu le-a vorbit strămoşilor noştri de multe ori şi în multe feluri, prin
profeţi,
58

59. 2 însă în aceste zile de pe urmă El ne-a vorbit prin Fiul, pe Care L-a pus moştenitor al
tuturor lucrurilor şi prin Care a făcut veacurile.
3 El este oglindirea Slavei şi reprezentarea exactă a naturii Lui. El susţine toate lucrurile
prin Cuvântul Său puternic. După ce a realizat curăţirea de păcate, S-a aşezat la dreapta
Măreţiei, în înălţimi.
Epistola către evrei,1:1-3.85
3 Prin credinţă înţelegem că veacurile au fost create prin Cuvântul lui Dumnezeu, aşa
încât ceea ce se vede a fost făcut din lucruri care nu se văd.
Epistola către evrei, 11:3.
(Acest subcapitol este în curs de elaborare.)
E. Scurt interludiu: distanţarea teologiei creaţiei din cărţile Legământului Înnoit
de alte opere literare evreieşti (Maase Bereşith, Mişna)
Şeliachim (apostolii) Yochanan şi Şaul şi scriitorul Epistolei către evrei şi-au scris
operele în perioada 48-90/95 e.n. După cum vom vedea, în teologia lor aceştia Îl leagă
strâns pe Mesia Yeşua de Creaţiune şi-I recunosc calitatea de de Creator care, paradoxal,
prin Întrupare, prin înomenire, a devenit o parte din propria Sa Creaţiune.
Cam în aceeaşi perioadă, sau mai precis o dată cu anul 70 e.n., în sânul
iudaismului au apărut tannaim-ii, înţelepţi evrei care au teologhisit până prin anul 200
e.n. Concepţiile lor sunt consemnate în Mişna. Aceştia au dezvoltat o teologie a creaţiei
diferită de scriitorii Noului Testament (cum altfel?). Scopul acestor notiţe de studiu nu
este examinarea teologiei creaţiei în alte opere literare evreieşti scrise în timpul
apostolului Ioan sau imediat după el, este suficient să spunem că ea se distanţează de ceea
ce revelează cărţile Legământului Înnoit şi recomandăm cordial cititorilor acestor notiţe
lecturarea operelor Maase Bereşith - „Relatarea Actului Creaţiei”, o cosmogonie86 şi
Mişna.
F. Comentariu teologic
Schiţăm acum câteva dintre relaţiile teologice dintre Logos, Dumnezeu şi teologia
creaţiei.
La nota de subsol de la acest verset 3 din primul capitol al Evangheliei după Ioan
spuneam că atunci când scrie că „toate lucrurile (toată Creaţia) prin El au fost făcute”
înseamnă că Logos-ul nu era numai instrumentul (gr., organon) prin care se crea, şi nu
era numai principiul87 (gr., arche) prin care subzista şi co-exista ceea ce era creat, ci era
şi Co-creator, participant activ la creaţie.
Altfel spus, Logos-ul este principiul care stă la baza tuturor lucrurilor, care în-
temeiază toate, lucrurile subzistând şi co-existând prin El. YHWH-Elohim ţine toate
85
http://ro.bibleserver.com/text/NTR/Evrei1
86
Vezi şi http://www.jewishencyclopedia.com/view.jsp?artid=807&letter=C
87
Acest arche apare şi în Apocalipsa, 3:14, unde de obicei este tradus ca „început”, dar ar trebui tradus ca
„principiu”.
59

60. lucrurile laolaltă prin Logos-ul (Apoc. 4:11) care „susţine toate lucrurile prin Cuvântul
Său puternic” (Evr. 1:3).
(Acest subcapitol este în curs de elaborare.)
Marian Buşoi finaliza comentariul său zicând că Fiinţa Cuvântului este
Dumnezeirea. Această frază este susţinută şi de un pasaj dintr-o altă carte din Noul
Testament, sau din Legământul Înnoit, şi anume Epistola către evrei, 1:1-3. Reproducem
pasajul pentru că el face apel şi la activitatea Creaţiunii, despre care va vorbi mai târziu
un rabin fariseu, devenit apostol al lui Mesia, Şaul sau Pavel:
1 În trecut, Dumnezeu le-a vorbit strămoşilor noştri de multe ori şi în multe feluri, prin
profeţi,
2 însă în aceste zile de pe urmă El ne-a vorbit prin Fiul, pe Care L-a pus moştenitor al
tuturor lucrurilor şi prin Care a făcut veacurile.
3 El este oglindirea Slavei şi reprezentarea exactă a naturii Lui. El susţine toate lucrurile
prin Cuvântul Său puternic. După ce a realizat curăţirea de păcate, S-a aşezat la dreapta
Măreţiei, în înălţimi.
Epistola către evrei,1:1-3.88
În acelaşi capitol se vorbeşte despre Fiul lui Dumnezeu că este nu doar Creatorul
care va supravieţui Creaţiunii sale, dar şi că este imuabil şi etern:
10 Şi: „Tu, Doamne, ai întemeiat la început pământul, iar cerurile sunt lucrarea mâinilor
Tale.
11 Ele vor pieri, dar Tu rămâi. Toate se vor învechi ca o haină.
12 Le vei înfăşura ca pe un veşmânt şi vor fi schimbate ca pe o haină. Tu însă rămâi
Acelaşi şi anii Tăi nu se vor sfârşi.“89
Epistola către evrei, 1:10-12.
Aceste pasaje au meritat inserate aici, întrucât ele nu vorbesc numai despre relaţia
dintre Dumnezeu şi Logos (care în textul Evrei apare sub termenul de Fiul), ci reafirmă şi
calitatea Logos-ului de Ipostas prin care au fost făcuţi eonii, adică veacurile şi/sau lumile,
şi care le şi susţine, fapt care ne deschide drumul spre analiza versetului 3 şi 10 din Ioan,
1.
În versetul 3 din Evrei, 1, sintagma „reprezentare exactă”90 (gr., charakter, Strong
#5481) „exprimă faptul că Fiul ‚este atât distinct în mod personal, cât şi literalmente egal
cu Acela a Cărui esenţă El o reprezintă ca întipărire corespunzătoare’ (Liddon).” Mai sus,
când am inserat textul din Epistola către coloseni, 1:15-18, spuneam că vom analiza
semnificaţia sintagmei „chipul lui Dumnezeu”. Citându-l pe William E. Vine, vom spune
despre chipul lui Dumnezeu (character-ul Lui) că este „chiar chipul, imaginea sau
impresiunea substanţei sau esenţei Sale. Este faptul similarităţii desăvârşite” şi „este
implicat în relaţiile esenţiale din Dumnezeire; prin urmare, este unic şi perfect; ‚Cel ce
M-a văzut pe Mine, L-a văzut pe Tatăl’ (Io. 14:9)”.91 Apoi savantul continuă:
88
http://ro.bibleserver.com/text/NTR/Evrei1
89
1:12 Vezi Ps. 102:25-27. N. tr.
90
Versiunea Dumitru Cornilescu îl redă la fel de corect ca şi NTR, prin termenul „întipărire”.
91
William E. Vine, vol al II-lea, p. 247.
60

61. În Evanghelia după Ioan, 1:1-3, Coloseni, 1:15-17 şi Evrei, 1:2,3, funcţia specială a
creării şi susţinerii Universului este atribuită lui Hristos sub titlurile sale de Cuvânt, Chip
şi, respectiv, Fiu. Calitatea Sa de Creator despre care se afirmă aici nu este numai aceea a
unui simplu instrument sau meşteşugar implicat în formarea lumii, ci cea a Aceluia „din
Care, prin Care şi pentru Care” au fost făcute toate lucrurile şi prin care ele toate se ţin
laolaltă. Aceasta implică aserţiunea Dumnezeirii Sale absolute şi adevărate.92
Această creaţie prin intermediul Fiului ne face să ne amintim de doctrina creaţiei
ex nihilo: sintagma ex nihilo a apărut, într-adevăr, doar în secolul al II-lea, dar conceptul
în sine a început să fie întrebuinţat de când au început rabinii să teologhisească pe
marginea capitolelor 1 şi 2 din Genesa.
(Acest subcapitol este în curs de elaborare.)
În concluzie: auzind că „Toate lucrurile au fost făcute prin Logos, şi fără El n-a
fost făcut nimic din ce a fost făcut” îi determina pe ascultătorii evrei să se gândească la
versetele de mai sus, sau măcar la o parte din ele, şi în felul acesta li se pregăteau inimile
pentru marile adevăruri teologice din versetele 14-18.
Y Y Y
Capitolul al XI-lea
EVANGHELIA DUPĂ IOAN, 1:4a:
Cuvântul, principiu al vieţii în discursul ioanin
92
Id., ibid., loc. cit.
61

62. 4 În El era viaţa,
şi viaţa era lumina oamenilor.
Aici am transcris versetul în întregime, dar vom trata numai prima parte a sa.
Conceptul de „lumină” în iudaism va fi abordat în lecţia următoare, în relaţie cu versetele
5, 7-9, etc.
Despre viaţă (chayim): ce spun Legea, Profeţii şi Scrierile.
Despre viaţă în Lege:
14
Dumnezeu a zis lui Moise:
„Eu sunt Cel ce sunt.” Şi a adăugat: „Vei răspunde copiilor lui Israel astfel:
« Cel ce se numeşte "Eu sunt", m-a trimis la voi. »”
15
Dumnezeu a mai zis lui Moise:
„Aşa să vorbeşti copiilor lui Yisra’el:
« DOMNUL (‫ ,)יהוה‬Dumnezeul părinţilor voştri, Dumnezeul lui Avraham, Dumnezeul lui
Isaac şi Dumnezeul lui Iacov, m-a trimis la voi. »
Acesta este Numele Meu pentru veşnicie, acesta este Numele Meu din neam în neam.”
Exodul, 3:14,15.
Acest pasaj este unul dintre cele mai elocvente din Sfânta Scriptură cu privire la
natura şi caracterul lui Dumnezeu, şi pasajul poate fi exegetat la nesfârşit. În ceea ce ne
priveşte, aici vom nota doar faptul că el este absolut fundamental pentru una din temele
care se desprind din el, anume tema care declară categoric că „viaţa este numai în
Dumnezeu”.
Despre viaţă în Profeţi:
Aşa vorbeşte DOMNUL (YHWH), Împăratul lui Yisra’el şi Răscumpărătorul lui,
DOMNUL oştirilor:
„Eu sunt Cel dintâi şi Cel de pe urmă, şi afară de Mine nu este alt Dumnezeu.”
Isaia, 44:6.
Ascultă-Mă, Iacove! Şi tu, Yisra’ele, pe care te-am chemat!
Eu, Eu sunt Cel dintâi, şi tot Eu sunt şi Cel din urmă.
Isaia, 48:12.
Profeţii, mai ales Isaia/Yeşayahu, detaliază această viaţă aflată în Dumnezeu,
după cum am văzut mai sus.
Despre viaţă în Scrieri:
(Acest subcapitol este în curs de elaborare.)
Făcând o digresiune de la subiectul nostru, să ne amintim că rabbi Şaul, adică
apostolul Pavel, a prezentat Fiinţa lui Dumnezeu chiar mai profund:
62

63. 24
Dumnezeu, care a făcut lumea şi tot ce este în ea, este Domnul Cerului şi al Pământului,
şi nu locuieşte în temple făcute de mâini.
25
El nu este slujit de mâini omeneşti, ca şi când ar avea trebuinţă de ceva,
El, care dă tuturor viaţa, suflarea şi toate lucrurile.
28
Căci în El avem viaţa, mişcarea şi fiinţa, după cum au zis şi unii din poeţii voştri:
„Suntem din neamul Lui...”
Faptele apostolilor, 17:24,25,28.
Rabbi ne spune direct faptul că Dumnezeu nu are nevoi (Faptele, 17:24,25), nici
măcar nevoia de a primi slava care I Se cuvine. El se înscrie în tradiţia biblică, în care
afirmaţia aceasta fusese făcută şi de Profet, de Psalmist şi de Hagiograf:
Al Meu este argintul, şi al Meu este aurul, zice DOMNUL oştirilor.
Hagai, 2:8.
8
Nu pentru jertfele tale te mustru: căci arderile tale de tot sunt necurmat înaintea Mea.
9
Nu voi lua tauri din casa ta, nici ţapi din staulele tale.
10
Căci ale Mele sunt toate dobitoacele pădurilor, toate fiarele munţilor cu miile lor.
11
Eu cunosc toate păsările de pe munţi, şi tot ce se mişcă pe câmp este al Meu.
12
Dacă Mi-ar fi foame, nu ţi-aş spune ţie, căci a mea este lumea şi tot ce cuprinde ea.
13
Oare mănânc Eu carnea taurilor? Oare beau Eu sângele ţapilor?
Psalmii, 50:8-13.
2
Poate un om să aducă vreun folos lui Dumnezeu?
Nu; ci înţeleptul nu-şi foloseşte decât lui.
3
Dacă eşti fără prihană, are Cel Atotputernic vreun folos?
Şi dacă trăieşti fără vină, ce va câştiga El?
Iov, 22:2,3.
Din Exodul, 3:14,15 şi din toate celalte pasaje care arată că Dumnezeu nu are
nevoi, înţelegem că El Îşi este suficient Sieşi, Îşi este auto-suficient. El nu necesită nimic
din exterior pentru a subzista. Subzistenţa lui Dumnezeu în Sine Însuşi a fost, uneori,
denumită aseitate (din latinescul a se), în timp ce alţii au denumit acest atribut
autotheotos. În El este viaţa şi existenţa absolută, pemanentă, continuă. Ca atare, El este
Fiinţa, adevărata Fiinţă, Fiinţa realmente reală, Ho On (gr.).
Dumnezeu este obârşia vieţii, El este Fiinţa, Ho On, din care izvorăşte viaţa:
Domnul (YHWH) Dumnezeu a făcut pe om din ţărâna pământului, i-a suflat în nări
suflare de viaţă, şi omul s-a făcut astfel un suflet viu.
Genesa, 2:7.
Duhul lui Dumnezeu m-a făcut,
Şi suflarea Celui Atotputernic îmi dă viaţă.
Iov, 33:4.
Aşa vorbeşte Domnul (YHWH) Dumnezeu, care a făcut Cerurile şi le-a întins, care a
întins Pământul şi cele de pe el, care a dat suflare celor ce-l locuiesc, şi suflet celor ce
merg pe el.
63

64. Isaia, 42:5.
Să vedem acum ce spune despre viaţă şaliach Yochanan.
Mai întâi, trebuie spus că acest concept, viaţa, este absolut crucial pentru discursul
apostolic, Yochanan declarând de 38 de ori doar în Evanghelie relaţia dintre Yeşua,
Logos-ul înomenit, şi viaţă (împreună cu forma sa de dativ, „vieţii”). Pentru edificare,
transcriem câteva exemple:
16
Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu născut93,
pentru ca oricine crede în El, să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică.
36
Cine crede în Fiul, are viaţa veşnică; dar cine nu crede în Fiul, nu va vedea viaţa, ci
mânia lui Dumnezeu rămâne peste el.
Evanghelia după Ioan, 3:16,36.
21
În adevăr, după cum Tatăl învie morţii, şi le dă viaţă, tot aşa şi Fiul dă viaţă cui vrea.
24
Adevărat, adevărat vă spun, că cine ascultă cuvintele Mele, şi crede în Cel ce M-a
trimis,
are viaţa veşnică, şi nu vine la judecată, ci a trecut din moarte la viaţă.
25
Adevărat, adevărat vă spun, că vine ceasul, şi acum a şi venit, când cei morţi vor auzi
glasul Fiului lui Dumnezeu, şi cei ce-l vor asculta, vor învia.
26
Căci, după cum Tatăl are viaţa în Sine, tot aşa a dat şi Fiului să aibă viaţa în Sine.
Evanghelia după Ioan, 5:21,24-26.
12
Isus le-a vorbit din nou, şi a zis:
„Eu sunt Lumina lumii; cine Mă urmează pe Mine, nu va umbla în întuneric, ci va avea
lumina vieţii.
Evanghelia după Ioan, 8:12.
35
Isus le-a zis:
„Eu sunt Pâinea vieţii.
Cine vine la Mine, nu va flămânzi niciodată;
şi cine crede în Mine, nu va înseta niciodată.
39
Şi voia Celui ce M-a trimis, este să nu pierd nimic din tot ce Mi-a dat El,
ci să-l învii în ziua de apoi.
40
Voia Tatălui Meu este ca oricine vede pe Fiul, şi crede în El, să aibă viaţa veşnică; şi Eu
îl voi învia în ziua de apoi.”
Evanghelia după Ioan, 6:35,39,40.
25
Isus i-a zis:
„Eu sunt învierea şi viaţa. Cine crede în Mine, chiar dacă ar fi murit, va trăi.”
Evanghelia după Ioan, 11:25.
6
Isus i-a zis:
„Eu sunt calea, adevărul şi viaţa. Nimeni nu vine la Tatăl decât prin Mine.”
Evanghelia după Ioan, 14:6.
93
Versiunea Dumitru Cornilescu, 1923, uită din nou să insereze termenul „născut”, lăsând doar „singurul
Lui Fiu”, deşi în original apare clar termenul monogenes, Strong 3439. Aşa cum scriam la nota de subsol de
la Ioan, 1:14, această omisiune gravă apare şi la Ioan, 1:18, 3:16, 3:18 şi I Ioan, 4:9.
64

65. Cu privire la acest verset, Risto Santala spune următoarele:
În această ultimă frază, fostul Rabin-Şef al Stockholm-ului, Gottlieb Klein, a simţit că
există ceva referinţă criptică. El a scris că în timpul lui Iisus exista o mare preocupare
pentru Gematria, în care valoarea numerică a literelor unui cuvânt era calculată şi se
trăgeau anumite concluzii. Aceasta deriva dintr-o afirmaţie din „Înţelepciunea lui
Solomon”, o lucrare care pare să fi originat în Egipt, în secolul al doilea î.e.n. Versetul
11:20 spune: „Tu ai aranjat totul după măsură, număr şi greutate.”
Klein spune:
„În ebraică, cuvântul ‚dragoste’ este ahavah, iar valoarea numerică a literelor este 1,5,2,5,
care dau în total 13. Cuvântul ‚unul’, echad (1,8,4) are aceeaşi valoare, şi s-a susţinut
faptul că ahavah, ‚dragoste’, Îl aminteşte pe ‚Cel Unul’, adică Dumnezeu. Literele iniţiale
ale cuvintelor emet, ‚adevăr’, hayyim, ‚viaţă’ şi derech, ‚cale’, mai formează şi cuvântul
echad, ‚unul’. Iisus indică, astfel, spre unirea dintre Sine şi Tatăl.”
Un ultim verset interesant pentru studiul nostru este cel din Evanghelia după
Ioan, 17:3:
3
Şi viaţa veşnică este aceasta: să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat şi pe
Isus Hristos, pe care L-ai trimis Tu.
Apostolul spune că, în rugăciunea Sa arhierească, Yeşua declara că natura Tatălui
este aceea de a fi singurul Dumnezeu adevărat.
Acelaşi apostol însă, în Întâia epistolă, făcea afirmaţia că Isus Hristos, Fiul lui
Dumnezeu, este Dumnezeul adevărat şi viaţa veşnică:
10
Cine crede în Fiul lui Dumnezeu, are mărturisirea aceasta în el;
cine nu crede pe Dumnezeu, Îl face mincinos, fiindcă nu crede mărturisirea pe care a
făcut-o Dumnezeu despre Fiul Său.
11
Şi mărturisirea este aceasta: Dumnezeu ne-a dat viaţa veşnică, şi această viaţă este în
Fiul Său.
12
Cine are pe Fiul, are viaţa; cine n-are pe Fiul lui Dumnezeu, n-are viaţa.
13
V-am scris aceste lucruri ca să ştiţi că voi, care credeţi în Numele Fiului lui Dumnezeu,
aveţi viaţa veşnică.
20
Ştim că Fiul lui Dumnezeu a venit, şi ne-a dat pricepere să cunoaştem pe Cel ce este
adevărat. Şi noi suntem în Cel ce este adevărat, adică în Isus Hristos, Fiul Lui. El este
Dumnezeul adevărat şi viaţa veşnică.
Întâia epistolă a apostolului Ioan, 5:10-13,20.
Ceea ce apare ca evident din toate versetele enumerate mai sus şi comun lor este
faptul că prin Mesia viaţa dumnezeiască nu a fost oferită numai evreilor, ci este un dar
trans-cultural, chiar dacă Mântuirea vine, într-adevăr, de la iudei (Io. 4:22b).
7
Cine are urechi, să asculte ce zice Bisericilor Duhul94:
„Celui ce va birui, îi voi da să mănânce din pomul vieţii, care este în raiul lui
Dumnezeu.”
10b
…Fii credincios până la moarte, şi-ţi voi da cununa vieţii."
94
Adică Yeşua care vorbeşte prin Duhul, a se vedea contextul.
65

66. 11
Cine are urechi, să asculte ce zice Bisericilor Duhul:
"Cel ce va birui, nicidecum nu va fi vătămat de a doua moarte."
Apocalipsa, 2:7,10b,11.
5
Cel ce va birui, va fi îmbrăcat astfel în haine albe. Nu-i voi şterge nicidecum numele din
Cartea Vieţii…
Apocalipsa, 3:5a.
Mielul, care stă în mijlocul scaunului de domnie, va fi Păstorul lor, îi va duce la izvoarele
apelor vieţii…
Apocalipsa, 7:17a.
27
Nimic întinat nu va intra în ea, nimeni care trăieşte în spurcăciune şi în minciună; ci
numai cei scrişi în Cartea Vieţii Mielului.
Apocalipsa, 21:27:
Viaţa în Dumnezeu: ce spun Scrierile.
(Acest subcapitol este în curs de elaborare.)
În Cuvânt era viaţa ca principiu, viaţa în sens absolut, viaţa aşa cum numai
Dumnezeu o are în Sine Însuşi (Exodul, 3:14; I Timotei, 6:13) şi pe care El o împărtăşeşte
şi Cuvântului, Fiul Înomenit (Ioan 5:26).
În religia ortodoxă există un tip de icoane, „Hristos Pantokrator”; deasupra
reprezentării artistice a lui Mesia, uneori scrie în greacă Ho On, Fiinţa. Reprezentarea
artistică este eretică, dar înscrisul este adevărat.
Y Y Y
Capitolul al XII-lea
EVANGHELIA DUPĂ IOAN, 1:4b:
Conceptul de lumină în iudaismul biblic
4 În El era viaţă,
şi viaţa era lumina oamenilor.
66

67. 5 Lumina luminează în întunecime95, şi întunecimea n-a biruit-o96.
6 A apărut un om fiind trimis de Dumnezeu:
numele îi era Yochanan.
7 Acesta a venit spre mărturie, " pentru a mărturisi despre
Lumină,
" pentru ca toţi să creadă
prin el.
8 Nu era acela Lumina,
D ci el a venit " pentru a mărturisi despre
Lumină.
9 Lumina aceasta era adevărata Lumină care, venind în lume,
luminează pe orice om97.
Contextul vorbeşte despre Logos-ul care nu numai că era la început cu
Dumnezeu, fiind Dumnezeu, şi prin care fuseseră făcute toate lucrurile, ci în care era şi
viaţa, viaţa care era lumina oamenilor. Această lumină luminează în întunecime, şi
întunecimea n-a biruit-o...
Aici vom face un popas în care vom privi admirativ modul în care şaliach
Yochanan, în buna tradiţie a gânditorilor evrei, se joacă cu cuvintele, fie ele şi într-o
limbă care nu era cea maternă, pentru că ceea ce am tradus prin „a birui” are sensuri mult
mai bogate. Şi, ATENŢIE: când folosesc un termen cu sensuri multiple, evreii nu înţeleg
doar unul dintre sensurile sale, chiar dacă acesta ar fi cel denotativ, ci iau în discuţie toate
conotaţiile sale. În consecinţă, teologia evreiască este mult mai bogată decât cea creştină,
pentru că la un totalitatea sensurilor unui concept, rabinii relaţionau multe alte versete
care tratau chiar şi tangenţial una din conotaţiile sale. Vom exemplifica mai jos, când
vom vorbi despre relaţia „lumină-viaţă/suflet-înţelepciune-mântuire-Mesia”.
Ca atare, verbul folosit aici, termenul grecesc katalambano nu înseamnă numai „a
birui”, ci şi a înţelege, a avea comprehensiune; a asimila; a-şi însuşi. Întunecimea, fie ea
raţiunea omenească limitată şi întunecată de păcat, fie puterile demonice oculte ale
întunericului (contextul nu afirmă explicit despre ce întunecime e vorba), nu au înţeles
misiunea luminii şi, în consecinţă, n-au biruit, însuşindu-şi-o!... Dacă atunci când
apostolul scria aceste cuvinte se referea implicit la gnosticismul care făcea prăpăd în
Biserică şi ataca propovăduirea mântuirii de tip gnostic, adică mântuirea printr-o
cunoaştere elevată, prin gnoză, prin activarea puterilor ascunse ale intelectului uman,
atunci corolarul este că nu poţi înţelege misiunea soteriologică a Luminii dacă nu eşti
„străluminat”, iluminat printr-o străfulgerare divină, trans-raţională.
95
Termenul grecesc skotia este de genul feminin, deci am preferat să-l traducem tot printr-un feminin,
„întunecime”, mai degrabă decât prin „întuneric”, termenul consacrat.
96
Katalambano: a birui; a înţelege, a avea comprehensiune; a asimila; a-şi însuşi.
97
Credem că această variantă de traducere este mai corectă decât cea folosită de Dumitru Cornilescu.
Lumina venind în lume luminează, nu omul este luminat venind în lume. În sprijinul ideii, vezi şi Ioan
3:19.
67

68. Între versetul 5 şi 6 avem, aparent, o rupere de ritm, o fragmentare a ideii, dar
aceasta este numai pentru a pune în opoziţie elementul omenesc cu cel dumnezeiesc,
adică pe Yochanan ha-Maţvil, Ioan Botezătorul, cu Logos-ul înomenit. Juxtapunerea
ajută scoaterii în relief a ideii „Nu Yochanan era lumina, dimpotrivă, el a venit pentru a
trimite spre lumină.”
Aici mai există un joc de cuvinte, pentru că numele Yochanan semnifică „Yah
este îndurător”. Adică, Yah îndurătorul ne mărturiseşte despre lumina care, venind în
lume, luminează pe orice om. Când vom ajunge să abordăm Evanghelia după Luca,
versetele 13,60,63 şi mai ales 72 din capitolul 1, vom vedea că preotul aharonic
Zecharyahu face un joc de cuvinte între Yochanan, adică „Yah este îndurător” şi „El
(Yah) Îşi arată îndurarea faţă de părinţii noştri”. Pentru evenimentele care circumscriu
naşterea Înainte-mergătorului mesianic, adică vestirea ei şi naşterea sa efectivă, vezi Luca
1:5-25, 41, 57-80. Tot acolo vom aminti şi versetele 6-8 şi 15 din acest capitol 1 din
Evanghelia după Ioan.
În ceea ce priveşte conceptul de lumină, care este miezul acestor versete, el este
foarte bine valorizat în iudaism, el semnificând multe lucruri. De exemplu, conform Ioan
1:4, lumina oamenilor este viaţa, sau sufletul, substantive care în iudaism sunt
interschimbabile. La aceasta concură, de pildă, Proverbele, 20:27: „Lumina DOMNULUI
pătrunde duhul omului98; ea cercetează cea mai tainică parte a fiinţei lui.”
Lumină mai semnifica şi înţelepciunea şi priceperea: Psalmii, 119:130 ne spune
că „Dezvăluirea cuvintelor Tale aduce lumină şi dă pricepere celor nesăbuiţi99.”
O altă conotaţie dată luminii este cea a unui om de mare valoare: II Samuel, 21:17
îl denumeşte pe David „lumina lui Yisra’el”.
Mai târziu, atunci când murea un înţelept, un rabin, se spunea cu jale: „S-a stins o
lumină în Yisra’el”.
Această semnificaţie a intrat atât de profund în mentalul colectiv chiar şi
european, încât iar la moartea sa din 1456, pe mormântul lui Iancu de Hunedoara a fost
gravat un epitaf care spunea: „S-a stins lumina lumii”. Adică, se stinsese din viaţă un
izbăvitor al Creştinătăţii europene, care dăduse turcilor musulmani (lui Mehmed
Cuceritorul) o bătaie care i-a făcut pe aceştia să le piară cheful de a mai cuceri Europa
pentru următorii 70 de ani, deşi aceştia, la 1453, cu doar trei ani înainte, cuceriseră
celebrul Constantinopol, folosind prima dată în istoria militară tunurile.
Însă lumina era în special asociată cu mântuirea şi chiar cu Mesia, după cum
reiese din texte biblice şi rabinice: în contextul imediat, lumina ca mântuire sau Mesia ca
lumină apare în Ioan, 1:9, care este o aluzie la trei pasaje mesianice, Isaia, 42:6, 49:6 şi
60:1-3. Toate aceste pasaje ar trebui citite în contextul lor, adică Isaia, 42:1-7, prima
Cântare a Robului suferind al lui YHWH, respectiv Isaia, 49:1-7, a doua Cântare a
Robului pătimitor al lui YHWH.100
Eu, DOMNUL, Te-am chemat prin dreptate. Te voi ţine bine de mână; Te voi păzi şi Te
voi face un legământ pentru popor şi o lumină pentru neamuri,
Isaia, 42:6.
El (YHWH) zice:
98
Sau: Duhul omului este lumina Domnului.
99
119:130. Vezi nota de la 19:7.
100
Celelalte trei „Cântări ale Robului pătimitor al lui YHWH” sunt Isaia, 50:4-10, 52:13-53:12; 61:1-3.
68

69. ‘Este prea puţin pentru Tine să fii Robul Meu şi să ridici doar seminţiile lui Iacov, să
aduci înapoi doar pe supravieţuitorii lui Israel.
De aceea Te-am pus să fii o lumină pentru neamuri, ca să duci mântuirea Mea până la
marginile pământului!’
Isaia, 49:6.
Ridică-te! Străluceşte! Căci lumina ta a venit şi slava DOMNULUI a răsărit peste
tine.
Iată! Deşi întunericul învăluie pământul, şi negura groasă acoperă popoarele,
peste tine răsare DOMNUL şi slava Lui apare deasupra ta.
Neamurile vor veni la lumina ta şi împăraţii vor lua parte la strălucirea zorilor
tale.
Isaia, 60:1-3.
Deci semnificaţia este Lumină = mântuire.
Şi chiar şi în această Evanghelie, Evanghelia după Yochanan, la capitolul 8:12, cu
ocazia Praznicului Corturilor, Chag ha-Sukot, Yeşua face o proclamaţie absolut
stupefiantă pentru urechile unui evreu de rând:
12 Isus le-a vorbit din nou:
– Eu sunt lumina lumii. Cel ce Mă urmează pe Mine nu va umbla niciodată în întuneric,
ci va avea lumina vieţii.
Evanghelia după Ioan, 8:12.
Această proclamaţie şi mai ales cadrul în care este ea făcută, evenimentul acela al
praznicului Corturilor şi ceremonialul care avea loc în iudaism vor primi o atenţie
specială mai târziu.
În urma studiilor sale, Risto Santala101 scrie câteva gânduri ilustrative:
Tratarea în scrierile rabinice a paralelei „lumină = Mesia” e interesantă. Rabinii ştiau că
lumina existase înainte de Creaţie, înainte de rostirea „Să fie lumină!” care a produs ziua
întâi, şi mai ales înainte de crearea luminătorilor din ziua a patra. Ca atare, când Midraş-
ul Pesikta Rabbati întreba: „A cui este lumina aceasta care cade peste adunarea
DOMNULUI?”, i se dădea răspunsul: „Este lumina lui Mesia” (Pesikta Rabbati 62:1). Iar
Yalqut Şimoni, cuprinzând pasaje talmudice şi midraşice redactate în sec. al XII-lea şi al
XIII-lea, adăuga acest gând: „Aceasta este lumina lui Mesia, după cum este scris în
Psalmul 36:10: ‚Prin lumina Ta vedem lumina’” (Yalqut Şimoni 56).
Rabinii mai considerau că termenul aramaic nehora, „lumina”, este unul dintre Numele
secrete ale lui Mesia. De unde deduceau ei lucrul acesta? Ei porneau de la versetul
Daniel, 2:22, scris în aramaică: „El descoperă lucrurile adânci şi ascunse. El ştie ce se
află în întuneric şi cu El locuieşte lumina.”
Şi Midraş-ul înţelegea cuvintele din Daniel, 2:22, în chip mesianic: „’Şi Nehora locuieşte
la El’ vorbeşte despre Regele-Mesia, căci este scris: ‚Ridică-te! Străluceşte! Căci lumina
ta a venit…’” (Isaia, 60:1).”
101
http://www.ristosantala.com/rsla/OT/index.html
69

70. Aşadar, conform apostolului Ioan, sprijinit de texte biblice şi rabinice, Mesia este
adevărata lumină. Vom mai reveni asupra acestui subiect în discursul lui Yeşua, vezi
Evanghelia după Matei, 5:14.
Y Y Y
Capitolul al XIII-lea
EVANGHELIA DUPĂ IOAN, 1:12-14,18:
DESPRE PATERNITATEA ÎMPĂTRITĂ
A LUI DUMNEZEU
70

71. 12 D Dar tuturor celor ce L-au primit,
adică celor ce cred în Numele Lui,
le-a dat autoritatea să
se facă102 copii103 ai lui Dumnezeu;
13 care nu din sânge104,
nici din voia firii105 lor,
nici din voia vreunui om,
D ci din Dumnezeu au fost născuţi.
14 Şi Cuvântul S-a făcut trup de carne şi a locuit106 printre noi.
şi noi am privit slava Lui,
o slavă ca a singurului-născut107 din Tatăl,
plin de har
şi de adevăr.
18 Pe Dumnezeu nimeni nu L-a văzut vreodată;
Singurul-născut108, Dumnezeu,
Cel fiind în sânul
Tatălui109,
Acela
110
L-a făcut cunoscut .
Mai întâi de toate, semnalăm în acest pasaj un alt exemplu de paralelism ebraic,
sinonimic şi explicativ care apare în versetul 12: a primi Dabar-ul sau Cuvântul şi a te
încrede întru Numele Său. Când un om primeşte Cuvântul înseamnă că-şi pune
încrederea în Numele lui Mesia: acţiunea trecută a primirii este echivalentă cu acţiunea
prezentă a încrederii.
Însă gândul este mai dens: şaliach Yochanan, apostolul Ioan, sugerează şi faptul
că Lumina este o persoană, într-un mod caracteristic: limba ebraică nu avea conceptul
102
Ginomai: a deveni, a se face, a lua fiinţă.
103
Teknon: copil, cu accentul pe faptul naşterii, fiind diferit de huios, care accentuează demnitatea şi
caracterul relaţiei.
104
În original, termenul apare la plural, deci ar trebui tradus „sângiuri”, însă această variantă, deşi corectă,
este incomodă.
105
Sarx: literal, acest termen trebuie tradus „carne”, unde „carne” este o sinecdocă, ea redând ca parte
omenitatea, adică totalitatea lucrurilor care alcătuiesc esenţa tuturor oamenilor, duhul, sufletul şi trupul.
Versiunea Dumitru Cornilescu îl redă prin „fire (pământească)”.
106
Skenoo: a înălţa cortul, „a cortului”.
107
Termenul monogenes se traduce „singur-născut”, nu „unic-născut”, cum redau unele traduceri. El
reapare în discursul ioanin în Ioan, 1:18, 3:16, 3:18 şi I Ioan, 4:9, însă, regretabil, în acele ocurenţe,
Dumitru Cornilescu a uitat să-l traducă. Pentru a fi consecvenţi în traducerea textului, noi l-am inserat şi în
versetul 18.
108
În original, în versetul 18 apare termenul monogenes, pe care Dumitru Cornilescu a uitat să-l traducă.
Vezi discuţia de mai sus.
109
În original apare ὁ μονογενὴς υἱός, ὁ ὢν εἰς τὸν κόλπον τοῦ πατρὸς, o expresie şocantă şi destul de greu
de tradus. S-ar putea traduce fie „Singurul-născut Dumnezeu, Cel fiind în sânul Tatălui”, fie „Singurul-
născut, Dumnezeu, Cel fiind în sânul Tatălui”. Totuşi, se pare că aici theos este în apoziţie, şi deci o
traducere curgătoare ar spune „Singurul-născut, care este Dumnezeu, Cel fiind în sânul Tatălui”. A se
vedea şi David H. Stern, The Jewish New Testament Commentary sau
http://noultestament.orthoblog.ro/index.php?pid=47&mid&lg=ro
110
Exegeomai: a relata, a explica. Din acest termen provin cuvintele „a exegeta, exegeză”.
71

72. greco-roman de „persoană” (lat., persona; gr., prosopon) care a fost problematizat mai
târziu de Părinţii capadocieni, dar „numele” cuiva reprezenta tot ceea ce era persoana sa,
statutul său, rolurile sale, concepţiile şi autoritatea sa. Lumina are un nume, deci, aluziv,
Lumina este o „persoană”.
Celor care au primit Cuvântul (în trecut), adică se încred în Mesia (în prezent) li s-
a dat autoritatea de a deveni copii ai lui Dumnezeu, născuţi din Dumnezeu, care are un
singur născut, spun versetele înfăţişate mai sus.
Dar aici textul ne nedumireşte: în ce fel Tatăl, care are un singur-născut, poate
avea mai mulţi născuţi care, şi mai paradoxal, au dreptul de a deveni copii ai Săi? Pentru
a da un răspuns acestei întrebări, să iscodim Sfintele Scripturi.
Un studiu al paternităţii lui Dumnezeu revelate în Biblie ne descoperă că El este
Tată în patru moduri; altfel spus, putem vorbi despre paternitatea împătrită a lui YHWH.
În primul rând, YHWH este Tatăl întregii creaţii, „Creatorul văzutelor tuturor şi
nevăzutelor”, dar mai ales al omului. Aceasta este „paternitatea creatoare” şi o regăsim în
versete de genul Genesa, 1-2; Psalmii, 8:4-8; 82:6; Evanghelia după Luca, 3:38b;
Faptele apostolilor, 17:24,25,28.
În al doilea rând, YHWH este Tatăl poporului Yisra’el, „fiul iubit” chemat din
Egipt. Versete de tipul celor găsite în Exodul, 4:22,23; Osea, 11:1; Isaia, 64:8,9; Ieremia,
31:9; Maleahi, 1:6; 2:10, ne exemplifică această „paternitatea etnică”.111
În al treilea rând, după paternitatea creatoare şi cea etnică, mai există paternitatea
metaforică a lui Elohim vizavi de David (Psalmii, 2:7) şi de Şelomoh (II Sam. 7:14; I Cr.
17:11-14; Ps. 89:26-28). Dar Psalmul 2:7 are el însuşi un nivel mai profund de
interpretare, afirmat de rabbi Şaul (ap. Pavel) în Faptele apostolilor, 13:33, şi de
scriitorul Epistolei către evrei, 1:5a şi 5:5. Pasajul II Samuel, 7:14 este resemnificat chiar
în II Samuel, 7:13,16; I Cronici, 17:13,14, iar apoi este resemnificat în I Cronici,
17:12,14b, în Evanghelia după Luca, 1:30-33 şi în Epistola către evrei, 1:5b. Versetul de-
aici afirmă un adevăr tainic şi incomprehensibil, că YHWH are un Fiu singur-născut, (gr.,
monogenes), pe Yeşua. El nu e singurul Fiu al lui Dumnezeu, ci este singurul-născut,
având o „generare”, adică o naştere unică şi o natură unică, dumnezeiască (Evanghelia
după Ioan, 1:1; 20:28), iar filiaţia Sa diferă de „filiaţia” metaforică a Israelului. Vom
vorbi puţin mai jos despre aceasta.
În fine, după paternitatea generatoare în care Tatăl „naşte” pe Fiul, YHWH mai
este şi Tatăl adoptiv al credincioşilor în El prin Yeşua (Io. 1:12; I Io. 3:1,2; Gal. 3:26;
4:5; Rom. 8:14-17).
Şi o ultimă iscodire: poate Tatăl să nu fie tată? Da: metaforic vorbind,
necredincioşii au ca tată pe diavolul (Io. 8:44a). Vom continua discuţia la nota de la
Matei, 3:17.
111
Evreii înşişi recunosc această paternitate, a se vedea, de exemplu, faimoasa rugăciune Avinu, Malkenu,
„Tatăl nostru, Regele nostru”.
72

73. 73