Documentul explorează chipul mesianic al lui Yeşua Noţri (Iisus Nazarineanul) prin analiza textelor din Vechiul și Noul Testament, punând accent pe Evanghelia după Ioan și modul în care aceasta prezintă conceptele de Cuvânt, viață și lumină. Autorul își exprimă recunoștința pentru sprijinul acordat în elaborarea lucrării și reflectează asupra experiențelor personale în căutarea cunoașterii divine prin intermediul lui Iisus. Lucrarea este o sinteză a gândirii teologice, evidențiind intersecțiile dintre tradițiile iudaice și creștine asupra mesajului mântuirii.

1. CHIPUL MESIANIC
AL LUI YEŞUA NOŢRI
(IISUS NAZARINEANUL)
CUPRINS
MULŢUMIRI
PRECUVÂNTARE
PARTEA I: Generalităţi despre textele sacre ale „Vechiului Testament” şi „Noului
Testament”
PARTEA A II-A: EVANGHELIA DUPĂ IOAN, 1:1-18: PROLOGUL
Capitolul I: Generalităţi despre evreul Yochanan/Ioan şi Evanghelia scrisă de el
Capitolul al II-lea: Destinatarii discursului ioanin şi mediul lor de provenienţă
Capitolul al III-lea: Discursul ioanin: textul Evangheliei după Ioan, 1:1-18
Capitolul al IV-lea: Predicarea Prologului (Petikhta) şi reverberaţiile sale
Capitolul al V-lea: Ioan, 1:1: „La început...” (Ἐν ἀρχῇ): reverberaţii în sufletele
auditorilor
A. „Începutul” (‫ )ראשית‬în gândirea ebraică: Genesa, 1:1,2;
B. „Începutul” (ἀρχῇ: „principiu; început”) în gândirea elenistă;
C. „Începuturile” în gândirea barbară;
D. „Începutul” în gândirea iudeo-creştină.
Capitolul al VI-lea: „...era Cuvântul...” (ἦν ὁ λόγος)
A. Cuvântul DOMNULUI (‫ )דבר יהוה‬în gândirea ebraică
1. Cuvântul DOMNULUI, principiu al creaţiei în Tanakh: Genesa, 1; Psalmii,
33:6,9; 148:1-5;
2. Cuvântul DOMNULUI, principiu al revelaţiei în Tanakh: Genesa, 15:1; Ieremia,
1:2,4; Ezechiel, 1:3;
3. Cuvântul DOMNULUI, principiu al învierii în Tanakh: Ezechiel, 37:1-14;
4. „La început, era Memra...” - excurs
B. Cuvântul - Logos (ὁ λόγος) în gândirea elenistă.
Capitolul al VII-lea: „Cuvântul era cu Dumnezeu” (ὁ λόγος ἦν πρὸς τὸν θεόν)
A. „Cuvântul era cu Dumnezeu” în gândirea ebraică;
B. „Cuvântul era cu Dumnezeu” în gândirea elenistă.
Capitolul al VIII-lea: „Cuvântul era Dumnezeu” (θεὸς ἦν ὁ λόγος)
A. „Cuvântul era Dumnezeu” în gândirea ebraică;
B. „Cuvântul era Dumnezeu” în gândirea elenistă;
C. „Cuvântul era Dumnezeu” în gândirea barbară;
D. „Cuvântul era Dumnezeu” în gândirea iudeo-creştină.
Capitolul al IX-lea: Ioan, 1:2.
Capitolul al X-lea: Ioan, 1:3: Cuvântul, Dumnezeu şi teologia creaţiei
A. Analiza literară: paralelismul versetului 3.
B. Teologia creaţiei:
1

2. 1. Teologia creaţiei în Tanakh;
2.Teologia creaţiei în literatura extra-canonică:
a. Teologia creaţiei în literatura apocrifă;
b. Teologia creaţiei în literatura de la Qumran;
c. Teologia creaţiei în literatura pseudoepigrafă.
3. Teologia creaţiei în operele ioanine:
a.Pasaje biblice;
b.Comentariu teologic.
4. Teologia creaţiei în cărţile Legământului Înnoit;
5. Scurt interludiu: distanţarea teologiei creaţiei din cărţile Legământului Înnoit de
alte opere literare evreieşti (Talmud, Maase Bereşith);
6. Comentariu teologic.
Capitolul al XI-lea: Ioan, 1:4a: Cuvântul, principiu al vieţii în discursul ioanin
A. Ioan, 3:16,36; 5:21,24-26; 6:35,40; 11:25; 14:6; 17:3; I Ioan, 1:1-3; 5:10-13,20;
Apocalipsa, 2:7,10b,11; 3:5a; 7:17a; 21:27.
Capitolul al XII-lea: Ioan, 1:4b: Conceptul de lumină în iudaismul biblic
A. Lumina în Tanakh: Genesa, 1:3-5; Isaia, 42:6; 49:6; 60:1-3; Psalmii, 36:9; 119:105;
B. Lumina în perioada inter-testamentară: „S-a stins o lumină în Yisra’el...”;
C. Lumina în discursul ioanin: Ioan, 1:4b, 5, 7-9; 8:12 (II Cor. 4:6);
D. Lumina în mentalul românesc.
Capitolul al XIII-lea: Ioan, 1:12-14,18: Despre paternitatea împătrită a lui Dumnezeu
A. Paternitatea creatoare: Dumnezeu, Tatăl creaţiei;
B. Paternitatea etnică: Dumnezeu, Tatăl poporului Yisra’el;
C. Paternitatea generatoare: Dumnezeu, Tatăl singurului-născut din El;
D. Paternitatea adoptivă: Dumnezeu, Tatăl celor care cred în Logos.
Capitolul al XIV-lea: Ioan, 1:14: „Înomenirea” şi slava Cuvântului:
A. Înomenirea Logos-ului în gândirea barbară şi elenistă;
B. Înomenirea Logos-ului în gândirea evreilor mozaici şi a iudeo-creştinilor.
Capitolul al XV: Ioan, 1:14: Logos şi mo’ed
Capitolul al XVI-lea: Ioan, 1:16-18: Relaţia dintre Torah şi Mesia
Capitolul al XVII-lea: Ioan, 1:18: „Cuvântul Îl explica pe Dumnezeu”: despre Revelaţia
dumnezeiască:
A. Despre Revelaţia dumnezeiască generală:
1. revelaţia prin creaţie;
2. revelaţia prin istorie;
3. revelaţia prin conştiinţă, vestigiu deteriorat al chipului lui Dumnezeu în om.
B. Despre Revelaţia dumnezeiască specială:
1. revelaţia prin miracole;
2. revelaţia prin profeţi şi profeţii;
3. revelaţia prin Sfânta Scriptură;
4. revelaţia lui Dumnezeu prin Yeşua ha-Maşiyach;
5. revelaţia prin experierea personală directă.
Capitolul al XVIII-lea: Ioan, 1:18: „Cuvântul Îl explica pe Dumnezeu”: câteva dintre
motivele înomenirii Cuvântului.
Capitolul al XIX-lea: Ioan, 1:18: „Cuvântul Îl explica pe Dumnezeu”: despre relaţia
Tată-Fiu (Ipostasuri).
2

3. PARTEA A III-A: EVANGHELIA DUPĂ LUCA, 1:5-80: EVENIMENTE
CIRCUMSCRISE NAŞTERII LUI YOCHANAN HA-MAŢVIL/ IOAN
„BOTEZĂTORUL”, ÎNAINTE-MERGĂTORUL MESIANIC
Capitolul al XX-lea: Generalităţi despre grecul Loukas/Luca şi Evanghelia scrisă de el
Capitolul al XXI-lea: Destinatarii discursului lucan şi mediul lor de provenienţă
Capitolul al XXII-lea: Evanghelia după Luca, 1:5-25: Vestirea naşterii lui Yochanan ha-
Maţvil/ Ioan „Botezătorul”, Înainte-mergătorul mesianic
Capitolul al XXIII-lea: Evanghelia după Luca, 1:26-38: Buna-vestire
Capitolul al XXIV-lea: Evanghelia după Luca, 1:39-56: Imnul Miryam-ei – Magnificat
Capitolul al XXV-lea: Evanghelia după Luca, 1:57-66: Naşterea lui Yochanan ha-
Maţvil/ Ioan „Botezătorul”, Înainte-mergătorul mesianic
Capitolul al XXVI-lea: Evanghelia după Luca, 1:67-80: Cântarea lui Zechariyahu –
Benedictus
PARTEA A IV-A: EVANGHELIA DUPĂ MATEI
Capitolul al XXVII-lea: Evanghelia după Matei: iudaism şi universalism
Capitolul al XXVIII-lea: Predicarea Prologului (Petikhta) mateian şi reverberaţiile sale
Capitolul al XXIX-lea: Evenimente circumscrise naşterii lui Yeşua Mesia
Capitolul al XXX-lea: Consideraţii despre sarcină, naştere şi rânduielile acestora în
vremurile biblice
3

4. MULŢUMIRI
Închin această sărmană lucrare Dumnezeului apostolilor şi profeţilor, nu
Dumnezeului înţelepţilor şi savanţilor. În bunătatea şi providenţa Sa, YHVH, „Cel ce
sunt”, mi-a asigurat tot ce am avut nevoie pentru a scrie acest material. Lucrarea de faţă
mai are încă subcapitole nefinalizate sau concepte exprimate neclar, dar nedesăvârşirile
respective mi se datorează întru totul. Cu toate acestea, unul dintre aspectele pozitive pe
care le furnizează postarea textelor în virtualul Internetului este posibilitatea de a reveni
şi completa articole, iar eu voi fructifica această şansă, be-ezrat ha-Şem1.
Apoi aş dori să aduc mulţumirile mele prietenilor care m-au susţinut
duhovniceşte, moral şi practic, în special doamnei profesoare gr. I Mirela Ianc, M.A.,
care a editat materialul din punct de vedere literar şi gramatical. Am apreciat foarte mult
sugestiile pertinente pe care mi le-a făcut.
SOLI DEO GLORIA!
PRECUVÂNTARE
1
Cu ajutorul lui YHVH (ebr.).
4

5. Autorul acestei lucrări e un om simplu, un îndrăgostit de Sfintele Scripturi; mi-a
fost dat să cred cu simplitate în versetul care spune: „Şi viaţa veşnică este aceasta: să Te
cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat şi pe Isus Hristos, pe care L-ai trimis
Tu.”2
Chibzuind la acest verset, am înţeles că viaţa, atât cea care ne-a fost dăruită pe
acest Pământ cât şi cea care urmează după aceasta, ne-a fost dăruită tocmai pentru a-L
cunoaşte pe Dumnezeu, singurul Dumnezeu adevărat. Or noi putem să-L cunoaştem pe
Dumnezeul invizibil uitându-ne la Chipul Său vizibil, care este Mesia.3
Mânat de Duhul, am decis să-L cunosc şi eu pe Acest Isus Hristos despre care
scria acolo, ca fiind trimis de Tatăl, ştiind că în această cunoaştere stă viaţa veşnică; după
ce am cumpănit bine, am decis că nu vreau o cunoaştere superficială, abstractă,
fantomatică, cunoaştere care mi-ar da un surogat de viaţă, ci am vrut să-L cunosc pe Isus
Hristos în profunzime, să-I văd trăsăturile chipului, să-I aud cuvintele, să-I văd gesturile
şi miracolele, să înţeleg semnificaţiile pe care le aveau în cadrul lor cultural şi
civilizaţional4 toate aceste întâmplări de o importanţă cosmică. Aşa că m-am dus şi eu
acolo unde au avut loc toate acestea: mai întâi, în timp ce aşteptam cuminte să Se nască
Cel Nenăscut, m-am uitat în jur, la ambientul geografic în care urma să întrupeze Cel care
desfăşurase cerurile ca pe un sul şi întinsese stelele pe firmament. La naşterea Sa,
păşteam oile pe câmp, împreună cu ceilalţi păstori, şi ne-am dus să ne minunăm de
spusele îngerului.
Pe când Pruncul era circumcis, aveam şi eu o treabă în Templu, aşa că vă pot
spune cum s-au întâmplat lucrurile.
În timp ce Pruncul creştea şi se întărea, vedeam bine că El era plin de
înţelepciune, şi harul lui Dumnezeu era peste El. Pe când învăţa dulgherie, mă uitam cu
băgare de seamă la contextul religios, social şi economic în care mă aflam.
Cu ocazia Praznicelor lui YHVH, urcam la Yeruşalayim, împreună cu mişpachah,
adică cu familia Sa extinsă, clanul Său.
Pe când a avut cam 30 de ani, am văzut cum, fără a face pase mistico-magice,
Yochanan ben Zechariyahu, supranumit ha-Maţvil, Ioan „Botezătorul”, a asistat la
afundarea simbolică a lui Yeşua în râul Yarden5.
Apoi El a început să predice şi am drumeţit cu El: când am ostenit, am poposit să
ne întremăm şi ne-am bucurat de o petală găsită într-un verset şi de o floare desprinsă
dintr-un capitol, de nişte crini pe câmp; când am trecut prin văi întunecate, câţiva stropi
de lumină aruncaţi de o străveche profeţie mesianică au risipit întunecimea din cale; când
am înfometat, ne-am hrănit cu merindele Cuvântului; când am deznădăjuit, lectura unei
cărţi sfinte ne-a insuflat curaj. Am sorbit cuvintele Dulgherului din Nazaret, m-am uitat
cu atenţie la gesturile Sale, am fost uluit de minunile săvârşite de El, m-am străduit să
extrag învăţămintele trebuincioase.
2
Evanghelia după Ioan, 17:3.
3
Epistola către coloseni, 1:15.
4
Şcoli germane de teologie au denumit acest concept printr-o sintagmă: Neutestamentliche Zeitgeschichte.
5
Când vom ajunge la Evanghelia după Matei, cap. 3, vom vedea ce semnifica actul afundării de sine în
apă, care, în creştinism, a ajuns să semnifice „botezul”.
5

6. Am fost îngrozit când a fost arestat, disperat când a fost crucificat, mâhnit până
peste poate până-n a treia zi de la răstignire şi mi s-a umflat pieptul de bucurie când L-am
văzut înviat.
Şi, în tot acest timp în care mă uitam la Înomenitul Fiu al lui Dumnezeu, Yeşua
Mesia, Chipul vizibil al Dumnezeului invizibil, mi-am dat seama că şi chipul meu se
transforma după Chipul lui Dumnezeu. Astăzi sunt un chip al Chipului mult mai mult
decât atunci când am început drumeţia mea duhovnicească şi nădăjduiesc că mâine voi fi
chiar mai asemănător Lui.
Prin paginile care urmează, pun la dispoziţia celor interesaţi o „tâlcuire” a
chipului mesianic al lui Yeşua Noţri, adică voi descrie faptele din punct de vedere istoric,
cultural şi literar şi voi glosa despre semnificaţiile lor cristologice şi teologice. Trebuie
reţinut că această tâlcuire nu este una definitivă, categorică, dogmatică şi dogmatizantă.
Aici trebuie să fac trei precizări. Prima precizare este aceea că cel mai mult m-am
uitat la chipul lui Yeşua în Evanghelia după Matei, dar atunci când am simţit că există
breşe cronologice sau că alte pasaje aduc un plus de lămurire, nu am ezitat să inserez
pasaje din alte cărţi. Din cele mai vechi vremuri au existat personaje care s-au trudit să
elaboreze „Armonii ale Evangheliilor” sau „Sinopse”, lucrări care fie urmăreau
desfăşurate cronologic viaţa şi slujirea lui Iisus Nazarineanul, fie încercau să pună
pasajele „paralele” ale Evangheliilor unul lângă celelalte (eventual în formă tabelară).
Asemenea juxtapuneri erau făcute în vederea analizei şi a identificării similarităţilor
precum şi a particularităţilor pericopelor Evangheliilor, mai ales a sinopticilor Matei,
Marcu şi Luca.
Personajele care au făcut aceste încercări au fost oameni de genul lui Tatian,
Augustin, John Broadus, John William McGarvey, John A.T. Robinson, Ken Palmer. Eu,
însă, nu am respectat schemele propuse de ei, întrucât infrastructura acestui studiu este
reprezentată de Evanghelia după Matei şi la ea sunt adăugate pasaje scrise de ceilalţi
evanghelişti, dar numai acolo unde Matei tace iar ceilalţi vin cu completări sau nuanţări.
Sinopsele elaborate de cărturarii amintiţi mai sus îşi au, însă, slăbiciuni intrinseci,
sesizate de critici pertinenţi. De exemplu, specialiştii în teologia exegetică ne amintesc
faptul că Dumnezeu ne-a dăruit Sfânta Scriptură compartimentată pe cărţi, nu pe teme sau
cronologii; ca atare, ei studiază cărţile inductiv, pe paragrafe, capitole şi, la final, pot
prezenta o vedere de ansamblu asupra unei cărţi studiate. Aceştia ar spune că demersul
meu strică specificul fiecărei Evanghelii... şi nu ar greşi prea tare. O altă categorie critici
pertinenţi aparţine tagmei dogmaticienilor: ei preiau textul sacru ca sursă primară, dar
valorizează şi descoperirile exegeţilor, identifică doctrinele sau dogmele dintr-o carte
biblică, le relaţionează la ceea ce spune Scriptura despre aceleaşi doctrine în cele două
Testamente şi le prezintă în ansamblul lor logic-coerent. Uitându-se la lucrarea mea,
aceşti erudiţi îmi spun că risc să „descopăr” (a se citi: „inventez”) doctrine care nu se
potrivesc în ansamblul teologiei sistematice. Dacă au dreptate sau nu, rămâne de văzut.
A doua precizare este aceea că eu nu m-am mulţumit să apelez la diferite traduceri
ale Sfintelor Scripturi ci, pe-alocuri, am inserat propria mea traducere a textului sacru.
făcută din perspectivă mesianică, traducere pe care mi-o asum.6 Pe alocuri voi insera o
transcriere structurală sau mecanică a traducerii, pentru a ajuta cititorul să vadă relaţiile
stabilite între diferite cuvinte, propoziţii, fraze şi structuri, paralelisme sinonimice,
antitetice sau sintetice, personaje, relaţii cauză-efect, efect-cauză, conective etc..
6
Voi explica o dată viitoare semnificaţia acestei „perspective mesianice”.
6

7. Oare am reuşit să traduc fidel şi temeinic respectivele pasaje?... Iată care este
răspunsul meu: pe vremuri, rabini de binecuvântată memorie spuneau: „A citi Scriptura
în traducere este ca şi cum ţi-ai săruta mireasa prin vălul pe care-l poartă pe chip.” Sau,
mai dur: „Orice traducător este un trădător”. Sigur, în primul rând ei se refereau la
trădarea care apare atunci când un traducător trebuie să traducă textele sacre din original
într-o limbă receptoare, dar principiul rămâne valabil, pentru că în cazul unei traduceri
temeinice trebuie să existe un colectiv format din specialişti în ebraică, aramaică, greacă,
în Vechiul Testament, în Noul Testament, în teologie biblică, sistematică şi pastorală,
specialişti care să-şi amintească permanent că nu tălmăcesc dintr-o limbă în alta, şi nici
măcar dintr-o cultură în alta, ci aduc la lumină cuvintele vieţii, care pot pune cititorii lor
pe un făgaş veşnic. Şi, după toate acestea, este clar că oricum colectivul de traducători va
fi supus tendinţelor de a observa şi interpreta textele sacre în acord cu teologia
confesiunii în care s-au format.
Merită să înfăţişez aici un singur exemplu de traducere „trădătoare”: numele
Mântuitorului. Dacă nu ai o filologie corectă, nu ai cum să obţii o teologie corectă şi te
vei trezi trădat pe ambele planuri! Iată, aşadar, trădarea pe care o săvârşeşte limba greacă
traducând un nume propriu: Numele ebraic al Fiului înomenit al lui Dumnezeu era Yeşua,
care e forma prescurtată a numelui Yehoşua şi care înseamnă „Yah mântuie”. În numele
„Yeşua”, accentul cade pe verb, deci el trebuie înţeles ca fiind „Yah mântuie cu
certitudine”. Numele „Yeşua”, deci, are o semnificaţie bogată. Extrapolând, când
oamenii se uitau la El, vedeau în El pe Acela care le garanta că „Yah mântuie cu
certitudine”.
În Noul Testament (acest „titlu” este alt exemplu de trădare, filologic-teologică,
despre care vom mai vorbi) numele Mântuitorului este elenizat în Iesous, nume care nu
semnifică nimic. Cum s-a putut traduce în acest fel?... Când Numele lui Yeşua a trebuit
tradus, traducătorii s-au lovit de o primă problemă: limba greacă nu avea litera „ş”, deci
numele Yeşua ar fi putut fi tradus numai ca „Yesua”. Apoi, o a doua problemă: numele
masculine greceşti nu se puteau termina în „-a”, ci numai în „-s”. Prin urmare, „Yeşua”, a
devenit „Iesus”. Cel care prin numele Său de „Yah mântuie cu certitudine” Îl scotea în
lumină pe Suveranul care va mântui cu siguranţă, elenizat fiind, n-a mai transmis acelaşi
lucru.
Poate că aici unii se vor întreba: „De ce ar fi îngăduit Dumnezeu ca numele Fiului
Său să fie tradus greşit şi să-şi piardă semnificaţia?”
Replica mea constă în existenţa unui principiu biblic care este încă valabil: „Slava
lui Dumnezeu stă în ascunderea lucrurilor, dar slava împăraţilor stă în cercetarea
lucrurilor”.7 Mărgăritarele adevărului nu se găsesc pe uliţă, ca să dea toţi cu piciorul în
ele, poţi avea acces la bogăţiile lui Dumnezeu numai dacă trudeşti şi sapi după ele. Vrei
să ai parte de mană proaspătă? Trebuie să te ridici, să pleci, s-o cauţi, s-o aduni, să depui
efort pentru ea, iar Dumnezeu te va binecuvânta.
A treia precizare vizează un aspect deosebit de gingaş, cel al cadrului. Pentru a-L
descoperi pe Yeşua ha-Maşiyach în cadrul Său cultural şi civilizaţional, nu am apelat
numai filologie, ci şi la disciplinele ştiinţifice ale antropologiei culturale şi istoriei.
Întemeindu-mă pe ele, îmi voi găsi oponenţi şi printre rândurile specialiştilor acestor
ştiinţe care, în plus de cele două tabere, cea a exegeţilor şi cea a dogmaticienilor, vor fi
capabili să-mi găsească acuze noi. Când vor face aceasta, voi conştientiza, în cheia
7
Proverbele, 25:2.
7

8. „legilor lui Murphy”, că am evitat greşelile făcute de alţii! Greşelile mele sunt originale!
Iar pe oponenţii mei îi invit cordial să scrie mai fundamentat decât am făcut-o eu, poate
chiar exhaustiv.
Însă ce am am realizat studiind Persoana lui Iisus Hristos în cadrul Său cultural şi
civilizaţional? Voi puncta câteva descoperiri.
Iisus Mesia S-a născut, omeneşte vorbind, în urmă cu peste 2000 de ani în Asia,
un continent străin nouă, fiind iudeu pogorâtor din patriarhul Avraham şi din regele
David, era vorbitor de aramaică şi ebraică şi, foarte probabil şi de greacă. O dată ce era
(şi este) iudeu, corect va fi să vorbim despre El ca despre Yeşua Noţri, nu Iisus
nazarineanul, sau despre Yeşua ha-Maşiyach, Yeşua Mesia. Părinţii Lui au cerut azil
politic pe alt continent, iar Pruncul, crescând, a fost ascultător de Lege/Torah. Fiind Om
pe deplin integrat în cadrul Său cultural şi civilizaţional, ceea ce făcea sau spunea El avea
un înţeles deosebit de bogat pentru ceilalţi copii ai lui Avraham, înţeles care este
estompat pentru cei care nu cunosc gândirea evreiască. Cum acţiona El într-o situaţie dată
şi de ce acţiona aşa? Să ne amintim că Cel Preaînalt a revelat „lucrările Sale”, deci
acţiunile Lui, copiilor lui Yisra’el, dar lui Moise i-a revelat motivele pentru care El
acţionează într-un fel sau altul, „i-a arătat căile Sale”8 sau modus operandi. Dacă vom
avea o atitudine de închinători în duh şi adevăr, atitudine sine qua non pentru orice om
care se apropie de Sfânta Scriptură, dacă vom pune întrebări corecte şi pe măsură ce vom
cunoaşte tot mai bine gândirea ebraică a veacului Său, vom descoperi răspunsuri tot mai
corecte.
În timpă ce studiam cadrul cultural şi civilizaţional al lui Yeşua Mesia, am început
să văd tot mai bine erorile altor cadre culturale: de exemplu, icoanele religiei ortodoxe Îl
zugrăvesc binecuvântând cu degetele încârligate, având odăjdii ortodoxe şi, eventual,
făcând semnul crucii. Naţionalişti români i-au arborat şi o panglică tricoloră.
În Europa, Yeşua Mesia a fost popularizat ca un bărbat blondin, cu ochii albaştri
şi păr lung, slăbit de atâta post, deşi e clar că nu avea cum să aibă păr lung, care pentru
evrei este o urâciune9, şi este extrem de improbabil că El, un semit, era blond şi avea
ochii albaştri. Este clar că postea des, pentru a posti 40 de zile10 trebuie antrenament şi,
oricum, nu putea fi inferior fariseului care postea de două ori pe săptămână11, dar
europenii portretizează slăbiciunea Lui pentru a induce sentimentul de milă faţă de El...
Se uită, totuşi, amănuntul că El era dulgher, or profesia respectivă, şi mai ales în acele
timpuri, presupunea o forţă şi o rezistenţă fizică peste medie.
În Africa, Yeşua Mesia a fost înfăţişat ca fiind un bărbat cu piele întunecată,
probabil un hamit.
Americanii n-o duc mai bine: pentru unii reprezentanţi ai sub-culturii diseminate
de uzina de iluzii denumită Hollywood, El este super-star... Mormonii sunt siguri că
Sionul va fi construit în SUA, iar unele biserici care ţin de o mare confesiune baptistă au
scris în manualele de şcoală duminicală pentru copii că „atunci când Isus era mic, El era
un copil cuminte care mergea la Biserică în fiecare duminică...”
8
Psalmii, 103:7.
9
Desigur, cu excepţia cazului în care un bărbat făcea un legământ de nazireat temporar, dar la Yeşua nu era
cazul.
10
Evanghelia după Matei, 4:2, fapt real, chiar dacă reprezintă şi o paralelă cu postul lui Moise, Exodul,
24:18, Deuteronomul, 9:9.
11
Vezi Psalmul 69, cu accente mesianice pronunţate, Evanghelia după Matei, 9:14, Marcu, 2:18, Luca,
5:33, 18:12.
8

9. De Jesus cel musculos şi tatuat, ce să mai spunem?12...
Totuşi, El nu era Iisus, românul, nici Jesus, americanul, ci Yeşua, evreul, iar
modurile în care El este reprezentat nu sunt numai simple acomodări culturale, pe care un
connaisseur, eventual un sociolog sau antropolog al religiei le identifică drept false, ci ele
au în esenţa lor şi un antisemitism care a caracterizat Biserica foarte curând de la
întemeierea sa şi răspândirea la Neamuri... Cum zicea Sigmund Freud, probabil citându-l
pe Voltaire: „Evreii nu sunt urâţi atât de mult pentru că L-au ucis pe Isus, ci pentru că L-
au dat lumii.”13
O greutate suplimentară a studiului provine şi din faptul că El este nu numai un
Om plasat în diferite cadre, ci şi Dumnezeu înomenit. Or, fiind Dumnezeu devenit Om,
putem face cunoştinţă cu El, dar nu-L putem cunoaşte în întregime, nu ni-L putem
asimila. Cum spun unele „Mărturisiri de credinţă”, El este cognoscibil, dar
incomprehensibil.
Finalmente, mai trebuie să ştii, dragul meu cititor, că această lucrare nu este
finalizată, pentru că nu am înţeles totdeauna imaginea de ansamblu şi, în consecinţă, am
aşteptat să cunosc mai mult, mai profund, şi să mă dumiresc. Mărginitul nu are cum să
cuprindă în sine Nelimitatul.14 Eu nădăjduiesc, totuşi, că, lecturând această lucrare, vei fi
binecuvântat spiritualiceşte şi îmbogăţit intelectualiceşte, vei identifica ceea ce este biblic
şi vei încorpora în practica ta, în timp ce te lepezei de ceea ce este pur omenesc şi nu
edifică.
Şi, cine ştie, poate vei fi chiar tu acela care vei accepta îndemnul de a pune mâna
pe peniţa de scris şi a continua truda duhovnicească.
Y Y Y
PARTEA I
12
http://www.realitatea.net/schimbare-de-brand-pentru-isus-mantuitorul-are-muschi-si-tatuaje-in-
america_865742.html
13
A se vedea www.yashanet.com/anti-semitism
14
Finitum non capax infinitum (lat.): Ceea ce este finit, mărginit, nu are cum să cuprindă infinitul.
9

10. GENERALITĂŢI
DESPRE TEXTELE SACRE
În iudaism, Sfânta Scriptură este alcătuită dintr-un set de cinci cărţi scrise de
Moşe, denumite Chamişah chumşe Torah, adică „Cele cinci cincimi ale Torei”, unde
Torah semnifică Legea, „Instrucţiunile, Învăţătura revelată (normativă)”; din Nevi’im,
cărţile Profeţilor; şi din K(e)tuvim15 (celelalte scrieri, Hagiografele). Împreună, aceste
Torah, Nevi’im, K(e)tuvim au format acronimul Tanakh. Cu excepţia a foarte puţine
pasaje, aceste cărţi au fost scrise în limba ebraică, limbă în care a avut loc Revelaţia şi
care, datorită acestui fapt, este leşon qodeş, limba sacră. Scrierea acestui corpus de opere
literare s-a încheiat prin anii 415 î.e.n.
La Sfintele Scripturi ebraice, creştinismul şi mesianismul mai adaugă un corpus
suplimentar de 27 de cărţi, care redau deosebit de fidel iudaismul secolului I e.n., şi mai
ales „evenimentul cristic”, adică naşterea, viaţa, slujba, moartea, învierea şi înălţarea lui
Yeşua Noţri, Iisus din Naţereth-ul provinciei evreieşti ha-Galil (latinizată în „Galileea”).
Corpus-ul acesta poate fi considerat pe drept cuvânt a fi o prelungire organică a Tanakh-
ului nu pentru că ar fi scris de evrei contemporani acelor întâmplări, ci din mai multe
motive, dintre care enumerăm doar două, unul de factură profetică şi tipologică, iar
celălalt de factură teologică şi soteriologică: primul motiv se bazează pe faptul că în
Yeşua au fost împlinite zeci de profeţii mesianice consemnate în Tanakh16, iar al doilea,
prin punerea în scenă a ultimei Cine, ne revelează înnoirea Legământului mântuitor pe
care, în suveranitatea Sa, în Tanakh, YHVH îl oferise Yisraelului şi care, acum, se
deschide soteriologic şi ne-evreilor, goyim-ilor. Acest corpus de scrieri este denumit
„Noul Testament” sau, mai corect, cărţile Legământului Înnoit [gr., He Kaine Diatheke,
ebr., Ha-B(e)riyt17 ha-Chadaşah].
Scripturile Legământului Înnoit sunt alcătuite din Evangheliile sinopticilor Matei,
Marcu şi Luca, Evanghelia după Ioan, o carte istorico-teologică (cartea Faptele
apostolilor), Epistole ale apostolilor sau ale celor care au făcut parte din anturajul
apostolic, iar cartea finală este una de natură profetico-apocaliptică, Apocalipsa. Acest
corpus de 27 de cărţi au fost scrise în limba greacă; această limbă nu a fost aleasă pentru
că ar fi fost revelată, aşa cum este limba ebraică, leşon qodeş, ci a fost aleasă pentru
funcţionalitatea sa, în timpurile respective ea fiind folosită ca lingua franca în bazinul
Mării Mediterane. Astfel, mesajul Legământului Înnoit a fost înscris în circuitul
universalităţii.
Dar ce înseamnă, în definitiv, Evanghelie? Semnificaţia termenului „Evanghelie”
– sau a oricărui concept biblic – nu se află căutând în Dicţionarul Explicativ, ci analizând
etimologia termenului, sfera sa semantică, examinând prima sa ocurenţă, cadrul în care
apare ea implicit şi explicit, precum şi urmărind evoluţia sa, verificând uzanţele şi
conotaţiile sale în contextele ulterioare în care a fost folosit respectivul termen. În
monumentala sa Concordanţă18, James Strong a înseriat cuvântul „Evanghelie” cu
numărul G 2098. El provine din doi termeni greceşti, eu-, care înseamnă „bun, agreabil”,
15
Limba ebraică modernă (ivrit) nu pronunţă e-ul, acolo apărând un şvah mobile.
16
Din acest punct de vedere, suntem de acord cu maxima Fericitului Augustin: „Noul Testament în Vechiul
e ascuns, Vechiul Testament în cel Nou e revelat.”
17
Limba ebraică modernă (ivrit) nu pronunţă e-ul, acolo apărând un şvah mobile.
10

11. şi aggelo, „a rosti un mesaj”. Iniţial, euaggelion semnifica răsplata dată celui care aducea
o veste bună, dar în timp accentul s-a deplasat spre a însemna conţinutul bunei-vestiri,
vestea bună însăşi.19
Termenul „Evanghelie”, deşi are aromă grecească, nu este nou! El apăruse şi în
limba ebraică a Tanakh-ului, aşa-numitul Vechi Testament:
9 Suie-te pe un munte înalt, ca să vesteşti Ţionului vestea cea bună; înalţă-ţi glasul cu
putere, ca să vesteşti Yeruşalayim-ului vestea cea bună; înalţă-l, nu te teme, şi spune
cetăţilor lui Yehudah: ,Iată Dumnezeul (Elohim) vostru!
10 Iată, Adonai YHVH20 vine cu putere, stăpânind cu braţul Său. Iată, plata este cu El şi
răsplata înaintea Sa.
11 El Îşi va paşte turma ca un Păstor, va lua mieii în braţe, îi va duce la sânul Lui, şi va
călăuzi blând oile care alăptează.21
Isaia, 40:9-11, trad. ns.
1 „Duhul Stăpânului Domn este peste Mine, căci DOMNUL M-a uns ca să aduc celor
sărmani vestea bună. El M-a trimis să-i vindec pe cei cu inima zdrobită, să vestesc celor
captivi eliberarea şi celor legaţi22– izbăvirea,
2 să vestesc anul de îndurare23 al Domnului şi ziua răzbunării Dumnezeului nostru, să
mângâi pe toţi cei ce jelesc,
3 să le ofer celor ce plâng în Sion – să le ofer coroană în loc de cenuşă, untdelemnul
bucuriei în locul plânsetului, mantaua laudei în locul duhului mâhnit. Vor fi numiţi stejari
ai dreptăţii, un sad al Domnului, care să-I arate slava.
Isaia, 61:1-3.24
În ebraică, verbul „a duce veşti (bune) este basar25, iar substantivul „veste (bună)”
este besorah26. Ambele pasaje din cartea lui Isaia revelează faptul că profetul
dumnezeiesc prezice apariţia unui Binevestitor, un herald al veştilor bune. Conturul
umbrei Veştii Bune, adică a Evangheliei, urma să fie desenat de Yeşua Mesia. Care este
conturul acestei umbre şi când apare realitatea adumbrită?
În Evanghelia după Luca, 3:18, Yochanan vestea poporului Evanghelia, adică
Vestea cea bună că este imperios necesară pocăinţa naţiunii, întrucât urma să apară
Mesia. Acolo, Yochanan „Botezătorul” predica Evanghelia Împărăţiei.
18
THE AGES DIGITAL LIBRARY REFERENCE, James Strong, Greek Dictionary of the New Testament,
Books for the Ages, AGES Software • Albany, OR USA, Version 1.0 © 1997
19
W.E. Vine, An Expository Dictionary of New Testament Words, vol. II, Fleming H. Revell Company, Old
Tappan, New Jersey, USA, ed. a 17-a, 1966, p. 167.
20
Adonai YHVH: Stăpânul, DOMNUL.
21
În lume există secte de genul Martorilor lui Iehova, a mileniştilor, a unitarienilor, care contestă faptul că
Yeşua este Dumnezeu-YHVH înomenit. Are trebui să-şi revizuiască pseudo-teologia, întrucât în
Evanghelia după Ioan, 10:11,14 Yeşua afirmă că El este Păstorul cel bun: aşadar, El este Adonai YHVH
întrupat. Nu omul are dreptul să pervertească sensul Sfintelor Scripturi, ci Sfintele Scripturi au menirea de a
lumina gândirea omului şi de a-i îndrepta viaţa.
22
61:1 TM; LXX: celor orbi. N. tr.
23
61:2 Aluzie la anul de veselie sau anul jubiliar (vezi Lev. 25:8-55), an în care sclavii erau eliberaţi,
datoriile erau anulate şi fiecare îşi primea înapoi proprietatea pierdută. N. tr.
24
http://ro.bibleserver.com/text/NTR/Isaia61
25
Strong H 1319.
26
Strong H 1309.
11

12. În capitolul următor, 4:16 ş.urm., Mesia predică Evanghelia în sinagoga din
Naţereth – fapt foarte important, cadrul era pur evreiesc. Apoi, El îi trimite pe emisarii
Săi (şeliachim) să vestească rudimente ale Evangheliei doar evreilor 27. Desigur, şi Mesia
Însuşi predică gloatelor, dar trebuie spus că Evanghelia pe care o propovăduia El încă nu
era Evanghelia deplină! Predicile Sale iniţiale nu vorbeau despre faptul că El urma să
pătimească, să moară ca ispăşire şi să învie: nu avem voie să credem că Yeşua predica
atunci lucruri care vor fi expuse doar mai târziu, de-abia în Matei, 16:21 (repetat în
Matei, 20:17-19), şi chiar şi atunci această rostire a fost atât de nouă şi de surprinzătoare
încât a fost înţeleasă greşit. Predicile lui Yeşua, rostite în acord cu Deuteronomul,
18:15-20, construiau pe rostirile Legii şi ale Profeţilor, în special pe profeţiile
mesianice28.
În final, Mesia i-a trimis pe apostoli să vestească Evanghelia până la marginile
Pământului (Mat. 28:18-20; Fap. 1:8).
Mai târziu, esenţa Evangheliei este prezentată condensat de şaliach Şa’ul,
Apostolul Pavel, în Întâia epistolă către corinteni, 15:1-5, îndeosebi versetele 3,4, care se
referă la moartea lui Mesia pentru păcatele noastre, la îngroparea Sa, precum şi la
învierea Lui vizibilă. Însă apostolul are grijă să adauge că aceste fapte s-au întâmplat
toate „după Scripturi”, adică după Tanakh.29
Evanghelia, în integralitatea sa, înseamnă în primul rând istoria lui Iisus, a lui
Yeşua, adică faptele istorice unice, irepetabile şi obiective ale naşterii din fecioară, vieţii
fără păcat, ale slujirii învăţătoreşti, profetice şi miraculoase, ale morţii fără păcat şi pentru
păcat a lui Yeşua şi învierii Sale slăvite, înălţarea Sa la dreapta Tatălui şi pogorârea
Duhului Sfânt.
Să revenim la diferenţa dintre Evanghelie şi Evanghelie.
Prin predicile lor kerigmatice, de vestire, precum şi în învăţăturile sau dăscăliile
lor, apostolii au împărtăşit oral, adică au predat sau au „tradiţionat” – dacă am putea
spune aşa – tâlcul acestor fapte, tâlc care este acela că prin Mesia se oferă Împărăţia lui
Dumnezeu, Marele Rege, şi mântuirea, iar acestea pot şi trebuie să fie însuşite prin
intermediul credinţei care are ca bază obiectivă moartea ispăşitoare a lui Yeşua,
îngroparea Sa, slăvita Lui înviere şi înălţarea Sa la Ceruri. Aşa s-a născut predania sau
tradiţia, iar grupurile care se strângeau să audă aceste fapte şi tâlcuirea lor şi să se închine
Celui înviat, deşi iniţial erau aproape numai evrei, care continuau să frecventeze
sinagogile locale30, s-au înfiripat în comunităţi de credinţă mesianică şi în emergenţa unei
Mişcări entuziaste (ulterior botezată „ekklesia creştină”).
În timp, unii dintre cei care au fost martori oculari ai acestor fapte şi trimişi să le
vestească (şeliachim, adică trimişi, emisari, „apostoli”), călăuziţi de Duhul Sfânt, şi-au
scris memoriile, având intenţii evanghelizatoare şi mântuitoare: Evanghelia după Matei
şi Evanghelia după Ioan. În acest caz ne referim la o specie literară unică în lume, şi
scriem despre ea cu caractere înclinate, Evanghelia. Alte persoane, provenite din
anturajul apostolic şi cărora martorii oculari le povestiseră evenimentele, au alcătuit
27
Mat. 10:5,6, 15:24.
28
Am văzut mai sus Isaia, 40:9-11 şi 61:1-3.
29
Celor interesaţi de studierea profeţiilor mesianice le recomandăm lucrarea „Profeţii mesianice şi împliniri
ale lor”, din categoria MESIANICA, pe http://messianicrestorer.wordpress.com sau pe www.mesianic.org
30
A se vedea Fapte, 17:10-15, Epistola lui Iacov, 2:2, unde, în original, termenul „adunare” este, de fapt,
sunagoge, sinagogă. Nu comentăm aici dezvoltarea Mişcării mesianice primare, schimbările care au
survenit în compoziţia sa etnică şi în teologia sa în decursul istoriei sale.
12

13. istorisiri care respectau aceleaşi norme literare, şi aşa s-au născut Evanghelia după Luca
şi Evanghelia după Marcu, scrise de talmidim, adică ucenici, discipoli.31
Cu privire la relaţia kerigmă-Evanghelie, Eduard Ferenţ scrie:
Evanghelia a fost precedată de tradiţia orală kerigmatică şi se bazează pe ea, dar şi pe
tradiţia istoriei lui Isus. Dacă kerigma e atestată mai ales de epistolele pauline (Fil.
2:6-11; Rom. 3:24), tradiţia istoriei lui Isus provine în mare parte de la comunitatea
palestiniană, fiind pre-paulină. Transmiterea tradiţiei istorice (pre-pascale) a comunităţii
palestiniene comunităţilor eleno-creştine a căror cristologie era îndreptată mai ales spre
Domnul glorificat a avut loc chiar mai înainte ca romanii să fi cucerit Ierusalimul
(70.d.C.).32
În concluzie, Evanghelia este corpus-ul faptelor istorice care compun evenimentul
cristic, dimpreună cu tâlcuirea lor, iar Evanghelia este specia literară unică în literatura
universală. După această clarificare, să înaintăm spre Partea a II-a a lucrării.
Y Y Y
PARTEA A II-A
31
Aici am mai putea aminti şi istorisiri scrise de oameni care primiseră revelaţii directe: „Evanghelia” lui
Pavel şi Apocalipsa lui Ioan.
32
Pr. prof. dr. Eduard Ferenţ, Cristologia, Edit. Presa Bună, Iaşi, 1998, pp. 190,191.
13

14. Capitolul I
GENERALITĂŢI DESPRE EVREUL YOCHANAN/IOAN
ŞI EVANGHELIA SCRISĂ DE EL
Evreul Yochanan ben-Zavdai, adică Ioan, fiul lui Zebedei (Mat. 4:21; Mc.
1.19,20; Lc. 5:10), auzise Cuvântul vieţii, Îl văzuse cu ochii lui, Îl privise şi-L pipăise cu
mâinile sale33, văzuse Viaţa care era la Tatăl, şi care-i fusese arătată. Apoi, după învierea
Sa slăvită, Yeşua Mesia, Învăţătorul, Viaţa dumnezeiască înomenită, i-a trimis pe
discipolii Săi credincioşi să ducă lumii Vestea Bună, adică Evanghelia. Printre trimişii
sau emisarii Săi, adică şeliachim, era Yochanan, care şi-a trăit viaţa vestindu-L pe Mesia.
Însă peste evenimentele despre care vorbea Yochanan se aşternea praful timpului
şi, se ştie, timpul ajută oamenii să se distanţeze de fierbinţeala evenimentelor, scurgerea
vremurilor îl ajutase pe apostol să se „dumirească” (ca să folosim cuvântul pe care
Profesorul Nae Ionescu i l-a spus odată lui Petre Ţuţea), să vadă lucrurile distinct şi de
ceilalţi Evanghelişti. Sau, parafrazându-l pe Sorin Alexandrescu34, am zice: „Timpul se
retrăsese şi apăruse memoria. O memorie prin care faptele existenţei se revelaseră ca
etape ale destinului eliberate de greutatea prezentului. Acum apostolul vedea viaţa ca
întreg.”
În timp, apostolul ajunsese nu numai să vadă viaţa ca întreg, dar şi să înţeleagă
coerenţa acesteia şi adevărata sa semnificaţie, şi era capabil să o expună şi altora prin
predică şi în scris: era, prin urmare, un teolog, şi chiar un teolog inspirat dumnezeieşte.
Spre apusul vieţii, la peste şase decenii de trăire a credinţei, Yochanan a fost
somat să se închine împăratului Domiţian şi să-l recunoască drept Dominus et Deus, adică
Domn şi zeu, sau Dumnezeu; când a refuzat, a fost condamnat la muncă silnică în minele
din Asia Mică.
După eliberarea sa, s-a gândit să aştearnă în scris ceea ce văzuse şi auzise de la
Mesia pentru care trăise o viaţă întreagă: voia să vestească acestea şi cu ajutorul peniţei,
ca şi cititorii scrierii sale să aibă părtăşie cu el, cel care avea părtăşie cu Tatăl şi cu Fiul
Său, Iisus Hristos şi scria aceste lucruri pentru ca bucuria cititorilor săi să fie deplină (I
Ioan, 1:1-3). Aşa au fost scrise Evanghelia, Epistolele şi Apocalipsa.
Aşadar, scrierile lui Yochanan ni-l descoperă pe acesta nu numai ca fiind un evreu
mesianic, un teolog inspirat dumnezeieşte şi chiar evanghelist şi apostol, ci şi un literat,
fapt care se va vedea mult mai bine analizând prologul Evangheliei după Ioan şi pasaje
din alte lucrări ale sale.
Y Y Y
Capitolul al II-lea
33
Expresia „a pipăi (cu mâinile)” este, de fapt, un ebraism care ascunde un joc de cuvinte: yad (plural,
yadaim) înseamnă „mână, mâini”, iar „a cunoaşte” este lada’at. Astfel, ajungi să cunoşti pipăind, atingând,
palpând. În acest sens, apostolul scria „L-am cunoscut pipăindu-L, atingându-L”.
34
Sorin Alexandrescu, „Dialectica fantasticului”, în „La Ţigănci” de Mircea Eliade în cinci interpretări,
coord. Ion Simuţ, Dacia, Cluj-Napoca, 2008, p. 21.
14

15. DESTINATARII DISCURSULUI IOANIN
ŞI MEDIUL LOR DE PROVENIENŢĂ
Destinatarii.
Cine ar putea fi auditorii predicilor ioanine şi destinatarii lucrărilor sale
literare? ...Vom vedea că fostul pescar are un singur discurs, dar care se adresează
simultan la patru categorii de oameni. Altfel spus, există un singur discurs, dar audiat de
trei , ba chiar patru35 comunităţi interpretative, compuse din evrei, greci sau elenizaţi,
barbari şi cei care-L urmau pe Yeşua Mesia, adică iudeo-creştinii. Fiecare dintre aceste
comunităţi era condiţionată de mediul său de provenienţă (background) şi avea o
concepţie proprie despre lume şi viaţă (Weltanschauung), fiecare dintre ele era divizată în
şcoli de gândire şi curente colaterale şi, în plus, fiecare auditor înţelegea mesajul ioanin
potrivit posibilităţilor proprii de comprehensiune. Prin intermediul acestor repere
teologice încercăm nu numai să contextualizăm (analizând ceea ce spune autorul sfânt,
identificând destinatarii, înţelegând ceea ce-ar fi putut înţelege ei, fie auditori, fie cititori,
atunci şi acolo), ci şi să actualizăm, să vedem cum trebuie să trăim noi, acum şi aici.
Prin cuvinte simple, dar pline de o încărcătură formidabilă, Yochanan, pescarul-
teolog purcede la modelarea gândirii acestor patru categorii de oameni.
Să vedem acum cine forma aceste comunităţi interpretative.
Comunitatea interpretativă nr. 1: evreii.
Mentalitatea evreilor fusese impregnată de evenimentele istorice prin care trecuse
poporul lor: Avraham, patriarhul întemeietor de etnie, fusese chemat de YHVH cu două
milenii înainte de Mesia, Legea (Torah) fusese dată înainte cu cincisprezece secole, ei
trecuseră prin două exilări naţionale ca pedeapsă pentru idolatriile lor şi se întorseseră
pentru a reconstrui o ţară din cenuşă... doar pentru a vedea cum romanii distrug Templul
din nou. Frustrarea de căpetenie era aceea de a vedea cum tot mai mulţi dintre ei ajung să
creadă într-un tâmplar obscur, care copilărise în regiunea ha-Galil, Galileea ne-evreilor
contaminaţi de păcate şi cum, astfel, societatea lor se fărâmiţează o dată în plus.
Cei mai mulţi dintre evreii care ascultau predicile apostolului Yochanan
proveneau din rândurile păturii denumite am ha-areţ, „norodul”, „poporul ţării”, şi aici
trebuie să reţinem un fapt: aceşti oameni nu erau fini cunoscători ai Sfintelor Scripturi,
dar aceasta nu înseamnă că atunci când auzeau Scripturile citite sau expuse nu-şi
aminteau de cele învăţate acasă sau de alte predici auzite, şi nu făceau corelaţii şi asocieri
de idei şi de doctrine.
Mai trebuie reţinut şi faptul că evreii nu aveau o gândire evreiască pură, unitară şi
monolitică, ci fiecare dintre ei interacţionase cu elenismul şi fusese mai mult sau mai
puţin influenţat de ceea ce terminologia culturii a denumit ca fiind „miracolul grec”, mai
ales evreii care trăiau în Diaspora. Despre ei Biblia vorbeşte ca fiind elenişti (Io. 7:35;
Iac. 1:1; I Pet. 1:1; Fap. 2:5,8-11; 6:1).
35
Pentru a face apel la cuvintele din Proverbele, 29:15.
15

16. În plus, existau cel puţin 24 de „secte” religioase, dintre care fariseii, saducheii şi
esenienii erau cei mai cunoscuţi. Fiecare dintre aceste şcoli de gândire avea
caracteristicile sale şi unicitatea sa.
Atunci, se ridică întrebarea: dacă evreii care făceau parte din auditoriul ioanin
erau atât de diferiţi şi, mai mult, dacă existau „iudaisme” diferite, ce aveau în comun
reprezentanţii lor?...
Un răspuns scurt ar spune că elementele comune ale diferitelor „iudaisme” sunt
trei: credinţa în existenţa lui YHVH, credinţa că El Se revelase patriarhilor şi că dăduse
revelaţia (cel puţin cea scrisă) prin Moise, Învăţătorul nostru (Moşe Rabeinu). În rest,
aveam de-a face cu şcoli distincte şi problematizări similare.
În această lucrare ne focalizăm pe gândirea maselor largi de evrei, pe gândirea
mainline. Cum au auzit şi cum au receptat ei discursul lui Yochanan, unul de-ai lor? Vom
încerca să descoperim aceasta împreună.
Comunitatea interpretativă nr. 2: eleniştii.
În auditoriul lui Yochanan mai erau şi eleniştii. Cine erau aceştia?
Făcând o incursiune în istorie, ne amintim de sintagma pe care o foloseşte
terminologia culturii, aceea de „miracolul grec.” La ce se referă ea?
În antichitate, civilizaţiile care au produs imperii, Imperiul Babilonian, Imperiul
Asirian, Imperiul Neo-babilonian, Imperiul mezo-persan, au fost situate pe continent
(Asia), însă treptat au apărut civilizaţii mediteraneene, continentale sau insulare. Marile
capitale continentale de genul Memphis-ului, al Thebei, Babilonului, al Ninivei sau al
Susei au decăzut, şi s-au ridicat cetăţi-porturi (Corint, Alexandria, Antiohia, Cartagina,
Atena). Civilizaţiile mediteraneene veneau cu alte concepţii despre lume şi viaţă, despre
zei şi oameni, despre civilizaţie şi cultură, despre comerţ, despre război. Grecii, de pildă,
au reprezentat o mare civilizaţie: au avut aezi (poeţi) formidabili, de genul lui Homer,
care alcătuise Iliada şi Odiseea, sau al lui Hesiod, care cântase despre Munci şi zile sau
despre teogonie, genesa zeilor. Au avut filosofi remarcabili, au avut oameni politici, au
avut artişti, au avut parte de dezvoltări absolut remarcabile pe mai multe planuri:
moştenim de la ei conceptul de polis, civilizaţia urbană cu anumite forme politice,
tinzând spre democraţie etc.
În secolul al IV-lea î.e.n. îl descoperim pe primul mare om care a dispersat
elenismul, fără a fi grec el însuşi: macedoneanul Alexandru cel Mare. El a fost un
instrument de difuziune absolut deosebit, prin cultura sa, formată de Aristotel, prin rangul
de rege, prin cuceririle sale care au dus la întemeierea celui mai mare imperiu al lumii
antice, prin îndemnul adresat soldaţilor săi de a se căsători cu femei din teritoriile
ocupate, etc. Diadohii, generalii care i-au urmat lui Alexandru, au împărţit Imperiul şi au
continuat elenizarea, la fel ca şi succesorii lor.36 În timpurile lui Yochanan, macedoneni,
greci, romani, imensa majoritate a lumii cunoscute fusese modelată din punctul de vedere
cultural, artistic, filosofic de elenism, fusese crescută în spiritul „miracolului grec”.
(Să amintim o rostire care, pentru filosofia culturii, este o banalitate: „Roma a
cucerit Elada din punctul de vedere militar dar, la rândul lor, grecii au cucerit Roma din
punctul de vedere cultural…” Or, prin intermediul Imperiului Roman, lumea
mediteraneeană a marcat cultura noastră occidentală într-un mod definitiv.)
36
Vezi excelenta carte de Merrill C. Tenney, New Testament Survey, pag. 1-128, sau traducerea sa în limba
română, Privire de ansamblu asupra Vechiului Testament, pag. 1-110.
16

17. Comunitatea interpretativă nr. 3: barbarii.
În al treilea rând, îi amintim pe barbari, cei care nu fuseseră elenizaţi până în
străfundurile fiinţelor lor. Aceştia erau perşi, celţi, gali, sciţi, proveneau din triburi
germanice etc. Weltanschauung-urile lor erau atât de diferite încât nu ne putem opri
asupra lor, ci doar le semnalăm prezenţa în oceanul greco-latin al secolului I.
Comunitatea interpretativă nr. 4: iudeo-creştinii.
În al patrulea rând, să încercăm să definim comunitatea hermeneutică a iudeo-
creştinilor: cine erau aceştia?
Din nou, vom face o incursiune în istorie, de data aceasta în istoria contemporană
lui Yochanan.
În primii 10 ani de la pogorârea Duhului Sfânt în Ziua Cincizecimii (Chag ha-
Şavuot), comunitatea celor care credeau că Yeşua este Mesia cel profeţit în Tanakh fusese
alcătuită numai din evrei, vezi Faptele apostolilor, 1-7. Apoi, încet-încet, mesajul central
al comunităţii, adică Evanghelia, viaţa fără păcat, moartea ispăşitoare şi învierea slăvită a
lui Yeşua, a început să se răspândească şi în alte regiuni şi la alte populaţii: la samariteni
(Fapte 8), iar apoi la ne-evrei, Neamurile (Faptele apostolilor, 10 etc). Conciliul de la
Yeruşalayim (Ierusalim) din Faptele apostolilor, capitolul 15, a avut de dat răspunsuri
vizavi de relaţia trilaterală dintre mântuirea dăruită de Mesia, sistemul soteriologic în care
credeau evreii „iudaizatori” şi posibilitatea mântuirii ne-evreilor. (Desigur, la destul de
scurt timp după elaborarea deciziilor conciliare şi răspândirea lor sub formă de scrisoare
circulară adresată ne-evreilor, ele au fost răstălmăcite de ne-evreii care nu înţelegeau
esenţa lor, dar această afirmaţie va face obiectul unei discuţii ulterioare.)
Până în anul 135 e.n., anul dărâmării Ierusalimului, comunitatea de credincioşi
mesianici din cetatea sfântă a avut un număr de 15 episcopi evrei, ne spune Eusebius,
istoricul Bisericii, episcopi care, e clar, nu duceau turma în derută spirituală. Ei
proclamau Cuvântul şi aveau grijă de turmă dar, pe măsură ce mesajul Evangheliei lui
Mesia se răspândea, din diferite motive, de sorginte dumnezeiască, socială, religioasă,
istorică, pe care nu le vom prezenta aici, tot mai puţini evrei răspundeau, dar ajungeau să
creadă tot mai mulţi ne-evrei, astfel încât se poate spune că de prin anul 150 e.n. nu mai
existau comunităţi de credinţă mesianică evreiască observabile istoric37 – ele fuseseră
înlocuite de ekklesii creştine care, provenind dintr-o anumită sferă culturală şi filosofică,
teologhiseau într-un mod total diferit. Oricum, în timpul apostolului Yochanan,
comunităţile de credinţă în Yeşua, deşi felurite şi neuniforme în elementele secundare ale
credinţei, aveau deja convingeri solide privitoare la mesianismul lui Yeşua, precum şi la
filiaţia Sa dumnezeiască.
Capitolul al III-lea
37
Desigur, comunităţi de credinţă mesianică evreiască ar fi putut exista în mod clandestin.
17

18. DISCURSUL IOANIN:
TEXTUL EVANGHELIEI DUPĂ IOAN, 1:1-18
1 La început era Cuvântul,
şi Cuvântul era cu Dumnezeu,
şi Cuvântul era Dumnezeu.
2 Acesta era la început cu Dumnezeu.
3 Toate lucrurile38 prin El au fost făcute39
şi fără El n-a fost făcut
nimic din ce a fost făcut.
4 În El era viaţa,
şi viaţa era lumina oamenilor.
5 Lumina luminează în întunecime40, şi întunecimea n-a biruit-o41.
6 A apărut un om fiind trimis de Dumnezeu:
numele îi era Yochanan.
7 Acesta a venit spre mărturie,  pentru a mărturisi despre Lumină,
 pentru ca toţi să creadă prin el.
8 Nu era acela Lumina,
D ci el a venit pentru a mărturisi despre Lumină.
9 Lumina aceasta era adevărata Lumină care, venind în lume,
luminează pe orice om42.
10 El era în lume,
iar lumea prin El a fost făcută,
D dar lumea nu L-a cunoscut.
11 A venit la ale Sale, şi ai Săi nu L-au primit.43
12 D Dar tuturor celor ce L-au primit,
38
Termenii care apar în text cu caractere italice nu apar în textul original, ci se subînţeleg; aici, termenul
subînţeles este „lucrurile”.
39
Ginomai: a deveni, a se face, a lua fiinţă. După cum vom demonstra, atunci când scrie că „toate lucrurile
(toată Creaţia) prin El au fost făcute” înseamnă că Logos-ul nu era numai instrumentul (gr., organon) prin
care se crea, şi nu era numai principiul (gr., arche) prin care subzista şi co-exista ceea ce era creat, ci era şi
Co-creator, participant activ la creaţie. Altfel spus, Logos-ul este principiul care stă la baza tuturor
lucrurilor, care în-temeiază toate, lucrurile subzistând şi co-existând prin El.
40
Termenul grecesc skotia este de genul feminin, deci am preferat să-l traducem tot printr-un feminin,
„întunecime”, mai degrabă decât prin „întuneric”, termenul consacrat.
41
Katalambano: a birui; a înţelege, a avea comprehensiune; a asimila; a-şi însuşi.
42
Credem că această variantă de traducere este mai corectă decât cea folosită de Dumitru Cornilescu.
Lumina venind în lume luminează, nu omul este luminat venind în lume. În sprijinul ideii, vezi şi
Evanghelia după Ioan, 3:19.
43
Nu a venit la „ai Săi”, ci la „ale Sale”, care în greacă este neutru plural.
18

19. adică celor ce cred în Numele Lui,
le-a dat autoritatea să se facă 44
45
copii ai lui Dumnezeu;
13 care nu din sânge46,
nici din voia firii47 lor,
nici din voia vreunui om,
D ci din Dumnezeu au fost născuţi.
14 Şi Cuvântul S-a făcut trup de carne şi a locuit48 printre noi.
Şi noi am privit slava Lui,
o slavă ca a singurului-născut49 din Tatăl,
plin de har
şi de adevăr.
15 Yochanan mărturiseşte despre El şi a strigat, zicând:
„Acesta era Acela despre Care ziceam eu:
Cel venind după mine are întâietate50,
pentru că era înainte de mine!”
16 Şi noi toţi am primit din plinătatea Lui, şi har peste har;
17 căci Legea51 a fost dată prin Moşe,
dar harul şi adevărul a venit prin Yeşua ha-Maşiyach.
18 Pe Dumnezeu nimeni nu L-a văzut vreodată;
Singurul-născut, Dumnezeu,
Cel fiind în sânul
52
Tatălui ,
Acela
53
L-a făcut cunoscut .
44
Ginomai: a deveni, a se face, a lua fiinţă.
45
Teknon: copil, cu accentul pe faptul naşterii, fiind diferit de huios, care accentuează demnitatea şi
caracterul relaţiei.
46
În original, termenul apare la plural, deci ar trebui tradus „sângiuri”, însă această variantă, deşi corectă,
este incomodă.
47
Sarx: literal, acest termen trebuie tradus „carne”, unde „carne” este o sinecdocă, ea redând ca parte
omenitatea, adică totalitatea lucrurilor care alcătuiesc esenţa tuturor oamenilor, duhul, sufletul şi trupul.
Versiunea Dumitru Cornilescu îl redă prin „fire (pământească)”. Vezi mai jos.
48
Skenoo: a înălţa cortul, „a cortului”.
49
Termenul monogenes se traduce „singur-născut”, nu „unic-născut”, cum redau unele traduceri. El reapare
în discursul ioanin în Evanghelia după Ioan, 1:18, 3:16, 3:18 şi I Ioan, 4:9, însă, regretabil, în acele
ocurenţe, Dumitru Cornilescu a uitat să-l traducă. Pentru a fi consecvenţi în traducerea textului, noi l-am
inserat şi în versetul 18.
50
Emprosthen: a avea întâietate, poziţie de demnitate, de superioritate.
51
Lege: Torah (ebr.). De fapt, Torah înseamnă „Instrucţiunile, Învăţătura dumnezeiască revelată
(normativă)”.
52
În original apare ὁ μονογενὴς υἱός, ὁ ὢν εἰς τὸν κόλπον τοῦ πατρὸς, o expresie şocantă şi destul de greu
de tradus. S-ar putea traduce fie „Singurul-născut Dumnezeu, Cel fiind în sânul Tatălui”, fie „Singurul-
născut, Dumnezeu, Cel fiind în sânul Tatălui”. Totuşi, se pare că aici theos este în apoziţie, şi deci o
traducere curgătoare ar spune „Singurul-născut, care este Dumnezeu, Cel fiind în sânul Tatălui”. A se
vedea şi David H. Stern, The Jewish New Testament Commentary sau
http://noultestament.orthoblog.ro/index.php?pid=47&mid&lg=ro
53
Exegeomai: a relata, a explica. Din acest termen provin cuvintele „a exegeta, exegeză”.
19

20. Capitolul al IV-lea
PREDICAREA PROLOGULUI/PETIKHTA
ŞI REVERBERAŢIILE SALE
Scriam mai sus faptul că Yochanan ben-Zavdai, adică apostolul Ioan, evreu din
evrei, deşi era un om simplu, demonstra din abundenţă faptul că era un literat. El folosea
cuvinte simple: cuvânt, viaţă, lumină, lume... Însă, deşi aceste cuvinte sunt simple, ele
sunt încărcate de sensuri multiple, sunt îngreunate de slavă dumnezeiască, se prezintă
jocuri de cuvinte, se zămislesc relaţii conceptuale care întrec puterea de înţelegere a unui
om...
Oare numai prin folosirea jocurilor de cuvinte şi a unor relaţii conceptuale
profunde se vede că apostolul era un literat? Nu, ci chiar prin literaritatea textelor sale: de
exemplu, primele 18 versete din Evanghelia vestită de apostol arată atât o formă literară
asemănătoare cu cea poetică54 – şi asta, în limba greacă, care nu era limba maternă a
apostolului! – precum şi o tehnică literară ebraică denumită petikhta. În straiele
elenismului se înveşmântaseră o gândire semitică şi expresii ebraice!
Dar să vedem mai concret ce înseamnă petikhta: aceasta este o tehnică literară
semitică absolut deosebită, care introduce şi condensează o întreagă lucrare literară: altfel
spus, în doar 18 versete, cel care constituie Prologul Evangheliei, literatul Yochanan
introducere şi condensează întreaga sa Evanghelie. Adevărurile ample din Evanghelie,
conceptele esenţiale (Cuvânt, viaţă, lumină, lume, singur-născut, slavă, har, adevăr) cu
care pescarul-teolog va opera pe parcursului operei sale, sunt înmănuncheate în Prolog.
Exemple de petikhta, ca fiind introducerea şi condensarea unei întregi opere
literare, de o întindere mai mică sau mai mare, se găsesc şi în alte cărţi ale Sfintelor
Scripturi: puteţi lectura Genesa, 1:1; Evanghelia după Matei, 1:1; Epistola către galateni,
1:4,5; Epistola către romani, 1:1-5; Epistola către efeseni, 1:3-14; Epistola către evrei,
1:1-4.
În altă ordine de idei, Yochanan se recunoaşte ca fiind un literat inspirat în mod
dumnezeiesc: peste veacuri, el dă un răspuns lui Moise (Moşe), scriitorul uman al Torei,
cartea în cinci volume ce care se deschide Biblia. Prin scrierea sa, Ioan arată că înainte de
Genesa, 1:1, exista un fel de Genesa, 1:0a, 1:0b şi 1:0c?
Să analizăm modurile în care primul verset din Prologul-Petikhta reverbera în
sufletele auditorilor:
1 La început era Cuvântul,
şi Cuvântul era cu Dumnezeu,
şi Cuvântul era Dumnezeu.
De dragul preciziei, vom fragmenta acest verset în patru părţi:
1a: La început...
54
Aici ne vine în minte o observaţie făcută de Eugen Simion: „Cultura fără Logos este o spiritualitate a
barbariei. Poezia este o soteriologie.” A se vedea Eugen Simion, Mircea Eliade. Nodurile şi semnele
prozei, Junimea, Iaşi, 2006, p. 276.
20

21. 1b: ...era Cuvântul...
1c: ...şi Cuvântul era cu Dumnezeu...
1d: ...şi Cuvântul era Dumnezeu.
În continuare, vom identifica modurile în care rostirea fiecăreia dintre aceste
propoziţii reverbera în sufletele auditorilor săi. Şi aici trebuie să reţinem faptul că o
importanţă majoră o are nu numai reverberaţia propoziţiilor, ci şi constructele teologice
pe care le edifică fiecare dintre ele, constructe variate şi solide, după cum vom vedea.
Y Y Y
Capitolul al V-lea
21

22. EVANGHELIA DUPĂ IOAN, 1:1a:
„LA ÎNCEPUT...”/ Ἐ ν ἀ ρχῇ:
REVERBERAŢII ÎN SUFLETELE AUDITORILOR
1. „Începutul” (‫ )ראשית‬în gândirea maselor evreieşti;
2. „Începutul” (ἀ ρχῇ: „principiu; început”) în gândirea elenistă;
3. „Începuturile” în gândirea barbară;
4. „Începutul”în gândirea iudeo-creştinilor.
După cum am spus, atunci când şaliach Yochanan, apostolul Ioan, a vorbit, el s-a
adresat unor categorii diferite de audienţă: evreilor, grecilor, barbarilor şi mesianicilor
sau iudeo-creştinilor. În continuare, vom vedea modurile în care aceste categorii
înţelegeau vorbirea lui Ioan şi modurile în care pescarul-teolog le modifica gândirea.
1. „Începutul” în gândirea maselor evreieşti:
‫( ראשית‬Reşit, Strong H 7225): primul ca loc, timp, ordine sau rang; în mod specific, o
pârgă, o primă roadă; început, de căpetenie, prim (prime roade, prima parte sau prima
dată); lucrul principal.
Autori şi texte:
• Moise, Genesa 1:1;
• Talmud, bYom 9b;
• Isaia 43:10-13.
În primul rând, să vedem ce înţelegeau evreii atunci când Ioan spunea „La
început”... Aici trebuie să facem o oprire, ca atunci când în Psalmi scrie „oprire” (Selah,
„ecoul tăcerii”), şi să schiţăm un orizont discursiv.
Mai întâi, ne amintim de faptul că autorul era evreu şi avea o gândire modelată de
Sfânta Scriptură, dar nu numai de ea, ci şi de Rabinul la picioarele Căruia studiase, despre
care credea că este Mesia, Cel profeţit de mult, şi chiar Fiul lui Dumnezeu.
Apoi, Yochanan, pescarul-teolog, vorbea unei mase de evrei care forma o parte a
auditoriului său. Cum au auzit şi cum au receptat ei discursul lui Yochanan, unul de-ai
lor?
...De exemplu, apostolul Ioan zice în greacă En arche, „La început”, şi evreii aud
„En arche”, dar pentru ei această sintagmă face o referire directă la expresia „La început”
pe care o citeau ei în Sfânta Scriptură (versiunea Septuaginta, întrucât mulţi evrei se
elenizaseră). Cartea Genesa, şi chiar a întregii Biblii, se deschide cu expresia „La
început”.
Evreii care refuzaseră elenizarea şi citeau Biblia în ebraică îl auzeau şi ei pe Ioan
zicând „La început”, dar traduceau în ei înşişi ca fiind expresia Bereşit (ebr., ‫„ :)בראשית‬La
început, Dumnezeu a creat Cerurile şi Pământul.”
22

23. Mesajul din spatele lui „La început” este acesta: Ioan zice „Voi, evreilor, ştiţi că
Sfânta Scriptură începe cu ‚La început...’ Ei bine, şi eu am îndrăzneala de a vorbi despre
început şi chiar de a scrie despre început... şi una dintre implicaţiile vorbirii mele despre
început este că, dacă am dreptate când vorbesc despre început, atunci scrierea mea nu se
înscrie în lunga tradiţie literară pe care o avem noi, evreii, nu este o carte apocrifă şi,
evident, nici pseudoepigrafă, ci este chiar Scriptură, iar eu sunt la fel de inspirat ca
profetul Moise, autorul cărţii Genesa (şi al restului Torei)...
Noi, evreii, am spus că după moartea lui Hagai, Zaharia şi Maleachi, Duhul Sfânt
S-a îndepărtat de Yisra’el (Talmud, bYom 9b). Dar ne-am înşelat! Căci Duhul Sfânt a
făcut să aibă loc evenimentele pe care vi le relatez şi m-a mânat să scriu această carte,
Evanghelia, care va ocupa un loc în canonul Sfintei Scripturi.”
Ce mai înţelegeau evreii prin această expresie, „la început”? Foarte posibil,
expresia „la început” declanşa în ei amintirea unui şir de versete care ţin de aşa-numita
„teologie a creaţiei”, pentru care le vom examina în discuţia din versetul 3.
2. „Începutul” în gândirea elenistă:
ἀρχῇ (arche, Strong G 746): (în mod propriu abstract) un început, sau (concret) şef, prim
(aplicat variat la ordine, timp, loc sau rang); început, colţ, primul, magistrat, putere,
principalitate, principiu, regulă.
Autori şi texte:
• Thales din Milet, Teologia Orphică;
• Heraclit din Efes, Despre natură;
• Anaximenes din Milet, citat de Diogenes Laertios, Aristotel, Simplicius,
Hippolytos şi Cicero;
• Empedocles din Agrigentum, Despre natură.
Să vedem ce înţelegeau grecii prin cuvintele „La început”: cu toate că era evreu,
şaliach Yochanan, apostolul Ioan, scria în limba greacă55, şi lucrul acesta este important
de reţinut, pentru că Ioan cunoştea nu numai limba, ci şi gândirea greacă. Cu 700 de ani
înainte ca Ioan să fi scris Evanghelia, grecii începuseră să treacă de la gândirea mitică la
cea filosofică şi ridicaseră tot felul de întrebări cu privire la începuturi, spunând: „Toate
lucrurile astea, Cosmosul, zeii, omul, trebuie să fi avut un început... Acel început se
regăseşte, cumva, în toate aceste lucruri... Există ceva comun în toate aceste lucruri, ceva
ce nu se schimbă, deşi aparenţele sub care există acel ceva e diferit şi variat şi se
schimbă... Există un izvor comun din care încep şi îşi primesc temeiul lumea, Cosmosul,
zeii, omul... Există un arche (ἀρχῇ), un principiu sau un substrat, o esenţă eternă şi
neschimbabilă, comună tuturor lucrurilor existente... Care să fie substanţa ce persistă în
cadrul schimbării?”56
55
În Mişcarea Mesianică sunt persoane care susţin că şeliachim, apostolii, şi-au scris operele în ebraică şi
le-au tradus ulterior în greacă. Autorul acestor notiţe ar crede şi el lucrul acesta, dacă ar fi fundamentat de
descoperirea a măcar câteva zeci de asemenea exemplare în ebraică, versus miile de exemplare (deşi nu
autografe) în greacă. Cum descoperirea cu pricina nu ştim să fi avut loc încă, continuăm să credem dovezile
existente actualmente.
23

24. Aşadar, când Ioan zice „En arche”, grecii nu înţeleg „La început”, ci mai degrabă
„Întru început” sau „Întru principiu”. Cristian Bădiliţă57 propune traducerea sintagmei
„En arche” drept „Întru început” şi zice:
„La” redă numai o dimensiune temporală destul de vagă. „Întru” redă şi dimensiunea
spaţial-metafizică...
adică cea de principiu metafizic, teologic.
Thales din Milet: începutul/ principiul, provenienţa lucrurilor: din apă.
Teologia Orphică: „apa există de la începuturi şi ea este materia din care s-a
solidificat pământul.”
Dacă Thales din Milet ar fi încercat să scrie o Evanghelie, nefiind inspirat de
Duhul Sfânt, el ar fi scris: „La început, era apa...”
Heraclit din Efes: începutul/ principiul, provenienţa lucrurilor: din focul etern
viu.
Despre natură, fragmentul 30: „Această lume, aceeaşi pentru toţi, n-a făurit-o nici
unul din zei, nici vreunul din oameni. Ea a fost întotdeauna, este şi va fi un foc veşnic
viu, care după măsură se aprinde şi după măsură se stinge.”
Dacă Heraclit din Efes ar fi încercat să scrie o Evanghelie, nefiind inspirat de
Duhul Sfânt, el ar fi scris: „La început, era focul...”
Anaximenes din Milet: începutul/ principiul, provenienţa lucrurilor: din aer.
Dacă Anaximenes din Milet ar fi încercat să scrie o Evanghelie, nefiind inspirat
de Duhul Sfânt, el ar fi scris: „La început, era aerul...”
Empedocles din Agrigentum: începutul/ principiul, provenienţa lucrurilor: din
foc, apă, aer, pământ (Elementele clasice.)
Dacă Empedocles din Agrigentum ar fi încercat să scrie o Evanghelie, nefiind
inspirat de Duhul Sfânt, el ar fi scris: „La început, era focul, apa, aerul, pământul...”58
3. „Începuturile” în gândirea barbară;
Autori şi texte:
• Miturile. (Creaţiile asiro-babiloniene Enuma eliş; Epopeea lui Ghilgameş.)
• Theogonie, cosmogonie, antropogonie. Vezi Miturile esenţiale şi Enigmele
miturilor astrale, de Victor Kernbach, sau www.sacred-texts.com
(Acest subcapitol este în curs de elaborare.)
4. Începutul în gândirea (iudeo-)creştinilor.
Autori şi texte:
56
Fiind îndrăgostiţi de frumuseţea relaţiilor care se pot decela între culturi aflate la mare timp şi distanţă
unele de altele, nu ne putem abţine să nu părăsim puţin spaţiul şi timpul ioanin, pentru a aminti că, la unii
filosofi ulteriori, de limbă germană, fundamentul ultim al lucrurilor era Grund-ul.
57
http://mariuscruceru.files.wordpress.com/2009/10/extras-badilita.pdf
58
Mai târziu, în Evul Mediu, se căuta al cincilea element, chintesenţa.
24

25. (Acest subcapitol este în curs de elaborare.)
Spuneam că în timpul apostolului Yochanan, comunităţile de credinţă în Yeşua
Mesia erau felurite şi neuniforme în elementele secundare ale credinţei. Cu toate acestea,
ele toate, având Scripturile evreieşti (Tanakh-ul sau Septuaginta), credeau că
„începuturile” sunt aşa cum Dumnezeu le revelase în Genesa 1-2, etc. Dar pentru că ele
trăiau într-un mediu unde filosofii problematizaseră şi frământaseră „începutul” sau
„principiul”, Yochanan, pescarul teolog, vine să facă ordine în gândirea universală legată
de începuturi, zicând La început (Be-reşit; En arche) era Cuvântul.
Iniţial, el rostea59 Evanghelia şi doar mai apoi a şi aşternut-o în scris, folosindu-se
de vellum-uri, care erau scumpe, mult mai scumpe ca papirusurile sau pergamentele,
întrucât acestea erau, de fapt, piei de viţel, obţinute prin sacrificarea unei vaci gestante. Şi
înainte de a scrie ceva ce urma să rămână posterităţii, şi să te asiguri că nu te faci de râs,
tu, ca maestru, ca gânditor, împărtăşeai altora concepţiile tale despre lume şi viaţă mai
întâi în mod oral, te verificai. Desigur, vacile nu erau chiar ieftine, dar acest motiv este
absolut insignifiant, prima, dorinţa de a te verifica prin interacţiune orală, prin dezbateri
cu alţii60...
Să ne imaginăm un cadru, o secvenţă de film... Îl vedem pe Yochanan în mijlocul
mulţimii că se aşează, aşa cum făcea un rabin când urma să rostească învăţătura sa
oficială, şi zice: „La început era...” Şi aici face o pauză, se uită în zare şi-şi ţine auditoriul
în suspans, cu respiraţia întretăiată... „Hai, spune-ne odată, ce era la început? Apa, focul,
aerul, pământul?” sclipesc ochii publicului nerăbdător. Şi el repetă: „La început era...
Cuvântul... La început era...Logos-ul...”
Şi din nou audienţa se împarte, în funcţie de ceea ce fusese învăţat fiecare să
gândească despre Cuvânt... Din nou avem un cuvânt simplu: „cuvântul”, sau, aşa cum i se
spunea în greacă, logos, dar el era purtător de bogate semnificaţii, după cum vom vedea
în capitolul următor.
Y Y Y
Capitolul al VI-lea
EVANGHELIA DUPĂ IOAN, 1:1b:
„...era Cuvântul...”/ ἦ ν ὁ λόγος
59
Era ceea ce se numeşte kerugma apostolică, predată oral („predania”, cum ar denumi-o ortodocşii),
tradiţia orală, cum ar denumi-o catolicii (tra-ditio, lat.).
60
Numai în şcolile (aşa-zis) teologice româneşti îţi poţi permite să publici o carte fără a fi prezentat ideile
sale studenţilor şi cadrelor universitare din ţară şi fără a o fi dezbătut anterior.
25

26. „... era Cuvântul...” în gândirea maselor evreieşti
Înainte de a continua, trebuie să observăm un fapt important revelat de apostolul
Ioan: „La început era Cuvântul...” înseamnă că Cuvântul era dinainte de începutul creaţiei
spaţio-temporale, adică Logos-ul pre-exista creaţiei, nu şi-a început existenţa simultan cu
începutul ei, El era din veşnicia trecută. La aceasta se referă contextul imediat, care
vorbeşte despre creaţie prin Cuvântul deja existent.
Deci, o lectură de genul „Înainte de început, era Cuvântul” nu este greşită. Însă,
dacă totuşi cineva ar mai crede că Logos-ul a început să existe deodată cu începutul, îl
invităm să citească următorul pasaj:
10
„Voi sunteţi martorii Mei” - zice YHVH -
„voi şi Robul Meu pe care L-am ales,
ca să ştiţi, ca să Mă credeţi şi să înţelegeţi că Eu sunt:
înainte de Mine n-a fost format nici un Dumnezeu, şi după Mine nu va fi,
11
Eu, Eu sunt YHVH, şi afară de Mine nu este nici un Mântuitor!
12
Eu am vestit, am mântuit, am profeţit, nu sunt străin între voi;
voi Îmi sunteţi martori“ - zice YHVH – „că Eu sunt Dumnezeu.
13
Eu sunt de la început, şi nimeni nu izbăveşte din mâna Mea;
când lucrez Eu, cine se poate împotrivi?”
Isaia, 43:10-13.
Făcând apel la contextul Bibliei, care-L arată pe YHVH fiinţând din veşnicie în
veşnicie, înţelegem că El nu este „de la început”, ci dinainte de început... La fel stau
lucrurile şi în situaţia Logos-ului.
Revenind la tema noastră, trebuie să dăm o definiţie termenului „Cuvânt” din
ebraică:
Cuvântul (‫ ,דבר‬dabar, Strong H 1697): cuvânt, lucru, eveniment.
Ne amintim faptul că, în general, evreii gândeau holistic şi nu fragmentar sau în
categorii, aşa cum tindeau să gândească grecii, care cugetau disjunctiv. În consecinţă,
când ei rosteau termenul „cuvânt”, dabar, ei înţelegeau simultan „cuvânt, lucru,
eveniment.” Altfel spus, atunci când Dumnezeu cuvântează, cuvântul Lui creează lucruri
şi declanşează evenimente! Iar în gândirea evreiască, Cuvântul lui Dumnezeu (‫,דבר יהוה‬
dabar YHVH) are rol cel puţin în următoarele domenii:
 în creaţie;
 în revelaţie;
 în infuzarea vieţii.
ROLUL CUVÂNTULUI ÎN CREAŢIE:
Autori şi texte:
• Legea: Moise, Genesa 1:3,6,7b,14, 15b;
• Profeţii: Isaia 48:13;
• Scrierile: Psalmul 33:6,9; 148:1-5.
26

27. MOISE afirmă:
Genesa, 1:3,6,14
„Să fie lumină!... Şi a fost lumină (v. 3).”
„Să fie o întindere între ape…” (v. 6) şi a fost o întindere între ape.
„Să fie nişte luminători” (v. 14) şi au fost nişte luminători…
Să fie, să fie, să fie…şi a fost, a fost, a fost!...
DUMNEZEU CREA PRIN CUVÂNT!...
EVENIMENTE COSMICE SE ÎNFĂPTUIAU PRIN CUVÂNT!...
UNIVERSUL ÎNSUŞI ERA CHEMAT LA EXISTENŢĂ PRIN CUVÂNT!...
PROFEŢII confirmă:
Isaia, 48:13:
„Mâna Mea a întemeiat Pământul,
Şi dreapta Mea a întins cerurile:
Cum le-am chemat, s-au şi înfăţişat îndată.”
SCRIERILE (HAGIOGRAFII) subliniază ceea ce Moise a afirmat şi profeţii au
confirmat:
Psalmii, 33:6,9:
Cerurile au fost făcute prin CUVÂNTUL DOMNULUI,
Şi toată oştirea lor prin suflarea (ruach = Duh, suflare) gurii Lui.
...Căci El zice, şi se face;
Porunceşte, şi ce porunceşte ia fiinţă.
Psalmii, 148:1-5 confirmă:
1
Lăudaţi pe DOMNUL!
Lăudaţi pe DOMNUL din înălţimea cerurilor,
Lăudaţi-L în locurile cele înalte!
2
Lăudaţi-L toţi îngerii Lui!
Lăudaţi-L, toate oştirile Lui!
3
Lăudaţi-L, soare şi lună,
Lăudaţi-L, toate stelele luminoase!
4
Lăudaţi-L, cerurile cerurilor,
Şi voi, ape, care sunteţi mai presus de ceruri!
5
Să laude Numele DOMNULUI,
căci El a poruncit şi au fost făcute…
Deci, în gândirea evreiască, Cuvântul lui Dumnezeu crease Universul... iar Ioan
1:3 revelează acest lucru în mod suplimentar:
27

28. 3 Toate lucrurile61 prin El (Cuvântul) au fost făcute62
şi fără El n-a fost făcut
nimic din ce a fost făcut.
ROLUL CUVÂNTULUI ÎN REVELAŢIE:
Autori şi texte:
• Legea: Moise, Genesa 15:1;
• Profeţii: Ieremia 1:1-5; Ezechiel 1:3;
• Scrierile: Psalmul 105:42.
În gândirea evreiască Cuvântul lui Dumnezeu nu avea rol numai în creaţie, ci şi
în revelaţie! Când evreii auzeau de „Cuvântul lui Dumnezeu” sau de „Cuvântul
DOMNULUI (YHVH)”, ei se gândeau la „Cuvântul lui Dumnezeu” care vorbise în
vechime! Şi când „Cuvântul lui Dumnezeu” vorbise, însemna că Însuşi Dumnezeu
vorbise, pentru că nu se poate separa „Cuvântul lui Dumnezeu” de Dumnezeu! Nu se
poate face o distincţie între Dumnezeu şi Cuvântul Său! Cuvântul lui Dumnezeu era,
deci, Însuşi Dumnezeu!!!
(Întrebare pastorală: oamenii care nu se ţin de cuvânt, păcătuiesc, după cum spune
Romani 1:31, cu privire la „călcătorii de cuvânt”... Dar noi: cum stăm noi cu respectarea
cuvântului dat?...)
MOISE afirmă:
Genesa, 15:1:
„Cuvântul DOMNULUI (YHVH) a vorbit lui Avram...”
Înseamnă că DOMNUL a vorbit lui Avram!
PROFEŢII confirmă:
Ieremia, 1:1-5:
„Cuvântul DOMNULUI (YHVH) a vorbit lui Ieremia...”
Înseamnă că DOMNUL i-a vorbit lui Ieremia.
Ezechiel 1:3:
„Cuvântul DOMNULUI (YHVH) a vorbit lui Ezechiel...”
Înseamnă că DOMNUL i-a vorbit lui Ezechiel!...
SCRIERILE subliniază:
Psalmii, 105:42:
Căci Şi-a adus aminte de Cuvântul Lui cel sfânt,
Şi de robul Său Avraam.
(Vezi şi Psalmul 119, etc)
Deci, în gândirea evreiască, Cuvântul lui Dumnezeu Îl revela pe Dumnezeu...
iar Evanghelia după Ioan, 1:18 confirmă acest lucru, spunând:
18 Pe Dumnezeu nimeni nu L-a văzut vreodată;
61
Termenii care apar în text cu caractere italice nu apar în textul original, ci se subînţeleg; aici, se
subînţelege termenul „lucrurile”.
62
Ginomai: a deveni, a se face, a lua fiinţă.
28

29. singurul născut, Dumnezeu,
Cel fiind în sânul Tatălui,
Acela L-a făcut cunoscut.
CUVÂNTUL DOMNULUI INFUZEAZĂ VIAŢĂ:
Autori şi texte:
• Legea: Moise, Genesa 15:6;
• Profeţii: Ezechiel 37:1-14;
• Scrierile: Psalmul 107:20.
MOISE afirmă:
Genesa, 15:6:
„Cuvântul DOMNULUI (YHVH) i-a vorbit astfel (unui cuplu sterp): "...cel ce va
ieşi din tine, acela va fi moştenitorul tău."”
PROFEŢII confirmă:
Ezechiel, 37:1-14:
1
Mâna DOMNULUI a venit peste mine, şi m-a luat în Duhul DOMNULUI, şi m-a pus în
mijlocul unei văi pline de oase.
2
M-a făcut să trec pe lângă ele, de jur împrejur, şi iată că erau foarte multe pe faţa văii, şi
erau uscate de tot.
3
El mi-a zis:
„Fiul omului, vor putea oare oasele acestea să învie?” Eu am răspuns:
„DOAMNE, Dumnezeule, tu ştii lucrul acesta!”
4
El mi-a zis:
„Proroceşte despre oasele acestea, şi spune-le: "Oase uscate, ascultaţi Cuvântul
DOMNULUI!
5
Aşa vorbeşte/cuvântează DOMNUL Dumnezeu către oasele acestea: "Iată că voi face să
intre în voi un duh, şi veţi învia!
6
Vă voi da vine, voi face să crească pe voi carne, vă voi acoperi cu piele, voi pune duh în
voi, şi veţi învia. Şi veţi şti că Eu sunt DOMNUL."”
7
Am prorocit cum mi se poruncise. Şi pe când proroceam, s-a făcut un vuiet, şi iată că s-a
făcut o mişcare, şi oasele s-au apropiat unele de altele!
8
M-am uitat, şi iată că le-au venit vine, carnea a crescut, şi le-a acoperit pielea pe
deasupra; dar nu era încă duh în ele.
9
El mi-a zis:
„Proroceşte, şi vorbeşte duhului! Proroceşte, fiul omului, şi zi duhului: "Aşa vorbeşte
DOMNUL Dumnezeu: ‚Duhule, vino din cele patru vânturi, suflă peste morţii aceştia, ca
să învie!’"”
10
Am prorocit, cum mi se poruncise. Şi a intrat duhul în ei, şi au înviat, şi au stat pe
picioare: era o oaste mare, foarte mare la număr.
11
El mi-a zis:
„Fiul omului, oasele acestea sunt toată casa lui Yisra’el. Iată că ei zic: "Ni s-au uscat
oasele, ni s-a dus nădejdea; suntem pierduţi!"
29

30. 12
De aceea, proroceşte, şi spune-le: "Aşa vorbeşte/cuvântează DOMNUL Dumnezeu:
‚Iată, vă voi deschide mormintele, vă voi scoate din mormintele voastre, poporul Meu, şi
vă voi aduce iarăşi în ţara lui Yisra’el.
13
Şi veţi şti că Eu sunt DOMNUL, când vă voi deschide mormintele, şi vă voi scoate din
mormintele voastre, poporul Meu!
14
Voi pune Duhul Meu în voi, şi veţi trăi; vă voi aşeza iarăşi în ţara voastră, şi veţi şti că
Eu, DOMNUL, am vorbit/cuvântat şi am făcut’, zice DOMNUL."”
„Prooroceşte, spune, vorbeşte/cuvântează, zi, Eu, DOMNUL, am vorbit şi am făcut“ →
forţa învierii prin Cuvântul DOMNULUI şi prin Duhul DOMNULUI.
SCRIERILE subliniază ceea ce Moise a afirmat şi Profeţii au confirmat:
Psalmii, 107:19,20:
19
Atunci, în strâmtorarea lor, au strigat către DOMNUL,
Şi El i-a izbăvit din necazurile lor;
20
A trimis cuvântul Său şi i-a tămăduit,
Şi i-a scăpat de groapă.
Deci, în gândirea evreiască, Cuvântul DOMNULUI avea rol şi în infuzarea
vieţii...iar Ioan 1:4 confirmă acest lucru, spunând:
„În El era viaţă, şi viaţa era lumina oamenilor.”
Aşadar, despre acest Cuvânt cu autoritate în creaţie, în revelaţie şi în viaţă
vorbeşte apostolul Ioan.
Merită să ridicăm întrebarea: „în ce limbă a vestit Ioan, Yochanan, Evanghelia?”
Ţinând cont de mediul în care trăia apostolul, răspunsul este nuanţat, conţinând atât
bănuieli, cât şi certitudini. Oare evangheliza el în ebraică? Extrem de improbabil, în
vremea sa ebraica era utilizată doar ca limbă liturgică. Evangheliza el în greacă? Cu
certitudine, pentru că aceasta este limba în care a scris şi operele sale, Evanghelia,
Epistolele şi Apocalipsa. A evanghelizat el şi în aramaică? Foarte probabil că da, întrucât
aceasta era limba pe care evreii o vorbeau în primul veac.
Însă, dacă apostolul Yochanan a predicat Evanghelia şi în aramaică, atunci pentru
„Cuvânt” el trebuie să fi folosit termenul Memra, după cum apare el în Targum-uri. Aici
merită să facem un excurs cu privire la literatura Targum-urilor.
„LA ÎNCEPUT, ERA MEMRA...”
EXCURS
30

31. Targum-urile despre care am vorbit mai sus erau traduceri ale Tanakh-ului
(Vechiul Testament) în limba aramaică, traduceri care aveau şi interpretări midraşice,
note explicative. Dacă am adapta la conceptul la cultura neo-protestantă a României
anului 2012, am putea spune că ele erau un fel de „Biblia cu explicaţii”, sau, mai corect,
„Biblia de studiu pentru o viaţă deplină”. În limba aramaică, termenul „Cuvânt” este
MEMRA şi apare de 596 ori.
În aceste Targum-uri, Memra este Cuvântul creator al lui Dumnezeu şi chiar este
identificat cu Dumnezeu!63
De exemplu, la Deuteronomul, 33:27 apare o explicaţie:
Dumnezeul cel veşnic este un loc de adăpost,
Şi sub braţele Lui cele veşnice este un loc de scăpare.
El a izgonit pe vrăjmaş dinaintea ta,
Şi a zis: „Nimiceşte-l.”
Targum-ul Onqelos oferă o notă explicativă:
„Aceste braţe veşnice sunt Memra, Cuvântul prin care a fost creată lumea.”
În Targum-uri, omul este creat prin Memra, Cuvântul creator al lui Dumnezeu,
Avraham este socotit neprihănit/îndreptăţit prin Memra, Yaakov promite că Memra va fi
Dumnezeul lui, dacă-l protejează în călătoria lui, Moise se roagă lui Memra şi Sămânţa
lui YYisra’el este socotită neprihănită/îndreptăţită prin Memra.
Un element de noutate – şi de teologie reacţionară – este acela că atunci când
creştinii au început să spună: „Cuvântul/Memra este Iisus/Yeşua, Hristos/Mesia”, rabinii
au încetat să mai folosească termenul Memra în scrierile lor.
„... era Cuvântul...” în gândirea audienţei eleniste
Cuvântul (ὁ λόγος, ho logos, Strong G 3056): ceva spus (incluzând gândul); prin
implicaţie, o temă (subiect al discursului), de asemenea raţiune, raţionament (facultatea
mentală sau motivul; prin extensie, un calcul, o evaluare; în special (cu art. hotărât la
Ioan) Expresia dumnezeiască (adică, Hristos).
Autori şi texte:
Francis E. Peters, Termenii filozofiei greceşti.
• Heraclit: Despre natură (Peri phuseon);
• Platon: Phaidon 76b; Theaitetos 201c-d;
• Aristotel: Politica, 1332a, Etica Nicomahică II, 1103b; 1144b; V, 1134a;
• Şcoala stoică: (acest subcapitol este în curs de elaborare);
• Philon alexandrinul: (acest subcapitol este în curs de elaborare).
63
A se vedea şi Apocalipsa, 19:13, unde regăsim Cuvântul lui Dumnezeu, fie el Dabar,Memra sau Logos.
31

32. Termenul logos era încărcat de sensuri, pe care grecii i le atribuiseră în timp.
Grecii ştiau cam tot ce se poate şti despre termenul logos, ei filosofau asupra acestui
termen şi-l frământau de 600 de ani deja.
Primul care problematizase conceptul de Logos fusese Heraclit, „obscurul”, din
Efes, chiar din cetatea unde locuia acum Ioan!!! Providenţa lui Dumnezeu orchestrase
lucrurile astfel încât Ioan dădea un răspuns peste timp lui Heraclit...
Heraclit64 spunea că logos-ul este un principiu subiacent de organizare a
universului... dar şi proporţie...
Apoi apăruse Platon, care îmbogăţea conceptul de Logos, spunând că acesta este
o explicaţie veritabilă, analitică: „...O caracteristică a adevăratei cunoştinţe (episteme)
este capacitatea de a oferi raţiune (logos) a ceea ce cunoaştem.”
Pentru Aristotel, discipol al lui Platon, logos-ul era raţiune, raţionalitate, mai cu
seamă în context etic (Pol. 1332a, Eth. Nich. V, 1134a) şi frecvent în sintagma „raţiune
dreaptă” (Eth. Nich., II, 1103b; 1144b).
Şcoala de gândire stoică dădea logos-ului alte definiţii; una era că logos-ul este o
formulă divină şi universală de organizare. Logos-ul era forţa activă şi creatoare din
univers, logos-ul era Dumnezeu!
Teoria lingvistică a stoicilor distingea între: logos-ul interior /gândirea, şi logos-ul
exterior/ vorbirea (SVF, II, 135; Sextus Empiricus, Adv. Math. VIII, 275), dar logos-ul,
luat integral, era „discurs”, or grecii erau mari amatori de a asculta discursuri, întrucât
discursul oratoric arăta valoarea şi calitatea unui om. Exprimat altfel, discursul era
extensia personalităţii omului, discursul era omul în sine!
Grecii analizau discursurile oamenilor:
• Erau atenţi la vocabular: era oratorul un om citit şi informat, sau avea un orizont mai
redus?
• Erau atenţi la gramatica oratorului: respecta acesta regulile gramaticale sau le
încălca?
• Erau atenţi la gândirea oratorului: îşi prezenta el ideile într-un mod logic-coerent,
avea el un sistem filosofic închegat sau bătea câmpii?...
Discursul, deci, revela înţelepciunea interioară şi personalitatea oratorului...
Un alt personaj important în definirea conceptului de logos a fost Philon evreul
(sau alexandrinul).
Acest personaj a încercat o sinteză între Sfânta Scriptură şi filosofia grecească.
Pentru el, Logos-ul era Raţiunea Divină (care cuprinde complexul arhetipal al ideilor ce
vor servi ca modele creaţiei...), intelectul divinităţii, care se exteriorizează sub forma
Universului accesibil numai inteligenţei. El este transcendent şi este divinitate, dar Philon
este foarte atent să nu spună că logos-ul ar fi Dumnezeu, ci zice că este „fiul mai mare al
lui Dumnezeu”. O dată cu crearea lumii vizibile, logos-ul începe să joace un rol imanent
ca „pecete” a creaţiei, despre care stoicii spuneau că este „liantul Universului”.
Philon mai înţelege că logos-ul are un rol distinct în creaţie, fiind cauza
instrumentală: adică, Dumnezeu a creat prin el toate lucrurile...
64
Pentru că la o notă de subsol anterioară vorbeam despre dragostea faţă de frumuseţea relaţiilor care se pot
decela între culturi aflate la mare timp şi distanţă unele de altele, aici adăugăm că, aproximativ în aceeaşi
perioadă, în China, Lao Tze scria că tao este principiul generator al Universului (comparabil în parte cu
logos-ul heraclitic), sau esenţa naturală a lucrurilor.
32

33. Acum, după ce am trecut în revistă concepţii despre logos, putem trage nişte
concluzii:
Logos este facultatea de a raţiona, de a rosti şi da definiţii, precum şi
principiul de organizare a universului în mod raţional şi proporţionat...
Logos-ul, Cuvântul, Îl arată pe Dumnezeu: fie este „fiul mai mare al lui
Dumnezeu”, fie este chiar Dumnezeu.
Prin Logos au fost făcute toate lucrurile, el este lumina arhetipală, din care
izvorăsc toate lucrurile.
Pescarul teolog spune în versetul 1:
„La început era Logos-ul, adică la început era Raţiunea divină, rostită prin
Cuvântul divin, arătate în lume prin organizarea raţională – şi nu haotică – a Universului.
Înainte să fi existat orice lume, spaţiu sau timp, Cuvântul, Logos-ul, exista şi Îl arăta pe
Dumnezeu, întrucât Logos-ul era cu Dumnezeu ...şi Logos-ul era chiar Dumnezeu!”
Y Y Y
Capitolul al VII-lea
33

34. EVANGHELIA DUPĂ IOAN, 1:1c:
„...CUVÂNTUL ERA CU DUMNEZEU...”/
ὁ λόγος ἦ ν πρὸ ς τὸ ν θεόν
„...Cuvântul era cu Dumnezeu...” în gândirea maselor evreieşti
Înainte de început, înainte de începutul Universului creat de Dumnezeu, înainte de
începutul timpului şi al istoriei, Cuvântul era cu Dumnezeu! Cuvântul este pre-existent
creaţiei spaţio-temporale. Cuvântul era cu Dumnezeu din veşnicie!
Lucrul acesta nu-i nedumerea pe evrei. Ei afirmau că înainte de Creaţiune, existau
deja câteva „entităţi” – dacă pot fi desemnate în acest fel. Dăm un citat din Talmud:
Există şapte lucruri care au fost create înainte ca Universul să fi dobândit existenţă.
Acestea sunt: Torah, pocăinţa, Paradisul, Ghe-Hinom, tronul slavei, templul ceresc şi
Numele lui Mesia.
Talmudul, Pesachim 54a.
Desigur, despre această pre-existenţă se vorbea sub raport ideatic, întrucât toate
aceste elemente enumerate au existat dintotdeauna „în Dumnezeu”. Se poate oare
concepe că în veşnicia trecută a existat „un timp” în care El să nu se fi gândit la ele?
Torah, de exemplu, este expresia caracterului perfect neprihănit şi sfânt al lui Dumnezeu.
Să fi existat oare „un moment” în veşnicia trecută în care Torah să nu fi existat şi El să o
fi creat?... Este limpede, aşadar, că evreii se înşelau atunci când ziceau că acestea au fost
create. Aici, însă, altceva vrem să reliefăm: evreii credeau că înainte să fi fost făcută
Creaţiunea existaseră unele „entităţi” (Numele lui Mesia, adică Însuşi Mesia, fiind unul
dintre ele) care erau „cu Dumnezeu”. Or, dacă acestea existau înainte de Creaţiunea
spaţio-temporală, atunci acestea pot fi numai veşnice.
Un alt exemplu despre entitate eternă: Numele lui Mesia. Sfânta Scriptură afirmă
eternalitatea acestui Nume, a acestei persoane:
Şi tu, Betleeme Efrata,
Măcar că eşti prea mic între cetăţile de căpetenie ale lui Iuda,
Totuşi din tine Îmi va ieşi Cel ce va stăpâni peste Yisra’el,
Şi a Cărui obârşie se suie până în vremuri străvechi,
Până în zilele veşniciei.65
Mica, 5:2.
Revenind la fragmentul de verset analizat: gândirea evreiască folosea o sintagmă
pentru a desemna această dulce comuniune, iar Ioan nu ezită s-o întrebuinţeze în versetul
18, când spune despre Cuvânt că Acesta „este în sânul Tatălui” (v. 18). În iudaism, sânul/
pieptul semnifică o părtăşie apropiată, o relaţie sufletească intimă: vezi Evanghelia după
Luca, 16:22,23, unde Lazăr era „în sânul lui Avraham”, sau chiar Ioan care, în
65
Versiunea Dumitru Cornilescu, 1923.
34

35. Evanghelia după Ioan, 13:23,25, stătea la masă culcat pe sânul lui Yeşua, sau Ioan,
21:20.66
„...Cuvântul era cu Dumnezeu...” în gândirea elenistă
Pentru a analiza fragmentul al treilea din versetul inaugural al Prologului-Petikhta
apostolului Yochanan, trebuie să conştientizăm semnificaţiile unei prepoziţii micuţe,
grecescul πρὸς, tradus în limba română prin cuvântul „cu”. În limba greacă termenul nu
semnifica doar „cu”, ci sugera mai mult decât atât: intimitate, apropiere, părtăşie,
comuniune, faţă către faţă. Altfel spus, „Cuvântul era cu (faţa spre) Dumnezeu”,
„Cuvântul avea o caldă părtăşie sau o comuniune intimă cu Dumnezeu!”
ATENŢIE: nu poţi avea părtăşie apropiată, o relaţie sufletească intimă cu un
cuvânt sau cu un lucru, ci numai cu o persoană!...67 Aşadar, Cuvântul şi Dumnezeu sunt
două entităţi distincte, între care exista o relaţie foarte apropiată, intimă. Vom vedea mai
jos ce anume voia să spună apostolul.
„...Cuvântul era cu Dumnezeu...” în gândirea iudeo-creştinilor
Folosind prepoziţia „cu”, Yochanan spune în mod voalat cel puţin două lucruri:
primul este acela că Logos-ul, Cuvântul, este o individualitate în sine însăşi, o entitate
distinctă de Dumnezeu, care nu poate fi confundată cu Dumnezeu. Al doilea lucru este
acela că Logos-ul, distinct de Dumnezeu, avea totuşi o relaţie cu Dumnezeu, şi nu una
oarecare, şi nu una oarecare, ci o relaţie dialogică. Luând în consideraţie şi afirmaţiile 1a
şi 1b, legate de „începuturi”, conchidem că între Logos şi Dumnezeu exista o comuniune
intimă încă înainte de Creaţiune, de începuturile eonilor, ale veacurilor şi ale lumilor.
Y Y Y
Capitolul al VIII-lea
66
Şi alte limbi mai păstrează acest concept. În limba engleză, de pildă, există o sintagmă care numai recent
a căzut în desuetudine, bosom friend, care, ad-litteram, s-ar traduce „prieten de sân”. Desigur, ar fi eronat
să fie tradus altfel decât „prieten intim”.
67
În Întâia epistolă a apostolului Ioan, 1:2, apostolul va repeta ideea, ca şi cum ar fi un leitmotiv: „pentru
că viaţa a fost arătată, şi noi am văzut-o, şi mărturisim despre ea, şi vă vestim viaţa veşnică, viaţă care era
la Tatăl, şi care ne-a fost arătată.” Această prepoziţie, „la”, este, de fapt, pros, „cu faţa spre, aflat într-o
dulce părtăşie cu.”
35

36. EVANGHELIA DUPĂ IOAN, 1:1d:
„...CUVÂNTUL ERA DUMNEZEU”/ θεὸ ς ἦ ν ὁ λόγος
„...Cuvântul era Dumnezeu” în gândirea maselor evreieşti
Cuvântul pre-existent creaţiei, Cuvântul care era în prezenţa lui Dumnezeu şi avea
o comuniune intimă cu El, Cuvântul, deci... era Dumnezeu!
Pentru evrei, afirmaţia nu era din cale-afară de uluitoare, întrucât am văzut înainte
că atunci când apărea Cuvântul lui Dumnezeu, Dabar, Memra, era vorba despre
Dumnezeu Însuşi.
Când vom ajunge să analizăm versetul 14, care spune că Logos-ul, Cuvântul, care
era Dumnezeu, S-a făcut om, vom vedea oroarea pe care o resimţeau mulţi evrei (de
atunci şi de acum) vizavi de această consecinţele teologice ale acestei afirmaţii tranşante.
„...Cuvântul era Dumnezeu” în gândirea elenistă
Nici pentru greci afirmaţia nu era foarte şocantă, întrucât am văzut înainte că
mulţi asociau şi identificau Logos-ul cu Dumnezeu. Am spus că pentru stoici logos-ul,
Cuvântul, era o formulă divină şi universală de organizare, logos-ul era forţa activă şi
creatoare din Univers, logos-ul era Dumnezeu!
„...Cuvântul era Dumnezeu” în gândirea barbară
Nu insistăm asupra modului în care barbarii, adică ne-evreii care nu erau nici
romani, nici greci sau elenizaţi, interpretau afirmaţia „Cuvântul era Dumnezeu”. Probabil
că afirmaţia Apostolului nu-i mira foarte tare, întrucât barbarii (nu mai mult decât greco-
romanii), considerau că omenirea luase fiinţă în urma unei naraţiuni a zeilor, sau a unei
naraţiuni dedublate de gesturi, de fapte, alcătuind povestiri dramatizate. Ca atare,
expresia „Cuvântul era Dumnezeu”, sau „Zeii au întemeiat lumea prin intermediul
povestirilor”, „Zeii au dat fiinţă lumii povestind-o” era cam totuna. Eugen Simion, care-l
tâlcuieşte pe Mircea Eliade în Încercarea labirintului, se exprimă admirabil: „A povesti
înseamnă a prelungi într-o existenţă profană întâmplările mari narate de mituri...”68
„...Cuvântul era Dumnezeu” în gândirea iudeo-creştinilor 69
68
Eugen Simion, în „Postfaţă” la volumul Mircea Eliade, Proză fantastică, V, „La umbra unui crin”, Edit.
Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 1992, p. 210.
69
Apocalipsa, 19:13: „El („Cel credincios” şi „Cel adevărat” din v. 11) era îmbrăcat cu o haină muiată în
sânge. Numele Lui este: „Cuvântul lui Dumnezeu”.
36

37. Aserţiunea de la care pornim în acest subpunct este aceea că traducerea
propoziţiei θεὸς ἦν ὁ λόγος este „Cuvântul era Dumnezeu”. De ce nu se poate traduce
„Cuvântul era un dumnezeu”, aşa cum încearcă să-l traducă nişte nou-veniţi – ne referim
la russeliţi (mileniştii) şi la Martorii lui Iehova? Postăm aici trei răspunsuri pertinente
privitoare la această chestiune.
Primul răspuns este preluat din cartea Teologie sistematică, de Wayne Grudem, în
traducerea lui Dinu Moga (care, pe alocuri, este doar aproximativă, după cum se va vedea
mai jos):
Articolul hotărât grecesc ho nu apare în faţa termenului grecesc Theos, Dumnezeu, dar
propoziţia respectă o regulă obişnuită a gramaticii limbii eline, iar absenţa articolului
hotărât indică faptul că Dumnezeu este predicatul70 şi nu subiectul propoziţiei. Aceasta
este regula lui Colwell, care spune că în propoziţii legate prin verbul a fi (eimi), un
substantiv predicativ hotărât71 în mod obişnuit pierde articolul hotărât când precedă
verbul, dar subiectul propoziţiei, dacă este hotărât, va reţine articolul hotărât. Prin
urmare, dacă Ioan a vrut să afirme: „Cuvântul era Dumnezeu” (Ioan 1:1) exact acesta era
modul în care trebuia s-o spună. (Studii gramaticale recente au confirmat şi chiar întărit
regula originală a lui Colwell: vezi Lane C. McGaughy, Toward a Descriptive Analysis
of EINAI as a Linking Verb in the New Testament [SBLDS 6; Missoula, Mont.; SBL,
1972], esp. pp. 49-53, 73-77; şi recenzia de mare importanţă a acestei cărţi de E.V.N.
Goetchius în JBL 95 [1976]: 147-149.)
Sigur că dacă Ioan ar fi dorit să zică „Cuvântul era un dumnezeu” (folosind un predicat
nehotărât, „un dumnezeu”), ar fi putut scrie şi în felul acesta, deoarece de la început n-ar
fi existat articol hotărât care să fie eliminat. Dacă lucrurile ar fi stat aşa, atunci în context
ar fi trebuit să existe anumite indicii care să arate că Ioan s-a folosit de cuvântul theos ca
să vorbească despre o fiinţă cerească, dar care să nu fie pe deplin divină. Aşa că se naşte
întrebarea: despre ce fel de Dumnezeu (sau „dumnezeu”) vorbeşte Ioan în acest context?
Oare vorbeşte el despre singurul şi adevăratul Dumnezeu care a creat Cerurile şi
Pământul? În acest caz, theos a fost hotărât, dar a eliminat articolul hotărât ca să arate că
este un substantiv predicativ72. Sau Ioan vorbeşte despre un alt fel de fiinţă cerească („un
dumnezeu”) care nu este singurul Dumnezeu adevărat? În acest caz theos a fost nehotărât
şi n-a avut niciodată un articol hotărât.
Contextul răspunde clar acestei întrebări. Pe baza celorlalte întrebuinţări ale cuvântului
theos unde are înţeles de „Dumnezeu” în versetele 1,2,6,12,13 şi altele, şi pe baza
cuvintelor introductive care amintesc de Genesa 1:1 („La început”), putem deduce clar că
Ioan vorbeşte despre singurul şi adevăratul Dumnezeu care a creat Cerurile şi pământul.
Ca urmare, înseamnă că şi cuvântul theos din v. 2 trebuie înţeles tot ca o referire la
acelaşi Dumnezeu.73
Pe site-ul http://noultestament.orthoblog.ro/index.php?pid=47&mid&lg=ro,
Marian Buşoi aduce şi el argumente demne de luat în seamă. Rugăm doar cititorii ca,
acolo unde Marian Buşoi scrie despre „predicat nominativ”, să înlocuiască cu sintagma
corectă „predicat nominal”.
70
Aici Dinu Moga ar fi trebuit să traducă „nume predicativ”. N. ns.
71
Aici Dinu Moga ar fi trebuit să traducă „nume predicativ exprimat prin substantiv cu articol hotărât”. N.
ns.
72
Aici Dinu Moga ar fi trebuit să traducă „nume predicativ”. N. ns.
73
Wayne Grudem, Teologie sistematică, Edit. Făclia, Oradea şi Edit. Universităţii Emanuel, Oradea, trad.
D. Moga, 2004, nota p. 248.
37

38. Unii traduc construcţia S-PN θεὸς ἦν ὁ λόγος prin „Cuvântul era un dumnezeu”, însă
împotriva traducerii lor ar fi câteva argumente:
a) în limba greacă, articolul este subînţeles, mai ales atunci când respectivul substantiv
nearticulat se găseşte articulat într-o propoziţie anterioară. Acest lucru se întâmplă şi aici,
deoarece propoziţia precedentă este: καὶ ὁ λόγος ἦν πρὸς τὸν θεόν = Şi Cuvântul era cu
Dumnezeu, iar θεόν (Dumnezeu) este articulat (τὸ ν θεόν). Prin urmare, repetarea
articolului este inutilă;
b) într-o construcţie S-PN este necesar să se facă diferenţa între subiect şi predicatul
nominativ. În cazul nostru, era necesar să ştim care este substantivul pe care se pune
accent: Cuvântul sau Dumnezeu? Există două modalităţi pentru a pune emfază pe subiect:
1. subiectul rămâne articulat, iar predicatul nominativ rămâne nearticulat. Astfel, putem
şti care este subiectul; 2. ambele substantive sunt articulate, iar subiectul apare primul în
propoziţie. Însă, ţinând cont de punctul a), este clar că s-a folosit prima modalitate de
emfază a subiectului.
O altă explicaţie importantă în legătură cu construcţiile S-PN poate să elimine şi unele
probleme de interpretare. Unii pun semn de egalitate între subiect şi predicatul nominativ.
De aceea şi preferă să traducă „un dumnezeu”, în loc de „Dumnezeu”. Pentru că susţin că
atâta timp cât Cuvântul era cu Dumnezeu, el nu poate fi în acelaşi timp şi identic cu
Dumnezeu. De aceea, Ioan sigur nu a vrut să spună „Cuvântul era Dumnezeu”. Aceştia
au dreptate când spun că nu poate fi Cuvântul identic cu Dumnezeu. Dar greşesc în
interpretare (şi, implicit, în traducere). Construcţiile S-PN exprimă cel mai adesea o
relaţie de apartenenţă (subset). Înţelesul este că Dumnezeu este o clasă mai mare, din care
Cuvântul face parte. Mai mult, lipsa articolului dinaintea substantivului θεὸς
("Dumnezeu") adjectivizează oarecum substantivul. După cum spune Chemnitz (şi alţi
gramaticieni), θεὸς fără articol exprimă esenţa/fiinţa divină, pe când θεὸς cu articol
exprimă persoana divină. Deci aici nu se afirmă că Dumnezeu şi Cuvântul sunt aceeaşi
persoană, ci că au aceeaşi fiinţă. Deci, traducând literar, am putea spune că „Fiinţa
Cuvântului era Dumnezeirea”.74
La aceleaşi rezultate a ajuns şi doamna prof. gr. I Mirela Ianc, MA, care, într-o
corespondenţă personală, a scris următoarele:
Relaţia subiect-nume predicativ
în Ioan, 1:1d
Subiectul este partea principală de propoziţie care arată cine săvârşeşte acţiunea
exprimată de predicatul verbal, cine suportă acţiunea unui verb la diateza pasivă sau cui i
se atribuie o însuşire ori o caracteristică exprimată prin numele predicativ.75
Altfel spus, subiectul este partea principală de propoziţie despre care se spune
ceva cu ajutorul predicatului sau care arată despre cine sau despre ce se vorbeşte în
propoziţie.
74
http://noultestament.orthoblog.ro/index.php?pid=47&mid&lg=ro
75
Academia Română, Gramatica limbii române, Vol II, Editura Academiei Române, Bucureşti 2005, p.
313.
38

39. Verbul copulativ este un instrument gramatical care nu are înţeles de sine stătător
şi care face legătura între subiect şi numele predicativ
Numele predicativ este partea predicatului nominal prin care se identifică sau se
califică subiectul, el implica atât subiectul cât şi verbul copulativ.76
NUME PREDICATIV / SUBIECT (NP / S)
1. STRUCTURI-TIP:
A.Cuvântul era Dumnezeu
B.Dumnezeu era Cuvântul.
C.Cuvântul era Dumnezeul.
D.Dumnezeul era Cuvântul.
2. SOLUŢII:
A. Cuvântul = S; Dumnezeu = NP
B. Cuvântul = S; Dumnezeu = NP
C. Dumnezeul = S; Cuvântul= NP
D. Dumnezeul = S; Cuvântul= NP
3. COMENTARIU
0. Problema propriu-zisă a deosebirii celor două funcţii se pune în situaţia în care numele
predicativ identifică sau califică subiectul, iar modul de construcţie (parte de vorbire, caz)
le este identic sau aproape identic:
Ioan (S) este evanghelistul (NP) despre care ţi-am vorbit;
Ioan (S) este un mare evanghelist. (NP)
0.1. O primă departajare se obţine prin degajarea valorii de calificare a numelui
predicativ, asociată cu realizarea „substantiv nedeterminat definit”, care în planul formei
înseamnă „substantiv nearticulat sau articulat cu articol nehotărât.
De aceea toate contextele în care apar cele două funcţii cu realizări identice sau aproape
identice pot fi grupate în două categorii:
(1) UNA dintre funcţii, totdeauna aceeaşi - NUMELE PREDICATIV, SE EXPRIMĂ
printr-un SUBSTANTIV NEARTICULAT sau articulat nehotărât, iar cealaltă, totdeauna
aceeaşi - SUBIECTUL, se exprimă prin orice altceva (vezi, mai jos, 1.)
(2) NICI UNA dintre funcţii NU SE EXPRIMĂ printr-un SUBSTANTIV
NEARTICULAT sau articulat cu articol nehotărât (vezi, mai jos, 2.).
1. Numele predicativ se exprimă prin SUBSTANTIV NEARTICULAT sau
ARTICULAT CU ARTICOL NEHOTĂRÂT şi CALIFICĂ SUBIECTUL. Indiferent
de poziţia celor doi termeni unul faţă de celălalt, repartizarea pe funcţii rămâne
aceeaşi: substantivul nearticulat (sau articulat nehotărât) = NP; celălalt termen
(indiferent de partea de vorbire prin care se exprimă) = S, ca în exemplele:
(1) Cuvântul era Dumnezeu
(2) Dumnezeu era Cuvântul.
76
Ibidem, p. 263.
39

40. unde substantivul Cuvântul=Subiect, deoarece este articulat cu articol hotărât şi aflat în
relaţie cu substantivul Dumnezeu= Nume predicativ, deoarece este nearticulat.
2. Nici una dintre cele două funcţii nu se exprimă prin SUBSTANTIV NEARTICULAT
sau ARTICULAT CU ARTICOL NEHOTĂRÂT:
(3) Cuvântul era Dumnezeul.
(4) Dumnezeul era Cuvântul.
Din punctul de vedere al înţelesului, între cei doi termeni se stabileşte un raport de
echivalenţă contextuală (A=B).
În plan logic, spunem că sferele noţiunilor exprimate de aceştia se suprapun, se
acoperă reciproc, mai mult sau mai puţin perfect.
În gramatică se spune că, în asemenea situaţii, un TERMEN, totdeauna acelaşi -
NUMELE PREDICATIV, IDENTIFICĂ PE CELĂLALT, totdeauna acelaşi - SUBIEC-
TUL.
Datorită acestei identităţi contextuale, asemănătoare relaţiei de echivalenţă
matematică între două elemente, se pune pentru cei doi termeni, problema „care pe care
identifică” sau, altfel spus, care este termenul identificat (pasiv) şi care este termenul
identificator (activ). De răspunsul la această întrebare depinde nemijlocit interpretarea
sintactică a celor doi termeni, respectiv repartizarea lor pe funcţii: SUBIECT =
TERMENUL IDENTIFICAT; NUME PREDICATIV = TERMENUL
IDENTIFICATOR.
Pentru formularea unei decizii în acest sens, în analizele gramaticale se folosesc,
mai mult sau mai puţin explicit, diferite mijloace şi criterii, inegale ca importanţă,
proprietate şi grad de concludenţă:
 înţelesul (criteriul logico-psihologist);
 întrebările;
 transformarea «atributivă»;
 accentul şi intonaţia;
 concordanţa de număr şi persoană etc,
toate implicând într-un fel sau altul conceptul de SUCCESIUNE LINEARĂ (= topica
termenilor şi „derularea” în timp a gândirii, a mecanismelor psihologice care stau la baza
comunicării).
În acest sens, considerăm că repartizarea pe funcţii urmează modelul:
Subiect (locul I) + Verb copulativ + Nume Predicativ (locul al II-lea).
Schimbând ordinea prin permutarea termenilor, se schimbă şi funcţiile, respectiv
S devine NP, iar NP devine S:
(3) Cuvântul era Dumnezeul.
(4) Dumnezeul era Cuvântul.
unde
(3) Dumnezeul = S; Cuvântul= NP
(4) Dumnezeul = S; Cuvântul= NP
Ambele poziţii le avem în următoarele versuri din Luceafărul de Mihai Eminescu:
Iar cerul (S) este tatăl (NP) meu
Şi mumă-mea (S) e marea (NP).
40

41. OBSERVAŢIE. Această „inversare”, teoretic totdeauna posibilă, este limitată
practic de realitatea textului concret, în sensul că uneori schimbarea locului celor două
funcţii poate implica sau reclamă importante reorganizări atât ale propoziţiei date, cât şi
ale frazei în care se află.77
Având în vedere relaţia dintre subiect şi nume predicativ, sensul enunţului
Cuvântul era Dumnezeu ar putea fi înţeles sub forma natura Cuvântului era
dumnezeiască.
Acum, revenind la textul nostru, mai prezentăm un motiv pentru care se observă
faptul că se declară nu că Logos-ul ar fi fost un dumnezeu, ci că era chiar Dumnezeu;
motivul, bine fundamentat în istorie, este, într-adevăr, reactiv şi circumstanţial: poate că
evreii n-ar fi contestat că Logos-ul era, cumva, un dumnezeu. În definitiv, Tanakh-ul nu
contesta existenţa altor zeităţi, ci afirma deschis perisabilitatea lor (Exod 15:11; Ier.
10:11; Ps. 82:1,6,7). Însă evreii din perioada post-exilică contestau cu vehemenţă că ar
putea exista vreo entitate în afară de Dumnezeu care să fie Dumnezeu autentic, să aibă
natura dumnezeiască. Altfel spus, erau în total dezacord că ar putea exista ceva sau
cineva care să aibă aceeaşi esenţă ca şi Dumnezeu. Aşadar, indirect, prin respingerea
acestui verset de către evrei încă din timpurile apostolului, se recunoaşte limpede că
Yochanan nu a scris că Logos-ul era „un dumnezeu”, ci chiar Dumnezeu.
Ce mai înseamnă „Cuvântul era Dumnezeu”?... Pentru iudeo-creştini, această
declaraţie zguduitoare scoate în relief faptul că între cele două individualităţi sau entităţi,
Logos-ul şi Dumnezeu, nu numai că exista o relaţie dialogică, o comuniune intimă încă
înainte de Creaţiune, de începuturile eonilor, ale veacurilor şi ale lumilor, ci şi că între ele
există o unitate fiinţială, ontologică, o identitate de esenţă.
Afirmaţia apostolică arată că Logos-ul, Cuvântul, nu poate fi confundat cu
Dumnezeu, dar, cu toate acestea, Logos-ul ERA Dumnezeu78!
Am văzut, deci, modul în care versetul se mişcă de la pre-existenţa eternă sau
eternalitatea Logos-ului, trece prin intercomuniunea personală şi se opreşte în
dumnezeirea intrinsecă.
Privitor la acest adevăr uluitor, David Stern, un credincios evreu mesianic, scria:
Faptul că Dumnezeu Se exprimă, porunceşte, cheamă şi creează este una dintre cele două
teme primordiale ale întregii Biblii (cealaltă fiind dreptatea şi îndurarea Sa şi desfăşurarea
lor în mântuirea omenirii). Această exprimare, această vorbire, acest „cuvânt” este
77
G.G. Neamţu, Teoria şi practica analizei gramaticale, Editura EXCELSIOR, Cluj-Napoca, 1999, p. 298.
78
După cum am mai spus, atunci când şaliach Yochanan, apostolul Ioan, scria această Evanghelie, această
Besorah, „Veste Bună”, el gândea în ebraică. Poate că unii se vor întreba dacă apostolul, atunci când a scris
„Dumnezeu” (Theos, gr.) se gândea la YHVH sau la Elohim? Este mai probabil că se gândea „Dabar (sau
Memra, în aramaică), Logos-ul, era cu YHVH, şi Dabar (sau Memra), Logos-ul, era YHVH”, mai degrabă
decât „Dabar (sau Memra), Logos-ul, era cu Elohim şi Dabar (sau Memra), Logos-ul, era Elohim”,
deoarece Dabar (sau Memra), Logos-ul, apare în forma sa singulară, iar termenul ebraic Elohim semnifică
un plural, nu un singular.
Iar o întrebare de genul „Cuvântul era CU Dumnezeu-YHVH, sau Cuvântul ERA Dumnezeu-YHVH?” este
ridicată de cei care raţionează potrivit structurilor de gândire greceşti, care gândesc disjunctiv, fragmentar,
categorial. Deşi nu putem generaliza, totuşi, evreii ar alege gândirea de tip „şi-şi”, gândirea semitică fiind
mai curând conjunctivă, holistică, integratoare. Spus simplu, Cuvântul era şi cu Dumnezeu, deşi într-un fel
distinct de El, şi era şi Dumnezeu.
41

42. Dumnezeu; un Dumnezeu care nu cuvântează, un Dumnezeu fără Cuvânt, nu este
Dumnezeu. Iar un Cuvânt care nu este Dumnezeu nu realizează nimic.79
Ajunşi aici, gândirea omenească ar încerca, cu semeţie şi aroganţă, să sondeze
modul în care Logos-ul era CU Dumnezeu, fiind totodată EL ÎNSUŞI Dumnezeu.
Recunoaştem deschis că întâlnim o taină care nu poate fi pătrunsă de cugetarea
omenească, raţionamentul filosofic sau teologic nu poate cuprinde acest adevăr. În
consecinţă, ne vom baza numai pe Revelaţia scrisă şi ne vom însuşi această taină prin
credinţă, nu prin vedere sau teologhisire sterilă.80
Încheiem aici prin cuvintele altui evreu devenit credincios mesianic, Mortimer
Adler, profesor de filosofie la Universitatea din Chicago: „Atunci, care ar fi punctul
esenţial al revelaţiei, dacă am putea noi înşine s-o pricepem? Dacă ar fi completamente
comprehensibilă, atunci ar fi doar o altă filosofie.”
Y Y Y
Capitolul al IX-lea
79
(David H. Stern, The Jewish New Testament Commentary, Jewish New Testament Publications, Inc.,
Clarksville, Maryland, USA, 1992, p. 153). Cu ajutorul lui Dumnezeu (be-ezrat ha-Şem) în viitor vom trata
despre relaţiile dintre Cuvântul rostit, Cuvântul scris şi Cuvântul întrupat.
80
O altă taină impenetrabilă prin mijloace raţionale este reprezentată de înomenirea Logos-ului.
42

43. EVANGHELIA DUPĂ IOAN, 1:2
2 Acesta era la început cu Dumnezeu.81
Dar după „început”, a fost Cuvântul întotdeauna cu Dumnezeu?... A fost Cuvântul
întotdeauna după-aceea într-o părtăşie dulce şi apropiată cu Dumnezeu? Şi întotdeauna a
fost Faţa lui Dumnezeu îndreptată spre Cuvânt?...
Dar, în definitiv, ce înseamnă să fii cu faţa spre Dumnezeu, şi Dumnezeu să fie cu
Faţa Lui spre tine? Şi ce înseamnă ca Dumnezeu să-Şi întoarcă Faţa de la tine?...
Mai întâi, vom insera câteva versete care amintesc despre ideea că Faţa lui
Dumnezeu ar fi orientată spre cineva sau spre ceva, expresie care este un antropomorfism
evident.
Să pui pe masă pâinile pentru punerea înainte,
Ca să fie necurmat înaintea Mea.
Exodul, 25:30.
Altfel spus, porunca este: „Să pui pe masă pâinile Feţelor (lekhem ha-Panim), ca să
fie necurmat în faţa Mea.”
24
DOMNUL să te binecuvânteze, şi să te păzească!
25
DOMNUL să facă să lumineze Faţa Lui peste tine, şi să Se îndure de tine!
26
DOMNUL să-Şi înalţe Faţa peste tine, şi să-ţi dea pacea!
Numeri, 6:24-26, celebra „Binecuvântare aharonică” (Birkat cohanim).
Un alt pasaj celebru, invocat uneori ca îndemn adresat naţiunilor cu privire la
pocăinţă, este cel din A doua carte a cronicilor:
...dacă poporul Meu peste care este chemat Numele Meu se va smeri,
se va ruga,
şi va căuta Faţa Mea,
şi se va abate de la căile lui rele,
îl voi asculta din Ceruri,
îi voi ierta păcatul şi-i voi tămădui ţara.
A doua carte a cronicilor, 7:14.
Ultimul pasaj adus în discuţie provine din Psalmul 22, aşa-denumitul Psalm al
Crucii:
Căci El nici nu dispreţuieşte,
Nici nu urăşte necazurile celui nenorocit,
Şi nu-Şi ascunde Faţa de el,
Ci îl ascultă când strigă către El.
Psalmii, 22:24.
81
Versetul 2 întăreşte propoziţia 1a şi 1b din v.1.
43

44. Acum înfăţişăm câteva versete antitetice conceptului de Faţă a lui Dumnezeu
orientată spre cineva, pentru a înţelege ce înseamnă ca Dumnezeu să-Şi întoarcă Faţa de
la om.
Cain a ieşit din Faţa DOMNULUI...
Genesa, 4:16a:
Nu mă lepăda de la Faţa Ta...
Psalmii, 51:11.
Forţând puţin nota, am putea spune că
TOŢI OAMENII SUNT ÎNAINTEA DOMNULUI...
DAR NUMAI UNII SUNT ÎN FAŢA DOMNULUI
Pe ce ne bazăm când facem acest joc de idei? În urmă cu aproape 2000 de ani, din
pieptul Celui crucificat în afara Ierusalimului, a izbucnit un strigăt: „Eli, Eli, lama
sabachtani?”, care semnifica „Dumnezeule! Dumnezeule! Pentru ce m-ai părăsit?...”
Răstignitul cita Psalmul 22, denumit şi „Psalmul crucii”, cum am scris mai sus, psalm
care continuă:
„...Şi pentru ce Te depărtezi,
Fără să-mi ajuţi
Şi fără s-asculţi plângerile mele?” (v. 1b).
În Psalmul acesta se mai spune „Nu Te depărta de mine...” (v. 11). Dumnezeu Îşi
întorsese faţa de la Crucificat, Care, în sufletul Lui, a auzit răspunsul:
1
Nu, mâna DOMNULUI nu este prea scurtă ca să mântuiască,
Nici urechea Lui prea tare ca să audă,
2
Ci nelegiuirile voastre pun un zid de despărţire între voi şi Dumnezeul vostru;
Păcatele voastre vă ascund Faţa Lui şi-L împiedică să v-asculte!
Isaia, 59:1,2.
Atunci, Crucificatul a întrebat în duh: „Cine dintre oameni M-a putut dovedi că
am păcat?” (Ioan, 8:46a.)
Răspunsul care i-a răsunat în suflet a fost:
6
Noi rătăceam cu toţii ca nişte oi, fiecare îşi vedea de drumul lui;
Dar DOMNUL a făcut să cadă asupra Lui nelegiuirea noastră a tuturor.
7
Când a fost chinuit şi asuprit, n-a deschis gura deloc;
Ca un miel pe care-l duci la măcelărie,
Şi ca o oaie mută înaintea celor ce o tund: n-a deschis gura.
8
El a fost luat prin apăsare şi judecată;
Dar cine din cei de pe vremea Lui a crezut că El fusese şters de pe Pământul celor vii
Şi lovit de moarte pentru păcatele poporului meu?
9
Groapa Lui a fost pusă între cei răi,
44

45. Şi mormântul Lui la un loc cu cel bogat,
Măcar că nu săvârşise nici o nelegiuire
Şi nu se găsise nici un vicleşug în gura Lui.
10
DOMNUL a găsit cu cale să-L zdrobească prin suferinţă...
Dar, după ce Îşi va da viaţa ca jertfă pentru păcat,
Va vedea o sămânţă de urmaşi, va trăi multe zile,
Şi lucrarea DOMNULUI va propăşi în mâinile Lui.
11
Va vedea rodul muncii sufletului Lui şi se va înviora.
Prin cunoştinţa Lui, Robul Meu cel neprihănit va pune pe mulţi oameni într-o stare după
voia lui Dumnezeu/va îndreptăţi,
Şi va lua asupra Lui povara nelegiuirilor lor.
12
De aceea Îi voi da partea Lui la un loc cu cei mari,
Şi va împărţi prada cu cei puternici:
Pentru că S-a dat pe Sine Însuşi la moarte,
Şi a fost pus în numărul celor fărădelege;
Pentru că a purtat păcatele multora
Şi S-a rugat pentru cei vinovaţi.
Isaia, 53:6-12.
Y Y Y
Capitolul al X-lea
45

46. EVANGHELIA DUPĂ IOAN, 1:3:
Cuvântul, Dumnezeu şi teologia creaţiei
3 Toate lucrurile82 prin El au fost făcute83
şi fără El n-a fost făcut
nimic din ce a fost făcut.84
I. Analiza literară: paralelismul versetului 3.
II. Teologia creaţiei:
A. Teologia creaţiei prin Cuvânt în Tanakh;
B. Teologia creaţiei în literatura extra-canonică:
1. Teologia creaţiei în literatura apocrifă;
2. Teologia creaţiei în literatura de la Qumran;
3. Teologia creaţiei în literatura pseudoepigrafă;
C. Teologia creaţiei în operele ioanine:
1. Pasaje biblice;
2. Comentariu teologic.
D. Teologia creaţiei în cărţile Legământului Înnoit:
1. Pasaje biblice;
2. Comentariu teologic.
E. Scurt interludiu: Distanţarea teologiei creaţiei din cărţile Legământului Înnoit
de alte opere literare evreieşti (Talmud, Maase Bereşith).
F. Comentariu teologic.
I. Analiza literară: paralelismul versetului 3.
Făcând analiza literară a acestui verset, identificăm în el atât un paralelism
antitetic specific semitic, cât şi o gândire holistică. Inserăm două versete care exemplifică
acest paralelism:
El (Ioan) a mărturisit şi n-a tăgăduit: a mărturisit că nu este el Hristosul.
Evanghelia după Ioan, 1:20.
...voi daţi zeciuială din izmă, din mărar şi din chimen,
şi lăsaţi nefăcute cele mai însemnate lucruri din Lege: dreptatea, mila şi credincioşia;
pe acestea trebuia să le faceţi,
şi pe acelea să nu le lăsaţi nefăcute.
Evanghelia după Matei, 23:23b.
Dacă tot aminteam de mentalitatea semitică, transcriem un exemplu anecdotic:
82
Termenii care apar în text cu caractere italice nu apar în textul original, ci se subînţeleg; aici, se
subînţelege cuvântul „lucrurile”.
83
Ginomai: a deveni, a se face, a lua fiinţă.
84
A se vedea şi Psalmii, 33:6.
46

47. Moishe şi Chayim, doi negustori de blănuri, se întâlnesc în gara din Varşovia:
„Unde te duci?”, întreabă Moishe. „La Lódź”, răspunde Chayim. „Ah, mă păcăleşti!”,
spune Moishe. „Îmi zici că mergi la Lódź pentru că vrei să mă gândesc că mergi la
Cracovia. De fapt tu chiar mergi la Lódź! De ce mă minţi?”85
II. Teologia creaţiei
A. Teologia creaţiei prin Cuvânt în Tanakh
Spuneam mai înainte că „norodul”, „poporul ţării” (am ha-areţ), destinatarii
principali ai discursului apostolului Yochanan, nu erau fini cunoscători ai Sfintelor
Scripturi, dar aceasta nu înseamnă că atunci când auzeau Scripturile citite sau expuse nu-
şi aminteau de cele învăţate acasă sau de alte predici auzite. Ca atare, credem că atunci
când apostolul a vorbit despre creaţiunea prin Logos/Memra, această rostire a declanşat
în mintea evreilor de rând o înlănţuire de versete din Tanakh care vorbeau despre Elohim,
Dumnezeul-Creator şi despre teologia creaţiei.
Prezentarea acestei teologii a creaţiei, având ca bază Tanakh-ul şi urmărită de-a
lungul mai multor opere literare evreieşti este de primă însemnătate. H. H. Schmid, apud
Colin Gunton86, „a conchis că în multe culturi antice o concepţie despre creaţie serveşte
drept cadru pentru ordinea socială, politică şi cosmică. Concepţiile despre mântuire –
despre adevărata viaţă omenească pe Pământ şi în societate – sunt încadrate în credinţe
despre crearea lumii. (...) Credinţa că Dumnezeu a creat şi susţine ordinea lumii în toate
complexităţile sale, nu este o temă periferică a teologiei biblice, ci e pur şi simplu tema sa
fundamentală. Ceea ce Yisra’elul a experimentat în istoria sa, şi ceea ce a experimentat
comunitatea creştină timpurie în relaţie cu Iisus este înţeles şi interpretat în termenii
acestei teme de bază.” În cele ce urmează, vom puncta câteva dintre versetele care au
trecut, probabil, prin mintea evreilor, atunci când l-au auzit pe Yochanan ben-Zavdai.
În primul rând, Biblia se deschide cu un verset absolut zguduitor, cu implicaţii
majore pe multiple planuri ale existenţei, compus din (cum altfel?), 7 cuvinte:
‫בראשית ברא אלהים את השמים ואת הארץ׃‬
1234567 Bereşit bara Elohim et ha-Şamayim v'et ha-Ereţ.
La început, creat-a Elohim Cerurile şi Pământul.
Am mai spus că acest verset este un petikhta, un sumar care prezintă în formă
condensată următoarele două capitole din Genesa, care descriu modul în care Dumnezeu
a creat Cerurile şi Pământul. Cum le-a creat? CUVÂNTÂND! În capitolul 1 din Genesa,
se spune de 11 ori – în diferite moduri – că El a cuvântat şi Universul a venit în existenţă,
o existenţă finită şi dependentă de Creator.
Creând prin Cuvânt (şi, aparent, prin manufactură) Dumnezeu Îşi demonstrează
omnipotenţa şi suveranitatea în lucrarea Creaţiunii:
26
Ridicaţi-vă ochii în sus, şi priviţi! Cine a făcut aceste lucruri? Cine a făcut să meargă
după număr, în şir, oştirea lor? El le cheamă pe toate pe nume; aşa de mare e puterea şi
tăria Lui, că una nu lipseşte.
85
J.H.H. Weiler, Constituţia Europei, Polirom, Iaşi, 2009, p. 345.
86
Colin E. Gunton, Christ and Creation, The Paternoster Press, Carlisle, Cumbria, UK and Wm. B.
Eerdmans Publishing Co., Grand Rapids, Michigan, USA, p. 20.
47

48. 28
Nu ştii? N-ai auzit? Dumnezeul cel veşnic, Domnul a făcut marginile pământului. El nu
oboseşte, nici nu osteneşte; priceperea Lui nu poate fi pătrunsă.
Isaia, 40:26,28.
Aşa vorbeşte Domnul Dumnezeu, care a făcut cerurile şi le-a întins, care a întins
pământul şi cele de pe el, care a dat suflare celor ce-l locuiesc, şi suflet celor ce merg pe
el.
Isaia, 42:5.
Căci aşa vorbeşte Domnul, Făcătorul cerurilor, singurul Dumnezeu, care a întocmit
pământul, l-a făcut şi l-a întărit, l-a făcut nu ca să fie pustiu, ci l-a întocmit ca să fie
locuit: „Eu sunt Domnul, şi nu este altul!”
Isaia, 45:18.
Mâna Mea a întemeiat pământul, şi dreapta Mea a întins cerurile:
Cum le-am chemat, s-au şi înfăţişat îndată.
Isaia, 48:13.
Căci iată că El a întocmit munţii, a făcut vântul, şi spune omului până şi gândurile lui. El
preface zorile în întuneric, şi umblă pe înălţimile pământului: Domnul, Dumnezeul
oştirilor, este Numele Lui.
Amos, 4:13.
Creând prin Cuvânt, ni se arată înălţarea lui Dumnezeu mai presus de natură, ca
un Dumnezeu mare şi infinit:
Înainte ca să se fi născut munţii,
Şi înainte ca să se fi făcut pământul şi lumea87,
Din veşnicie în veşnicie,
Tu eşti Dumnezeu!
Psalmii, 90:2.
25
Tu ai întemeiat în vechime pământul,
Şi cerurile sunt lucrarea mâinilor Tale.
26
Ele vor pieri, dar Tu vei rămâne;
Toate se vor învechi ca o haină;
Le vei schimba ca pe un veşmânt, şi se vor schimba.
Psalmii, 102:25,26.
Tanakh-ul ne dezvăluie şi faptul că în lucrarea Creaţiunii Dumnezeu a lucrat cu
înţelepciune:
12
Cine a măsurat apele cu mâna lui? Cine a măsurat cerurile cu palma, şi a strâns ţărâna
pământului într-o treime de măsură? Cine a cântărit munţii cu cântarul, şi dealurile cu
cumpăna?
13
Cine a cercetat Duhul Domnului, şi cine L-a luminat cu sfaturile lui?
87
În original, textul nu prezintă impersonalul „să se fi făcut Pământul şi lumea”, ca şi când ele s-ar fi făcut
singure, ci spune „să fi făcut (Tu) Pământul şi lumea”, arată o lucrare personală.
48

49. 14
Cu cine S-a sfătuit El, ca să ia învăţătură? Cine L-a învăţat cărarea dreptăţii? Cine L-a
învăţat înţelepciunea, şi I-a făcut cunoscut calea priceperii?
Isaia, 40:12-14.
11
Aşa să le vorbiţi: „Dumnezeii care n-au făcut nici cerurile, nici pământul, vor pieri de pe
pământ şi de sub ceruri.
12
Dar El a făcut pământul prin puterea Lui, a întemeiat lumea prin înţelepciunea Lui, a
întins cerurile prin priceperea Lui.
13
La tunetul Lui, urlă apele în ceruri; El ridică norii de la marginile pământului, dă naştere
fulgerelor şi ploii, şi scoate vântul din cămările Lui.
14
Atunci se arată omul cât este de prost cu ştiinţa lui, şi orice argintar rămâne de ruşine cu
chipul lui cioplit; căci idolii lui nu sunt decât minciună, şi nu este nici o suflare în ei;
15
sunt un lucru de nimic, o lucrare înşelătoare, şi vor pieri, când va veni pedeapsa.
16
Dar Cel ce este partea lui Iacov, nu este ca ei; căci El a întocmit totul, şi Yisra’el este
seminţia moştenirii Lui: Domnul oştirilor este Numele Lui.”
Ieremia, 10:11-16.
În creaţia Sa, Dumnezeu nu este numai suveran, ci are şi un scop, o finalitate:
6
Voi zice miază-noaptei: „Dă încoace!” şi miază-zilei: „Nu opri, ci adu-Mi fiii din ţările
depărtate şi fiicele de la marginea pământului:
7
pe toţi cei ce poartă Numele Meu şi pe care i-am făcut spre slava Mea, pe care i-am
întocmit şi i-am alcătuit.”
Isaia, 43:6,7.88
La aceste categorii berkhofiene89 mai cităm două pasaje interesante din Scrieri:
6
Cerurile au fost făcute prin Cuvântul Domnului,
şi toată oştirea lor prin suflarea (ruach) gurii lui.
9
Căci El zice, şi se face;
Porunceşte şi ce porunceşte ia fiinţă.
Psalmii, 33:6,9.
Aceste versete prezintă interes pentru studiul nostru pentru că în Psalmii, 33:6,
unde versiunea Dumitru Cornilescu 1923 a tradus „suflare”, în originalul ebraic apare
ruach, care se traduce „vânt, suflare, duh, Duh.” (O traducere cu adevărat fericită a
acestui termen greu de tălmăcit au reuşit-o teologii catolici, care l-au redat drept
„spiraţie”.) Versetul este vădit antropomorfic, el prezentându-L pe Dumnezeu care ar fi
creat prin rostirea cuvântului şi printr-o suflare „în afară”, expresia sonoră fiind dublată
de expiraţie, o activitate pulmonară.
Cine s-a suit la ceruri, şi cine s-a pogorât din ele?
Cine a adunat vântul în pumnii lui?
Cine a strâns apele în haina lui?
Cine a hotărât toate marginile pământului?
Cum se numeşte el,
88
În cărţile Legământului Înnoit, s-ar adăuga şi Epistola către romani, 1:25.
89
Apud Louis Berkhof, Systematic Theology, The Banner of Truth Trust, Pennsylvania, USA, 1988, p. 128.
49

50. Şi cum cheamă pe fiul său?
Ştii tu lucrul acesta?
Proverbele, 30:4.
Pasajul se referă clar la activitatea de creaţie cosmică. Nu trebuie să omitem că
genul literar analizat aici este cel liric, şi exegeza care se aplică poeziei nu poate duce la
afirmaţii dogmatice (decât dacă, mai târziu, pasajele poetice au fost reiterate într-un
discurs logic-narativ, vezi Psalmi reluaţi în predici apostolice sau trataţi în Epistole).
Interogaţia principală, însă, rămâne aceasta: cum Îl cheamă pe Cel care a creat
conform unui proiect şi cum Îl cheamă pe Fiul Său?... Oare are Creatorul un Fiu?...
Încheiem acest subpunct cu una dintre cele mai depline şi mai frumoase afirmaţii
vizavi de Creator în relaţia Sa cu Creaţiunea:
Tu, Doamne, numai Tu, ai făcut cerurile, cerurile cerurilor şi toată oştirea lor, şi Pământul
cu tot ce este pe el, mările cu tot ce cuprind ele. Tu dai viaţă tuturor acestor lucruri, şi
oştirea cerurilor se închină înaintea Ta.
Neemia, 9:6.
B. Teologia creaţiei în literatura extra-canonică
1. Teologia creaţiei în literatura apocrifă
Te implor, fiul meu, priveşte la cer şi la pământ, ia aminte la tot ce este în ele şi
recunoaşte că Dumnezeu le-a făcut din ceea ce nu era, şi că omenirea a luat naştere în
acelaşi fel.
A doua carte a Macabeilor, 7:28.
2. Teologia creaţiei în literatura de la Qumran
În anul 1948 în peşterile de la Qumran au fost găsite mai multe suluri pe care erau
înscrise atât cărţi biblice, cât şi învăţătura sectei care locuia în acele peşteri, probabil o
grupare separatistă de extracţie eseniană.
Vizavi de actul creaţiei, un pasaj spune:
Căci judecata este a lui Dumnezeu şi din mâna Sa purcede calea nevinovăţiei.
Din întocmirea făcută de El şi-au primit toate obârşia,
şi din întocmirea făcută de El tot ceea ce este a fost pregătit;
fără El, nimic n-a fost făcut.
Megilath ha-Serachim, „Sulul Manualului disciplinei”, pasajul 1QS XI:10.
Un alt pasaj din acelaşi sul cugetă pe aceeaşi linie:
Tot ceea ce este şi a fost vreodată vine de la Dumnezeul cunoaşterii.
Înainte ca lucrurile să fi venit la existenţă, El a hotărât planul lor;
50

51. şi când ele îşi îndeplinesc rolurile desemnate, este potrivit cu întocmirea sa slăvită ca ele
să facă aceasta.
Nimic nu poate fi schimbat.
Megilath ha-Serachim, „Sulul Manualului disciplinei”, pasajul 1 QS III:15-16.
Mai jos, pasajul numerotat continuă:
Toţi cei ce-şi îndeplinesc neprihănirea/dreptatea sunt sub domnia Prinţului luminii şi
umblă pe căile luminii;
pe când toţi cei ce săvârşesc nelegiuire sunt sub domnia Îngerului Întunericului şi umblă
pe căile întunericului.
Megilath ha-Serachim, „Sulul Manualului disciplinei”, pasajul 1 QS III:20.
La Qumran s-au mai descoperit şi alte opere literare, cum ar fi Hôdayôth, „Cartea
Imnurilor”; în frumosul său capitol inaugural, apar cuvinte care îndeamnă la gândire:
Tu ai creat acestea, şi în înţelepciunea întocmirii Tale Tu ai pregătit legile lor înainte ca
ele să fi fost. Prin gura Ta şi prin Cuvântul Tău au venit toate în fiinţă şi nimic din ce
este făcut n-a fost făcut fără Tine.
1 QH I:19.
3. Teologia creaţiei în literatura pseudoepigrafă
Trecem acum la alt corpus literar, mai precis la literatura pseudoepigrafă. Ce
înseamnă această literatură? În secolul al II-lea î.e.n. evreii practicau o procedură prin
care scriau vreo carte a cărei paternităţi o atribuiau, după aceea, vreunui autor faimos şi
canonizat. În acest caz, aşa-zisa Carte a lui Enoch nu a fost scrisă de Enoch, patriarhul
care umblase cu Dumnezeu până a fost „strămutat”, ci este o carte scrisă prin sec. II sau I
î.e.n. de un autor anonim, care a preferat să o semneze ca şi cum ar fi fost scrisă de
Enoch, şi s-o antedateze.
Pentru gândirea europeană, acest procedeu ar fi greşit din start: pentru
mentalitatea juridică, pseudoepigrafia ar fi fals intelectual şi uz de fals, oarecum antitetic
încălcării legii copyright-ului, iar pentru mentalitatea creştinilor, el ar fi un păcat.
Pentru gândirea orientală din acea epocă, lucrurile erau complet diferite: a invoca
un nume însemna a cunoaşte numele cuiva, iar numele unui om era o extensie a
personalităţii, a gândirii şi a acţiunilor sale. Cei morţi, ale căror nume continuau să
supravieţuiască după moartea lor, erau într-un fel în viaţă90, astfel încât anticii nu se sfiau
să scrie opere literare şi să le atribuie altora, dacă ei credeau că şi-au însuşit mentalitatea
„autorilor” invocaţi până în cele mai mici amănunte. În plus, gândirea orientală antică,
chiar şi cea biblică, operează uneori cu hiperbole, cu metafore, cu numere rotunjite, cu
aproximări, sau cu citate libere şi nici unul dintre aceste lucruri nu constituia o problemă,
Scripturile nu erau respinse în bloc doar pentru că evreii nu operau cu gândirea tehnică de
mare precizie a europenilor.
90
De-aceea Biblia spune în repetate rânduri despre levirat, ibum, cazul în care un soţ murea fără a avea
copii, iar fratele lui era obligat să se căsătorească cu văduva acestuia: băiatul care urma să se nască era
considerat ca fiind fiul mortului, „ca să nu se stingă numele în Yisra’el” (Num. 27:4, Deut. 25:5,6). A se
vedea articolul nostru intitulat „Creşteţi şi înmulţiţi-vă! – Sarcina, naşterea, sterilitatea şi rânduielile lor în
iudaismul vremurilor biblice”, postat pe www.mesianic.org şi http://messianicrestorer.wordpress.com
51

52. În felul acesta avem o construcţie de tip contradictoriu şi paradoxal: „Cartea lui
Enoch nu este scrisă de Enoch, dar Cartea lui Enoch este scrisă de Enoch”. Chiar mai
mult, Epistola lui Iuda, care este canonică, a împrumutat din ea câteva versete; aceasta nu
înseamnă că dacă a împrumutat din ea, întreaga carte a lui Enoch trebuie canonizată, ci că
doar versetele în discuţie au meritat să fie inserate în Epistolă.
Iată că a venit Domnul cu zecile de mii de sfinţi ai Săi,
ca să facă o judecată împotriva tuturor şi să încredinţeze pe toţi cei nelegiuiţi de toate
faptele nelegiuite, pe care le-au făcut în chip nelegiuit, şi de toate cuvintele de ocară pe
care le-au rostit împotriva Lui aceşti păcătoşi nelegiuiţi.
Epistola lui Iuda, 14b, 15.91
În această carte pseudoepigrafă găsită în Etiopia în 1773 există nişte versete
interesante pentru cercetarea noastră:
Înainte ca soarele şi semnele să fi fost create, înainte ca cerurile şi stelele să fi fost făcute,
numele lui92 fusese chemat înaintea Domnului duhurilor.
Pentru aceasta a fost el ales şi ascuns înaintea Sa93 înainte de crearea lumii şi va fi
înaintea Sa până în veşnicie.94
Cartea lui Enoch, 48:3,6.
Când rabinii din timpurile lui Yeşua polemizau pe baza versetelor Mica, 5:295 şi
Psalmii, 72:17, ei aveau în minte şi Cartea lui Enoch.
Aici trebuie să deschidem o paranteză importantă pentru o mai bună cunoaştere a
lui Mesia: versiunea Dumitru Cornilescu traduce Psalmii, 72:17, în felul următor:
Numele lui va dăinui pe vecie: cât soarele îi va ţine numele.
Cu el se vor binecuvânta unii pe alţii, şi toate neamurile îl vor numi „fericit”.
Originalul ebraic spune, însă:
Înainte să fi fost soarele, Numele Său era Yinon.
Cu el se vor binecuvânta unii pe alţii, şi toate neamurile îl vor numi „fericit”.
De ce este importantă această observaţie? Mai întâi de toate, observaţia este
importantă pentru respectul faţă de Sfânta Scriptură.
În al doilea rând, din punctul de vedere al teoriei literaturii, semnalăm aici un
hapax legomenon, un cuvânt care apare o singură dată în Biblie.
În al treilea rând, strădania noastră este aceea de a oferi cititorilor noştri o
traducere cât mai apropiată de originalul ebraic şi de gândirea evreiască, nu de
Septuaginta şi de gândirea elenizată.
91
Versiunea Dumitru Cornilescu, 1923.
92
Al Fiului omului, vezi v. 2.
93
A Domnului duhurilor, vezi v. 5.
94
http://www.hermetics.org/pdf/enoch.pdf şi http://www.sacred-texts.com/bib/boe/boe051.htm
95
„Şi tu, Betleeme Efrata, măcar că eşti prea mic între cetăţile de căpetenie ale lui Iuda, totuşi din tine Îmi
va ieşi Cel ce va stăpâni peste Yisra’el, şi a cărui obârşie se suie până în vremuri străvechi, până în zilele
veşniciei.” VDC
52

53. Şi, în al patrulea rând, comentatorii evrei din antichitate erau de acord că acest
misterios şi unic Yinon se referea la Mesia, ceea ce înseamnă un titlu suplimentar – cu
toate implicaţiile sale – pentru doctrina mesianologiei sau a cristologiei.
C. Teologia creaţiei în operele ioanine
1. Pasaje biblice
În diverse alte pasaje, şaliach Yochanan reia tema creaţiei:
...iar lumea prin El a fost făcută...
Evanghelia după Ioan, 1:10b.
Îngerului Bisericii din Laodicea scrie-i:
„Iată ce zice Cel ce este Amin, Martorul credincios şi adevărat, începutul zidirii
lui Dumnezeu…”
Apocalipsa, 3:14.
Vrednic eşti Doamne şi Dumnezeul nostru, să primeşti slava, cinstea şi puterea,
căci Tu ai făcut toate lucrurile, şi prin voia Ta stau în fiinţă şi au fost făcute!
Apocalipsa, 4:11.
…şi a jurat pe Cel ce este viu în vecii vecilor, care a făcut cerul şi lucrurile din el,
pământul şi lucrurile de pe el, marea şi lucrurile din ea, că nu va mai fi nici o
zăbavă…
Apocalipsa, 10:6.
2. Comentariu teologic
Şaliach Yochanan era un om al timpului său, cunoscător a ceea ce spun Tanakh-
ul, cărţile apocrife, pseudoepigrafe şi qumranite despre teologia creaţiei. Gândirea sa
fusese formată de aceste izvoare scrise, mai ales de Tanakh. În plus, el Îl cunoscuse pe
Mesia şi învăţase la picioarele Lui, iar după Înălţarea Acestuia la Cer, avusese parte şi de
revelaţii personale, pe care Duhul Sfânt L-a îndemnat să le aştearnă în scris. În
consecinţă, el recunoaşte şi proclamă faptul că lumea fusese creată de Dumnezeu prin
Logos, care înainte de început, era cu Dumnezeu, fiind Dumnezeu (Io. 1:1). Mai mult
chiar, YHVH-Dumnezeu nu doar crease „cerul şi lucrurile din el, pământul şi lucrurile de
pe el, marea şi lucrurile din ea” (Apoc. 10:6), ci şi susţinea toate lucrurile (Apoc. 4:11).
Să abordăm şi versetul 14 din Apocalipsa, 3, care vorbeşte tot despre creaţie şi
spune că Logos-ul, denumit aici „Cel ce este Amin, Martorul credincios şi adevărat” ar fi
„începutul zidirii lui Dumnezeu”.
Care este tălmăcirea acestui verset? Să fie aceea potrivit căreia „Iisus este primul
zidit, sau primul creat din această Creaţie”, aşa cum susţin secte de genul Martorilor lui
Iehova sau a Studenţilor în Biblie?... Răspunsul pe care-l dăm provine examinând
categoria dovezilor lingvistice, a dovezilor textuale şi intertextuale, şi a dovezilor
teologice.
a. Categoria dovezilor lingvistice
53

54. Mai întâi vom preciza sfera semantică a termenului grecesc arche, tradus aici
drept „început”.
Termenul arche (gr., Strong 746) semnifică „început” în mai multe sensuri: dacă
se referă la un lucru, arche poate semnifica atât „început” propriu-zis, cât şi cauză activă
care iniţiază sau declanşează ceva, precum şi „principiul” care oferă temei unui lucru,
care-l în-temeiază, aşa-zicând; arche oferă temei lumii, Cosmosului, omului, el este
izvorul comun din care încep şi îşi primesc temeiul toate acestea, este substratul, esenţa
eternă, care nu se schimbă niciodată, în pofida tuturor schimbărilor ce au loc în toate
lucrurile existente...
Dacă se referă la o persoană, arche este fie un „începător”, în sensul de persoană
care declanşează ceva, un iniţiator sau un originator, fie primul în timp, ordine sau rang.
Arche este principalitate, prinţ, „şef”, iar acest cuvânt a intrat în combinaţie cu altele: de
exemplu, magistraţii care cârmuiau republica ateniană antică se numeau arhonţi,
conducătorul preoţilor se numeşte „arhiereu”, al episcopilor se numeşte „arhiepiscop”.
Deci, la acest prim nivel de exegetare, s-ar putea tâlcui fie că Yeşua este începutul
creaţiei lui Dumnezeu, fie că este primul ca rang în creaţia lui Dumnezeu.
b. Categoria dovezilor textuale şi intertextuale
Deci, în Apocalipsa, 3:14, se afirmă că Yeşua este „începutul creaţei lui
Dumnezeu”, orice ar semnifica momentan acest lucru.
Examinând şi restul versetului, citim şi că El este „martorul credincios şi adevărat
şi Cel ce este Amin”.
O primă observaţie, de natură etimologică: Yochanan, pescarul teolog, afirmă de
trei ori că Yeşua este Amen, pentru că în ebraică însuşirile „credincios”96 şi „adevărat”
provin din aman (Strong 539), din care provine şi amen.
Această observaţie, că Yeşua este Amen, credincios şi adevărat, va duce la a doua
observaţie, de natură intertextuală, pe care o divizăm după cum urmează: mai întâi, aceste
calităţi ale lui Yeşua fuseseră deja prezentate de şaliach Yochanan în Apocalipsa, 1:5
când vorbea despre Yeşua Mesia ca fiind Martorul credincios (v. şi 19:11), Întâiul născut
dintre cei morţi şi Conducătorul regilor Pământului. Aici apare o aluzie: „Martorul
credincios al adevărului” ne trimite la Dumnezeul adevărului (Elohe amen) din Isaia
65:16:
Aşa că, cine se va binecuvânta în ţară, se va binecuvânta în Dumnezeul adevărului,
şi cine va jura în ţară, va jura pe Dumnezeul adevărului,
căci vechile suferinţe vor fi uitate, vor fi ascunse de ochii Mei.
96
Desigur, o calitate precum credincioşia, caracterul unui lucru care este demn de încredere sau credibil, nu
putea scăpa de jocurile de cuvinte ale rabinilor. În ebraică, credincios este emet (termen înseriat de Strong
cu nr. H 571), termen format din ayin, mem şi tav, adică din prima literă a alfabetului ebraic, din litera din
mijloc şi din ultima literă, ca şi cum ar fi începutul, conţinutul şi sfârşitul unui discurs. Juxtapusă
următoarei calităţi, adevărul, ar însemna că adevărul trebuie să fie demn de încredere sau credibil de la
început până la sfârşit şi pe tot parcursul său. Dacă în Exodul, 34:6, Dumnezeu-Tatăl este adevărat şi în
Apocalipsa, 3:14, Yeşua este Martorul credincios şi adevărat, rezultă cel puţin corolarul că Tatăl şi Yeşua
sunt părtaşi adevărului. Yochanan va afirma lucrul acesta şi în alte pasaje.
54

55. Continuând cercetările noastre în intertextualitate, descoperim că în cartea
Apocalipsei Yeşua este denumit de câteva ori „începutul”, în forme diferite:
 în Apocalipsa, 1:5, Yeşua este „martorul credincios, cel întâi-născut din morţi”;
 în Apocalipsa, 2:8, El este „Cel dintâi şi Cel de pe urmă, Cel ce a murit şi a înviat”,
 în Apocalipsa, 21:6, El este: „...Alfa şi Omega, Începutul şi Sfârşitul”;
 în Apocalipsa, 22:13, Yeşua este „Alfa şi Omega, Cel dintâi şi Cel de pe urmă,
Începutul şi Sfârşitul”.
(Aici merită deschisă o paranteză: afirmaţia lui Yeşua din Apocalipsa, 22:13, că
El ar fi „Alfa şi Omega, Cel dintâi şi Cel de pe urmă, Începutul şi Sfârşitul”, este făcută şi
de Dumnezeu-Tatăl despre Sine Însuşi, în Apocalipsa, 1:8,11: „Eu sunt Alfa şi Omega,
Începutul şi Sfârşitul”, zice Domnul Dumnezeu, Cel ce este, Cel ce era şi Cel ce vine, Cel
Atotputernic… Eu sunt Alfa şi Omega, Cel dintâi şi Cel de pe urmă”, precum şi în 21:6:
„Eu sunt Alfa şi Omega, Începutul şi Sfârşitul.” Este o aluzie suplimentară la identitatea
şi unitatea esenţială împărtăşită în perichoresis-ul lui Dumnezeu-Tatăl şi al lui Yeşua
Mesia. De fapt, cartea Apocalipsa este plină de asemenea aluzii care, citite în cheie
ebraică, demonstrează că Yeşua este Dumnezeu.)
Sumarizând, putem spune că Yeşua este Alfa, deci prima literă din alfabetul
grecesc, Cel dintâi, Începutul. Începutul nu este creat, ci Începutul creează. Wayne
Grudem97 ne spune că, în cartea Against Apion 2.190, istoricul evreu Iosefus Flavius
spune despre Dumnezeu că El este „începutul (arche) tuturor lucrurilor”, şi e clar că
Iosefus nu se gândea că Dumnezeu ar fi fost creat, ci că El este originea lucrurilor,
„începătorul” lor.
c. Categoria dovezilor teologice
Ce înseamnă, deci, că Yeşua este „începutul creaţiei”?... Înseamnă, cumva, că El
este începutul temporal al creaţiei lui Dumnezeu? În nici un caz! Contestăm această
speculaţie duhnind a erezie pe baza următoarelor dovezi:
i. Faptul că Yeşua Mesia ar fi începutul temporal al creaţiei lui Dumnezeu ar contraveni
afirmaţiei „La început, era Cuvântul...”, care arată că înainte de începutul spaţio-
temporal, Cuvântul deja era, fiinţa. Cuvântul nu a început să fiinţeze deodată cu
începutul creaţiei spaţio-temporale, ci anterior ei. Când am examinat Isaia 43:13,
unde YHVH spune că El este „de la început”, am văzut că nici Dumnezeu-Tatăl nu
Şi-a început existenţa simultan cu începutul creaţiei, El fiinţa din eternitate şi anterior
creaţiei. La fel, alte versete din Evanghelia după Ioan, capitolul 17, afirmă că Fiul
avea la Dumnezeu o „slavă…înainte de a fi lumea” (v. 5), şi că Tatăl Îl iubea pe Fiul
„înainte de întemeierea lumii” (v. 24)
ii. Dacă Yochanan ar spune că Yeşua Mesia este începutul temporal al creaţiei lui
Dumnezeu, ar fi singurul caz în care apostolul ar face aceasta, o ocurenţă absolut
unică; or, nu se poate face o afirmaţie cu consecinţe atât de importante fără a o fi
elaborat, sau măcar fără a o fi făcut şi în alte părţi.
97
Wayne Grudem, Teologie sistematică, Edit. Făclia şi Edit. Universităţii Emanuel, Oradea, 2004, trad.
Dinu Moga, nota 23 de la pag. 257.
55

56. iii. Dacă Yochanan ar spune că Yeşua Mesia este începutul temporal al creaţiei lui
Dumnezeu, o asemenea afirmaţie ar fi trebuit să fi fost făcută şi de alţi apostoli; din
nou, ea este absentă din discursul lor.
iv. Dacă Yochanan ar spune că Yeşua Mesia este începutul temporal al creaţiei lui
Dumnezeu, dacă Logos-ul ar fi fost creat, lucrul acesta ar avea consecinţe absolut
incalculabile, dintre care punctăm doar câteva:
 De pildă, Dumnezeu este agape (I Io. 4:8,16), dragostea care se dăruieşte
altuia/altora în mod necondiţionat, dragostea perfect altruistă. Se ridică unele
întrebări: înainte de a crea Logos-ul, pe care să-L iubească, Dumnezeu, care
nu poate să nu iubească, pe cine iubea?... Avea un obiect al iubirii Sale sau,
cumva, Se iubea pe Sine Însuşi?... Dacă Se iubea pe Sine Însuşi, dragostea
dumnezeiească nu mai era agapică, ci egoistă, şi Dumnezeu Se contesta pe
Sine Însuşi.
 Pretutindeni în Sfânta Scriptură Dumnezeu spune despre Sine Însuşi că El este
Tată. Dacă Logos-ul nu exista din eternitate, înseamnă că „a fost un timp” în
atemporalitate98 când Tatăl nu era Tată, întrucât nu avea un Fiu?... Sau,
formulat mai corect, Dumnezeu nu a fost întotdeauna Tată, ci a devenit Tată
„pe parcurs”?... Asta ar însemna că Dumnezeu este într-un proces de
dezvoltare a calităţilor Sale, că El învaţă ce înseamnă a fi tată, ce înseamnă a
iubi, etc... Departe de Dumnezeu această „teologie a procesualităţii”!
 Dacă Yochanan ar spune că Yeşua Mesia este începutul temporal al creaţiei
lui Dumnezeu, atunci asta ar însemna că Yeşua nu este Dumnezeu adevărat
din Dumnezeu adevărat, iar mărturia Sfintei Scripturi spune exact contrariul:
Yeşua este denumit YHVH (compară Luca 1:76 cu Is. 40:3, Rom. 10:13 cu
Ioel 2:32), Dumnezeu (Io. 20:28; Rom. 9:5; Tit 2:13; Evr. 1:8; I Io. 5:20; II
Pet. 1:1), Mântuitor (vezi Tit 3:4,6), Domn (Mat. 22:43-45, etc), şi Cel Sfânt
(Fap. 3:14, Luca 1:35), aşa cum era numit YHVH în Tanakh (de peste 30 de
ori numai în cartea profetului Isaia).
 Lăsând la o parte consecinţele pe care o erezie de tipul „creării Logos-ului”
le-ar avea asupra iubirii inefabile dintre Ipostasurile Dumnezeirii, ridicăm alte
întrebări: dacă Logos-ul este creat şi, implicit, are o natură inferioară naturii
lui Dumnezeu, cum se mai poate săvârşi ispăşirea păcatelor noastre?...
Problema este următoarea: păcătuind, eu am lezat etern sfinţenia divină.
Dumnezeu este obligat să mă pedepsească... Însă, Dumnezeu este şi dragoste,
şi în Sine Însuşi atributele Sale nu sunt în conflict, El nu are tensiuni interne.
Deci, dacă Dumnezeu este dragoste, El trebuie să găsească o metodă de a mă
pedepsi fără a mă omorî, prin care El să continue să rămână drept, sfânt şi
neprihănit, dar să mă şi mântuiască pe mine, păcătosul (Rom. 3:26). Eu am
păcătuit înaintea lui Dumnezeu şi a sfinţeniei, dreptăţii şi neprihănirii Sale, şi
ca să fie drept, El este obligat să mă pedepsească. Or, dacă mă şi iubeşte, El
trebuie să găsească o metodă de a pedepsi păcatul meu care a lezat etern
sfinţenia divină. Deci, ca justiţia divină să fie satisfăcută şi eu, în urma
98
Aici nu ne interesează contradicţia în termeni a timpului în atemporalitate, ci a calităţii de „tată înainte de
a fi tată”.
56

57. pedepsei, să nu mor99, El trebuie să găsească o metodă prin care nu doar să se
plătească despăgubiri pentru delictul meu (ispăşire) şi să fiu eu achitat
(îndreptăţit sau socotit neprihănit), ci şi să-mi fie eradicată din lăuntrul meu
înclinaţia firească spre păcat (naşterea din nou). Dumnezeu a decretat că
„viaţa (sau: sufletul) trupului este în sânge. Vi l-am dat ca să-l puneţi pe altar,
ca să slujească de ispăşire pentru sufletele noastre, căci prin viaţa din el face
sângele ispăşire” (Lev. 17:11). E clar că sângele unui animal inocent nu poate
face ispăşire pentru păcatul unui om (Evr. 10:4), că sângele meu, păcătosul, nu
poate face ispăşire pentru mine însumi, şi că numai sângele unui om perfect
drept, care să nu fi avut natura păcătoasă ar putea face ispăşire pentru mine,
dacă înlocuirea mea în pedeapsă de către el ar fi acceptată de Dumnezeu, Cel
înaintea căruia am păcătuit. Punctul suprem şi cel mai sensibil aici este acela
că nu sunt obligat numai să găsesc un om absolut perfect, lipsit de natura
păcătoasă, dispus să mă înlocuiască în pedeapsă şi abilitat de Dumnezeu să
facă ispăşire pentru mine, păcătosul, ci mai trebuie ca şi Dumnezeu să fie
împăcat cu mine prin această ispăşire. Logos-ul este acela care, deşi
Dumnezeu (Io. 1:1), a devenit om rămânând Dumnezeu; Mesia avea în Sine
natura lui Dumnezeu Sfântul care trebuia împăcat cu omul păcătos, şi Şi-a
asumat natura omului, cu limitările acestuia, „asemănătoare cu a păcatului”
(Rom. 8:3), dar fără păcat (Evr. 4:15). Prin înomenire, Fiul lui Dumnezeu,
Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, a devenit un Ipostas teoantropic,
altfel răscumpărarea obiectivă şi subiectivă a credincioşilor, cu tot ce
presupune ea (ordo salutis), nu putea fi săvârşită (Evr. 2:14-18 etc).
 Dacă Logos-ul este începutul temporal al creaţiei lui Dumnezeu şi, în
consecinţă, are o natură inferioară naturii lui Dumnezeu-Tatăl, atunci femeia
are o natură inferioară bărbatului, întrucât cf I Corinteni 11:3, Dumnezeu este
capul lui Mesia, care este capul bărbatului, care este capul femeii. Însă
afirmaţia făcută de apostol aici este că prioritatea fără inferioritate în relaţia
Tată-Fiu este temelia unei relaţii corecte între bărbat şi femeie. Păstrând
proporţiile, după cum Mesia este una cu Tatăl (Io. 10:30), şi nu unul cu Tatăl,
tot aşa, şi soţul şi soţia sunt una, fără a fi unul.
Acum, după ce am furnizat câteva motive pe baza cărora respingem ideea
conform căreia Yeşua Mesia ar fi „începutul temporal al creaţiei lui Dumnezeu”, ar trebui
să vedem de ce El ar fi „primul ca rang în creaţia lui Dumnezeu” sau, mai corect, „peste
creaţia lui Dumnezeu”, însă această chestiune va fi discutată în lumina adusă de textul din
Epistola apostolului Pavel către coloseni, 1:15-18, vezi mai jos.
D. Teologia creaţiei în cărţile Legământului Înnoit
1. Pasaje biblice
99
Ezechiel, 18:4b etc.
57

58. Alţi contribuitori la cărţile Legământului Înnoit îşi aduc şi ei aportul la înţelegerea
relaţiei trilaterale Dumnezeu-Tatăl – Domnul Yeşua Mesia – Creaţiune. Rabbi Şa’ul din
Tarsul Ciliciei, cel care devenise şaliach Şa’ul/ apostolul Pavel, le scrie credincioşilor din
cetatea Corinth:
5
Căci chiar dacă ar fi aşa numiţi „dumnezei”, fie în cer, fie pe pământ (cum şi sunt în
adevăr mulţi „dumnezei” şi mulţi „domni”),
6
totuşi pentru noi nu este decât un singur Dumnezeu: Tatăl, de la care vin toate lucrurile
şi pentru care trăim şi noi, şi un singur Domn: Isus Hristos, prin care sunt toate lucrurile
şi prin El şi noi.
Întâia epistolă a lui Pavel către corinteni, 8:5,6.
Joseph Mitsuo Kitagawa100 spune că versetul 5 afirmă „o dublă orientare –
monoteismul ca ‚semnificaţie interioară’ şi monolatria ca ‚semnificaţie exterioară’.
În ceea ce priveşte versetul 6, acesta trebuie citit simplu, aşa cum scrie el: de la
Dumnezeu-Tatăl vin toate lucrurile, şi pentru El trăim şi noi, şi de la Domnul Yeşua
Mesia sunt toate lucrurile, şi prin El şi noi. Deci, toate lucrurile vin de la Tatăl şi sunt sau
fiinţează prin Mesia.
Desigur, unii încearcă să arate aici că Tatăl este singurul Dumnezeu, şi că Yeşua
nu este Dumnezeu, ci numai Domn sau Stăpân (Adonai).
Acestora le-am adresa câteva întrebări logice: dacă Tatăl este singurul Dumnezeu
(conform versetului) şi Yeşua este singurul Domn/Stăpân (conform versetului), atunci
înseamnă că Tatăl nu este Domn sau Stăpân, întrucât Yeşua este singurul Domn?...
Şi dacă Yeşua este singurul Domn/Stăpân (conform versetului) şi Tatăl este
singurul Dumnezeu (conform versetului) atunci înseamnă că Yeşua nu este Dumnezeu?...
Să se fi înşelat apostolul Ioan, de pildă, atunci când spune că Logos-ul este
Dumnezeu (Io. 1:1)?...
Păstrăm deschisă discuţia privitoare la relaţia dintre Dumnezeu-Tatăl şi Yeşua
Mesia, Fiul lui Dumnezeu, pentru unul din eseurile ulterioare. Momentan, am inserat
pasajul acesta pentru valoarea sa în ceea ce priveşte relaţia trilaterală Dumnezeu-Tatăl –
Domnul Yeşua Mesia – Creaţiune.
Credincioşilor din cetatea Colosse, Rabbi Şa’ul le trimite, printre altele,
următoarele cuvinte:
15
El (Fiul lui Dumnezeu, n.ns.) este chipul Dumnezeului celui nevăzut, cel întâi născut
din toată zidirea.
16
Pentru că prin El au fost făcute toate lucrurile care sunt în ceruri şi pe pământ, cele
văzute şi cele nevăzute: fie scaune de domnii, fie dregătorii, fie domnii, fie stăpâniri.
Toate au fost făcute prin El şi pentru El.
17
El este mai înainte de toate lucrurile, şi toate se ţin prin El.
18
El este Capul trupului, al Bisericii. El este începutul, cel întâi născut dintre cei morţi,
pentru ca în toate lucrurile să aibă întâietatea.
Epistola către coloseni, 1:15-18.
100
Joseph Mitsuo Kitagawa, În căutarea unităţii – Istoria religioasă a omenirii, edit. Humanitas, Bucureşti,
1994, trad. Claudia Dumitriu, p. 15.
58

59. Semnificaţia sintagmei „chipul lui Dumnezeu” va fi analizată puţin mai jos, până
atunci trebuie explicată sintagmă „întâi-născut”, care apare în versetele 15 şi 18.
Etimologic, această sintagmă redă grecescul prototokos, care provine din protos, primul,
şi tikto, a zămisli, a naşte.
Contextul versetelor 15-17 spune pur şi simplu că Fiul lui Dumnezeu este născut
înainte de toate lucrurile (chiar dacă este întâi-născut sau prim-născut), iar creaţia, spre
deosebire de El, nu este născută, ci făcută prin El, ca principiu şi mediu, şi pentru El, de
dragul Lui, ea fiind făcută pentru a servi scopurilor Sale. De-asemenea, Fiul lui
Dumnezeu susţine întreaga creaţie, coeziunea ei I Se datorează Lui.
Ajunşi în acest punct, înainte de a furniza un deznodământ, vrem să complicăm
lucrurile:
Termenul prototokos, redat prin sintagma „întâi-născut” sau „prim-născut”,
primogenit, nu-l desemna întotdeauna pe copilul care era primul-născut al familiei
din punct de vedere cronologic, ci uneori îl desemna pe cel care era considerat a fi
primul în rang!
Afirmaţia este extrem de serioasă şi are nişte implicaţii profunde, pe care, însă,
doar le vom baleia.
Astfel, în Genesa, 16, lui Avraham i se naşte Işmael, iar în Genesa, 21, i se naşte
Iţchaq; acest al doilea fiu este considerat nu numai „primul-născut”, ci chiar „singurul-
născut” sau „născut într-un fel unic” (yachid, în ebraică şi monogenes în greacă).
În Genesa, 25, Esau este primul-născut, dar îşi pierde primogenitura în favoarea
lui Yaakov (Gen. 25,27).
În Genesa, 49, Ruben, primul-născut, îşi pierde întâietatea sau primogenitura în
favoarea lui Yehudah (Iuda), născut al patrulea! Oricum, situaţia nu este foarte clară,
întrucât Yaakov/Yisra’el îi adoptă ca fii ai săi pe Efraim (al doilea fiu născut al lui Yosef)
şi pe Manase (primul-născut al lui Yosef), iar în cartea profetului Yrmiyahu (Ieremia),
31:9 îl declară primul-născut pe Efraim!101...
În Exodul, 4:22, în versiunea Septuaginta, Yisra’el este denumit „primul-născut”
al lui YHVH; poporul evreu nu era întâiul din punctul de vedere cronologic, anterior lui
se formaseră alte popoare, dar era primul în rang în ochii lui Dumnezeu. Rostirea
dumnezeiască făcută în Numeri, 23:21, ne spune că „El (YHVH) nu vede nici o
fărădelege în Iacov, Nu vede nici o răutate în Yisra’el” (nu că israeliţii n-ar fi comis
păcate), iar Yisra’elul este lumina ochilor lui Dumnezeu (Deut. 32:10, Zah. 2:8).
În Deuteronomul, 21:16,17 este vorba despre un om care are două soţii, una pe
care o iubeşte şi una pe care n-o iubeşte. El are de la ele fii şi Dumnezeu îi interzice să-l
facă prim-născut (ca rang) pe fiul soţiei pe care o iubeşte în defavoarea fiului soţiei pe
care n-o iubeşte, primul-născut din punctul de vedere cronologic.
În sfârşit, în Psalmii, 89:27, lui David i se promite că va fi făcut „întâiul-născut”
al lui YHVH, „cel mai înalt dintre împăraţii Pământului”. Acest psalm Îl prefigurează pe
Mesia, este un psalm mesianic.
(Acest subcapitol este în curs de elaborare.)
101
Privit pe plan meta, s-ar putea spune că istoria poporului evreu este o continuă ceartă între Iuda, ai cărui
descendenţi s-au stabilit în sud şi au întemeiat Regatul Yehudah, cu capitala la Yeruşalayim sau Ierusalim,
şi Efraim, care s-a stabilit în nord şi a întemeiat Regatul Yisra’el, cu capitala la Şomron sau Samaria.
59

60. Epistola către efeseni este de multe ori considerată „sora” Epistolei către coloseni
şi, chiar mai mult: savanţii spun că cele două Epistole se complementează şi ele trebuie
citite împreună, întrucât în prima se tratează despre Mesia, Capul Bisericii, iar în Efeseni
despre Biserică, Trupul lui Mesia. Un pasaj interesant (1:9,10) ieşit de sub peniţa
aceluiaşi rabin Şa’ul, care studiase la picioarele lui Gamliel ha-Zaqen ne nedumereşte
întrucâtva:
9
căci a binevoit (Dumnezeu) să ne descopere taina voii Sale, după planul pe care-l
alcătuise în Sine Însuşi,
10
ca să-l aducă la îndeplinire la plinirea vremurilor, spre a-Şi uni iarăşi într-unul în
Hristos, toate lucrurile: cele din ceruri, şi cele de pe pământ.
Ideea centrală a acestor două versete este aceasta: Dumnezeu alcătuise în Sine
Însuşi un plan tainic pe care a binevoit să-l descopere apostolului Pavel – şi, prin el, şi
nouă – şi acest plan tainic este adus la îndeplinire la plinirea vremurilor, la pleroma
timpurilor prestabilite. Planul este re-unirea tuturor lucrurilor cereşti şi pământeşti în
Mesia. Nu putem să ne lansăm în speculaţii, întrebând „Cât de mult din cele cereşti şi
cele pământeşti Îşi re-uneşte Dumnezeu în Mesia/Hristos?”; textul spune că le re-uneşte
pe toate, orice ar însemna aceasta.
Acelaşi prolific rabin şi autor sfânt a mai abordat relaţia trilaterală Dumnezeu-
Tatăl – Domnul Yeşua Mesia – Creaţiune şi în Epistola către filipeni:
5
Să aveţi în voi gândul acesta, care era şi în Hristos Isus:
6
El, măcar că avea chipul lui Dumnezeu, totuşi n-a crezut ca un lucru de apucat să fie
deopotrivă cu Dumnezeu,
7
ci S-a dezbrăcat pe sine însuşi şi a luat un chip de rob, făcându-Se asemenea oamenilor.
8
La înfăţişare a fost găsit ca un om, S-a smerit şi S-a făcut ascultător până la moarte, şi
încă moarte de cruce.
9
De aceea şi Dumnezeu L-a înălţat nespus de mult, şi I-a dat Numele, care este mai
presus de orice nume;
10
pentru ca, în Numele lui Isus, să se plece orice genunchi al celor din ceruri, de pe
pământ şi de sub pământ,
11
şi orice limbă să mărturisească, spre slava lui Dumnezeu Tatăl, că Isus Hristos este
Domnul.
Epistola către filipeni, 2:5-11.
Acest text nu numai că aduce noi lumini privitoare la relaţia lui Mesia cu
Creaţiunea ci, în primul rând, ni-L explicitează pe Mesia Yeşua în natura Sa intrinsecă,
iar apoi în relaţia Sa cu Dumnezeu-Tatăl.
Trecem acum la o epistolă a cărei paternitate nu este cunoscută cu certitudine,
deşi se speculează că i-ar aparţine apostolului Pavel sau unui credincios din anturajul
apostolic, Barnabas sau chiar Apolo: Epistola către evrei. Aici există pasaje absolut
remarcabile pentru studiul nostru, cum ar fi primele trei versete din capitolul 1 şi versetul
3 din capitolul 11:
1 În trecut, Dumnezeu le-a vorbit strămoşilor noştri de multe ori şi în multe feluri, prin
profeţi,
60

61. 2 însă în aceste zile de pe urmă El ne-a vorbit prin Fiul, pe Care L-a pus moştenitor al
tuturor lucrurilor şi prin Care a făcut veacurile.
3 El este oglindirea Slavei şi reprezentarea exactă a naturii Lui. El susţine toate lucrurile
prin Cuvântul Său puternic. După ce a realizat curăţirea de păcate, S-a aşezat la dreapta
Măreţiei, în înălţimi.
Epistola către evrei,1:1-3.102
3 Prin credinţă înţelegem că veacurile au fost create prin Cuvântul lui Dumnezeu, aşa
încât ceea ce se vede a fost făcut din lucruri care nu se văd.
Epistola către evrei, 11:3.
(Acest subcapitol este în curs de elaborare.)
E. Scurt interludiu: distanţarea teologiei creaţiei din cărţile Legământului Înnoit
de alte opere literare evreieşti (Maase Bereşith, Mişna)
Şeliachim (apostolii) Yochanan şi Şa’ul şi scriitorul Epistolei către evrei şi-au
scris operele în perioada 48-90/95 e.n. După cum vom vedea, în teologia lor aceştia Îl
leagă strâns pe Mesia Yeşua de Creaţiune şi-I recunosc calitatea de de Creator care,
paradoxal, prin Întrupare, prin înomenire, a devenit o parte din propria Sa Creaţiune.
Cam în aceeaşi perioadă, sau mai precis o dată cu anul 70 e.n., în sânul
iudaismului au apărut tannaim-ii, înţelepţi evrei care au teologhisit până prin anul 200
e.n. Concepţiile lor sunt consemnate în Mişna. Aceştia au dezvoltat o teologie a creaţiei
diferită de scriitorii Noului Testament (cum altfel?). Scopul acestor notiţe de studiu nu
este examinarea teologiei creaţiei în alte opere literare evreieşti scrise în timpul
apostolului Ioan sau imediat după el, este suficient să spunem că ea se distanţează de ceea
ce revelează cărţile Legământului Înnoit şi recomandăm cordial cititorilor acestor notiţe
lecturarea operelor Maase Bereşith - „Relatarea Actului Creaţiei”, o cosmogonie103 şi
Mişna.
F. Comentariu teologic
Schiţăm acum câteva dintre relaţiile teologice dintre Logos, Dumnezeu şi teologia
creaţiei.
La nota de subsol de la acest verset 3 din primul capitol al Evangheliei după Ioan
spuneam că atunci când scrie că „toate lucrurile (toată Creaţia) prin El au fost făcute”
înseamnă că Logos-ul nu era numai instrumentul (gr., organon) prin care se crea, şi nu
era numai principiul104 (gr., arche) prin care subzista şi co-exista ceea ce era creat, ci era
şi Co-creator, participant activ la creaţie.
Altfel spus, Logos-ul este principiul care stă la baza tuturor lucrurilor, care în-
temeiază toate, lucrurile subzistând şi co-existând prin El. YHVH-Elohim ţine toate
102
http://ro.bibleserver.com/text/NTR/Evrei1
103
Vezi şi http://www.jewishencyclopedia.com/view.jsp?artid=807&letter=C
104
Acest arche apare şi în Apocalipsa, 3:14, unde de obicei este tradus ca „început”, dar ar trebui tradus ca
„principiu”.
61

62. lucrurile laolaltă prin Logos-ul (Apoc. 4:11) care „susţine toate lucrurile prin Cuvântul
Său puternic” (Evr. 1:3).
(Acest subcapitol este în curs de elaborare.)
Marian Buşoi finaliza comentariul său zicând că Fiinţa Cuvântului este
Dumnezeirea. Această frază este susţinută şi de un pasaj dintr-o altă carte din Noul
Testament, sau din Legământul Înnoit, şi anume Epistola către evrei, 1:1-3. Reproducem
pasajul pentru că el face apel şi la activitatea Creaţiunii, despre care va vorbi mai târziu
un rabin fariseu, devenit apostol al lui Mesia, Şa’ul sau Pavel:
1 În trecut, Dumnezeu le-a vorbit strămoşilor noştri de multe ori şi în multe feluri, prin
profeţi,
2 însă în aceste zile de pe urmă El ne-a vorbit prin Fiul, pe Care L-a pus moştenitor al
tuturor lucrurilor şi prin Care a făcut veacurile.
3 El este oglindirea Slavei şi reprezentarea exactă a naturii Lui. El susţine toate lucrurile
prin Cuvântul Său puternic. După ce a realizat curăţirea de păcate, S-a aşezat la dreapta
Măreţiei, în înălţimi.
Epistola către evrei,1:1-3.105
În acelaşi capitol se vorbeşte despre Fiul lui Dumnezeu că este nu doar Creatorul
care va supravieţui Creaţiunii sale, dar şi că este imuabil şi etern:
10 Şi: „Tu, Doamne, ai întemeiat la început pământul, iar cerurile sunt lucrarea mâinilor
Tale.
11 Ele vor pieri, dar Tu rămâi. Toate se vor învechi ca o haină.
12 Le vei înfăşura ca pe un veşmânt şi vor fi schimbate ca pe o haină. Tu însă rămâi
Acelaşi şi anii Tăi nu se vor sfârşi.“106
Epistola către evrei, 1:10-12.
Aceste pasaje au meritat inserate aici, întrucât ele nu vorbesc numai despre relaţia
dintre Dumnezeu şi Logos (care în textul Evrei apare sub termenul de Fiul), ci reafirmă şi
calitatea Logos-ului de Ipostas prin care au fost făcuţi eonii, adică veacurile şi/sau lumile,
şi care le şi susţine, fapt care ne deschide drumul spre analiza versetului 3 şi 10 din
Evanghelia după Ioan, 1.
În versetul 3 din Evrei, 1, sintagma „reprezentare exactă”107 (gr., charakter,
Strong #5481) „exprimă faptul că Fiul ‚este atât distinct în mod personal, cât şi
literalmente egal cu Acela a Cărui esenţă El o reprezintă ca întipărire corespunzătoare’
(Liddon).” Mai sus, când am inserat textul din Epistola către coloseni, 1:15-18, spuneam
că vom analiza semnificaţia sintagmei „chipul lui Dumnezeu”. Citându-l pe William E.
Vine, vom spune despre chipul lui Dumnezeu (character-ul Lui) că este „chiar chipul,
imaginea sau impresiunea substanţei sau esenţei Sale. Este faptul similarităţii
desăvârşite” şi „este implicat în relaţiile esenţiale din Dumnezeire; prin urmare, este unic
şi perfect; ‚Cel ce M-a văzut pe Mine, L-a văzut pe Tatăl’ (Io. 14:9)”.108 Apoi savantul
continuă:
105
http://ro.bibleserver.com/text/NTR/Evrei1
106
1:12 Vezi Ps. 102:25-27. N. tr.
107
Versiunea Dumitru Cornilescu îl redă la fel de corect ca şi NTR, prin termenul „întipărire”.
108
William E. Vine, vol al II-lea, p. 247.
62

63. În Evanghelia după Ioan, 1:1-3, Coloseni, 1:15-17 şi Evrei, 1:2,3, funcţia specială a
creării şi susţinerii Universului este atribuită lui Hristos sub titlurile sale de Cuvânt, Chip
şi, respectiv, Fiu. Calitatea Sa de Creator despre care se afirmă aici nu este numai aceea a
unui simplu instrument sau meşteşugar implicat în formarea lumii, ci cea a Aceluia „din
Care, prin Care şi pentru Care” au fost făcute toate lucrurile şi prin care ele toate se ţin
laolaltă. Aceasta implică aserţiunea Dumnezeirii Sale absolute şi adevărate.109
Această creaţie prin intermediul Fiului ne face să ne amintim de doctrina creaţiei
ex nihilo: sintagma ex nihilo a apărut, într-adevăr, doar în secolul al II-lea, dar conceptul
în sine a început să fie întrebuinţat de când au început rabinii să teologhisească pe
marginea capitolelor 1 şi 2 din Genesa.
(Acest subcapitol este în curs de elaborare.)
În concluzie: auzind că „Toate lucrurile au fost făcute prin Logos, şi fără El n-a
fost făcut nimic din ce a fost făcut” îi determina pe ascultătorii evrei să se gândească la
versetele de mai sus, sau măcar la o parte din ele, şi în felul acesta li se pregăteau inimile
pentru marile adevăruri teologice din versetele 14-18.
Y Y Y
Capitolul al XI-lea
EVANGHELIA DUPĂ IOAN, 1:4a:
Cuvântul, principiu al vieţii în discursul ioanin
109
Id., ibid., loc. cit.
63

64. 4 În El era viaţa,
şi viaţa era lumina oamenilor.
Aici am transcris versetul în întregime, dar vom trata numai prima parte a sa.
Conceptul de „lumină” în iudaism va fi abordat în lecţia următoare, în relaţie cu versetele
5, 7-9, etc.
Despre viaţă (chayim): ce spun Legea, Profeţii şi Scrierile.
Despre viaţă în Lege:
14
Dumnezeu a zis lui Moise:
„Eu sunt Cel ce sunt.” Şi a adăugat: „Vei răspunde copiilor lui Israel astfel:
« Cel ce se numeşte "Eu sunt", m-a trimis la voi. »”
15
Dumnezeu a mai zis lui Moise:
„Aşa să vorbeşti copiilor lui Yisra’el:
« DOMNUL (‫ ,)יהוה‬Dumnezeul părinţilor voştri, Dumnezeul lui Avraham, Dumnezeul lui
Isaac şi Dumnezeul lui Iacov, m-a trimis la voi. »
Acesta este Numele Meu pentru veşnicie, acesta este Numele Meu din neam în neam.”
Exodul, 3:14,15.
Acest pasaj este unul dintre cele mai elocvente din Sfânta Scriptură cu privire la
natura şi caracterul lui Dumnezeu, şi pasajul poate fi exegetat la nesfârşit. În ceea ce ne
priveşte, aici vom nota doar faptul că el este absolut fundamental pentru una din temele
care se desprind din el, anume tema care declară categoric că „viaţa este numai în
Dumnezeu”.
Despre viaţă în Profeţi:
Aşa vorbeşte DOMNUL (YHVH), Împăratul lui Yisra’el şi Răscumpărătorul lui,
DOMNUL oştirilor:
„Eu sunt Cel dintâi şi Cel de pe urmă, şi afară de Mine nu este alt Dumnezeu.”
Isaia, 44:6.
Ascultă-Mă, Iacove! Şi tu, Yisra’ele, pe care te-am chemat!
Eu, Eu sunt Cel dintâi, şi tot Eu sunt şi Cel din urmă.
Isaia, 48:12.
Profeţii, mai ales Isaia/Yeşayahu, detaliază această viaţă aflată în Dumnezeu,
după cum am văzut mai sus.
Despre viaţă în Scrieri:
(Acest subcapitol este în curs de elaborare.)
Făcând o digresiune de la subiectul nostru, să ne amintim că rabbi Şa’ul, adică
apostolul Pavel, a prezentat Fiinţa lui Dumnezeu chiar mai profund:
64

65. 24
Dumnezeu, care a făcut lumea şi tot ce este în ea, este Domnul Cerului şi al Pământului,
şi nu locuieşte în temple făcute de mâini.
25
El nu este slujit de mâini omeneşti, ca şi când ar avea trebuinţă de ceva,
El, care dă tuturor viaţa, suflarea şi toate lucrurile.
28
Căci în El avem viaţa, mişcarea şi fiinţa, după cum au zis şi unii din poeţii voştri:
„Suntem din neamul Lui...”
Faptele apostolilor, 17:24,25,28.
Rabbi ne spune direct faptul că Dumnezeu nu are nevoi (Faptele, 17:24,25), nici
măcar nevoia de a primi slava care I Se cuvine. El se înscrie în tradiţia biblică, în care
afirmaţia aceasta fusese făcută şi de Profet, de Psalmist şi de Hagiograf:
Al Meu este argintul, şi al Meu este aurul, zice DOMNUL oştirilor.
Hagai, 2:8.
8
Nu pentru jertfele tale te mustru: căci arderile tale de tot sunt necurmat înaintea Mea.
9
Nu voi lua tauri din casa ta, nici ţapi din staulele tale.
10
Căci ale Mele sunt toate dobitoacele pădurilor, toate fiarele munţilor cu miile lor.
11
Eu cunosc toate păsările de pe munţi, şi tot ce se mişcă pe câmp este al Meu.
12
Dacă Mi-ar fi foame, nu ţi-aş spune ţie, căci a mea este lumea şi tot ce cuprinde ea.
13
Oare mănânc Eu carnea taurilor? Oare beau Eu sângele ţapilor?
Psalmii, 50:8-13.
2
Poate un om să aducă vreun folos lui Dumnezeu?
Nu; ci înţeleptul nu-şi foloseşte decât lui.
3
Dacă eşti fără prihană, are Cel Atotputernic vreun folos?
Şi dacă trăieşti fără vină, ce va câştiga El?
Iov, 22:2,3.
Din Exodul, 3:14,15 şi din toate celalte pasaje care arată că Dumnezeu nu are
nevoi, înţelegem că El Îşi este suficient Sieşi, Îşi este auto-suficient. El nu necesită nimic
din exterior pentru a subzista. Subzistenţa lui Dumnezeu în Sine Însuşi a fost, uneori,
denumită aseitate (din latinescul a se), în timp ce alţii au denumit acest atribut
autotheotos. În El este viaţa şi existenţa absolută, pemanentă, continuă. Ca atare, El este
Fiinţa, adevărata Fiinţă, Fiinţa realmente reală, Ho On (gr.).
Dumnezeu este obârşia vieţii, El este Fiinţa, Ho On, din care izvorăşte viaţa:
Domnul (YHVH) Dumnezeu a făcut pe om din ţărâna pământului, i-a suflat în nări
suflare de viaţă, şi omul s-a făcut astfel un suflet viu.
Genesa, 2:7.
Duhul lui Dumnezeu m-a făcut,
Şi suflarea Celui Atotputernic îmi dă viaţă.
Iov, 33:4.
Aşa vorbeşte Domnul (YHVH) Dumnezeu, care a făcut Cerurile şi le-a întins, care a
întins Pământul şi cele de pe el, care a dat suflare celor ce-l locuiesc, şi suflet celor ce
merg pe el.
65

66. Isaia, 42:5.
Să vedem acum ce spune despre viaţă şaliach Yochanan.
Mai întâi, trebuie spus că acest concept, viaţa, este absolut crucial pentru discursul
apostolic, Yochanan declarând de 38 de ori doar în Evanghelie relaţia dintre Yeşua,
Logos-ul înomenit, şi viaţă (împreună cu forma sa de dativ, „vieţii”). Pentru edificare,
transcriem câteva exemple:
16
Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu născut110,
pentru ca oricine crede în El, să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică.
36
Cine crede în Fiul, are viaţa veşnică; dar cine nu crede în Fiul, nu va vedea viaţa, ci
mânia lui Dumnezeu rămâne peste el.
Evanghelia după Ioan, 3:16,36.
21
În adevăr, după cum Tatăl învie morţii, şi le dă viaţă, tot aşa şi Fiul dă viaţă cui vrea.
24
Adevărat, adevărat vă spun, că cine ascultă cuvintele Mele, şi crede în Cel ce M-a
trimis,
are viaţa veşnică, şi nu vine la judecată, ci a trecut din moarte la viaţă.
25
Adevărat, adevărat vă spun, că vine ceasul, şi acum a şi venit, când cei morţi vor auzi
glasul Fiului lui Dumnezeu, şi cei ce-l vor asculta, vor învia.
26
Căci, după cum Tatăl are viaţa în Sine, tot aşa a dat şi Fiului să aibă viaţa în Sine.
Evanghelia după Ioan, 5:21,24-26.
12
Isus le-a vorbit din nou, şi a zis:
„Eu sunt Lumina lumii; cine Mă urmează pe Mine, nu va umbla în întuneric, ci va avea
lumina vieţii.
Evanghelia după Ioan, 8:12.
35
Isus le-a zis:
„Eu sunt Pâinea vieţii.
Cine vine la Mine, nu va flămânzi niciodată;
şi cine crede în Mine, nu va înseta niciodată.
39
Şi voia Celui ce M-a trimis, este să nu pierd nimic din tot ce Mi-a dat El,
ci să-l învii în ziua de apoi.
40
Voia Tatălui Meu este ca oricine vede pe Fiul, şi crede în El, să aibă viaţa veşnică; şi Eu
îl voi învia în ziua de apoi.”
Evanghelia după Ioan, 6:35,39,40.
25
Isus i-a zis:
„Eu sunt învierea şi viaţa. Cine crede în Mine, chiar dacă ar fi murit, va trăi.”
Evanghelia după Ioan, 11:25.
6
Isus i-a zis:
„Eu sunt calea, adevărul şi viaţa. Nimeni nu vine la Tatăl decât prin Mine.”
Evanghelia după Ioan, 14:6.
110
Versiunea Dumitru Cornilescu, 1923, uită din nou să insereze termenul „născut”, lăsând doar „singurul
Lui Fiu”, deşi în original apare clar termenul monogenes, Strong 3439. Aşa cum scriam la nota de subsol de
la Ioan, 1:14, această omisiune gravă apare şi la Ioan, 1:18, 3:16, 3:18 şi I Ioan, 4:9.
66

67. Cu privire la acest verset, Risto Santala spune următoarele:
În această ultimă frază, fostul Rabin-Şef al Stockholm-ului, Gottlieb Klein, a simţit că
există ceva referinţă criptică. El a scris că în timpul lui Iisus exista o mare preocupare
pentru Gematria, în care valoarea numerică a literelor unui cuvânt era calculată şi se
trăgeau anumite concluzii. Aceasta deriva dintr-o afirmaţie din „Înţelepciunea lui
Solomon”, o lucrare care pare să fi originat în Egipt, în secolul al doilea î.e.n. Versetul
11:20 spune: „Tu ai aranjat totul după măsură, număr şi greutate.”
Klein spune:
„În ebraică, cuvântul ‚dragoste’ este ahavah, iar valoarea numerică a literelor este 1,5,2,5,
care dau în total 13. Cuvântul ‚unul’, echad (1,8,4) are aceeaşi valoare, şi s-a susţinut
faptul că ahavah, ‚dragoste’, Îl aminteşte pe ‚Cel Unul’, adică Dumnezeu. Literele iniţiale
ale cuvintelor emet, ‚adevăr’, hayyim, ‚viaţă’ şi derech, ‚cale’, mai formează şi cuvântul
echad, ‚unul’. Iisus indică, astfel, spre unirea dintre Sine şi Tatăl.”
Un ultim verset interesant pentru studiul nostru este cel din Evanghelia după
Ioan, 17:3:
3
Şi viaţa veşnică este aceasta: să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat şi pe
Isus Hristos, pe care L-ai trimis Tu.
Apostolul spune că, în rugăciunea Sa arhierească, Yeşua declara că natura Tatălui
este aceea de a fi singurul Dumnezeu adevărat.
Acelaşi apostol însă, în Întâia epistolă, făcea afirmaţia că Isus Hristos, Fiul lui
Dumnezeu, este Dumnezeul adevărat şi viaţa veşnică:
10
Cine crede în Fiul lui Dumnezeu, are mărturisirea aceasta în el;
cine nu crede pe Dumnezeu, Îl face mincinos, fiindcă nu crede mărturisirea pe care a
făcut-o Dumnezeu despre Fiul Său.
11
Şi mărturisirea este aceasta: Dumnezeu ne-a dat viaţa veşnică, şi această viaţă este în
Fiul Său.
12
Cine are pe Fiul, are viaţa; cine n-are pe Fiul lui Dumnezeu, n-are viaţa.
13
V-am scris aceste lucruri ca să ştiţi că voi, care credeţi în Numele Fiului lui Dumnezeu,
aveţi viaţa veşnică.
20
Ştim că Fiul lui Dumnezeu a venit, şi ne-a dat pricepere să cunoaştem pe Cel ce este
adevărat. Şi noi suntem în Cel ce este adevărat, adică în Isus Hristos, Fiul Lui. El este
Dumnezeul adevărat şi viaţa veşnică.
Întâia epistolă a apostolului Ioan, 5:10-13,20.
Ceea ce apare ca evident din toate versetele enumerate mai sus şi comun lor este
faptul că prin Mesia viaţa dumnezeiască nu a fost oferită numai evreilor, ci este un dar
trans-cultural, chiar dacă Mântuirea vine, într-adevăr, de la iudei (Io. 4:22b).
7
Cine are urechi, să asculte ce zice Bisericilor Duhul111:
„Celui ce va birui, îi voi da să mănânce din pomul vieţii, care este în raiul lui
Dumnezeu.”
10b
…Fii credincios până la moarte, şi-ţi voi da cununa vieţii."
111
Adică Yeşua care vorbeşte prin Duhul, a se vedea contextul.
67

68. 11
Cine are urechi, să asculte ce zice Bisericilor Duhul:
"Cel ce va birui, nicidecum nu va fi vătămat de a doua moarte."
Apocalipsa, 2:7,10b,11.
5
Cel ce va birui, va fi îmbrăcat astfel în haine albe. Nu-i voi şterge nicidecum numele din
Cartea Vieţii…
Apocalipsa, 3:5a.
Mielul, care stă în mijlocul scaunului de domnie, va fi Păstorul lor, îi va duce la izvoarele
apelor vieţii…
Apocalipsa, 7:17a.
27
Nimic întinat nu va intra în ea, nimeni care trăieşte în spurcăciune şi în minciună; ci
numai cei scrişi în Cartea Vieţii Mielului.
Apocalipsa, 21:27:
Viaţa în Dumnezeu: ce spun Scrierile.
(Acest subcapitol este în curs de elaborare.)
În Cuvânt era viaţa ca principiu, viaţa în sens absolut, viaţa aşa cum numai
Dumnezeu o are în Sine Însuşi (Exodul, 3:14; I Timotei, 6:13) şi pe care El o împărtăşeşte
şi Cuvântului, Fiul Înomenit (Ioan 5:26).
În religia ortodoxă există un tip de icoane, „Hristos Pantokrator”; deasupra
reprezentării artistice a lui Mesia, uneori scrie în greacă Ho On, Fiinţa. Reprezentarea
artistică este eretică, dar înscrisul este adevărat.
Y Y Y
Capitolul al XII-lea
EVANGHELIA DUPĂ IOAN, 1:4b:
Conceptul de lumină în iudaismul biblic
4 În El era viaţă,
şi viaţa era lumina oamenilor.
68

69. 5 Lumina luminează în întunecime112, şi întunecimea n-a biruit-o113.
6 A apărut un om fiind trimis de Dumnezeu:
numele îi era Yochanan.
7 Acesta a venit spre mărturie,  pentru a mărturisi despre
Lumină,
 pentru ca toţi să creadă
prin el.
8 Nu era acela Lumina,
D ci el a venit  pentru a mărturisi despre
Lumină.
9 Lumina aceasta era adevărata Lumină care, venind în lume,
luminează pe orice om114.
Contextul vorbeşte despre Logos-ul care nu numai că era la început cu
Dumnezeu, fiind Dumnezeu, şi prin care fuseseră făcute toate lucrurile, ci în care era şi
viaţa, viaţa care era lumina oamenilor. Această lumină luminează în întunecime, şi
întunecimea n-a biruit-o...
Aici vom face un popas în care vom privi admirativ modul în care şaliach
Yochanan, în buna tradiţie a gânditorilor evrei, se joacă cu cuvintele, fie ele şi într-o
limbă care nu era cea maternă, pentru că ceea ce am tradus prin „a birui” are sensuri mult
mai bogate. Şi, ATENŢIE: când folosesc un termen cu sensuri multiple, evreii nu înţeleg
doar unul dintre sensurile sale, chiar dacă acesta ar fi cel denotativ, ci iau în discuţie toate
conotaţiile sale. În consecinţă, teologia evreiască este mult mai bogată decât cea creştină,
pentru că la un totalitatea sensurilor unui concept, rabinii relaţionau multe alte versete
care tratau chiar şi tangenţial una din conotaţiile sale. Vom exemplifica mai jos, când
vom vorbi despre relaţia „lumină-viaţă/suflet-înţelepciune-mântuire-Mesia”.
Ca atare, verbul folosit aici, termenul grecesc katalambano nu înseamnă numai „a
birui”, ci şi a înţelege, a avea comprehensiune; a asimila; a-şi însuşi. Întunecimea, fie ea
raţiunea omenească limitată şi întunecată de păcat, fie puterile demonice oculte ale
întunericului (contextul nu afirmă explicit despre ce întunecime e vorba), nu a înţeles
misiunea luminii şi, în consecinţă, n-a biruit, însuşindu-şi-o!... Dacă atunci când apostolul
scria aceste cuvinte se referea implicit la gnosticismul care făcea prăpăd în Biserică şi
ataca propovăduirea mântuirii de tip gnostic, adică mântuirea printr-o cunoaştere elevată,
prin gnoză, prin activarea puterilor ascunse ale intelectului uman, atunci corolarul este că
nu poţi înţelege misiunea soteriologică a Luminii dacă nu eşti „străluminat”, iluminat
printr-o străfulgerare divină, trans-raţională. Într-un anumit sens, Biblia expune războiul
112
Termenul grecesc skotia este de genul feminin, deci am preferat să-l traducem tot printr-un feminin,
„întunecime”, mai degrabă decât prin „întuneric”, termenul consacrat.
113
Katalambano: a birui; a înţelege, a avea comprehensiune; a asimila; a-şi însuşi.
114
Credem că această variantă de traducere este mai corectă decât cea folosită de Dumitru Cornilescu.
Lumina venind în lume luminează, nu omul este luminat venind în lume. În sprijinul ideii, vezi şi Ioan
3:19.
69

70. dintre lumină şi întunecime, dintre cei „luminaţi” şi cei „înneguraţi”, care se exclud
reciproc.
Între versetul 5 şi 6 avem, aparent, o rupere de ritm, o fragmentare a ideii, dar
aceasta este numai pentru a pune în opoziţie elementul omenesc cu cel dumnezeiesc,
adică pe Yochanan ha-Maţvil, Ioan Botezătorul, cu Logos-ul înomenit. Juxtapunerea
ajută scoaterii în relief a ideii „Nu Yochanan era lumina, dimpotrivă, el a venit pentru a
trimite spre lumină.”
Aici mai există un joc de cuvinte, pentru că numele Yochanan semnifică „Yah
este îndurător”. Adică, Yah îndurătorul ne mărturiseşte despre lumina care, venind în
lume, luminează pe orice om. Când vom ajunge să abordăm Evanghelia după Luca,
versetele 13,60,63 şi mai ales 72 din capitolul 1, vom vedea că preotul aharonic
Zecharyahu face un joc de cuvinte între Yochanan, adică „Yah este îndurător” şi „El
(Yah) Îşi arată îndurarea faţă de părinţii noştri”. Pentru evenimentele care circumscriu
naşterea Înainte-mergătorului mesianic, adică vestirea ei şi naşterea sa efectivă, vezi
Evanghelia după Luca, 1:5-25, 41, 57-80. Tot acolo vom aminti şi versetele 6-8 şi 15 din
acest capitol 1 din Evanghelia după Ioan.
În ceea ce priveşte conceptul de lumină, care este miezul acestor versete, el este
foarte bine valorizat în iudaism, el semnificând multe lucruri. De exemplu, conform Ioan
1:4, lumina oamenilor este viaţa, sau sufletul, substantive care în iudaism sunt
interschimbabile. La aceasta concură, de pildă, Proverbele, 20:27: „Lumina DOMNULUI
pătrunde duhul omului115; ea cercetează cea mai tainică parte a fiinţei lui.”
Lumină mai semnifica şi înţelepciunea şi priceperea: Psalmii, 119:130 ne spune
că „Dezvăluirea cuvintelor Tale aduce lumină şi dă pricepere celor nesăbuiţi116.”
O altă conotaţie dată luminii este cea a unui om de mare valoare: II Samuel, 21:17
îl denumeşte pe David „lumina lui Yisra’el”.
Mai târziu, atunci când murea un înţelept, un rabin, se spunea cu jale: „S-a stins o
lumină în Yisra’el”.
Această semnificaţie a intrat atât de profund în mentalul colectiv chiar şi
european, încât iar la moartea sa din 1456, pe mormântul lui Iancu de Hunedoara a fost
gravat un epitaf care spunea: „S-a stins lumina lumii”. Adică, se stinsese din viaţă un
izbăvitor al Creştinătăţii europene, care dăduse turcilor musulmani (lui Mehmed
Cuceritorul) o bătaie care i-a făcut pe aceştia să le piară cheful de a mai cuceri Europa
pentru următorii 70 de ani, deşi aceştia, la 1453, cu doar trei ani înainte, cuceriseră
celebrul Constantinopol, folosind prima dată în istoria militară tunurile.
Însă lumina era în special asociată cu mântuirea şi chiar cu Mesia, după cum
reiese din texte biblice şi rabinice: în contextul imediat, lumina ca mântuire sau Mesia ca
lumină apare în Ioan, 1:9, care este o aluzie la trei pasaje mesianice, Isaia, 42:6, 49:6 şi
60:1-3. Toate aceste pasaje ar trebui citite în contextul lor, adică Isaia, 42:1-7, prima
Cântare a Robului suferind al lui YHVH, respectiv Isaia, 49:1-7, a doua Cântare a
Robului pătimitor al lui YHVH.117
Eu, DOMNUL, Te-am chemat prin dreptate. Te voi ţine bine de mână; Te voi păzi şi Te
voi face un legământ pentru popor şi o lumină pentru neamuri,
Isaia, 42:6.
115
Sau: Duhul omului este lumina Domnului.
116
119:130. Vezi nota de la 19:7.
117
Celelalte trei „Cântări ale Robului pătimitor al lui YHVH” sunt Isaia, 50:4-10, 52:13-53:12; 61:1-3.
70

71. El (YHVH) zice:
‘Este prea puţin pentru Tine să fii Robul Meu şi să ridici doar seminţiile lui Iacov, să
aduci înapoi doar pe supravieţuitorii lui Israel.
De aceea Te-am pus să fii o lumină pentru neamuri, ca să duci mântuirea Mea până la
marginile pământului!’
Isaia, 49:6.
Ridică-te! Străluceşte! Căci lumina ta a venit şi slava DOMNULUI a răsărit peste
tine.
Iată! Deşi întunericul învăluie pământul, şi negura groasă acoperă popoarele,
peste tine răsare DOMNUL şi slava Lui apare deasupra ta.
Neamurile vor veni la lumina ta şi împăraţii vor lua parte la strălucirea zorilor
tale.
Isaia, 60:1-3.
Deci semnificaţia este Lumină = mântuire.
Şi chiar şi în această Evanghelie, Evanghelia după Yochanan, la capitolul 8:12, cu
ocazia Praznicului Corturilor, Chag ha-Sukot, Yeşua face o proclamaţie absolut
stupefiantă pentru urechile unui evreu de rând:
12 Isus le-a vorbit din nou:
– Eu sunt lumina lumii. Cel ce Mă urmează pe Mine nu va umbla niciodată în întuneric,
ci va avea lumina vieţii.
Evanghelia după Ioan, 8:12.
Această proclamaţie şi mai ales cadrul în care este ea făcută, evenimentul acela al
praznicului Corturilor şi ceremonialul care avea loc în iudaism vor primi o atenţie
specială mai târziu.
În urma studiilor sale, Risto Santala118 scrie câteva gânduri ilustrative:
Tratarea în scrierile rabinice a paralelei „lumină = Mesia” e interesantă. Rabinii ştiau că
lumina existase înainte de Creaţie, înainte de rostirea „Să fie lumină!” care a produs ziua
întâi, şi mai ales înainte de crearea luminătorilor din ziua a patra. Ca atare, când Midraş-
ul Pesikta Rabbati întreba: „A cui este lumina aceasta care cade peste adunarea
DOMNULUI?”, i se dădea răspunsul: „Este lumina lui Mesia” (Pesikta Rabbati 62:1). Iar
Yalqut Şimoni, cuprinzând pasaje talmudice şi midraşice redactate în sec. al XII-lea şi al
XIII-lea, adăuga acest gând: „Aceasta este lumina lui Mesia, după cum este scris în
Psalmul 36:10: ‚Prin lumina Ta vedem lumina’” (Yalqut Şimoni 56).
Rabinii mai considerau că termenul aramaic nehora, „lumina”, este unul dintre Numele
secrete ale lui Mesia. De unde deduceau ei lucrul acesta? Ei porneau de la versetul
Daniel, 2:22, scris în aramaică: „El descoperă lucrurile adânci şi ascunse. El ştie ce se
află în întuneric şi cu El locuieşte lumina.”
Şi Midraş-ul înţelegea cuvintele din Daniel, 2:22, în chip mesianic: „’Şi Nehora locuieşte
la El’ vorbeşte despre Regele-Mesia, căci este scris: ‚Ridică-te! Străluceşte! Căci lumina
ta a venit…’” (Isaia, 60:1).”
118
http://www.ristosantala.com/rsla/OT/index.html
71

72. Aşadar, conform apostolului Ioan, sprijinit de texte biblice şi rabinice, Mesia este
adevărata lumină. Vom mai reveni asupra acestui subiect în discursul lui Yeşua, vezi
Evanghelia după Matei, 5:14.
Y Y Y
Capitolul al XIII-lea
EVANGHELIA DUPĂ IOAN, 1:12-14,18:
DESPRE PATERNITATEA ÎMPĂTRITĂ
A LUI DUMNEZEU
12 D Dar tuturor celor ce L-au primit,
72

73. adică celor ce cred în Numele Lui,
le-a dat autoritatea să
se facă119 copii120 ai lui Dumnezeu;
13 care nu din sânge121,
nici din voia firii122 lor,
nici din voia vreunui om,
D ci din Dumnezeu au fost născuţi.
14 Şi Cuvântul S-a făcut trup de carne şi a locuit123 printre noi.
şi noi am privit slava Lui,
o slavă ca a singurului-născut124 din Tatăl,
plin de har
şi de adevăr.
18 Pe Dumnezeu nimeni nu L-a văzut vreodată;
Singurul-născut125, Dumnezeu,
Cel fiind în sânul
Tatălui126,
Acela
L-a făcut cunoscut127.
Mai întâi de toate, semnalăm în acest pasaj un alt exemplu de paralelism ebraic,
sinonimic şi explicativ care apare în versetul 12: a primi Dabar-ul sau Cuvântul şi a te
încrede întru Numele Său. Când un om primeşte Cuvântul înseamnă că-şi pune
încrederea în Numele lui Mesia: acţiunea trecută a primirii este echivalentă cu acţiunea
prezentă a încrederii.
Însă gândul este mai dens: şaliach Yochanan, apostolul Ioan, sugerează şi faptul
că Lumina este o persoană, într-un mod caracteristic: limba ebraică nu avea conceptul
greco-roman de „persoană” (lat., persona; gr., prosopon) care a fost problematizat mai
târziu de Părinţii capadocieni, dar „numele” cuiva reprezenta tot ceea ce era persoana sa,
119
Ginomai: a deveni, a se face, a lua fiinţă.
120
Teknon: copil, cu accentul pe faptul naşterii, fiind diferit de huios, care accentuează demnitatea şi
caracterul relaţiei.
121
În original, termenul apare la plural, deci ar trebui tradus „sângiuri”, însă această variantă, deşi corectă,
este incomodă.
122
Sarx: literal, acest termen trebuie tradus „carne”, unde „carne” este o sinecdocă, ea redând ca parte
omenitatea, adică totalitatea lucrurilor care alcătuiesc esenţa tuturor oamenilor, duhul, sufletul şi trupul.
Versiunea Dumitru Cornilescu îl redă prin „fire (pământească)”.
123
Skenoo: a înălţa cortul, „a cortului”.
124
Termenul monogenes se traduce „singur-născut”, nu „unic-născut”, cum redau unele traduceri. El
reapare în discursul ioanin în Ioan, 1:18, 3:16, 3:18 şi I Ioan, 4:9, însă, regretabil, în acele ocurenţe,
Dumitru Cornilescu a uitat să-l traducă. Pentru a fi consecvenţi în traducerea textului, noi l-am inserat şi în
versetul 18.
125
În original, în versetul 18 apare termenul monogenes, pe care Dumitru Cornilescu a uitat să-l traducă.
Vezi discuţia de mai sus.
126
În original apare ὁ μονογενὴς υἱός, ὁ ὢν εἰς τὸν κόλπον τοῦ πατρὸς, o expresie şocantă şi destul de greu
de tradus. S-ar putea traduce fie „Singurul-născut Dumnezeu, Cel fiind în sânul Tatălui”, fie „Singurul-
născut, Dumnezeu, Cel fiind în sânul Tatălui”. Totuşi, se pare că aici theos este în apoziţie, şi deci o
traducere curgătoare ar spune „Singurul-născut, care este Dumnezeu, Cel fiind în sânul Tatălui”. A se
vedea şi David H. Stern, The Jewish New Testament Commentary sau
http://noultestament.orthoblog.ro/index.php?pid=47&mid&lg=ro
127
Exegeomai: a relata, a explica. Din acest termen provin cuvintele „a exegeta, exegeză”.
73

74. statutul său, rolurile sale, concepţiile şi autoritatea sa. Lumina are un nume, deci, aluziv,
Lumina este o „persoană”.
Celor care au primit Cuvântul (în trecut), adică se încred în Mesia (în prezent) li s-
a dat autoritatea de a deveni copii ai lui Dumnezeu, născuţi din Dumnezeu, care are un
singur născut, spun versetele înfăţişate mai sus.
Dar aici textul ne nedumireşte: în ce fel Tatăl, care are un singur-născut, poate
avea mai mulţi născuţi care, şi mai paradoxal, au dreptul de a deveni copii ai Săi? Pentru
a da un răspuns acestei întrebări, să iscodim Sfintele Scripturi.
Un studiu al paternităţii lui Dumnezeu revelate în Biblie ne descoperă că El este
Tată în patru moduri; altfel spus, putem vorbi despre paternitatea împătrită a lui YHVH.
În primul rând, YHVH este Tatăl întregii creaţii, „Creatorul văzutelor tuturor şi
nevăzutelor”, dar mai ales al omului. Aceasta este „paternitatea creatoare” şi o regăsim în
versete de genul Genesa, 1-2; Psalmii, 8:4-8; 82:6; Evanghelia după Luca, 3:38b;
Faptele apostolilor, 17:24,25,28.
În al doilea rând, YHVH este Tatăl poporului Yisra’el, „fiul iubit” chemat din
Egipt. Versete de tipul celor găsite în Exodul, 4:22,23; Osea, 11:1; Isaia, 64:8,9; Ieremia,
31:9; Maleahi, 1:6; 2:10, ne exemplifică această „paternitatea etnică”.128
În al treilea rând, după paternitatea creatoare şi cea etnică, mai există paternitatea
metaforică a lui Elohim vizavi de David (Psalmii, 2:7) şi de Şelomoh (II Sam. 7:14; I Cr.
17:11-14; Ps. 89:26-28). Dar Psalmul 2:7 are el însuşi un nivel mai profund de
interpretare, afirmat de rabbi Şa’ul (ap. Pavel) în Faptele apostolilor, 13:33, şi de
scriitorul Epistolei către evrei, 1:5a şi 5:5. Pasajul II Samuel, 7:14 este resemnificat chiar
în II Samuel, 7:13,16; I Cronici, 17:13,14, iar apoi este resemnificat în I Cronici,
17:12,14b, în Evanghelia după Luca, 1:30-33 şi în Epistola către evrei, 1:5b. Versetul de-
aici afirmă un adevăr tainic şi incomprehensibil: YHVH are un Fiu singur-născut, (gr.,
monogenes), pe Yeşua. El nu e singurul Fiu al lui Dumnezeu, ci este singurul-născut,
având o „generare”, adică o naştere unică şi o natură unică, dumnezeiască (Evanghelia
după Ioan, 1:1; 20:28), iar filiaţia Sa diferă de „filiaţia” metaforică a Israelului. Louis
Berkhof, un celebru teolog sistematician reformat, defineşte naşterea Fiului lui
Dumnezeu ca fiind „actul etern şi necesar al Primului Ipostas din Trinitate prin care El, în
cadrul Fiinţei dumnezeieşti, este temeiul unei a doua Subzistenţe personale întocmai ca a
Sa, punând acest al doilea Ipostas în posesia întregii esenţe dumnezeieşti, fără vreo
împărţire, înstrăinare sau schimbare.”129
Vom vorbi puţin mai jos despre aceasta.
În fine, după paternitatea generatoare în care Tatăl „naşte” pe Fiul, YHVH mai
este şi Tatăl adoptiv al credincioşilor în El prin Yeşua (Io. 1:12; I Io. 3:1,2; Gal. 3:26;
4:5; Rom. 8:14-17).
Şi o ultimă iscodire: poate Tatăl să nu fie tată? Da: metaforic vorbind,
necredincioşii au ca tată pe diavolul (Io. 8:44a). Vom continua discuţia la nota de la
Matei, 3:17.
128
Evreii înşişi recunosc această paternitate, a se vedea, de exemplu, faimoasa rugăciune Avinu, Malkenu,
„Tatăl nostru, Regele nostru”.
129
Apud Louis Berkhof, Systematic Theology, The Banner of Truth Trust, Carlisle, Pennsylvania, USA,
1988, p. 94.
74

75. Y Y Y
Capitolul al XIV-lea
EVANGHELIA DUPĂ IOAN, 1:14:
ÎNOMENIREA ŞI SLAVA CUVÂNTULUI
14 Şi Cuvântul S-a făcut trup de carne şi a locuit130 printre noi.
Şi noi am privit slava Lui,
o slavă ca a singurului-născut131 din Tatăl,
130
Skenoo: a înălţa cortul, „a cortului”.
131
Termenul monogenes se traduce „singur-născut”, nu „unic-născut”, cum redau unele traduceri. El
reapare în discursul ioanin în Ioan, 1:18, 3:16, 3:18 şi I Ioan, 4:9, însă, regretabil, în acele ocurenţe,
75

76. plin de har
şi de adevăr.
Aici, şaliach Yochanan, apostolul Ioan, declară dintr-o răsuflare că Logos-ul,
Dabar/Memra S-a făcut trup de carne sau S-a înomenit, că El Şi-a înălţat cortul sau a
„cortuluit” printre oameni, că era plin de har şi de adevăr; că El avea o slavă pe care „ei”
au privit-o, o slavă întocmai cu slava singurului-născut din Dumnezeu-Tatăl.
Aceste afirmaţii sunt extrem de puternice pentru un cititor modern. Erau ele la fel
de puternice şi pentru un auditor ne-evreu al apostolului? Dar auditorii evrei: auzind ei că
Logos-ul S-a întrupat, că Dumnezeu-Tatăl are un singur-născut, au simţit ei, oare, o
oroare pe plan religios şi un blocaj pe plan afectiv?...
Mai întâi vom examina afirmaţiile versetului şi apoi vom pipăi sufletele
auditorilor.
Vom începe cu examinarea afirmaţiei „Cuvântul S-a făcut trup de carne”, care
trebuie amplasată în contextul său: Logos-ul, care era de la început, care era cu
Dumnezeu şi era Dumnezeu, principiul prin care şi mediul în care fuseseră create toate,
S-a făcut „trup de carne” – orice ar însemna această sintagmă. Acordând verbului atenţia
cuvenită, remarcăm că el este folosit la diateza reflexivă, ceea ce înseamnă că Logos-ul
S-a făcut pe Sine trup de carne, nu un agent exterior, cum ar fi Dumnezeu-Tatăl, L-ar fi
făcut ca atare. Se reafirmă faptul că Logos-ul exista anterior incarnării Sale şi că El Însuşi
luase decizia de a Se face „trup de carne”, nu fusese obligat s-o facă.
Însă, în definitiv, luând singur decizia de a Se face „trup de carne”, ce a decis
Cuvântul să devină? Textul grecesc per se nu ne dă explicaţii. Termenul grecesc folosit
este sarx, care traduce ebraicul basar, şi-i extinde sfera semantică şi conceptuală.
Termenul evreiesc bāsar desemnează, după Cristian Bădiliţă132 „1) orice făptură
vie (vietate), om sau animal; 2) persoana cuiva; 3) totalitatea fiinţei; 4) corpul, alcătuit
din carne şi sânge, principiu al vitalităţii.” Aici bāsar – ne spune cărturarul român –
„apare cu sens peiorativ, ca simbol al pământescului opus divinului/spiritualului/duhului
(cf. 8,15).”
Însă termenul grecesc sarx nu doar traduce ebraicul bāsar, ci îi şi extinde sfera
semantică şi conceptuală: sarx înseamnă tot ceea ce constituie individul uman, duh, suflet
şi trup, cu tot cu natura sa omenească, cu limitările sale. Prin urmare, Logos-ul Şi-a
asumat duh, suflet şi trup, întreaga natură omenească, cu limitările sale, dar, evident,
asumându-şi această natură, nu şi-a asumat păcatul, cf. Epistola către evrei, 4:15.
Cărturarul român mai clarifică: „Sarx desemnează aici condiţia umană, finită,
muritoare, fragilă, în raport cu divinitatea. Evanghelistul folosise deja termenul « om »
pentru a-l desemna pe Ioan Botezătorul”.
Tot după domnia sa ne-am orientat şi atunci când am preluat traducerea „trup de
carne”. Explicaţia este următoarea: „Am preferat traducerea unui singur cuvânt grecesc
prin două româneşti, pentru a nu pierde nici o nuanţă a sa. Doar « carne » ar fi şocat
stilistic; doar « trup » ar fi sărăcit sensul de nuanţa lui antidocetă, esenţială în context.”
Dumitru Cornilescu a uitat să-l traducă. Pentru a fi consecvenţi în traducerea textului, noi l-am inserat şi în
versetul 18.
132
A se vedea Cristian Bădiliţă, pe http://mariuscruceru.files.wordpress.com/2009/10/extras-badilita.pdf
76

77. Aşadar, Cuvântul lui Dumnezeu, care era cu Dumnezeu şi era Dumnezeu S-a
făcut nu trup, soma, ci sarx, „carne” sau „trup de carne”, cu toate implicaţiile care decurg
din aceasta.
Să vedem care erau reverberaţiile acestei declaraţii în sufletele auditorilor barbari
şi elenişti, pe de-o parte, şi a evreilor mozaici şi mesianici, pe de altă parte.
„Şi Cuvântul S-a făcut trup de carne...” în gândirea audienţei:
Înomenirea Logos-ului în gândirea barbară şi elenistă;
Înomenirea Logos -ului în gândirea evreilor mozaici şi a iudeo-creştinilor.
Înomenirea Logos -ului în gândirea barbară şi elenistă
În istoria gândirii şi a religiozităţii, comunităţi de oameni de pretutindeni
afirmaseră că locuinţa zeilor nu este printre muritori (Dan. 2:11), însă prin intermediul
religiilor născocite oameni şi prin superstiţii zeii puteau fi totuşi „aduşi” printre oameni.
Să ne oprim puţin în Orientul Apropiat Antic sau, mai precis, în Sumer, să-l vedem pe
Naram-Sin (2.254 - 2.218 î.e.n.), nepotul marelui rege akkadian Sargon I. Vorbind
istoriceşte, în timpul domniei lui, Imperiul akkadian şi-a atins apogeul. El este PRIMUL
OM care a pretins că este divin, că este un zeu întrupat şi, ca atare, un zeu în viaţă.
Această pretenţie tupeistă apare atât în literatura sumeriană care a fost descoperită, cât şi
de pe o stelă care îl arată având coarne care, în epocă, erau semnul distinctiv pentru
divinități.
Mai sus scriam despre o stelă: în arta sumeriană existau sculpturi statuare, dar ele
erau întâlnite mai rar decât basorelieful, care cunoaștea mai multe forme artistice.
Sumerienii aveau îndeosebi stela funerară, pe care registrele erau prezentate orizontal. Cu
toate acestea, stela regelui Naram-Sin nu prezintă registrele orizontal ci el este primul
rege care încalcă tradiţia artistică şi nu prezintă registrele orizontal, ci oblic şi vădeşte o
vioiciune şi o mişcare a figurilor omeneşti necunoscute la pietrele funerare sumeriene
anterioare.133
...Ce semnificaţie are registrul oblic? Semnificaţia sa nu este numai aceea că
regele păşeşte peste cadavrele învinse în războiul lui cu populaţia Lullubi, ci el urcă, el
se înalţă, el se preamăreşte pe sine!134
Trecând în spaţiul geografic şi cultural egiptean se credea că zeul suprem al
panteonului se întrupa în faraon, acesta fiind atât fiul zeului Ra, cât şi zeul însuşi.
În Persia dinastiei ahemenizilor, regii ajunseseră să fie consideraţi zei întrupaţi.
Când Alexandru cel Mare a cucerit Mezo-Persia, el a venit în contact cu această
convingere şi a avut tendinţa de a o adopta. Numai moartea sa timpurie l-a mai împiedicat
s-o facă, dar ideea rămăsese.
Când romanii au cucerit Elada pe plan militar, ei înşişi au fost cuceriţi pe plan
cultural şi filosofic. Astfel, ideea divinizării unui om a ajuns şi la romani, prin filiera
elenistă (mai degrabă decât prin Egipt), chiar dacă a avut de aşteptat prăbuşirea
133
A se vedea http://www.ancient.eu.com/image/356/
134
O dată viitoare vom examina relaţiile dintre Naram-Sin şi Nimrod din Genesa, 10, întemeietor, alături de
Semiramida, a religiei păgâne (babiloniene).
77

78. Republicii şi instaurarea primului Împărat, Octavianus, care a fost denumit Augustus –
„cel venerat”. El mai era şi divi filius, „fiul divinităţii”, deşi, iniţial, sintagma se referea la
Iulius Caesar, divinizat după moarte.135 Întreaga titulatură a lui Octavianus era Imperator
Caesar Divi Filius, Augustus, tribunicia potestatae, princeps senatus, pontifex maximus,
pater patriae. De-aici şi până la a considera că împăratul roman este un zeu întrupat, sau
geniul manifestat al cetăţii Roma, a fost un pas foarte mic, şi atât romanii cât şi popoarele
cucerite sau regatele clientelare n-au ezitat să-l facă.
Actualizând lucrurile, putem spune că acum suntem la sfârşitul istoriei. Deja se-
aud paşii lui Mesia, iqvot Maşiyach. În câţiva ani, grabnic, se va arăta iarăşi unul care,
om fiind, se va pretinde Dumnezeu şi va porunci închinarea la sine. Dar adevăratul
Dumnezeu înomenit îl va spulbera.136
Înomenirea Logos -ului în gândirea evreilor mozaici şi a iudeo-creştinilor
Evreii de astăzi, începând cu cei din perioada medievală, citind că Logos-ul S-a
întrupat, că Dumnezeu-Tatăl are un singur-născut, simt o oroare pe plan religios şi un
blocaj pe plan afectiv... Cum stăteau lucrurile în cazul evreilor din antichitate, cei cărora
le predica Yochanan?
Discursul lui Yochanan arată fie genialitatea sa, fie inspiraţia Duhului Sfânt, fie
ambele. În ce ne priveşte, nu ezităm să declarăm a treia variantă, pentru că apostolul este
inimitabil prin gingăşia cu care prelucrează sufletele cititorilor săi evrei în vederea
împlinirii scopului pe care-l are: cel de-a declara că Yeşua este Mesia şi, mai mult, că este
Fiul lui Dumnezeu şi, chiar mai mult, că este Dumnezeu întrupat. El era absolut sigur că
aceste declaraţii urmau să producă tensiuni maxime; aşadar, el le vorbise mai întâi despre
Cuvânt, stârnind afecţiunea lor faţă de Cuvântul scris, Torah. Apoi, cu blândeţe, le
adusese aminte că Philon spusese că Logos-ul era Raţiunea Divină, intelectul
dumnezeiesc transcendent, „fiul mai mare al lui Dumnezeu”, cauza instrumentală prin
care au fost create toate lucrurile. Probabil că apostolul adusese vorba despre faptul că, în
Pesachim 54a, Talmudul137 spunea despre cele şapte entităţi anterioare existenţei
Universului, printre care era şi Numele lui Mesia, care era veşnic.138 Apoi le amintise de
conceptul de lumină şi de înainte-mergătorul mesianic care urma să semene cu profetul
Eliyahu; îi înduioşase cu calitatea de Tată a lui Dumnezeu, şi apoi, după o pregătire a
inimii, le spune că Dumnezeu S-a întrupat! HalleluYah, S-a înomenit! În cele din urmă,
după o maximă pregătire a inimii, le-o spusese!...
...Şi oare evreii chiar l-au crezut?... Nu ne grăbim să afirmăm că „da”...dar aici
sesizăm, în continuare, o mostră rară de grijă pastorală şi o inteligenţă sclipitoare:
135
Aici ne amintim de o gafă făcută de judecătorul Ghedeon: israeliţii îi propun să devină rege peste ei,
întrucât el îi izbăvise de madianiţi. El refuză această onoare prin cuvinte care, aparent, erau pline de evlavie
(„YHVH să fie rege peste voi”) dar, cu toate acestea, pe fiul provenit din ţiitoarea lui de la Sihem îl
numeşte Abimelech, care înseamnă „Tatăl meu este rege”. Altfel spus, „eu nu sunt rege, dar tatăl fiului
meu este rege” sau „eu nu sunt rege, dar fiul meu este fiul unui rege”... Vezi Judecători, 8:22-31.
136
A doua epistolă a lui Pavel către tesaloniceni, 2:3-8.
137
Despre Talmud se spune că a fost scris începând din veacul al II-lea sau al III-lea al erei noastre. Corect:
atunci a început procesul de scriere a sa – iar ulterior, şi de codificare a sa. Dar discuţiile rabinice care vor
fi aşternute în scris existau deja de prin veacul al II-lea î.e.n., iar scrierea nu a făcut decât să le consemneze,
pentru a nu se pierde atunci când murea câte un învăţat evreu.
138
Mica, 5:2.
78

79. apostolul continuă să fructifice exact cele mai bine-cunoscute concepte ale iudaismului,
slava, harul şi îndurarea lui Dumnezeu. El rosteşte aceleaşi vechi cuvinte, cunoscute de
evrei, dar face ca sensurile lor să prindă viaţă din nou, o viaţă îmbogăţită. Să vedem mai
concret despre ce este vorba.
Pe de-o parte, evreii aveau Revelaţia Tanakh-ului, care spunea în repetate rânduri
că Dumnezeu nu este om (Num. 23:19; I Sam. 15:29), că El interzicea până şi
„chipurile”, reprezentările artistice făcute cu scop doxologic (vezi Decalogul), întrucât El
era Dumnezeu, sus în Ceruri şi jos pe Pământ (Deut. 4:39), şi chiar Cerurile şi Cerurile
Cerurilor nu-L puteau cuprinde (II Cr. 6:18). Conform Revelaţiei, evreii aveau
convingerea de neclintit în absoluta imaterialitate a lui YHVH. Deci, cum ar fi putut
Creatorul infinit să accepte să se mărginească, să se limiteze, să Se încorseteze într-un
om?... „Concepţiile Neamurilor în mijlocul cărora trăim noi, concepţii păgâne privitoare
la zeii întrupaţi, sunt contrare Scripturilor noastre şi sunt categoric păgâne”, îşi ziceau ei.
Şi în timpurile celui de-al doilea Templu, când vreun fiu al lui Avraham credea altfel,
evreii îl suspectau de idolatrie şi deveneau foarte virulenţi cu el.
Pe de-altă parte, evreii înşişi erau nedumeriţi vizavi de imaterialitatea Zeului lor,
de ceea ce era simultan transcendenţa şi totuşi imanenţa Acestuia. Acest popor de
monolatri stricţi ştiau că Zeul lor era absolut sfânt, totalmente separat de păcat,
transcendent în sfinţenia Sa, dar care, cu toate acestea, era nu numai un zeu care venea în
contact cu lumea (pe care, deşi El o crease „foarte bună”, se păcătoşise ulterior), ci chiar
crease lumea! Evreilor le era absolut străină credinţa într-un deus otiosus, un zeu care a
creat, pentru ca mai apoi să se retragă undeva, departe, lăsând Universul să funcţioneze
după nişte legi inexorabile, iar el evitând implicarea, fiind insensibil la doleanţele
oamenilor, nesimţitor la durerile lor, cuprins de atharaxie. Categoric nu! Dumnezeul
evreilor era cât se poate de activ: El crease Universul, comunicase cu patriarhii, Îşi
izbăvise poporul din robia Egiptului, Se implicase activ în treburile poporului şi vorbise
cu ei pe Muntele Sinai şi cu Moşe de la înălţimea chivotului sfânt. Bref, chiar dacă nu
avea un chip vizibil, El se manifestase vizibil, Se învederase!
Dar dacă evreii nutreau o credinţă care susţinea desăvârşita imaterialitate a lui
Dumnezeu, asta nu înseamnă că ei uitaseră un concept formidabil din Revelaţie: slava lui
YHVH. Acest concept este menţionat ca fiind strâns legat de înomenirea Cuvântului şi va
mai apărea pe parcurs139, aşa că merită să inserăm aici câteva idei despre el.
În primul rând, ce înseamnă „slavă”? Termenul ebraic kavad înseamnă „a fi greu,
îngreunat, a avea greutate, a fi numeros, a abunda în (bogăţii, prestigiu, tărie, splendoare,
frumuseţe, maiestuozitate)”. Există oameni cu slavă (Yosef, în Gen. 45:13; regi, în Prov.
14:28), Templul avea slavă (I Cr. 22:5), dar mai ales YHVH avea slavă.
Ce semnifica această „slavă”? Cumva, un nor strălucitor, dens, o strălucire
radioasă şi vizibilă? Unii vor susţine că da...şi nu vor greşi deloc:
33 ...Şi astfel, Moise a isprăvit întreaga lucrare.
34 Atunci norul a acoperit Cortul Întâlnirii şi slava Domnului a umplut Tabernaculul.
35 Moise n-a putut să intre în Cortul Întâlnirii deoarece norul se aşezase deasupra lui şi
slava Domnului umplea Tabernaculul.
36 În toate călătoriile lor, israeliţii porneau atunci când norul se ridica de deasupra
Tabernaculului;
139
De exemplu, în pericopa „Buna-vestire” din Evanghelia după Luca, 1:26-38; pericopa „Preschimbarea
apei în vin”, din Evanghelia după Ioan, 2:11; pericopa „Transfigurarea”, din Evanghelia după Matei, 17.
79

80. 37 când norul nu se ridica, ei nu porneau, dar în ziua în care acesta se ridica, plecau şi ei.
38 Norul Domnului era deasupra Tabernaculului ziua, iar noaptea, în nor era un foc sub
privirea celor din casa lui Israel, în timpul tuturor călătoriilor lor.
Exodul, 40:33b-38.
Aceşti cititori vor spune că slava este grea, copleşitoare şi că apostolul Pavel,
atunci când vorbea despre „o greutate veşnică de slavă”140, se referea obligatoriu la
această slavă care te poate turti prin masa sa. Poate că aceştia ar spune că norul acesta de
slavă este prezenţa manifestată a lui Dumnezeu: în definitiv, Dumnezeu vorbea cu Moşe
din norul de slavă aşezat pe chivotul din Locul Preasfânt:
21 Să pui Capacul Ispăşirii deasupra Chivotului, iar în Chivot să pui Mărturia pe care ţi-o
voi da.
22 Acolo, deasupra Capacului Ispăşirii, între cei doi heruvimi care sunt pe Chivotul
Mărturiei, mă voi întâlni cu tine şi îţi voi da toate poruncile pentru israeliţi.
Exodul, 25:21,22.141
89 Când Moise intra în Cortul Întâlnirii ca să vorbească cu Domnul, el auzea vocea Lui
vorbindu-i dintre cei doi heruvimi, de deasupra Capacului Ispăşirii care este pe Chivotul
Mărturiei; aşa îi vorbea El.
Numeri, 7:89.142
Aceste lucruri pământeşti erau, de fapt, reprezentări ale unor realităţi cereşti:
1 M-am uitat şi iată că peste întinderea care se afla deasupra capetelor heruvimilor se
vedea ceva ca o piatră de safir143 care semăna la înfăţişare cu un tron.
Ezechiel, 10:1.144
Rabini de binecuvântată memorie trăitori în perioada medievală au denumit
această slavă Şekhinah şi argumentau că Şekhinah era acolo unde se întâlneau privirile
celor doi heruvimi de pe Capacul Ispăşirii pus peste Chivotul Mărturiei amplasat în Locul
Preasfânt. Deci, din Şekhinah, slava lui Dumnezeu, origina Dabar, Cuvântul lui
Dumnezeu. Între Slavă şi Cuvânt exista o relaţie „organică”.
În plus, slava lui Dumnezeu deşi fenomenologizată prin norul radios coborât peste
Cortul Întâlnirii, era imaterială; unul dintre corolarele importante ale acestui fapt este
acela că ea era un fel de „punte” între Cel Preasfânt şi cei preapăcătoşi: Dumnezeu, prin
slava Sa, venea în contact cu o creaţie căzută în păcat fără a fi pângărit sau contaminat de
păcat.145 Ca atare, Dumnezeu, deşi devenea imanent, rămânea transcendent.
Aici apostolul Yochanan spune auditorilor evrei, fie mozaici, fie mesianici, că, în
trecut Dumnezeu demonstrase moduri în care Se arătase în lumea păcătoasă fără a Se
140
A doua epistolă a lui Pavel către corinteni, 4:17.
141
http://www.bibleserver.com/text/NTR/Exodul25
142
http://www.bibleserver.com/text/NTR/Numeri7
143
10:1 Sau: lapislazuli. N. tr.
144
http://www.bibleserver.com/text/NTR/Ezechiel10
145
În Evul Mediu, Grigore de Palama va elabora învăţătura despre Creaţia prin energiile divine necreate, iar
Qabbalah va vorbi despre sefirot, creaţia prin emanaţii.
80

81. pângări, prin intermediul Slavei Sale, care era o teofanie, o manifestare concretă, deşi
imaterială, a caracterului Său, a atributelor Lui.
Însă, dincolo de slava-nor dumnezeiesc, mai există o conotaţie a termenului
kavad, şi un cititor atent va sesiza faptul că am adus în discuţie slava radioasă a lui
Dumnezeu şi caracterul Lui şi se va întreba, poate, ce ne-a determinat să juxtapunem
elemente aparent disparate. Răspunsul trebuie dat tot în cadrul discursului adresat
evreilor; pentru ei, slava lui Dumnezeu nu însemna doar strălucirea radioasă vizibilă
întregului popor în timpul peregrinărilor lor în pustie, ci şi caracterul lui Dumnezeu, şi
lucrul acesta este clar din experienţa unică pe care a avut-o Moşe când a cerut să vadă
slava DOMNULUI.
Punctul de pornire al experienţei este în Exodul, 33:12 şi 13, moment în care
Moşe Îi cere lui Dumnezeu să-i arate „căile” Sale: Moşe cerea nu numai să vadă efectele
acţiunilor divine, ci principiile pe baza cărora acţiona Dumnezeu, modus operandi al Său;
când Dumnezeu acceptă, Moşe prinde curaj şi-I cere mai mult: „Arată-mi slava Ta” (v.
18). Răspunsul dumnezeiesc pare să fie incongruent: Dumnezeu îi replică lui Moşe că-i
va arăta ceea ce Dumitru Cornilescu traduce drept „frumuseţea” Sa (v. 19). Termenul
ebraic original tuv (Strong 2898) înseamnă, de fapt, bunătatea supremă sau frumuseţea
desăvârşită. Altfel spus, Moşe cere să vadă esenţa lui YHVH, lăuntrul Lui, caracterul Său
în intimitate: „Doamne, vreau să văd nu doar CE lucrezi, CUM acţionezi şi DE CE
acţionezi aşa cum o faci, ci şi CUM eşti Tu în Tine Însuţi...” Răspunsul despre care
spuneam că, aparent, era incongruent, este: „Moşe, îţi voi arăta bunătatea Mea supremă,
frumuseţea Mea desăvârşită, slava Mea, dar nu Faţa Mea” (versetele 19-23). Citind
următoarele versete, să încercăm să vedem cu ochii minţii această secvenţă absolut
dramatică:
5
DOMNUL S-a coborât într-un nor, a stat cu el acolo şi a proclamat Numele de
„DOMNUL”.
6
DOMNUL a trecut prin faţa lui şi a strigat:
„DOMNUL, DOMNUL Dumnezeu, este milostiv şi binevoitor, încet la mânie şi plin de
îndurare şi credincioşie.
7
El Îşi păstrează îndurarea faţă de mii de generaţii, iertând nedreptatea, răzvrătirea şi
păcatul, dar nu lasă nepedepsit pe cel vinovat, ci pedepseşte nelegiuirea părinţilor în copii
şi în copiii copiilor lor până la a treia şi a patra generaţie!”
Exodul, 34:5-7.146
Şi, vorbind din punctul de vedere pastoral, notăm răspunsul care trebuie dat atunci
când se aminteşte despre caracterul lui Dumnezeu:
8
Moise şi-a plecat repede capul la pământ şi s-a închinat.
Să recapitulăm puţin: Moşe cere să vadă slava lui YHVH, iar Acesta îi vorbeşte
despre... caracterul Său. Mila, bună-voinţa, îndelunga-răbdare, îndurarea şi credincioşia,
bunătatea, iertarea lui Dumnezeu pot fi însumate într-un singur termen evreiesc:
chesed.147 El este extrem de dificil de tradus printr-un singur cuvânt; când învăţaţii evrei
au tradus Biblia în greacă, pe la anul 250 î.e.n., şi au dat lumii ceea ce este îndeobşte
146
http://www.bibleserver.com/text/NTR/Exodul34.
147
Termen înseriat de Strong cu nr. H 2617.
81

82. cunoscut ca fiind Septuaginta (LXX), ei au tradus chesed drept charis148, care în Biblia
tradusă de Dumitru Cornilescu apare drept „har”. Apud Iosif Ţon149, termenul „har” s-ar
putea traduce mai corect prin „bunătate generoasă” iar un alt cuvânt apropiat ar fi
„mărinimie”.
Însă din revelarea de Sine pe care o face Dumnezeu, mai desprindem câteva
calităţi: El denunţă nedreptatea ca fiind nedreptate, răzvrătirea ca fiind răzvrătire şi
păcatul ca fiind păcat, şi acţionează: iartă aceste transgresări, dar pedepseşte justiţiar nu
doar vinovaţii, ci şi următoarele trei-patru generaţii150. Această acţiune justiţiară ţine de
adevărul Său intrinsec, de emet151, care mai înseamnă „credincios cuvântului dat, fidel
promisiunii făcute”. Ne aducem aminte de termenul „credincios”, emet, pe care l-am
întâlnit şi când vorbeam despre Apocalipsa, 3:14. Acolo notam: „O calitate precum
credincioşia, caracterul unui lucru care este demn de încredere sau credibil, nu putea
scăpa de jocurile de cuvinte ale rabinilor. În ebraică, credincios este emet (...), termen
format din ayin, mem şi tav, adică din prima literă a alfabetului ebraic, din litera din
mijloc şi din ultima literă, ca şi cum ar fi începutul, conţinutul şi sfârşitul unui discurs.
Juxtapusă următoarei calităţi, adevărul, ar însemna că adevărul trebuie să fie demn de
încredere sau credibil de la început până la sfârşit şi pe tot parcursul său. Dacă în Exodul,
34:6 Dumnezeu-Tatăl este adevărat, şi în Apocalipsa, 3:14, Yeşua este Martorul
credincios şi adevărat, rezultă cel puţin corolarul că Tatăl şi Yeşua sunt părtaşi
adevărului.”
Aici, însă, mai trebuie să observăm ceva: pasajul din Exodul care vorbeşte despre
pedeapsă are ca substrat o altă calitate dumnezeiască, aceea a sfinţeniei. Deci, adevărul
lui Dumnezeu este credincioşia Sa, dreptatea Lui şi sfinţenia Sa care acţionează conform
justiţiei.
Aşadar, slava lui Dumnezeu nu este numai norul strălucitor, dens, o strălucire
radioasă şi vizibilă, ci şi caracterul lui Dumnezeu, natura intimă şi esenţială a lui
Dumnezeu, harul şi adevărul, sau bunătatea generoasă şi credincioşia lui Dumnezeu. Nu
vorbim acum despre echilibrul în care sunt ţinute aceste calităţi, ci despre faptul că lucrul
acesta este atât de important încât cupletul chesed ve-emet, „bunătatea şi credincioşia”
este redat în Tanakh de peste 100 de ori, iar Yochanan, în discursul său în limba greacă îl
traduce ca charis kai aletheia.152
Deci, harul şi adevărul lui Dumnezeu S-au făcut om, S-au înomenit! Iar harul şi
adevărul de-aici sunt două atribute dumnezeieşti distincte, nu o hendiadă care „face
referire la adevărul plin de har al lui Dumnezeu”, aşa cum scriu Moises Silva şi Walter C.
Kaiser.153
Însă despre înomenirea Cuvântului, despre ce înseamnă şi ce nu înseamnă aceasta,
precum şi despre motivele înomenirii, vom mai avea ocazia să discutăm şi mai târziu.
Aici mai semnală doar faptul că, din punct de vedere teologic, acest fapt al înomenirii
Cuvântului se numeşte „enipostaziere”, termen pretenţios, care provine de la un alt
termen „Ipostas”, intrat în vocabularul teologic românesc din grecescul hupostasis, adică
148
Termen înseriat de Strong cu nr. G 5485.
149
http://iosifton.blogspot.com, articolul „Semnificaţia Întrupării Fiului lui Dumnezeu”, 24 dec. 2010.
150
Nu dezbatem aici semnificaţia acestei afirmaţii.
151
Termen înseriat de Strong cu nr. H 571.
152
Iosif Ţon, op. cit.
153
Moises Silva şi Walter C. Kaiser, Introducere în hermeneutică – În căutarea înţelesului, Edit. LOGOS,
Cluj-Napoca, 2006, trad. Emanuel Conţac, p. 109
82

83. hupo-, „sub, dedesubt”, şi stasis, „stare”. Jean Calvin traducea hupostasis, „Ipostas”, ca
fiind „subzistenţă“, Jaroslav Pelikan spune că Ipostas este „o singură substanţă care
subzistă în propria sa fiinţă unică şi e una în număr”, iar Charles Ryrie îl defineşte ca
fiind o „existenţă necesară”. Mai simplu, am putea spune că un Ipostas este una dintre
Persoanele Dumnezeirii, cu tot ce implică aceasta.
La modul Său de subzistenţă în Dumnezeire, Fiul, ca Ipostas, Îşi asumă natura
omenească. „În unirea ipostatică, firea omenească nu mai are un centru sau subiect
omenesc fiinţial autonom, pentru că este en-ipostaziată, adică centrată în persoana
Cuvântului, asumată în subiectul Acestuia, fără să fie absorbită.”154 Ca atare, nu trebuie să
facem o confuzie între „unirea după ipostas” şi „unirea după natură”.
Acest fapt face parte din categoria cristologiei „de sus”: Yochanan nu vorbeşte
despre Mesia ca primindu-Şi (sau, mai corect, luându-Şi) existenţa de pe Pământ, prin
naştere, aşa cum fac evangheliştii Matei şi Luca, ci fiinţând anterior naşterii omeneşti,
venind „de sus”; în viziunea lui Yochanan, Mesia nici măcar nu se naşte, ci Se face trup
de carne.
Aici am atins câteva chestiuni legate de înomenirea şi slava Cuvântului. Vom mai
reveni asupra lor.
Y Y Y
Capitolul al XV-lea
EVANGHELIA DUPĂ IOAN, 1:14:
LOGOS ŞI MO’ED
14 Şi Cuvântul S-a făcut trup de carne şi a locuit155 printre noi.
Şi noi am privit slava Lui,
o slavă ca a singurului-născut156 din Tatăl,
plin de har
şi de adevăr.
154
http://www.crestinortodox.ro/dictionar-religios/enipostaziere-85191.html
155
Skenoo: a înălţa cortul, „a cortului”.
156
Termenul monogenes se traduce „singur-născut”, nu „unic-născut”, cum redau unele traduceri. El
reapare în discursul ioanin în Ioan, 1:18, 3:16, 3:18 şi I Ioan, 4:9, însă, regretabil, în acele ocurenţe,
Dumitru Cornilescu a uitat să-l traducă. Pentru a fi consecvenţi în traducerea textului, noi l-am inserat şi în
versetul 18.
83

84. Probabil că acest capitol va solicita din partea cititorilor noştri depunerea unor
eforturi suplimentare pe palierele filologic, cultural, conceptual şi teologic, precum şi o
sporire a capacităţii de discernământ spiritual şi critic.
Să vedem, mai întâi, ce înseamnă termenul mo’ed, pe care l-am inserat în titlu?
Tehnic vorbind, termenul mo’ed157 înseamnă o întâlnire stabilită de o persoană cu
alta sau mai multe (adunare), întâlnire care se desfăşoară într-un loc stabilit, la un timp
stabilit, având un scop clar definit.158
Luând-o puţin înaintea evenimentelor, precizăm că Sfintele Scripturi vorbesc
despre mo’ed ca semnificând adunarea poporului israelit, care se întruneşte într-un loc
stabilit, anume Yeruşalayim, la un timp stabilit – Praznicele – pentru a se întâlni cu
YHVH, având un scop clar definit: reconsolidarea relaţiei cu YHVH prin ispăşire şi
închinare. Această afirmaţie neagă orice i-ar fi contrar: aşadar israeliţii (şi nu păgânii) se
întâlneau la Yeruşalayim (şi nu în crânguri sau sub orice copac verde) la Praznicele
stabilite de YHVH (şi nu stabilite de calculele sau interesele omeneşti, religioase sau
politice) pentru a-şi reîncălzi relaţia cu YHVH (şi nu cu alte zeităţi, şi nici măcar unii cu
ceilalţi).
În altă ordine de idei, în cadrul hermeneuticii există un principiu exegetic denumit
„tipologie”. Avem nevoie de câteva cunoştinţe despre tipologie care ne vor fi folositoare
în demersul nostru, pentru că este timpul să analizăm nu doar rolul comemorativ al
Şabatului, ci şi calitatea sa de tip al odihnei escatologice, pe care o prefigurează.
Termenul „tipologie” provine din grecescul typos.159 Rădăcina typ- (vezi typto, a
lovi) a însemnat, iniţial, o lovitură. De la această valoare denotativă, s-a ajuns la conotaţii
multiple:
1. o urmă vizibilă, ca semn al unei lovituri. Urma poate fi de mai multe feluri:
a. semnul imprimat lăsat de aplicarea peceţii sau a sigiliului pe ceara roşie sau pe
plumbul pus pe scrisoare sau pachet;
b. imprimarea, gravarea sau ştanţarea făcută de un poanson;
c. o vânătaie sau chiar o cicatrice („semn”, în Ioan, 20:25, versiunea Dumitru
Cornilescu);
d. o formă, o reprezentare, o figură, adică o imagine plastică a unei fiinţe sau a
unui obiect, redată prin sculptură (deci o statuie), desen, pictură, etc. („chip”,
în Fapte, 7:43; versiunea Dumitru Cornilescu);
2. o formă, o matriţă, un cofrag, un tipar, un contur, un şablon („dreptar”, în Romani,
6:17, versiunea Dumitru Cornilescu);
3. sensul sau substanţa unei scrisori („cuprins”, în Fapte, 23:25, versiunea Dumitru
Cornilescu);
4. un tipar, un model, un exemplu („chip”, în Fapte, 7:44, Evrei, 8:5, versiunea Dumitru
Cornilescu);
157
Înseriat cu nr. H Strong 4150.
158
Termenul grecesc kairos nu acoperă aceeaşi sferă semantică, el redând doar temporalitatea şi trebuind să
fie tradus drept „timp prestabilit”, „soroc”.
159
Concordanţa Strong G5179 tupos (typos); din G5180.
84

85. a. în sens etic: pildă – fie de imitat (asemănare), fie de evitat (I Tesaloniceni, 1:7;
II Tesaloniceni, 3:9; I Corinteni, 10:6; Filipeni, 3:17; I Timotei, 4:12; Titus,
2:7; I Petru, 5:3);
b. în sens doctrinar, un tip („o icoană preînchipuitoare”, Romani, 5:14).
Ideea comună acestor conotaţii, care străbate sensul lor, este simplă: asemănarea.
Typos seamănă cu ceva. Acel ceva este antitypos,160 antetipul. În uzajul său neo-
testamentar (de exemplu, Evrei, 9:24; vezi şi relaţia cu 9:9, unde apare parabole; I Petru,
3:21), el semnifică „corespondent lui..., asemănător cu..., analog cu...”.161
Vizavi de această relaţie, William G. Moorehead spune în felul următor:
O persoană, un eveniment sau un lucru este modelat sau denumit în aşa fel încât să se
asemene cu altul; unul este făcut să corespundă altuia într-o anumită trăsătură esenţială; şi
în anumite cazuri, unul se potriveşte celuilalt. Cele două sunt denumite tip şi antetip, iar
legătura dintre ele este corespondenţa, similaritatea unuia cu celălalt.162
Iar Dicţionarul biblic dă o ultimă tuşă de penel:
Tipologia: un mod de a descrie istoria biblică a mântuirii astfel încât fazele ei de început
sunt privite ca anticipări ale fazelor ulterioare, sau unele faze târzii sunt privite ca o
recapitulare sau împlinire a unor faze anterioare. ...În limbajul acestei gândiri
evenimentele vechi din prima parte a Bibliei au constituit un prototip pentru ceea ce avea
să urmeze mai târziu. Evenimentele de mai târziu au fost o recunoaştere şi o împlinire a
celor mai vechi. De-asemenea, se poate spune că evenimentele succesive din istoria
mântuirii dezvăluie un tipar repetat în activitatea divină, un tipar pe care scriitorii Noului
Testament au crezut în timp ce-l scriau că l-au descoperit în forma sa definitivă.163
Mai concret, este vorba de relaţia dintre reprezentant şi reprezentat, semnificant şi
semnificat, copie şi original, umbră şi obiect, schiţă şi construcţie.
(Se contestă, în acest fel, definiţia dată de Strong’s Concordance: „corespondent
["antetyp"], adică un reprezentant, copia fidelă, perechea, replica, duplicatul.”)
Acelaşi neîntrecut William G. Moorehead mai face o precizare importantă
privitoare la relaţia dintre tip, profeţie şi simbol :
Un tip întotdeauna prefigurează ceva ce ţine de domeniul viitorului. Un tip scriptural şi o
profeţie predictivă au aceeaşi substanţă, doar forma lor diferă. Acest lucru face o
distincţie între un simbol şi un tip. Un simbol poate reprezenta un lucru care ţine de
domeniul prezentului, sau al trecutului, precum şi al viitorului, de exemplu simbolurile
160
Concordanţa Strong G 499: antitupon (antitypon), neutrul unei comparaţii de la G 473 şi G 5179.
161
Traducerea „similar, identic“, făcută de Bărnuţ, Daniel, Hubert, Emeric, Kovacs, Jozsef, Dicţionar grec-
român pentru studiul cuvintelor Noului Testament, un dicţionar bun altfel, este regretabilă, întrucât
„similar” semnifică „de acelaşi fel, aceeaşi natură”, iar „identic” înseamnă „care coincide întru totul cu
ceva sau cu cineva; la fel cu altceva sau cu altcineva; aidoma, întocmai” (vezi şi „funcţie identică”), or între
tip şi antetip nu există o identitate perfectă. Natura, substanţa, esenţa antetipului este diferită.
162
Moorehead, William G., art. „Type”, în International Standard Bible Dictionary.
163
Art. „Tipologie”, în Dicţionarul Biblic, p. 1294-1296 şi Edmund P. Clowney, Dezvăluirea tainei, edit.
Făclia, Oradea, 1998, trad. D. Moga, p. 7.
85

86. din Cina Domnului, dar un tip priveşte totdeauna spre viitor; în el trebuie să existe
necesarmente un element predictiv.164
Mai trebuie să afirmăm un lucru: tipul şi antetipul nu sunt situaţii absolut identice
sau „paralele”.165 Ele sunt analoge.
Să dăm exemple de relaţie tip-antetip: înjunghierea mielului de Paşte este tipul,
crucificarea lui Isus este antetipul. Exclamaţia lui Ioan Botezătorul „Iată Mielul lui
Dumnezeu, care ridică păcatul lumii!” (Io. 1:29b) sau „Hristos, Paştele noastre, a fost
jertfit” (I Corinteni 5:7b) sunt astfel de relaţii descoperite de Apostolii Ioan şi Pavel.166
Poate că sunt unii care vor cere lămuriri zicând: „Sună destul de complicat... Oare
chiar aşa să stea lucrurile? În definitiv, apostolii nu şi-au gândit operele în greacă, ci în
ebraică, şi limba lor maternă nu cunoaşte termenii ‚tupos-antitupos’”.
Pentru cei care problematizează în acest fel, le recomandăm să numere de câte ori
apar numai în Evanghelia după Matei, scrisă de un evreu pentru (îndeosebi) evrei,
afirmaţii de genul tipic-antetipic: (Ioan) acesta este acela (care fusese vestit), sau expresia
„acesta este acela”, sau „El este acela”, sau chiar şi afirmaţii de genul profetic „(Toate)
aceste lucruri s-au întâmplat ca să se împlinească / Atunci s-a împlinit ceea ce fusese
prevestit (de DOMNUL) prin profetul care spune…”167
Vom vedea ce înseamnă faptul că El a locuit printre noi.
Cum am menţionat în nota de subsol, în original, în versetul 14 nu apare „a locui”,
ci apare verbul skenoo, a-şi înălţa cortul, „a cortului”. Altfel spus, ni se indică acţiunea de
a ridica un cort şi de a locui în el.
Până acum, am analizat reverberaţiile unei rostiri sau ale alteia în sufletele
barbarilor, ale elenizaţilor, ale evreilor mozaici şi ale credincioşilor mesianici. Ajunşi
aici, trebuie să spunem că, aparent, folosirea termenului skenoo de către Yochanan pare
inadecvată: mulţi dintre auditorii săi locuiau în case, fie în cetăţi împrejumuite, fie în sate.
Apostolul se adresa unei societăţi stabile, sedentare, nu uneia nomade, trăitoare în corturi,
practicând o transhumanţă, fie ea şi pendulară. Şi atunci, de ce inserează el acest termen?
Categoric, el face o aluzie la semnificaţiile corturilor în gândirea evreiască, semnificaţii
multiple şi bogate.
În limba ebraică, „cort” se numeşte ohel, care, derivat din ahal, înseamnă „a fi
vizibil de la distanţă”.
Poporul evreu avea amintiri plăcute legate de corturi: mai întâi, în perioada de
peregrinări prin pustie, sanctuarul sau Locaşul sfânt la care se duceau închinătorii era un
cort, denumit Mişkan, Cortul sau Tabernacolul sau Locuinţa, supranumit şi ohel mo’ed,
Cortul întâlnirii (cu YHVH). Cartea Exodul, capitolele 25-27 etc., ne spune că acest cort
era compus din Locul Preasfânt, Locul Sfânt şi curte.
După cum am arătat în alte lucrări pe tema Orientalia, acest tip de arhitectură a
unui sanctuar exista încă de la sumerieni; cu toate acestea, existau elemente specifice care
164
William G. Moorehead, op. cit.
165
Când se studiază Evangheliile sinoptice, se spune că un text aflat în Matei îşi are un text „paralel” în
Luca, de exemplu. Afirmaţia este complet eronată atât sub aspect matematic, cât şi filologic. Eventual
textele sunt analoge, asemănătoare, dar nu paralele.
166
Se consideră foarte des că Potopul noahic este un simbol al botezului celui care a ajuns să creadă în
Yeşua dar, după W.E. Vine, Potopul este un „tip” şi botezul este un „tip corespondent” al realităţii
spirituale a morţii, îngropării şi învierii credinciosului în identificarea sa cu Mesia.
167
În definitiv, termenul tavnit semnifică un tipar profetic.
86

87. făceau ca acest Tabernacol şi, mai târziu, Templu, să fie unic: mobilierul său, destinat
unor scopuri practice şi simbolice; faptul că Tabernacolul reproducea Templul din
Ceruri168; şi, în mod suprem, prezenţa lui YHVH, manifestată prin slava-kavad. Aşadar,
această construcţie portabilă nu era doar un simplu tabernacol, ci era ohel mo’ed, Cortul
întâlnirii cu YHVH!
Structura şi dimensiunile Tabernacolului (Mişkan).
Imagine preluată de pe http://www.templebuildersministry.com/Index_tabernacle.php
Acest cort de mari dimensiuni, de fapt un Tabernacol, era mobilat. Astfel, în
Qodeş ha-Qodeşim, sau Sfânta Sfintelor, Locul Preasfânt, trona aron qodeş, chivotul,
având peste el kapporeth, „ispăşitoarea” sau capacul ispăşirii.
168
Exodul, 25:9; 26:30; Apocalipsa, 11:19; 15:5; 16:1,17.
87

88. Chivotul lui YHVH şi capacul ispăşirii.
Imagine preluată de pe
http://www.templebuildersministry.com/Index_Tabernacle_of_Moses_12.php
Qodeş ha-Qodeşim, sau Sfânta Sfintelor, Locul Preasfânt, era despărţit de ha-
Qodeş, adică Locul Sfânt, printr-o catapeteasmă, denumită în evreieşte parokhet.
88

89. Când ieşeai din Locul Preasfânt, imediat în faţa catapetesmei din ha-Qodeş, Locul sfânt,
era mizveakh zachav, altarul aurit al tămâierii.
Imagine preluată de pe
http://www.templebuildersministry.com/Index_Tabernacle_of_Moses_11.php
89

90. Ieşind din Qodeş ha-Qodeşim, Locul Preasfânt, trecând pe lângă altarul aurit al tămâierii
şi îndreptându-te spre curte, în ha-Qodeş, adică Locul Sfânt, în stânga era
şulkhan lekhem ha-panim, masa pe care se puneau pâinile în faţa/în Prezenţa lui YHVH.
Imagine preluată de pe
http://www.templebuildersministry.com/Index_Tabernacle_of_Moses_10.php
90

91. Ieşind din Qodeş ha-Qodeşim, Locul Preasfânt, trecând pe lângă altarul aurit al tămâierii
şi îndreptându-te spre curte, în ha-Qodeş, adică Locul Sfânt,
în dreapta era celebra menorah, sfeşnicul evreiesc cu şapte braţe.169
Imagine preluată de pe
http://www.templebuildersministry.com/Index_Tabernacle_of_Moses_9.php
În curtea Tabernacolului erau două piese de mobilier sacru: altarul de aramă170 şi
ligheanul de aramă171.
169
La drept vorbind, principalul simbol evreiesc este menorah. În timpurile moderne, însă, s-a impus
Magen David, aşa numita stea cu şase colţuri, „scutul lui David”, deşi acesta este un simbol fără bază
scripturală, ci doar folclorică, filosofică şi istorică.
170
Altarul de aramă: mizveakh nechoşet (ebr.).
171
Ligheanul sau cuva de aramă: kiyor nechoşet (ebr.).
91

92. Mizveakh nechoşet: altarul de aramă.
Imagine preluată de pe
http://www.templebuildersministry.com/Index_Tabernacle_of_Moses_7.php
92

93. Kiyor nechoşet: ligheanul sau cuva de aramă.
Imagine preluată de pe
http://www.templebuildersministry.com/Index_Tabernacle_of_Moses_8.php
93

94. Imagine preluată din Biblia cu referinţe, versiunea Dumitru Cornilescu,
listă corecturi Miodrag Recheşan, imagini Silvian Guranda.
Cititorii Sfintelor Scripturi ştiu faptul că traseul (Marelui-)Preot era din exterior
spre interior, dar în reprezentările de mai sus am pus modul în care Dumnezeirea „privea”
din interior spre exterior.
Întrebarea este: ce relaţii există între Yeşua Mesia şi cortul unde oamenii se
puteau întâlni cu Dumnezeu?
Din câte se vede, Sanctuarul era o construcţie care, în exterior, arăta umilă, dar în
interior era splendidă, compusă din elemente lucrate măiestrit. Era ca şi cum creatorii de
cultură materială descinşi din spiţa lui Tubal-Qain fuseseră răscumpăraţi din păcatul lor,
iar creativitatea şi iscusinţa lor fuseseră recuperate şi convertite spre materializarea unor
scopuri grandioase.172 Dar, în întregul său, întemeierea Sanctuarului şi existenţa sa erau
purtătoare de mesaje simbolice: la cortul întâlnirii, oamenii mergeau pentru a se întâlni cu
YHVH, pentru a-I sfinţi Numele, pentru a I Se închina, a-L lăuda, a-şi ispăşi păcatul şi a-
şi reface relaţia cu Dumnezeirea. Astfel, Sanctuarul tipiza sau prefigura pe Yeşua Mesia
172
Din acest punct de vedere, credem că divinitatea răscumpără şi transformă omenitatea, şi dăm dreptate
lui R. Niebuhr, autorul celebrei Christ and Culture: Mesia va răscumpăra şi va transforma cultura.
94

95. venit să „cortuluiască” printre oameni (Io. 1:14), în care oamenii se pot întâlni cu
Dumnezeu. Rugăm cititorii să chibzuie asupra câtorva simple gânduri:
1. Yeşua este chivotul de lemn neputrezitor (Psalmii, 16:10; Fap. 2:27,31; 13:35), om
(salcâm), şi totuşi Dumnezeu (aur);
2. capacul ispăşirii reprezintă scopul venirii Sale în lume (Evrei, 2:16,17b);
3. în chivot era Legea (Exodul, 25:16), după cum şi în străfundurile Fiinţei sale era
Legea (Psalmii, 40:8; vezi şi Psalmii, 37:31; Ier. 31:33; II Corinteni 3:3; Evrei
10:16);
4. în chivot era toiagul înflorit al lui Aharon (Num. 17:10), simbolizând viaţa fără
moarte a lui Yeşua (Io. 1:4; 11:25,26a);
5. în chivot era omerul cu mană (Exodul, 16:32,33): Io. 6:32-35, 48-59;
6. catapeteasma dintre Locul Preasfânt şi Locul Sfânt, ruptă în mod supranatural la
moartea lui Yeşua (Matei, 27:51; Marcu, 15:38; Luca, 23:45) semnifica trupul Său
(Evrei, 10:20);
7. masa de aur pe care erau puse turtele sfinţite (Exodul, 25:23-29; 37:10-16) face
trimitere la Yeşua, care poartă cele 12 triburi evreieşti;
8. pervazul mesei (Exod 25:25; 37:12) semnifică siguranţa credinciosului în Mesia (Io.
10:28b,29b);
9. sfeşnicul (Exodul, 25:31-40; 37:17-24) şi lumina aruncată de el asupra turtelor îl arată
pe Yeşua (Io. 1:4-9; 3:19; 12:35,36,46; 8:12; 9:5);
10. terminaţia fusului sfeşnicului Îl reprezintă tot pe Mesia (Apocalipsa, 1:12,13), care-Şi
susţine braţele/adunările şi de la care acestea iau lumină;
11. untdelemnul173 de măsline pentru sfeşnic (Exodul, 27:20,21; Leviticul, 24:1-4) era
curat, fără drojdii, fiind obţinut prin zdrobire: el semnifică Persoana lui Yeşua,
zdrobit sufleteşte în Ghetsemane174 (Matei, 26:36; Marcu, 14:32);
12. untdelemnul pentru ungerea sfântă (Exodul, 30:22-33) semnifica prezenţa Duhului
Sfânt asupra slujbaşilor pe care-i sfinţea (profeţi, mari-preoţi, regi) şi a obiectelor
consacrate175;
13. Duhul Sfânt şi slava kavod a lui Dumnezeu, pogorâtă şi umbrind Cortul în Exodul,
40:34,35, şi care se depărtase de Templu din timpurile profetului Ezechiel (Ezechiel,
10-11) Se sălăşluieşte în templul trupului fiecărui credincios mesianic la nivel
individual (I Corinteni, 6:19,20) şi în templul comunitar al adunării laolaltă a
credincioşilor mesianici (I Corinteni, 3:9-17,23; Efeseni, 2:20-22; Evrei, 3:6; I Petru,
2:5).
Mai mult decât atât, în cultura ebraică din perioada celui de-al doilea Templu,
atunci când vorbeai despre „cort”, nu te gândeai numai la Cortul întâlnirii, ci şi la ultimul
173
Untdelemen: şemen (ebr.).
174
Geth-Semane: Ca şi în cazul altor cuvinte, Dumnezeu, Marele Filolog, a făcut ca termenul Geth-
Semane, „Teasc de untdelemn” (gr, Strong 1068, din ebraicul gath, Strong 1660, şi şemen, Strong 8081),
locul unde erau zdrobite măslinele, să fie locul unde zdrobirea lui Yeşua Mesia a făcut posibilă dăruirea
Duhului Sfânt şi ungerea credincioşilor de către El. Alte jocuri de cuvinte divine ar fi, de pildă, naşterea
Pâinii vieţii în Beth-Lechem, „Casa Pâinii”, sau suferinţa (gr., paschein), care a avut loc de Paşte (ebr.,
Pascha).
175
Untdelemnul poate fi aplicat bolnavilor, conform Leviticul, 14, însoţit de rugăciunea de vindecare,
conform Epistolei lui Iacov, 5:13-16. Vezi, de ex., http://www.domini.org/tabern/tabhome.htm şi
http://www.hebroots.com/tabernac.html
95

96. praznic din calendarul liturgic evreiesc. Acest praznic era Chag ha-Sukot176, Praznicul
Corturilor/Colibelor. De unde provenea şi ce semnifica acest praznic?
În aşa-numitul „Vechi Testament”, YHVH poruncise ţinerea anumitor praznice177,
„Praznicele lui YHVH”.178 Aceste Praznice erau nişte timpuri prestabilite179, sacral-
festive. Timpul prestabilit sacral-festiv săptămânal era Şabatul. Timpurile prestabilite,
sacral-festive anuale erau Paştele, Praznicul Azimilor, Ziua Primelor Roade, Praznicul
Săptămânilor, Ziua Trâmbiţelor, Ziua Ispăşirii, Praznicul Corturilor. Mai exista un timpul
prestabilit, sacral-festiv care avea loc o dată la şapte ani, adică anul şabatic, şi unul care
avea loc la şapte ori şapte ani jubileul.
Vom spune pe scurt că în aceste date, bărbaţii israeliţi trebuiau să „urce” la
Yeruşalayim să se întâlnească cu YHVH şi să celebreze relaţia cu El.
Să ne aplecăm puţin privirile asupra Praznicul Corturilor/ Colibelor 180 sau
Praznicul Strângerii Roadelor181şi să vedem ce însemna această sărbătoare şi care sunt
relaţiile dintre ea şi Yeşua Mesia.
Celebrarea Praznicului Corturilor, o sărbătoare veselă, începea în data de 15
Tişri182 şi se încheia în data de 23 Tişri183, în a opta zi de adunare184, ziua cea mare a
Praznicului sau Ş’mini Aţeret. Această sărbătoare avea semnificaţii nu numai pe planul
sacru, în care praznicul se ţinea pentru că era poruncit de YHVH, ci şi pe palierele sale
istoric, conceptual, politic, agricol, tipologic.
Pe planul istoric se comemorau peregrinările israeliţilor timp de 40 de ani în
pustie, înainte de intrarea în Canaan, şi „cortuluirea” lor, adică sălăşluirea lor în corturi,
precum şi protecţia pe care, prin har, Dumnezeu le-a asigurat-o providenţial acestui popor
de 2-3 milioane de suflete185. Conform Psalmii, 27:5; 31:20 şi Isaia, 4:6, cortul era
imaginea protecţiei şi adăpostului, „...umbrar împotriva căldurii zilei, şi ca loc de adăpost
şi de ocrotire împotriva furtunii şi ploii”. Timp de şapte zile, toţi evreii trebuiau să-şi
părăsească locuinţele şi să stea în corturi sau colibe făcute din crengi şi pânză, „pentru ca
urmaşii voştri să ştie că am făcut pe copiii lui Israel să locuiască în corturi, după ce i-am
scos din ţara Egiptului”186.
Pe palierul conceptual cortul mai semnifică şi efemeritatea, în contrast cu
statornicia lăcaşelor lui Dumnezeu.187
Pe palierul politic de Chag ha-Sukot avea loc festivalul „mic” al întronării regelui
israelit, iar pe
Vom trece acum la discutarea palierului agricol al sărbătorii, care ne va facilita
înţelegerea sa tipologică.
176
Termen înseriat de savantul Strong cu nr. H 7900. Termenul grecesc echivalent este skenopegia (Strong
G 4634).
177
A se vedea Exodul, 23; Leviticul, 16 şi 23; Deuteronomul, 16 etc.
178
„Sărbătorile Domnului”, în versiunea Dumitru Cornilescu, 1923.
179
Timp prestabilit: mo’ed, pl. mo’adim (ebr.).
180
Praznicul Corturilor/Colibelor: Chag ha-Sukot (ebr.).
181
Praznicul Strângerii Roadelor: Chag ha-Asif (ebr.). Strong G 625.
182
Exodul, 23:16b; 34:22b; Leviticul, 23:33-36a, 39a; Numeri 29:12.
183
Leviticul, 23:36b, 39b; Numeri, 29:35-38.
184
A opta zi de adunare: Şmini Aţeret (ebr.). Vezi Vocabularul de la finalul lucrării.
185
Leviticul, 23:33-36, 39-43; Deuteronomul, 16:13-17
186
Leviticul, 23:42.
187
A se vedea şi II Corinteni, 5:1-9.
96

97. Mai întâi, de această sărbătoare se încheia recoltarea roadelor (Ex. 23:16; Lev.
23:33 etc.; Deut. 16:13-15). „Ziua de pe urmă, care era ziua cea mare a praznicului” (Io.
7:37) era ziua Ş’mini Aţeret. Aceasta era a opta şi ultima zi de adunare din cadrul
Praznicului (Lev. 23:36; Num. 29:35 etc.), când se oficia încheierea anului liturgic şi se
rostea rugăciunea „Ana Adonai hoşi'ah na, Ana Adonai hatzlichah na” (Psalmii, 118:25:
„Doamne, ajută! Doamne, dă izbândă!”). Iudaismul născocise Ceremonia Scoaterii Apei:
erau trimişi doi bărbaţi care scoteau apă din scăldătoarea Siloam în timp ce rosteau Isaia,
12:3 („Veţi scoate apă cu bucurie din izvoarele mântuirii”) şi Marele Preot o turna peste
altar, ca o libaţie, rugându-se pentru ploaia dătătoare de viaţă pentru anul următor.
(Tradiţia spune că în ultima zi a Praznicului Dumnezeu decidea dacă în anul următor va fi
recoltă bogată sau nu.)
În această zi, în care versetele 1-5 din Isaia, 44, erau în minţile tuturor, se încheia
anul liturgic.
Care sunt relaţiile dintre Praznicele lui YHVH, vorbind în general, Praznicul
Corturilor şi Mesia?
Pentru Yeşua, evreu autentic, Praznicele lui YHVH aveau o semnificaţie
importantă din punctele de vedere religios, agricol, etnic, istoric, şi cu certitudine
tipologic. Istoria mântuirii, Heilsgeschichte, pare să se grefeze pe Praznicele lui YHVH...
În ceea ce priveşte această sărbătoare şi Mesia, spunem doar că este foarte
probabil ca Yeşua să se fi „făcut trup de carne”, adică să se fi născut chiar de Praznicul
Corturilor: El Şi-a făcut cortul, a „cortuluit” printre noi, plin de har şi de adevăr (Ioan
1:14).
Mai mult, Mesia obişnuia să participe la Sukot. De fapt, chiar la finalul unei
asemenea sărbători, în ziua a opta, de Ş’mini Aţeret, în timpul ceremoniei de libaţie de
apă peste altar şi de rugăciune pentru ploaia dătătoare de viaţă, a strigat Yeşua versetele
din Evanghelia după Ioan, 7:37-39:
37
În ziua de pe urmă, care era ziua cea mare a praznicului, Isus a stat în picioare, şi a
strigat: „Dacă însetează cineva, să vină la Mine, şi să bea.
38
Cine crede în Mine, din inima lui vor curge râuri de apă vie, cum zice Scriptura.”
39
Spunea cuvintele acestea despre Duhul, pe care aveau să-L primească cei ce vor crede
în El. Căci Duhul Sfânt încă nu fusese dat, fiindcă Isus nu fusese încă proslăvit.188
Sfera subiectelor tratate în această lucrare nu cuprinde şi prescripţiile talmudice
privitoare la Praznice, dar totuşi, vom menţiona că talmudiştii au considerat un lucru bun
să ţină o festivitate după ziua Colibelor, în care credincioşii evrei se bucură de faptul că s-
a încheiat citirea celor 52 de paraşioth, adică pericope, în care a fost împărţită Torah
pentru a fi citită în decursul unui an. Această festivitate se numeşte simchat Torah,
bucuria Torei.
Y Y Y
Capitolul al XVI-lea
EVANGHELIA DUPĂ IOAN, 1:16-18:
188
Traducerea Dumitru Cornilescu, 1923.
97

98. RELAŢIA DINTRE TORAH ŞI MESIA
16 Şi noi toţi am primit din plinătatea Lui, şi har peste har;
17 căci Legea a fost dată prin Moşe189,
dar harul190 şi adevărul a venit prin Yeşua ha-Maşiyach.
18 Pe Dumnezeu nimeni nu L-a văzut vreodată191;
singurul născut192, Dumnezeu,
Cel fiind în sânul193 Tatălui194,
Acela
L-a făcut cunoscut195.
Faptul că parte a doua a versetului 17 începe cu un conectiv adversativ („dar”,
„însă”) i-a făcut pe foarte mulţi să creadă că Torah, Legea dată prin Moşe, ar fi în
contrast cu harul şi adevărul venit (singular) prin Yeşua Mesia. Însă împotriva acestei
concluzii s-ar ridica tot norul de martori credincioşi din Tanakh şi din cărţile
Legământului Înnoit şi ar întreba mâhniţi: oare cine a dat Torah (Legea) prin Moşe? Oare
darea Legii (mattan Torah) nu a fost un act de mare har faţă de poporul evreu? Şi faptul
că Legea, Torah, a fost dată poporului evreu, care este un popor paradigmatic, nu
înseamnă că ea a fost dată omenirii? Oare Torah nu conţine adevărul? Să fi venit acest
adevăr mai târziu, prin Mesia? Sau, privind din alt unghi: harul şi adevărul venit prin
Mesia sunt antagonice Torei? Cumva, harul şi adevărul suspendă Torah, instaurând
„epoca harului”?...
Ceea ce spune Yochanan este altceva: darea Legii prin Moşe a fost un act de har
faţă de poporul evreu – ceea ce se poate înţelege din expresia „har peste HAR”, unde
repetarea cuvântului „har” se referă la primul har cronologic, acela al dării Legii (în data
de 6 Sivan, conform tradiţiei evreieşti). Însă, tot Scrierea Sfântă ne arată că atunci când a
fost dată Legea, nu înseamnă neapărat că o dată cu ea a fost dată şi capacitatea respectării
ei din inimă! Ceea ce din punctul de vedere cronologic este al doilea har, dar în discursul
ioanin apare ca primul har („HAR peste har”) este exact harul de a respecta Legea dată ca
189
Exodul, 20:1; Deut. 4:44; 5:1; 33:4.
190
Termenul „har” provine din grecescul charis, care înseamnă bucurie, respectiv din ebraicul chen (graţie,
favoare) sau chesed (dragoste şi bunătate statornică, loială).
191
Exodul, 33:20; Deut. 4:12.
192
În original, în versetul 18 apare termenul monogenes, pe care Dumitru Cornilescu a uitat să-l traducă.
Vezi discuţia de mai sus.
193
Expresia „A fi în sânul cuiva” este un idiom ebraic. El semnifică a avea o relaţie intimă, de comuniune
sau de părtăţie cu cineva, a cunoaşte foarte bine. Înţelesul frazei este acela că Yeşua ha-Maşiach Îl cunoaşte
intim pe Dumnezeu, are o cunoaştere intimă şi mereu actuală, prezentă, perpetuă a Sa, fiind în sânul
Acestuia. Despre alte rostiri „A fi în sânul cuiva”, vezi comentariul de la Lecţia a IX-a.
194
În original apare ὁ μονογενὴς υἱός, ὁ ὢν εἰς τὸν κόλπον τοῦ πατρὸς, o expresie şocantă şi destul de greu
de tradus. S-ar putea traduce fie „Singurul-născut Dumnezeu, Cel fiind în sânul Tatălui”, fie „Singurul-
născut, Dumnezeu, Cel fiind în sânul Tatălui”. Totuşi, se pare că aici theos este în apoziţie, şi deci o
traducere curgătoare ar spune „Singurul-născut, care este Dumnezeu, Cel fiind în sânul Tatălui”. A se
vedea şi David H. Stern, The Jewish New Testament Commentary sau
http://noultestament.orthoblog.ro/index.php?pid=47&mid&lg=ro
195
Exegeomai: a relata, a explica. Din acest termen provin cuvintele „a exegeta, exegeză”.
98

99. prim har! Altfel spus, prin Yeşua ha-Maşiach, la harul dat prin Legea mozaică se
suprapune harul capacităţii împlinirii în adevăr a Legii, harul al doilea suprapus peste
harul dintâi.
În mod categoric, apariţia lui Mesia în lume nu a înlăturat Legea (vezi Epistola
către romani, 3:31, etc.); aceasta, fiind emisă de Dumnezeu, a fost întotdeauna „sfântă,
…dreaptă şi bună”, „duhovnicească”, problema era că omul era „pământesc, vândut rob
păcatului” (vezi discursul paulin din Epistola către romani, cap. 7 ş.a.). Răscumpărarea
noastră obiectivă prin jertfa lui Mesia, intrarea în vigoare a Legământului Înnoit şi
naşterea din nou, regenerarea despre care Yochanan va vorbi în cap. 3 al Evangheliei
sale, transplantul de inimă de carne în locul celei de piatră, cum ar zice profetul
Yechezkel (Ezechiel, 36:26; vezi ideea şi la profetul Yrmiyahu, 31:31-33), fac posibilă
împlinirea Legii şi trăirea conform ei.
Deci, esenţa versetelor 16,17b, 18 este aceea că Yeşua Mesia, prin care a venit
harul şi adevărul, a venit să împartă din plinătatea Lui, şi la harul legii date prin Moşe a
dat harul respectării legii. Mai mult, dacă în vechime omul nu putea să vadă faţa lui
Dumnezeu şi să trăiască (Exod 33:20), Yeşua a venit să ni-L explice, să ni-L facă
cunoscut în mod personal şi intim pe Dumnezeul a Cărui natură intimă şi esenţă
supraesenţială n-o cunoştea nimeni.
În capitolul următor vom prezenta mai sistematic motivele Înomenirii lui Yeşua
ha-Maşiach, iar la Evanghelia după Matei, 5:17-20, vom continua discuţia privitoare la
relaţia dintre Torah dată prin Moşe şi harul şi adevărul venit prin Mesia. Însă, pentru
câteva repere în acest sens, a se vedea Secţiunea a IV-a din cartea Mesianismul
Restaurator şi teologia sa sistematică, postată pe www.mesianic.org şi pe
http://messianicrestorer.wordpress.com
Y Y Y
Capitolul al XVII-lea
EVANGHELIA DUPĂ IOAN, 1:18:
99

100. „CUVÂNTUL ÎL EXPLICA PE DUMNEZEU”
DESPRE REVELAŢIA DUMNEZEIASCĂ
18 Pe Dumnezeu nimeni nu L-a văzut vreodată196;
singurul născut197, Dumnezeu,
Cel fiind în sânul198 Tatălui199,
Acela
L-a făcut cunoscut200.
Cuvântul Îl explica pe Dumnezeu...
I. Despre revelaţia generală.
Definiţie: Revelaţia generală sau naturală se referă la acea cunoaştere a lui
Dumnezeu pe care o dobândim din afara Scripturii.
A.Revelaţia prin creaţie: Gen. 1 & 2; Is. 40:12-14,26; Iov 12:7-9; Ps. 8:1-3;
19:1,2; Fap. 14:15-17; Rom. 1:19,20.
B.Revelaţia prin istorie: Ps. 75:6,7; Fap. 17:26,27; Rom. 13:1. Vezi şi Exod
9:13-17; Deut. 7:1; 9:1; Ios. 6-12; II Re. 19:35,36 cu Is. 10:5-19; 44:24-45:7;
46:9,10; Ier. 46:14-26; 50:1-16; 51:1-4; Ez. 31:1-14; Dan. 7:7,8,23,24; 8:1-21;
11:5-35; Naum 3:1-7; Hab. 1-2; Prov. 14:34; Rom. 9:17;
C.Revelaţia prin conştiinţă, vestigiu deteriorat al chipului lui Dumnezeu în om:
Fap. 14:16,17; 17:25-29; Rom. 2:14-16.
II. Despre revelaţia specială.
Definiţie: Revelaţia specială înseamnă acele acţiuni ale lui Dumnezeu prin care El
Se face cunoscut pe Sine şi adevărul Său în anumite timpuri şi anumitor persoane
sau popoare. Dumnezeu S-a revelat prin intermediul miracolelor, al profeţiilor,
prin Yeşua ha-Maşiyach, prin Sfintele Scripturi şi prin experierea personală
directă.
A. Revelaţia prin miracole: Exodul, 4:2-5; I Regi, 18:24; Ioan, 5:36; 20:30,31;
Fapte, 2:22.
196
Exodul, 33:20; Deut. 4:12.
197
În original, în versetul 18 apare termenul monogenes, pe care Dumitru Cornilescu a uitat să-l traducă.
Vezi discuţia de mai sus.
198
Expresia „A fi în sânul cuiva” este un idiom ebraic. El semnifică a avea o relaţie intimă, de comuniune
sau de părtăţie cu cineva, a cunoaşte foarte bine. Înţelesul frazei este acela că Yeşua ha-Maşiach Îl cunoaşte
intim pe Dumnezeu, are o cunoaştere intimă şi mereu actuală, prezentă, perpetuă a Sa, fiind în sânul
Acestuia.
199
În original apare ὁ μονογενὴς υἱός, ὁ ὢν εἰς τὸν κόλπον τοῦ πατρὸς, o expresie şocantă şi destul de greu
de tradus. S-ar putea traduce fie „Singurul-născut Dumnezeu, Cel fiind în sânul Tatălui”, fie „Singurul-
născut, Dumnezeu, Cel fiind în sânul Tatălui”. Totuşi, se pare că aici theos este în apoziţie, şi deci o
traducere curgătoare ar spune „Singurul-născut, care este Dumnezeu, Cel fiind în sânul Tatălui”. A se
vedea şi David H. Stern, The Jewish New Testament Commentary sau
http://noultestament.orthoblog.ro/index.php?pid=47&mid&lg=ro
200
Exegeomai: a relata, a explica. Din acest termen provin cuvintele „a exegeta, exegeză”.
100

101. B. Revelaţia prin profeţi şi profeţii: Genesa, 12:3, împlinit în Galateni, 3:8;
Genesa, 49:10, împlinit în Evrei, 7:14; Isaia, 1:1; Amos, 1:1; Mica, 1:1;
Habacuc, 1:1; Ieremia, 38:21; Ezechiel, 2:2; 11:5; 24; Mica, 3:8.
C. Revelaţia prin Sfânta Scriptură: Exodul, 24:4; 31:18; Psalmii, 19:7; 102:18;
Habacuc, 2:2; I Corinteni, 12:6; II Timotei, 3:16; II Petru, 1:21; Apocalipsa,
1:11.
D. Revelaţia lui Dumnezeu prin Yeşua ha-Maşiyach: Iisus Hristos este
suprema şi desăvârşita revelare de Sine a lui Dumnezeu: Matei, 7:28,29; Ioan,
1:1-3,14,18; 6:46; 8:58; 14:9; 17:5; Coloseni, 1:15; 2:9; Evrei, 1:1-3; vezi şi
mai jos.
E. Revelaţia prin experiere personală directă: Iov, 11:7. Vezi şi Gen. 5:24; 6:9;
6:13; 7:1; 12:1; 26:24; 28:13; 35:1; Exod 3:4; Ios. 1:1; Jud. 6:25; I Sam. 3:4;
23:9-12; I Regi 17:2-4; Is. 6:8; Mat. 3:16,17; Io. 12:27,28; Mc. 9:7; Fap. 8:29;
9:4-6; 9:10; I Cor. 2:7,10-13; II Cor. 3:18; II Pet. 1:3,4,21. În experierea
personală directă includem visele şi viziunile personale, care pot fi date de
Dumnezeu, dar care trebuie să se conformeze mărturisirii generale a Bibliei şi
să fie verificate în cadrul comunităţii hermeneutice.201
Y Y Y
Capitolul al XVIII-lea
EVANGHELIA DUPĂ IOAN, 1:18:
201
Un alt material excelent privitor la Revelaţia dumnezeiască se poate găsi la finalul lucrării, în Revelaţia
dumnezeiască: Cincisprezece teze de Carl F. H. Henry.
101

102. „CUVÂNTUL ÎL EXPLICA PE DUMNEZEU”
CÂTEVA DINTRE MOTIVELE ÎNOMENIRII
CUVÂNTULUI
18 Pe Dumnezeu nimeni nu L-a văzut vreodată202;
singurul născut203, Dumnezeu,
Cel fiind în sânul204 Tatălui205,
Acela
206
L-a făcut cunoscut .
Motivele pentru care Logos-ul S-a înomenit sunt multiple:
1. Cărţile „Vechiului Legământ” Îl revelau pe YHWH ca şi Creator-Elohim şi
Stăpân-Adonai (Genesa, 1:1,26, etc). Fiul Îl revelează în mod perfect pe Dumnezeu-
Tatăl, fiind chipul Acestuia (Coloseni, 1:15; Evrei, 1:3), dar înfăţişează şi relaţia dintre
Tatăl şi Fiul (Ioan, 1:18; 14:9; 20:28; Filipeni, 2:5-11; Coloseni, 1:15-19).
2. Logos-ul S-a înomenit pentru a împlini profeţiile mesianice rostite de
Dumnezeu (Genesa, 3:15; 12:3; 18:18; 49:10; Numeri, 24:17; Mica, 5:2; Isaia, 7:14 etc.)
şi a arăta îndurare faţă de ne-evrei (Romani, 15:8-13). O serie de profeţii spuneau că
Mesia va veni ca Rege şi va avea un Regat (Psalmii regal-mesianici etc.), alte profeţii
spuneau că Mesia urma să vină ca Mântuitor (Jertfele din Torah).
3. Logos-ul S-a înomenit pentru a accepta diferite slujbe.
4. Logos-ul S-a înomenit pentru a nimici lucrările Diavolului (I Ioan, 3:8; Evrei,
2:14,15). Yeşua l-a învins pe Satan (Ioan, 12:31; 14:30), punând victoria Lui la dispoziţia
poporului Său (Luca, 19:10; Matei, 28:18-20; Apocalipsa, 12:11; Efeseni, 2; Romani,
16:20).
5. Logos-ul S-a înomenit pentru a ne da un exemplu de viaţă sfântă (Matei, 11:29;
I Petru, 2:21; I Ioan, 2:6; II Corinteni, 3:16).
6. Logos-ul S-a înomenit pentru a Se pregăti pentru a doua Sa venire (Evrei,
9:28).
202
Exodul, 33:20; Deut. 4:12.
203
În original, în versetul 18 apare termenul monogenes, pe care Dumitru Cornilescu a uitat să-l traducă.
Vezi discuţia de mai sus.
204
Expresia „A fi în sânul cuiva” este un idiom ebraic. El semnifică a avea o relaţie intimă, de comuniune
sau de părtăţie cu cineva, a cunoaşte foarte bine. Înţelesul frazei este acela că Yeşua ha-Maşiach Îl cunoaşte
intim pe Dumnezeu, are o cunoaştere intimă şi mereu actuală, prezentă, perpetuă a Sa, fiind în sânul
Acestuia. Despre alte rostiri „A fi în sânul cuiva”, vezi comentariul de la Lecţia a IX-a.
205
În original apare ὁ μονογενὴς υἱός, ὁ ὢν εἰς τὸν κόλπον τοῦ πατρὸς, o expresie şocantă şi destul de greu
de tradus. S-ar putea traduce fie „Singurul-născut Dumnezeu, Cel fiind în sânul Tatălui”, fie „Singurul-
născut, Dumnezeu, Cel fiind în sânul Tatălui”. Totuşi, se pare că aici theos este în apoziţie, şi deci o
traducere curgătoare ar spune „Singurul-născut, care este Dumnezeu, Cel fiind în sânul Tatălui”. A se
vedea şi David H. Stern, The Jewish New Testament Commentary sau
http://noultestament.orthoblog.ro/index.php?pid=47&mid&lg=ro
206
Exegeomai: a relata, a explica. Din acest termen provin cuvintele „a exegeta, exegeză”.
102

103. Y Y Y
Capitolul al XIX-lea:
EVANGHELIA DUPĂ IOAN, 1:14, 18:
103

104. „CUVÂNTUL ÎL EXPLICA PE DUMNEZEU”
DESPRE RELAŢIA TATĂ-FIU (IPOSTASURI)
14 Şi Cuvântul S-a făcut trup de carne şi a locuit207 printre noi.
Şi noi am privit slava Lui,
o slavă ca a singurului-născut208 din Tatăl,
plin de har
şi de adevăr.
18 Pe Dumnezeu nimeni nu L-a văzut vreodată;
Singurul-născut, Dumnezeu,
Cel fiind în sânul
Tatălui209,
Acela
210
L-a făcut cunoscut .
(Capitol în curs de elaborare.)
Y Y Y
PARTEA A III-A
EVANGHELIA DUPĂ LUCA, 1:5-80:
207
Skenoo: a înălţa cortul, „a cortului”.
208
Termenul monogenes se traduce „singur-născut”, nu „unic-născut”, cum redau unele traduceri. El
reapare în discursul ioanin în Evanghelia după Ioan, 1:18, 3:16, 3:18 şi I Ioan, 4:9, însă, regretabil, în acele
ocurenţe, Dumitru Cornilescu a uitat să-l traducă. Pentru a fi consecvenţi în traducerea textului, noi l-am
inserat şi în versetul 18.
209
În original apare ὁ μονογενὴς υἱός, ὁ ὢν εἰς τὸν κόλπον τοῦ πατρὸς, o expresie şocantă şi destul de greu
de tradus. S-ar putea traduce fie „Singurul-născut Dumnezeu, Cel fiind în sânul Tatălui”, fie „Singurul-
născut, Dumnezeu, Cel fiind în sânul Tatălui”. Totuşi, se pare că aici theos este în apoziţie, şi deci o
traducere curgătoare ar spune „Singurul-născut, care este Dumnezeu, Cel fiind în sânul Tatălui”. A se
vedea şi David H. Stern, The Jewish New Testament Commentary sau
http://noultestament.orthoblog.ro/index.php?pid=47&mid&lg=ro
210
Exegeomai: a relata, a explica. Din acest termen provin cuvintele „a exegeta, exegeză”.
104

105. EVENIMENTE CIRCUMSCRISE
NAŞTERII LUI YOCHANAN HA-MAŢVIL/
IOAN „BOTEZĂTORUL”,
ÎNAINTE-MERGĂTORUL MESIANIC
Capitolul al XX-lea
GENERALITĂŢI DESPRE GRECUL LOUKAS/LUCA
ŞI EVANGHELIA SCRISĂ DE EL
După cum am procedat în cazul evreului Yochanan/Ioan, la fel vom acţiona şi în
această parte a studiului nostru: vom vedea mai întâi cine era grecul Loukas/Luca, apoi
vom vedea câteva trăsături caracteristice ale Evangheliei scrise de el.
Probabil că cititorii se vor întreba de ce am ţinut să fac precizarea că
Yochanan/Ioan era evreu şi că Loukas/Luca era grec. Această sublinierea are de-a face nu
numai cu background-ul lor, ci şi cu destinatarii primari ai scrierilor lor.
După părinţi bisericeşti timpurii (Eusebius, anii 300 e.n. şi Ieronim, anii 400 e.n.)
Luca provenea din Antiohia. El manifestă un interes faţă de această cetate (Fapte,
11:19-27; 13:1-3; 14:26; 15:22,35; 18:22), dar s-a stabilit la Filipi pentru a supraveghea
tânăra comunitate de credincioşi în timp ce apostolul Pavel s-a dus la Corinth, în a doua
sa călătorie misionară (Fapte, 16:40).
El era un medic ne-evreu: Epistola către coloseni, 4:10,11 îl distinge ca atare. Nu
ştim cum s-a convertit, dar a fost un companion de nădejde al lui rabbi Şa’ul, apostolul
Pavel.211
Opera sa, o carte în două volume, Evanghelia după Luca şi Faptele apostolilor ne
dezvăluie, mai întâi, un credincios mesianic, apoi un prieten de nădejde212, un medic
atent213 şi devotat214, un istoric corect215 şi un evanghelist inspirat. Frecventând sinagoga
din Antiohia şi, mai ales, făcând parte din anturajul apostolic, gândirea lui Luca nu a
rămas pur elenistă şi universalistă, ci a preluat şi elemente iudaice, după cum vom vedea
pe parcurs.
Y Y Y
Capitolul al XXI-lea
DESTINATARII DISCURSULUI LUCAN
211
A se vedea Faptele apostolilor, 16:10-17; 20:5-15; 21:1-18; 27:1-28:16.
212
„Numai Luca este cu mine.” II Timotei, 4:11a.
213
Evangheliile sinoptice vorbesc despre „omul cu mâna uscată”, numai Luca, 6:6 precizează că mâna
respectivă era cea dreaptă. A se vedea şi Luca, 8:43b; 9:2.
214
Fapte, 28:8,9 nu vorbesc numai despre vindecarea de tip iaomai, unde este vorba şi despre vindecare
sufletească, ci şi despre therapeuo.
215
Luca, 1:1-4, 3:1 etc.
105

106. ŞI MEDIUL LOR DE PROVENIENŢĂ
Atunci când am tratat destinatarii discursului ioanin, am vorbit despre evrei,
elenişti, barbari şi iudeo-creştini. De data aceasta primii destinatari ai Evangheliei sunt
eleniştii, sau cei proveniţi din gândirea greco-latină. Argumentele pe care le înfăţişăm
sunt următoarele:
1. Evanghelia este scrisă unui ne-evreu, Teofil216;
2. Luca face cercetări amănunţite şi strânge date ca un istoric elenist (1:3);
3. genealogia omenească a lui Yeşua Mesia este trasată până la Adam, omul
universal (Luca, 3:23-38), nu numai până la Avraham, patriarhul întemeietor
al etniei evreieşti, aşa cum făcuse vameşul Levi/apostolul şi evanghelistul
Matei (Mat. 1:1-17);
4. romanul Pilat Îl declară pe Yeşua nevinovat de trei ori217, iar autorităţile
romane nu sunt prezentate ca neprietenoase218;
5. mântuirea prin Hristos este disponibilă în mod universal, samaritenilor
(9:51-56; 10:30-37; 17:11-19) precum şi ne-evreilor (2:32; 3:6,38; 4:25-27;
7:9; 10:1,47). Vameşii păcătoşi, izgoniţii, (3:12; 5:27-32; 7:37-50; 19:2-10;
23:43) sunt primiţi împreună cu evreii (1:33; 2:10) şi oamenii respectabili
(7:36; 11:37; 14:1). Atât săracii (1:53; 2:7; 6:20; 7:22) cât şi bogaţii pot fi
răscumpăraţi;
6. Aşadar, Luca acordă o atenţie specială celor slabi, iar femeile sunt printre
aceştia: Hristos respectă femeile: Miryam şi Elişeva sunt personaje principale
în cap. 1 şi 2 ale Evangheliei după Luca, profetesa Hanah şi discipoliţa Ioana
sunt menţionate numai în Luca (2:36-38; 8:3; 24:10). Numai Luca a inclus
istorisirea modului gentil în care Hristos a tratat-o pe văduva din Nain
(7:11-18) şi a păcătoasei care L-a uns cu mir (7:36-50). Numai Luca a relatat
parabola lui Yeşua despre văduva care a perseverat (18:1-18).219
Având în vedere faptul că studiul nostru se focalizează nu pe operele lucane, ci pe
chipul mesianic al lui Yeşua, aşa cum poate el fi conturat în special din Evanghelia după
Matei – şi numai acolo unde textul mateian nu este suficient vom insera şi pasaje din
sinoptici şi din Ioan – momentan punem capăt tratării despre grecul Luca, credinciosul
mesianic, prietenul de nădejde, medicul atent şi devotat, istoricul corect, evanghelistul
inspirat şi a Evangheliei scrise de el. Să vedem ce scrie el, de fapt.
Y Y Y
Capitolul al XXII-lea
216
Luca, 1:1.
217
Luca, 23:4,14,22.
218
Fapte, 13:4-12; 16:35-40; 18:12-17; 19:31.
219
După articolul „Luke, Gospel of”, în The Holman Bible Dictionary, Trent Butler (gen. ed.), Holman
Bible Publishers, Nashville, Tennessee, USA, 1991, pp. 900-903.
106

107. EVANGHELIA DUPĂ LUCA, 1:5-25:
VESTIREA NAŞTERII LUI YOCHANAN HA-MAŢVIL/
IOAN „BOTEZĂTORUL”,
ÎNAINTE MERGĂTORUL-MESIANIC
5
În zilele lui Hordos, regele Yehudei, era un preot numit Zechariyahu, din tagma
preoţească a lui Aviyah. Soţia lui era dintre fiicele lui Aharon, şi se numea Elişeva.
6
Amândoi erau drepţi înaintea lui Elohim, şi păzeau ireproşabil toate poruncile şi toate
rânduielile lui YHWH.
7
N-aveau copii, ! pentru că Elişeva era stearpă; şi amândoi erau înaintaţi în zilele lor.
8
Dar pe când acesta preoţea220 înaintea lui Elohim, în ordinea tagmei lui,
9
după obiceiul preoţiei, a ieşit la sorţi să tămâieze, intrând în Templul lui YHWH.
10
Şi toată mulţimea poporului se ruga afară, în ora tămâierii.
11
Atunci un înger al lui YHWH s-a arătat lui Zechariyahu şi a stat în picioare la dreapta
altarului pentru tămâiere.
12
Văzându-l, Zechariyahu s-a tulburat şi peste el a căzut groaza221.
13
Dar îngerul i-a zis:
,,Nu te teme, Zechariyahu, fiindcă rugăciunea ta a fost ascultată:
soţia ta, Elişeva, îţi va naşte un fiu, căruia îi vei pune numele Yochanan.222
14
El va fi pentru tine un motiv de bucurie şi veselie,
şi mulţi se vor bucura de naşterea lui,
15
! căci va fi mare înaintea lui YHWH.
Nu va bea nici vin, nici băutură ameţitoare,
şi se va umple de Duhul Sfânt încă din pântecele maicii sale.
16
El va întoarce pe mulţi din fiii lui Yisrael la YHWH, Elohim al lor.
17
Va merge înaintea Lui în duhul şi puterea lui Eliyahu,
 ca să întoarcă inimile părinţilor la copii,
şi pe cei neascultători la umblarea în priceperea celor drepţi,
 ca să-I gătească lui YHWH un popor bine pregătit pentru El.”
18
Zechariyahu a zis îngerului:
,,Din ce voi cunoaşte lucrul acesta? Fiindcă eu sunt bătrân, şi soţia mea este înaintată în
zilele ei.”
19
Şi răspunzând, îngerul i-a zis:
,,Eu sunt Gabri’el, care stau înaintea lui Elohim;
am fost trimis să-ţi vorbesc şi să-ţi aduc această veste bună.
20
Iată, vei fi mut şi nu vei putea vorbi până în ziua când se vor întâmpla aceste lucruri,
! pentru că n-ai crezut cuvintele mele, care se vor împlini la timpul lor prestabilit.”
21
Mulţimea îl aştepta pe Zechariyahu şi se mira de zăbovirea lui în Templu.
220
Hierateuoo (gr.): a sluji ca preot sau (intranzitiv) a preoţi.
221
Deşi traducerea corectă în limba română a verbului epipiptoo ar fi fost „l-a apucat (groaza)”, am preferat
o traducere mai literală, „a cădea (groaza) peste”.
222
Yochanan (ebr.): „Yah e îndurător”.
107

108. 22
Ieşind afară, nu putea să le vorbească şi au înţeles că avusese o viziune în Templu. El
le făcea semne într-una şi a rămas mut.
23
Şi împlinindu-i-se zilele de liturghisire, s-a dus acasă.
24
Iar după aceste zile, Elişeva, soţia lui, a zămislit şi s-a ţinut ascunsă de tot cinci luni,
zicând:
25
„Iată ce mi-a făcut YHWH în zilele când m-a privit atent, ca să-mi ia dispreţul dintre
oameni.”223
Evenimentul descris în această pericopă are loc prin anul 7 î.e.n., în Templul din
Yeruşalayim, iar situaţia istorică este următoarea: Hordos, adică Irod, supranumit „cel
Mare”, ultimul rege al ţării evreilor, a domnit între anii 37-4 î.e.n. Regatul său includea
Şomron (Samaria), care aparţinuse triburilor Efraim, a unei jumătăţi din tribul Menaşeh,
tribului Isachar şi unora din tribul lui Aşer; ha-Galil (Galileea), care aparţinuse celor din
tribul lui Zevulun şi Nafetali; Pereea, fostul Galaad, a cărei suprafaţă ocupa cea mai mare
parte din zona dată triburilor lui Gad şi Ruben, şi Trachonitis, fostul Başan, care
aparţinuse celei de-a doua jumătăţi a tribului lui Menaşeh.
După ocuparea Yehudei, romanii, super-puterea mondială a acelor timpuri,
schimbaseră numele dumnezeiesc şi milenar al acestei regiuni din Yehudah în Iudeea.
Aici trebuie să deschidem o paranteză: autorul acestei lucrări nu acceptă aceste nume
romanizate sau, în alte cazuri, elenizate, după cum nu acceptă, de pildă, ideea că termenul
Palestina ar fi numele autentic al ţării Yisrael. Imperialismul cultural şi, mai precis, anti-
semitismul este un păcat vechi de mii de ani, manifestându-se inclusiv sub forma
schimbării numelor evreieşti. Una din modalităţile prin care vom contracara anti-
semitismul şi vom repune adevărul în drepturile sale este prin redarea numelor proprii
evreieşti, aşa cum erau ele în original. Astfel, numele regiunii nu este latinizatul Iudeea,
ci Yehudah, nu Galileea, ci ha-Galil etc. Despre acestea vom mai aminti pe parcurs.
Aşadar, se vorbeşte despre Zechariyahu, din tagma preoţească a lui Aviyah,
căsătorit cu Elişeva, una „dintre fiicele lui Aharon.”224 Un preot căsătorit cu o fiică de
preot avea parte, în ochii lumii, de o onoare dublă.
Textul sacru continuă cu o o afirmaţie interesantă, făcută de Luca, grec care nu-şi
baza pe Lege îndreptăţirea sa înaintea lui Dumnezeu, adică statutul de „socotit
neprihănit”; acest grec credincios în harul lui Dumnezeu spune că perechea Zechariyahu-
Elişeva nu erau „consideraţi drepţi” sau „socotiţi neprihăniţi” înaintea lui Elohim, ci chiar
erau drepţi, întrucât respectau ireproşabil toate poruncile şi rânduielile lui YHWH! Torah
este corpus-ul de cărţi sfinte care preciza ce înseamna a fi drept sau neprihănit, şi ce jertfe
ispăşitoare şi reparatorii trebuiau aduse când păcatul îl strâmba pe om, înturnându-l de la
Cel Drept. Mai mult, Torah avea, într-adevăr, puterea de a atribui o „dreptate”, o
neprihănire. În acest fel trăiseră alţi drepţi ai Tanakh-ului, precum şi Şimeon (Luca 2:25),
Yosef (Mat. 1:18), rabbi Şaul (apostolul Pavel, Filipeni 3:6b, 9a) şi, probabil, Ananias
(Fapte, 22:12). Despre relaţia dintre Lege şi funcţiile sale înainte de venirea lui Mesia şi
Lege şi funcţiile sale după venirea lui Mesia vom mai avea ocazia de a discuta.
Cu privire la căminul acestui cuplu, Alfred Edersheim ni-l aduce aievea în faţa
ochilor: „Un asemenea cămin ca acela al lui Zechariyahu şi ale Elişevei avea tot ce era
223
Trad. ns.
224
A se vedea I Cron. 24.10-19; Neem. 12:4-17.
108

109. frumos în religia acelor vremuri: devoţiune faţă de Dumnezeu; un cămin al afecţiunii şi
purităţii; respect faţă de tot ceea ce era sfânt în cele dumnezeieşti şi omeneşti; o dragoste
amestecată cu caritate, jertfire de sine şi fără ranchiună faţă de săraci; cea mai tandră
preocupare faţă de sentimentele altora, ca nu cumva să-i facă să roşească sau să le
rănească inimile; şi, mai presus de toate, o nădejde şi o credinţă intensă într-un viitor mai
bun şi mai înalt al Yisrael-ului.”225
Acest cuplu frumos moraliceşte era înaintat în zilele sale, adică în vârstă. Alfred
Edersheim spune că Zechariyahu trebuie să fi avut cel puţin 60 de ani, pentru că preoţii
puteau continua să preoţească până se retrăgeau din motive de infirmitate, spre deosebire
de leviţi, care „se pensionau” la 50 de ani.226
Probabil Zechariyahu preoţea în prima săptămână a lunii octombrie 748 A.U.C.
(de la întemeierea Romei), sau anul 6 î.e.n.
Înainte de tragerea la sorţi, Zechariyahu se rugase şi-şi mărturisise credinţa, aşa
cum făceau preoţii atunci şi intrase în Locul Sfânt227 pentru arderea tămâii.
Aici merită să ne aducem aminte de câteva fapte importante. Preoţia fusese dată
de Elohim lui Aharaon şi fiilor săi, Nadab, Abihu, Eleazar şi Itamar (Exodul, 28:1).
Nadab şi Abihu fuseseră omorâţi de Dumnezeu când au dus înaintea Sa „foc străin” (Lev.
10:1-3; Num. 3:4; 26:61), şi mai rămăseseră Eleazar şi Itamar. David, regele, re-
organizase preoţia aharonică din timpul său (I Cronici, 24:1-19) în 24 de tagme sau de
căpetenii de familii preoţeşti, fiecare din ele slujind la Templu de la un Şabat la următorul
(II Re. 11:5; I Cronici 9:25).228 Din exilul babilonian se întorseseră probabil trei sau patru
tagme doar, dar confraţi de-ai lor au acceptat să fie trecuţi în tagmele lipsă, pentru a le
perpetua numele.
Printre sarcinile liturgice229, preoţii o aveau şi pe aceea de ardere a tămâii aromate
pe altarul de aur din Locul Sfânt, de două ori pe zi, dimineaţa şi seara, cu ocazia pregătirii
candelelor230. Această ardere a tămâii era cea mai sacră parte a serviciului divin zilnic,
întrucât ea semnifica primirea rugăciunilor israeliţilor în Înălţimi. Slujba tămâierii se
efectua prin tragere la sorţi şi existau preoţi care nu avuseseră niciodată parte de această
slujbă, iar cei care slujiseră vreodată în acest fel erau denumiţi „bogaţi” şi nu mai aveau
dreptul să participe la tragerea la sorţi cu acest scop. În timp ce preotul liturghisitor era în
Locul Sfânt231, mulţimea, împreună cu preoţii, erau prosternaţi şi înălţau rugăciuni mute
înaintea Celui Preaînalt, aducându-şi aminte de izbăviri trecute, tânjind după îndurări
promise în viitor şi implorând binecuvântare şi pace pentru prezent232. Liturghia urma să
225
A. Edersheim, The Life and Times of Jesus the Messiah, Books For The Ages AGES Software • Albany,
OR USA, Version 1.0 © 1999, p. 116,117.
226
A. Edersheim, op.cit., loc cit..
227
Ha-Qadoş, ebr; naos, gr.
228
A se vedea şi II Cron 8:14; 31:2; Nee. 12:4-17.
229
Termenul grecesc grecesc leitourgia are înţelesul primar de oficiere a serviciului preoţesc sacru, sau a
slujbei dumnezeieşti. (Vezi şi Epistola către evrei, 8:6, 9:21.) În mod figurativ, termenul are şi conotaţia
credinţei puse în practică a membrilor bisericii din Filippi, considerată ca un sacrificiu preoţesc, peste care
sângele Apostolului urma să fie turnat ca o libaţie (Fil. 2:17). Şi ultima conotaţie a termenului leitourgia
este aceea a modului în care credincioşii îşi dăruiesc unii altora cele necesare subzistenţei (II Cor. 9:12) sau
se ajută, îşi slujesc unii altora, activitate considerată ca serviciu preoţesc (Fil. 2:30).
230
A se vedea Ex. 30:7,8; I Sam. 2:28; I Cr. 23:13; II Cron. 29:11.
231
A se vedea şi Leviticul, 16:17.
232
A. Edersheim, op.cit., p. 118.
109

110. se încheie o dată cu ieşirea preotului afară şi rostirea peste mulţime a binecuvântării
aharonice din Numeri, 6:24-26.
În acest moment liturgic dramatic, preotul Zechariyahu îl vede pe Gabri’el, unul
dintre îngerii lui YHWH, care i se arată, stând în picioare la dreapta altarului pentru
tămâiere. Despre acest înger ştim că mai apăruse şi altora, profetul Daniel scrie aceasta în
cartea sa, în 8:16 şi 9:21-23, şi este posibil să fie nu doar înger, ci chiar arhanghel.
Zechariyahu simte ceea ce şi alte personaje din Tanakh, cum ar fi Ghedeon (Jud.
6:22,23) şi Manoah (Jud. 13:22) experimentaseră înaintea sa, şi care poate fi redată foarte
bine prin sintagma fericit găsită de Rudolf Otto, şi anume mysterium tremendum et
fascinans, taina care te face să te cutremuri de groază, dar te şi fascinează şi te atrage.
Îngerul transmite preotului un mesaj: rugăciunea sa fusese ascultată şi YHWH
urma să dăruiască Elişevei o sarcină. Pruncul care urma să se nască trebuia să fie denumit
Yochanan, care se traduce „Yah e îndurător”, iar misiunea sa urma să reliefeze tocmai
îndurarea lui YHWH.
Fiul nu va bea vin şi nici băutură ameţitoare, probabil bere din orz. Această
abstinenţa a lui Yochanan făcea aluzie la legământul nazireilor care, în plus faţă de aceste
caracteristici, pe toată durata nazireatului, nu se tundeau, nu mâncau nici struguri, nici
măcar stafide, şi nu se atingeau de un cadavru (Num. 6:1-21).
Fiul urma să fie umplut cu Duhul Sfânt, şi aici ne amintim că, în Tanakh Duhul
Sfânt, Ruach ha-Qodeş, „cădea” peste unii, pentru a-i înzestra pentru unele misiuni
speciale (Jud. 3:10; II Cr. 20:14,15a), mai ales profetice, dar după profetul Maleakhi,
Dumnezeu „tăcuse” timp de peste 400 de ani. Aşadar, primele două capitole din
Evanghelia după Luca sunt remarcabile pentru redeşteptarea activităţii Duhului Sfânt în
cărţile Legământului Înnoit, adică Noul Testament. Astfel, se împlineşte parţial versetul
28 din Ioel, 2. De exemplu, Yochanan a fost umplut cu Ruach ha-Qodeş încă de când era
foetus; Evanghelia după Luca, 1:35 vesteşte faptul că zămislirea umană a lui Yeşua se va
împlini prin pogorârea Duhului Sfânt peste fecioara Miryam şi adumbrirea ei de către
Puterea lui Ha-Elyon. Evanghelia după Luca, 1:41: Elişeva are parte de o umplere cu
Ruach ha-Qodeş şi are un scurt mesaj de încurajare, şi această umplere cu Duhul (v. 67)
îl determină pe preotul aharonic Zechariyahu să rostească ceea ce este cunoscut ca fiind
„Benedictus” din Luca, 1:68-79. Ruach ha-Qodeş era peste dreptul Şimeon din
Yeruşalayim, înştiinţându-l şi mânându-l spre Templu în momentul dedicării lui Yeşua,
Mesia lui YHWH (Lc. 2:21-35). Profetesa Hanah, fiica lui Fanuel, din tribul lui Aşer se
prezintă şi ea la Templu, Îl laudă pe Elohim şi vorbeşte despre Yeşua tuturor celor care
erau în Yeruşalayim şi aşteptau răscumpărarea (Lc. 2:36-38; aici, activitatea pneumatică
apare implicit). În cadrul Legământului Înnoit, după Înălţarea la Ceruri a lui Yeşua
Mesia, Duhul Sfânt îi umple pe credincioşi în forme şi măsuri diferite, dar pentru aceleaşi
scopuri de trăire tot mai sfântă şi de mărturisire a Domnului lor (Apoc. 19:10).
Yochanan, fiul promis în mod divin, va merge înaintea lui YHWH Elohim în
duhul şi puterea profetului Eliyahu – românizat, Ilie. Această rostire nu trebuie
interpretată ca şi cum Yochanan ar fi Eliyahu revenit pe Pământ, ci că el va fi un
predicator al pocăinţei.233
După cum observă Biblia de studiu pentru o viaţă deplină, „Versetul trimite la
Maleahi, 4:6, un text care arată că unul din cele mai mari păcate ale poporului lui
233
Este posibil ca Eliyahu, care n-a cunoscut moartea (II Re. 2:11) să revină pe Pământ, fiind unul din cei
doi martori din Apocalipsa, 11, celălalt fiind Enoch (Gen. 5), strămutat tot fără a cunoaşte moartea.
110

111. Dumnezeu, în perioada Vechiului Testament, a fost faptul că părinţii nu şi-au iubit fiii şi
fiicele îndeajuns pentru a-i învăţa căile şi poruncile lui Dumnezeu.”234
Versetul 17 vorbeşte, printre altele, despre priceperea celor drepţi. În limba greacă
în care au fost scrise cărţile Legământului Înnoit, termenii care indică gândire, pricepere,
percepţie, inteligenţă, înţelegere, înţelepciune sunt numeroşi şi nuanţaţi. În acest caz
apare phronesis, gândirea practică, gândirea care acţionează. Aversul medaliei este
sunesis, care apare, de exemplu, în Luca, 2:47, semnificând gândirea analitică, cea care
discerne şi judecă, o gândire ascuţită, vioaie. Concluzia care se impune este că omul care
trăieşte o viaţă de dreptate sau neprihănire înaintea lui YHWH, în acord cu principiile
Scripturii, este un om priceput.
În esenţă: Yochanan urma să fie „mare” înaintea lui YHWH, să trăiască o viaţă de
abstinenţă, să fie umplut de Duhul Sfânt chiar din stadiul de foetus. Misiunea lui va
consta din întoarcerea multor evrei la YHWH, Dumnezeul lor, din refacerea relaţiilor
dintre părinţi şi copii şi din înţelepţirea celor răzvrătiţi. După cum vor arăta evenimentele,
Yochanan va fi fi înainte-mergătorul lui YHWH şi-I va pregăti Acestuia un norod, în
acord cu ultima profeţie a lui Maleakhi, 4:5,6. Iar dacă Yochanan mergea înaintea lui
YHWH, iar după el venea Yeşua, concluzia logică este că Yeşua este YHWH.
Versetul 18 spune că, aparent, preotul Zechariyahu are o cerinţă simplă: un semn
de confirmare. În definitiv, şi alte personaje ale Tanakh-ului ceruseră semne care să
confirme vorbirea dumnezeiască: Avraham (Gen. 15:8), Ghedeon (Jud. 6:17), regele
Hezekiyahu (II Re. 20:8). Totuşi, în acest caz nu este vorba despre faptul că preotul ar fi
avut o atitudine obiectivă, în care nedumerirea ingenuă s-ar fi întreţesut cu expectaţia şi
cu credinţa, aşa cum au avut alţi eroi ai Bibliei235; versetul 20 revelează necredinţa în
rostirea dumnezeiască.
Acest verset 20, la fel ca şi altele pe care le vom mai semnala pe parcurs, trădează
faptul că, după cum am spus, grecul Luca, îşi însuşise elemente de gândire şi comunicare
semitică236. Concret, aici avem interjecţia „iată!”, în greceşte idou (ἰδού), pe care cititorii
Scrierilor sfinte o vor găsi de multe ori. Această interjecţie, care traduce evreiescul hineh
(‫ ,)הנה‬exprima de cele mai multe ori o dezvăluire sau prezentarea piesei finale lipsă dintr-
un ansamblu. În acest caz, exclamaţia îngerului Gabri’el pune capăt necredinţei
slujitorului lui YHWH, pedepsind-o cu surdo-muţenie, după cum arată Luca, 1:62.
Necredinţa îi poate amuţi vremelnic pe slujitorii Celui Preaînalt, sau le poate zădărnici
eforturile făcute în lucrarea de slujire.
Să revenim la versetul 20: deşi pare banal, atunci când este analizat logic, el
descoperă câteva atribute ale lui YHWH: primul dintre ele este capacitatea Sa de a
planifica lucruri care trebuie să se întâmple „la timpul lor prestabilit”. Însă, pentru ca
lucrurile planificate să se întâmple la timpul decis de tine, în modul vrut de tine, şi nu
234
Biblia de studiu pentru o viaţă deplină, Donald C. Stamps (ed.), edit. Life, Bucureşti, 1996, trad. A.
Marinescu, A. Mihalea, R. Mihăilescu, p. 1403, nota de la Evanghelia după Luca, 1:17.
235
A se vedea Daniel, 8:15, Apocalipsa, 7:14a.
236
Acest fapt este substanţiat nu numai de anumiţi termeni şi concepte pe care Luca le inserează în textul
cărţii sale în două volume, Evanghelia şi Faptele apostolilor, ci şi prin intermediul modului în care-şi
structurează Evanghelia, de pildă: acest volum începe şi se termină în Templul din Yeruşalayim!
„Creştinismul este doar o extensie a religiei naţionale evreieşti. (...) Istoria lui Luca ne povesteşte felul în
care rămăşiţa spirituală a evreilor descoperă modul în care ei i se adaugă o rămăşiţă spirituală dintre
Neamuri pentru a constitui o naţiune care nu este din această lume, adevăratul Yisra’el spiritual.” A se
vedea p. 17 ş.urm. din Pillip E. Goble, Everything you neeed to grow a Messianic Yeshiva, William Carey
Library, Pasadena, California, USA, 1981.
111

112. aleatoriu, trebuie să nu se interfereze cu nici o altă voinţă care ar putea exista înainte de
voinţa ta, sau mai presus de ea sau dincolo de ea. Altfel spus, trebuie să fi „Primul
Mişcător”, Primum movens, care ai calitatea de proprietar, de suveran asupra lucrurilor
(Ex. 33:19, Rom. 9). Iar pentru a te asigura că lucrurile decurg conform voii tale, trebuie
să le şi susţii mersul (Apoc. 4:11), consecvent planului tău şi mereu atent la împlinirea sa,
fiind simultan lor în timp, cunoscând intim şi total trecutul, prezentul şi viitorul (Isa.
44:6,24; 46:10), dar necondiţionat de timp, deci fiind veşnic... Trebuie să fi capabil să
declanşezi cele mai mici detalii, cum ar fi căderea unei vrăbii pe pământ sau a unui fir de
păr capilar (Luca 12:6,7), dar şi cele mai mari, hotărând, de exemplu, numărul şi numele
tuturor galaxiilor din Cosmos (Isa. 40:26; Ps. 147:4). Trebuie să mai cunoşti toate
potenţialităţile, toate lucrurile care ar fi putut fi vreodată (Evr. 4:12,13). Or, pentru a le
cunoaşte perfect, trebuie să fi nu doar Primum movens, susţinător şi co-existent lor, deci
omniprezent, ci şi dincolo de ele, mai presus decât ele, deci infinit în timp şi spaţiu...
Deci, acest verset vorbeşte despre Elohim ca fiind Creatorul văzutelor tuturor şi
nevăzutelor, Proprietarul Stăpân-Suveran peste Creaţiune, planificatorul şi susţinătorul ei,
îngrijitorul ei, o Fiinţă omniscientă, omniprezentă, omnipotentă, infinită în timp, spaţiu şi
purtare de grijă, care-Şi transcende creaţia, şi care, mai jos înfăţişează un plan de
mântuire a evreilor (discursul îngerului Gabri’el vizează poporul Israel în mod explicit şi
nu menţionează mântuirea goyim-ilor).
După aceste întâmplări miraculoase, la terminarea slujbei dumnezeieşti, preotul
Zechariyahu s-a dus acasă, conform celor scrise în A doua carte a regilor, 11:5, şi Întâia
carte a cronicilor, 9:25.
Iar Elişeva?... Cu ea ce s-a întâmplat? Cum s-a simţit, cum a reacţionat? Aici
avem doar versetul 24 – ascunderea sarcinii – şi versetul 25: o concluzie. Dacă Biblia nu
psihologizează, nu ne putem noi permite s-o facem dar, după cum am arătat în eseul
nostru intitulat „Creşteţi şi înmulţiţi-vă! – Sarcina, naşterea, sterilitatea şi rânduielile lor
în iudaismul vremurilor biblice”237, în iudaismul antic se încuraja numărul mare de copii
şi o familie numeroasă (Ps. 128:3), iar a nu avea copii era considerat a fi o pedeapsă
divină, fapt care atrăgea şi dispreţul oamenilor.238 Pericopa pe care am prezentat-o aici în
linii mari nu spune nimic despre sentimentele Elişevei, pentru că, dar putem presupune
liniştiţi că sărmana femeie fusese invadată de bucurie şi recunoştinţă faţă de Cel Milostiv.
Y Y Y
237
Disponibil în cadrul lucrării Judaica – Studii de cultură şi civilizaţie evreiască, pe www.mesianic.org şi
http://messianicrestorer.wordpress.com
238
Pentru miracole similare în Tanakh vezi Sarai (Gen. 16:2), Rivkah (Gen. 25:21); Rachel (Gen. 30:23);
Hanah (I Sam. 1:1-18). Pentru atitudini dispreţuitoare faţă de sterilitate, vezi Lev. 20:20,21; Is. 4:1; 54:1-4;
Ier. 22:30.
112

113. Capitolul al XXIII-lea
EVANGHELIA DUPĂ LUCA, 1:26-38:
BUNA-VESTIRE
26
În a şasea lună, îngerul Gabri’el a fost trimis de Elohim într-o cetate din ha-Galil,
numită Naţereth,
27
la o fecioară logodită cu un bărbat numit Yosef, din casa lui David. Numele fecioarei
era Miryam.
28
Şi intrând îngerul la ea, a zis:
,,Bucură-te, tu, căreia ţi s-a făcut mare har; YHWH este cu tine, binecuvântată eşti tu
între femei!”
29
Tulburată foarte tare de cuvintele acestea, Miryam se întreba singură ce putea să
însemne salutul acesta.
30
Îngerul i-a zis:
,,Nu te teme, Miryam; ! căci ai căpătat har înaintea lui Elohim:
31
şi iată, vei rămâne însărcinată şi vei naşte Fiu, pe Care-L vei chema cu numele Yeşua.
32
El va fi mare şi va fi chemat Fiul lui Ha-Elyon;
şi YHWH Elohim îi va da tronul de domnie al tatălui Său David.
33
Va împărăţi peste casa lui Yaakov în veci, şi Împărăţia Lui nu va avea sfârşit.”
34
Miryam a zis îngerului:
,,Cum se va face lucrul acesta, fiindcă eu nu cunosc bărbat?”
35
Şi răspunzând, îngerul i-a zis:
,,Duhul Sfânt Se va pogorî peste tine,
şi Puterea lui Ha-Elyon te va umbri.
De aceea, Sfântul care Se va naşte din tine, va fi chemat Fiul lui Elohim.
36
Iată, Elişeva, rudenia ta, a zămislit, şi ea, un fiu la bătrâneţe; şi ea, care era chemată
„stearpă”, este acum în a şasea lună.
37
! Căci nici un cuvânt de la Elohim nu este lipsit de putere.
38
Miryam a zis:
,,Iată, roaba lui YHWH; facă-mi-se după cuvintele tale!” Şi îngerul a plecat de la ea.
Pericopa Evanghelia după Luca, 1:26-38, este, în genere, denumită „Buna-
vestire”. Vom vedea că, de fapt, ea este doar o za dintr-un întreg lanţ de „Bune-vestiri”.
Dar, mai întâi de toate, să amplasăm pericopa din punct de vedere geografic,
istoric şi literar.
Din punct de vedere geografic, dialogul dintre cele două personaje, îngerul
Gabri’el şi fecioara Miryam, are loc în cetatea Naţereth din regiunea ha-Galil. Suferind
atacuri venite din partea imperialismului cultural şi, mai ales, a anti-semitismului, aceste
nume proprii evreieşti au fost latinizate în „Nazaret” şi „Galileea”. Noi vrem să dăm lui
Dumnezeu ce este al lui Dumnezeu şi în ceea ce priveşte numele proprii, astfel încât ne
opunem elenizării şi latinizării numelor care, în original, sunt încărcate de semnificaţii şi
purtătoare de sensuri.
Istoriceşte vorbind, dialogul are loc în anul 7 sau 6 î.e.n.
113

114. Cercetătorii spun că grecul Luca scrie şi destinează Evanghelia celor care raţionau
conform structurilor de gândire eleniste, universaliste. Însă, după cum vedea mai jos,
pericopa trădează încă o dată faptul că Luca însuşi, cât o fi fost el de grec, cu o înaltă
pregătire literară şi, nu ne îndoim, şi medicală, îşi însuşise o gândire semitică, evreiască,
astfel încât, uneori, el nu se poate opri de la a scrie aşa cum ar fi făcut-o un evreu.
Să vedem ce spune această pericopă.
Îngerul Gabri’el se arată unei fecioare, numită Miryam şi, politicos, o salută;
brusc, Miryam devine tulburată. Oare ce anume o tulburase?... Îngerul? Nu; textul sacru
ne spune că salutul său era ceea ce o tulburase pe fecioară. Să examinăm puţin salutul în
cauză.
În greaca în care gândea şi scria evanghelistul Luca, el întrebuinţează verbul
chaire, „Bucură-te...!”. Substantivul acestui verb este charis, de unde provine termenul
românesc „har”. Iniţial, acest charis, folosit în imperative de genul „Bucură-te” (Chaire)
sau „Bucuraţi-vă” (Chairete), era un îndemn la bucurie dar, fiind folosit intens, se
demonetizase şi devenise un simplu salut care nu mai exprima nimic.
Din păcate, la fel stăteau lucrurile şi cu urarea evreiască Şalom, care nu însemna
doar pace, adică absenţa conflictului, a războiului, ci împăcare cu Dumnezeu şi cu
semenii, armonie, tihnă, sănătate trupească, prosperitate financiară, împlinire pe toate
planurile, spiritual, sufletesc, corporal, financiar, social. Şaliach Şaul, apostolul Pavel, a
preluat saluturile grecesc şi evreiesc şi le-a îmbinat într-o formă nouă, canonizată în „Har
şi pace!” (Vezi Epistola către romani, 1:7b, Epistola întâi către corinteni, 1:3, Epistola a
doua către corinteni, 1:2, Epistola către galateni, 1:3 etc.)
Între vremurile apostolului Pavel şi timpurile noastre, a fost păstrată forţa şi
greutatea salutului apostolic, sau s-a demonetizat şi el?... Sigur că s-a demonetizat, astăzi
credincioşii biblici nu se mai salută cu „Har şi pace”, nu-şi mai spun „Şalom!”, nu-şi mai
spun nici măcar „Pace!”, că au primit lumina că e bun şi „Noh, servus!” sau chiar
„Ciao!”...
Textul sacru continuă, spunând că YHWH era cu ea, fapt pe care, ca orice evreu
credincios din vremurile acelea de mult apuse, Miryam îl cunoştea şi-l credea, altfel nu
şi-ar fi trăit viaţa în frumuseţe morală şi cuminţenie.
Ceea ce o tulburase era ultima parte a versetului 28, pe care Textus Receptus o
redă, dar pe care ediţia a 26-a a Noului Testament grecesc Nestle-Aland şi ediţia a 3-a a
United Bible Societies o inserează transcrisă cu caractere italice (înclinate), punând
existenţa sa sub semnul incertitudinii, din motive asupra cărora nu vom insista acum.
Spunem, însă, că această frază are tot dreptul să apară acolo şi să fie reiterată în v. 42, ea
fiind o repetare a Judecători, 5:24, unde era binecuvântată Ya’el, soţia chenitului Heber,
care, printr-o ispravă militară măreaţă săvârşită împotriva unui vrăjmaş al DOMNULUI,
obţinuse un statut remarcabil printre israelite. Şi aici subliniem: nici Ya’el, nici Miryam,
deşi binecuvântate, erau binecuvântate „între femei”, nu mai presus de ele, or acest salut
nu are cum să devină element de elevare a ei până la statutul de Regină a Cerurilor, aşa
cum se obrăzniceşte să pretindă mariologia catolică.
Conţinutul mesajului, pe scurt, este următorul: fecioarei Miryam i se vesteşte că
urma să rămână însărcinată şi să nască un fiu. Zămislirea fiului nu urma să fie rezultatul
aportului unui bărbat, ci al aportului dumnezeiesc, fapt care va determina o mulţime de
implicaţii. La final, fecioara este încurajată să creadă această veste bună, întrucât de un
miracol i se făcuse parte şi Elişevei, ruda sa în vârstă şi sterilă.
114

115. Acum să examinăm conţinutul mesajului mai pe larg.
Din câte ne spune versetul 27, persoana la care fusese trimis îngerul era fecioară.
Acest fapt va fi întărit şi de versetele 34 şi 35, precum şi, în mod indirect, de Evanghelia
după Matei, 1:18,23,25. În limba greacă, termenul, articulat, este he parthenos.
Această fecioară se numea Miryam şi era logodită cu un bărbat numit Yosef, din
casa lui David.239 Această fecioară urma să experimenteze o partenogeneză, urma să
zămislească un copil în mod miraculos, fără aportul unui bărbat. Această zămislire şi
naştere au implicaţii majore în ispăşire şi mântuire şi este una dintre dogmele cruciale
pentru mesianici şi creştini, după cum vom vedea mai târziu.
Dar înainte de toate, aici se ridică o întrebare, pusă în mod general, dar incomodă:
este această partenogeneză amintită în Tanakh? Şi întrebarea poate deveni mai specifică
şi, ca atare, mai spinoasă: este partenogeneza din fecioară amintită în Tanakh?... Pentru
că dacă ea nu ar fi profeţită, atunci am fi foarte rezervaţi cu privire la acceptarea sa.
Răspunsul este pozitiv în ambele cazuri. Partenogeneza este amintită în Tanakh
începând cu aşa-numita Proto-Evanghelie, profeţia mesianică din Genesa, 3:15. Nu ne
vom ocupa aici de ea, i-am acordat spaţiu generos în altă lucrare. Aici vom vedea în mod
specific profeţia mesianică ce prevesteşte zămislirea din fecioară:
De aceea, vă va da Domnul Însuşi un semn: iată, fecioara va rămâne însărcinată, va naşte un fiu şi-
i va pune numele Imanu-El (Dumnezeu este cu noi).
Isaia, 7:14.240
De-a lungul timpului, s-a dezbătut mult semnificaţia termenului „fecioară” din
acest pasaj, care, în ebraică, în forma sa articulată, este ha-almah (‫ .)העלמה‬S-a spus că
almah nu înseamnă neapărat „fecioară”, că pentru acest statut ar exista termenul betulah (
‫ ,)בתולה‬care apare, de exemplu, în Genesa, 24:16 sau Judecători, 21:12. S-a mai spus că
fecioara din Isaia poate să se refere nu neapărat la feciorie, cât la vârsta sa, la tinereţe.
Contra-argumentele noastre sunt următoarele: pe de-o parte, atunci când ebraica
biblică voia să amintească despre tinereţea cuiva, despre o tânără, folosea termenul
na’arah, (‫ )נערה‬care putea să fie fecioară sau nu, a se vedea I Regi, 1:2; Ruth, 2:6. Iar
betulah, înseamnă, într-adevăr „fecioară”, dar nu în mod exclusiv: de pildă, în Ioel, 1:8,
betulah este folosit pentru o văduvă. Acum, să nu care cumva să vă închipuiţi că văduva
cu pricina era fecioară! Şi la fel stau lucrurile şi în Deuteronom, 22:19, unde după
legământul încheiat prin ospăţul de nuntă şi ratificat prin vărsarea de sânge, „fecioara din
Israel” meţionată în original prin betulah, clar că nu mai era fecioară. Dar, dacă o tânără,
chiar măritată (!) era fecioară (a se vedea Cântarea cântărilor, 6:8), termenul folosit era
almah, iar dacă se dorea sublinierea faptului că era şi nemăritată şi fecioară, se întărea
ideea juxtapunându-se betulah la almah, vezi Genesa, 24:16,17,43. Celor care vor să-şi
clarifice ideile, le recomandăm să citească în ebraică ocurenţele termenului ha-almah din
Exodul, 2:8; Psalmii, 68:25; Cântarea cântărilor, 1:3; Proverbele, 30:18,19: vor rămâne
cu convingerea că textul sacru din Isaia nu vorbeşte despre vreo măritată sau nemăritată,
tânără sau matură, ci vorbeşte clar despre o fecioară.
În plus, ca o dovadă circumstanţială, fecioara din pericopa noastră se numeşte
Miryam, care aminteşte de Exodul, 2:8, unde sora lui Moşe/Moise, pe-atunci în vârstă de
9 ani, este numită „fecioara”.
239
Vom examina mai târziu semnificaţia acestor fapte.
240
Trad. ns.
115

116. Am făcut aceste menţiuni cu privire la statutul de „fecioară” pentru că, după cum
vom vedea mai târziu, partenogeneza, adică zămislirea fără aport bărbătesc, şi naşterea
miraculoasă au implicaţii majore în ispăşire şi mântuire şi este una dintre dogmele
cruciale pentru mesianici şi creştini.241
Harul pe care YHWH îl revarsă peste Miryam, pomenit în v. 30, trebuie s-o facă
să nu se teamă: orice izbucnire a sacrului, prin cuvânt sau gest, are forţă. În discurs
religiologic, am spune că, în cazul lui YHWH, orice hierofanie este şi o cratofanie. Orice
rostire dumnezeiască, orice apariţie angelică, orice umplere cu Duhul Sfânt, este o
manifestare a omnipotenţei Celui Preasfânt.
Să vedem ce ni se spune despre Fiul care urma să se nască Miryamei.
Mai întâi, apare din nou interjecţia „iată” (ἰδού; ‫ )הנה‬care, după cum am văzut, de
cele mai multe ori exprima o dezvăluire sau prezentarea piesei finale lipsă dintr-un
ansamblu.
Apoi ni se spune despre faptul că pruncul care urma să fie zămislit prin
partenogeneză trebuia să fie denumit Yeşua. Am văzut chiar la început că Yeşua este
forma prescurtată a numelui Yehoşua şi care înseamnă „Yah mântuie cu certitudine”.
Deci, copilul Yeşua, „Yah mântuie cu certitudine”, urma să fie mare şi să fie
chemat Fiul lui Ha-Elyon... Ajunşi aici, să parafrazăm Proverbele, 30:4, şi să ne întrebăm
şi noi cine este Ha-Elyon, şi cine este Fiul Său?...
Momentan, dăm un răspuns scurt: sintagma Ha-Elyon este un titlu, Cel Preaînalt
sau Cel Mai Înalt, Cel Superior Tuturor. Prima ocurenţă a acestui titlu apare în Genesa,
14:18-22, unde El Elyon, Dumnezeul cel Preaînalt, Creatorul Cerurilor şi al Pământului
şi, în consecinţă, Proprietar şi Posesor al lor, e identificat a fi YHWH, Dumnezeul lui
Avraham (Gen. 15:2. Vezi şi II Sam. 22:14; Ps. 7:10,17; Luca 1:35,76; 6:35; 8:28.) În
Evul Mediu, Anselm din Canterbury, părintele teologiei scolastice, a redat titlul Ha-Elyon
printr-o perifrază admirabil găsită: Id quo majus cogitari nequiit, „Acela decât care mai
mare nu se poate cugeta”.
În ceea ce priveşte conceptul de Fiu al lui Ha-Elyon, acesta „are două sensuri: (1)
Fiul divin al lui Dumnezeu şi (2) Mesia născut în cadrul temporal.”242
YHWH-Elohim va da lui Yeşua tronul tatălui Său David.
Ce semnifică aici YHWH-Elohim? Răspunsul trebuie dat cu reverenţă maximă,
căci de modul în care-l înţelegem depinde o mare parte din trăirea noastră spirituală.
Niciun popor nu s-a ridicat mai sus decât nivelul de comprehensiune a zeilor pe care-i
avea, sau, invers, orice om/popor trăieşte în acord cu modul în care-şi percepe zeii. Aiden
Wilson Tozer a spus:
Istoria va arăta, probabil, că nici un popor nu s-a ridicat vreodată mai presus de religia sa,
iar istoria spirituală a omului demonstrează cu certitudine faptul că nici o religie n-a fost
vreodată superioară ideii ei despre Dumnezeu. Profunzimea sau superficialitatea gândirii
241
Pentru o discuţie ne-exhaustivă a termenului, vezi David H. Stern, Jewish New Testament Commentary,
Jewish New Testament Publications, Inc, Maryland, USA, 1992, şi Arnold G. Fruchtenbaum, Messianic
Christology, Tustin, California, USA, 1998. Probabil că cea mai bună lucrare privitoare la naşterea din
fecioară, scrisă din punctul de vedere conservator, este The Virgin Birth of Christ, de J. Gresham Machen,
New York, Harper, ed. a 2-a, 1932.
242
Zondervan NIV Study Bible (Fully Revised), The Zondervan Corporation, Grand Rapids, Michigan,
USA, 2002, p. 1568.
116

117. celui ce se închină determină calitatea închinării; prin urmare, închinarea poate fi sfântă
sau nedemnă.243
Numele definitoriu al Dumnezeirii este YHWH (‫ ,)יהוה‬iar acest nume se traduce
printr-o expresie de genul „Cel ce sunt”244. YHWH este Marele „Eu Sunt”. Mai târziu,
teologi răsăriteni au tradus acest nume în mod admirabil prin grecescul Ho On, adică
„Fiinţa”. „Strict vorbind, acesta este singurul « Nume » al lui Dumnezeu”245. „Toate
Numele lui Dumnezeu, revelate în Scripturi, derivă din lucrările Sale, în afară de acesta!
Ne arată clar şi fără echivoc substanţa lui Dumnezeu” 246. YHWH înseamnă că Dumnezeu
fiinţează în Sine şi prin Sine Însuşi247, fiindu-Şi suficient Sieşi sau auto-suficient, pentru
că în El este viaţa şi existenţa absolută248, pemanentă, continuă: El nu necesită nimic din
exterior pentru a fiinţa. În El nu este numai viaţa, ci şi nemurirea 249. Ca atare, unul dintre
atributele care provin din auto-existenţa sau aseitatea lui YHWH este eternalitatea:
YHWH fiinţează veşnic...
Iar Acela care fiinţează veşnic trebuie neapărat să fie infinit în fiinţă şi
perfecţiune... Aşadar, iată câteva atribute pe care le revelează numele YHWH:
Dumnezeul care fiinţează prin Sine Însuşi, are în El viaţa şi nemurirea, nu are nevoie de
nimic şi este infinit în fiinţă şi perfecţiune...
Dar YHWH nu înseamnă numai Acela care fiinţează în Sine şi prin Sine Însuşi, ci
şi Dumnezeul care face legăminte mântuitoare şi răscumpărătoare cu aleşii Săi, dar
aceasta o vom demonstra mai târziu.
Ce înseamnă Elohim, al doilea titlu? Din nou, răspunsul nu este simplu deloc.
Elohim este un substantiv plural care, corect, indică forţă, autoritate, şi se traduce prin
„judecători” sau „zei”. Ceea ce intrigă atunci când este folosit despre Dumnezeul Bibliei
este că, încă începând din Genesa, 1:2, termenul vorbeşte despre Dumnezeu, sau
(Dumne)Zei, dar verbele care urmează după el, cu foarte puţine excepţii, sunt la singular!
Chiar mai mult: marele Şema din Deuteronomul, 6:4 afirmă: Şema, Yisra’el, YHWH-
Eloheynu, YHWH echad – care, deşi se poate traduce şi în vreo patru feluri diferite, ar
trebui tradus prin „Ascultă, Yisra’el, YHWH-Zeii noştri, YHWH este unul”, cu toată
oroarea pe care o asemenea traducere o provoacă. Termenul evreiesc echad înseamnă
unul, dar nu ca singular, ci ca uniune, unitar, împreună, unitate compozită. Astfel, o
familie nu este formată dintr-un individ, ci din cel puţin doi care au aceeaşi esenţă
ontologică, adică sunt oameni şi cei doi, soţ şi soţie, devin „una”, adică o familie, dar nu
devin „unul”, un individ. Da, în Genesa, 2:24, „un singur trup” este echad.
243
Şi a continuat: „Din acest motiv, cea mai serioasă problemă care stă în faţa Bisericii este întotdeauna
Dumnezeu Însuşi, iar lucrul cel mai important pentru un om nu este ceea ce spune sau face la un moment
dat, ci modul în care se raportează lăuntric la Dumnezeu.” A.W. Tozer, Cunoaşterea Celui Preasfânt,
LOGOS, Cluj-Napoca, 1996, trad. M. Mitrofan, p. 10. Acelaşi citat apare şi în John MacArthur, Prioritatea
supremă – Despre închinare, Societatea Misionară Română, 1986, p. 48. Locul traducerii şi numele
traducătorului nu apar.
244
A se vedea Exodul, 3:14; 6:3; Isaia, 48:12; Ieremia, 10:10; Ioan 5:24,26; 11:25 etc
245
Art. „Dumnezeu, Numele lui”, de G.T. Manley şi F. F. Bruce, în J.D. Douglas (red. principal), Dicţionar
biblic, edit. Cartea Creştină, Oradea, 1995, trad. Liviu Pup, John Tipei.
246
Nathan Stone, The Names of God, în
http://www.friendsofsabbath.org/Further_Research/Godhead/Names_of_God%20-20Nathan%20Stone.pdf
247
Autotheotos (gr.): aseitate, existenţa lui Dumnezeu prin Sine Însuşi.
248
Din punctul de vedere filosofic, „absolut”, care provine din absolutus, absolvere, înseamnă exact acelaşi
lucru, adică ceea ce există în sine şi din sine însuşi, fără a se afla în vreo relaţie de dependenţă.
249
I Timotei, 1:17.
117

118. Un ciorchine de struguri este echad, sunt mai multe boabe care au aceeaşi natură
şi care numai împreună formează ciorchinele, iar luate individual sunt fiecare câte o
boabă. Un grup, o trupă de soldaţi, sunt echad, o unitate compozită, formată din elemente
individuale şi distincte, dar nu diferite ca natură.
În Ezechiel, 37:17, cele două lemne se împreunează una cu alta, într-o singură
bucată, aşa încât, în mâna profetului, ele devin una, echad...
Dar despre aceste taine vom mai avea răgaz să vorbim, dacă va voi Dumnezeu,
be-ezrat ha-Şem.
Yeşua, Fiul dumnezeiesc promis Miryamei, este, totuşi, şi Fiul lui David, regele.
Să fie oare aceasta numai pentru că Miryam descindea din David, regele? Oh, nu, această
rostire are o importanţă maximă, din punct de vedere biblic şi teologic. Menţionarea în
discursul angelic a tronului lui David dat unui descendent al său, trimite obligatoriu la
legământul davidic. Acest legământ este încheiat de YHWH cu David, marele rege, şi
este expus în A doua carte a lui Samuel, 7:5-16, repetat în Întâia carte a Cronicilor,
17:1-15, confirmat în Ieremia, 23:5, Zaharia, 9:10, Psalmii, 89:3,4,19-37 şi 132:11,12.
Reproducem câteva versete:
12 Când ţi se vor împlini zilele şi vei fi adăugat la strămoşii tăi, îl voi ridica pe urmaşul250 tău, care
va ieşi din trupul tău, şi-i voi întări domnia.
13 El va zidi Numelui Meu o casă, şi Eu îi voi întări pe vecie tronul domniei lui.
14 Eu voi fi Tatăl lui, iar el va fi fiul Meu. Când va păcătui îl voi mustra cu o nuia omenească şi cu
lovituri date de oameni,
15 dar nu voi îndepărta îndurarea251 Mea de la el, aşa cum am îndepărtat-o de la Saul pe care l-am
înlăturat dinaintea ta.
16 Ci casa ta şi regatul tău vor dăinui veşnic înaintea Mea252, iar tronul tău va fi întărit pe vecie.
A doua carte a lui Samuel, 7:12-16.253
Sumarizate, promisiunile făcute în cadrul acestui legământ sunt următoarele:
1. David va avea veşnic urmaşi în casa lui;
2. David va avea veşnic un tron de domnie şi pe cineva cu autoritate regală;
3. David va avea veşnic o domnie pământească;
4. YHWH Însuşi garantează că-Şi va împlini promisiunea pentru regatul lui
David, care va dăinui pe veci.254
Nivelul întâi de împlinire a promisiunii se aplică în cazul lui Ş(e)lomoh, urmaşul
lui David, dar din nivelul al doilea de exegeză reiese că acest tron urma să fie consolidat
250
7:12 Lit.: sămânţa; termenul ebraic pentru sămânţă este un singular care se poate referi atât la un singur
urmaş, cât şi la toţi urmaşii de pe linia genealogică a unei persoane (colectiv). Este foarte probabil ca în
cele mai multe cazuri termenul să exprime o ambiguitate intenţionată. În traducerea de faţă a fost redat fie
literal, fie cu urmaş sau urmaşi, în funcţie de contextul literal şi de cel teologic. N. tr.
251
7:15 Ebr.: hesed, termen care apare frecvent (de peste 250 ori) în VT, având o varietate de sensuri
(îndurare, bunătate, bunăvoinţă, milă, credincioşie, dragoste statornică). Se referă atât la relaţiile dintre
oameni, cât şi, într-un mod cu totul special, la relaţia dintre YHWH şi Israel. Cel mai frecvent, se referă la
loialitatea părţilor implicate în legământ (în special loialitatea lui YHWH, care este certă). Termenul, aşa
cum o dovedeşte varietatea de sensuri, cuprinde toate implicaţiile loialităţii lui YHWH faţă de promisiunile
legământului; peste tot în carte. N. tr.
252
7:16 Câteva mss TM şi LXX; cele mai multe mss TM.: ta. N. tr.
253
http://www.bibleserver.com/text/NTR/2%20Samuel7
254
Conform „Legământul davidic”, în Legămintele principale, din Biblia Dumitru Cornilescu revizuită,
1932, aşa-numita „Biblie cu triunghi”.
118

119. printr-Un alt Urmaş al lui David (Is. 9:6,7; 16:5; Ier. 23:5; Ps. 89:29,36,37; 132:11,12).
Aşadar, Cel care va şedea pe tronul veşnic, deşi om, Urmaş al lui David, va fi totuşi
Dumnezeu (Ps. 45:6,7) şi deşi va fi Dumnezeu, Fiul lui Dumnezeu, totuşi va fi om (Os.
3:5; Dan. 7:14). La aceasta se referă titlul „Fiul lui David”, care, iniţial, a fost folosit în
Tanakh, dar pe care apoi rabinii, în dezbaterile pe care le-au avut încă din perioada dintre
cele două Testamente, l-au înţeles tot mai bine ca având conotaţii mesianice, după cum se
vede chiar din literatura pseudoepigrafă inter-testamentară.
Versetul 33 din Luca, 1, spune că marele Yeşua, Fiul Miryamei şi al lui Ha-Elyon,
Căruia YHWH Elohim îi va da tronul strămoşului Său David, „va împărăţi peste casa lui
Yaakov în veci, şi Împărăţia Lui nu va avea sfârşit”. Aici se repetă, spuse cu alte cuvinte,
profeţii mesianice majore:
6 Căci un Copil ni s-a născut, un Fiu ni s-a dat, iar autoritatea va sta pe umerii Săi! Va fi numit:
«Sfetnic minunat255, Dumnezeu puternic, Tată veşnic, Prinţ al păcii.»
7 Autoritatea Sa va creşte neîncetat şi va fi o pace fără sfârşit pentru tronul lui David şi împărăţia
Sa. El o va întemeia şi o va întări prin judecată şi dreptate, de acum şi pe vecie. Râvna
DOMNULUI Oştirilor va face aceasta.
Isaia, 9:6,7.
21 Izbăvitorii256 se vor sui pe muntele Sion ca să judece muntele lui Esau. Şi Împărăţia va fi a
DOMNULUI!“
Obadia, 21.
7 Voi face din cei şchiopi o rămăşiţă şi din cei izgoniţi – un neam puternic. Domnul va împărăţi
peste ei pe muntele Sion, de acum şi până în veci.
Mica, 4:7.
44 În zilele acestor împăraţi însă Dumnezeul cerurilor va ridica o împărăţie veşnică, care nu va fi
distrusă niciodată şi care nu va fi lăsată în mâinile altui popor. Ea va sfărâma şi va pune capăt
tuturor acelor împărăţii, însă ea va dăinui veşnic.
Daniel, 2:44.257
6 „Totuşi Eu L-am pus pe Împăratul258 Meu în Sion, muntele Meu cel sfânt.“
7 Voi vesti hotărârea Domnului: El Mi-a zis: „Tu eşti Fiul259 Meu! Astăzi Te-am născut!
Psalmii, 2:6,7.
26 El Mă va numi: «Tatăl meu, Dumnezeul meu, Stânca mântuirii mele!»
27 Eu îl voi face întâi născut, cel mai înălţat dintre regii pământului.
Psalmii, 89:26,27.
Vom vedea că la prima venire a lui Mesia, această profeţie a fost împlinită doar
parţial, urmând ca împlinirea totală să aibă loc în olam ha-ba, în veacul, lumea sau eonul
viitor.
255
9:5 Sau: Minunat, Sfetnic. N. tr.
256
1:21 TM; LXX, Siriacă: Cei izbăviţi. N. tr.
257
A se vedea şi Daniel, 7:14-27.
258
2:6 Sau: regele; vezi nota de la 2:2. N. tr.
259
2:7 Sau: fiul (vezi nota de la 2:2); şi în v. 12. N. tr.
119

120. După cum au sesizat şi alţi cărturari de o valoare excepţională, dacă nu ai o
filologie corectă, nu ai cum să obţii o teologie corectă. Amintim acest lucru doar pentru a
aduce la lumină semnificaţia versetului 35: aici se revelează o gândire semitică tipic
evreiască, precum şi o teologie vetero-testamentară solidă. Mai întâi, ni se descoperă încă
o dată faptul că dialogul dintre îngerul Gabri’el şi fecioara Miryam avusese loc în
aramaică; din punct de vedere stilistic, replica îngerului este un exemplu de paralelism
evreiesc, sinonimic. Altfel spus, în acest caz Duhul Sfânt şi Puterea lui Ha-Elyon, a Celui
Preaînalt sunt similare.260 De ce am subliniat „în acest caz”? Pentru că în alte cazuri se
arată că Duhul Sfânt are putere, nu că El ar fi puterea (impersonală a) Celui Preaînalt.
Faptele apostolilor, 1:8, de exemplu, atât de invocat de credincioşii de orientare
penticostal-carismatică, este de multe ori tâlcuit greşit şi abuziv.
Să revenim la text şi să spunem că acest miracol al pogorârii Dumnezeirii
imateriale peste obiecte şi fiinţe materiale nu este unic – ceea ce nu-i scade valoarea de
miracol: în Tanakh, norul dumnezeiesc de slavă kavod S-a pogorât peste Ohel mo’ed,
„Cortul întâlnirii”, şi l-a umplut.261 În cărţile Legământului Înnoit, adică Noul Testament,
miracolul va fi repetat, după cum urmează: în situaţia de faţă, zămislirea fizică a lui
Yeşua urma să fie rezultatul pogorârii lui Ruach ha-Qodeş, Duhul Sfânt, peste fecioara
Miryam şi a adumbririi ei de către Puterea lui Ha-Elyon (v. 35a), umplerea ei de slavă şi
de Sămânţă dumnezeiească (Gen. 3:15; 4:1; Gal. 3:16,19; 4:4).
Mai târziu, norul luminos de slavă minunată l-a transfigurat pe Yeşua:
1 După şase zile, Isus i-a luat cu Sine pe Petru, pe Iacov şi pe Ioan, fratele acestuia, şi i-a dus, doar
pe ei, pe un munte înalt.
2 Acolo I-a fost schimbată înfăţişarea262 înaintea lor. Faţa Lui a strălucit ca soarele, iar hainele Lui
au devenit strălucitoare ca lumina.
3 Şi iată că li s-au arătat Moise şi Ilie, stând de vorbă cu El.
4 Petru I-a zis lui Isus: – Doamne, este bine să fim aici! Dacă vrei, voi face aici trei corturi: unul
pentru Tine, unul pentru Moise şi unul pentru Ilie!
5 În timp ce vorbea el, iată că un nor strălucitor i-a acoperit, iar un glas din nor a zis: „Acesta este
Fiul Meu preaiubit în Care-Mi găsesc plăcerea! De El să ascultaţi!263”264
Un nor (probabil de slavă) L-a ascuns pe Yeşua de ochii discipolilor (Faptele
apostolilor, 1:9), iar revenirea Sa, parousia, va fi pe nori (Dan. 7:13) cu slavă (Lc.
21:27).
Aici semnalăm că slava nu se manifestă totdeauna prin arătarea unui nor. De
exemplu, în Evanghelia după Ioan, pericopa 2:1-12, Yeşua Îşi arată slava Sa, dar nu
învăluindu-Se în vreun nor, ci transformând apa în vin. Aceasta nu era numai un miracol,
ci şi un semn care indica spre o realitate spirituală mai profundă: profeţii prevestiseră că
veacul mesianic va fi unul în care vinul va curge gârlă (Ier. 31:12; Os. 14:7; Amos
9:13,14). Desigur, înainte de aceasta va fi Crucea265...
260
În alte cazuri (a se vedea, de exemplu, Faptele apostolilor, 1:8, atât de invocat de credincioşii de
orientare penticostal-carismatică) ele nu sunt similare, ci arată că Duhul Sfânt are putere, nu că El ar fi
puterea (impersonală a) Celui Preaînalt.
261
A se vedea Exodul, 40:34-38.
262
17:2 Lit.: a fost transfigurat. N. tr.
263
17:5 Vezi Deut. 18:15. N. tr.
264
http://www.bibleserver.com/text/NTR/Matei17. A se vedea şi Evanghelia după Marcu, 9:7; Evanghelia
după Luca, 9:34,35; A doua epistolă a lui Petru, 1:17,18.
265
Io. 2:4b.
120

121. Iar pogorârea Duhului Sfânt pe Pământ, fără vreun nor vizibil, a fost tot o
manifestare a măreţei Slave dumnezeieşti... Când urma să Se pogoare Duhul Sfânt peste
discipoli? Desigur, la un praznic evreiesc, Şavuot, adică Cincizecimea, şi acest fapt atestă
o dată în plus că Mântuitorul mântuieşte în acord cu un tipar profetic, descoperit în
Praznicele Sale, în ordinea dării şi împlinirii lor266...
Şi ulterior, ce altceva poate semnifica pentru un credincios trăitor în trup
umplerea sa cu Sfântul Duh decât o nouă pogorâre a Dumnezeirii peste el?...
Unii nu au crezut că Dumnezeu, Sfântul, poate intra în contact direct cu materia
nesfântă, ca şi cum S-ar fi putut contamina, aşa că au adus în lumea ideilor diferite
concepte. Rabinii au vorbit despre slava Şekhinah, iar teologia ortodoxă, de la Grigore
Palama încoace, a scris pe larg despre energiile divine necreate... Celor care se îndoiesc
de puterea Celui Preasfânt de a atinge păcătoşi fără a fi atins de păcatele lor, le punem o
întrebare veche: „Este oare ceva prea greu pentru YHWH?”267
Ultima parte a versetului 36 aduce un plus de detalii şi întăreşte buna-vestire
angelică de până acum: Sfântul (Ha-Qodeş) care se va naşte, se va naşte din Miryam şi
nu prin Miryam. Născându-Se din ea, El va prelua din trăsăturile ei omeneşti, nu Se va
naşte prin ea, traversând-o ca o rază de lumină, aşa cum greşit credeau traducianiştii.
Pentru a fi încredinţată că ea, ca fecioară, va zămisli fără să cunoască bărbat, şi-L
va naşte pe Yeşua, Fiul lui Dumnezeu, Miryamei i se spune despre sarcina Elişevei, ruda
ei cea bătrână, sterilă şi dispreţuită, sarcină survenită ca acţiune directă a atotputerniciei
dumnezeieşti.
Iar versetul 37, care spune că nici un cuvânt de la Elohim nu este lipsit de putere,
este o confirmare a unor versete din Genesa, 18:14; Ieremia, 32:17; Zaharia, 8:6.
Răspunsul înfăţişat în versetul 38 este ,,Iată, roaba lui YHWH; facă-mi-se după
cuvintele tale!” Probabil că Miryam însăşi nu a înţeles taina divină, dar s-a smerit şi
considerându-se „roaba lui YHWH”, a acceptat hotărârea divină.
Acest răspuns ar trebui să fie paradigmatic, ar trebui să fie răspunsul dat de toţi
credincioşii înaintea lui Dumnezeu, chiar şi atunci când nu înţeleg planurile Sale: „Iată-
mă, sunt robul Tău, Stăpâne, voi lucra după poruncile Tale, Preaînalte!”
Y Y Y
Capitolul al XXIV-lea
266
Cine citeşte, să înţeleagă!...
267
Genesa, 18:14a.
121

122. EVANGHELIA DUPĂ LUCA, 1:39-56:
CÂNTAREA ELIŞEVEI ŞI IMNUL MARIEI –
MAGNIFICAT
39
Miryam s-a sculat chiar în zilele acelea şi a plecat în grabă spre munţi, într-o cetate a
lui Yehudah.
40
A intrat în casa lui Zechariyahu şi a salutat-o pe Elişeva.
41
Cum a auzit Elişeva salutul Miryam-ei, i-a săltat pruncul în pântece, şi Elişeva s-a
umplut de Duhul Sfânt.
42
Ea a strigat cu glas tare:
,,Binecuvântată eşti tu între femei, şi binecuvântat este rodul pântecelui tău.
43
Cum mi-a fost dat mie să vină la mine maica lui Adonai al meu?
44
Fiindcă iată, cum mi-a ajuns la urechi glasul salutului tău, mi-a săltat pruncul în
pântece de bucurie.
45
Ferice de cea care a crezut; pentru că lucrurile care i-au fost spuse din partea lui
YHWH se vor împlini.”
46
Şi Miryam a zis:
,,Sufletul meu măreşte pe YHWH,
47
şi mi se bucură duhul în Elohim, Mântuitorul meu,
48
pentru că a privit268 spre starea smerită a roabei Sale.
! Căci iată,  de-acum încolo, toate generaţiile îmi vor zice „fericită”,
49
pentru că ! El Şaday a făcut lucruri mari pentru mine.
Numele Lui este sfânt,
50
şi îndurarea Lui este din generaţie în generaţie
peste cei ce se tem de El.
51
El a arătat putere cu braţul Lui;
a risipit gândurile pe care cei mândri le aveau în inima lor.
52
A răsturnat pe cei puternici de pe tronurile lor de domnie,
şi a înălţat pe cei smeriţi.
53
Pe cei flămânzi i-a săturat de bunătăţi,
şi pe cei bogaţi i-a scos afară cu mâinile goale.
54
A venit în ajutorul robului Său Yisra’el,
căci Şi-a adus aminte de îndurarea Sa, -
55
cum promisese părinţilor noştri,
- faţă de Avraham şi sămânţa269 lui în veci.”
268
Epiblepo (gr.): a privi cu favoare, cu îndurare.
269
Aici versiunea NTR a Bibliei face o observaţie deosebit de utilă: „Termenul grecesc pentru ‚sămânţă’
este un singular care se poate referi atât la un singur urmaş, cât şi la toţi urmaşii de pe linia genealogică a
unei persoane (colectiv). Este foarte probabil ca în cele mai multe cazuri termenul să exprime o ambiguitate
intenţionată. Apostolul Pavel (Gal. 3:16) aplică acelaşi termen, sămânţă, lui Isus Cristos, demonstrând prin
exegeza sa că promisiunea făcută lui Avraam îşi găseşte împlinirea ultimă în Isus Cristos.” (Vezi
www.ntr.ro, Luca 1:55.) Aceeaşi situaţie apare şi în cazul termenului ebraic masculin ha-zera, sămânţa sau,
mai corect, „sămânţul”, a se vedea Genesa, 3:15, 12:7; 13:15,16; 15:3,5 etc.
122

123. 56
Miryam a rămas împreună cu Elişeva cam trei luni. Apoi s-a întors acasă.
Pericopa din Luca, 1:39-56, tratează un eveniment care are loc cam în anul 6
î.e.n., în ţinutul muntos al regiunii Yehudah.
Înainte de a prezenta sursele de inspiraţie a cântării, să spunem câteva cuvinte
despre poezia ebraică.
După cum am arătat când am vorbit despre genul liric din literatura sumeriană270,
în poezia orientală nu se foloseau rima şi metrul atât de des întâlnite în poezia europeană,
ci se foloseau distihuri care arătau un paralelism al gândirii şi al membrelor. Astfel,
versul al doilea reia ideea rostită în primul vers (paralelism sinonimic), o completează în
mod progresiv (paralelism sintetic) sau o contrastează (paralelism antitetic).
Tanakh-ul este plin despre poezie: cartea Yiov, Psalmii, Proverbele, Cântarea
cântărilor, Eclesiastul sunt, de fapt, poezie, iar în alte cărţi ale Tanakh-ului poezia este
dublată de multe ori de rostiri profetice, de binecuvântare sau alt gen.
Cu certitudine Miryam citea Sfintele Scripturi, le memora, le trăia. Biblia are
această forţă de modelare a gândirii, a caracterului şi a comportamentului, astfel încât
izbucnirea sa în imnul din versetele 46-55, deşi spontană, îşi extrage sursele din I Samuel,
2:1-10, unde apare un imn de laudă rostit de Hanah la adresa lui YHWH. Acest imn al
Miryamei a intrat în tezaurul artistic universal cu titlul său latin „Magnificat”. El nu este
numai un imn de laudă, ci şi o rostire profetic-poetică.
Totuşi, în cântarea Miryamei se va vedea că ea nu s-a inspirat numai din imnul
Hanei, ci şi din alte surse, în special din Psalmi. S-o luăm metodic:
Versetul 47 din cântarea Miryiamei spune:
47
şi mi se bucură duhul în Elohim, Mântuitorul meu...
Acest verset are temeliile fundamentate în alte pasaje din Sfintele Scripturi, cum
ar fi Habacuc, 3:18, Psalmii, 34:2,3 şi 35:9:
eu tot mă voi bucura în Domnul şi mă voi veseli în Dumnezeul mântuirii mele!
Habacuc, 3:18.271
2 Sufletul meu se laudă în Domnul; să audă şi să se bucure cei smeriţi!
3 Măriţi pe Domnul împreună cu mine! Să înălţăm cu toţii Numele Lui!
Psalmii, 34:2,3.272
Atunci sufletul meu se va bucura în Domnul, mă voi veseli de mântuirea Lui.
Psalmii, 35:9.273
Versetul 48 din Luca, 1, spune:
270
A se vedea eseul Consideraţii despre limba şi literatura sumeriană, pe www.mesianic.org şi
http://mesianicrestorer.wordpress.org
271
http://www.bibleserver.com/text/NTR/Habacuc3
272
http://www.bibleserver.com/text/NTR/Psalmii34
273
http://www.bibleserver.com/text/NTR/Psalmii35
123

124. 48
pentru că a privit274 spre starea smerită a roabei Sale.
! Căci iată,  de-acum încolo, toate generaţiile îmi vor zice „fericită”,
Acest verset îşi are corespondenţe în Psalmi şi I Samuel:
Deşi este înălţat, Domnul îl vede pe cel smerit şi îl cunoaşte de departe pe cel mândru.
Psalmii, 138:6.275
A făcut următorul jurământ, spunând: „Doamne al Oştirilor, dacă, într-adevăr, vei privi la
suferinţa slujitoarei Tale, dacă Îţi vei aduce aminte de mine şi n-o vei uita pe slujitoarea
Ta şi dacă-i vei da slujitoarei Tale un fiu, atunci îl voi dărui Domnului pentru toate zilele
vieţii lui, iar briciul nu va trece peste capul lui.“
I Samuel, 1:11.
În cele ce urmează, vom reproduce fragmente din imnul „Magnificat”, iar
dedesubtul lor vom reda versete din alte cărţi ale Tanakh-ului, care se poate să fi
contribuit la explozia de laudă a Miryamei.
Luca, 1:49b:
Numele Lui este sfânt...
Dreptatea Ta, Dumnezeule, ajunge până la cer! Tot ce ai făcut este grandios,
Dumnezeule! Cine este ca Tine?
Psalmii, 71:19.
2 Atunci gura ni s-a umplut de râsete şi limba noastră – de strigăte de bucurie; atunci se
spunea printre neamuri: „Domnul a făcut lucruri mari cu ei!“
3 Domnul a făcut lucruri mari pentru noi, de aceea noi suntem bucuroşi.
Psalmii, 126:2-3.
El a trimis poporului Său izbăvirea; Şi-a decretat legământul pe vecie.
Sfânt şi înfricoşător este Numele Lui!
Psalmii, 111:9.
Luca, 1:50b:
50
şi îndurarea Lui este din generaţie în generaţie
peste cei ce se tem de El.
Voi încheia un legământ veşnic cu tine şi cu urmaşii276 tăi după tine, pentru toate
generaţiile care vor urma, pentru a fi Dumnezeul tău şi al urmaşilor tăi după tine.
Genesa, 17:7.
şi Îmi arăt îndurarea până la a mia generaţie a celor ce Mă iubesc şi împlinesc poruncile
Mele.
274
Epiblepo (gr.): a privi cu favoare, cu îndurare.
275
http://www.bibleserver.com/text/NTR/Psalmii138
276
17:7 Vezi nota de la 12:7; şi în vs. 12, 19. N. tr.
124

125. Exodul, 20:6.
17 Însă îndurarea Domnului este din veşnicie în veşnicie pentru cei ce se tem de El, iar
dreptatea Lui, pentru copiii copiilor lor,
18 pentru cei ce păzesc legământul Lui şi pentru cei ce îşi amintesc poruncile Lui, ca să le
împlinească.
Psalmii, 103:17,18.
Luca, 1:51b:
a risipit gândurile pe care cei mândri le aveau în inima lor.
10 Tu ai zdrobit Rahabul277 ca pe un stârv; cu braţul Tău puternic i-ai împrăştiat pe
duşmanii Tăi.
11 Cerurile sunt ale Tale, aşa cum tot al Tău este şi pământul; Tu ai întemeiat lumea cu
tot ce cuprinde ea!
Psalmii, 89:10,11.
Cântaţi Domnului un cântec nou, căci El a făcut minuni.
Mâna lui cea dreaptă şi braţul Lui cel sfânt I-au adus victorie!
Psalmii, 98:1.
15 Strigăte de bucurie şi de izbăvire se înalţă din corturile celor drepţi;
Dreapta Domnului aduce izbânda.
Psalmii, 118:15.
Iată, Stăpânul Domn vine cu putere, stăpânind prin braţul Său.
Plata Lui vine cu El şi răsplata Lui Îl însoţeşte.
Isaia, 40:10.
9 Trezeşte-Te! Trezeşte-Te! Îmbracă-Te în putere, braţ al DOMNULUI! Trezeşte-Te ca
în zilele din vechime, ca în generaţiile de demult! Nu eşti Tu Acela Care l-ai tăiat pe
Rahab278 în bucăţi, Care ai străpuns monstrul Tanin?
10 Nu eşti Tu Acela Care ai uscat marea, apele marelui adânc, Care ai făcut un drum în
adâncurile mării, pentru ca cei răscumpăraţi să treacă?
Psalmii, 51:9.
DOMNUL Şi-a descoperit braţul Său cel sfânt înaintea tuturor neamurilor şi toate
marginile pământului vor vedea mântuirea Dumnezeului nostru.
Psalmii, 52:10.
Domnul zădărniceşte planul neamurilor şi întârzie hotărârile popoarelor,
Psalmii, 33:10.
Luca, 1:52:
A răsturnat pe cei puternici de pe tronurile lor de domnie,
şi a înălţat pe cei smeriţi.
277
89:10 Monstru mitic al mării, reprezentând haosul; nume poetic pentru Egipt (vezi Is. 30:7). N. tr.
278
125

126. Domnul dă la moarte şi tot El aduce la viaţă;
El coboară în Locuinţa Morţilor279 şi tot El învie.
I Samuel, 2:6.
Îi înalţă pe cei smeriţi şi celor în necaz le dă siguranţă.
Iov, 5:11.
El îi face pe preoţi să umble goi şi îi răstoarnă pe cei puternici.
Iov, 12:19.
5 Cine este ca Domnul, Dumnezeul nostru, Cel Ce tronează din înălţime
6 şi totuşi Se apleacă privind spre ceruri şi spre pământ?
Psalmii, 113:5,6.
Luca, 1:53:
Pe cei flămânzi i-a săturat de bunătăţi,
şi pe cei bogaţi i-a scos afară cu mâinile goale.
5 Cei care erau sătui se oferă zălog pentru pâine, pe când cei flămânzi încetează a mai
flămânzi. Cea stearpă naşte şapte fii, pe când cea care are mulţi copii se ofileşte.
6 Domnul dă la moarte şi tot El aduce la viaţă; El coboară în Locuinţa Morţilor şi tot El
învie.
I Samuel, 2:5,6.
10 Puii de leu duc lipsă şi flămânzesc, dar cei ce se tem de Domnul nu duc lipsă de nici
un bine.
Psalmii, 34:10.
Căci El a potolit sufletul însetat şi a săturat sufletul flămând.
Psalmii, 107:9.
Luca, 1:54:
A venit în ajutorul robului Său Yisra’el,
căci Şi-a adus aminte de îndurarea Sa, -
Paralele bogate la acest verset se găsesc în Ieremia, 31:3-20, pasaj pe care nu-l
transcriem, datorită lungimii sale.
El Şi-a amintit de îndurarea şi de credincioşia promisă casei lui Israel;
Toate marginile pământului au văzut mântuirea Dumnezeului nostru.
Psalmii, 98:3.
Luca, 1:55:
cum promisese părinţilor noştri,
279
2:6 Ebr.: Şeol. N. tr.
126

127. - faţă de Avraham şi sămânţa280 lui în veci.”
7 Voi încheia un legământ veşnic cu tine şi cu urmaşii281 tăi după tine, pentru toate
generaţiile care vor urma, pentru a fi Dumnezeul tău şi al urmaşilor tăi după tine.
19 Dar Dumnezeu i-a răspuns: - Cu siguranţă Sara îţi va naşte un fiu căruia să-i pui
numele Isaac282. Eu voi încheia un legământ veşnic cu el şi cu sămânţa lui după el.
Genesa, 17:7,19.
Domnul i-a jurat lui David adevărul şi nu se va răzgândi:
„Voi pune pe tronul tău pe unul din urmaşii tăi.
Psalmii, 132:11.
Tu vei arăta credincioşie faţă de Iacov şi îndurare283 faţă de Avraam, aşa cum ai jurat
strămoşilor noştri în zilele din vechime.“
Mica, 7:20.
Cam acestea ar fi sursele care credem că au inspirat imnul spontan al Miryamei.
Să ne continuăm drumeţia spre următorul eveniment, naşterea Înainte-mergătorului
mesianic.
Y Y Y
Capitolul al XXV-lea
280
Aici versiunea NTR a Bibliei face o observaţie deosebit de utilă: „Termenul grecesc pentru ‚sămânţă’
este un singular care se poate referi atât la un singur urmaş, cât şi la toţi urmaşii de pe linia genealogică a
unei persoane (colectiv). Este foarte probabil ca în cele mai multe cazuri termenul să exprime o ambiguitate
intenţionată. Apostolul Pavel (Gal. 3:16) aplică acelaşi termen, sămânţă, lui Isus Cristos, demonstrând prin
exegeza sa că promisiunea făcută lui Avraam îşi găseşte împlinirea ultimă în Isus Cristos.” (Vezi
www.ntr.ro, Luca 1:55.) Aceeaşi situaţie apare şi în cazul termenului ebraic masculin ha-zera, sămânţa sau,
mai corect, „sămânţul”, a se vedea Genesa, 3:15, 12:7; 13:15,16; 15:3,5 etc.
281
17:7 Vezi nota de la 12:7; şi în vs. 12, 19. N. tr.
282
17:19Vezi nota de la 12:7. N. tr.
283
7:20 Ebr.: hesed, termen care apare frecvent (de peste 250 ori) în VT, având o varietate de sensuri
(îndurare, bunătate, bunăvoinţă, milă, credincioşie, dragoste statornică). Se referă atât la relaţiile dintre
oameni, cât şi, într-un mod cu totul special, la relaţia dintre YHWH şi Israel. Cel mai frecvent, se referă la
loialitatea părţilor implicate în legământ (în special loialitatea lui YHWH, care este certă). Termenul, aşa
cum o dovedeşte varietatea de sensuri, cuprinde toate implicaţiile loialităţii lui YHWH faţă de promisiunile
legământului
127

128. EVANGHELIA DUPĂ LUCA, 1:57-66:
NAȘTEREA LUI YOCHANAN HA-MAŢVIL
(IOAN BOTEZĂTORUL),
ÎNAINTE-MERGĂTORUL MESIANIC
57
Elişevei i s-a împlinit timpul să nască; şi a născut un fiu.
58
Vecinii şi rudele ei au auzit că YHWH Şi-a a arătat marea Sa îndurare faţă de ea şi se
bucurau împreună cu ea.
59
În ziua a opta, au venit să circumcidă284 bebeluşul şi voiau să-i pună numele
Zechariyahu, după numele tatălui său.
60
Dar răspunzând, mama lui a zis:
,,Nu. Ci se va numi Yochanan.”
61
Ei i-au zis:
,,Nimeni din rudele tale nu poartă numele acesta.”
62
Şi au început să facă semne tatălui său, ca să ştie cum ar vrea să-i pună numele.
63
Şi cerând o tăbliţă de scris, el a scris, zicând:
,,Numele lui este Yochanan.” Şi toţi s-au minunat.
64
Îndată i s-a dezlegat gura şi limba şi vorbea, binecuvântându-L pe Elohim.
65
Şi toţi vecinii s-au îngrozit şi, în toată regiunea aceea muntoasă a Yehudei, se vorbea
despre toate aceste lucruri.
66
Toţi cei ce le auzeau, le păstrau în inima lor, zicând:
,,Oare ce va fi pruncul acesta?” Şi mâna lui YHWH era într-adevăr cu el.
Pericopa cuprinsă între versetele 57-66 din Luca, 1, vorbeşte despre naşterea,
copilăria şi scopul vieţii lui Yochanan ha-Maţvil/ Ioan „Botezătorul”, Înainte-mergătorul
mesianic. Evenimentul descris are loc prin anul 6 î.e.n.
Versetul 59 menţionează că în ziua a opta de viaţă a bebeluşului urmau să fie
îndeplinite două rituri: circumciderea pruncului şi punerea unui nume. Despre acestea
vom discuta pe îndelete atunci când vom vorbi despre circumciderea lui Mesia şi
denumirea Sa.
Aici mai trebuie observat faptul că, după cum am spus şi mai sus, grecul Luca îşi
adaptase gândirea la modul de a raţiona al evreilor: concret, sintagme de genul „mâna
DOMNULUI”, „gura/faţa/urechea DOMNULUI” sunt concepte antropomorfe, preluate
din iudaism.
Y Y Y
Capitolul al XXVI-lea
284
Să-i facă b(e)riyth milah, legământul circumciziei.
128

129. EVANGHELIA DUPĂ LUCA, 1:67-80:
CÂNTAREA LUI ZECHARIYAHU – BENEDICTUS
67
Zechariyahu, tatăl lui, s-a umplut de Duhul Sfânt şi a profeţit, zicând:
68
,,Binecuvântat este YHWH, Elohe Yisra’el
pentru că ! a cercetat şi a făcut răscumpărare poporului Său.
69
Şi ne-a ridicat un corn de mântuire
în casa robului Său David,
70
cum vestise prin gura sfinţilor Săi profeţi, care au fost din vechime; -
71
mântuire de vrăjmaşii noştri şi din mâna tuturor celor ce ne urăsc!285
72
Astfel Îşi îndeplineşte El îndurarea faţă de părinţii noştri286,
şi-Şi aduce aminte de legământul Lui cel sfânt,
73
potrivit jurământului prin care Se jurase părintelui nostru Avraham,
74
că, după ce ne va izbăvi din mâna vrăjmaşilor noştri,
ne va îngădui să-I slujim fără frică,
75
trăind înaintea Lui în sfinţenie şi dreptate,
în toate zilele vieţii noastre.
76
Şi tu, pruncule, vei fi numit ‚profet al lui Ha-Elyon’.
! Căci vei merge înaintea lui YHWH, ca să pregăteşti căile Lui
77
şi ca să dai poporului Său cunoştinţa mântuirii,
care constă în iertarea păcatelor lui; -
78
 datorită marii îndurări a lui Elohim al nostru,
în urma căreia ne-a cercetat Răsăritul din înălţime,
79
 ca să lumineze pe cei ce şed în întunericul şi în umbra morţii,
şi să ne îndrepte picioarele pe calea păcii!”
80
Iar pruncul creştea şi se întărea în duh. Şi a stat în pustietăţi până în ziua apariţiei lui
înaintea lui Yisra’el.
Cântarea cuprinsă între versetele 68-79 a intrat în tezaurul literaturii universale, cu
titlul latin „Benedictus”, preluat după verbul „A binecuvânta”. Cântarea se poate divide
în două părţi, prima parte, dintre versetele 68-75 fiind binecuvântarea efectivă, iar a doua
parte, versetele 76-79 fiind o valorizare a unor profeţii mesianice străvechi. Să facem
câteva adnotări, nu atât din punct de vedere teologic, cât din punct de vedere cultural,
filtrate mesianic.
Mai întâi de toate, cântarea lui cohen, adică preotul aharonic, Zechariyahu, în
integralitatea sa, vorbeşte numai despre relaţia lui YHWH cu poporul evreu, jalonată în
legămintele avrahamic şi davidic. Sunt mai multe elemente care indică spre această
afirmaţie, atât cele existente în text, cât şi cele indirecte.
285
Citat din Psalmii, 106:10.
286
Îndurarea promisă nu se „arată”, aşa cum traduc multe versiuni, ci se îndeplineşte. A nu se înţelege că
Mesia a venit pentru a arăta acum îndurarea de care ar avea nevoie acum strămoşii noştri morţi. O
asemenea răstălmăcire ar deschide uşa spre erezii de genul purgatoriului şi a rugăciunii pentru cei morţi.
129

130. De pildă, versetul 68: în iudaism, rugăciunile nu încep cu cereri şi pretenţii de
genul „Doamne, dă-mi şi Doamne, fă-mi”, ci cu o binecuvântare rostită la adresa Regelui
Universului, de genul „Baruch Atah, Adonai, Eloheiynu, Melekh ha-olam.../Binecuvântat
fii Tu, YHWH, Dumnezeul nostru, Regele Universului...”. Mai mult, termenul
„binecuvântare”, adică berakha, are rădăcina triconsonantică bet-reş-chet, la fel ca şi
termenul „genunchi” (vezi porunca „Abrekh!”, adică „În genunchi!”, din Genesa 41:43).
Într-alt înţeles, pe YHWH Îl binecuvântăm îngenuncheaţi, şi binecuvântările Sale se
primesc pe genunchi. (Faptul că în sinagogi rugăciunile se rostesc în picioare este doar o
reacţie istorică de delimitare de evreii mesianici, care se rugau în genunchi, vezi apostolul
Yaakov care, conform istoricului timpuriu al Bisericii, Eusebius, s-a rugat în această
poziţie până când genunchii lui au ajuns la fel de duri ca şi genunchii cămilelor.)
Apoi, în versetul 68 apare o formulă: „Binecuvântat este YHWH, Elohe Israel”,
adică DOMNUL, Dumnezeul lui Israel, care este o repetare a doxologiei care încheia
Cartea întâi (Ps. 41:13), Cartea a doua (Ps. 72:18) şi Cartea a patra (Ps. 106:48) a
Psalmilor.
Al treilea element care merită semnalat este acela că după cum YHWH Îşi
cercetase poporul aflat în robia Egiptului pentru a-l izbăvi (Ex 3:16; 4:31), tot aşa, acum
îşi cercetează poporul evreu, ridicându-le un mântuitor davidic, prevestit şi de profeţi,
Mântuitor care-i izbăveşte de vrăjmaşi, conform legământului avrahamic, şi-i ajută să
trăiască în sfinţenie şi dreptate.
Al patrulea element pur iudaic este „cornul de mântuire” din versetul 69, care
trebuie înţeles drept „o mântuire puternică”. În iudaism, cornul are mai multe
semnificaţii: cornul propriu-zis al unui animal, eventual folosit ca şofar (Ios. 6:5) sau ca
recipient (I Sam. 16:1,13); el mai semnifică altarele de aramă pentru jertfe (Ex. 27:2;
38:2) şi de aur pentru tămâiere (Ex. 30:2; 37:25,26) şi, mai ales, autoritatea: în Psalmii,
132:17a, apare: „Acolo voi înălţa puterea/cornul lui David”, iar în Apocalipsa, 5:6 este
sugerată autoritatea totală, în contrast cu Apocalipsa, 12:3, unde se face aluzie la naţiuni
sau conducători.
Versetul 70, „cum vestise prin gura sfinţilor Săi profeţi, care au fost din vechime”,
confirmă faptul că Mântuitorul davidic nu venise neanunţat, ci prevestit prin profeţi de
calibrul lui Ieremia (23:5,6 şi 30:10) şi Daniel (9:24).
Versetul 72 trebuie din nou citit prin lentila hermeneutică iudaică: atunci când
Sfânta Scriptură spune că „Dumnezeu Şi-a amintit”, nu înseamnă că El ar fi uitat şi apoi
Şi-ar fi adus aminte, ci este un ebraism, o expresie care semnifică faptul că Dumnezeu
este gata să acţioneze, să intervină activ. Partea a doua a acestui verset, din nou, vizează
legământul încheiat de YHWH numai cu patriarhii Avraham, Yiţchaq, Yaakov, şi
poporul Yisra’el. A se vedea Leviticul, 26:42; Ezechiel, 16:60; Psalmii, 98:3; 105:8,9;
106:45.
Versetul 73 („potrivit jurământului prin care Se jurase părintelui nostru
Avraham”) merge pe străvechile promisiuni dumnezeieşti făcute în cadrul legământului
avrahamic:
Îi voi binecuvânta pe cei ce te vor binecuvânta, dar îl voi blestema pe cel ce te va
blestema. Prin tine vor fi binecuvântate toate familiile287 pământului!“
Genesa, 12:3.288
287
12:3 Sau: clanurile. N. tr.
288
http://www.bibleserver.com/text/NTR/Genesa12
130

131. În ce Mă priveşte pe Mine, acesta este legământul Meu cu tine: tu vei fi tatăl multor
neamuri.
Genesa, 17:4.289
16 şi i-a spus (lui Avraham, n.ns.): „Jur pe Mine Însumi, zice Domnul, că, deoarece ai
făcut acest lucru şi nu l-ai cruţat pe fiul tău, pe singurul tău fiu,
17 te voi binecuvânta cu adevărat şi-ţi voi înmulţi foarte mult urmaşii290, cât stelele
cerului şi cât nisipul de pe ţărmul mării. Urmaşii tăi vor pune stăpânire pe cetăţile
duşmanilor lor…
Să trecem la versetul lucan 75, care spune: „trăind înaintea Lui în sfinţenie şi
dreptate, în toate zilele vieţii noastre.” Cum s-ar putea înfăptui aceasta? Răspunsul fusese
prevestit de profeţi:
39 Le voi da o singură inimă şi o singură cale, ca să se teamă de Mine tot timpul, spre
fericirea lor şi a copiilor lor.
40 Voi încheia cu ei un legământ veşnic: nu Mă voi opri din a le face bine şi voi pune
înlăuntrul lor frica de Mine, ca să nu se mai depărteze de Mine.
Ieremia, 32:39,40.291
O dată cu versetul 76, intrăm în a doua parte a cântării: versetele 76-79 sunt, de
fapt, o valorizare a unor profeţii mesianice străvechi, pe care le vom trece în revistă în
cele ce urmează.
Versetul Luca, 1:76:
Şi tu, pruncule, vei fi numit ‚profet al lui Ha-Elyon’.
! Căci vei merge înaintea lui YHWH, ca să pregăteşti căile Lui...
Sursa acestei rostiri se găseşte în Isaia şi Maleakhi:
Un glas strigă în pustie: Pregătiţi calea lui YHWH,
Neteziţi în deşert un drum pentru Elohim al nostru292!
Isaia, 40:3.
Iată, îl trimit pe solul Meu, care va pregăti calea înaintea Mea!
Maleakhi, 3:1a.
Versetul 77 din Luca, 1 („şi ca să dai poporului Său cunoştinţa mântuirii, care
constă în iertarea păcatelor lui”), rezonează cu un celebru verset din Ieremia:
Şi nici unul nu va mai învăţa pe vecinul sau pe fratele său, zicând: «Cunoaşte-L pe
Domnul!», pentru că toţi Mă vor cunoaşte, de la cel mai mic până la cel mai mare, zice
Domnul, căci le voi ierta fărădelegile şi nu-Mi voi mai aduce aminte de păcatele lor.“
289
http://www.bibleserver.com/text/NTR/Genesa17
290
22:17 Vezi nota de la 12:7. N. tr.
291
http://www.bibleserver.com/text/NTR/Ieremia32
292
În original, Eloheiynu.
131

132. Ieremia, 31:34.
Aceste două versete din Luca, 1:77,78 indică spre viitoare misiune a lui
Yochanan, care urma să fie profetul lui Ha-Elyon, adică al Celui Preaînalt. Afirmaţiile
profeţilor Isaia şi Maleakhi, reiterate de cohen Zechariyahu, sunt uluitoare:
• Yochanan urma să meargă înaintea lui YHWH, pentru a pregăti căile Sale;
• Yochanan urma să vestească poporului lui YHWH iertarea păcatelor sale şi
cunoştinţa mântuirii.
Puse în ordine cronologică, aceste afirmaţii declarau că Yochanan urma să
vestească poporului lui YHWH iertarea păcatelor sale şi cunoştinţa mântuirii sale,
pregătind astfel căile lui YHWH şi mergând înaintea Sa. Deducţia logică este aceea că,
după aceea, urma să vină YHWH Însuşi! Acest corolar nu este exagerat, vom vedea
faptul că Yochanan va fi urmat de Yeşua, Mesia, care este YHWH înomenit, după cum
am văzut şi în Petikhta, Prologul Evangheliei după Ioan.
Aici mai trebuie semnalată o sintagmă: „iertarea păcatelor”, care, în limba
originală a textului este termenul aphesis. Acest termen este polisemantic: pe planul
juridic, el semnifică „amnistiere şi eliberare din robie sau temniţă, la care se adaugă
ştergerea în întregime a sentinţei sau pedepsei”. Pe planul financiar, semnifică „anularea
obligaţiei sau datoriei şi ştergerea sau radierea ei din registrul contabil”. Termenul mai
poate semnifica „demitere”, „izgonire” sau „îndepărtare”, în funcţie de context.
Această misiune a Înainte-mergătorului – ne spune versetul 78 din Luca – are ca
obârşie „marea îndurare a lui Elohim al nostru, Răsăritul din înălţime, care-Şi cercetează
poporul”. Este, de fapt, un fel de ecou al versetului 2 din Maleakhi, 4: „Dar pentru voi
care vă temeţi de Numele Meu va răsări Soarele dreptăţii, aducând vindecare sub aripile
Lui! Veţi ieşi şi veţi sări ca viţeii scoşi din grajd.”293
În ceea ce priveşte versetul 79 („ca să lumineze pe cei ce şed în întunericul şi în
umbra morţii şi să ne îndrepte picioarele pe calea păcii!”), acesta reproduce Isaia, 9:2,
42:7 şi 49:9, dar va fi tratat la nota de la Evanghelia după Matei, 4:16.294
Y Y Y
PARTEA A IV-A
EVANGHELIA DUPĂ MATEI
293
http://www.bibleserver.com/text/NTR/Maleahi4
294
A se vedea şi notele de la Evanghelia după Matei, capitolul 3, privitoare la Yochanan ha-Maţvil.
132

133. Capitolul al XXVII-lea
EVANGHELIA DUPĂ MATEI:
IUDAISM ŞI UNIVERSALISM
După cum am procedat în cazul evreului Yochanan/Ioan şi a grecului
Loukas/Luca, la fel vom acţiona şi în această parte a studiului nostru: vom vedea mai
întâi cine era evreul Levi/Matatiyahu/Matei, apoi vom vedea câteva trăsături
caracteristice ale Evangheliei scrise de el.
Aici aducem aminte cititorilor că în „Precuvântare” am scris că „cel mai mult
m-am uitat la chipul lui Yeşua în Evanghelia după Matei.” În consecinţă, de-acum încolo
studiul nostru se va focaliza pe relatarea mateiană a Evangheliei, iar pasaje din alte cărţi
vom insera numai atunci când breşe cronologice sau alte pasaje aduc un plus de lămurire.
Un instrument util (în înţelesul său latin, de instrumentum295) în discuţiile purtate
pe subiectul mesianităţii şi a filiaţiei dumnezeieşti a lui Yeşua Noţri, Iisus Naţarineanul,
este Evanghelia după Matei. Ne oprim la acest document, întrucât autorul nu este un aed
care predă o epopee sau un imn, nu relatează o legendă alterată de trecerea timpului, cu o
oralitate îmbogăţită de generaţii de menestreli şi trubaduri anonimi ci, în calitate de
martor ocular al vieţii şi lucrării lui Yeşua, de chaver, prieten apropiat şi talmid, ucenic,
el depune o mărturie. Însă, înainte de a examina depoziţia sa, vom proceda la cunoaşterea
unor elemente utile, care ne vor familiariza cu acest document.
295
Instrumentum (lat.): document legal.
133

134. I. Despre autor.
Iniţial, autorul acestei Evanghelii se numea Levi ben Alfeus296, şi era „vameş”;
mai precis, era colector de taxe pe bunurile transportate. În anul 63 î.e.n., Imperiul roman,
prin generalul Pompei, cucerise evreii şi-şi impusese administraţia. Romanii îşi păstraseră
dreptul de a strânge taxele şi impozitele imobiliare şi funciare, dar în domeniul colectării
vămii pe bunurile transportate, romanii îşi racolaseră autohtoni. În acele timpuri, într-un
mod întrucâtva asemănător cu domnitorii fanarioţi din istoria Principatelor româneşti,
vameşii plăteau în avans pe un an dreptul de a colecta taxele, iar ulterior îşi recuperau cu
vârf şi îndesat „investiţiile” făcute.
Evreii îi urau pe aceşti vameşi din cel puţin două motive, la fel de importante:
aceştia erau corupţi şi, în plus, lucrau pentru şi împreună cu romanii atât de dispreţuiţi.
Vameşii erau clasaţi în aceeaşi tagmă cu ucigaşii şi tâlharii, fiind consideraţi a fi la fel de
necuraţi ca păgânii297, curvele298 şi păcătoşii299. După cum evreii îi dispreţuiau pe leproşi
din cauza necurăţiei lor, tot aşa îi dispreţuiau şi pe vameşi din cauza practicilor lor
vicioase economice şi sociale.
În pofida stigmatizării sale sociale, în capitolul 9, versetul 9, vameşul Levi este
chemat de Yeşua, pentru a-I deveni talmid.300 El acceptă, dă un ospăţ în onoarea acestui
Rabbi301 care-şi selectează învăţăceii într-un mod atât de straniu302, şi pleacă abandonând
tot, cu excepţia penei de scris.303 După această întâlnire existenţială, vameşul Levi devine
talmid Matatiyahu, discipolul Matei. Numele a fost ales cu tâlc, întrucât în ebraică
Mattathiah semnifică „Darul lui Yah”304. Ulterior acestei întâlniri, Matei face ceea ce ar
trebui să facă toţi aceia care L-au găsit pe Mesia: nu se leapădă de experienţa anilor de
profesie şi de meticuloasă consemnare, ci o valorifică, scriind o operă sistematizată, care
ne dezvăluie faptul că el este, par excellence, un învăţător.
Mai mult, el, un evreu, a ales să scrie despre un alt Evreu, despre naşterea, viaţa
acţiunile, spusele, moartea şi învierea Acestuia.305 Nu a ales să comunice despre un
oarecare evreu, fie el şi rabin sau mare preot sau conducător de oşti, ci despre Unul în
care se întrupau revelaţiile şi predicţiile Tanakh-ului. Autorul ştia că dacă afirmă că fiul
tâmplarului din Naţereth, Yeşua Noţri, este Mesia, iar acesta n-ar fi fost Mesia, risca o
soartă crudă. Deci, a trebuit să fie deosebit de atent şi de selectiv în adunarea şi redarea
vieţii lui Yeşua, fiind pe deplin convins că Acesta chiar este Mesia care susţinea că este.
Dacă nu ar fi fost convins de aceste lucruri, Matei nici nu ar fi trăit pentru Yeşua, nici nu
L-ar fi prezentat în scris şi vorbire, şi, chiar mai puţin decât acestea, nici nu ar fi murit
pentru El.
296
Evanghelia după Marcu, 2:14.
297
Evanghelia după Matei, 18:17.
298
Id., 21:31.
299
Id., 9:10.
300
Talmid (ebr.), mathetes (gr.): ucenic, discipol fidel, un învăţăcel care priveşte modul de a gândi, vorbi şi
acţiona al unui maestru sau mentor, şi-l imită. Preferăm termenul „discipol”, care provine din latinescul
discipulum, şi face parte din aceeaşi familie de cuvinte cu „disciplină”.
301
Evanghelia după Luca, 5:27-32.
302
Din punctul de vedere cultural, faptul că un rabin îşi cheamă discipoli era neobişnuit. Vezi nota de la
capitolul 4:19.
303
Daniel Brânzei, art. „Matei”, în Biblia cu explicaţii, şi William Barclay, The Gospel of Matthew, p. 5.
304
Schimbarea numelui său intră în buna tradiţie a celor care, după ce avuseseră o întâlnire de gradul III cu Cel
Peaînalt, şi-au schimbat numele, caracterul şi destinul: Avraham, Sarah, Yisrael, Petru, Pavel.
305
În teologia creştină, acestea sunt însumate în sintagma „evenimentul cristic”.
134

135. În textul biblic, autorul nu-şi scrie numele. Cu toate acestea, mărturii depuse de
mai mulţi aşa-numiţi „părinţi ai Bisericii primare” (începând cu Papias, aproximativ anul
130 e.n.) este că această Evanghelie a fost scrisă de Matei, unul dintre cei doisprezece
ucenici ai lui Yeşua.
Relatări ulterioare ne spun despre el că după ce a slujit în Yehudah/Iudeea timp de
15 ani după învierea lui Yeşua, Matei a ajuns să misioneze în Etiopia, unde a şi fost
martirizat.
II. Tema.
Tema acestei scrieri este: Yeşua, Regele-Mesia, descendent din casa regelui
David şi a patriarhului Avraham, este Fiul Dumnezeului celui viu.
III. Data scrierii.
Nu se cunoaşte data scrierii Evangheliei, însă se crede că ea a fost scrisă prin anii
50-65 e.n. Era o perioadă în care evreii care credeau că Yeşua este Mesia – deci evreii
mesianici – şi cei mozaici încă se mai închinau împreună, şi înainte de anul 70, anul în
care mânia lui Dumnezeu ajunsese fără leac306 şi, prin armatele generalului roman Titus, a
distrus Templul din Yeruşalayim.
IV. Locul scrierii.
Locul scrierii Evangheliei este o altă necunoscută; e posibil ca Matei s-o fi scris
pe când era în Palestina sau în Antiohia Siriei.
Nu se cunoaşte nici care este prima Evanghelie scrisă; unii erudiţi spun că aceasta
ar fi fost prima, iar alţii cred că Evanghelia după Marcu ar fi fost prima. În lumea
teologică nu există un consens deplin asupra acestei chestiuni. Oricum, diferenţele dintre
Evangheliile sinoptice, deci cele scrise de Matei, Marcu şi Luca sunt minore, arată
consensul apostolic, şi nu afectează nici relaţia credinciosului cu Dumnezeu, nici
închinarea sa, nici mântuirea sa.
V. Iudaismul Evangheliei după Matei
Destinatarii Evangheliei după Matei au fost, în primul rând, evreii, fie că aceştia Îl
urmau pe Naţarinean, fie că nu o făceau. În consecinţă, evreul Levi/Matatiyahu/Matei a
ales să dea operei sale un caracter evreiesc care se distinge în mai multe moduri:
A. Temeliile Tanakh-ului: destinându-şi opera în mod primordial poporului
evreu, Matei a ales să construiască pe temeliile solide reprezentate de operele
sacre ale Tanakh-ului, cu revelaţiile, promisiunile şi profeţiile sale, şi pe
istoria şi instituţiile pe care acest popor le avea de circa 2000 de ani.
Comunicând cu evreii, viza anumite situaţii concrete, un anumit Sitz im Leben,
care să-l ajute să demonstreze că Yeşua era Mesia cel mult aşteptat.
306
II Cronici 36:16.
135

136. Tradiţia rabinică susţinea că după moartea lui Chagai307, Zechariyahu308 şi
Maleakhi, Ruach ha-Qodeş309 S-a îndepărtat de Yisrael (Talmudul, bYom
9b)310. Altfel spus, rabinii credeau că scrierea unor cărţi care merită să fie puse
în canonul dumnezeiesc a încetat o dată cu moartea profetului Maleakhi, care
a slujit între 435-415 î.e.n.
După cum vom demonstra, Matei a fost inspirat de Duhul Sfânt, de Ruach ha-
Qodeş , să conteste opinia rabinică scriind opera de faţă şi construind o punte
între corpus-ul Tanakh-ului şi celui al cărţilor Noului Testament sau al cărţilor
„Legământului Înnoit”.
O altă valenţă literară a acestei cărţi este aceea că, chiar dacă s-ar contesta
relaţiile între Tanakh şi cărţile Noului Testament, şi Noul Testament ar fi
considerat ca o operă de sine stătătoare, atunci această Evanghelie ar fi
poarta311 spre scrierile „Legământului Înnoit”.
B. Literaritate evreiască:
1. tehnica petikhta: să ne aducem aminte că petikhta înseamnă o tehnică
literară semitică absolut deosebită, care introduce şi condensează o
întreagă lucrare literară. Am văzut mai sus că „în doar 18 versete, care
constituie Prologul Evangheliei, literatul Yochanan introduce şi
condensează întreaga sa Evanghelie. Adevărurile ample din Evanghelie,
conceptele esenţiale (Cuvânt, viaţă, lumină, lume, singur-născut, slavă,
har, adevăr) cu care pescarul-teolog va opera pe parcursului operei sale,
sunt înmănuncheate în Prolog.” Exemple de petikhta, ca fiind introducerea
şi condensarea unei întregi opere literare, de o întindere mai mică sau mai
mare, se găsesc şi în alte cărţi ale Sfintelor Scripturi: Genesa, 1:1;
Epistola către galateni, 1:4,5; Epistola către romani, 1:1-5; Epistola către
efeseni, 1:3-14; Epistola către evrei, 1:1-4 şi, desigur, în Evanghelia după
Matei, 1:1;
2. interjecţia hineh (‫ ,)הנה‬tradusă în greacă prin idou (ἰδού), iar în limba
română prin „iată!”, exprima de cele mai multe ori o dezvăluire sau
prezentarea piesei finale lipsă dintr-un ansamblu, dintr-un puzzle, piesă
importantă care oferă o cheie interpretativă pentru imagine în ansamblul
său;
307
Profetul Hagai, care a slujit între 520-505 î.e.n.
308
Profetul Zaharia, care a slujit între 520-489 î.e.n.
309
Ruach ha-Qodeş: Duhul Sfânt.
310
Art. „Biblie”, în Lexiconul Herder al întâlnirii iudeo-creştine şi art. „Biblie” din Dicţionarul enciclopedic de
iudaism.
311
În iudaism, termenul „poartă” e metaforic pentru a desemna intrarea, introducerea, mijlocul sau mijloacele.
Evreii vorbesc despre poarta pocăinţei, a rugăciunii şi a lacrimilor. „Când Cel Preaînalt (baruch-Hu) i-a încuiat
lui Adam poarta Paradisului, i-a descuiat poarta pocăinţei.” Mezuza pusă pe tocul uşii este semnificativă în
acest sens. (Poarta este deosebit de importantă şi în alte culturi, vezi Arnold van Gennep, Rituri de trecere.)
136

137. 3. formula peşer: în teoria literară (şi profetică) evreiască exista o tehnică
denumită peşer. De exemplu, versetul 22 face afirmaţia „Toate aceste
lucruri s-au întâmplat ca să se împlinească prevestirea lui YHWH făcută
prin profetul care spune...” Această afirmaţie este extrem de importantă
pentru structura întregii Evanghelii, fiind un leitmotiv al cărţii, preluat,
probabil, din I Regi, 2:27, II Cronici, 36:21,22. Matei subliniază în mod
repetat împlinirea unor profeţii majore din Tanakh în Persoana şi/sau viaţa
şi/sau lucrarea lui Yeşua. Evanghelia sa este Evanghelia profeţiilor
împlinite!312
Dar Matei nu este numai evanghelistul care rosteşte mesajul, ci şi
învăţătorul care-i tălmăceşte înţelesul! Făcând aceasta, el acţionează
conform unei formule ebraice denumite peşer, care spune „Acest
lucru/om/pasaj/eveniment este acel lucru/om/pasaj/eveniment; acesta este
acela”. La acest peşer se recurge în Evanghelia după Ioan, 1:15, în
Evanghelia după Matei, 3:3, sau în Faptele apostolilor, 2:16.
4. Hermeneutica rabinică PaRDeS. Însă acest peşer face parte dintr-o
hermeneutică mai largă, cea rabinică, denumită PaRDeS. Mai concret,
hermeneutica rabinică are mai multe niveluri de interpretare a textului
sacru, se aplică pe mai multe paliere, multi-level. Ea se numeşte PaRDeS
(„livadă” sau „Paradis”), denumire mnemotehnică formată din Peşat,
Remez, Deraş şi Sod. P = Peşat este sensul literal al textului, exegeza
istorico-gramaticală; R = Remez este sensul aluziv; D = Deraş e
interpretarea omiletică a textului, folosită pentru predici; S = Sod este
interpretarea ezoterică sau mistică. În anumite cazuri, rabinii aplicau toate
cele patru paliere de interpretare, deşi este clar că exegeza Peşat trebuie să
fie făcută corect, iar celelalte doar construiesc pe ea, fără a avea dreptul de
a o infirma.313
Aici s-ar putea cu unii dintre cititorii noştri să spună că suntem în eroare,
întrucât istoriceşte vorbind, acronimul PaRDeS este folosit ca atare din
1290, prima sa ocurenţă fiind în Zohar-ul misticului Moşe ben Şem Tov.
Răspunsul autorului lucrării de faţă este acela că, chiar dacă PaRDeS, ca
metodă de tâlcuire a Scripturilor, apare sub acest nume doar în 1290, el era
întrebuinţat mai dinainte. A crede că hermeneutica rabinică PaRDeS a
început să fie folosită doar o dată cu apariţia numelui său înseamnă a
comite eroarea de a crede că, de pildă, riturile fertilităţii au apărut doar o
dată cu emergenţa zeiţei Inanna/Iştar în panteonul sumero-akkadian, că
dezbaterile rabinice cuprinse în Talmud au fost ţinute în anii 200 e.n., sau
că poveştile scrise de fraţii Grimm şi-au început existenţa doar prin 1815,
pe când au început ei să le aştearnă pe hârtie. Afirmaţiile acestea ar fi total
false, întrucât ele ignoră caracterul de oralitate a unei opere literare,
caracter care poate exista sute de ani înainte ca ea să fie consemnată.
Aşadar, deşi noţiunea de PaRDeS este consemnată prin 1290, totuşi ea se
aplica de secole înainte de a fi pusă în scris.
312
A se vedea Addenda de la sfârşitul acestei lucrări.
313
Gândirea teologică elenistă a prezervat o parte din această hermeneutică rabinică în principiul tipologic
de studiere a Scripturilor, relaţia tip-antetip. Vom exemplifica aceste tipuri de hermeneutici în lucrarea
Profeţii mesianice
137

138. Astfel, Matei foloseşte tehnica peşer şi hermeneutica PaRDeS şi Îl
prezintă pe Yeşua ca împlinirea speranţei profetice a Israelului: El
împlineşte în mod explicit o parte dintre profeţii, anume cele referitoare la
sarcina unei fecioare (1:22,23), la locul naşterii (2:5,6), la înapoierea din
Egipt (2:15), la locuirea în Naţaret (2:23). Scripturile ebraice profeţeau şi
despre înainte-mergătorul mesianic (3:1-3), despre prima localizare a
misiunii sale publice (4:14-16), vindecările săvârşite (8:17), rolul Său de
slujitor al lui Dumnezeu (12:17-21). De asemenea, observăm împlinirea
altor predicţii, cum ar fi metoda de a da învăţătură enigmatică, prin
parabole (13:34,35), intrarea Sa triumfală în Yeruşalayim (21:4,5) şi
arestarea Lui (26:56).
5. genealogia patriliniară: aceasta este altă tehnică literară semitică, căreia îi
vom aloca un capitol special. Aici ne mărginim să spunem doar că Matei
consideră ca fiind foarte important să consemneze genealogia patriliniară a
lui Yeşua, în conformitate cu gândirea evreiască. Evreii împărţeau
omenirea în două: copiii lui Avraham şi goyim-ii, Neamurile. Dar pentru a
afirma că faci parte din poporul ales, şi pentru a fi şi crezut, trebuia să ai
un pedigree solid. În plus, Matei redă genealogia lui Yeşua numai până la
Avraham, strămoşul poporului evreu (1:1-17), nu până la Adam, omul
universal, aşa cum o va face Luca (Lc. 3:23-38).
138

139. 6. Chilul ha-Şem. În Cele Zece Porunci314 este stipulat clar: „Să nu iei
Numele lui YHWH în deşert”.315 Păcatul folosirii Numelui lui YHWH în
mod nesăbuit era cunoscut sub expresia chilul ha-Şem, profanarea
Numelui Divin. Din motive de reverenţă, în general, evreii de-atunci, la fel
ca şi cei astăzi, evitau să pronunţe direct Numele YHWH. Acest Nume era
Şem ha-meforaş, Numele inefabil sau indicibil. Ca atare, chiar dacă scrie
în greacă şi nu în ebraică, limba religioasă sacră, atunci când autorul se
referă la Împărăţia şi domnia lui Dumnezeu, el preferă totuşi să recurgă la
o metonimie şi să folosească sintagma evreiască Malekhuth ha-Şamayim,
„Împărăţia Cerurilor”, şi o întrebuinţează de cel puţin două ori mai des
decât orice alt scriitor neo-testamentar.
7. Ca un element suplimentar pentru a afirma iudaismul Evangheliei, mai
adăugăm faptul că Matei întrebuinţează termeni ebraici şi se referă la
obiceiuri evreieşti fără a le explica, diferind astfel de celelalte Evanghelii.
C. Mesajul teologic al Evangheliei este tot unul central pentru iudaism: Yeşua
Noţri e Regele-Mesia, descendent al regelui David, conform legământului
făcut de YHWH cu acesta (II Sam. 7; I Cr. 17; Ps. 89). Mai mult, Yeşua Noţri
este descendent şi din patriarhul Avraham şi e chiar Fiul Dumnezeului cel viu!
Pentru un evreu crescut în monoteism pur, această afirmaţie este absolut
fulminantă, dar, cu toate acestea, Matei o scrie de 23 de ori. (A se vedea,
printre altele, 1:1; 9:27; 12:23; 15:22; 20:30,31; 21:9,15; 22:41-45
Aceste elemente fac ca opera să exhale un pronunţat parfum ebraic... Dacă am
compara-o cu celelalte trei cărţi din Noul Testament denumite Evanghelii316, opera
mateiană este cea mai evreiască, e o Evanghelie iudeo-creştină; de fapt, în cadrul
întregului canon al Noului Testament, iudaismul său depăşeşte iudaismul Epistolei către
evrei şi al Apocalipsei, şi este întrecut numai de cel al Epistolei lui Iacov.
Cu toate acestea, ne grăbim să spunem că Evanghelia scrisă de fostul vameş nu
este exclusiv evreiască sau etno-centrică. Şi cum ar putea fi aşa? Mesajul lui Yeşua,
Vestea Bună proclamată de El, e adresată nu numai evreilor, ci şi goyim-ilor, întregii
omeniri, fiind, astfel, universală (de exemplu 2:1-12; 8:11,12; 13:38; 21:43; 28:18-20).
Acesta este modul în care YHWH Îşi onorează promisiunea făcută lui Avraham (Gen.
12:3; 17:1-7; 22:16-18), care spune că în el şi în sămânţa sa El va binecuvânta familiile
Pământului.
VI. Scopul scrierii Evangheliei.
Matei doreşte să vorbească oamenilor despre Yeşua, despre viaţa, cuvintele şi
faptele Sale. El era îndrituit s-o facă, deoarece fusese unul din cei doisprezece talmidim-i,
discipoli, martor ocular al multor întâmplări divine. Relatarea sa, însă, nu este biografică
şi cronologică, un CV modern scris în 28 de capitole, ci fostul vameş alege elemente din
Tanakh, profeţii, aluzii, tipuri, simboluri, evenimente istorice revalorizate, precum şi un
discurs prin care dorea să-şi asigure confraţii că Yeşua a fost mult aşteptatul Mesia. El
doreşte să demonstreze că în Yeşua şi prin El, Malkhut ha-Şamaim, adică Împărăţia
314
Cele Zece Porunci : Aseret ha-Divrot (ebr.).
315
Porunca a treia, Exodul, 20:7 şi Deuteronomul, 5:11.
316
În ebraică, Evangheliile sunt denumite Besoroth.
139

140. Cerurilor, a irumpt pe Pămînt, manifestându-se într-un mod plin de vigoare şi fără
precedent.
Matei vrea să mai clarifice nişte chestiuni de importanţă majoră, vizavi de
aşteptarea mesianică. În acele timpuri, din cauza asupririi romane, aşteptarea, dorul,
tânjirea mesianică ajunsese aproape de paroxism. Întreg poporul Îl aştepta pe Mesia.
Desigur, aducând în discuţie imaginarul social, trebuie să spunem că fiecare grupare
semnificativă (peruşim-ii317, ţeduqim-ii318, esenienii319) şi-L reprezenta pe Mesia într-un
fel diferit de cel al altor grupări; în plus, gloata avea, din nou, o altă reprezentare.
Numitorul comun al tuturor era faptul că Îndelung-aşteptatul va fi un Mesia politic, care
va înfrânge duşmanii, evident ne-evrei, şi va domni ca Rege. (A se vedea literatura
intertestamentară, Apocrifele şi Pseudoepigrafele). Yeşua, însă, venise ca un Mesia
spiritual. Cea mai mare parte a israeliţilor şi-au simţit aşteptările înşelate de Manifestul
Său (Mat. 5-7, care este, de fapt, o interpretare biblică corectă şi mai profundă a Torei
decât interpretarea fariseică) şi programul Său şi, în consecinţă, L-au respins pe Yeşua şi
Împărăţia oferită de El.
Pasionat de repunerea adevărului în drepturile sale, dar şi de escatologie, Matei
face ordine în percepţia mesianică a confraţilor săi: mesianismul lui Yeşua are, într-
adevăr, şi valenţe social-politice; El va reveni în mod glorios, ca Împărat al împăraţilor,
pentru a judeca popoarele şi pentru a domni peste ele, în armonie cu profeţiile străvechi,
dar aceasta va avea loc numai la sfârşitul veacului, la parousia Sa.
VII. Structura Evangheliei după Matei
În ceea ce priveşte modul în care Matei îşi structurează cartea, el pare să o dividă
în cinci părţi, fiecare diviziune fiind alcătuită dintr-o predică fundamentală, urmată
imediat de câte o relatare a acţiunilor lui Yeşua, fie ele miracole sau dramă. La aceste
cinci diviziuni se mai adaugă un prolog (cap. 1-4) şi un epilog (cap. 28).
Cele cinci predici sunt redate în capitolele 5-25:
A. Predica de pe Munte, capitolele 5-7;
B. Poruncile date celor trimişi să vestească Împărăţia, capitolul 10;
C. Parabolele privitoare la Împărăţie, capitolul 13;
D. Caracterul adevăraţilor ucenici, capitolul 18;
E. Predica escatologică de pe Muntele Măslinilor, capitolele 24, 25.
Fiecare dintre aceste pasaje se termină cu formula: „După ce a sfârşit Yeşua
cuvântările acestea…” La unison cu W.D. Davies320 şi alţii, credem şi noi că Matei voia
să redacteze un nou „Pentateuh”, de data aceasta al Noului Legământ.
Ultima predică, cea din capitolele 24-25 este urmată de o consemnare a
dramaticei răstigniri şi înmormântări a lui Yeşua (capitolele 26 şi 27). Ultimul capitol, cel
al Învierii lui Yeşua, este epilogul cărţii, iar ultimele sale trei versete redau „Marea
Misiune” trasată de Yeşua, Împăratul-Mesia: ucenicizarea goyim-ilor.321
317
Peruşim: fariseii, grupare religioasă puritană.
318
Ţeduqim: saducheii, grupare religioasă care se revendica de la Marele Preot Ţadoq.
319
Esenienii: grupare religioasă retrasă din viaţa socială, cu o preoţie proprie şi aşteptări mesianice intense.
320
W.D. Davies, The Setting of the Sermon on the Mount.
321
Evanghelia după Matei se încheie cu porunca unei misiuni: vestirea Evangheliei la ne-evrei. Cu toate
acestea, este necesară şi o inversare a procesului: evreilor trebuie să li se prezinte Evanghelia autentică, în
acord cu Epistola către romani, 10:13-19; 11:11-16, 25-32.
140

141. VIII. Trăsături definitorii.
Această Evanghelie are cinci trăsături definitorii:
A. Matei nu-L prezintă numai pe Împărat, ci şi caracterul Împărăţiei Sale, care
este dreptatea/neprihănirea din capitolele 5-7 (pasaj tălmăcit de biserici în fel
şi chip). De asemenea, el prezintă puterea actuală a Împărăţiei asupra
păcatului, a bolii, a demonilor şi chiar a morţii;
B. cele cinci predici care alcătuie structura internă a cărţii cuprind cele mai
extinse părţi de material din Evanghelie cu privire la învăţătura rostită de
Yeşua în timpul misiunii Sale în Galil şi cu privire la eschaton, vremurile din
urmă;
C. ea prezintă cea mai ordonată aranjare a învăţăturii lui Yeşua. Ca atare,
începând din veacul al II-lea, timp de 17 secole, Biserica a utilizat-o în mod
extensiv, citind-o duminicile şi în zilele de sărbătoare, apelând la celelalte
Evanghelii numai acolo unde Matei părea a fi insuficient, şi s-a bazat pe ea
pentru catehizarea noilor convertiţi; e superfluu să mai spunem că ea a fost
cea mai citită şi, într-un fel, cea mai influentă dintre Evanghelii;
D. cu toate acestea, cum am spus şi mai sus, Matei este sensibil nu numai la
starea actuală a lucrurilor ci este interesat şi de viitor, până în escaton. El nu
numai că prezintă Biserica drept o entitate viitoare ce aparţine lui Mesia
(16:18; 18:17), dar şi afirmă că la sfârşitul veacului, victoria finală şi triumful
va fi al acesteia;
E. mult mai des decât celelalte cărţi din Noul Testament, această operă identifică
evenimentele din viaţa lui Yeşua cu împlinirea unor prevestiri şi aluzii făcute
în Tanakh.
IX. Versete-cheie şi capitol-cheie.
În Prophecy Study Bible, John Hagee322 spune că versetele cheie ale Evangheliei
sunt pasajele 16:16-19 şi 28:18-20, iar capitolul-cheie este capitolul 12. Redăm versetele
menţionate, dar pentru primul pasaj redăm întregul context :
13 Isus a venit în părţile Cezareii lui Filip323 şi i-a întrebat pe ucenicii Săi: – Cine zic
oamenii că este Fiul Omului?
14 Ei au răspuns: – Unii zic că este Ioan Botezătorul, alţii zic că este Ilie, iar alţii zic că
este Ieremia sau unul dintre profeţi.
15 – Dar voi cine ziceţi că sunt Eu? i-a mai întrebat El.
16 Simon Petru a răspuns: – Tu eşti Cristosul, Fiul Dumnezeului celui Viu!
17 Isus i-a zis: – Ferice de tine, Simone, fiul lui Iona324, pentru că nu carnea şi sângele ţi-
au descoperit lucrul acesta, ci Tatăl Meu, Care este în ceruri.
18 Iar Eu îţi spun că tu eşti Petru şi pe această piatră Îmi voi zidi Biserica, iar porţile
Locuinţei Morţilor325 n-o vor birui.
322
John C. Hagee (gen. ed.), Prophecy Study Bible, Thomas Nelson Publishers, Nashville, Tennessee, 1997,
p. 1142.
323
16:13 A nu se confunda cu portul mediteranean cu acelaşi nume; cetatea a fost reconstruită de tetrarhul
Filip (4-34 d.Cr.), fiul lui Irod cel Mare, fiind situată la nord de M. Galileii. N. tr.
324
16:17 Sau, cf. In. 1:42; 21:15-17: Simon, fiul lui Ioan, variantă bine atestată de mss în Evanghelia după
Ioan. N. tr.
325
16:18 Gr.: Hades. N. tr.
141

142. 19 Îţi voi da cheile Împărăţiei Cerurilor şi orice vei lega pe pământ va fi legat în ceruri,
iar orice vei dezlega pe pământ va fi dezlegat în ceruri.326
20 Atunci le-a poruncit ucenicilor să nu spună nimănui că El este Cristosul.
Evanghelia după Matei, 16:13-20.
18 Isus S-a apropiat de ei şi le-a vorbit astfel: „Toată autoritatea Mi-a fost dată în cer şi
pe pământ.
19 Prin urmare, duceţi-vă şi faceţi ucenici din toate neamurile, botezându-i în Numele
Tatălui, al Fiului şi al Duhului Sfânt
20 şi învăţându-i să păzească tot ce v-am poruncit! Şi iată că Eu sunt cu voi 327 în toate
zilele, până la sfârşitul veacului!“
Evanghelia după Matei, 28:18-20.
În privinţa capitolului-cheie, John Hagee spune:
Punctul de turnură din Matei apare în capitolul 12 atunci când fariseii, acţionând în
calitate de conducători ai naţiunii Israel, Îl resping în mod oficial pe Iisus Hristos ca
nefiind Mesia, spunând că puterea Sa nu vine de la Dumnezeu ci de la Satan. Slujirea lui
Hristos se schimbă imediat o dată cu noua predare prin parabole, cu o atenţie crescândă
acordată discipolilor Săi şi cu afirmaţia repetată că moartea Lui se apropie.328
Y Y Y
Capitolul al XXVIII-lea
326
16:19 Sau: orice vei opri pe pământ va fi oprit în ceruri, iar orice vei permite pe pământ va fi permis în
ceruri. N. tr.
327
28:20 Vezi 1:23. N. tr.
328
Prophecy Study Bible, John C. Hagee (gen.ed.), Thomas Nelson Publishers, Nasville, Tennessee, USA,
1997, p. 1142.
142

143. PREDICAREA PROLOGULUI (PETIKHTA) MATEIAN
ŞI REVERBERAŢIILE SALE
Studiul cronologic al Persoanei şi vieţii lui Yeşua Mesia în Evanghelii trebuie
început nu cu Evanghelia după Matei, 1:1, ci cu Evanghelia după Luca, 1:1-4, continuat
cu Evanghelia după Ioan, 1:1-18, urmat de Luca, 1:5-80. Apoi, lucrarea ar trebui să
continue cu Matei, 1:1, cu Matei, 1:18-25, adică evenimentele circumscrise naşterii lui
Yeşua Mesia, şi abia apoi să figureze Matei, 1:1-17, genealogia Sa.329
Evanghelia după Matei se deschide cu un verset care, de fapt, este o petikhta, un
prolog care adună, într-un fel, mesajul care urmează să fie rostit. Aparent, Matei 1:1 este
petikhta pentru următoarele 16 versete, dar, de fapt, Matei 1:1 este petikhta pentru tot
restul Evangheliei: apostolul va trebui să demonstreze pe parcursul lucrării sale că Yeşua
este Mesia, fiul lui David, fiul lui Avraham. Dar s-o luăm sistematic.
1 Cartea generaţiilor lui Yeşua Mesia, fiul lui David, fiul lui Avraham (Gen. 12:2; 22:18).
Să trecem la analiza sintagmei „cartea generaţiilor”, expresie care în ebraică apare
ca Βίβλος γενέσεως. Expresia este, de fapt, pur ebraică: ‫ ,ספר תולדת‬sefer tol(e)dot. În
principiu, sefer înseamnă „carte”, dar Andrei Cornea, făcând o paralelă între biblos
geneseos Iesou Christou din Matei, 1:1 şi ze sepher toldot ’adam, „aceasta este cartea
generaţiilor neamului omenesc” din Genesa, 5:1, şi scrie că „contextul lămureşte imediat
că sensul cuvântului sepher (carte) este cel de « listă » : nu o istorie sau o naraţiune
urmează, ci consemnarea numelor şi a numărului anilor de viaţă proprii fiecăruia dintre
patriarhii antediluvieni.”330
Acest lucru este întărit de faptul că al doilea termen al versetului este un cuvânt
polisemantic: genesis (gr.). El se traduce prin „sursă, origine; generaţie; genealogie;
naştere; existenţă, viaţă”. Echivalentul său ebraic, toledoth, are cam aceeaşi sferă
semantică, adăugând şi „istorie, relatare”. Aşadar, scriind sintagma „Cartea generaţiilor”
Matei face aluzie la formula Sefer toledoth, Cartea/lista generării/generaţiilor/naşterilor
existentă în Bereşit/Genesa 2:4, 5:1 etc.331
Apoi trecem la numele Yeşua, şi ne aducem aminte că acesta este numele ebraic
al Fiului înomenit al lui Dumnezeu şi este forma prescurtată a numelui Yehoşua. Acest
nume înseamnă „Yah mântuie”, accentul cade pe verb, deci el trebuie înţeles ca fiind
„Yah mântuie cu certitudine”. Forma sa elenizată, Iesous/Iesus/Iisus, nu semnifică
nimic.
Dar ce înseamnă „Mesia”?... Printre alte învăţături, Tanakh-ul conturează un
personaj misterios, denumit Mesia. Pentru a identifica persoana acestui Mesia, trebuie ca,
329
Pe parcursul acestei tratări vom mai insera astfel de memento-uri.
330
Andrei Cornea, Turnirul khazar, p. 32.
331
Pentru material genealogic în Tanakh, a se vedea Genesa, 6:9; 10:1,32; 11:10, 27; 22:20-24;
25:12,13,19; 29:31-35; 35:16-26; 36:1,9; 37:2; 46:8-27; Exodul, 6; Numeri, 1,2,7,10,13,26,34; Iosua, 7,13;
Ruth, 4; I Samuel, 1,14; II Samuel, 3,5,23; I Regi, 4; I Cronici, 1-9, 11,12,15,23-27; II Cronici, 23,29; Ezra,
2,7,8,10; Neemia, 3,7,10,11,12.
143

144. în cadrul Tanakh-ului, să pornim de la câteva consideraţii etimologice, să vedem
contextele în care se vorbeşte despre ele şi să extragem învăţăturile lor.
Mai întâi, în limba ebraică există substantivul maşiyach care provine din verbul
maşach, al cărui participiu este maşuach. În Tanakh acest termen apare de 39 de ori şi, cu
două excepţii (Isaia, 21:5 şi Ieremia, 22:14), ideea conţinută este aceea a consacrării sau
sacralizării, adică a punerii deoparte a unor lucruri sau persoane pentru scopuri sacre.
Substantivul maşiyach (Strong H 4899), însă, desemnează un om „uns”, adică pus
deoparte, sfinţit, consacrat (a se vedea Yeşayahu/Isaia 61:1) de Ruach ha-Qodeş/Duhul
Sfânt pentru a sluji în calitate de navi/profet (Devarim/Deuteronom 18:15; I Re. 19:16; Is.
55:4), Cohen Gadol/Mare Preot (Va’yikrah/Levitic 4:5,16; Tehilim/Psalmul 110:4) şi/sau
melech/rege (I Sam. 24:6,10; Ps. 2:6; Zechariyahu/Zaharia 9:9). În cazuri foarte speciale,
iudaismul asistase la fuziunea într-un singur om a două dintre aceste slujbe dumnezeieşti:
Melchiţedeq fusese rege şi preot, Moise fusese profet şi preot, David fusese rege şi profet
şi, la un eveniment special, îmbrăcase şi efodul preoţesc (II Samuel, 6:14).
Natura acestui Mesia era destul de enigmatică, el urmând a fi un om înzestrat cu
multiple calităţi înnăscute (sau virtuţi dobândite?), totalmente superior, deosebit de
elevat, un Salvator, probabil de obârşie regală. De ce se credea că Mesia va fi de obârşie
regală? Pasaje de genul I Samuel, 2:10,35, Psalmii, 2:2; 20:6; 28:8; 84:9, Habacuc,
32:13, Daniel, 9:25,26 portretizează un rege uns de YHWH pentru a domni, dar chipul
acestui rege se vede mai bine în titlul „Slujitorul DOMNULUI” (ebed-Yahu). Primul rege
„uns al DOMNULUI” (maşiyach YHWH) a fost Saul (I Samuel, 24:6/7,10/11;
26:9,11,16,23; II Samuel, 1:14,16), pentru ca începând cu momentul I Samuel, 16:13,
David să devină „unsul DOMNULUI”. Profeţia pe care DOMNUL o rosteşte în II
Samuel cu privire la David şi la descendenţii săi, aşa-numitul legământ davidic, expune
faptul că împărăţirea acestora era promisă în veci, şi la fel și faptul că urmau să aibă un
regat, o împărăţie nesfârşită în timp şi spaţiu. Psalmul 89 este un comentariu asupra
măreţei promisiuni făcute în II Samuel, 7, clarificând conceptul de legământ pe care
YHWH îl făcuse cu David, acesta fiind „alesul”, „slujitorul DOMNULUI” (Psalmii,
89:3/4, 4/5, 35; 132:10), întâiul Său născut şi cel mai înălţat dintre regii Pământului
(89:27/28), al cărui „tată” urma să fie Însuşi Dumnezeu (89:26/27). Acesta este prototipul
mesianic regal şi acesta era Mesia pe care îl aştepta iudaismul din perioada celui de-al
doilea Templu.
Să facem un pas mai departe şi să vorbim despre sintagma „fiul lui...”. În ebraică,
această sintagmă se spune ben, în aramaică, bar, şi este o formulă familială tipic
evreiască. Ea poate însemna fie „fiul unui bărbat”, fie „un descendent al unui bărbat”, fie
„un bărbat care are nişte trăsături de caracter similare cu”, aşa cum în Matei, 27:16 este
Bar-Aba, „Fiul tatălui”, în Marcu, 3:17 Boanerghes, „fiii tunetului”, sau în Fapte, 4:36
este Bar-Naba, „fiul consolării”.
Următoarea expresie, „Fiul lui David”, fusese un titlu folosit iniţial în Tanakh
pentru a-l desemna pe descendentul drept şi întronat al lui David. Mai apoi, în literatura
pseudoepigrafă, a prins conotaţii mesianice. Pentru o discuţie a legământului davidic,
vezi tratarea din Evanghelia după Luca, 1:26-38.
„Fiul lui Avraham”: această sintagmă reclamă punctarea elementelor principale
ale legământului avrahamic, care apare în Genesa, 12:1-4 şi este confirmat în 13:14-17,
în capitolul 15 şi în 17:1-8. Acest legământ are câteva aspecte. Aspectul 1: YHWH îi
promite lui Avraham că îl va face să devină un neam mare (Gen. 12:2), ceea ce înseamnă:
144

145. (a) Israelul, descendent din Avraham, va avea totdeauna parte de prosperitate
pământească (Gen. 17:8) (b) legământul dintre YHWH şi Israel va dura o veşnicie (Gen.
17:7); (c) YHWH va fi Dumnezeul israeliţilor (Gen. 17:8); (d) Avraham va deveni tatăl
altor popoare, promisiune divină împlinită prin Işmael şi Esau. Aspectul 2: lui Avraham i
se fac patru promisiuni personale: (a) va deveni tatăl multor urmaşi (Gen. 17:16); (b) va
avea parte de binecuvântări personale, atât temporare (Gen. 13:14,15,17; 15:18;
24:34,35), cât şi spirituale (Gen. 15:6; Ioan 8:56); (c) va fi onorat şi va avea renume
(Gen. 12:2), fiind recunoscut de toţi cei care onorează Biblia; (d) va fi mijlocul prin care
alţii vor fi binecuvântaţi (Gen. 12:21). Această promisiune din urmă este împlinită în
binecuvântarea altora prin intermediul seminţei lui Israel, care a devenit mediul revelaţiei
divine şi poporul paradigmatic; prin Avraham, ca un exemplu de credinţă tare (Rom.
4:1-22); şi prin Yeşua Mesia, Sămânţa lui Avraham (Gal. 3:16). Aspectul 3: prin
Avraham li se fac promisiuni şi ne-evreilor, după cum urmează: (a) cei care îl
binecuvântează şi-l onorează pe Avraham vor fi binecuvântaţi (Gen. 12:3); (b) cei care-l
blestemă pe Avraham vor fi blestemaţi (Gen. 12:3). Antisemitismul, inclusiv cel teologic,
este pedepsit de Dumnezeu (Deut. 30:7; Is. 14:1,2; Ioel 3:1-8; Mica 5:7-9; Hag. 2:22;
Zah. 14:1-3; Mat. 25:40,45); (c) toate familiile Pământului vor fi binecuvântate în el
(Gen. 12:3), promisiune evanghelică împlinită în Mesia, sămânţa lui Avraham (Rom. 4:3;
Gal. 3:6-9,26,29; Ioan 8:56-58). Acest fapt se dovedeşte a fi extensia şi confirmarea
promisiunii Seminţei femeii (sau mai bine-zis, a „Sămânţului”, ebraicul ha-zerah având
gen masculin) din legământul adamic, Gen. 3:15.332
David H. Stern simplifică, zicând că sintagma „Fiul lui David” trebuie înţeleasă în
patru moduri:
1. atât regele David, cât şi regele Yeşua îşi pot trasa genealogia până la Avraham,
întemeietorul etniei evreieşti (Gen. 12:1-3);
2. Yeşua este Sămânţa promisă lui Avraham, Gal. 3:16;
3. întrucât fiecare evreu este un fiu al lui Avraham, se face referire la identitatea
mistică a lui Mesia cu poporul evreu;
4. Yeşua are şi o identitate mistică cu oricine crede în El, fie evreu, fie goy, ne-
evreu (Gal. 3:29; Rom. 4:1,11,17-20).333
Mai trebuie amintit faptul că atât legământul davidic, cât şi cel avrahamic sunt
făcute pe baza harului suveran al lui Dumnezeu şi sunt legăminte necondiţionate.
Rezumând versetul 1: încă din versetul inaugural, autorul afirmă categoric
iudaismul, mesianismul, genealogia, regalitatea şi obârşia avrahamică a lui Yeşua. Pentru
înţelegerea acestui verset se impune o bună cunoaştere a legămintelor davidic, avrahamic
şi a modului în care cele două se interrelaţionează.
Y Y Y
Capitolul al XXIX-lea
332
După „Legământul avrahamic”, în Legămintele principale, din Biblia Dumitru Cornilescu revizuită,
1932, („Biblia cu triunghi”).
333
David H. Stern, The Jewish New Testament Commentary, Jewish New Testament Publications, Inc.,
Clarksville, Maryland, USA, 1992, p. 2.
145

146. EVENIMENTE CIRCUMSCRISE
NAŞTERII LUI YEŞUA MESIA
18 Iar naşterea lui Yeşua Mesia a fost aşa:
Miryam, mama Sa, era logodită cu Yosef; şi înainte ca ei să locuiască împreună, ea s-a
aflat însărcinată de la Duhul Sfânt.
19 Yosef, soţul ei, era un om drept, şi nu voia s-o facă de ruşine înaintea lumii; de aceea
şi-a pus de gând să divorţeze de ea în secret.
20 Dar pe când se gândea el la aceste lucruri, iată, i s-a arătat în vis un înger al lui
YHWH şi i-a zis:
„Yosef, fiul lui David, nu te teme să iei la tine pe Miryam, soţia ta, căci ce s-a zămislit în
ea, este de la Duhul Sfânt!
21 Ea va naşte334 un Fiu şi-I vei pune numele Yeşua, pentru că El va mântui pe poporul
Lui de păcatele sale.”
22 Toate aceste lucruri s-au întâmplat ca să se împlinească prevestirea lui YHWH făcută
prin profetul care spune:
23 „Iată, fecioara va fi însărcinată, va naşte un Fiu,
şi-i vor pune numele Imanu-El”,
care este tradus: „Cu noi este EL”.
24 Când Yosef s-a trezit din somn, a făcut cum îi poruncise îngerul lui YHWH şi a luat la
el pe soţia sa.
25 Dar n-a cunoscut-o335 (Ex. 13:2), până ce ea a născut un Fiu. Şi el I-a pus numele
Yeşua.
Să vedem cum se defineşte din punct de vedere literar această pericopă, apelând la
cuvintele lui Donald A. Hagner:
Deşi nu este strict midraşic, genul literar al acestui pasaj (v. 18-25) este etichetat cel mai
corect ca fiind o ‚haggadah midraşică’, adică hagaddah, în sensul în care povestirea nu
este spusă numai de dragul faptelor, ci pentru a ilustra înţelesul lor mai adânc,
semnificaţia teologică a lui Isus fiind aceea că El este împlinirea promisiunilor Vechiului
Testament; şi midraşică, în sensul în care citatul vetero-testamentar are o importanţă
cheie şi frazele sale sunt întrebuinţate în naraţiunea înconjurătoare. Punctul însemnat este
că abordarea mateiană a pericopei este foarte stilizată şi are scopuri teologice foarte
evidente.336
În al doilea rând, pentru o comprehensiune a acestei pericope, recomandăm
cititorilor noştri relecturarea capitolele 7-9 din cartea profetului Isaia/ Yeşayahu. Iar acum
vom trece la schiţarea câtorva idei.
334
Tikto: a naşte, a aduce la viaţă.
335
Ginosko (gr.): aici, eufemism despre relaţiile intime. În rest, a ajunge să cunoască progresiv, prin
experienţă.
336
Donald A. Hagner, op. cit., p. 16.
146

147. Versetul 18, în cea de-a doua sa parte, vorbeşte despre faptul că Miryam este
însărcinată de la Duhul Sfânt. Ajunşi aici trebuie să facem un popas şi să ne amintim
câteva elemente pneumatologice din Tanakh.
În primul rând, în limbile originale ale Sfintele Scripturi, Duhul Sfânt este Ruach
ha-Qodeş (în ebraică) şi, respectiv, To Pneumatos ‘Agion (în greacă). Când auzea despre
Duhul Sfânt/ Ruach ha-Qodeş, orice evreu ştia că în Tanakh Duhul avea un rol absolut
esenţial, prima Sa menţionare apărând foarte de timpuriu, încă din Genesa, 1:2. El are rol
atât de creator şi de dătător al vieţii (Ps. 33:6; 104:30, Yiov/Iov 33:4), cât şi de
Învietor/Re-creator (Yechezkel/Ezechiel 37:1-14).
În altă ordine de idei, evanghelistul pare să prezinte Duhul Sfânt ca pe un Ipostas
divin distinct de Tatăl, furnizând date pentru elaborarea doctrinei Triunităţii. La aceasta
va face referire şi în capitolul 28:19.
Să analizăm următorul element de iudaism: omul „drept” (v. 19). Termenul
„drept” (ţadiq, în ebraică şi dikaios, în greacă), înseamnă „drept, conform standardelor
Legii (Torah) lui Dumnezeu”. Dumitru Cornilescu, faimosul traducător al Bibliei în
versiunea împământenită printre bisericile neo-protestante a tradus acest termen prin
„neprihănit”, un slavonism gingaş şi poetic, dar incorect, pentru că esenţa termenului
trebuie să sugereze caracterul juridic, făcând trimitere la Torah, Legea dumnezeiască,
care este singura care decide dreptatea sau nedreptatea individului uman. În noţiunea de
„drept” se subînţelege relaţia existentă între YHWH-Judecătorul drept, Torah-Legea sa
dreaptă şi omul care, deşi e păcătos, are nevoie să fie cumva considerat drept în faţa
Tribunalului dumnezeiesc, să fie achitat, şi aceasta fără ca Judecătorul să devină nedrept.
Modul în care acestei dileme i s-a putut da răspunsul final, ultim, i-a fost revelat unui
doctor în Lege, rabbi Şaul (Rom. 1-3:31).
După ce versetul 18 ne spune că Miryam era logodită cu Yosef, versetul 19
menţionează „divorţul”. Ambele afirmaţii sunt valabile, dacă sunt analizate din punct de
vedere cultural: la evrei, această etapă a relaţiei de logodnă (erusin), încheiată pe când
fata avea între 12 şi 13 ani, era considerată ca o căsătorie neconsumată, în care partenerii
nu coabitau încă, dar care nu se putea rupe decât prin divorţ.
Yosef, aflând de sarcină, arată că nu era numai drept, ci şi milostiv: vrea să
divorţeze „în secret”, întrucât pentru săvârşirea adulterului, Miryam risca nu numai
dezonoarea publică, ci şi lapidarea, omorârea cu pietre, conform Deuteronomul, 22:23,24.
Cu toate acestea, Yosef are un vis: acesta este primul din cele cinci vise
relaţionate la naşterea lui Yeşua, din primele două capitole ale Evangheliei scrise de
Matei.337
În visul lui Yosef, un vis profetic, de fapt, o potenţă care-şi caută transpunerea în
act (cum ar fi spus Aristotel), apare un înger, un sol dumnezeiesc, un mesager divin. Aici
ne vom limita să facem doar observaţia că iconografia creştină tradiţionalistă redă îngerii
[(’Aggelos (gr.), malach (ebr.)] ca având aripi, reprezentare eronată, pentru că numai
serafimii (Isaia, 6:2) şi heruvimii (Exodul, 25:20, etc) au aripi.
Ceea ce se zămislise în Miryam era de la Duhul Sfânt/ Ruach ha-Qodeş.
Dumnezeu ar fi putut să-L aducă pe Mesia în lume şi în alte moduri miraculoase: din
ţărâna Pământului, cum fusese adus Adam; dintr-un bărbat, cum fusese plăsmuită Eva;
dintr-un bărbat şi o femeie, împiedicând cumva transferul păcatului strămoşesc şi a
337
Exclamaţia „iată” (hineh, ebr; idou, gr.) arată, cum spuneam, faptul că în puzzle apare o piesă
importantă, care oferă o cheie interpretativă pentru imagine în ansamblul său.
147

148. naturii decăzute în El; dar, pentru a arăta bogăţia înţelepciunii Sale, şi a rămâne fidel
promisiunii Protoevangheliei (Gen. 3:15), L-a zămislit printr-o fecioară.
Versetul 23 vorbeşte despre mântuire. Verbul „a mântui” (sozo, în greacă şi yeşa,
în ebraică), înseamnă din punct de vedere spiritual „a mântui, a salva; a ţine în viaţă; a
păstra, a păzi”; din punct de vedere fizic: „a vindeca sau a scăpa, a elibera, a izbăvi”.
Yeşua nu va elibera naţional şi politic, ci va mântui spiritualiceşte. Numai Dumnezeu
poate mântui, şi numai prin vărsare de sânge (Leviticul, 17:11, principiul ispăşirii-
substituţie, precum şi Matei, 26:28). În consecinţă, Cel care va mântui trebuie să fie
Dumnezeu. Versetul are atât o notă soteriologică, cât şi escatologică.
Mesia va mântui pe „poporul Lui”, o referire care, în primul rând, vizează poporul
Său etnic, adică evreii (Mat. 10:6; 15:24), apoi cel spiritual, toţi cei ce vor crede în El
(Mat. 25:32; 28:19,20).
El va mântui de „păcat”, termen care, în greacă, este hamartia (de unde provine şi
doctrina denumită „hamartiologie”, sau învăţătura despre păcat) iar acest hamartia338
semnifică nu numai principiul moral intrinsec sau origine a acţiunii, principiul sau
puterea guvernatoare care sălăşluieşte în străfundurile fiinţei omeneşti, ci şi faptele
păcătoase zămislite de acest principiu, de această natură umană decăzută.
(Acest subcapitol este în curs de elaborare.)
Versetul 23 înfăţişează termenul grecesc he parthenos, care este o traducere al
evreiescului ha-almah. Evreii preferă să-l traducă drept „fată tânără”, iar creştinii îl
traduc prin „fecioara, virgina”. Războiul nu este atât filologic, cât teologic şi soteriologic,
iar contradicţiile sunt extrem de ascuţite.
(Acest subcapitol este în curs de elaborare.)
Faptul că almah înseamnă „fecioară” reiese şi din comparaţia cu naarah (I Re.
1:2; Ruth, 2:6), cu betulah (Gen. 24:16; Jud. 21:12; Ioel, 1:8) şi din ocurenţele din
Genesa, 24:43; Exodul, 2:8; Psalmii, 68:25; Cântarea cântărilor, 1:3; 6:8; Proverbele,
30:18,19.339
Acelaşi verset 23 redă o profeţie mesianică, rostită în cartea profetului Isaia/
Yeşayahu, 7:14.
Traducerea „Cu noi este El” nu se referă la „el”-ul din limba română, adică
persoana a III-a singular masculin, ci la El-ul ebraic, care semnifică (Dumne)zeu tare,
puternic. În Yeşua, YHWH a venit să Se sălăşluiască, să-şi ridice Cortul întâlnirii (Ohel
mo’ed) printre noi. Yeşua nu a fost niciodată denumit Imanuel (Is. 7:14; 8:8,10).
Matatiyahu trece la nivelul aluziv remez din hermeneutica rabinică multi-level PaRDeS.
Versetul 24 afirmă că Yosef era tatăl legal, juridic, al lui Yeşua, confirmându-se
încă o dată faptul că Yeşua aparţine spiţei regale. „De la Yosef, tatăl Său legal, – şi,
astfel, de la David, strămoşul lui Yosef – El primeşte dreptul la tronul lui David. De la
338
‘Amartia, ca principiu, diferă de corespondentul său ebraic, chet.
339
Pentru o discuţie ne-exhaustivă a termenului, vezi David H. Stern, Jewish New Testament Commentary,
Jewish New Testament Publications, Inc, Maryland, USA, 1992, pp. 6-8 şi Arnold G. Fruchtenbaum,
Messianic Christology, Tustin, California, USA, 1998, pp. 34,35. Probabil că cea mai bună lucrare
privitoare la naşterea din fecioară, scrisă din punctul de vedere conservator, este The Virgin Birth of Christ,
de J. Gresham Machen, New York, Harper, ed. a 2-a, 1932.
148

149. Miryam (v. 16) şi, prin ea, tot de la David, El primeşte carnea şi sângele lui David.” 340 Iar
David H. Stern citează din Mişna: „Dacă cineva spune: « Acesta este fiul meu », el
trebuie crezut (Bava Batra 8:6) vizavi de dreptul de moştenire (Bava Bathra 134a)”341.
Prin naşterea lui Yeşua (v. 25), se împlinea, astfel, Psalmul 2:7, psalm mesianic.
(Acest capitol este în curs de elaborare. A se vedea Isaia, 7:14; 49:5;
Deuteronomul, 24:1 despre divorţ; Isaia, 7:14; 9:6,7.)
Y Y Y
Capitolul al XXX-lea
340
Wm. Hendriksen, op. cit., p. 111.
341
David H. Stern, op. cit., p. 8.
149

150. CONSIDERAŢII DESPRE
SARCINĂ, NAŞTERE ŞI RÂNDUIELILE ACESTORA
ÎN VREMURILE BIBLICE342
În acestcapitol vom trata perioada de sarcină și naşterea copiilor în cadrul
familiilor evreieşti anterior distrugerii totale din anul 135 e.n. a cetăţii
Ierusalim/Yeruşalayim, precum şi rânduielile care trebuiau îndeplinite cu aceste ocazii:
anunţarea tatălui, a celorlalţi membri ai familiei şi a apropiaţilor acesteia.
Prevederi pentru perioada de sarcină
Când vorbim despre societatea evreiască din vremurile biblice, trebuie să amintim
un fapt care este bine cunoscut celor pasionaţi de studierea acesteia: evreii valorizau la
cote maxime viaţa umană; acest fapt este vizibil nu numai din legislaţia mozaică, ci şi din
practica de fiecare zi. În consecinţă, nu este de mirare că evreicele gravide erau sfătuite să
se ferească de tot ceea ce ar fi putut afecta sănătatea lor şi a feţilor lor. Astfel, ele evitau
băile prea calde, consumul de verdeţuri sau de hrană sărată343 şi aici nu este vorba despre
tabuuri pe care le-ar putea studia antropologia sau etnologia, ci de prevederi practice, care
aveau menirea de a prezerva sănătatea în general şi sarcina în special.
Cu privire la sarcină şi la dezvoltarea fetusului, David, regele-psalmist, ne
dezvăluie că ea nu era rezultatul unei simple copulări, ci mai ales un cadou dumnezeiesc,
dar nici aportul uman nu era deloc ignorat:
13 Tu mi-ai întocmit rărunchii; Tu m-ai ţesut în pântecele mamei mele.
14 Te laud că sunt o făptură atât de minunată – minunate sunt lucrările Tale! – şi sufletul
meu ştie foarte bine aceasta.
15 Oasele mele nu erau ascunse de Tine când am fost făcut într-un loc ascuns, când am
fost ţesut în adâncimile pământului.
16 Când eram doar un plod fără chip, ochii Tăi mă vedeau, iar în cartea Ta erau scrise
toate zilele care mi-au fost hotărâte mai înainte să existe vreuna din ele.
Psalmii, 139:13-16.344
Naşterea unui copil evreu, o bucurie cu faţete multiple
În vremurile biblice, naşterea unui copil în cadrul familiilor evreieşti inducea mai
multe sentimente, printre care prevala o bucurie care avea faţete multiple. Prima faţetă a
bucuriei era determinată de conştientizarea faptul că au fost împlinite câteva rostiri
biblice; a doua era marele eveniment al venirii pe lume a unui pui de om, motiv de
încântare a familiei şi a celor apropiaţi ei; iar a treia reflecta convingerea că oamenii pot
342
Capitol bazat pe eseul „Creşteţi şi înmulţiţi-vă! – Sarcina, naşterea, sterilitatea şi rânduielile lor”, din
lucrarea Judaica – Studii de cultură şi civilizaţie evreiască, postată pe www.mesianic.org şi
http://messianicrestorer.wordpress.com
343
Ralph Gower, The New Manners and Customs of Bible Times, Moody Press, Chicago, Illinois, USA,
1987, p. 62.
344
Sfintele Scripturi ale Vechiului şi Noului Testament, în versiunea „Noua Traducere Română” (NTR),
disponibilă pe http://ro.bibleserver.com/text/NTR/Psalmii139
150

151. „supravieţui” după moarte dacă au copii care să le ducă mai departe numele şi amintirea.
Acum, desigur că, pentru evreii trăitori în acele vremuri, aceste faţete alcătuiau un întreg.
Să examinăm, aşadar, prima dintre faţetele bucuriei menţionate mai sus, cea a
rostirilor biblice despre naştere.
Prima poruncă pe care Sfintele Scripturi o menţionează ca fiind adresată de
Dumnezeu oamenilor apare în Genesa, 1:28:
Dumnezeu i-a binecuvântat şi Dumnezeu le-a zis: „Creşteţi, înmulţiţi-vă, umpleţi
pământul şi supuneţi-l; şi stăpâniţi peste peştii mării, peste păsările cerului şi peste orice
vieţuitoare care se mişcă pe pământ.”345
Acest imperativ nu este numai o poruncă, ci şi un privilegiu şi o binecuvântare, şi
în Biblie există mai multe istorioare legate de dorinţa de a îndeplini directiva aceasta.
Atitudinea cuplurilor evreieşti era una de genul: „Vrem copii, cât mai mulţi copii,
numeroşi şi sănătoşi, care să fie lângă noi când îmbătrânim, cărora să le lăsăm moştenire
bunurile noastre şi să ne ducă numele mai departe”, şi chiar cartea inaugurală a Bibliei,
Genesa, descrie avatarurile bătrânului Avraham şi vârstnica sa soţie, Sarah, până când s-a
născut Iţhaq, „fiul promisiunii”346, sau încercările prin care trec Iacov şi Rahela până ce
vor avea copii.
Evreii considerau că aducerea pe lume a unui copil este un cadou dăruit lor de
Dumnezeu. Astfel, versetul 3 din Psalmul 127 spune: „Fiii sunt o moştenire de la
Domnul, rodul pântecelui este o răsplată”347, iar următorul verset îi încredinţa pe evrei că
fiii făcuţi în tinereţe sunt „ca săgeţile în mâna unui viteaz.”
Următorul psalm, 128, înfăţişează o frumoasă metaforă în care soţia care a adus
pe lume mulţi copii este asemenea unei „viţe roditoare”, iar copiii înşişi sunt „ca lăstarii
de măslin împrejurul mesei”.348
Acum se ridică întrebarea cum se desfăşura concret o naştere? Deşi, desigur, toate
cazurile de naştere difereau între ele, există, totuşi, un set de acţiuni şi rânduieli comune
acestora.
Nu se cunoaşte precis dacă femeia care urma să nască adopta o poziţie ghemuită
sau se culca în pat. În cartea Exodul, 1:16, se vorbeşte despre un obnayim, un anumit
„scaun” de naştere, probabil de piatră, dar lipseşte orice altă descriere a formei sale 349 şi
nici nu există dovezi că un asemenea scaun exista în fiecare aşezare a evreilor, la
îndemâna femeilor care urmau să nască.
În general, la naştere femeia era asistată de o moaşă experimentată, dar existau şi
cazuri când femeia avea o naştere prematură sau departe de casă, şi atunci înfrunta
singură această încercare extrem de dureroasă.350
Cum îşi explicau evreii durerile nașterii? Explicaţia pe care ei o dădeau acestor
dureri era extrasă din cartea primordiilor, Genesa. După căderea în păcat a cuplului
345
http://www.ebible.ro/biblia/romana-diacritice/cornilescu/genesa/1/
346
A se vedea Genesa, 15:4, 17:16-19, 18:10 etc.
347
http://ro.bibleserver.com/text/NTR/Psalmii127
348
http://ro.bibleserver.com/text/NTR/Psalmii128
349
În ebraica biblică oben semnifică şi „disc, roată”, dar intrigă prezenţa pluralului, semnalat de terminaţia
„–im”. A se vedea şi Ieremia, 18:3, unde este vorba despre roata olarului.
350
M.C. Tenney, J.I. Packer şi W. White, Viaţa cotidiană în vremurile biblice, edit. Agape, Făgăraş, 1997,
trad. O. Cosma, p. 70.
151

152. primordial Adam şi Eva, Dumnezeu a rostit câteva blesteme, printre care unul şi la adresa
femeii:
Femeii i-a zis: „Îţi voi mări mult durerile naşterii; în durere vei naşte copii. Dorinţa ta va
fi pentru soţul tău, iar el va stăpâni peste tine.351“
Genesa, 3:16.352
Aşadar, sarcina prelungită şi adesea riscantă a femeii, precum şi durerile naşterii
erau consecinţa căderii în păcat şi a blestemului dumnezeiesc rostit cu ocazia acelui
eveniment nefast.353
Şi, într-adevăr, după cum spun M.C. Tenney, J.I. Packer şi W. White, „durerile
naşterii şi strigătele unei femei pe cale să nască erau frecvente într-un sat evreiesc”. Într-o
perioadă în care nu existau analgezice, aceste dureri erau grozave şi unii dintre marii
profeţi, de genul lui Isaia şi Ieremia, le-au preluat şi întrebuinţat în descrierea unor
vremuri de dureri intense:
17 Ca o femeie însărcinată şi gata să nască, care se zvârcoleşte şi ţipă în durerile ei, aşa
eram noi înaintea Ta, DOAMNE.
18 Am purtat în pântece copii, ne-am zvârcolit în dureri, dar am născut vânt. Mântuirea
n-am adus-o pe pământ şi nu i-am născut pe locuitorii lumii.
Isaia, 26:17,18.354
Aud nişte strigăte ca ale unei femei în chinurile naşterii, strigăte ale unei femei care naşte
pentru prima oară. Este glasul fiicei Sionului care răsuflă greu şi îşi întinde mâinile,
zicând: „Vai de mine! Mi-e sufletul sleit din cauza ucigaşilor!“
Ieremia, 4:31.
Mai sus am amintit de moaşe; ele erau femei cu experienţă, care ştiau ce tip de
asistenţă era necesar, nu doar pentru că în cea mai mare parte a cazurilor ele însele erau
mame, şi încă multipare, dar şi pentru că asistaseră la multe naşteri în decursul vieţii. În
plus, dată fiind valoarea pe care Biblia evreiască o acordă fiecărei fiinţe umane, este de
presupus că ele procedau la tot ceea ce era necesar pentru a salva atât viaţa mamei, cât şi
a pruncului, şi aici nu ne referim numai la sfaturile pe care o moaşă i le dădea femeii care
năştea, ci şi la încurajările şi consolarea pe care le aducea prin vorbe. Astfel, atât în
Genesa 35:17, cât şi în I Samuel, 4:20, moaşa spune femeii care se afla în durerile naşterii
,,Nu te teme, căci (…) ai un fiu!”
În altă ordine de idei, aceste două versete biblice mai au în comun încă două
fapte: ambele mame au mai apucat să dea nume bebeluşilor, iar apoi au murit din cauza
unor complicaţii. Genesa, 38:28, înfăţişează naşterea unui prunc care produce mamei sale
o ruptură atât de semnificativă încât i se pune numele Pereţ, „Ruptură”, „Spărtură”.
351
Sensul în ebraică al celor două versuri este nesigur; sau: dar dorinţa ta va depinde de el; sau: Tu vei dori
să-ţi domini soţul, / dar el va stăpâni peste tine. N. tr.
352
http://ro.bibleserver.com/text/NTR/Genesa3
353
A se vedea articolul „Naştere”, în Dicţionar enciclopedic de iudaism, edit. Hasefer, Bucureşti, 2000,
trad. V. Prager, C. Litman, Ţ. Goldstein, pp. 558-559.
354
http://ro.bibleserver.com/text/NTR/Isaia26
152

153. În cazul în care se năşteau gemeni, moaşa avea ca însărcinare şi desemnarea
primului şi celui de-al doilea născut, fapt important pentru stabilirea primogeniturii, cu tot
ce presupunea acest statut.355
Să vedem puţin care era tratamentul aplicat nou-născutului. Autorii americani sus-
amintiţi scriu:
În epoca biblică, bebeluşul nu-şi începea viaţa într-un mediu spitalicesc steril. El se
năştea în general în casă, în condiţii sanitare precare. Uneori se năştea pe pământ, sau în
aceeaşi încăpere cu animalele. Apa întrebuinţată pentru a-1 curaţi era adesea poluată, iar
ceea ce se folosea în chip de scutece era spălat în această apă impură. Muşte purtătoare de
boli şi alte insecte zburau prin jur. Se poate presupune că grajdul în care S-a născut Isus
nu era mai rău decât anumite case din Betleem.356
Desigur că în asemenea medii mortalitatea infantilă era foarte ridicată, atingând
chiar 90% din cazuri357, aşa că, după ce tăia şi înnoda cordonul ombilical, moaşa executa
anumite proceduri care se presupunea că măresc şansele de supravieţuire ale nou-
născutului: concret, ea lua bebeluşul, îl îmbăia apoi îi freca trupul cu sare şi cu ulei358,
după care îl înfăşa strâns peste scutece, îl dădea mamei şi o sfătuia să repete procedura tot
la şapte zile până ce copilul împlinea 40 de zile. Înfăşurarea strânsă cu feşi înguste de
10-12 centimetri şi lungi de 5-6 metri se făcea datorită convingerii existente că în acest
fel membrele copilaşului vor creşte drepte şi viguroase.359
Ultima acţiune pe care o mai făcea moaşa era aceea de a anunţa tatăl despre
naşterea bebeluşului său, dacă acesta era la lucru360, precum şi vecinii familiei. Pentru
părinţii israeliţi, vestea naşterii unui copil era o realmente o „bună-vestire”.361
Ajunşi în acest punct, trebuie să precizăm că, deşi o familie evreiască se bucura de
venirea în lume a bebeluşilor, totuşi naşterea băieţilor era mai de dorit decât a fetelor 362,
datorită motivelor economic şi militar. Mai concret, băieţii urmau să rămână în casă, să
muncească din greu – ceea ce, mai ales pentru o societate agrară, era un fapt semnificativ
– urmau să aducă soţii şi să aibă copii care vor spori averea familiei şi, în plus, în vremuri
zbuciumate, „omul care-şi umpluse tolba de săgeţi cu fii şi avea vorbe cu vrăjmaşii săi la
poartă urma să nu fie dat de ruşine”, pentru a parafraza Psalmii, 127:5.
În ceea ce le priveşte pe fete, ele rămâneau în casă doar până la măritiş, ajutând cu
ce se putea, după care se măritau, iar taţii lor primeau forma de compensare denumită
mohar, despre care vom avea ocazia să vorbim mai târziu.
Y Y Y
Capitolul al XXXI-lea
355
A se vedea Genesa, 38:28.
356
M.C. Tenney, J.I. Packer şi W. White, op. cit., loc. cit.
357
M.C. Tenney, J.I. Packer şi W. White, op. cit., p. 71.
358
A se vedea Ezechiel, 16:4.
359
Ralph Gower, op. cit., loc. cit.
360
A se vedea Ieremia, 20:15.
361
Pentru observarea cutumei acelor vremuri în privinţa anunţării veştii bune a naşterii unui copil, a se
vedea Iov, 3:3 şi Isaia, 9:6.
362
A se vedea, de pildă, Rut, 4:13,14 şi Ieremia, 20:15.
153

154. EVANGHELIA DUPĂ MATEI, 1:2-17:
GENEALOGIA IUDAICĂ, PATRILINIARĂ
ŞI DESCENDENTĂ A LUI YEŞUA MESIA
2 Avraham a născut363 pe Yiţchaq (Gen. 21:2,3,12);
Yiţchaq a născut pe Yaakov (Gen. 25:26; 28:14);
Yaakov a născut pe Yehudah şi fraţii lui (Gen. 29:35; 49:10);
3 Yehudah a născut pe Pereţ şi Zerach, din Tamar (Gen. 38:27-30);
Pereţ a născut pe Heţron (Ruth 4:18; I Cron. 2:5);
Cheţron a născut pe Ram (Ruth 4:19; I Cron. 2:9);
4 Ram a născut pe Amminadav;
Amminadav a născut pe Nachşon;
Nachşon a născut pe Salmah (Ruth 4:19,20; I Cron. 2:10,11);
5 Salmah a născut pe Boaz, din Rachav (Ruth 2:1; 4:1-13,21);
Boaz a născut pe Oved, din Ruth (Ruth 4:13-17; I Cron. 2:12);
Oved a născut pe Yişai (Ruth 4:22; I Cron. 2:12);
6 Yişai a născut pe David, regele (Ruth 4:22; I Cron. 2:13-15; I Sam. 16:1; 17:12).
David a născut pe Şelomoh, din văduva lui Uriyah (II Sam. 7:12; 12:24);
7 Şelomoh a născut pe Rechavam (I Cron. 3:3,10);
Rechavam a născut pe Aviyah (II Cron. 11:20);
Aviyah a născut pe Asa;
8 Asa a născut pe Yehoşafat (I Cron. 3:10);
Yehoşafat a născut pe Yehoram;
Yehoram a născut pe Uziyahu (II Re. 15:13; I Cron. 3:11);
9 Uziyahu a născut pe Yotam (I Cron. 3:11);
Yotam a născut pe Achaz (II Re. 15:38);
Achaz a născut pe Chizqiyahu;
10 Chizqiyahu a născut pe Menaşeh (II Re. 20:21; I Cron. 13);
Menaşeh a născut pe Amon;
Amon a născut pe Yoşiyahu (I Re. 13:2);
11 Yoşiyahu a născut pe Yekhaneiyahu şi fraţii lui (I Cron. 3:15,16),
în timpul strămutării în Babilon (II Re. 24:6-17; 25:11; II Cron. 36:9,10,20; Ier. 27:19,20;
39:9; 52:11,15,28,29,30; Dan. 1:2).
12 După strămutarea în Babilon, Yekhaneiyahu a născut pe Şealtiel (I Cron. 3:17,19);
Şealtiel a născut pe Zerubavel (Ezr. 3:2; 5:2; Nee. 12:1; Hag. 1:1);
13 Zerubavel a născut pe Avyhud;
Avyhud a născut pe Elyaqiym;
Elyaqiym a născut pe Azur;
14 Azur a născut pe Ţadoq;
Ţadoq a născut pe Yakhin;
Yakhin a născut pe Eliyhud;
15 Eliyhud a născut pe Eleazar;
363
Gennao (gr.): a procrea, a concepe; a genera; a zămisli; a naşte.
154

155. Eleazar a născut pe Matan;
Matan a născut pe Yaakov;
16 Yaakov a născut pe Yosef, soţul Miryam-ei (Mat. 13:55),
din care S-a născut Yeşua, Cel numit Mesia.
17 Deci, de la Avraham până la David sunt în total 14 generaţii;
de la David până la strămutarea în Babilon sunt 14 generaţii;
şi de la strămutarea în Babilon până la Mesia sunt 14 generaţii.
Materialul următor reproduce eseul „Relaţii familiale şi comunitare:
genealogiile”, din lucrarea Judaica – Studii de cultură şi civilizaţie evreiască, postat pe
www.mesianic.org şi http://messianicrestorer.wordpress.com
RELAŢII FAMILIALE ŞI COMUNITARE:
GENEALOGIILE
În eseul anterior am făcut o incursiune în iudaismul vremurilor biblice şi ne-am
emoţionat asistând împreună la naşterea unui copil evreu. Acum vedem forfotind în jurul
bebeluşului copii, tineri şi maturi, rude, vecini şi cunoştinţe; venirea pe lume a puiului de
om ne prilejuieşte observaţia că bebeluşul evreu a intrat într-o constelaţie de relaţii, atât
relaţii de familie cât şi comunitare, şi a fost amplasat şi amplasaţi cu fermitate în nişte
cadre sociale, în contexte economice, politice, religioase şi aparţinând unui areal
geografic. În acest eseu vom trata un singur aspect al acestor relaţii, şi anume
genealogiile.
Poate că aici un cititor european postmodern ar face observaţia că genealogiile
aparţin de relaţiile de familie, relaţii private, şi au prea puţin de-a face cu relaţiile
comunitare, relaţii publice. Cititorul cu pricina ar comite o eroare: ar proiecta gândirea sa
(în acest caz, europeană postmodernă) asupra unei gândiri care se manifesta într-un areal
geografic şi cultural total diferit, precum şi într-o perioadă istorică demult apusă (în cazul
acesta, gândirea semitică străveche). Or una ca aceasta pur şi simplu nu se poate face, fie
şi datorită faptului că în societăţile tradiţionale, consemnările genealogice, orale şi scrise,
posedau o importanţă extremă pentru definirea interacţiunilor sociale cotidiene.
„Genealogiile, fie cele din Israel, Egipt, Mesopotamia, Fenicia sau Grecia nu sunt simple
compilări de material tradiţional, ci sunt aserţiuni privitoare la identitate, teritoriu şi
relaţii. Numele strămoşilor, ale aşezărilor şi grupurilor aveau pentru scriitorii antici o
relevanţă specială, întrucât conexiunile lor genealogice defineau poziţia strămoşului, a
aşezării sau a grupului în relaţie cu ceilalţi.” 364 Înţelegem, acum că atunci când vorbim
despre relaţiile familiale din iudaismul antic trebuie neapărat să le legăm de relaţiile
comunitare, spiritul de familie şi cel de comunitate din iudaismul antic fiind foarte
dezvoltat.
La ce ne referim şi la ce nu ne referim atunci când spunem că spiritul de familie şi
cel de comunitate din iudaismul antic era foarte dezvoltat? Prin această declaraţie
364
Art. „Genealogies”, în Dictionary of the Old Testament – Pentateuch, T. Desmond & Alexander David
W. Baker, InterVarsity Press, Downers Grove, Illinois, USA, 2003, pp. 345-350.
155

156. categorică înţelegem, mai întâi, că evreii erau familişti convinşi. Prin aceasta nu vrem să
zicem numai că evreii ar fi fost foarte ataşaţi de soţii sau soţiile şi copiii cu care
constituiau o familie nucleară. Nu, ci evreii erau ataşaţi de întreaga familie, adică de
mişpachah, care înseamnă familia extinsă, întregul clan format din părinţi, bunici, unchi,
mătuşi, verişori şi verişoare, precum şi afini. Dar mai mult, evreii ataşaţi de mişpachah nu
erau ataşaţi în mod abstract de rudele care o alcătuiau, ci de rude ca oameni. Altfel spus,
evreul de rând nu era îndrăgostit de abstracţiuni de genul genealogiilor şi a gradelor de
rudenie existente între rudeniile sale, tribul sau seminţia din care proveneau acestea, ci de
chestiuni concrete, cunoştea foarte bine şi istoriile personale ale rudelor sale, cu succesele
şi eşecurile lor, chiar şi cu întâmplări picante. Într-o epocă în care lucrurile importante nu
erau scrise, ci erau încredinţate memoriei, evreii putea povesti o oră întreagă despre ei şi
rudele lor, fără a greşi sau a se repeta.365
Prin secolul al XIX-lea, psihologia a a făcut „marea descoperire” că individul
devinde „persoană” numai în cadrul relaţiilor interpersonale. 366 Pe această linie de
gândire, putem spune despre evrei că ei erau cât se poate de „personali”, adică erau
persoane integrate, integrate în primul rând în familie, având multe rude, dar fiind şi
amplasaţi cu fermitate în cadre sociale, în contexte economice, politice, religioase şi
aparţinând unui areal geografic.367
Dar oare ce nu înseamnă declaraţia categorică făcută mai sus, anume că la evrei
spiritul de familie şi comunitate era foarte dezvoltat? Printre altele, nu înseamnă că într-o
familie extinsă, şi chiar şi într-o comunitate sătească, ar fi existat conceptul de viaţă
privată sau intimitate, drag modernilor: în comunitatea familială şi comunitară toţi ştiau
totul despre toţi. Din punct de vedere moral, evreul trăitor în antichitate nu avea cum să-şi
ascundă păcatele... iar din punct de vedere social, el nu avea cum să-şi exagereze meritele
sau să-şi camufleze lipsurile. Evreul integrat era transparent şi, desigur, vulnerabil. Viaţa
sa depindea de viaţa comunităţii, dar relaţia era bilaterală, pentru că şi viaţa comunităţii
depindea de viaţa fiecărei persoane. Evreul nu se gândeau la sine ca la un individ singular
şi nu avea cum să trăiască astfel, ci el era un organ într-un trup, având locul, rolul şi
funcţia sa, mai mare sau mai mică, dar importantă pentru întregul corp. Ochiul nu putea
zice mâinii: „N-am trebuinţă de tine”, şi nici capul nu putea zice picioarelor: „N-am
trebuinţă de voi.”368
Înzestraţi cu aceste cunoştinţe preliminare, putem purcede la drumul cunoaşterii
genealogiilor şi al semnificaţiilor lor, privindu-le prin ochii evreilor trăitori în vremurile
biblice.
Genealogiile, ca etimologie şi obiect de studiu
365
De fapt, arabii beduini sunt şi astăzi capabili de aceste fapte. A se vedea Art. „Genealogy”, în New
Illustrated Bible Dictionary, Ronald F. Youngblood (gen. ed.), Thomas Nelson Publishers, USA, 1995, pp.
482-483.
366
Aceasta a fost o descoperire numai pentru psihologie, Părinţii capadocieni ai creştinismului răsăritean
afirmaseră aceasta în veacul al IV-lea e.n.
367
Art. „Genealogy”, în Holman Bible Dictionary, Trent Butler (gen. ed.), Holman Bible Publishers,
Nashville, Tennessee, USA, 1991, pp. 482-483.
368
Întâia epistolă a apostolului Pavel către corinteni, 12:21.
156

157. În primul rând, pentru a discuta despre genealogii în general, şi despre
genealogiile din iudaismul vremurilor biblice în special, trebuie să definim ce semnifică
noţiunea „genealogie”. Acest termen provine din două cuvinte greceşti, genos, care
înseamnă „generaţie”, şi logos, „cuvânt, învăţătură, ştiinţă” şi înseamnă „urmărirea
sistematică a filiației existente între membrii unei familii (marcante), făcută pentru a
stabili originea și gradul lor de înrudire.”369
În al doilea rând, genealogiile sunt studiate de către specialiştii câtorva discipline:
de către antropologi culturali, pentru care sistemul de înrudiri are o mare valoare; de către
cercetători ai sacrului (rabini, teologi etc.); dar mai ales de către istorici, care consideră
discursul despre genealogie ca făcând parte din disciplinele auxiliare ale istoriei. Uneori,
istoricii au de întocmit filiaţii şi legături pentru familii importante, nobiliare sau chiar
domnitoare, şi atunci se apleacă asupra genealogiilor cu interes. Persoanele care stabilesc
genealogii adună tradiţii orale, apelează la consemnări istorice, registre de familie sau
chiar analize genetice şi, adeseori, îşi etalează descoperirile în formă de tabele („arbori
genealogici”) sau le consemnează în formă narativă. O genealogie se poate cerceta
analitic, metodă care se finalizează prin elaborarea unui tabel al ascendenţilor, sau
sintetic, metodă care, finalmente, va prezenta tabelul descendenţilor.370
Pentru a clarifica sintagma „tabelul ascendenţilor”, precizăm că acesta este un
tabel care constă dintr-o listă a persoanelor care se înrudesc, pornindu-se de la un individ
considerat rezultatul evoluției unei familii și urmărindu-i pe toți antecesorii săi. Tabelul
se compune pe baze strict matematice și evoluează în progresie geometrică prin puterile
succesive ale lui doi371.
Tabelul descendenţilor, pe de altă parte, reprezintă o listă a persoanelor care se
înrudesc, pornindu-se de la un individ și urmărindu-se toți descendenții săi. Acest tabel
al descendenților diferă de cel al ascendenților prin faptul că nu este guvernat de o lege
matematică, dar și numărul urmașilor din fiecare generație crește în progresie
geometrică.372
Apariţia discursului genealogic
Când a apărut discursul despre familie şi înrudire? Întrebarea nu este deloc
retorică, ci îşi are importanţa sa, dar răspunsul nu poate fi dat cu precizie, ci poate fi doar
încadrat într-o epocă, cea demult apusă a preistoriei, în care societatea umană era formată
din clanuri care aveau un strămoş comun din care descindeau şi, în consecinţă, necesita
cunoaşterea descendenţei fiecărui individ şi gradul de înrudire cu ceilalţi membri ai
clanului. Pentru a substanţia această afirmaţie, facem referire la Listele regilor
sumerieni373, care încep în felul următor:
Când regalitatea a fost coborâtă din Cer,
Regalitatea a fost coborâtă în Eridu(g).
369
http://dexonline.ro/definitie/genealogie
370
http://ro.wikipedia.org/wiki/Genealogie
371
http://ro.wikipedia.org/wiki/Tabla_ascendenţilor
372
http://ro.wikipedia.org/wiki/Tabla_descendenţilor
373
A se vedea http://etcsl.orinst.ox.ac.uk/cgi-bin/etcsl.cgi?text=t.2.1.1# sau
http://www.annetteimhausen.com/handouts/Vorlesung-Handout-3.pdf
157

158. În Eridu, Alulim a devenit rege;
El a domnit timp de 8 sars374.
Alalĝar a domnit timp de 10 sars375.
Doi regi;
Ei au domnit timp de 18 sars376.
Apoi Eridu a căzut,
Iar regalitatea a fost dusă în Bad-tibira.377
Stihul 39 încheie: „În cinci cetăţi, opt regi. Ei au domnit timp de 67 de sars 378.
Apoi a venit potopul.”
Pentru cercetătorii care studiază evoluţia gândirii de la stadiul de mythos la cel de
logos, acest text este util pentru că decelează această trecere, vorbind despre nişte domnii
fabulos de lungi ale unor regi (faza mitică), care s-au exercitat în aşezări concrete (Eridu,
Bad-Tibira) şi s-au terminat din cauza unui potop (faza logică). Altfel spus, cercetătorii în
cauză au în faţă un text mitic care se metamorfozează într-unul cronografic.
Pentru studiul de faţă, însă, textul este relevant datorită unui eveniment, fie el şi
catastrofal: potopul, indiferent de anvergura sa, reprezenta pentru contemporanii săi un
reper temporal. Această afirmaţie este semnificativă pentru genealogii, întrucât atunci
când se povestea despre diferiţii membri ai familiei, uneori naratorii îşi relaţionau rudele
la anumite evenimente cărora le fuseseră contemporani şi care nu numai că făceau parte
din istoria personală a membrilor respectivi, dar şi ajutau la încadrarea lor temporală în
realitatea istorică concretă şi generală şi fusese conservată de memoria socială.
După preistorie şi faza textelor mitice şi cronografice, următorul pas important în
istoria discursului despre familie şi înrudire apare în lumea elenistă: „genealogiştii” –
dacă i-am putea denumi astfel – elenişti ne-au lăsat materiale istoriografice.
Evreii şi genealogiile vremurilor biblice
Evreii, un popor semit, nu se raportau la genealogii într-o manieră diferită de
sumerieni, un popor probabil hamit, ci şi ei relaţionau unii membri ai familiei şi istoria
personală a acestora la unele evenimente încadrate temporal, fapt care poate fi sesizat
uşor din câteva versete care fac parte din discursul biblic din perioada pre-avrahamică:
Adam a cunoscut-o din nou pe soţia sa. Aceasta a născut un fiu pe care l-a numit Set 379, zicând:
„Dumnezeu mi-a dăruit un alt urmaş în locul lui Abel, întrucât el a fost omorât de Cain.“
Genesa, 4:25.
Aşadar, naşterea şi numirea lui Set este raportată la un eveniment care avusese loc
într-un cadru temporal, şi pe care contextul îl plasează ca având loc în Genesa, 4:8. Sau,
un pasaj şi mai elocvent:
374
Un sar este o unitate de măsură sumeriană egală cu 3.600. Sumerienii aveau nu numai sistemul zecimal,
ci şi cel hexagesimal. Aici, 8 sars ar fi 28.800 de ani.
375
Adică 36.000 de ani.
376
Adică 64.800 de ani.
377
A se vedea http://etcsl.orinst.ox.ac.uk/cgi-bin/etcsl.cgi?text=t.2.1.1# sau
http://www.annetteimhausen.com/handouts/Vorlesung-Handout-3.pdf.
A se vedea şi http://en.wikipedia.org/wiki/Sumerian_king_list
378
Adică 241.200 de ani.
379
Lit.: o altă sămânţă; vezi nota de la 3:15. N. tr.
158

159. Lui Eber i s-au născut doi fii: numele unuia era Peleg380, pentru că în timpul vieţii lui a
fost împărţit pământul, iar numele fratelui său era Ioktan.
Genesa, 10:25.381
Pentru tema acestui eseu nu contează să ştim precis despre ce împărţire a
pământului este vorba, dacă Pământul s-a divizat în continente sau dacă pământul a fost
împărţit oamenilor în ghivece, pentru a-şi sădi flori în ele, citatul doar substanţiază
afirmaţia noastră făcută mai sus vizavi de istoria personală, care uneori, în naraţiunea
genealogică, inserează evenimente pentru a le ancora mai bine în realitatea istorică
concretă şi generală.
Încă din prima carte a Bibliei, Genesa, se vede imediat interesul sporit al evreilor
faţă de genealogii, generaţii şi liste în general, dragostea pentru sistematizare. Este
suficient aici să amintim de termenul tol(e)dot382 şi ocurenţele sale. Numai în această
primă carte termenul tol(e)dot, care provine din verbul yalad, „a zămisli, a da naştere”,
apare de unsprezece ori383, a cărui traducere se face destul de greoi, putându-se tălmăci
drept „naşteri/ generări/ generaţii”.
Acest interes sporit pe care evreii îl aveau faţă de genealogii răzbate şi din faptul
că în această primă carte a Bibliei au fost consemnate liste genealogice care nu vorbeau
numai despre Avraham, patriarhul întemeietor de etnie384, ci despre ascendenţii săi, de la
Adam până la Noe385, descendenţii lui Noe386 şi stirpea de la Şem la Avraham387.
Regele David îşi putea trasa obârşia nu numai până la Pereţ, fiul lui Yehudah
(Rut, 4:18-22) ci, implicit, până la Adam, iar primele nouă capitole din Cartea întâi a
cronicilor conţine o listă detaliată de oameni, de la Adam şi până la cei trăitori în
vremurile regelui Saul (cca. 1.000 î.e.n.).
Scopurile narării genealogiilor
Mai sus scriam că la naştere, bebeluşul evreu era deja amplasat ferm într-o
constelaţie de relaţii familiale, sociale, economice, politice, religioase, şi aparţinea unui
areal geografic. Acestă situaţie dată nu era suficientă în sine însăşi, ci, în timp ce creştea,
copilul trebuia să ajungă să cunoască toate acestea. Mai întâi, el cunoştea bet ab, casa sa
părintească, sau bayit, „spiţa familiei”. Următorul nivel al sistemului social bazat pe
înrudire era mişpachah, rudele care constituiau familia extinsă sau clanul copilului: nu
numai că trebuia să cunoască despre ele, adică despre gradul de rudenie şi trecutul lor,
dar, de-asemenea, trebuia să fie capabil să redea aceste lucruri388 în funcţie de dorinţa de a
împlini anumite scopuri care apăreau în viaţă. Pe lângă toate acestea, un evreu provenea
dintr-un trib (mateh sau şebet). Şi, desigur, când un ins evreu reda o genealogie lineară
sau una segmentară, conform trebuinţelor sale de moment, el se încadra în poporul său
380
Peleg înseamnă împărţire. N. tr.
381
Noua Traducere Română, disponibilă pe http://www.bibleserver.com/text/NTR/Genesa10
382
Limba ebraică modernă (ivrit) nu pronunţă e-ul, acolo apărând un şvah mobile.
383
A se vedea Genesa, 2:4; 5:1; 6:9; 10:1; 11:10,27; 25:12,19; 36:1,9; 37:2.
384
A se vedea Genesa, 25:1-4.
385
A se vedea Genesa, 4:1-2, 17-22, 25-26; 5:1-32
386
A se vedea Genesa, cap. 10.
387
A se vedea Genesa, 11:10-26.
388
În conformitate cu procesul traditio – reditio, adică predarea de cunoştinţe şi redarea lor.
159

160. (’am) în triburile sau seminţiile lui Israel (şibte Yisra’el) sau fiii lui Israel (bene
Yisra’el).389
De exemplu, dacă el îşi afirma legitimitatea la o funcţie sau o poziţie socială,
adică îşi revendica un drept anume, evreul se identifica social declarându-şi genealogia,
fie cea ascendentă, care-l plasa la începutul înşiruirii spiţei sale, după care-şi menţiona
tatăl, bunicul, străbunicul etc. (fie paterni, fie materni), fie amintea despre strămoşul care
obţinuse primul privilegiul sau dreptul revendicat şi apoi cobora linear, din genereaţie în
generaţie, până ajungea la sine.
Genealogiile segmentare, pe de altă parte, stabileau relaţii între diferiţi inşi sau
grupuri, clanuri.
Care ar fi diferenţele dintre genealogiile lineare şi cele segmentare? Le vom trece
în revistă prin intermediul unui pasaj:
Genealogiile lineare enumeră nume care conectează un individ la o rudă specifică dintr-o
generaţie anterioară. În timp ce adâncimea genealogiilor lineare poate varia, lăţimea lor
rămâne limitată la o persoană per generaţie. O genealogie segmentară are atât lăţime
generaţională – mai mult de o persoană per generaţie – cât şi adâncime. O genealogie
segmentară descrie relaţiile atât din cadrul unei generaţii specifice (adică, între fraţi,
surori şi chiar şi verişori), cât şi de la o generaţie la alta (de exemplu, mamă-fiică).
Genealogiile segmentare compun ceea ce cultura occidentală denumeşte „arbore
genealogic”. (...) Distincţia dintre o genealogie lineară şi una segmentară nu trebuie
împinsă la extreme: ambele pot apărea – şi chiar apar – în cadrul unor liste genealogice
extinse. Când are loc aceasta, tranziţia de la o genealogie lineară la una segmentară (şi
vice-versa) înseamnă semnificaţia relativă a unei generaţii particulare, sau lipsa
semnificaţiei sale.390
După clarificările din citatul de mai sus merită să accentuăm încă o dată că
naratorii nu aduceau în discuţie toate rudele, ci numai cele semnificative pentru ţelul lor.
Membrii familiei insignifianţi pentru scopul narării unei genealogii nu erau amintiţi, iar
uneori erau trecuţi sub tăcere şi membrii care prejudiciaseră şi ruşinaseră imaginea
familiei. Aceste omisiuni nu erau considerate ca fiind vreo problemă.
Având ca scop o anumită legitimitate, genealogiile aduceau în discuţie nu numai
relaţii de rudenie, ci şi statuturi şi relaţii sociale, economice, religioase şi politice, precum
şi locuri geografice.391
În ceea ce priveşte menţionarea femeilor în relatările genealogice orale: într-o
societate patriarhală, femeile erau excluse din asemenea relatări. Dacă totuşi, ocazional,
erau menţionate, femeile respective erau menţionate doar pentru a împlini anumite
scopuri, cum ar fi împlinirea unor trebuinţe narative sau/şi ilustrarea unor învăţături
morale concrete (Genesa, 11:29-31; Exodul, 6:23,25).
Funcţiile genealogiilor
Care erau funcţiile genealogiilor? Ele sunt multiple şi variate:
 Genealogiile demonstrau unitatea tuturor popoarelor (Genesa, cap. 10);
389
Art. „Social Structure”, R.W. Younker, în Dictionary of the Old Testament – Pentateuch, pp. 783-787.
390
Art. „Genealogies”, în Dictionary of the Old Testament – Pentateuch, pp. 345-350. Pentru genealogii
structurate fundamental linear, a se vedea Genesa, 5:1 – 6:8, iar pentru o genealogie strict segmentară a se
vedea Exodul, 1:1-6.
391
Art. „Genealogy”, în Holman Bible Dictionary, pp. 482-483.
160

161.  Genealogiile demonstrau relaţiile şi distincţiile dintre poporul evreu şi
celelalte populaţii (Genesa, cap. 10);
 Genealogiile demonstrau unitatea şi coeziunea israeliţilor (Exodul, 1:1-5);
 Genealogiile construiau o punte istorică ce lega Israelul în perioadele istorice
pentru care avea disponibile puţine naraţiuni (I Cronici, 1-9);
 Genealogiile asigurau un sentiment de continuitate naţională şi unitate în
perioade de disperare naţională (I Cronici, cap. 5);
 Genealogiile descriau funcţii militare (Numeri, 1:5-16);
 Genealogiile îndrituiau o persoană sau un grup la o funcţie (I Cronici, 6;
24-26).392
Privind genealogiile din punct de vedere teologic, am mai putea adăuga şi funcţia
de a fi un „semn” vizibil (‘ot), un indicator care arată înaintarea istoriei spre ţelul lui
Dumnezeu (Genesa, capitolele 4, 5, 11:11:10-32; I Cronici, 1-9).393
Nici acest eseu nu s-a dorit a fi exhaustiv394, ci doar o privire de ansamblu asupra
genealogiilor care, din câte s-a putut observa, circumscriau bebeluşul evreu într-o
constelaţie de relaţii familiale şi comunitare, îl amplasau cu fermitate în nişte cadre
sociale, în contexte economice, politice, religioase şi-l făceau să aparţină unui areal
geografic.
Să rezumăm: pentru iudaism genealogiile erau (şi sunt) foarte importante: ele
arătau descendenţa din patriarhii Avraham, Yiţchaq, Yaakov, apartenenţa la Yisra’el (atât
popor cât şi teritoriu geografic) şi la unul dintre triburile evreieşti, promisiunile
dumnezeieşti, legămintele, darea Torei, slujba dumnezeiască. Se puteau emite pretenţii cu
privire la preoţie, dacă insul descindea din Aharon sau cu privire la tron, dacă descindea
din David. Funcţia de profet, însă, nu era ereditară, ci desemnată prin ungere şi
îmbogăţită prin harisme.
Afirmaţia tranşantă a lui Matei, că Yeşua Mesia este fiul regelui David şi al
patriarhului Avraham este argumentată prin prezentarea unei genealogii.
392
A se vedea şi perioada post-exilică, în care genealogiile ajutau la reconstruirea ordinii sociale a evreilor
în timpul repatrierii din deportarea babiloniană, cartea Ezra, capitolele 2 şi 8.
393
Art. „Genealogy”, în Holman Bible Dictionary, pp. 482-483.
394
Pentru un eseu care frizează exhaustivitatea, a se vedea, de exemplu, articolul „Genealogies”, în The
International Standard Bible Encyclopedia, James Orr (ed.), Grand Rapids, Eerdmans, SUA, 1930, articol
care are 60 de pagini.
161

162. Genealogia prezentată în versetele 2-16 este patriliniară şi descendentă şi ridică
unele probleme insurmontabile şi pe care le vom atinge în treacăt. Înainte de a analiza
aceste probleme şi de a încerca soluţionarea lor, să facem câteva comentarii pe baza
genealogiei prezente.
Ultima parte a v. 2 menţionează că Ya’akov a născut pe Yehudah şi fraţii lui.
Faptul că autorul îi menţionează şi pe fraţii lui Yehudah vorbeşte despre cele 12 triburi
ale lui Yisra’el. „Ţinta listei genealogice, Isus Cristos, furnizează culminarea istorică şi
plinătatea teologică ce se referă inevitabil la întregul Israel.”395
Apoi, în v. 4, atenţia ne este atrasă de Amminadav396 care a născut pe Nachşon.
Amminadav a avut şi o fiică, Elişeva, soră cu Nachşon. Această Elişeva se căsătorise cu
Aharon. Cu alte cuvinte, tribul regal al lui Yehudah, din care descinde Yeşua, s-a unit cu
tribul sacerdotal al leviţilor. Ca atare, Yeşua putea emite pretenţii legitime atât la
regalitate cât şi la arhierie!397
În versetul 6, Matei scrie despre David nu doar menţionându-l, ci aducând în
discuţie şi regalitatea sa: el este „David, regele”. Aceasta este o precizare importantă, care
consolidează legătura dintre David şi Yeşua, regele davidic mesianic, motiv important în
carte.
395
Donald A. Hagner, Matthew, vol. 1, Word Books, Texas, USA, 1993, p. 10.
396
A se vedea Exodul, 6 :23.
397
După Septuaginta, vol. 1, ed. Polirom, 2004, p. 208.
162

163. Versetul 11 se încheie cu o expresie iscusit tradusă de Dumitru Cornilescu,
„strămutarea în Babilon”. Practic, termenul metoikesia poate fi tradus ca „exil”,
„deportare” sau, în alte contexte istorice, ca „surghiun”. Însă evreii nu erau foarte dispuşi
să recunoască faptul că au fost deportaţi ca pedeapsă pentru păcatele lor, astfel încât
menţionau perioada istorică drept „strămutare”.
Versetul 16 mai prezintă o chestiune interesantă din punct de vedere gramatical,
biblic şi teologic, întrucât în original, pronumele relativ „(din) care” (ἐ ξ ἧ ς) este la
numărul singular, genul feminin. Adică nu Yosef „a născut”, ci „din Miryam S-a născut
Yeşua”, aluzie la naşterea supranaturală a lui Yeşua care, într-adevăr, a avut o mamă
pământească, pentru a deveni părtaş sângelui şi cărnii (Evr. 2:14), dar n-a avut un tată
pământesc. Ruach ha-Qodeş, Duhul Sfânt, S-a pogorât peste cortul pământesc al trupului
Miryam-ei (Lc. 1:35) aşa cum se pogorâse în trecut peste Cortul întâlnirii (Ex. 40:34), şi a
adumbrit-o, umplând-o de slavă şi de Sămânţă dumnezeiească (Gen. 3:15; 4:1; Gal.
3:16,19; 4:4). Pentru credincioşii mesianici şi creştini, naşterea miraculoasă a lui Yeşua
dintr-o fecioară, fără aportul unui bărbat, cu tot ce determină aceasta vizavi de ispăşire şi
mântuire, este una dintre dogmele cruciale. „Este oare ceva prea greu pentru YHWH?”
(Gen. 18:14a.)
Iar acum să vedem care ar fi problemele ridicate de genealogia mateiană şi să
vedem dacă există soluţii.
Problema nr. 1: prezenţe feminine în genealogia mateiană.
Această genealogie este neobişnuită întrucât menţionează femei, pe când
genealogiile evreieşti menţionau numai bărbaţi şi în cazuri extrem de rare aminteau şi
femei valoroase. Aici însă, apar cinci femei: Tamar, o ne-evreică şireată (v. 3), Rachav, o
prostituată dintre Neamuri (v. 5), Ruth (v. 5), o moabită ai cărei copii n-ar fi avut voie să
intre în casa DOMNULUI în decursul următoarelor 10 generaţii (Deut. 23:3), Bat-Şeva
(v. 6), o israelită căsătorită cu un hitit şi o femeie de o moralitate îndoielnică şi Miryam,
mama lui Yeşua Noţri, asupra căreia planau bănuieli cu privire la imoralitate. Ce răspuns
se poate da acestei probleme reale?
Soluţie posibilă: este posibil ca Matei să le fi inclus pe primele patru femei pentru
a sugera că, în Mesia, harul suveran al lui YHWH poate surpa zidul dintre evreu şi goy,
bărbat şi femeie, sfânt şi păcătos. Vizavi de bănuielile privitoare la imoralitatea Miryam-
ei, evanghelistul Matei dă răspunsuri în v. 16 prin pronumele relativ singular feminin
„care”, şi prin pericopa din versetele 18-25.
Problema nr. 2: omisiuni în genealogia mateiană.
Versetul 8 spune că Asa a născut pe Yehoşafat care a născut pe Yehoram, care a
născut pe Uziyahu398. Cartea II Cronici, 21:4 – 26:23, însă, ne spune că Yehoram l-a
născut pe Ahazyahu/Yehoachaz, care l-a născut pe Yehoaş, care l-a născut pe
Amaziyahu, dar apostolul Matei nu-i menţionează pe aceştia trei, ci trece direct la
Uziyahu/Azariyahu.
De-asemenea, în versetul 11 apare „Yoşiyahu a născut pe Yekhaneiyahu”, când
de fapt Yoşiyahu îl născuse pe Yehoiakim, care a născut pe Yehoiachin (II Re. 24:8) sau
Koneiyahu (Ier. 22:24) sau Yekhaneiyahu, iar domnia lui Yehoahaz este omisă.
398
A se vedea II Regi, 15:13; I Cronici, 3:10,11.
163

164. Şi, pentru a avea sub ochi întreaga complexitate a problemei, mai adăugăm că
genealogia mateiană diferă de cea din Evanghelia după Luca, 3:23-38: Matei vorbeşte
despre 42 de generaţii între Yeşua şi Avraham, iar Luca despre 57 de generaţii.
Soluţie posibilă: cele 15 generaţii lipsesc după cum urmează: câteva de la Rachav,
din timpul lui Iosua (Ios. 2), la David, care apare în scenă la patru secole după aceea. Iar
aici mai trebuie să facem o precizare: asemenea omisiuni nu sunt neobişnuite în
„limbajul” genealogic unde „forma în care este relatată o anumită genealogie e
determinată, în mare, de scopul (subl. ns.) cu care este ea recitată sau consemnată.”399 (A
se compară Ezra, 7:1-5 cu I Cronici, 6:3-15, documente care arată omisiunea a şase
generaţii de preoţi.) O altă omisiune o face şi Cronicarul în I Cronici, 1:5-23, unde
consemnează „Tabelul popoarelor” din Genesa, 10:2-29, prezentându-l mai degrabă
geografic şi cultural decât biologic, dar în versetul 12 îi omite pe filisteni, probabil pentru
a obţine 70 de popoare, un multiplu de 7.400 Oricum, Matei „...nu era interesat de
cronologie, ci de cristologie”401.
O altă posibilitate pentru care Matei a introdus 42 de generaţii este cea aluzivă,
opera pe palierul remez din hermeneutica rabinică PaRDeS. Simbolismul genealogiei
înfăţişate de Matei este următorul: 14 generaţii de la Avraham la David, cel mai mare
rege al evreilor; alte 14 generaţii până la ridicarea şi declinul dinastiei davidice; alte 14
până la Fiul lui David. Deci, apar trei epoci distincte. În plus, chiar numele regelui David
are valoarea numerică 14 (D = 4; v = 6; d = 4). Pe de altă parte, 42, adică 14 x 3, este şi
produsul a 6 x 7, unde 7 este numărul sacru al desăvârşirii 402. Însuşi numărul 7 este suma
a termenilor 3 + 4, fiecare din ei sugerând plinătate, plenitudine: întreita benedicţie
aharonică (Num. 6:24-26), întreita sfinţenie a lui YHWH-Ţevaoth (Is. 6:1-3), sau cele
patru margini/vânturi ale cerului (Yirmiahu/Ieremia 49:36; Dan. 8:8; 11:4; Zah. 2:6).
Problema nr. 3: blestemarea lui (Ye)khaneyahu/ Yechoiachin403/
Kaneyahu404.
Ieremia, 22:30 reproduce un blestem greu:
Aşa vorbeşte Domnul: «Înscrieţi-l în sul pe omul acesta ca unul lipsit de copii, un om
care nu va prospera de-a lungul vieţii lui, căci nici unul din urmaşii lui nu va prospera;
nici unul nu va şedea pe tronul lui David şi nu va mai domni în Iuda.»“405
Aşadar, Yechoiachin a fost blestemat să nu aibă copii care să urce pe tronul lui
David. Atunci se ridică întrebarea legitimă: are Yeşua drept la tronul lui David?
Răspunsul nostru este următorul: Yeşua descindea din acest rege păcătos numai
din punct de vedere legal, întrucât El nu era fiul propriu-zis al lui Yosef, ci fusese născut
399
R.B. Wilson, „Genealogy”, în The Anchor Bible Dictionary, vol. II, Doubleday, New York, 1992.
400
(După NIV Study Bible, Kenneth L. Barker (gen. ed.), Zondervan, Grand Rapids, Michigan, USA, 2002,
pp. 1466 şi 582.)
401
William Hendriksen, The Gospel of Matthew, The Banner of Truth Trust, Edinburgh, Great Britain,
1976, p. 116. A se vedea mai jos despre simbolismul numărului 14.
402
Zah. 4:10; vezi şi menorah, sfeşnicul din Locul Sfânt, sau Şabatul, anul şabatic şemita, anul jubiliar
Yovel, sărbătorile lui YHWH
403
A se vedea II Regi, 24:6 şi II Cronici, 36:8.
404
Ieremia, 22:24.
405
http://www.bibleserver.com/text/NTR/Ieremia22
164

165. prin miracol şi blestemul îl ocolise. Totuşi, fiind descendent legal, şi prim-născut de parte
bărbătească, avea drept la moştenirea tronului davidic.
Problema nr. 4: ultimul rege al ţării Yehudah.
Dacă am aborda situaţia din punctul de vedere cronologic, ultimul rege al
Yehudei a fost Ţidqiyahu.
Soluţie posibilă: Apostolul nu-l menţionează, pentru că vizează linia lui
Yehoiachin, adică pe Şealtiel (a se vedea v. 12).
Problema nr. 5: identitatea tatălui lui Zerub-Bavel.
Conform I Cronici, 3:17-19, Yechoiachim l-a născut pe Şealtiel şi pe Pedaiah, iar
Pedaiah l-a născut pe Zerub-Bavel. Însă alte texte din Tanakh406 spun că Şealtiel l-a
născut pe Zerub-Bavel. Cine a fost tatăl lui Zerub-Bavel, Şealtiel sau Pedaiah?
Soluţii sugerate: 1: Se poate ca Şealtiel să fi murit timpuriu şi Pedaiah să fi
devenit capul familiei. 2: Poate că Pedaiah s-a căsătorit cu văduva fără copii a lui Şealtiel,
conform legii căsătoriei de levirat (Deut. 25:5,6), şi Zerub-Bavel să fi fost considerat fiul
lui Şealtiel. În Evanghelia după Luca, 3:27, Neri, şi nu Yehoiachin, este identificat drept
tatăl lui Şealtiel.407
Problema nr. 6: enigmaticul Avihud din Matei 1:13.
Potrivit I Cronici, 3:19b-20, Zerub-Bavel a născut pe Meşulam, Chananiah şi pe
Şelomit, sora lor, pe Chaşubah, Ohel, Berechiah, Chasadiah şi Yuşav-Chesed, iar Avyhud
nu apare niciunde, şi nici Resa din Evanghelia după Luca, 3:27.
Ca soluţie posibilă, inserăm un comentariu al lui Beniamin Fărăgău408:
...deşi Salatiel şi Zorobabel se regăsesc pe ambele liste, cei doi evanghelişti (Matei şi
Luca, n.ns.) urmăresc linii diferite între Zorobabel şi Iosif. În ce priveşte lista genealogică
a lui Matei‚ descendenţii lui Zorobabel din această listă – afirmă Ridderbos – nu apar în
Vechiul Testament şi nu există posibilitatea de a afla cu exactitate cum anume a aflat
evanghelistul numele lor. S-a subliniat totuşi, în mod corect – continuă Ridderbos – că
existenţa listelor genealogice era un lucru curent între iudei... Astfel, este plauzibil faptul
ca Iosif să fi avut şi el o astfel de listă genealogică, iar autorul Evangheliei după Matei să
fi aflat conţinutul ei, fie din surse orale, fie din surse scrise.
Concluzie.
Per ansamblu, genealogia lui Yeşua ridică întrebări la care nu putem da răspunsuri
certe, iar acest lucru ar trebui să ne amintească de faptul că nu avem toate răspunsurile şi
să ne păstreze smeriţi (Deut. 29:29).
Totuşi, privind din altă perspectivă, putem spune împreună cu Warren Wiersbe că
Yeşua este „singurul evreu care-Şi poate dovedi pretenţia la tronul lui David! Toate
celelalte documente au fost distruse la cucerirea Ierusalimului de către romani, în anul 70
d. Cr.”409
406
Ezra, 3:2,8, Neemia, 12:1, Hagai, 1:1,12,14 şi 2:2,23.
407
NIV Study Bible, p. 587.
408
Beniamin Fărăgău, Evanghelia după Matei, Imprimeria „ARDEALUL”, Cluj-Napoca, 2001, p. 75.
409
Warren W. Wiersbe, Fii loial, ed. Agape, Făgăraş, 1997, trad. O. Cosma, p. 17.
165

166. ADDENDA
PROFEŢII MESIANICE ÎMPLINITE ÎN
EVANGHELIA DUPĂ MATEI
166

167. Într-un eseu scriam că identitatea evreiască a Evangheliei după Matei se distinge
în mai multe moduri, unul dintre ele fiind acela că, destinându-şi opera în mod primordial
poporului evreu, Matei a ales să construiască pe temeliile solide reprezentate de operele
sacre ale Tanakh-ului, cu revelaţiile, promisiunile şi profeţiile sale şi, de-asemenea, că
această operă identifică evenimentele din viaţa lui Yeşua cu împlinirea unor prevestiri şi
aluzii făcute în Tanakh.
În acest eseu înaintăm cu încă un pas spre ospăţul de bucate gustoase reprezentat
de această Evanghelie, dându-i târcoale şi adulmecându-l de la distanţă, survolând
rostirile făcute în Tanakh în mod explicit şi inserate de Mattitiahu în opera sa.
Aici, însă, se impun câteva cuvinte despre modul în care autorul a întrebuinţat
citatele din Tanakh. Mai întâi, precizăm că cele mai multe citate sunt preluate din
Septuaginta grecească; altele au fost preluate din textul evreiesc sau din Targum-uri.
Unele citate sunt preluate ad-litteram, şi Matei spune că ele s-au întîmplat chiar atunci şi
acolo, în Persoana şi/sau viaţa şi/sau lucrarea lui Yeşua. Altor citate, autorul le atribuie o
semnificaţie pur spirituală. Mai există încă alte citate despre care fostul vameş spune că
nu se împlinesc nici literal, nici spiritual, ci sunt similare cu ceea ce se împlinea atunci, în
Yeşua şi prin El. În plus, există unele citate pe care Matei nu le redă deloc, ci doar face
aluzie la ele, lăsând cititorii operei sale, în mod primordial evreii, care cunoşteau bine
Scripturile sacre, să înţeleagă pasajele la care face el aluzie. Evreii adorau să se ia la
întrecere în cunoaşterea Bibliei, şi lucrul acesta nu e de mirare, întrucât rabinii cunoşteau
pe dinafară tot Tanakh-ul, plus cele două sau trei sisteme de interpretare ale sale! Altfel
spus, învăţaţii care proveneau din şcoala lui Hilel cunoşteau pe dinafară tot Vechiul
Testament, sistemul în care-l interpreta Hilel, dar şi modul în care-l tălmăcea Şamai şi
şcoala sa. Iar învăţaţii care proveneau din Bet Şamai410 cunoşteau pe dinafară aceleaşi
Scripturi evreieşti (24 de cărţi, cum credeau ei că ar fi, sau 39 de cărţi, cum le împart
creştinii), cunoşteau sistemul de interpretare aparţinând lui Şamai, dar şi sistemul lui
Hilel. Cred că nu mai e nevoie să precizez că polemicile lor erau adevărate turniruri
teologice. (Aceeaşi bucurie a cunoaşterii şi dialogului, fie el şi polemic, se întîlneşte azi şi
printre creştini, care, în discuţiile lor, fac aluzie la versete, rostindu-le doar începutul; de
exemplu: „Nu spune oare Scriptura că ‚toate lucrurile lucrează împreună…’ şi este
aşteptată redarea continuării versetului din Romani, 8:28 sau ‚Fiindcă atât de mult a iubit
Dumnezeu lumea…’ din Ioan, 3:16, sau aduc în discuţie versete bine-cunoscute.)
Într-un eseu viitor vom aborda şi lentila hermeneutică prin care Matei, unul din
hagiografii Noului Testament, privea Tanakh-ul. Până atunci, înfăţişăm, deci, versetele
din Tanakh, pe care Matei le-a inserat în Evanghelia sa. Însă, acolo unde a fost necesar,
nu am transcris numai versetul sau versetele din Tanakh ci, pentru a fi înţeleşi cât mai
bine, am redat şi câte ceva din contextul lor imediat. Versetele de mai jos sunt preluate
din traducerea Bibliei făcută de Dumitru Cornilescu, 1923:
1:22-23: Toate aceste lucruri s-au întâmplat ca să se împlinească ce vestise Domnul prin
proorocul, care zice:
410
Bet Şamai: „casa lui Şamai”, şcoala de gândire a lui Şamai, conservatoare şi rivală şcolii lui Hilel.
167

168. „Iată, fecioara va fi însărcinată, va naşte un fiu, şi-i vor pune numele Emanuel”,
care, tălmăcit, înseamnă: „Dumnezeu este cu noi”.
Aici, Matei preia versetul profetic din Isaia 7:14, naşterea din fecioară a lui Mesia.
2:4-6: A adunat pe toţi preoţii cei mai de seamă şi pe cărturarii norodului, şi a căutat să
afle de la ei unde trebuia să Se nască Hristosul.
„În Betleemul din Iudea”, i-au răspuns ei, „căci iată ce a fost scris prin proorocul:
« Şi tu, Betleeme, ţara lui Iuda, nu eşti nicidecum cea mai neînsemnată dintre
căpeteniile lui Iuda; căci din tine va ieşi o Căpetenie, care va fi Păstorul poporului
Meu Israel. »”
A se vedea Mica, 5:2, care vorbeşte profetic despre locul naşterii lui Mesia.
2:15: Acolo (în Egipt, n.n.) a rămas până la moartea lui Irod, ca să se împlinească ce
fusese vestit de Domnul prin proorocul care zice: „Am chemat pe Fiul Meu din Egipt.”
A se vedea Osea, 11:1, care vorbeşte profetic despre fuga în Egipt şi chemarea lui Iosef şi
a Miryamei din azilanţa africană.
2:17,18: Atunci s-a împlinit ce fusese vestit prin proorocul Ieremia, care zice:
„Un ţipăt s-a auzit în Rama, plângere, şi bocet mult: Rahela îşi jelea copiii, şi nu
voia să fie mângâiată, pentru că nu mai erau.”
A se vedea Ieremia, 31:15, care vorbeşte profetic despre măcelărirea copilaşilor.
2:23: A venit acolo (în părţile Galileii, n.n.) şi a locuit într-o cetate, numită Nazaret, ca să
se împlinească ce fusese vestit prin prooroci: că El va fi chemat Nazarinean.
Este posibil ca această rostire aluzivă a lui Matei să vizeze Isaia 11:1, dar să fie şi un joc
de cuvinte. Vom da mai multe explicaţii atunci când vom trata versetul în sine.
3:3: Ioan acesta este acela care fusese vestit prin proorocul Isaia, când zice: „Iată glasul
celui ce strigă în pustie: « Pregătiţi calea Domnului, neteziţi-I cărările. »”
A se vedea Isaia, 40:3, care îl prevesteşte pe înainte-mergătorul mesianic.
4:4: Drept răspuns, Isus i-a zis: „Este scris: « Omul nu trăieşte numai cu pâine, ci cu
orice cuvânt care iese din gura lui Dumnezeu. »“
A se vedea Deuteronom, 8:3, care afirmă nevoia după Cuvântul lui Dumnezeu.
4:6: I-a zis: „Dacă eşti Fiul lui Dumnezeu, aruncă-Te jos; căci este scris: « El va porunci
îngerilor Săi să vegheze asupra Ta; şi ei Te vor lua pe mâini, ca nu cumva să Te
loveşti cu piciorul de vreo piatră. »“
A se vedea Psalmii, 91:11, care dau asigurări cu privire la protecţia dumnezeiască.
4:7: „De asemenea este scris”, a zis Isus: „ « Să nu ispiteşti pe Domnul, Dumnezeul
tău. »”
A se vedea Deuteronomul, 6:16, despre ascultarea de Dumnezeu.
4:10: „Pleacă, Satano”, i-a răspuns Isus. „Căci este scris: « Domnului, Dumnezeului tău
să te închini şi numai Lui să-I slujeşti. »“
168

169. A se vedea Deuteronomul, 6:13, care accentuează slujirea adusă numai lui Dumnezeu.
4:15,16: …ca să se împlinească ce fusese vestit prin proorocul Isaia, care zice:
„Ţara lui Zabulon şi ţara lui Neftali, înspre mare, dincolo de Iordan, Galileea
Neamurilor,
Norodul acesta, care zăcea în întuneric, a văzut o mare lumină; şi peste cei ce zăceau
în ţinutul şi în umbra morţii, a răsărit lumina.”
A se vedea Isaia, 9:1, care vorbeşte profetic despre slujba lui Mesia.
5:21: Aţi auzit că s-a zis celor din vechime: „Să nu ucizi”; oricine va ucide, va cădea sub
pedeapsa judecăţii.”
A se vedea Exodul, 20:13; Deuteronomul, 5:17, versete care susţin trăirea conform
miţvot, a poruncilor dumnezeieşti.
5:27: Aţi auzit că s-a zis celor din vechime: „Să nu preacurveşti.”
A se vedea Exodul, 20:14; Deuteronomul, 5:18, versete care susţin trăirea conform
miţvot, a poruncilor dumnezeieşti.
5:31: S-a zis iarăşi: „Oricine îşi va lăsa nevasta, să-i dea o carte de despărţire.”
A se vedea Deuteronomul, 24:1,3. Yeşua slujeşte prin învăţătură pastorală.
5:33: Aţi mai auzit iarăşi că s-a zis celor din vechime: „Să nu juri strâmb” (Levitic
19:12); ci să împlineşti faţă de Domnul jurămintele tale.”
A se vedea Numeri, 30:2; Deuteronomul, 23:23, versete care susţin trăirea conform
miţvot, a poruncilor dumnezeieşti.
5:38: Aţi auzit că s-a zis: „Ochi pentru ochi şi dinte pentru dinte.”
A se vedea Exodul, 21:24; Leviticul, 24:20; Deuteronomul, 19:21.
5:43: Aţi auzit că s-a zis: „Să iubeşti pe aproapele tău”.
A se vedea Leviticul, 19:18.
5:48: Voi fiţi dar desăvârşiţi, după cum şi Tatăl vostru cel ceresc este desăvârşit.
A se vedea Leviticul, 19:2
8:16,17: Seara, au adus la Isus pe mulţi îndrăciţi. El, prin cuvântul Lui, a scos din ei
duhurile necurate, şi a tămăduit pe toţi bolnavii,
ca să se împlinească ce fusese vestit prin proorocul Isaia, care zice: „El a luat asupra
Lui neputinţele noastre şi a purtat bolile noastre.”
A se vedea Isaia, 53:4.
9:12,13: Isus i-a auzit, şi le-a zis: „Nu cei sănătoşi au trebuinţă de doctor, ci cei bolnavi.
Duceţi-vă de învăţaţi ce înseamnă: « Milă voiesc, iar nu jertfă! » Căci n-am venit să
chem la pocăinţă pe cei neprihăniţi, ci pe cei păcătoşi.”
A se vedea Osea, 6:6.
11:4,5: Drept răspuns, Isus le-a zis: „Duceţi-vă de spuneţi lui Ioan ce auziţi şi ce vedeţi:
169

170. Orbii îşi capătă vederea, şchiopii umblă, leproşii sunt curăţiţi, surzii aud, morţii învie, şi
săracilor li se propovăduieşte Evanghelia”.
A se vedea Isaia, 29:18.
11:10: …căci el (Ioan) este acela despre care s-a scris: „Iată, trimit înaintea feţei Tale
pe solul Meu, care Îţi va pregăti calea înaintea Ta.”
A se vedea Maleahi, 3:1.
12:7: Dacă aţi fi ştiut ce înseamnă: „Milă voiesc, iar nu jertfe”, n-aţi fi osândit pe nişte
nevinovaţi.
A se vedea Osea, 6:6.
12:17-21: …ca să se împlinească ce fusese vestit prin proorocul Isaia, care zice:
„Iată Robul Meu, pe care L-am ales, Preaiubitul Meu, în care sufletul Meu îşi
găseşte plăcerea. Voi pune Duhul Meu peste El, şi va vesti Neamurilor judecata.
El nu Se va lua la ceartă, nici nu va striga. Şi nimeni nu-I va auzi glasul pe uliţe.
Nu va frânge o trestie ruptă, şi nici nu va stinge un fitil care fumegă, până va face să
biruie judecata.
Şi Neamurile vor nădăjdui în Numele Lui.”
A se vedea Isaia, 42:1-4.
13:14,15: Şi cu privire la ei se împlineşte prorocia lui Isaia, care zice: „Veţi auzi cu
urechile voastre, şi nu veţi înţelege; veţi privi cu ochii voştri, şi nu veţi vedea.
Căci inima acestui popor s-a împietrit; au ajuns tari de urechi, şi-au închis ochii, ca
nu cumva să vadă cu ochii, să audă cu urechile, să înţeleagă cu inima, să se întoarcă
la Dumnezeu, şi să-i vindec.”
A se vedea Isaia, 6:9,10.
13:34,35: Isus a spus noroadelor toate aceste lucruri în pilde; şi nu le vorbea deloc fără
pildă,
ca să se împlinească ce fusese vestit prin proorocul, care zice: „Voi vorbi în pilde, voi
spune lucruri ascunse de la facerea lumii.”
A se vedea Psalmii, 78:2.
15:4: Căci Dumnezeu a zis: „Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta;” şi: “Cine va grăi
de rău pe tatăl său sau pe mama sa, să fie pedepsit negreşit cu moartea.”
A se vedea Exodul, 20:12, verset care susţine trăirea conform miţvot, a poruncilor
dumnezeieşti.
15:7-9: Făţarnicilor, bine a prorocit Isaia despre voi, când a zis:
„Norodul acesta se apropie de Mine cu gura şi mă cinsteşte cu buzele, dar inima lui
este departe de Mine.
Degeaba Mă cinstesc ei, învăţând ca învăţături nişte porunci omeneşti.”
Isaia, 29:13.
170

171. 18:16: Dar, dacă nu te ascultă, mai ia cu tine unul sau doi inşi, pentru ca orice vorbă să fie
sprijinită pe mărturia a doi sau trei martori.
A se vedea Deuteronomul, 19:15.
19:4,5: Drept răspuns, El le-a zis: „Oare n-aţi citit că Ziditorul, de la început i-a făcut
parte bărbătească şi parte femeiască,
şi a zis: « De aceea va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa, şi se va lipi de nevasta sa,
şi cei doi vor fi un singur trup »?”
A se vedea Genesa, 2:24.
19:18,19: „Care?” I-a zis el. Şi Isus i-a răspuns: „Să nu ucizi: să nu preacurveşti; să nu
furi; să nu faci o mărturisire mincinoasă; să cinsteşti pe tatăl tău şi pe mama ta”; şi:
“Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi.”
A se vedea Exodul, 20:12-16.
21:4,5: Dar toate aceste lucruri s-au întâmplat ca să se împlinească ce fusese vestit prin
proorocul, care zice:
„Spuneţi fiicei Sionului: « Iată, Împăratul tău vine la tine, blând şi călare pe un
măgar, pe un măgăruş, mânzul unei măgăriţe. »”
A se vedea Isaia, 62:11.
21:9: Noroadele care mergeau înaintea lui Isus şi cele ce veneau în urmă, strigau: „Osana
Fiul lui David! Binecuvântat este Cel ce vine în Numele Domnului! Osana în cerurile
prea înalte!”
A se vedea Psalmii, 118:26.
21:13: şi le-a zis: „Este scris: « Casa Mea se va chema o casă de rugăciune. » Dar voi
aţi făcut din ea o peşteră de tâlhari.”
A se vedea Isaia, 56:7.
21:16: Şi I-au zis: „Auzi ce zic aceştia?” „Da”, le-a răspuns Isus. “Oare n-aţi citit
niciodată cuvintele acestea: « Tu ai scos laude din gura pruncilor şi din gura celor ce
sug? »”
A se vedea Psalmii, 8:2.
21:42: Isus le-a zis: „N-aţi citit niciodată în Scripturi că: « Piatra, pe care au lepădat-o
zidarii, a ajuns să fie pusă în capul unghiului; Domnul a făcut acest lucru, şi este
minunat în ochii noştri? »”
A se vedea Psalmii, 118:22.
22:24: „Învăţătorule, Moise a zis: « Dacă moare cineva fără să aibă copii, fratele lui să
ia pe nevasta fratelui său, şi să-i ridice urmaş. »”
A se vedea Deuteronomul, 25:5.
22:31,32: Cât priveşte învierea morţilor, oare n-aţi citit ce vi s-a spus de Dumnezeu, când
zice:
171

172. „Eu sunt Dumnezeul lui Avraam, Dumnezeul lui Isaac, şi Dumnezeul lui Iacov?”
Dumnezeu nu este un Dumnezeu al celor morţi, ci al celor vii.”
A se vedea Exodul, 3:6.
22:37: Isus i-a răspuns: „Să iubeşti pe Domnul, Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu
tot sufletul tău, şi cu tot cugetul tău.”
A se vedea Deuteronomul, 6:5, verset care susţine trăirea conform miţvot, a poruncilor
dumnezeieşti.
22:39: Iar a doua (poruncă, n.n.), asemenea ei, este: „Să iubeşti pe aproapele tău ca pe
tine însuţi.”
A se vedea Leviticul, 19:18, verset care susţine trăirea conform miţvot, a poruncilor
dumnezeieşti.
22:43,44: Şi Isus le-a zis: „Cum atunci David, fiind insuflat de Duhul, Îl numeşte Domn,
când zice:
« Domnul a zis Domnului Meu: ‚Şezi la dreapta Mea, până voi pune pe vrăjmaşii
Tăi sub picioarele Tale’ »?”
A se vedea Psalmii, 110:1, care vorbeşte profetic despre superioritatea şi elevaţia lui
Mesia.
23:39: …căci vă spun că de acum încolo nu Mă veţi mai vedea până când veţi zice:
„Binecuvântat este Cel ce vine în Numele Domnului!”
A se vedea Psalmii, 118:26, care vorbesc profetic despre binecuvântarea lui Mesia.
24:7: Un neam se va scula împotriva altui neam, şi o împărăţie împotriva altei împărăţii;
şi, pe alocuri, vor fi cutremure de pământ, foamete şi ciumă.
A se vedea Isaia, 19:2.
24:15: De aceea, când veţi vedea „urâciunea pustiirii”, despre care a vorbit proorocul
Daniel, „aşezată în locul sfânt” – cine citeşte să înţeleagă! -
A se vedea Daniel, 9:27, care vorbeşte profetic despre urâciunea pustiirii.
24:21: Pentru că atunci va fi un necaz aşa de mare, cum n-a fost niciodată de la începutul
lumii până acum, şi nici nu va mai fi.
A se vedea Daniel, 12:1, care vorbeşte profetic despre necazul cel mare.
26:31: Atunci Isus le-a zis: „În noaptea aceasta, toţi veţi găsi în Mine o pricină de
poticnire; căci este scris: « Voi bate Păstorul, şi oile turmei vor fi risipite. »”
A se vedea Zaharia, 13:7, care vorbeşte profetic despre înlăturarea conducătorului şi
împrăştierea urmaşilor Lui.
26:38: Isus le-a zis atunci: „Sufletul Meu este cuprins de o întristare de moarte; rămâneţi
aici, şi vegheaţi împreună cu Mine.”
A se vedea Psalmii, 42:6.
172

173. 26:64: „Da”, i-a răspuns Isus, „sunt! Ba mai mult, vă spun că de acum încolo veţi vedea
pe Fiul omului şezând la dreapta puterii lui Dumnezeu, şi venind pe norii cerului.”
A se vedea Daniel, 7:13.
27:9,10:
Atunci s-a împlinit ce fusese vestit prin proorocul Ieremia, care zice: „Au luat cei
treizeci de arginţi, preţul celui preţuit, pe care l-au preţuit unii din fiii lui Israel;
şi i-au dat pe Ţarina olarului, după cum îmi poruncise Domnul.”
Zaharia 11:12,13 şi Ieremia 32:6-9 vorbesc profetic despre trădarea lui Mesia.
27:34: I-au dat să bea vin amestecat cu fiere; dar, când l-a gustat, n-a vrut să bea.
A se vedea Psalmii, 69:21.
27:35: După ce L-au răstignit, I-au împărţit hainele între ei, trăgând la sorţi, pentru ca să
se împlinească ce fusese vestit prin proorocul care zice: „Şi-au împărţit hainele Mele
între ei, şi pentru cămaşa Mea au tras la sorţi.”
A se vedea Psalmii, 22:18, care consemnau despre viitoarea împărţire a bunurilor
Crucificatului.
27:39: Trecătorii îşi băteau joc de El, dădeau din cap…
Psalmii, 22:7 prevesteau gesturile trecătorilor şi ale asistenţei.
27:41-43: Preoţii cei mai de seamă, împreună cu cărturarii şi bătrânii, îşi băteau şi ei joc
de El, şi ziceau:
„Pe alţii i-a mântuit iar pe Sine nu Se poate mântui! Dacă este El Împăratul lui Israel, să
Se pogoare acum de pe cruce, şi vom crede în El!
S-a încrezut în Dumnezeu: să-l scape acum Dumnezeu, dacă-L iubeşte. Căci a zis:
« Eu sunt Fiul lui Dumnezeu! »”
A se vedea Psalmii, 22:8.
27:46: Şi pe la ceasul al nouălea, Isus a strigat cu glas tare: „Eli, Eli, Lama Sabactani?”
adică: „Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?”
A se vedea Psalmii, 22:1, care vorbesc profetic despre cumplita deznădejde a
Crucificatului.
27:48: Şi îndată, unul din ei a alergat de a luat un burete, l-a umplut cu oţet, l-a pus într-o
trestie, şi i-a dat să bea.
A se vedea Psalmii, 69:21.
BIBLIOGRAFIE GENERALĂ (pentru Addenda)
TRADUCERI ALE BIBLIEI:
Biblia, trad. Dumitru Cornilescu, 1923.
Jack W. Spirit-Filled Life Bible, versiunea New King James, ed. general Hayford,
Thomas Nelson Publishers, Nashville, Tennessee, USA, 1991.
173

174. ARTICOLE:
Art. „Matei”, de Daniel Brânzei, în Biblia cu explicaţii.
Art. „Matthew” şi „Matthew, The Gospel of”, de O. Brooks, în Holman Bible
Dictionary, ed. general T.C. Butler, Nashville, Tennessee, USA 1991.
Art. „Evanghelii”, de F.F. Bruce, în Dicţionarul Biblic, red. general J. D. Douglas, Cartea
Creştină, Oradea, 1995, trad. Liviu Pup, John Tipei.
Art. „Evanghelist”, de D.B. Knox, în Dicţionarul Biblic, red. general J. D. Douglas,
Cartea Creştină, Oradea, 1995, trad. Liviu Pup, John Tipei.
Art. „Evanghelie”, de R.H. Mounce, în Dicţionarul Biblic, red. general J. D. Douglas,
Cartea Creştină, Oradea, 1995, trad. Liviu Pup, John Tipei.
Art. „Biblie”, de J.J. Petuchowski, Clemens Thoma, în Lexiconul Herder al întâlnirii
iudeo-creştine, Humanitas, Bucureşti, 2000, trad. D. Ionescu-Stăniloaie.
Art. „Matei”, şi art. „Matei, Evanghelia după”, de R.V.G. Tasker, în Dicţionarul Biblic,
red. general J. D. Douglas, Cartea Creştină, Oradea, 1995, trad. Liviu Pup, John Tipei.
Art. „Biblie” în Dicţionar enciclopedic de iudaism, Hasefer, Bucureşti, 2000, trad. V.
Prager, C. Litman, Ţ. Goldstein.
Art. „Matthew” şi „Matthew, Gospel of”, în New Illustrated Bible Dictionary, Ronald
Youngblood (gen. ed.), Nashville, Tennessee, USA 1995.
Art. „Matthew “, în Spirit-Filled Life Bible, versiunea New King James, Jack W. Hayford
(gen. ed.), Thomas Nelson Publishers, Nashville, Tennessee, USA, 1991.
Art. „Matei”, în Biblia de studiu pentru o viaţă deplină, trad. D. Cornilescu. Donald C.
Stamps (ed. general), Life, Bucureşti, 1996, trad. A. Marinescu, A. Mihalea, R.
Mihăilescu.
CĂRŢI:
Barclay, Wm., The Gospel of Matthew, vol. I, The Saint Andrew Press, sixth impression,
Edinburgh, Scotland, 1965.
Davies, W.D., The Setting of the Sermon on the Mount.
Edersheim, Alfred, The Life and Times of Jesus the Messiah, Hendrickson Publishers,
eighth printing, 2004, USA.
Fărăgău, B., Evanghelia după Matei, LOGOS, Cluj-Napoca, 2001.
Hendriksen, Wm., The Gospel of Matthew, The Banner of Truth Trust, Edinburgh,
Scotland, 1976.
MacDonald, Wm., Comentar la Noul Testament, CLV, Bielefeld, Germania, 1998, trad.
D. Motz.
Maier, Gerhard, Evanghelia după Matei, Lumina lumii, Korntal, Germania, 2000.
Sanders, E. P., Judaism – Practice & Belief, 63 BCE – 66 CE, SCM Press London,
Trinity Press International Philadelphia, third impression, 1998.
Wiersbee, W., Fii loial – Matei, Agape, Făgăraş, 1997, trad. O. Cosma.
Willmington, Harold L., Willmington’s Complete Guide to Bible Knowledge, Tyndale
House Publishers, Wheaton, Illinois, USA, 1991.
174

175. DICŢIONARE:
Dicţionarul Biblic, red. general J. D. Douglas, Cartea Creştină, Oradea, 1995, trad. Liviu
Pup, John Tipei.
Vine, W.E., An Expository Dictionary of New Testament Words, Fleming H. Revell co.,
Old Tappan, New Jersey, USA, seventeenth impression, 1966.
SITOGRAFIE:
www.yashanet.com
www.kolumbus.fi/hjussila/rsla/messiah.html
www.familyrestorationmagazine.org
175