Lucrarea examinează conceptul de timp sacru în Biblie, concentrându-se pe mesianismul restaurator și relația dintre sacru și profan prin sărbători și calendare. Autorul abordează aspecte teologice legate de şabat, praznicele lui YHWH și evenimentul cristologic, subliniind importanța acestora în contextul religios și biblic. Volumul se structurează pe mai multe secțiuni, fiecare dedicată unor teme specifice, scopul fiind de a evidenția interconexiunile între religie, timp și tradiție.

1. COLECŢIA
„FUNDAMENTELE MESIANISMULUI RESTAURATOR”
TIMPUL SACRU
ÎN BIBLIE
De MESSIANIC RESTORER

2. Logo-ul de pe coperta I este „Leul mesianic”, simbol al lui Yeşua Mesia, adică
Isus Hristos, Leul din tribul lui Iuda (Genesa, 49:9; Apocalipsa, 5:5). Coroana semnifică
regalitatea sa, leul este nu numai unul dintre cele patru chipuri încărcate de semnificaţii şi
aluzii care apare în Ezechiel 1:10, Apocalipsa, 4:7, ci este decelabil şi în urma unei
analize a simbolismului celor patru Evanghelii, unde, în iudaica Evanghelie după Matei,
evreul Yeşua, Isus, este prezentat drept Rege al Israelului. În plus, în nenumărate culturi
leul este considerat un rege peste regnul său, „regele animalelor”.
Textul ebraic de pe coroană, Maşiaħ Naghid, este preluat din Daniel, 9:25 şi se
traduce prin Mesia-Prinţul.
2

3. Autorul lucrării de faţă adresează mulţumiri domnului Aurel Miclea jr. care a
executat această reprezentare.
CUPRINS:
CUVÂNT DE APRECIERE
PRECUVÂNTARE
SECŢIUNEA I: CONSIDERAŢII GENERALE
Capitolul I: ELEMENTELE SISTEMULUI ŞI CONFIGURAREA RELAŢIILOR
DINTRE ELE. PLANUL ŞI SCOPURILE VEŞNICE ALE LUI DUMNEZEU
I. ELEMENTELE SISTEMULUI ŞI CONFIGURAREA RELAŢIILOR DINTRE
ELE
II. PLANUL ŞI HOTĂRÂRILE VEŞNICE ALE LUI DUMNEZEU:
FUNDAMENTE BIBLICE
III. PLANUL ŞI HOTĂRÂRILE VEŞNICE ALE LUI DUMNEZEU: ADEVĂRURI
TEOLOGICE
IV. PLANUL ŞI HOTĂRÂRILE VEŞNICE ALE LUI DUMNEZEU: STUDIU DE
CAZ ASUPRA EPISTOLEI CĂTRE EFESENI, 1:3-12
V. PLANUL ŞI HOTĂRÂRILE VEŞNICE ALE LUI DUMNEZEU: TEMEIURI ŞI
ŢEL
Capitolul al II-lea: CONFLUENŢE ÎNTRE ASPECTUL FESTIV AL
RELIGIOZITĂŢII ŞI STRUCTURA SĂRBĂTORILOR
Capitolul al III-lea: ATOATEZIDITORUL ŞI TEMPLUL COSMIC
Capitolul al IV-lea: FUNCŢIILE LUMINĂTORILOR ŞI TIMPURILE SACRAL-
FESTIVE
I. TEXT SACRU: GENESA, 1:14-19
II. LUMINĂTORII INDICĂ „VREMURILE”
III. LUMINĂTORII INDICĂ ZILELE
Capitolul al V-lea: CONSIDERAŢII DESPRE CALENDARELE MESOPOTAMIENE
I. HEMEROLOGII ORIENTALE ŞI LITURGHII COSMICE
II. CALENDARE LUNARE, SOLARE ŞI LUNI-SOLARE
Capitolul al VI-lea: CICLURI DE ŞAPTE ZILE ÎN LITERATURA ORIENTULUI
APROPIAT ANTIC
SECŢIUNEA A II-A: ŞABATUL ÎN TANAĦ
(VECHIUL TESTAMENT)
Capitolul al VII-lea: ZIUA A ŞAPTEA ÎN CARTEA GENESA
Capitolul al VIII-lea: ŞABATUL ÎN CARTEA EXODUL
Capitolul al IX-lea: ŞABATUL ÎN CARTEA LEVITICUL
Capitolul al X-lea: ŞABATUL ÎN CARTEA NUMERI
Capitolul al XI-lea: ŞABATUL ÎN CARTEA DEUTERONOMUL
Capitolul al XII-lea: ŞABATUL ÎN CĂRŢILE II REGI ŞI II CRONICI
3

4. Capitolul al XIII-lea: ŞABATUL ÎN CARTEA PSALMI
Capitolul al XIV-lea: ŞABATUL ÎN CARTEA PROFETULUI AMOS
Capitolul al XV-lea: ŞABATUL ÎN CARTEA PROFETULUI OSEA
Capitolul al XVI-lea: ŞABATUL ÎN CARTEA PROFETULUI ISAIA
Capitolul al XVII-lea: ŞABATUL ÎN CĂRŢILE PROFETULUI IEREMIA
Capitolul al XVIII-lea: ŞABATUL ÎN CARTEA PROFETULUI EZECHIEL
Capitolul al XIX-lea: ŞABATUL ÎN CARTEA LUI NEEMIA
SECŢIUNEA A III-A: ŞABATUL ÎN NOUL
TESTAMENT
Capitolul al XX-lea: GENERALITĂŢI
Capitolul al XXI-lea: RAPORTAREA LUI YEŞUA MESIA LA ŞABAT
Capitolul al XXII-lea: ŞABATUL ÎN CARTEA FAPTELE APOSTOLILOR
Capitolul al XXIII-lea: ŞABATUL ÎN LITERATURA EPISTOLARĂ NEO-
TESTAMENTARĂ: CONSIDERAŢII HERMENEUTICE
Capitolul al XXIV-lea: ŞABATUL ŞI „TEOLOGIA UMBRELOR”
SECŢIUNEA A IV-A: ANTI-ŞABAT
Capitolul al XXV-lea: GENERALITĂŢI
Capitolul al XXVI-lea: ANTI-ŞABATUL ÎN NOUL TESTAMENT
ADDENDUM: DETURNAREA DUMNEZEIŞTII ZILE
DE ÎNCHINARE
CUVÂNT DE APRECIERE
4

5. Lucrarea de faţă nu este o „invenţie” teologică a autorului, ci o descoperire a
dragostei sale pentru adevăr, a unei lumini strălucitoare provenite din măreţia
Creatorului, lumini împotriva căreia s-au organizat în mod instituţionalizat teologi,
biserici şi concilii, angajaţi într-o aventură macabră şi inconştientă în încercarea de a o
înăbuşi şi distruge pentru totdeauna.
Dar eu Îi mulţumesc din inimă lui Adonai Elohim şi Yeşua prin Ruaħ ha-Qodeş
că baricada Adevărului nu a fost şi nici nu va putea fi distrusă de nişte ipocriţi care au
căutat să falsifice istoria iudeo-creştină a credinţei biblico-sabatariene.
În ceea ce te priveşte, războinicule, fii binecuvântat de Cel Preaînalt, iar acest
studiu îţi va duce numele înaintea Celui pe care nu ai încetat a-L iubi!
Succes pe calea credinţei şi multă consideraţie!
Cu respect,
Pastor Daniel Feurdean.
PRECUVÂNTARE
Fiecare dintre religiile majore ale lumii caută să înţeleagă sacrul, iar aşa-numitele
„religii ale Cărţii” sau religiile abrahamice – iudaismul, creştinismul, respectiv
islamismul – încearcă să înţeleagă chiar o Divinitate personală. De asemenea, fiecare
dintre religiile majore ale lumii caută să înţeleagă Universul, natura, omul, rostul şi
destinul acestuia. În consecinţă, fiecare dintre ele oferă un Weltanschauung, o concepţie
despre lume şi viaţă, mai mult sau mai puţin coerentă şi sistematizată. Religiile care se
respectă nu încearcă să facă numai aceasta, ci chiar mai mult: dacă în concepţia lor există
convingerea că lumea şi-a pierdut armonia, că există un dezechilibru cosmic, ele, de
asemenea, încearcă să recâştige armonia pierdută, să recucerească spaţiul şi timpul şi să
le organizeze, să le ordoneze.
Pentru a organiza lumea şi a o face inteligibilă, religiile care se respectă nu doar
în-temeiază, adică dau temei unor sisteme de concepţii şi de acte sacre, de rituri şi
ritualuri, ci ele instituie şi un calendar; timpul, acest cal nărăvaş, nu mai poate să se
cabreze când vrea el, ci i se pune zăbală şi este strunit încotro vor sacerdoţii, fie că ei îşi
5

6. reprezintă timpul ca fiind ciclic, fie liniar, fie ca un havuz, fie un hibrid între acestea, fie
în orice alt mod. Iar când sacerdoţii elaborează un calendar, el trebuie obligatoriu să
conţină şi popasuri temporale, sărbători, fieste sau altele. Timpul, domesticit în cele din
urmă, „constrâns” de calendar, se supune regulilor hotărâte de oameni.
Această lucrare doreşte să examineze timpul sacru tratat în Tanaħ1
, Biblia ebraică,
precum şi în Noul Testament2
. Prin obiectul cercetării sale, se poate spune că această carte
este rezultatul unui studiu biblic tematic, înscriindu-se, de asemenea, în sfera
profetologiei şi a teologiei simbolice.
Iată structura acestei cărţi. În volumul I vom plasa tema studiului nostru în cadrul
larg al religiologiei şi vom emite câteva consideraţii provenite din ştiinţa religiei: printre
altele, vom acorda o atenţie specială sacrului, religiozităţii şi aspectului festiv al
sacrului înzidite în om, precum şi structurii sărbătorilor.
Apoi vom trata despre Elohim, Dumnezeul-Creator, precum şi despre Templul
cosmic şi „preoţia” astrală şi umană.
Un alt element discutat în acest volum va fi şabatul zilei a şaptea a săptămânii, un
praznic ciclic, săptămânal, o sărbătoare unică în felul său. Datorită dimensiunilor sale
considerabile, va fi ultimul element discutat în acest volum.
Volumul al II-lea va examina Praznicele lui YHWH şi aşa-numitul „Eveniment
cristic”. Prin „eveniment cristic” înţelegem înomenirea Fiului lui Dumnezeu şi naşterea
omenească a lui Iisus Mesia, Yeşua ha-Maşiyaħ, viaţa şi slujba Lui, patimile Sale,
moartea şi îngroparea Sa, învierea Lui şi Înălţarea la Ceruri. În mod obişnuit, în cadrul
acestui eveniment de natură cristologică nu se adaugă şi pogorârea Duhului Sfânt, fapt
care ţine de doctrina pneumatologiei, dar, pentru o mai bună comprehensiune a studiului
de faţă, vom include şi acest lucru.
Să clarificăm şi semnificaţia sintagmei „Praznicele lui YHWH”, expresie cu care
publicul cititor european este foarte puţin familiarizat.
Biblia vorbeşte atât despre veşnicie, cât şi despre timp. În mod ciclic, veşnicia se
pogora în scurgerea vremurilor, iar modul în care timpul sacru pătrundea în durata
profană era prin intermediul sărbătorii şabatului săptămânal şi a praznicelor lui
YHWH3
. Aceste praznice erau următoarele:
• Festivitatea lunară a lunii noi;
• Praznicele anuale: Paştele; Sărbătoarea Azimilor; Sărbătoarea
Săptămânilor; Sărbătoarea Trâmbiţelor; Ziua Ispăşirii; Sărbătoarea
Corturilor;
• Praznicele repetate la şapte ani şi la şapte ori şapte ani: anul şabatic4
şi anul
jubiliar.
1
Tanaħ (ebr.): acronim pentru Torah (Legea), Nevi’im (Profeţii), şi K(e)tuvim (Scrierile), ceea ce creştinii
denumesc, incorect, Vechiul Testament.
2
În cazul discuţiei despre Şabat, vom prelungi analiza până în primele veacuri ale erei noastre, examinând
modurile în care închinarea din această zi a fost deturnată în închinarea în ziua întâi a săptămânii.
3
Traducerea Bibliei de către Dumitru Cornilescu, 1924, vorbeşte despre aceste zile festive în mod
inconsecvent, traducându-le fie „Sărbătorile Domnului”, fie „praznice”. În această lucrare noi vom folosi
îndeosebi termenul „praznic”, cu înţelesul de „timp stabilit, sacral-festiv”, şi nu „sărbătoare”, prin care
imensa majoritate a oamenilor înţelege „pretext pentru chefuri”.
4
Următorul an şabatic este între 25 septembrie 2014 şi 13 septembrie 2015.
6

7. Prin aceste sărbători sfinte, ciclice, cerurile nu doar descindeau pe Pământ, dar
ele se şi deschideau ca o spirală ascendentă, o scară prin care omului i se îngăduia să
urce spre Ceruri.
Trebuie să subliniem faptul că toate aceste evenimente aveau loc în timpuri
prestabilite de Dumnezeu, nu în momente aleatorii.
Apelând la metoda cunoaşterii prin contrast, vom pune şi noi soroacele
prestabilite (fie-ne îngăduit acest pleonasm...) de Dumnezeu în contrast cu zăpăceala
omenească, evocând unul dintre multele momente amuzante din celebra carte Peripeţiile
bravului soldat Švejk: în plin şi crâncen război mondial, eroul principal îşi dă o întâlnire
cu un prieten la un anume restaurant „joi, la ora 18, după război, la U’Kalicha”. Este ca şi
cum eroul ar zice, „eh, ce mare scofală şi războiul ăsta mondial, e doar un fleac, va trece
şi el, lucrul fundamental este că joi, după ce se termină războiul, ne vedem la cârciumă”.
Războiul, o catastrofă de proporţii mondiale, este minimalizat şi trecut pe planul secund,
importantă este întâlnirea de la o anume crâşmă (adresă fixă), într-o zi de joi (timp mobil,
repetabil).
În Providenţa divină, însă, lucrurile nu se desfăşoară absolut deloc aleatoriu:
29
Oare nu se vând două vrăbii pe un assarion5
? Totuşi, nici una din ele nu cade pe pământ
fără voia Tatălui vostru.
30
Cât despre voi, până şi perii din cap, toţi vă sunt număraţi.
31
Deci să nu vă temeţi; voi sunteţi mai valoroşi decât multe vrăbii.
Evanghelia după Matei, 10:29-31.6
Aceste versete dezvăluie faptul că fiecare acţiune, chiar şi una care, aparent, e un
fleac, căderea unei vrăbii sau a unui fir de păr, este cunoscută de Tatăl şi pregătită în mod
suveran în Providenţa Sa. Dumnezeu nu a lăsat nimic la voia întâmplării, El este un
planificator deosebit de minuţios. Sfânta Scriptură contestă vehement noţiuni de genul
sorţii, al destinului, ursitei, norocului, accidentului, întâmplării, fatalităţii. Cum ziceau
rabini de binecuvântată memorie: „Cuvântul «coincidenţă» nu este un cuvânt koşer.”
Aşadar, în volumul al II-lea vom examina Praznicele ciclice ale lui YHWH,
festivităţile lunare, anuale, cele care aveau loc o dată la şapte şi la patruzeci şi nouă de
ani şi le vom pune în relaţie cu timpul liniar al „evenimentului cristic” în care Mesia şi
Duhul Sfânt au acţionat în istorie în moduri unice şi irepetabile.
Volumul al III-lea va aborda câteva profeţii care ţin de eshaton, analizând „ziua
DOMNULUI”, în ceea ce priveşte înţelesul său pentru profeţii care proclamau această zi,
atunci şi acolo, precum şi semnificaţiile expresiei pentru noi, cei de acum şi de aici, peste
care stă să se prăvălească Necazul cel Mare, după care vom păşi într-un nou veac,
care prezintă un Rege, o structură, o legislaţie, o guvernanţă şi un modus vivendi absolut
unic în istorie.
Vom vedea împreună ce semnifică următoarele expresii profetice:
1. „ziua (aceea)”7
;
2. „ziua lui YHWH”8
;
5
Un assarion era 1/10 de drahmă.
6
http://www.bibleserver.com/text/NTR/Matei10. Dacă nu este specificat altfel, versiunea Bibliei folosită în
această lucrare este Noua Traducere Română (NTR), postată pe http://www.bibleserver.com/text/NTR
7
Ioel, 2:29; Is. 61:2b; 63:4; I Cor. 3:13; II Tim. 4:8; Evr. 10:25.
7

8. 3. „ziua lui Elohim”9
;
4. „zilele din urmă”10
;
5. „ziua judecăţii”11
;
6. „ziua lui Mesia Yeşua”12
.
Pentru cititorii interesaţi de literatură suplimentară privitoare la calendarele
mesopotamiene am în pregătire un studiu în care vom acorda o secţiune specială atât
praznicelor fixe (Anul Nou, de exemplu) cât şi celor variabile, fie ele dedicate zeilor13
, fie
ele legate de fapte ocazionale, cum ar fi înscăunarea unor regi, celebrarea unei victorii
etc.
Iar acum, cititorule, îţi fac invitaţia de a te alătura caravanei mele în drumeţia ce
ne îmbie s-o pornim. Odată ajunşi la capăt, ne vom uita în urmă şi vom vedea pagubele
serioase pe care le-am fi putut avea dacă ne-am fi rătăcit în istoria Praznicelor şi am fi
confundat adevărata potecă divină cu bulevardul larg al sărbătorilor stabilite de oameni.
Însă, mai mult, vom vedea şi câştigurile duhovniceşti şi intelectuale dobândite pe
parcursul studierii temei de faţă.
Deci, să purcedem la drum!
SECŢIUNEA ÎNTÂI
CONSIDERAŢII GENERALE
Capitolul I
ELEMENTELE SISTEMULUI ŞI
CONFIGURAREA RELAŢIILOR DINTRE ELE.
PLANUL ŞI SCOPURILE VEŞNICE
ALE LUI DUMNEZEU
8
Obadia, 15; Ioel, 1:15; 2:1,11,31; Am. 5:18,20; Is. 13:6,9; Ţef. 1:7,14; Ier. 46:10; Ez. 30:3; Mal. 3:2; 4:1-
5; Fap. 2:20; I Tes. 5:2; II Tes. 2:2; II Pet. 3; Apoc. 1:10; 16:14.
9
II Pet. 3:12.
10
Gen. 49:1; Num. 24:14; Deut. 4:30; 31:29; Os. 3:5; Mica, 4:1; Ier. 23:20; 30:24; 48:47; 49:39; Ez. 38:16;
Dan. 2:28; 10:14; Fap. 2:17; II Tim. 3:1; Iac. 5:3; II Pet. 3:3; Evr. 1:2 etc.
11
Mat. 10:15; Fap. 17:31; Apoc. 6:17; 16:14.
12
I Cor. 5:5; II Cor. 1:14.
13
Praznicele dedicate zeilor vizau zeii-patroni de hramul cărora aparţinea o cetate sau alta, căsătoriile
zeilor, biruinţele lor asupra demonilor, ridicarea statuilor închinate lor, dedicarea templelor etc.
8

9. I. ELEMENTELE SISTEMULUI ŞI CONFIGURAREA RELAŢIILOR
DINTRE ELE
Deschidem acest studiu prezentând elementele sistemului care urmează să fie
abordat în cartea de faţă. Elementele sunt următoarele:
 Dumnezeu;
 Aştrii;
 Omul.
Relaţiile care se stabilesc între aceste elemente sunt următoarele:
• Dumnezeu gândeşte şi elaborează un plan al Creaţiei;
• Dumnezeu creează, iar în cadrul Creaţiei sunt incluşi şi aştrii;
• Unul dintre scopurile şi funcţiile menite aştrilor este stabilirea calendarului
liturgic;
• În Creaţie este plămădit şi omul, în care sunt înzidite câteva componente
esenţiale: sacrul sau trebuinţa omului de a se închina Dumnezeului său;
sacrul zămisleşte spiritul festiv sau trebuinţa celebrării; spiritul comunitar
sau trebuinţa relaţiilor interpersonale; trebuinţa siguranţei liturgice, adică
necesitatea omului de a se închina lui Dumnezeu într-un cadru spaţial şi
temporal fix şi prestabilit; cadrul respectiv operează o diferenţiere între
certitudine, pe de-o parte, şi confuzie şi haos, pe de altă parte, izgonind
profanul, întronând sacrul şi conferind omului bucuria certitudinii şi a
siguranţei.
Acum, după ce am stabilit relaţiile care se configurează între elementele
sistemului pe care-l vom investiga, trecem la discuţia despre Dumnezeu şi planul Său.
II. PLANUL ŞI HOTĂRÂRILE VEŞNICE ALE LUI DUMNEZEU:
FUNDAMENTE BIBLICE
În celebra sa carte Omul şi sacrul, filosoful Roger Caillois surghiuneşte într-o
sărmană notă de subsol un adevăr absolut fundamental:
...Teoria sărbătorii...ar trebui îndeosebi articulată unei teorii a sacrificiului. Într-adevăr,
acesta pare un fel de conţinut privilegiat al sărbătorii. El este aidoma mişcării interioare
pe care o rezumă sau îi dă sens. Amândouă se înfăţişează în acelaşi raport ca sufletul şi
trupul... Dialectica sărbătorii o dublează şi o reproduce pe aceea a sacrificiului.14
Filosoful francez proclama un adevăr intuit şi propovăduit de marile religii: lumea
poate beneficia de odihnă, de abundenţă şi de sărbătoare numai graţie unui sacrificiu
14
Roger Caillois, Omul şi sacrul, Editura Nemira, Bucureşti, ed. a doua revizuită, 2006, trad. Dan Petrescu,
p. 115.
9

10. primordial, săvârşit înainte de întemeierea lumii15
. Jertfa Zeului, odihna lumii şi
praznicele omeneşti merg mână în mână.
La fel stau lucrurile şi în Sfintele Scripturi dar convingerea noastră este că, din
păcate16
, acesta subiect se discută mult prea rar: în „veşnicia trecută” a avut loc jertfa
Zeului. Ea era o jertfă despre care, fiind plănuită de Cel în care toate promisiunile sunt
„Da” şi „Amen”, a avut loc în mod potenţial, în planul veşnic şi virtual al lui Dumnezeu,
şi urma să se concretizeze în timpul istoric şi să se materializeze în spaţiul perceptibil, pe
Golgota. Chiar mai mult, în ceea ce priveşte tema studiului nostru, facem o primă
declaraţie categoric: numai pe baza jertfei de Sine dumnezeieşti primordiale, plănuită
în „veşnicia trecută”, urma universul să experimenteze odihna şi urma omul să se
bucure de răgazul, tihna şi îndestularea praznicelor.
Întrucât a face afirmaţii este uşor, ne revine responsabilitatea de a demonstra
biblic şi teologic declaraţia de mai sus. Pentru a fundamenta pledoaria noastră, transcriem
câteva pasaje din Sfintele Scripturi:
4 Cine a făcut şi a împlinit aceasta, chemând, de la început, generaţie după generaţie? Eu,
DOMNUL, am fost cu cei dintâi şi tot Eu voi fi şi cu cei de pe urmă.
Isaia, 41:4.
9 Iată! Lucrurile spuse mai dinainte s-au împlinit şi acum vestesc altele noi; înainte să se
împlinească vi le fac cunoscute.
Isaia, 42:9.
9 Să se adune toate neamurile şi să se strângă popoarele! Care dintre ele17
a vestit aceasta
şi care dintre ele ne-au prezis lucrurile care s-au întâmplat? Să-şi aducă martori care să
dovedească că au dreptate, astfel ca ceilalţi să audă şi să poată zice: «Da! Este adevărat!»
10 «Voi sunteţi martorii Mei, zice DOMNUL, voi şi Robul Meu pe Care L-am ales, ca să
cunoaşteţi, să Mă credeţi, şi să înţelegeţi că Eu sunt. Înaintea Mea nu a fost modelat nici
un Dumnezeu şi nici după Mine nu va fi.
11 Eu, Eu sunt DOMNUL şi în afară de Mine nu este alt Mântuitor.
12 Eu am vestit, am mântuit şi am proclamat şi nu sunt străin între voi. Voi Îmi sunteţi
martori, zice DOMNUL, că Eu sunt Dumnezeu.
13 Da, din zilele străvechi Eu sunt. Nimeni nu poate izbăvi din mâna Mea! Când Eu
lucrez, cine se poate împotrivi?»
Isaia, 43:9-13.
6 Aşa vorbeşte DOMNUL, Împăratul lui Israel şi Răscumpărătorul său, DOMNUL
Oştirilor: «Eu sunt Cel dintâi şi Cel de pe urmă, iar în afară de Mine nu există alt
Dumnezeu.
7 Cine este ca Mine? Să proclame, să vestească şi să înfăţişeze înaintea Mea ce s-a
petrecut în vechime, de când Mi-am întemeiat poporul? Ce urmează să se mai întâmple?
Să ne prezică ce se va întâmpla!
8 Nu vă temeţi, nu vă înspăimântaţi! Oare nu v-am vestit şi prezis aceste lucruri în trecut?
Voi sunteţi martorii Mei! Există vreun alt Dumnezeu în afară de Mine? Nu există o altă
Stâncă! Eu nu cunosc vreuna.»
15
Sau cel puţin in illo tempore, după cum arată Mircea Eliade în operele sale.
16
Când scriem „din păcate”, exact aceasta intenţionăm să spunem: din păcate, adică din cauza limitărilor şi
a mărginirilor pe care Căderea în păcat din Genesa, capitolul 3, le-a pricinuit minţii şi sufletului omenesc.
17
43:9 Sau: ei, cu referire la idolii naţiunilor. N. tr.
10

11. Isaia, 44:6-8.
21 Vorbiţi! Prezentaţi-vă cauza! Lăsaţi-i să se sfătuiască împreună! Cine a prevestit
aceasta cu multă vreme în urmă? Cine a vestit-o în trecut? Oare nu Eu, DOMNUL? Nu
există alt Dumnezeu în afară de Mine, Dumnezeu drept şi Mântuitor; nu este altul în afară
de Mine!
Isaia, 45:21.
9 Amintiţi-vă lucrurile de la început, acelea din vechime, căci Eu sunt Dumnezeu, nu este
altul! Eu sunt Dumnezeu, nu este altul ca Mine!
10 Eu fac cunoscut mai dinainte sfârşitul şi, din vremuri străvechi, descopăr lucrurile care
încă nu s-au întâmplat, zicând: „Planul Meu rămâne să se împlinească; voi face tot ceea
ce doresc!”
11 Eu chem de la răsărit o pasăre de pradă şi, dintr-o ţară îndepărtată, aduc omul care Îmi
va împlini planul. Ce am spus voi duce la îndeplinire şi ce am plănuit voi face.
Isaia, 46:9-11.
3 Lucrurile de dinainte le-am prevestit demult, gura Mea le-a vestit, Eu le-am făcut
cunoscute; apoi, dintr-odată, am lucrat, iar ele s-au împlinit.
Isaia, 48:3.
18 pentru că ştiţi că nu cu lucruri pieritoare – argint sau aur – aţi fost răscumpăraţi din
felul vostru de viaţă fără rost, moştenit de la strămoşii voştri,
19 ci cu sângele preţios al lui Cristos18
, ca al unui miel fără meteahnă şi fără pată.
20 El a fost ales19
înainte de întemeierea lumii, dar a fost arătat la sfârşitul vremurilor,
pentru voi.
I Petru, 1:18-2020
.
8 Toţi locuitorii pământului i se vor închina, şi anume aceia ale căror nume nu au fost
scrise de la întemeierea lumii în Cartea Vieţii Mielului, Care a fost înjunghiat21
.
Apocalipsa, 13:822
.
20 Dumnezeul păcii, Care L-a adus înapoi dintre cei morţi pe Domnul nostru Isus, marele
Păstor23
al oilor, prin sângele legământului veşnic,
21 să vă echipeze cu orice lucru bun, pentru a-I face voia, lucrând între noi ceea ce este
plăcut înaintea Lui, prin Isus Cristos, Căruia I se cuvine slava în vecii vecilor! Amin.
Epistola către evrei, 13:20,21.
18
1:19 Sau: Mesia; atât Cristos (greacă), cât şi Mesia (ebraică şi aramaică) înseamnă Cel care este uns;
peste tot în carte. N. tr.
19
1:20 Sau: cunoscut. N. tr.
20
Subl. ns.
21
13:8 Sau: ale căror nume nu au fost scrise în Cartea Vieţii Mielului, Care a fost înjunghiat de la
întemeierea lumii. N. tr.
22
Subl. ns.
23
13:28 Conceptul de păstor trebuie înţeles aici în contextul său vechi-testamental: Dumnezeu Însuşi este
Păstorul lui Israel (Ps. 80:1; Is. 40:10-11; Eze. 34:11-16); Dumnezeu a dat turma în grija conducătorilor,
păstorii lui Israel, care însă nu au avut grijă de ea (Is. 56:9-12; Eze 34); Dumnezeu Îl va trimite pe
adevăratul Păstor, pe Mesia, pentru a avea grijă de oi (Eze. 34:23). N. tr.
11

12. III. PLANUL ŞI HOTĂRÂRILE VEŞNICE ALE LUI DUMNEZEU:
ADEVĂRURI TEOLOGICE
Declaraţia categorică a tuturor scriitorilor sfinţi menţionaţi mai sus, Isaia, Petru,
Ioan şi autorul Epistolei către evrei, este regăsită în teologie ca doctrina despre Hotărârile
sau Decretele lui Dumnezeu. Să vedem ce înseamnă aceasta.
De la un capăt al celălalt al lor, Sfintele Scripturi declară suveranitatea lui
Dumnezeu: El este Acela care lucrează toate după buna plăcere sau după sfatul voii Sale,
după cum scrie apostolul în Epistola către efeseni, 1:11. Dumnezeu este Acela care,
înainte de întemeierea lumii, în mod suveran şi potrivit bunei Sale plăceri, a hotărât un
plan veşnic24
. El este Acela care, în mod progresiv, a vestit omenirii despre acesta şi l-a şi
realizat25
conform voii Sale26
, spre slava Sa. Toate lucrurile care se întâmplă sunt hotărâte
din veşnicie şi fac voia Lui în întreaga Sa creaţie, atât cea naturală, cât şi cea spirituală,
potrivit planului Lui prestabilit27
.
Iată ce scrie Louis Berkhof despre această doctrină:
Dintre lucrările pur imanente ale lui Dumnezeu (opera ad intra) trebuie să deosebim cele
care vizează direct creaturile lui Dumnezeu (opera ad extra). Unii teologi, pentru a evita
înţelegerea eronată, preferă să vorbească despre opera immanentia şi opera exeuntia,
subdivizând prima în două clase, opera immanentia per se, care sunt opera personalia
(generarea, filiaţia şi spiraţia) şi opera immanentia donec exeunt, care sunt opera
essentialia, adică lucrările Triunului Dumnezeu, diferite de lucrările oricărei Persoane a
Dumnezeirii, care sunt imanente în Dumnezeu până când sunt realizate în lucrările
creaţiei, providenţei şi răscumpărării. Hotărârile divine constituie această clasă de lucrări
divine. Ele nu sunt descrise în rezumat în Scriptură, ci sunt expuse în realizarea lor
istorică28
.
Modul în care Wayne Grudem tratează această doctrină este următorul:
Hotărârile lui Dumnezeu reprezintă planurile Sale eterne prin care, înainte de crearea
lumii, El a determinat tot ce se întâmplă în univers. Doctrina aceasta se aseamănă cu
doctrina suveranităţii, însă în acest loc ne gândim la deciziile luate de Dumnezeu înainte
ca lumea să fi fost creată, şi nu la acţiunile Sale suverane în timp. Acţiunile Sale
suverane reprezintă punerea în aplicare a hotărârilor eterne luate cu mult timp în urmă.
(…) Este potrivit să concluzionăm (…) că tot ce face Dumnezeu a fost planificat înainte
de crearea lumii – de fapt, lucrurile acestea au făcut parte dintr-un plan etern al Lui.
Scopul evidenţierii hotărârilor lui Dumnezeu este Acela de a ne ajuta să ne dăm seama că
24
Dan. 4:25,34,35.
25
Această afirmaţie consolidează rostirea lui John H. Walton care scrie că în viziunea modernă asupra
lumii, funcţia este o consecinţă a structurii, pe când în viziunea antică asupra lumii funcţia era o consecinţă
a scopului. John H. Walton, „Creation”, în Dictionary of the Old Testament: Pentateuch, T. Desmond
Alexander & David W. Baker (eds.), InterVarsity Press, Downers Grove, Illinois, USA şi Leicester,
England, 2003, p. 164.
26
În teologie, studierea legămintelor – mai ales a legământului veşnic (Evr. 13:20) sau al răscumpărării –
aduce lumină asupra acestui subiect de o importanţă deosebită.
27
Louis Berkhof, Systematic Theology, The Banner of Truth Trust, Carlisle, Pennsylvania, USA, 1988, p.
100.
28
Ibidem, p. 101.
12

13. El nu face planuri în mod instantaneu, pe măsură ce se desfăşoară lucrurile. El cunoaşte
sfârşitul încă de la început şi îşi va realiza toate scopurile Sale29
.
Una dintre consecinţele acestei afirmaţii categorice că Dumnezeu nu face planuri
în mod instantaneu, pe măsură ce se desfăşoară lucrurile sau, aşa cum cânta Psalmistul,
„Sfaturile Domnului dăinuiesc pe vecie şi planurile inimii Lui din neam în neam”30
,
atunci înseamnă că hotărârile Lui cuprind toate lucrurile care se întâmplă31
. Henry
Clarence Thiessen, scriind despre aceste hotărâri ale lui Dumnezeu, explică:
Ele includ tot trecutul, prezentul şi viitorul; ele cuprind lucrurile pe care El le aduce în
mod eficace la îndeplinire, cât şi lucrurile pe care El numai le permite (Is. 46:10 şi urm.).
„Cu alte cuvinte, cu infinita Sa putere şi cu infinita sa înţelepciune, din veşnicia trecută,
Dumnezeu a decis şi a ales şi a hotărât cursul tuturor evenimentelor fără excepţie pentru
toată eternitatea care urmează.”32
În măreţul plan al transcendentului Dumnezeu toate lucrurile erau hotărâte înainte
de întemeierea lumii: în plan erau incluse multe faze şi operaţii: creaţia universului şi a
omului; intrarea păcatului în lume şi sfâşierea purităţii Creaţiunii; căderea omului în
păcat, răscumpărarea oamenilor prin jertfa preţioasă a lui Mesia, revelat şi înjunghiat la
sfârşitul vremurilor; tikun ha-olam – cum ar spune evreii – adică restaurarea universului
sau mântuirea cosmică, evenimentul în care, în Hristos, vor fi recapitulate toate lucrurile;
precum şi rolul jucat de fiecare dintre Ipostasurile Trinităţii în toate acestea.
În ceea ce priveşte studiul nostru, vom vedea mai jos că prin evenimentul căderii
omului în păcat Dumnezeu nu a fost luat prin surprindere şi, strâmtorat de situaţie, ar fi
alcătuit un plan B, secund, care includea stabilirea Praznicelor care schiţează mântuirea
cosmică, ci, înainte de a exista problema (în speţă, Căderea în păcat), în mod suveran,
Dumnezeu deja făurise rezolvarea ei: în veşnicia trecută, Fiul lui Dumnezeu acceptase
deja să Se înomenească33
şi să devină Mântuitorul. În deliberarea care a avut loc în
veşnicia trecută, Mesia, Acela care urma să odihnească Duhul lui YHWH34
, acceptase ca
prin muncile sufletului Său să pună pe mulţi oameni într-o stare după voia lui Dumnezeu
şi să ia asupra Lui povara nelegiuirilor lor35
. El acceptase să Se înomenească, să adauge
omenitate la dumnezeirea Sa36
şi să ispăşească păcatul prin Persoana şi jertfa Lui37
. Şi
întrucât înainte de a exista problema – Căderea în păcat – Dumnezeu făurise deja soluţia,
29
Wayne Grudem, Teologie sistematică, Editura Făclia şi Editura Universităţii Emanuel, Oradea, 2004,
trad. D. Moga, p. 353.
30
Ps. 33:11, trad. D. Cornilescu, 1924.
31
A se vedea elocventele versete din Fapte, 2:23; 15:17b,18 etc.
32
Henry Clarence Thiessen, Prelegeri de teologie sistematică, publicat de Societatea Misionară Română, p.
116. Nu sunt precizate locul şi anul apariţiei, nici numele traducătorului. Cu privire la caracterul
neschimbător sau imuabilitatea lui Dumnezeu, a se vedea Mal. 3:6; Iac. 1:17; Evr. 13:8.
33
Psalmul 40:6-8: „Tu nu doreşti nici jertfă, nici dar de mâncare, ci mi-ai străpuns urechile; nu ceri nici
ardere de tot, nici jertfă de ispăşire. Atunci am zis: "Iată-Mă că vin! - în sulul cărţii este scris despre Mine -
vreau să fac voia Ta, Dumnezeule! Şi Legea Ta este în fundul inimii Mele. "”
34
A se vedea Is. 11:2: „Duhul lui YHWH Se va odihni peste El, duh de înţelepciune şi de pricepere, duh de
sfat şi de tărie, duh de cunoştinţă şi de frică de YHWH”.
35
Isaia 53:11.
36
A se vedea Io. 1:1-14; Col. 1:15-20; Fil. 2:5-11; Evr. 1:1-3.
37
Io. 1:29,36, etc. Aceia care cred că Dumnezeu ar fi fost luat prin surprindere sau a mai făcut un plan după
ce l-a elaborat pe primul îşi demască o viziune foarte limitată, nedemnă de Dumnezeu.
13

14. atunci, în consecinţă, Dumnezeu Se putea odihni şi putea să Se bucure, să sărbătorească.
Mai mult decât atât, creând lumea şi susţinând-o laolaltă, El i-a împărtăşit acesteia
sentimentele Sale de odihnă, de bucurie şi numai cel care a acceptat planul lui
Dumnezeu, adică munca sufletului lui Mesia, găseşte odihna sufletului propriu38
şi se
poate bucura nu sărbătorile oamenilor păcătoşi, ci de răgazul, tihna şi îndestularea
Praznicelor DOMNULUI Preasfânt. Odihna este o Persoană – Mesia – iar Praznicele
arată munca Sa jertfitoare şi răscumpărătoare.
Să prezentăm mai pe larg aceste declaraţii.
IV. PLANUL ŞI HOTĂRÂRILE VEŞNICE ALE LUI DUMNEZEU: STUDIU
DE CAZ ASUPRA EPISTOLEI CĂTRE EFESENI, 1:3-12.
Pentru a demonstra declaraţiile de mai sus, vom lua ca studiu de caz un pasaj
deosebit de grăitor, scris prin Duhul Sfânt de apostolul Pavel:
3 Binecuvântat să fie Dumnezeu şi Tatăl Domnului nostru Isus Cristos, Care ne-a
binecuvântat cu orice fel de binecuvântare duhovnicească în locurile cereşti, în Cristos!
4 În El, Dumnezeu ne-a ales înainte de întemeierea lumii, ca să fim sfinţi şi fără pată
înaintea Lui. În dragoste,
5 El39
ne-a predestinat pentru înfiere prin Isus Cristos, după buna plăcere a voii Sale,
6 spre lauda harului Său slăvit, pe care ni l-a arătat cu bunătate în Preaiubitul Lui.
7 În El avem răscumpărarea, prin sângele Lui, iertarea păcatelor, după bogăţia harului
Său,
8 pe care l-a revărsat peste noi cu toată înţelepciunea şi priceperea.
9 El40
a binevoit să ne descopere taina voii Sale, potrivit cu ceea ce plănuise în El
Însuşi, după buna Lui plăcere,
10 ca s-o ducă la îndeplinire la împlinirea vremurilor, şi anume să le aducă pe toate
împreună, în Cristos: cele din cer şi cele de pe pământ.
11 În El am fost şi aleşi41
, fiind rânduiţi mai dinainte după planul Celui Care le face
pe toate după scopul voii Sale,
12 pentru ca noi, cei care am nădăjduit primii în Cristos, să slujim de laudă slavei Lui.
Epistola către efeseni, 1:3-1242
.
Dezghiocând acest pasaj inspirat, reţinem următoarele aspecte generale:
38
Is. 53:11; Mat. 11:28,29.
39
1:5 Adopţia (înfierea) era un act juridic, cunoscut cititorilor din cultura greco-romană, prin care un tată ia
sub autoritatea sa paternă un fiu sau o fiică dintr-o altă familie; cel adoptat primeşte acelaşi statut şi aceleaşi
drepturi ca cele ale unui fiu născut în acea familie: ia numele noului părinte, devine moştenitorul lui,
rămânând unit cu vechea sa familie numai prin legături de sânge. N. tr.
40
1:8-9 Sau: peste noi. Cu toată înţelepciunea şi priceperea, 9 El. N. tr.
41
1:11 Lit.: am fost traşi la sorţi, am fost făcuţi moştenire; unele traduceri redau: am fost făcuţi moştenitori.
N. tr.
42
Subl. ns.
14

15. a. În urma unei deliberări sau a unei sfătuiri care a avut loc în Sine Însuşi43
,
Dumnezeu a întocmit un plan (v. 11) despre care Epistola către efeseni,
3:11, spune că este veşnic;
b. Pe baza voinţei Sale tainice (v. 9), Dumnezeu urma să realizeze acest plan
într-un anumit timp: la împlinirea vremurilor (v. 10);
c. Acest plan era unirea tuturor lucrurilor din ceruri şi de pe pământ (Ef.
1:9,10);
d. În vederea unirii tuturor lucrurilor din Ceruri şi de pe Pământ (v. 10),
Dumnezeu a luat anumite hotărâri şi a realizat anumite acţiuni: a
binecuvântat (v. 3); a ales (v. 4), a predestinat în vederea adopţiei (v. 5), a
arătat har (v. 6), a răscumpărat, iertând păcate (v. 7), a revărsat har (vs. 7b,
8a), a binevoit să reveleze voinţa divină tainică44
a planului alcătuit în Sine
Însuşi (v. 9);
e. Hotărârile luate în planul tainic al lui Dumnezeu au un mediu de împlinire:
în Hristos (vs. 4,10)45
; aşadar, cele din ceruri şi de pe Pământ se vor
„recapitula” în Hristos;
f. Timpul realizării hotărârilor: împlinirea vremurilor (v. 10).
Acum, pasajul din Epistola către efeseni prezentat mai sus este scris de apostol
pentru a pregăti o discuţie amplă despre doctrinele precunoaşterii, alegerii, predestinării,
mântuirii46
etc. dar, cu toate acestea, coordonatele sale fundamentale rămân, iar dacă la
ele adăugăm versete de genul celor din 3:11 şi Epistola către romani, 8:28 şi din alte
pasaje, putem deduce că acest măreţ plan este unic, fiind un sistem gigantic, unic, unitar,
coerent, raţional, integrator, elaborat prin hotărâri eterne47
, care se înfăptuiesc în timp în
serii succesive48
.
V. PLANUL ŞI HOTĂRÂRILE VEŞNICE ALE LUI DUMNEZEU:
TEMEIURI ŞI ŢEL
În expunerea despre planul lui Dumnezeu, Henry Clarence Thiessen tratează
despre temeiurile hotărârilor lui Dumnezeu observând că, în elaborarea acestora,
Dumnezeu a fost perfect liber, voluntar şi nu a acţionat constrâns sau din necesitate:
Mai mult, decretele nu se datorează unui singur capriciu sau unei voinţe arbitrare.
Dumnezeu nu acţionează pe baza unui simplu impuls emoţional; întotdeauna el
acţionează raţional. S-ar putea ca El să nu ne dezvăluie întotdeauna motivele pentru care
a decretat un anumit lucru şi nu altul, dar noi suntem asiguraţi ca întotdeauna există nişte
43
Probabil între Ipostasurile Trinităţii; textul sacru nu explicitează, iar noi nu avem dreptul de a citi în el
ceea ce nu este prezent acolo.
44
A se vedea şi Ef. 3:9, precum şi Rom. 16:26.
45
A se vedea şi Ef. 3:11.
46
Scriptura arată că precunoaşterea, alegerea, chemarea şi planul predestinării au avut loc atât înainte de
întemeierea lumii (Io. 17:5,24; Ef. 1:4,9,11; 3:10,11; II Tim. 1:9,10; Ef. 2:10; I Cor. 2:7), cât şi de la
întemeierea lumii (Mat. 25:34; Apoc. 13:8; 17:8). Pasaje precum Rom. 8:29, însă, vorbesc despre
precunoaştere, dar nu o plasează explicit în relaţie cu întemeierea lumii.
47
Ps. 33:11; Ef. 3:11; I Pet. 1:20; Ef. 1:4; II Tim. 1:9; Tit. 1:2.
48
H. C. Thiessen, op. cit., p. 118.
15

16. motive49
. (…) Desigur, decretele lui Dumnezeu se întemeiază pe sfatul Său preaînţelept şi
sfânt. Fiind atotînţelept, cunoscând de la început sfârşitul, ştiind că păcatul va veni
(devreme ce El decisese să-I permită să vină), ştiind care va fi natura păcatului şi ce va
avea de făcut dacă voia să mântuiască pe cineva, El Şi-a întemeiat planurile pe toată
cunoaşterea şi înţelepciunea Sa. Fiind perfect sfânt şi incapabil de părtinire sau de
nedreptate, El Şi-a făcut planurile conform cu ceea ce este drept în mod absolut. El îl
poate mântui pe păcătos numai dacă făcând aşa rămâne drept în mod absolut (Rom. 3:25),
în acest mod Dumnezeu poate fi atât iubitor cât şi drept (Ps. 85:10). Deci pe temeiul
înţelepciunii şi al sfinţeniei Sale a emis El decretele, atât pe cele eficace cât şi pe cele
permisive.50
În ceea ce priveşte motivul hotărârilor luate de Dumnezeu, acesta este unic: slava
lui Dumnezeu. El susţine, conduce şi stăpâneşte orice creatură şi eveniment51
spre
slăvirea Lui. Ţelul primordial al hotărârilor lui Dumnezeu nu este fericirea fiinţelor
create, nici desăvârşirea sfinţilor, deşi amândouă acestea sunt incluse în ţelurile Lui, ci
gloria lui care este absolută perfecţiune – ne spune H.C. Thiessen52
şi-i dau dreptate sute
de pasaje care vorbesc despre slava Domnului care va umple tot pământul (Numeri,
14:21b), sau despre serafimii care zburau şi strigau unul la altul şi ziceau: „Sfânt, sfânt,
sfânt este Domnul oştirilor! Tot pământul este plin de mărirea Lui!” (Isaia, 6:3), sau
redau rostirea inspirată a Psalmistului, care cânta despre cerurile care istorisesc despre
slava lui Dumnezeu şi despre bolta cerească, povestitoare a lucrărilor mâinilor Sale. H.C.
Thiessen adaugă:
Ar fi o manifestare de egoism din partea omului dacă şi-ar căuta propria glorie, şi aceasta
din cauză că omul este păcătos şi imperfect. Nu aşa stau lucrurile însă cu Dumnezeu. El
este absolut fără păcat şi perfect în sfinţenie. Prin urmare, pentru El a-Şi urmări propria
glorie nu înseamnă decât a căuta gloria sfinţeniei absolute şi a perfecţiunii lipsite de
păcat. Nu este nimeni sau nimic mai presus pentru a fi glorificat. De fapt, Dumnezeu o
face şi noi trebuie să urmărim în orice lucru gloria Lui care este manifestarea oricărei
bunătăţi, purităţi, înţelepciuni şi a oricărui adevăr.
Iar Wayne Grudem confirmă:
Când afirmăm că Dumnezeu a creat universul ca să-şi arate gloria, este important să ne
amintim că, pentru El, nu a fost necesară crearea acestui univers. N-ar trebui să credem că
Dumnezeu avea nevoie de mai multă glorie decât avea din veşnicie până în veşnicie în
Trinitate sau că, oarecum se simţea incomplet fără gloria pe care urma să o primească de
la universul creat. Asta ar însemna să negăm independenţa lui Dumnezeu şi să insinuăm
că Dumnezeu avea nevoie de univers pentru a putea fi pe deplin Dumnezeu. În schimb
trebuie să afirmam că crearea universului a fost un act total liber a lui Dumnezeu. Crearea
acestuia n-a fost un act necesar, ci un lucru pe care Dumnezeu a decis să îl facă din
49
Aici teologul american invocă Deut. 29:29: „Lucrurile ascunse sunt ale Domnului Dumnezeului nostru,
iar lucrurile descoperite sunt ale noastre şi ale copiilor noştri, pe vecie, ca să împlinim toate cuvintele Legii
acesteia.” H. C. Thiessen, op. cit., p. 118.
50
H. C. Thiessen, op. cit., pp. 118-119. Cât priveşte împărţirea voii lui Dumnezeu în cauzativă sau eficace
şi permisivă, ne rezervăm dreptul de a nu fi de acord cu teologul american şi invităm cititorii să lectureze
concluziile cărţii Suveranitatea lui Dumnezeu, de Arthur Pink, în traducerea noastră, în curs de apariţie
graţie Fundaţiei Mantachie din Bocşa, jud. Caraş-Severin.
51
A se vedea I Cr. 29:11; Ps. 145:8,9; Rom. 11:36.
52
H. C. Thiessen, op. cit., p. 117.
16

17. proprie voinţă „Vrednic eşti Doamne şi Dumnezeul nostru, să primeşti slava, cinstea şi
puterea, căci Tu ai făcut toate lucrurile şi prin voia Ta stau în fiinţă şi au fost făcute!”
(Apocalipsa, 4:11). Dumnezeu a dorit să creeze universul pentru a-Şi demonstra
excelenţa. Creaţia arată spre marea Sa putere şi înţelepciunea-I infinită şi, în cele din
urmă, pune în lumină toate celelalte atribute ale Sale. Aşadar, se pare că Dumnezeu a
creat universul pentru a-şi găsi plăcerea în creaţia Sa, pentru că El Îşi găseşte plăcerea în
creaţia Sa, în măsura în care creaţia arată spre diferite aspecte ale caracterului Său.
Dorim să supunem atenţiei cititorilor noştri un pasaj interesant: Apocalipsa, 13:8.
El se poate traduce în două feluri: „Toţi locuitorii Pământului i se vor închina, şi anume
aceia ale căror nume nu au fost scrise de la întemeierea lumii în Cartea Vieţii Mielului,
Care a fost înjunghiat” sau „Toţi locuitorii Pământului i se vor închina, şi anume aceia ale
căror nume nu au fost scrise în Cartea Vieţii Mielului, Care a fost înjunghiat de la
întemeierea lumii”. Totuşi, citind în Apocalipsa, 17:8, despre „locuitorii Pământului ale
căror nume n-au fost scrise în Cartea Vieţii de la întemeierea lumii”, credem că Mielul
este Cel înjunghiat de la întemeierea lumii, această înjunghiere având loc în mod
potenţial în planul virtual al lui Dumnezeu şi urmând să se concretizeze în timpul istoric
şi să se materializeze în spaţiul perceptibil, pe Golgota.
Vorbind despre planul şi hotărârile veşnice ale lui Dumnezeu, întemeierea lumii,
mântuirea prin jertfa lui Mesia, secvenţialitatea evenimentelor şi odihna lui Dumnezeu,
Beniamin Fărăgău scrie:
Toate lucrările Lui au fost deci isprăvite încă de la întemeierea lumii: şi cele care ţin de
realitatea materială, şi cele care ţin de realitatea spirituală. Însăşi mântuirea noastră era
isprăvită în Hristos înainte de întemeierea lumii. (…)
Atât Pavel, cât şi Petru şi Ioan afirmă că Isus Hristos – Mielul fără cusur, Jertfa
desăvârşită a lui Dumnezeu, care face posibilă refacerea relaţiei noastre cu El – a fost
aşezat în planurile lui Dumnezeu mai înainte de orice altă lucrare a Lui53
. Dumnezeu a
început crearea lumii abia după ce soluţia Sa a fost aşezată la locul ei. De aceea S-a putut
El odihni de toate lucrările Lui în ziua a şaptea, deşi ştia că în următoarea zi, probabil,
creatura mâinilor Lui Îl va necinsti şi, prin aceasta, va prăvăli întregul Univers în
prăpastia înstrăinării de Dumnezeu. Nimic altceva în afara soluţiei desăvârşite în Hristos
nu putea oferi o bază pentru odihnirea lui Dumnezeu de lucrările Lui. Nimic altceva în
afara soluţiei desăvârşite a lui Dumnezeu în Hristos nu poate oferi o bază suficientă
pentru odihnirea de propriile noastre lucrări nedesăvârşite. Dacă până şi faptele noastre
bune sunt ca o haină mânjită înaintea Lui (vezi Isaia 64:6), cum altfel am putea să ne
odihnim în prezenţa lui Dumnezeu decât spălaţi şi îndreptăţiţi prin sângele Domnului Isus
Hristos?54
Este drept că teologul român citat scrie pasajul de mai sus în relaţie cu versetele
4-9 din Epistola către evrei, capitolul 4. Cu toate acestea, odihnirea lui Dumnezeu trebuie
extinsă şi asupra trăirilor sau sentimentelor pe care El le avea vizavi de întreaga creaţie
înainte ca planul Său, din potenţial şi virtual, să se concretizeze în timpul istoric şi să se
materializeze în spaţiul perceptibil. Chiar mai mult, odată ce Dumnezeu-Tatăl ştia că
lumea căzută în păcat urma să fie răscumpărată şi restaurată prin jertfa Fiului Său – ştia
53
Prin expresia „aşezat în planurile lui Dumnezeu mai înainte de orice altă lucrare a Lui”, teologul citat nu
vrea să spună că şi Isus Hristos ar fi o lucrare a lui Dumnezeu, ci că Fiul lui Dumnezeu Şi-a asumat locul,
statutul şi funcţiile înainte de procesul creaţiei, după cum indică şi contextul.
54
Beniamin Fărăgău, Epistola către evrei, vol. I, Editura Risoprint, Cluj-Napoca, 2004, p. 183.
17

18. pentru că El Însuşi hotărâse astfel – El a purces la crearea ei odihnindu-Se, bucurându-Se,
celebrând, sărbătorind…şi întreţesând în urzeala lumii aceste trăiri: într-adevăr,
transcendentul Dumnezeu Se imanentizează, „El ţine în mână sufletul a tot ce trăieşte,
suflarea oricărui trup omenesc”55
, „dă tuturor oamenilor viaţa, suflarea şi toate lucrurile”,
„în El avem viaţa mişcarea şi fiinţa”56
, toate lucrurile se susţin laolaltă în Hristos57
,
Dumnezeu susţine în continuu toate lucrurile prin Cuvântul puterii Lui58
, iar Pavel
vorbeşte despre transcendenţa şi imanenţa lui Dumnezeu unindu-le în Epistola către
efeseni, 4:6, care declară că există „un singur Dumnezeu şi Tată al tuturor, care este mai
presus de toţi, care lucrează prin toţi şi care este în toţi”59
.
Odată ce „Din El, prin El şi pentru El sunt toate lucrurile”60
, atunci înseamnă că
sacrificiul Fiului lui Dumnezeu adus Tatălui, pe baza harului abundent, prin Duhul Sfânt,
odihnirea lui Dumnezeu în soluţia mesianică, bucuria Sa, prăznuirea dumnezeiască sunt
lucrurile care ţin lumea laolaltă din veşnicia trecută până în veşnicia viitoare: cartea
Apocalipsa dezvăluie sfârşitul istoriei şi ascensiunea lumii înapoi în veşnicie ca având loc
într-o sărbătoare continuă, un ospăţ desfăşurat de-a pururi, o sălăşluire a credincioşilor cu
Dumnezeul lor.
Şi, încă şi mai mult, atunci când Dumnezeu l-a creat pe om, El l-a plămădit pe
acesta cu capacitatea – şi chiar cu trebuinţa – de a se bucura, de a celebra, de a prăznui.
Iată ce scrie Wayne Grudem:
Aşadar, se pare că Dumnezeu a creat universul pentru a-şi găsi plăcerea în creaţia Sa,
pentru că El Îşi găseşte plăcerea în creaţia Sa, în măsura în care creaţia arată spre diferite
aspecte ale caracterului Său.
Aşa se explică motivul pentru care şi noi ne bucurăm spontan de tot felul de activităţi
creatoare cărora ne dedicăm. Oamenii înzestraţi artistic, muzical sau literar, se bucură să
creeze opere de valoare, să vadă, să audă sau să mediteze la creaţiile lor. Dumnezeu ne-a
făcut în aşa fel încât să ne bucurăm imitând, la nivel de făpturi create, activităţile Sale
creative. Şi unul din aspectele uimitoare ale umanităţii – spre deosebire de restul creaţiei
este capacitatea ei de a crea noi lucruri. Aşa se explică de ce ne găsim plăcerea, în alte
feluri de activităţi „creative”: multor oameni le place să gătească sau să-şi înfrumuseţeze
casa, să lucreze în lemn sau în alte materiale, să inventeze, sau să caute noi soluţii
aplicabile în plan industrial. Chiar şi copiilor le place să coloreze desene sau să înalţe
case din cuburi de lemn. Prin toate aceste activităţi, reflectăm într-o mică măsură
activitatea creatoare a lui Dumnezeu, şi ar trebui să ne găsim plăcerea în acest lucru şi să-
I mulţumim Lui pentru ele61
.
Aşadar, generalitatea emisă de filosoful francez Roger Caillois este cât se poate
de adevărată în spaţiul Sfintelor Scripturi: numai mulţumită Jertfei asumate de Fiul lui
Dumnezeu înainte de întemeierea lumii se face posibilă odihnirea lui Dumnezeu şi a
oamenilor, se pot realiza scopurile lui Dumnezeu şi mântuirea oamenilor care sunt
55
Iov, 12:10.
56
Fap. 17:25,28.
57
Col. 1:17.
58
Evr. 1:3.
59
După Wayne Grudem, op. cit., p. 283.
60
Rom. 11:34-36.
61
Wayne Grudem, op. cit., p. 288.
18

19. „în Hristos”, adică în cadrul mesianic stabilit de El, se poate celebra şi prăznui
înaintea Sa.
Or, pentru ca oamenii să se poată bucura de Dumnezeu, de planul şi de hotărârile
Sale veşnice, de răscumpărarea din păcat şi izbăvirea din prezenţa acestuia, de restaurarea
lor, ei trebuiau să fie creaţi cu capacitatea de a înţelege acestea, de a se închina cu
mulţumire, de a celebra şi prăznui relaţia lor mântuitoare cu Dumnezeu. În cele ce
urmează, am dori să mai zăbovim asupra aspectului sărbătoresc pus de Dumnezeu în om
odată cu crearea acestuia. Vom face aceasta nu examinând Sfintele Scripturi – pentru
aceasta vom avea timp şi spaţiu mai târziu, cu voia Domnului – ci abordându-l din punct
de vedere al antropologiei culturale.
Iar ulterior, întrucât Dumnezeu a purces la întemeierea lumii odihnindu-Se,
bucurându-Se, celebrând, sărbătorind şi întreţesând în urzeala lumii aceste trăiri şi El ţine
toate lucrurile laolaltă în Hristos62
, vom vedea faptul că universul este, de fapt, locul în
care toate cele create se închină lui Atoateziditoriului, adică întregul univers este un
templu cosmic.
Capitolul al II-lea
CONFLUENŢE ÎNTRE
ASPECTUL FESTIV AL RELIGIOZITĂŢII
ŞI STRUCTURA SĂRBĂTORII
Cu ocazia antropogenezei, atunci când, potrivit Sfintelor Scripturi, Dumnezeu l-a
plămădit pe om din ţărâna pământului şi l-a însufleţit prin suflarea Sa expirată în nările
lui63
, făcându-l purtător al chipului Său64
şi chiar chip al Lui65
, Elohim-Creatorul a pus în
sufletul acestuia rădăcina din care odrăslesc aceste trebuinţe şi relaţii, un nucleu dur care
dă consistenţă sufletului omenesc: sacrul. Textura sa este alcătuită din fire întreţesute,
cum ar fi trebuinţa de transcendent, de taină, de inefabil, de a se minuna, de a venera, de a
celebra etc. Fiorul sacrului existent în cele mai intime unghere ale sufletului îl face pe om
să fie un homo religiosus, care are nevoia fundamentală de a se închina, tânjeşte să se-
62
Col. 1:17.
63
Gen. 1:26-28; 2:7.
64
I Cor. 15:49.
65
I Cor. 11:7.
19

20. nchine şi nu poate altfel decât să se închine. Apologetic vorbind, omul „va rămâne de-a
pururi un subiect credincios.”66
Acest sacru este cel care face ca relaţia cu Dumnezeu să fie caracterizată de
transcendenţă sau cel puţin de o receptivitate a divinului, de o capacitate de a răspunde
idealului divin cu reverenţă şi de a deveni tot mai asemănător lui Dumnezeu67
. De
asemenea, relaţiile intra- şi inter-personale ale omului îşi au rădăcina tot în sacru. Şi, în
sfârşit, o formă de manifestare a sacrului este festivitatea. Închinarea intensă, deplină,
săvârşită înaintea Zeului, declanşează în om bucurii care se cer descătuşate: aşa apare
nevoia de a celebra, de a avea praznice, fie festivităţi mărunte, fie sărbători măreţe şi
somptuoase. La această nevoie de celebrare se adaugă şi trebuinţa de obşte, de
comunitate de credinţă, fie ea clan, trib sau o populaţie mai numeroasă. Apelăm la
cuvintele lui Michel Malherbe:
Sărbătoarea, oricare ar fi ea, răspunde unor nevoi profunde ale omului,
independente de religie şi cultură. Este expresia acestor nevoi care este impregnată de
credinţe religioase. Religiile, într-un fel sau altul, au recuperat în avantajul lor
instinctul sărbătorii68
.
După cum se cunoaşte îndeobşte, Adam şi Eva, proto-părinţii omenirii au căzut în
păcat69
. Prin căderea în păcat, sacrul, nevoia de închinare, nevoia de bucurie, nevoia de a
celebra, nevoia de praznice şi de festivităţi somptuoase nu a dispărut: ea a rămas, iar
vectorul ei poate fi îndreptat fie spre singurul Dumnezeu viu şi adevărat, fie spre orice alt
obiect al închinării, târându-l pe închinător în păcatul idolatriei... Oamenii pot păşi pe
calea cea largă, închinându-se grosier averilor, sexualităţii, distracţiilor, sportului sau,
mai rafinat, venerând dorinţa de a dobândi şi deţine putere şi autoritate, sau celebrând
măcar prestigiul şi slava deşarte...
Să vedem, în definitiv, dacă tot vorbim despre praznic sau sărbătoare, ce
înseamnă acest concept. Pentru aceasta, vom lua ca ghid excelenta Introducere în
antropologia culturală – Mitul şi ritul, de Mihai Coman.
Eruditul cercetător spune că „terminologia sărbătorii îşi are rădăcinile în cuvintele
latine festus (legat de o sărbătoare), feriæ (sărbătoare, târg) şi feralis (legat de moarte)”70
.
El mai notează următoarele:
Sărbătoare, festival, ospăţ, banchet, fiesta, carnaval, celebrare – în literatura de
specialitate, termenii folosiţi pentru această clasă ceremonială sunt variaţi şi eterogeni. În
esenţă, sărbătoarea apare ca o categorie integrantă, în care sunt apoi incluse diferite
complexe ritualice care se individualizează prin anumite note specifice71
.
Antropologi citaţi de Mihai Coman spun că baza identităţii culturale a unei
comunităţi este constituită de valorile, ideologia şi concepţia despre lume împărtăşite de
membrii săi. Orice comunitate are cel puţin un obiect memorabil (zeu, om, eveniment,
66
Florin Georgescu, Societate şi religie, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1982, p. 9.
67
Louis Berkhof, op. cit., p. 203.
68
Michel Malherbe, Enciclopedia religiilor, vol. al II-lea, Editura Nemira, Bucureşti, 2013, trad. E.M. Fetic
şi L. Vişinescu, p. 157. Subl. ns.
69
A se vedea Genesa, capitolul 3.
70
Mihai Coman, Introducere în antropologia culturală – Mitul şi ritul, Editura Polirom, Iaşi, 2008, p. 215.
71
Ibidem, p. 214.
20

21. fenomen cosmic, produs agricol etc.) pe care-l celebrează periodic în mod sacru-ritualic,
simbolic şi/ sau artistic într-un interval de timp consacrat unei multitudini de rituri,
evenimente, activităţi colective. Această multitudine exprimă în faţa publicului
Weltanschauung-ul comunităţii şi modul său fundamental de a trăi, fiind o esenţializare şi
o tipizare a existenţei comune. În mod direct sau indirect, sărbătoarea îi afectează pe toţi
membrii comunităţii.
Distinsul antropolog român menţionat mai sus aminteşte de sistemul social în care
se integrează ceremoniile şi face referire la sărbătorile religioase, folclorice, economice,
politice şi naţionale, precum şi sportive.
Din perspectiva obiectului sărbătorii, cercetătorul face o distincţie între sărbătorile
legate de viaţa individului şi a familiei, cele asociate unor evenimente cosmice (Anul
Nou, schimbarea anotimpurilor) şi cele care onorează diferite divinităţi.
Savantul mai adaugă faptul că există complexe ceremoniale care aduc în prim-
plan diferite divinităţi, având în comun aceleaşi elemente constitutive ale sărbătorii:
purificarea rituală, prepararea alimentelor ceremoniale şi consumul lor colectiv.
Subiectul acesta al sărbătorilor este deosebit de important pentru demersul nostru,
astfel încât prezentarea sistematică a trăsăturilor sale este de cea mai mare utilitate. Iată
trăsăturile sărbătorilor:
A. Viaţa cotidiană constă din treburi zilnice, mai mult sau mai puţin banale,
mai mult sau mai puţin rutinate, cuprinse într-un sistem de interdicte şi de
precauţii. Un calendar tradiţional rupe timpul monoton şi cenuşiu prin
intermediul sărbătorilor, stabilind un interval, un „sezon al sărbătorilor”.
Dar cu ocazia sărbătorilor, nu numai timpul este rupt, ci şi spaţiul:
„Locurile sărbătorii sunt prestabilite. Ele sunt spaţii deschise care
instaurează o comunicare egalitară, fără constrângeri. Aceste spaţii sunt
«deturnate» de la utilizările cotidiene, sunt luate în stăpânire de
participanţi şi sunt decorate cu elemente efemere”72
.
B. Orice sărbătoare presupune o performanţă publică, concretizată printr-o
mare afluenţă de mulţime, agitată şi zgomotoasă, prin deplasări sau chiar
procesiuni către un loc anume stabilit, prin participarea la un eveniment
public şi prin prezentarea dramatizată a unor simboluri sociale.
C. Comunicarea pe timpul sărbătorii este neîngrădită, chiar zgomotoasă;
D. Sărbătoarea implică distracţia (instituind astfel o rupere de regimul
normal de muncă şi sobrietate): acum au loc concursuri, dansuri, diverse
jocuri, iar râsul şi lipsa de griji sunt manifestări emblematice;
E. În aceste momente se generalizează consumul excesiv de alimente şi
băutură: ospăţul – şi chiar irosirea hranei – reprezintă esenţa sărbătorii (cu
atât mai semnificativă în societăţile arhaice, unde austeritatea şi lipsurile
dominau în marea parte a anului). Deseori, excesele alimentare sunt
dublate de excese verbale, sonore (strigăte, zgomote şi muzică), figurative
(măşti, care alegorice) şi comportamentale (dezlănţuiri sub forma
extravaganţei şi licenţiozităţii).
Iată câteva cuvinte notate măiastru de Roger Caillois:
72
Ibidem, p. 217.
21

22. Se înţelege de ce sărbătoarea, reprezentând un asemenea paroxism al vieţii şi curmând
atât de violent măruntele griji ale existenţei cotidiene, îi apare individului ca o altă lume,
în care el se simte susţinut şi transformat de nişte forţe ce-l depăşesc. Activitatea-i de zi
cu zi, cules, vânătoare, pescuit sau creştere a animalelor nu face decât să-i ocupe timpul şi
să răspundă nevoilor sale imediate. El îi consacră fără doar şi poate atenţie, răbdare,
îndemânare, dar, mai adânc, trăieşte cu amintirea unei sărbători şi în aşteptarea alteia,
căci sărbătoarea închipuie pentru el, pentru memoria şi dorinţa lui, vremea emoţiilor
intense şi a metamorfozei fiinţei sale73
.
În aceeaşi ordine de idei, C.I. Gulian adăuga: „Gândirea primitivă nu porneşte de
la curiozitatea faţă de natură, cum credea Tylor, ci de la nevoia şi dorinţa de a instala
omul în lume. Nu timpul abstract, ci timpul recoltei, timpul vânătorii sau timpul serbării
sunt vitale.”74
Prin urmare, sistemul ceremonial al sărbătorii se caracterizează prin varietatea şi,
implicit, caracterul eterogen şi contradictoriu al elementelor rituale care sunt puse în joc.
El combină dimensiunea sacră şi pe cea profană, amestecând momentele rituale
consacratoare, care cer respectarea strictă a scenariului tradiţional, cu jocuri şi concursuri,
cu risipa de mâncare şi băutură, cu manifestări de voioşie, bazate pe lipsa de respect faţă
de reguli şi cu numeroase forme de licenţiozitate. Ambiguitatea pare a fi trăsătura
esenţială a sărbătorii: ea joacă între solemnitate şi derizoriu, spiritual şi carnal, afirmare a
normelor şi contestare, acte religioase şi activităţi uzuale.
(…) Sărbătoarea este un construct ceremonial complex, care înglobează mai
multe familii de rituri:
A. Rituri de sacralizare: acestea permit valorizarea acelor locuri care vor
găzdui sărbătoarea şi a intervalului temporal care o va închide în limitele
sale (time out of time);
B. Rituri de purificare: cu ajutorul focului, apei sau aerului curat, aceste rituri
magice gonesc puterile malefice în afara comunităţii sărbătoreşti. Alte
rituri de apărare, precum binecuvântările şi procesiunile cu obiecte sacre
au menirea de a proteja acest spaţiu de intervenţiile ulterioare ale spiritelor
rele;
C. Rituri de trecere: permit marcarea trecerii de la un stagiu la altul pentru
anumite categorii care finalizează tranziţia în cadrul acestei sărbători:
grupuri de aceeaşi vârstă sau sex, grupuri ocupaţionale, militare şi
religioase;
D. Rituri de inversiune: răsturnările simbolice marchează opoziţia dintre viaţa
normală (bazată pe respectarea ierarhiilor şi a normelor) şi viaţa
sărbătorească. Acum, prin deghizări sau dramatizări, pot fi inversate
atributele de sex, vârstă, poziţie socială (oamenii simpli mascaţi în regi,
generali, bogătaşi) sau de structură religioasă (mascarade, etichetate drept
„blasfemii” ale actelor, oficianţilor, figurilor şi simbolurilor religioase);
E. Rituri de etalare ostentativă a elementelor simbolice: acum sunt
prezentate cu mult fast statuile, altarele, icoanele, relicvele şi alte obiecte
73
Roger Caillois, op. cit., p. 118.
74
Ibidem, p. 163.
22

23. considerate sacre, pentru a fi văzute, adorate, plimbate prin spaţiul
comunitar, atinse etc. Cu ocazia acestor procesiuni sau pelerinaje, oamenii
au confirmarea depozitării elementelor sacre în interiorul comunităţii şi, în
acelaşi timp, pot să prezinte altor comunităţi bogăţia însemnelor
sacralităţii (şi, implicit, puterea religioasă) a societăţii lor;
F. Rituri de consum ostentativ: în timpul sărbătorii sunt pregătite şi
consumate – şi chiar irosite – cantităţi uriaşe de alimente şi băutură.
Deseori, acestea pot include mâncăruri tradiţionale, care se prepară numai
cu ocazia unei anumite sărbători şi al căror consum implică ideea unor
forme de comunicare cu duhurile strămoşilor;
G. Dramatizări ritualice: în diversele spaţii consacrate sărbătorii au loc
puneri în scenă (de obicei) ale narativelor mitice de întemeiere. Prin aceste
dramatizări, comunitatea retrăieşte, cu o intensitate sporită, momentele
sacre ale începuturilor, faptele, suferinţele, sacrificiile, miracolele şi
victoriile zeilor şi eroilor civilizatori;
H. Rituri de schimb: acestea pot lua diferite forme:
1. transferurile reciproce de daruri, schimburile de vizite între grupuri
sau colectivităţi, încheierea de tratate sau confirmarea în public a
unor alianţe, acte de pacificare sau restituirea unor datorii mai vechi;
2. distribuirea comunitară a alimentelor, obiectelor de uz personal sau
casnic, animalelor sau a altor bunuri (…);
3. schimburi comerciale prilejuite de târgurile care au loc în aceste
perioade: ele permit întâlnirea producătorilor sau negustorilor din
zone îndepărtate şi achiziţionarea sau vânzarea unor bunuri altfel
greu de obţinut în spaţiul economic limitat al comunităţii;
I. Rituri de competiţie: sărbătorile declanşează numeroase concursuri (…)
Regulile jocurilor, asemenea celor specifice riturilor, sunt fixate de tradiţie
şi nu pot fi încălcate decât cu riscul unor sancţiuni sociale sau morale
grave. Prin aceste jocuri, comunitatea afirmă anumite valori fundamentale
şi creează ierarhii care dublează ierarhiile sociale şi politice existente. În
acelaşi timp, performanţele şi prestigiul învingătorilor confirmă rolul şi
eficienţa ierarhiilor sociale (…);
J. Rituri de devalorizare: acestea sunt forma invers simetrică a riturilor de
sacralizare care deschid sărbătoarea. Ele marchează terminarea timpului,
închiderea spaţiului şi oprirea comportamentelor sărbătoreşti75
.
Înainte de a trece mai departe, vom aminti atitudinea de multe ori prudentă a
autorităţilor faţă de sărbători: dacă există o bucurie exuberantă resimţită de mai mulţi
indivizi deodată, aceasta nu poate fi reprimată, astfel încât autorităţile isteţe, în loc de a
încerca s-o reprime, vor aplica metode de inginerie socială, vor controla gloatele şi le vor
orienta atent, spre scopuri utile consolidării puterii proprii... Prin urmare, stăpânitorii
decretează „sărbători” prin care gloatele, trudite de purtarea jugului, mai sunt lăsate puţin
să răsufle şi să se elibereze de tensiunile interne acumulate. Sărbătorile devin, astfel, nişte
„supape”, nişte ocazii de detensionare socială, în care oamenii chefuiesc sau se lansează
în orgii, dornici să-şi satisfacă pofte carnale: a crede că, de exemplu, Crăciunul,
75
Ibidem, pp. 217-220.
23

24. Valentine’s Day, Ziua Femeii, Carnavalul (nu numai cel din Rio) şi altele asemenea lor,
sunt numai născociri profund păgâne, este corect...dar incomplet. Toate acestea, însă,
trebuie supravegheate cu atenţie şi programate sau stabilite conform unui calendar, pentru
că în cadrul lor, energiile maselor riscă să se dezlănţuie prea mult şi să degenereze în
mişcări sociale spontane, de natură revendicativă. Însăşi Sfânta Scriptură aminteşte un
exemplu de inginerie socială:
31
Ieroboam a făcut o casă de înălţimi şi a pus preoţi luaţi din tot poporul, care nu făceau
parte din fiii lui Levi.
32
A rânduit o sărbătoare în luna a opta, în ziua a cincisprezecea a lunii, ca sărbătoarea
care se prăznuia în Iuda, şi a adus jertfe pe altar. Iată ce a făcut la Betel, ca să se aducă
jertfe viţeilor pe care-i făcuse el. A pus în slujbă la Betel pe preoţii înălţimilor ridicate de
el.
33
Şi a jertfit pe altarul pe care-l făcuse la Betel, în ziua a cincisprezecea a lunii a opta,
lună pe care o alesese după bunul lui plac. A hotărât-o ca sărbătoare pentru copiii lui
Israel, şi s-a suit la altar să ardă tămâie.
I Regi, 12:31-3376
.
Aceasta – precum şi alte acţiuni prin care omul Îl scotea pe Dumnezeu din sufletul
său, încercând să păstreze, totuşi, o aparenţă de evlavie – va duce la o mâhnire a lui
Dumnezeu pe care i-o va împărtăşi profetului:
13
Căci poporul Meu a săvârşit un îndoit păcat: M-au părăsit pe Mine, Izvorul apelor vii,
şi şi-au săpat puţuri, puţuri crăpate, care nu ţin apă.
Ieremia, 2:1377
.
După cum vom vedea pe parcursul lucrării, „Praznicele” biblice erau substanţial şi
radical diferite: ele nu erau ale oamenilor, în general, nici măcar ale evreilor, în mod
special, ci erau ale lui YHWH, ale DOMNULUI: El este Acela care le dăruise oamenilor
pentru a fi serbate în cinstea Sa, ele aveau loc la timpuri şi în spaţii decretate în mod
suveran şi divin. Fiind sacre, Praznicele cereau o anumită puritate. Celebrându-le,
credincioşii se bucurau şi se închinau ÎN DOMNUL şi-şi împlineau astfel foamea de
Dumnezeire şi de transcendent...
76
Traducerea Dumitru Cornilescu, 1924, subl. ns.
77
Traducerea Dumitru Cornilescu, 1924, subl. ns.
24

25. Capitolul al III-lea
ATOATEZIDITORUL
ŞI TEMPLUL COSMIC
Pentru antropologii şi cercetătorii necredincioşi ai miturilor, primele două capitole
din cartea Genesa istorisesc o cosmogonie. Reverenţioşi, credincioşii biblici denumesc
aceste capitole „Naraţiunea Creaţiei”. O lecturare a lor ne va ajuta să stabilim câteva
relaţii între Dumnezeu-Elohim, Creatorul spaţio-temporalităţii, şi lumea aceasta78
. Prin
conceptul „lume” înţelegem Universul cu aştrii săi, omul, mediul său înconjurător şi
cultura edificată de acesta în relaţiile sale cu mediul. Praznicele se zămislesc la
confluenţa acestora.
În scurgerea vremurilor, numeroşi gânditori – rabini, Părinţi ai bisericii, teologi
medievali – au observat că, metaforic vorbind, Universul este un templu. În urma acestei
descoperiri, ei au vorbit despre Templul Cosmic, în care Zeul Îşi află odihna şi în care
liturghisesc slujitori dumnezeieşti. După cum vom vedea în această lucrare, în ziua a
şaptea se săvârşeşte o liturghie absolut specială.
Până atunci, însă, inserăm un comentariu al lui T.D. Alexander privitor la această
metaforă:
78
În limba ebraică, un corespondent aproximativ ar fi olam ha-ze.
25

26. În Genesa 2-3, Grădina din Eden funcţionează ca un loc de întâlnire a DOMNULUI
Dumnezeu cu primul cuplu uman. Există paralele interesante între Eden şi sanctuarele de
mai târziu, îndeosebi Cortul Întâlnirii şi Templul din Ierusalim.
1. DOMNUL Dumnezeu păşeşte în Eden aşa cum o va face mai târziu în Cort (Gen.
3:8; cf. Lev. 26:12; Deut. 23:15; II Sam. 7:6,7);
2. În Eden şi în celelalte sanctuare se intră dinspre răsărit şi sunt păzite de heruvimi
(Gen. 3:24; Ex. 25:18-22; 26:31; I Re. 6:23-29);
3. Este posibil ca menorah, sfeşnicul din Cort, să simbolizeze pomul vieţii (Gen.
2:9; 3:22; cf. Ex. 25:31-35);
4. Perechea de verbe evreieşti folosite în porunca lui Dumnezeu adresată omului,
aceea de „a lucra şi a păzi grădina” (2:15) este folosită în alte părţi din Pentateuh
numai în combinaţie cu îndatoririle leviţilor în sanctuar (cf. Num. 3:7,8; 8:26;
18:5,6)79
;
5. Râul izvorând din Eden (2:10) aminteşte de Ezechiel, 47:1-12, care înfăţişează un
râu curgând din viitorul templu din Ierusalim şi dăruieşte viaţă Mării Moarte;
6. În fine, aurul şi onixul menţionate în Genesa, 2:11,12, sunt întrebuinţate în mod
extensiv pentru a decora mai târziu sanctuare şi veşminte preoţeşti (de exemplu,
Ex. 25:7,11,17,31)80
. Aurul, îndeosebi, este asociat cu Prezenţa divină.
Întrucât Edenul era un paradis în care divinitatea şi umanitatea se bucurau fiecare de
prezenţa celuilalt, nu ne surprinde că acesta devine un prototip pentru sanctuarele de mai
târziu81
.
Dintre teologii neo-protestanţi contemporani, probabil că cea mai viguroasă
pledoarie în favoarea Templului Cosmic îi aparţine lui John H. Walton, care plasează
naraţiunea Creaţiei în cadrul mai larg al operelor literare existente în arealul cultural al
Orientului Apropiat antic. Iată un fragment din gândirea sa:
În Orientul Apropiat antic, unul din obiectivele majore ale zeilor, în timp ce se implicau
în activitatea creatoare, era acela de a crea un loc de odihnă pentru ei înşişi. Această
odihnă era dobândită fie atunci când forţele monstruoase ale haosului erau învinse, fie
atunci când era finalizată construirea unui sanctuar, zeii căutau în mod constant repaosul
ce provenea în urma stabilirii echilibrului în lume. În Enuma Eliş, absenţa odihnei
conduce la confruntarea dintre zei. Astfel, Apsu se plânge lui Tiamat referitor la
comportamentul care dezbină a zeilor mai mici (1:35-40). După înfrângerea cu succes a
lui Tiamat, Marduk reorganizează zeii şi cosmosul sub controlul lui şi sfârşeşte prin a
construi Babilonul, oraşul sacru. El numeşte altarul „Încăperea locului nostru de popas” şi
anticipează găsirea odihnei aici (6:51-58). În Orientul Apropiat antic, ca şi în Biblie,
templele sunt pentru „odihnă” divină, iar odihna divină se găseşte în sanctuare sau locuri
sacre. După cum Baal este portretizat construindu-şi un palat ca să-şi găsească odihna în
el, tot aşa şi Dumnezeu creează un loc de odihnă pentru el, atât în cosmos în Genesa, cât
şi în templu (Ps. 132:13-14; cf. Levenson, 288). În mod corespunzător, cosmosul
funcţional din Genesa nu este aşezat doar avându-i în vedere pe oameni. Cosmosul este
gândit pentru a îndeplini o funcţie în relaţia cu Dumnezeu. În sfârşit, în a şaptea zi
descoperim că Dumnezeu a muncit pentru a dobândi odihna. Această a şaptea zi nu este
un apendice teologic al relatării creaţiei, doar pentru a o încheia acum, o dată ce a fost
relatat evenimentul principal al creării omului. Mai degrabă, aceasta anunţă scopul
79
’Āvad, a lucra; şāmar: a păzi.
80
În relatarea din Exodul privitoare la Cort există aproximativ 100 de referinţe la aur şi şapte la onix.
81
T.D. Alexander, From Paradise to the Promise Land – An Introduction to the Pentateuch, Baker
Academic, Grand Rapids, Michigan, USA, second edition, 2002, p. 131.
26

27. creaţiei şi a cosmosului. Dumnezeu nu a aşezat cosmosul doar ca oamenii să aibă un loc,
ci şi pentru a servi ca templu al Său, în care va găsi odihnă în ordinea şi echilibrul
statornicite de El.
Iar mai jos, savantul îşi continua pledoaria:
Vizualizarea cosmosului ca templu poate fi văzută în cadrul Orientului Apropiat antic.
Textele egiptene despre temple adesea portretizează templul ca relaţionat la muntele
cosmic sau prima movilă primordială apărută din apele haosului. Templul este zugrăvit
ca fiind în centrul cosmosului, cu ape curgând din mijloc (…). În mitologia ugarită, Baal
îşi caută o casă, care este un templu cosmic. O rugăciune pentru dedicarea cărămizii
fundaţiei unui templu arată conexiunea apropiată dintre cosmos şi templu în gândirea
akkadiană (…)
Textele mesopotamiene cosmologice, cum ar fi Enuma Eliş (unde Marduk organizează
universul şi apoi i se construieşte un altar), textele mesopotamiene ale construcţiei
templului (…) şi în special relatarea proiectului templului lui Gudea, toate contribuie la
această asociere.
În textele sumeriene extensive, relatarea construirii de către Gudea a unui templu pentru
Ningirsu (…), sunt câteva aspecte demne de remarcat. În primul rând, este declaraţia că
sanctuarul este construit pentru a oferi un loc de odihnă pentru Ningirsu şi consoarta sa,
Bau. În al doilea rând, ceremoniile de dedicare durează şapte zile. Al treilea aspect
semnificativ este că textul atinge multe elemente pertinente, pe care le recunoaştem din
Genesa, 1, inclusiv proclamarea funcţiilor şi instalarea funcţionarilor (…). În plus,
Horowitz a observat că descrierea construcţiei templului nu este de natură arhitecturală.
În ciuda detaliilor, relatările „nu-l ajută pe cititor să vizualizeze forma templului nici
măcar parţial sau schematic” (…). Aceasta este în acord cu ceea ce s-a discutat mai sus
despre relatarea creaţiei din Genesa fiind mai degrabă funcţională decât structurală, la fel
cum relatarea lui Gudea a stabilit funcţii (ziua întâi până la a treia) şi funcţionarii (ziua a
patra până la a şasea) pentru templul cosmic. Genesa, 2:1, indică aceasta, în timp ce se
referă la creaţia cerului şi a pământului (cosmosul cu funcţiile sale) şi toată oştirea lor
(funcţionarii în diversele domenii ale cosmosului). Într-un proiect de construcţie a
templului, structura va fi construită, şi mobilierul, şi ornamentele vor fi făcute în
pregătirea momentului când toate au fost gata pentru dedicarea templului. Cu această
ocazie, în mod normal o sărbătoare de şapte zile, funcţiile templului vor fi declarate,
mobilierul şi toate celelalte vor fi aşezate la locul lor, preoţii vor fi instalaţi în funcţie şi
jertfele potrivite vor fi aduse pentru iniţierea operării templului. Undeva, în procesul
acesta, chipul zeităţii ar fi adus în templu pentru a intra repaosul în noua reşedinţă.
Savantul continuă prin schiţarea de relaţii între cosmosul-templu din Genesa, 1, şi
restul Vechiul Testament:
Isaia, 66:1, exprimă, în mod clar, funcţia cosmos-templu în teologia biblică, în timp ce
identifică cerul ca tronul lui Dumnezeu şi Pământul ca aşezare a picioarelor Lui, oferind
un loc de odihnă pentru El. Dumnezeu, de asemenea, începe să se odihnească în ziua a
şaptea a creaţiei, la fel cum Se odihneşte în templul Lui. Elementul sabatului ajută la
recunoaşterea ecuaţiei cosmos-templu în Genesa şi la realizarea semnificaţiei contextuale
a funcţiilor şi funcţionarilor în naraţiunea creaţiei. După cum am observat mai devreme,
„odihna” nu presupune relaxare, ci, mai degrabă, atingerea stării de echilibru şi
stabilitate. Contextul creat de Dumnezeu nu intenţionează să furnizeze odihnă poporului
creat de El (deşi aceasta devine un aspect semnificativ al teologiei pe măsură ce trece
27

28. timpul), ci Dumnezeu Îşi întocmeşte odihna pentru Sine Însuşi, odihnă oferită de
isprăvirea creării cosmosului. Sălăşluirea în locul Său de odihnă este echivalentul
întronării, este înrudită cu preluarea controlului în rolul Său de conducător suveran al
cosmosului. Templul, la rândul său, pur şi simplu oferă o realitate simbolică pentru acest
concept. Psalmii, 104:2-4, surprinde aceasta, căci elementele cosmosului servesc drept
funcţionari pentru domnia lui Yahweh.
Conexiunile care subliniază relaţia cosmos-templu în Genesa, capitolele 1-2, sunt
numeroase. Corpurile cereşti sunt amintite, folosind termenul neobişnuit de „luminători”,
care de-a lungul Pentateuhului sunt lumini ale sfeşnicului ce funcţionează pentru a da
lumină în Cortul Întâlnirii. Ar trebui, de asemenea, remarcată ideea râurilor ce curg din
locul sfânt legată atât de Genesa, 2 (ce zugrăveşte Edenul ca sfânta sfintelor) şi în templul
lui Ezechiel (Ezec. 47:1). Un al treilea element este cel în care oamenilor le este
desemnată funcţia în Genesa, 2:15, fiind folosiţi termenii preoţeşti ‛ābad şi šāmar. Însă
principala conexiune este motivul odihnei, căci odihna este funcţia principală a templului
şi întotdeauna se află un templu acolo unde zeitatea îşi găseşte odihna. Altă contribuţie la
acest concept important este faptul că, după cum cosmosul este prezentat în termenii
templului, şi templul este configurat ca un microcosmos. Se spune că Yahweh găseşte
repaos în templu (ex. Ps. 132:13-14)82
.
Aşadar, în cosmosul-templu există o preoţie siderală şi umană, aştri şi oameni
liturghisesc deopotrivă.
Să vedem cum slujesc aştrii.
Capitolul al IV-lea
FUNCŢIILE LUMINĂTORILOR ŞI
TIMPURILE SACRAL-FESTIVE
I. TEXT SACRU: GENESA, 1:14-19.
14 Dumnezeu a zis:
„Să fie nişte luminători în întinderea
cerului,
ca să despartă ziua de noapte;
ei să fie nişte semne care să arate
vremurile,
zilele şi anii;
14 Şi a zis Dumnezeu:
„Să fie luminători pe tăria cerului,
ca să lumineze pe pământ83
,
să despartă ziua de noapte
şi să fie semne ca să deosebească anotimpurile,
zilele şi anii,
15 şi să slujească de luminători în
întinderea cerului, ca să lumineze
pământul.”
15 Şi să slujească drept luminători pe tăria
cerului, ca să lumineze pământul.”
Şi a fost aşa.
82
John H. Walton, op. cit., pp. 164-165. N. ns.
83
Textul original ebraic nu conţine „ca să lumineze pe pământ”, această expresie fiind inserată pentru o mai
bună înţelegere a textului. A se vedea http://biblehub.com/text/genesis/1-14.htm
28

29. Şi aşa a fost.
16 Dumnezeu a făcut cei doi mari
luminători,
şi anume:
luminătorul cel mai mare ca să stăpânească
ziua,
şi luminătorul cel mai mic ca să
stăpânească noaptea;
a făcut84
şi stelele.
16 A făcut Dumnezeu cei doi luminători mari:
luminătorul cel mai mare pentru cârmuirea
zilei şi luminătorul cel mai mic pentru
cârmuirea nopţii,
şi stelele.
17 Dumnezeu i-a aşezat în întinderea
cerului
ca să lumineze pământul,
17 Şi le-a pus Dumnezeu pe tăria cerului,
ca să lumineze pământul,
18 să stăpânească ziua şi noaptea
şi să despartă lumina de întuneric.
Dumnezeu a văzut că lucrul acesta85
era
bun.
18 Să cârmuiască ziua şi noaptea
şi să despartă lumina de întuneric.
Şi a văzut Dumnezeu că este bine.
19 Astfel, a fost o seară, şi apoi a fost o
dimineaţă: aceasta a fost ziua a patra.
19 Şi a fost seară şi a fost dimineaţă:
ziua a patra.
Pentru continuarea discuţiei noastre am inserat un pasaj deosebit de important din
cartea Genesa, anume versetele 14-19 din capitolul, 1, redate atât în versiunea Dumitru
Cornilescu, 1924, cât şi în traducerea ortodoxă86
, întrucât lecturarea acestora determină
formarea – sau deformarea – gândirii religioase a cititorilor, credincioşi sau nu.
„Luminătorii” despre care este vorba aici au o caracteristică principală şi funcţii
multiple. Atunci când Moise a scris cartea Genesa, este foarte probabil că el a avut şi un
scop polemic, acela de a declara în culturile înconjurătoare din Orientul Apropiat antic că
YHWH este Zeul atoate-creator şi unic, care a făcut şi luminătorii. „Aşadar” – pare să
tune Moise într-un discurs anti-păgân – „luminătorii nu sunt zei care s-au făurit ori s-au
modelat pe ei înşişi dintr-un material pre-existent, aşa cum spun istorisirile popoarelor
care ne înconjoară, ci sunt creaţi. Fiind creaţi din materiale create ele însele de către
YHWH, luminătorii nu sunt divini, ei nici măcar nu au nume! În consecinţă, închinarea la
ei, adică astrolatria, este idolatră, şi idolatră este şi astrologia şi astromanţia! Dimpotrivă,
ei înşişi slujesc, mai întâi Creatorului şi apoi oamenilor” – mai adaugă slujitorul
dumnezeiesc.
Funcţiile multiple prin care „slujesc”87
purtătorii de lumină sau luminătorii88
sunt
următoarele:
84
Textul original ebraic nu conţine nici „şi anume” şi nici „a făcut”, acestea fiind inserate pentru o mai
bună înţelegere a textului. A se vedea http://biblehub.com/text/genesis/1-16.htm
85
Textul original ebraic nu conţine „lucrul acesta”, această sintagmă fiind inserată pentru o mai bună
înţelegere a textului. A se vedea http://biblehub.com/text/genesis/1-18.htm
86
http://www.ebible.ro/biblia/paralel/cornilescu-ortodoxa/genesa/1/, accesat în 2.02.2014.
87
În originalul ebraic nu apare verbul „a sluji”, ci „a fi”.
88
Ma’or: luminător, purtător de lumină. Concordanţa Strong H 3974.
29

30. • „luminătorii” sunt aceia care sunt aceia care stabilesc ritmul temporal89
,
operând o distincţie între zi şi noapte (v. 14a) şi separând lumina de
întuneric (v. 18);
• sunt plasaţi pe firmament pentru a lumina Pământul (v.15, 17b);
• luminătorul mai mare stăpâneşte ziua;
• luminătorul mai mic stăpâneşte noaptea (16, 18a);
• luminătorii sunt semne (’otiyot), adică elemente purtătoare de mesaj90
, atât
calendaristic, indicând spre vremuri, zile şi ani, cât şi liturgic (14).
Luminătorii sunt, prin urmare, semne indicatoare. Să vedem ce indică acestea.
II. LUMINĂTORII INDICĂ „VREMURILE”
Decretele sunt stabilite pentru ceruri, iar corpurile cereşti sunt expuse în vederea
determinării zilelor, lunilor, semnelor prevestitoare91
şi calendarului (…). Cuvântul ebraic
folosit pentru „semn” are un cuvânt înrudit în akkadiană, ce este folosit pentru semnele
prevestitoare. Cuvântul ebraic, totuşi, are un sens mai neutru şi, din nou, autorul a golit
elementele cosmosului de trăsăturile lor mai personale. În Vechiul Testament, semnele
funcţionează teologic, ca indicatori folosiţi de Dumnezeu pentru a reda cunoaşterea şi
prin care El Se revelează, aceştia putând fi folosiţi pentru avertizare, motivaţie şi
autentificare. Eclipsele ar fi unul dintre exemplele în care corpurile cereşti sunt folosiţi ca
semne. Aceasta nu este o funcţie mecanică, ci una teologică92
.
În primul rând, semnele indică „vremuri”. Acest termen este deosebit de
important pentru noi, astfel încât îl vom analiza din mai multe unghiuri, în primul rând
cel filologic, dar nu înainte de a ne aminti că numai o filologie corectă poate dezvălui o
teologie corectă: aşadar, punând cuvintele în slujba Cuvântului, vom vedea mai întâi ce
nu înseamnă acest slavonism, iar apoi ce înseamnă el de fapt.
89
În altă lucrare am notat următoarele: „Cu sprâncene ridicate şi degetul arătător întins, unii pseudo-
gânditori atei simulează inteligenţa subtilă atunci când îi întreabă pe credincioşii biblici: «Dar dacă
Dumnezeul din Genesa a creat luminătorii doar în ziua a patra, de unde exista lumină în ziua întâi?...»
Inserăm aici un citat preluat de la Steven Weinberg, laureat al premiului Nobel, 1970. Aşadar, nu este un
răspuns dat de un ateu oarecare, ci de un ateu care avea o pregătire de excepţie. El scrie despre Big Bang,
explozia iniţială de la care a fost generat universul, care şi astăzi este în expansiune: «La început, a fost o
explozie. Nu o explozie ca pe Pământ, pornind dintr-un centru bine-definit şi răspândindu-se pentru a
cuprinde din ce în ce mai mult aerul înconjurător, ci o explozie care a avut loc simultan peste tot, umplând
de la început tot spaţiul (...) După circa o sutime de secundă – momentul cel mai îndepărtat de care putem
vorbi cu o anumită siguranţă – temperatura universului era de o sută de mii de milioane (10 la puterea a 11-
a) de grade Celsius. Aceasta înseamnă că era mult mai fierbinte decât chiar centrul celei mai fierbinţi stele.
(...) În sfârşit, universul era plin de lumină.» Primele trei minute ale universului, Editura Politică,
Bucureşti, 1984, pp. 22-23. Iată, prin urmare, opinia unuia care nu este credincios biblic, dar care
formulează un gând care relaţionează corect lumina iniţială a zilei întâi cu faptul că nu era nevoie de
luminători chiar în acea zi, ei au putut foarte bine să fie creaţi în ziua a patra.”
90
Părăsind puţin contextul, amintim cititorului că, în Evanghelia după Ioan, minunile săvârşite de Iisus,
Yeşua, nu sunt denumite minuni, ci semne (gr., semeia) întrucât aceste minuni indică ceva, sunt semne care
trimit spre calitatea Sa de Mesia şi de Fiu al lui Dumnezeu.
91
În original, omens. N. ns.
92
John H. Walton, op. cit., p. 159.
30

31. Termenul plural mō‛ādim93
nu semnifică totalitatea elementelor meteorologice
care determină starea atmosferei („vreme”), nici nu înseamnă ere sau epoci determinate
istoriceşte şi nici măcar timpuri în sensul de anotimpuri sau sezoane, ci are o bogăţie de
conotaţii şi este un termen deosebit de semnificativ pentru această lucrare: în sensul
primar, mō‛ed înseamnă o întâlnire la un timp prestabilit; în mod specific, un festival; în
mod convenţional, un an; prin implicaţie, o adunare (convocată pentru un scop clar
definit). Din punct de vedere tehnic, înseamnă congregaţia în sine; prin extensie, locul
întâlnirii; de-asemenea, un semn(al) (desemnat în prealabil; semn, (loc de) adunare
(solemnă), congregaţie, (vreme) desemnată, hotărâtă, soroc, timp stabilit94
; solemn(itate),
sinagogă; (timp) fixat, stabilit, praznic sau semn prestabilit. După cum spunea John H.
Walton, termenul mō‛ed nu indica o funcţie mecanică, ci una socio-religioasă95
.
Acum, aici trebuie să facem o observaţie care ţine de filosofia culturii: gândirea
ebraică era, în genere, holistică, şi atunci când un termen apare în Biblie, el poate
însemna simultan toate conotaţiile sale; în consecinţă, în istoria traducerilor Sfintelor
Scripturi – şi spunem aceasta cu mâhnire – mō‛ed a fost redat de multe ori incomplet sau
chiar eronat. Vom da un exemplu la îndemână.
După cum este îndeobşte cunoscut, pe la jumătatea secolului al III-lea î.e.n., la
cererea lui Ptolemæus Philadelphus, o echipă de cărturari evrei, alcătuită din 70 (sau 72)
de experţi, au tradus Scripturile evreieşti în limba greacă, lingua franca a acelor timpuri.
Aşa a apărut celebra versiune Septuaginta sau Septanta (LXX). Când acei traducători
iluştri au avut de tălmăcit în greacă termenul mō‛ed, ei n-au găsit un echivalent al său
care să aibă aceeaşi sferă semantică, deosebit de bogată, după cum am văzut mai sus,
astfel încât s-au focalizat pe valoarea sa temporală şi l-au redat cum au putut: kairos96
,
care semnifică „timp potrivit, moment oportun”. Deşi ciunteşte din toată forţa de expresie
a conceptului original, kairos izbuteşte să sublinieze că lucrurile nu se întâmplă aleatoriu,
ci se desfăşoară conform unei temporalităţi înscrise în planul dumnezeiesc. Vom vedea
faptul că această noţiune întăreşte convingerea că Praznicele97
lui YHWH nu aveau loc
spontan şi aleatoriu, în zile confuze şi decretate de oameni, dornici să consacre sărbători
„Sfintei Mironosiţe întocmai cu apostolii Maria Magdalena”, Izvorului Tămăduirii sau
93
La singular, mō‛ed. Savantul Strong l-a înseriat cu numărul H 4150.
94
Inclusiv aspecte specifice ale ciclului natural, ca în Ieremia, 8:7.
95
John H. Walton, ibidem.
96
Kairos (gr.), Concordanţa Strong G 2540.
97
Să-mi fie îngăduit să fac o dezvăluire de natură personală: atunci când a trebuit să găsesc un singur
cuvânt care să redea toată bogăţia de semnificaţii şi sensuri cel puţin ale termenului mō‛ed, m-am simţit
năpădit de frustrarea produsă de inexistenţa unui echivalent al său în limba română. „Unde este cuvântul
care spune adevărul?”, se întreba Mihai Eminescu pe vremuri. Sau, în cazul de faţă: care este conceptul
care revelează minuţiozitatea Providenţei unui Dumnezeu atent la cele mai mici detalii relaţionale,
doxologice, soteriologice, spaţiale, temporale, sociale, aşa cum, după cum vom vedea mai târziu, se
subînţelege în termenul mō‛ed?... Personal, nu am reuşit să găsesc un echivalent fericit nici măcar pentru
conotaţia temporală a noţiunii: cel mai apropiat cuvânt este „soroc”, dar, din nefericire, acesta a căzut în
desuetudine, a devenit un arhaism. Desigur, mai există şi un colocvialism apropiat de adevărul termenului:
„exact la ţanc”, dar este oare permisă – pentru a nu întreba „morală” sau „estetică” – inserarea expresiei „la
ţanc” într-o traducere de text sacru?... Sau se poate spune în mod repetat: „timp stabilit, sacral-festiv”?...
Avea dreptate Heidegger când spunea „Limba este stăpâna noastră, şi nu invers.”
…Astfel încât, oftând din rărunchi, mi-am amintit ceea ce spunea un rabin de binecuvântată memorie:
„Orice traducător e un trădător” şi am tradus bogăţia de semnificaţii şi sensuri înfăţişate mai sus prin
termenul „praznic”.
31

32. Cuviosului Somn şi Sfintei Lene, sau să se bălăcărească în orgii, ci ele aveau loc la
timpul poruncit de YHWH, şi în prezenţa Cosmo-ctitorului98
.
Să reţinem faptul că timpul şi timpurile erau stabilite de YHWH. Filosoful Roger
Caillois spunea:
Lumea se comportă ca un cosmos guvernat de o ordine universală şi care funcţionează
după un ritm regulat. Măsura, regula o menţin. Legea ei este că orice lucru se află la locul
lui, că orice eveniment se întâmplă la timpul lui.99
Aici trebuie să lărgim puţin sfera discursului şi să aduc în discuţie alţi doi termeni
care, puşi în relaţie cu termenul mō‛ed, vor pune într-o lumină mai mare subînţelesurile
acestui termen: ħag şi qorban. Ei ne vor ajuta să desluşim mai clar modurile biblice de
prăznuire şi, de asemenea, vor da dreptate spuselor antropologului Mihai Coman.
Sfera semantică a primului termen, ħag100
semnifică „(victimă de) festival; (zi de)
ospăţ (festiv); festivitate (solemnă).” Termenul provine din ħagag101
, care înseamnă „(în
mod propriu-zis) a se mişca în cerc, adică (specific) a mărşălui într-o procesiune; a
prăznui; (prin implicaţie) a se veseli: a celebra, a dansa, a ţine o sărbătoare, o festivitate
(solemnă); a merge clătinându-se de colo-colo”.
Al treilea termen pe care-l vom întrebuinţa în studiu este qorban102
, care înseamnă
„ceva adus la altar, adică un dar sacrificial; oblaţie, ceea ce este dăruit, ofrandă.” El
provine din qarav, „a se apropia sau a face să se apropie, a se alătura, a aduce ofrande, a
înfăţişa, a produce, a pregăti, a sta, a lua.” Altfel spus, atunci când credinciosul se înfăţişa
la altar, el trebuia să ducă divinităţii o jertfă, fie de ispăşire, fie de închinare, fie ambele.
Dacă strângem laolaltă toţi termenii pe care i-am inserat mai sus, relaţionându-i la
poporul biblic şi punându-i în contrast cu opusurile lor, obţinem următoarele adevăruri:
În mod suveran şi divin YHWH (şi nu interesele religioase ale altor zeităţi sau
calculele politice ale oamenilor) decretase ca soarele şi luna (şi nu alţi aştri) să
indice timpuri sacral-festive (şi nu profane), non-aleatorii, din categoria
timpului circular (şi nu cel liniar). În aceste timpuri israeliţii (şi nu păgânii)
făceau un pelerinaj până la un loc stabilit, adică la Yeruşalayim (şi nu în
crânguri sau sub orice copac verde). Scopul pelerinajului era clar definit:
întâlnirea cu YHWH (şi nu cu alte zeităţi şi nici măcar unii cu ceilalţi) şi
reconsolidarea relaţiei cu El prin jertfe de ispăşire şi închinare, prăznuind în
cinstea Sa şi consolidându-şi mântuirea. La aceste sărbători, credincioşii dansau
98
Desigur, Tanaħ-ul menţionează şi sărbători „inventate” de evrei, Purim, Ħanukah, dar nu în mod arbitrar,
ci tot ca nişte comemorări ale unor momente în care Dumnezeu a intervenit „cu mână tare şi cu braţ întins”
pentru a-şi salva poporul.
99
Roger Caillois, op. cit., pp. 120-121.
100
Savantul Strong l-a înseriat cu numărul H 2282, iar în greaca Noului Testament apare ca heorte, Strong
G 1859.
101
Ħagag, Strong H 2287.
102
Qorban, Strong H 7133.
32

33. dansuri circulare103
, adică „hore”, iar consumul de alcool continuat până la
mersul pe şapte cărări nu era o scenă neobişnuită104
...
Atragem atenţia asupra unui fapt: contextul imediat al versetului 14 din Genesa,
1, este cel al creaţiei. Prin urmare, scopul întemeierii vremurilor mō‛ădim cu siguranţă nu
este numai cel de a desemna timpurile speciale de închinare, ci şi acela de a înfiinţa un
calendar care guvernează fiecare aspect al vieţilor plantelor, animalelor, precum şi al
oamenilor105
. Or, întrucât calendarul stabilit de luminători guvernează viaţa plantelor,
animalelor, oamenilor şi praznicele stabilite pentru închinare, afirm existenţa unei
„liturghii cosmice” – ca să întrebuinţez sintagma lui Ioannis Zizioulas106
.
Pentru a întări faptul că luminătorii au o funcţie bivalentă, adică atât liturgică
precum şi calendaristică, cititorul poate lectura Deuteronomul, 4:19; Psalmii, 74:16;
136:7.
O consideraţie aparte merită versetul 19 din Psalmul 104, un psalm al creaţiei:
19
El a făcut luna ca să arate vremurile (mō‛ādim);
Soarele ştie când trebuie să apună.
III. LUMINĂTORII INDICĂ ZILELE
Apoi, aştrii nu sunt numai semnele indicatoare ale praznicelor, ci şi ale zilelor.
Dar ce înseamnă „zi”? În limba ebraică, pentru „zi” se foloseşte termenul yom107
.
Acesta este al cincilea substantiv ca frecvenţă în Scripturile evreieşti108
. Cunoscând o
regulă hermeneutică extrem de importantă, aceea că semnificaţia unui termen este
determinată de contextul în care este plasat el, o citire atentă a ocurenţelor termenului
„zi” în Sfintele Scripturi ne va ajuta să înţelegem că această noţiune putea semnifica
perioada luminoasă cuprinsă între răsăritul şi apusul soarelui109
, sau ziua de 24 de ore care
103
Termenul românesc „horă” provine din grecescul hora, care înseamnă mişcare în cerc, şi vizează àcele
ceasornicului (sau ale „horo-logiului”) care merg în cerc, făcând o sinteză între timpul liniar şi cel ciclic,
recurent; vizează şi dansul popular dansat în cerc; iar în mod ultim, se manifestă de „Paştele”, ortodox şi
catolic, când credincioşii acestor religii aveau obiceiul de a face o procesiune circulară în jurul bisericii. În
Sfintele Scripturi, termenul „hora” a fost valorizat de Domnul Iisus care, în Evanghelia după Ioan, a vorbit
mult despre „ceasul” Său, despre hora Sa, despre înomenirea Sa, ca mişcare de sus în jos, şi despre
înălţarea Sa, ca mişcare de jos în sus, având loc „circular”.
104
În cadrul poporului ales, consumul de alcool nu era – şi nu este – neobişnuit, dar excesul duce la păcat.
105
Apud Henry Ross Cole, “The Sacred Times Prescribed in the Pentateuch: Old Testament Indicators of
the Extent of Their Applicability,” disertaţie de doctorat, p. 59, după Samuele Bacchiocchi, God’s Festivals
in Scripture and History, vol. I, p. 37.
106
Ioannis Zizioulas, Creaţia ca euharistie, Editura Bizantină, Bucureşti, 1999, trad. C. Papacioc, p. 11.
107
Concordanţa Strong H 3117.
108
http://www.gotquestions.org/Romana/zile-24-ore.html
109
Gen. 1:14; 3:8; 8:22; Am. 5:8.
33

34. începea seara, la afinţitul soarelui, şi includea partea nocturnă şi apoi cea diurnă a zilei110
,
sau o perioadă de timp nedefinită111
sau a unui eveniment specific112
.
Cel mai adesea, însă, prin „zi” se consideră intervalul de timp cuprins între o seară
şi următoarea seară.
În mod obişnuit113
, se spune că zilele 1-4 pot fi încadrate în categoria aducerii
ordinii în creaţie, culminând cu crearea soarelui şi a lunii: în ziua întâi, Dumnezeu
creează lumina (Gen. 1:1-5), în ziua a doua Creatorul martelează firmamentul care separă
apele aflate deasupra cerului de apele de sub el (v. 6-8), în ziua a treia (9-13) face uscatul
şi vegetaţia, iar în ziua a patra (14-19) sunt creaţi luminătorii, soarele şi luna.
În zilele 5 şi 6 Atoateziditoriul – ca să întrebuinţez un arhaism – creează peşti,
păsări (v. 20-23), animale şi oameni (1:24 – 2:1) şi le porunceşte să populeze Terra. În
ceea ce priveşte ziua a şaptea, ea este plasată într-o categorie unică: în această „zi fără
seară”, Creaţia, isprăvită, este bună şi desăvârşită, iar Atoateziditoriul sau „Cosmo-
ctitorul” o va binecuvânta, o va sfinţi şi se va odihni în ea (Gen. 2:2-4).
În ceea ce priveşte semnificaţiile semnelor care indicau zilele, anii şi calendarul,
acestea vor fi abordate în capitolul următor.
De reţinut:
Elohim-Creatorul a decis ca ziua să fie măsurată de seara până în
următoarea seară.
Sufletului omenesc dependent de închinăciune şi mânat de trebuinţa
celebrării i-au fost date atât soarele, cât mai ales luna, care indică mō‛ādim,
timpurile prestabilite, sacral-festive.
Capitolul al V-lea
CONSIDERAŢII DESPRE
CALENDARELE MESOPOTAMIENE
I. HEMEROLOGII ORIENTALE ŞI LITURGHII COSMICE
Insistam mai sus asupra faptului că Dumnezeu a plămădit omul după chipul Său şi
a pus în el sacrul şi dorinţa de închinare şi festivitate religioasă celebrată în cadrul
comunităţii. Tot acolo am văzut şi faptul că Dumnezeu a creat luminătorii pentru a indica
omului timpurile prestabilite în care Creatorul cere omului să vină şi să I se închine.
110
Gen. 1:5,8,13,19,23,31; Num. 7:12,18; Hag. 1:15.
111
Gen. 2:4; Ps. 102:3; Is. 7:17.
112
Is. 9:3; Ier. 32:31; Ez. 1:28.
113
John H. Walton nu pare să fie de-acord cu această interpretare tradiţională, el susţinând că în Genesa 1
nu putem lectura atât de mult despre creare, ca proces, cât mai degrabă despre atribuirea de funcţii creaţiei.
A se vedea http://www.itpbucuresti.ro/prelegere--geneza-1-3---i-cosmologia-antica
34

35. Acest capitol va înfăţişa câteva consideraţii despre calendarele mesopotamiene.
Deschidem acest capitol declarând un adevăr tulburător: încă din vremurile străvechi se
ştia că săptămâna are şapte zile sau, mai corect, că are o durată de şase zile profane
şi un timp sacru de o zi.
Probabil că în acest punct, cititorule drag, vei întreba: „Care sunt argumentele
care stau la baza acestor afirmaţii?...” Dacă ai ridica această întrebare, ai proceda cu
înţelepciune. Replica autorului studiului de faţă va fi mai amplă, conturând un răspuns
care pune timpul, cosmosul, omul şi societatea într-un sistem de relaţii.
Mai întâi, să ne închipuim că în faţa noastră avem un portal prin care putem trece
în spaţiu-timp: în consecinţă, cititorule, te voi îmbia să mă însoţeşti într-o călătorie în care
vom ajunge în Mesopotamia, în urmă cu peste 5.000 de ani.
Făcând o plimbare în cultura şi civilizaţia poporului sumerian, în mijlocul căruia
am ajuns vom constata că acest popor antic este uluitor de avansat în ceea ce priveşte
ştiinţa, tehnica, spiritualitatea, arta114
. De exemplu, sumerienii, primul şi cel mai
formidabil popor mesopotamian, au pus bazele legităţilor aştrilor (astronomie). Însă, din
cauză că ei credeau că, simultan, aştrii sunt şi zei, vechii locuitori ai Mesopotamiei au
elaborat un discurs despre aceştia (astrologie), au ghicit în funcţie de mişcările aştrilor
(astromanţie) şi au ajuns să se închine la aştrii-zei (astrolatrie). Astfel, se trăia într-un
păcat continuu, întrucât YHWH Elohim crease soarele, luna, stelele şi toată oştirea
cerurilor şi le împărţise pentru a servi „tuturor popoarelor, sub cerul întreg”115
, dar nu
pentru astrolatrie.
Astfel, prin observaţii îndelungate şi meticuloase, verificate şi răsverificate cu
atenţie, ei descoperiseră faptul că, în afară de lună şi de soare, mai erau alte cinci sfere
cereşti, vizibile sau prea puţin vizibile care se deplasau pe direcţii stabilite, de-a lungul
căilor pe care le urmau luna şi soarele, printre stelele „fixe”116
. Aceşti aştri erau, simultan
şi zei, deci erau zei-aştri. În cultura greco-latină ei vor fi denumiţi Marte, Mercur, Jupiter,
Venus şi Saturn.
Pentru popoarele mesopotamiene, zeii-aştri erau următorii:
ZEII-AŞTRI SUMERIENI
Zeul-astru Soare Babar/ Utu/ Şamaş Duminică117
Zeul-astru Lună Nannar(r)/ Sün Luni
Zeul-astru Marte Nergal Marţi
Zeul-astru Mercur Nabu Miercuri
Zeul-astru Jupiter Marduk Joi
114
Ştiinţa afirmă o istorie evolutivă, teoretizând despre omul descins din maimuţă care evoluează,
dobândeşte staţionarea bipedă, vorbirea articulată, inventează uneltele, descoperă focul, îmblânzeşte
animalele, realizează „Revoluţia agricolă”. Din când în când, în lume se mai fac descoperiri uluitoare
(piramidele, Templul de la Göbekli Tepe, statuile din Insula Paştelui etc.). Neputând să le ignore, ştiinţa
recunoaşte cu jumătate de gură inteligenţa uriaşă din spatele descoperirilor, dar aceasta nu o determină să-şi
schimbe abordarea evoluţionistă. Pentru ştiinţă, existenţa Creatorului care a plămădit om inteligent nu poate
fi luată în calcul, deoarece consecinţele unei atari admiteri ar zdruncina sistemul său din temelii.
115
Deuteronomul, 4:19.
116
Joseph Campbell, The Masks of God – Primitive Mythology, Penguin Compass, New York, USA, 1991,
pp. 146-148.
117
Termenul românesc „duminică” provine din latinescul Domini dies, unde „ziua Domnului” nu se referea
la Dumnezeul biblic, ci la Zeus, Domnul-Zeu al latinilor.
35

36. Zeiţa-astru Venus/ Venera Iştar/ Inanna Vineri
Zeul-astru Saturn Ninurta Sâmbătă
Poporul sumerian credea că trecerea Zeului-Lună şi a Zeului-Soare printre ceilalţi
zei-aştri ar reglementa vremurile şi soroacele vieţii cetăţii şi ar determina un calendar
structurat matematic. În consecinţă, străvechiul norod a elaborat hemerologii cultice şi
liturgice pentru a şti când şi cum să se închine zeilor, şi prin aceasta nu ne referim numai
la zeii-aştri, ci şi la alţi zei, întrucât fiecare zi a anului era consacrată unui zeu care putea
fi bun sau rău şi, în consecinţă, era necesară săvârşirea unor ritualuri speciale118
.
Hartă astrală sumeriană, anii 3.300 î.e.n.
Imagine preluată de pe http://www.crystalinks.com/sumercalendars.html
Iată ce scrie faimosul mitolog Joseph Campbell despre „noţiunea aproape
nebunească, ghiduşă” şi care, cu toate acestea, „avea un potenţial teribil, că legile
guvernând mişcările celor şapte sfere cereşti ar trebui ca, într-un fel mistic (de fapt, prin
tradiţia transmisă mai departe de la Adam, n.ns.), să fie acelaşi ca şi cele care guvernează
viaţa şi gândirea oamenilor de pe Pământ.”
Iată una dintre consecinţele fireşti ale acestei mentalităţi, manifestate în cadrul
obştii cetăţilor-state:
Întreaga cetate, nu numai zona templului, era acum concepută ca o imitaţie pe Pământ a
ordinii cosmice, un «mezocosmos» sociologic, instituit de tagma preoţească între
macrocosmosul universului şi microcosmosul individului, învederând singura formă
esenţială a tuturora. Regele era centrul, în calitate de reprezentant omenesc al puterii
118
Sabatino Moscati, Vechile civilizaţii semite, Editura Meridiane, Bucureşti, 1975, trad. E. Costescu, p. 56.
36

37. făcută să se manifeste în mod celest fie în soare, fie în lună, conform punctului focal al
cultului local.119
Iar mai jos mitologul adăuga:
„Facă-Se voia Ta, precum în Ceruri, aşa şi pe Pământ.” Miturile şi riturile constituie un
mezocosmos, un cosmos de mijloc, mediator, prin care microcosmosul individului este
adus în relaţie cu macrocosmosul întregului. Şi acest mezocosmos este întregul context al
corpului social, care, astfel, este un fel de poem sau imn viu, sau o icoană de lut şi trestii
şi de carne şi sânge şi de visuri, modelate în forma de artă a cetăţii-stat hieratice. Viaţa pe
Pământ are menirea de a oglindi în corpuri omeneşti, atât de desăvârşit pe cât este cu
putinţă, orânduiala aproape ascunsă – dar acum dezvăluită – a spectacolului grandios al
sferelor.120
Aşadar, omul, chiar căzut în păcat, mai păstrează în sufletul său vestigium Dei,
rămăşiţe ale chipului lui Dumnezeu. Dintr-un anumit punct de vedere, se poate spune că
sufletul omului este centrul unor sfere concentrice: prima sferă este constituită din sinele
omului şi relaţia sa cu acesta (relaţia intra-personală), a doua sferă, care o cuprinde pe
prima, este relaţia omului cu semenii săi (relaţia inter-personală), a treia sferă este relaţia
omului cu natura şi cu modul în care el o cultivă sau se relaţionează la ea (ceea ce poate fi
denumit ca „naturalitate”), iar a patra sferă este relaţia omului cu Creatorul său (relaţia
sacral-transcendentă). În zilele semnificative pentru om şi societatea orientală,
prestabilite ca praznice121
, individul microcosmic se întrunea cu alţi indivizi
microcosmici, dimpreună cu care alcătuia mezocosmosul populaţiei cetăţii.
„Mezocosmosul” obştii făcea o pauză în eforturile sale de cultivare a naturii, se
subordona macrocosmosului care, prin intermediul aştrilor, stabilea datele praznicelor, şi
se închina zeilor.
Vizavi de aceste fapte, punctul nostru de vedere este acela că omul aparţine unei
comunităţi, unui spaţiu, unui timp, unui „Cosmo-ctitor”, care nu este numai Marele
Creator, dar se poate şi micşora atât de mult încât să intre în sufletul omenesc, sau măcar
să Se oglindească în el. Acum, între aceste sfere încă mai există schisme şi sfâşieri, dar
vestim în mod profetic că va veni ceasul când acestea vor fi reunite, reîntregite, în tikun
olam, marea restaurare cosmică.
II. CALENDARE LUNARE, SOLARE ŞI LUNI-SOLARE
Începem acest subcapitol făcând o precizare care este deosebit de importantă
pentru o receptare adecvată a textului: membrii civilizaţiei euro-atlantice consideră că
soarele este mai important decât luna, însă pentru gândirea orientală lucrurile stăteau
exact invers, astrul selenar fiind mai important, şi aceasta din două motive: în primul
rând, el indica „soroacele”, timpurile prestabilite pentru sărbători, iar aceasta nu este
convingerea noastră bazată pe Biblie şi proiectată (sau „retroiectată”) asupra orientalilor,
119
Joseph Campbell, op. cit., loc. cit.
120
Ibidem, p. 150.
121
Aceste zile fiind datele de 1, 8, 15 şi 22 ale fiecărei luni, zile calculate pe baza lunii lunare şi nu pe baza
lunii solare.
37

38. după cum vom vedea mai jos; în al doilea rând, păstorii orientali practicau transhumanţa,
îşi păşteau turmele pendulând între diferitele păşuni şi preferau să se deplaseze mai
degrabă în răcoarea nopţii, vegheaţi de astrul selenar, decât în pârjolul zilei.
Superioritatea lunii asupra soarelui era transpusă în mitologie, unde Zeul-Lună era tatăl
Zeului-Soare, astru important pentru agricultori, care răbdau arşiţa sa consolându-se cu
ideea că aceasta este utilă culturilor lor de plante.
Acum vom stabili semnificaţiile termenilor cu care operăm. Din punct de vedere
filologic, în Mesopotamia, luna calendaristică avea denumiri diverse, în funcţie de limba
care se referea la ea. Astfel, în sumeriană ea se numea ITI. În akkadiană, luna era
denumită arħu, în ugarită – yrħ, iar în Iuda şi Israel – yeraħ sau ħodeş122
.
Luna calendaristică se stabilea în urma observării cu mare atenţie a fazelor lunii:
mesopotamienii împărţeau timpul în conformitate cu aceste faze în lună nouă sau „Crai-
nou”, primul pătrar, lună plină, ultimul pătrar. Luna calendaristică începea „în momentul
în care, urmând perioadei de invizibilitate datorată apropierii soarelui, semiluna apărea
din nou scurt timp pe orizontul de vest imediat după asfinţitul soarelui”123
. Luna lunară
era împărţită în 28 de zile, în conformitate cu fazele lunii: lună nouă, primul pătrar, lună
plină, ultimul pătrar. Această lună calendaristică, alcătuită din intervalul de timp scurs
între două faze identice ale Lunii, era luna lunară, care mai este denumită lunaţie, lună
sinodică sau siderală.
Populaţiile agrare sumeriene erau atente luau în considerare şi soarele, iar luna
calendaristică solară avea un număr de zile nestabilit înainte, de 29 ½ sau 30, iar anul
avea 354 de zile. Problema era că, în decurs de 19 ani, între cele două sisteme
calendaristice, lunar şi solar, se acumulau decalaje de 7 luni: ca atare, din necesităţi
practice astronomice, liturgice şi profesionale, date fiind obştile păstorilor pentru care
luna avea o importanţă crescută în raport cu soarele, şi a agricultorilor, care tindeau să
atribuie soarelui un rol sporit, în timp124
, orientalii au recurs la un calendar complex, luni-
solar, bazat pe ciclul metonic, calendar care insera o lună în plus125
, în anul 3, 6, 8, 11, 14,
17 şi 19. Decalajele erau recuperate atunci când la cele douăsprezece luni ale anului se
mai adăuga o lună, a treisprezecea, pentru ca sistemele să corespundă mersului soarelui,
iar liturghiile care determinau viaţa obştească să poată fi o manifestare calculată a
cosmosului sacru, o hierofanie.
Iată ce notează savantul Mark E. Cohen:
122
Mark E. Cohen, The Cultic Calendars of the Ancient Near East, CDL Press, Bethesda, Maryland, USA,
1993, p. 5.
123
F. Rochberg-Halton, „Calendars, Ancient Near East”, The Anchor Bible Dictionary I (New York, 1992),
810, apud Mark E. Cohen, op. cit., p. 5.
124
Mark E. Cohen, în op. cit., pp. 5-6, scrie că probabil că, drept rezultat al secolelor de observaţii ale
cerurilor, numai pe vremea regelui Nabonassar, 747 î.e.n., astronomii babilonieni au început să recunoască
faptul că 235 de luni lunare au aproape acelaşi număr de zile ca şi 19 ani solari. Totuşi, nu aceasta este data
la care astronomii babilonieni au acceptat principiul acesta în mod conştient, ci probabil că intercalările au
fost standardizate şi ciclul de 19 ani a intrat în vigoare numai prin anul 367, sau poate chiar prin 383 î.e.n.,
în vremea ahemenizilor.
125
La evrei această lună va fi Adar Şeni, „al doilea Adar”. Mark E. Cohen, în op. cit., p. 5, scrie
următoarele: „Lunilor li se atribuiau nume, de obicei cu referire la respectarea ritualului distinctiv al lunii
sau la un eveniment agricol semnificativ. Lunile intercalate erau denumite cu acelaşi nume ca şi luna
precedentă, scribul anexa numărul «2» după numele lunii sau adăugând cuvântul «extra» (diri) pentru a o
distinge de luna anterioară. În unele sisteme calendaristice din Orientul Apropiat luna intercalată era pur şi
simplu denumită diri/ watrum («extra») sau taşnit («a doua»).
38

39. Mesopotamienii erau conştienţi de diferenţa dintre duratele anilor lunari şi ai celor solari
şi, în cele din urmă, luna (zeul Nanna în sumeriană şi Suen în akkadiană) a ajuns să
domine soarele (zeul Utu în sumeriană şi Şamaş în akkadiană) ca determinant al anului:
„(Nanna), stabilind luna calendaristică şi luna nouă, (punând) anul în locul său”.
Importanţa Lunii pentru determinarea duratei anului a fost observată de Rim-Sim126
,
conducătorul cetăţii Larsa, care a lăudat Luna ca fiind „Nanna, care stabileşte lunile, care
întregeşte anul.” (...) Supremaţia Lunii era evidentă şi prin faptul că anul era calculat în
cicluri lunare complete. Chiar şi festivalurilor anuale ale căror existenţe erau legate de
anotimpurile solare le erau desemnate date fixate într-o schemă lunară nerelevantă. Însă,
ca recunoaştere a legăturii inextricabile între anul solar şi festivalurile sale religioase,
mesopotamienii intercalau anul pentru a se asigura că festivalurile ţinute într-o anumită
lună coincideau cu fenomenul de sezon care era celebrat. Dar chiar şi această intercalare
era definită în termenii Lunii, adăugând un ciclu lunar complet la an. Astfel, anul
mesopotamian era, în fapt, un an solar strâmtorat într-o cămaşă de forţă lunară.127
De asemenea, John H. Walton aduce un prinos important la această chestiune:
Poziţiile soarelui, lunii şi stelelor serveau ca fundament pentru calculele calendaristice
din lumea antică. Ideea e că aştrii nu doar că marcau trecerea timpului, ci şi că se stabilea
calendarul prin observarea cerului. Ciclul astrului selenar128
era folosit pentru stabilirea
începuturilor şi sfârşiturilor lunilor calendaristice. Stelele erau folosite pentru a ajuta la
calcularea anului solar şi a face ajustări periodice ale calendarului în vederea sincronizării
calendarului lunar cu cel solar. Aceasta era esenţial, fiindcă un calendar lunar strict ar fi
deformat, în cele din urmă, anotimpurile agriculturii. De aceea, abordarea funcţională a
corpurilor cereşti este oglindită atât în literatura biblică, precum şi în cea
mesopotamiană129
.
În ceea ce priveşte numele date lunilor, acestea nu conţineau elemente teoforice,
ci vizau mai degrabă respectarea ritualului distinctiv al lunii sau un eveniment agricol
semnificativ – „Luna tunderii oilor”, „Luna aratului” etc130
.
Capitolul al VI-lea
CICLURI DE ŞAPTE ZILE
ÎN LITERATURA ORIENTULUI APROPIAT ANTIC
Continuăm studiul nostru inserând câteva citate din literatura Orientului Apropiat
antic despre unele cicluri de şapte zile. Acestea prezintă o importanţă deosebită pentru
studiul nostru, întrucât pot stabili paralele cu ziua a şaptea din cartea Genesa, după cum
se va vedea mai jos.
126
A domnit între anii 1822-1763. N. ns.
127
Mark E. Cohen, op. cit, pp. 3-4. Subl. ns.
128
Autorul se referă la lunaţie, a se vedea mai sus. N. ns.
129
John H. Walton, ibidem. Subl. ns.
130
Mark E. Cohen, op. cit., pp. pp. 6-8. A se vedea şi http://www.thelapisgates.com/calendar.html
39

40. I. LITERATURA ORIENTULUI APROPIAT ANTIC ŞI CICLURILE DE
ŞAPTE ZILE RELAŢIONATE LA POTOP
Ne continuăm periplul preluând câteva pasaje din unele scrieri mesopotamiene
care, aflate în relaţie cu Potopul, înfăţişează un ciclu de şapte zile131
.
Prima operă sumero-akkadiană pe care o vom invoca este o lucrare babiloniană de
secol XVIII î.e.n. intitulată Când zeul, omul... sau, cu titlul modern, Epopeea
preaînţeleptului Atraħasis132
.
Iată ce scrie acest mit despre ciclul de şapte zile al Diluviului:
El133
deschise clepsidra şi o umplu.
Sorocind venirea potopului după şapte zile134
.
Vreme de şapte zile şi şapte nopţi
Şuvoiul, furtuna şi potopul năvăliră135
.
O altă operă scrisă cândva, în jurul anilor 1.600 î.e.n., este intitulată de Thorkild
Jacobsen, un mare savant asiriolog, Geneza din Eridu. Şi ea are ceva de spus privitor la
Potop şi ciclul de şapte zile:
Toate vânturile rele, toate vânturile furtunoase se adunară într-unul
Şi atunci, dimpreună cu el, potopul se năpusti asupra oraşelor coşurilor de jumătate de
baniţă
Vreme de şapte zile şi şapte nopţi136
.
Să mai amintim şi tăbliţa a XI-a din celebra operă Epopeea lui Ghilgameş137
:
Şase zile şi şapte nopţi,
Bătu vântul, potopul şi furtuna copleşiră ţara.
Când în sfârşit veni ziua a şaptea,
Furtuna, potopul şi măcelul, care se zbătuseră ca o femeie apucată de durerile facerii,
slăbiră.
(…)
Când sosi ziua a şaptea,
Am dat drumul unui porumbel şi l-am lăsat să plece138
.
131
A se vedea http://messianicrestorer.wordpress.com/orientalia/potopul-mesopotamian/
132
Actualmente autorul acestei lucrări este în plină pregătire a unui studiu care, în crestomaţia de opere
literare sumero-akkadiene, va conţine şi traducerea integrală a acestei epopei.
133
Este vorba despre zeul Éa/ Enki care doreşte să izbăvească omenirea de la extincţia prin Potop.
134
Tăbliţa a III-a, coloana I, rândurile 36, 37, disponibile pe
http://messianicrestorer.wordpress.com/orientalia/potopul-mesopotamian/
135
Tăbliţa a III-a, coloana a IV-a, rândurile 19, 20, disponibile pe
http://messianicrestorer.wordpress.com/orientalia/potopul-mesopotamian/
136
Fragmentul D, rândurile 1-3, disponibile pe http://messianicrestorer.wordpress.com/orientalia/potopul-
mesopotamian/
137
Myths from Mesopotamia – Creation, The Flood, Gilgamesh and Others, Translation, Introduction,
Explanatory Notes and other editorial matter, Stephanie Dalley, revised edition, Oxford University Press,
Oxford, Great Britain, 2000.
138
Tăbliţa a XI-a, coloana a III-a, p. 113-114. În aceeaşi Tăbliţă a XI-a, la pagina 116 a operei citate, mai
apare o dată ciclul de şapte zile, dar de această dată este pus în relaţie cu un test iniţiatic: Uta-napiştim îl
povăţuieşte pe Ghilgameş să încerce să nu doarmă timp de şapte nopţi şi şase zile, având posibilitatea să
dobândească astfel nemurirea.
40

41. Acum, după aceste trei pasaje citate amintim de ciclul de şapte zile şi relaţionarea
sa la Potop în paralela inspirată din cartea Genesa:
4 Căci, după şapte zile, voi face să plouă pe Pământ 40 de zile şi 40 de nopţi; şi voi şterge
astfel de pe faţa Pământului toate fiinţele pe care le-am făcut.
10 După cele şapte zile, veniră apele Potopului pe Pământ.
Genesa, 7:4,10139
.
10 Şi aşteptă el încă şapte zile şi iarăşi dădu drumul porumbelului din arcă.
12 Şi răbdă el încă şapte zile şi dădu drumul porumbelului, dar porumbelul nu se mai
întoarse la el.
Genesa, 8:10,12140
.
Lăsăm acum cititorul să-şi pună întrebări cu privire la fondul comun al operelor
Epopeea preaînţeleptului Atraħasis, Geneza din Eridu, Epopeea lui Ghilgameş şi cartea
Genesa, precum şi la relaţiile dintre ele, asigurându-l că autorul acestui material are în
lucru o carte care va puncta câteva răspunsuri pertinente.
II. LITERATURA ORIENTULUI APROPIAT ANTIC ŞI SACRALITATEA
ZILEI A ŞAPTEA
După cum scriam mai sus, sumerienii şi, mai târziu, akkadienii, observau luna cu
mare atenţie şi împărţeau timpul în conformitate cu fazele acesteia: lună nouă sau „Crai-
nou”, primul pătrar, lună plină, ultimul pătrar. Exemplul care fundamentează afirmaţia
noastră este preluat din Epopeea preaînţeleptului Atraħasis: în tăbliţa I, în coloana a IV-
a, între rândurile 189-243, vorbeşte despre antropogonie: înainte de a crea omul, Mami,
zeiţa-mamă, „se purifică scăldându-se/ În ziua întâi, a şaptea şi a cincisprezecea a
lunii141
”.
...Care este semnificaţia acestor stihuri? În primul rând, aici se vorbeşte despre
rituri de purificare ritualică: o dată la şapte zile, „Născătoarea” se purifică prin scufundare
sau îmbăiere. Aici apare scalda sau îmbăierea pe care evreii o vor face vineri seara142
,
înainte de intrarea în şabatul săptămânal şi care va furniza rădăcinile botezului creştinilor:
reiese clar că îmbăierea ritualică se făcea prin scufundare, nu prin turnare sau stropire.
În al doilea rând, stihul „ziua întâi, a şaptea şi a cincisprezecea a lunii” poate fi
citit şi ca „luna nouă, primul pătrar şi luna plină”143
. Această lecturare este interesantă
datorită modului în care aduce în discuţie zilele, cuplându-le cu fazele lunii.
Dar oare întotdeauna se pot substitui ziua întâi, a şaptea şi a cincisprezecea a lunii
cu luna nouă, primul pătrar şi luna plină? Nu, ci într-un singur caz, şi anume în
hermeneutica stabilită de calendarul lunar.
139
Trad. ns.
140
Trad. ns.
141
http://faculty.gvsu.edu/websterm/Atrahasi.htm.
142
În ebraică: miqveh.
143
A se vedea http://www.class.uh.edu/mcl/classics/Atrahasis.html sau Victor H. Matthews şi Don C.
Benjamin, Old Testament Parallels – Laws and Stories from the Ancient Near East, fully revised and
expanded third edition, Paulist Press, Mahwah, New Jersey, USA, 2006, p. 35.
41

42. Să vedem acum ce spun privitor la ciclul de şapte zile şi sacralitatea zilei a şaptea
în Orientul Apropiat antic trei dintre cei mai iluştri specialişti în Vechiul Testament: John
H. Walton, Victor H. Matthews şi Mark W. Chavalas. Ei conglăsuiesc:
Până acum, practica împărţirea timpului în perioade de şapte zile nu a fost atestată în alte
culturi ale Orientului Apropiat antic, deşi în Mesopotamia existau zile particulare ale
lunii care erau considerate nefaste şi adesea ele cădeau o dată la şapte zile (adică,
ziua a şaptea a lunii, ziua a patrusprezecea a lunii etc.144
) Sabatul Israelului nu era
celebrat în anumite zile ale lunii şi nu era legat de fazele lunii sau de vreun alt ciclu
natural: el era pur şi simplu ţinut tot în a şaptea zi145
.
Savanţii sus-menţionaţi recunosc că timpul are două faţete, una sacră şi una
profană: ziua sacră este a şaptea, durata profană este alcătuită din celelalte şase zile.
Aşadar, repetăm ceea ce am spus mai sus: omenirea a ştiut totdeauna că ziua a şaptea este
sacră, chiar dacă uneori i se atribuia statutul de „zi nefastă”.
Este drept că, în timp, diferite populaţii şi popoare au ajuns la diverse aberaţii
calendaristice. De exemplu, în unele perioade, săptămâna babiloniană a ajuns să aibă
cinci zile, iar cea romană iniţial avea opt zile. Poporul evreu, însă, a păstrat totdeauna
săptămâna de şapte zile, cu şabatul zilei a şaptea146
, aşa cum instituise Elohim la creaţie.
Şi pentru că am adus în discuţie şabatul şi poporul evreu, în următoarea parte a studiului
nostru vom vedea pe îndelete relaţiile stabilite între aceste elemente147
.
SECŢIUNEA A II-A
ŞABATUL ÎN TANAĦ
(VECHIUL TESTAMENT)
În această secţiune vom discuta despre şabat în Tanaħ, aşa-numitul Vechi
Testament, începând cu tratarea rostirilor clare şi aluzive ale cărţii Genesa vizavi de ziua
a şaptea.
Capitolul al VII-lea
144
Subl. ns.
145
John H. Walton, Victor H. Matthews, Mark W. Chavalas, The IVP Bible Background Commentary –
Old Testament, InterVarsity Press, Downers Grove, Illinois, USA, 2000, p. 30.
146
Într-un articol postat pe http://abacus.bates.edu/~mimber/Rciv/roman.cal.htm se afirmă că evreii ar fi
fost aceia care i-au convins pe romani să treacă la săptămâna de şapte zile.
147
Punctarea relaţiilor dintre, pe de o parte, calendarul biblic şi praznicele lui YHWH din Genesa, 1:14,
Leviticul, 23, Deuteronomul, 16 şi, pe de altă parte, praznicele mesopotamiene, va fi una din temele
volumului al II-lea al acestui studiu.
42

43. ZIUA A ŞAPTEA
ÎN CARTEA GENESA
I. GENESA, 2:1-3:
1 Astfel a fost încheiată crearea cerurilor, a pământului şi a întregii lor oştiri.
2 În ziua a şaptea, Dumnezeu Îşi terminase lucrarea pe care a făcut-o; El s-a odihnit în
ziua a şaptea de toată lucrarea pe care a făcut-o.
3 Dumnezeu a binecuvântat ziua a şaptea şi a sfinţit-o, pentru că în ea s-a odihnit148
de
toată lucrarea pe care a făcut-o în creaţie.
Înainte de a trata Genesa, 2:1-3, să vedem contextul mai larg în care apar aceste
versete. Acest context mai larg este format din capitolele 1 şi 2 din Genesa, capitole în
care se relatează creaţia. Elohim, Dumnezeirea Creatoare, termină lucrarea creaţiei149
şi
„Se odihneşte”, adică „şabatuieşte”150
. Dacă ne-am gândi la creaţie şi ne-am juca puţin cu
termeni greceşti, am spune că „la început” nu fusese nimic, apoi apăruse Haos151
, apoi,
prin Logos152
, se ordonase un Cosmos153
, stăpânit de Chronos154
, orânduit de Kairos155
...
Vizavi de Creaţiune, un istoric al religiilor de calibrul lui Mircea Eliade spunea,
desigur într-un alt registru: „Cosmogonia este manifestarea divină supremă, gestul
exemplar de putere, de îndestulare, de creativitate.”156
(În viziunea iudeo-creştină a
Creaţiunii există, incontestabil, doar Divinitatea care creează lumea şi omul. Acest
Weltanschauung contrastează cu mitologiile multor populaţii – arhaice sau nu – care
afirmă triunghiul teogonie-cosmogonie-antropogonie.)
După ce lumea a ieşit din „mâinile” Ziditorului şi El a pus ordine în acel tohu vă-
bohu, totul fremăta de prospeţime, Pământul era aburind157
. Începea, într-un fel, ceea ce
Hesiod, ctitor al poeziei epice eline, urma să denumească „Vârsta de aur”158
, iar indienii,
în Brahmana şi mai ales Purana, s-o desemneze ca fiind prima vârstă, Krta yuga159
. Totul
era atât de frumos încât nu este de mirare că avem încă în noi nostalgia originilor,
nostalgia Paradisului, dorinţa de întoarcere la „Lumea puternică, proaspătă şi curată, aşa
cum era ea in illo tempore. Aceasta înseamnă o sete de sacru şi, în acelaşi timp, o
nostalgie a Fiinţei”160
.
148
2:3 Poate avea şi sensul de a încheia.
149
Ebraică: Maaseh bereşit. Nu se referă la una din cele două ramuri ale misticii evreieşti.
150
În limba ebraică apare şabat, „a înceta, a sista, a se odihni, a încheia”. Concordanţa Strong H, 7673.
151
Haos: materia amorfă.
152
Logos: pentru filosofi, principiul ordonator al Universului. Pentru creştini, Cuvântul, Hristos.
153
Cosmos: podoabă, din kosmeo, a împodobi, a înfrumuseţa.
154
Chronos: timpul regulat.
155
Kairos: timp potrivit, moment oportun.
156
Mircea Eliade, Sacrul şi profanul, Editura Humanitas, Bucureşti, 2000, trad. Brânduşa Prelipceanu, p.
55.
157
„...un abur se ridica de pe pământ şi uda toată faţa Pământului” (Genesa, 2:6).
158
A se vedea Hesiod, Munci şi zile, stihul 107-124, sau Lileta Stoianovici-Donat, Mitul „vârstei de aur”
în literatura greacă, Editura Scrisul Românesc, Craiova, 1981.
159
Mircea Eliade, Aspecte ale mitului, Editura Univers, Bucureşti, 1978, trad. Paul G. Dinopol, pp. 58-59.
160
Mircea Eliade, Sacrul şi profanul, p. 64.
43

44. Revenind, însă, de la nostalgie la tema lucrării, este important să sesizăm un fapt:
prin termenul şabat161
se înţelege „a înceta; a sista; a se odihni”. În şabat Creatorul
încetează şi se odihneşte de actul creaţiei, nu de susţinerea Creaţiunii. Dacă El ar fi
încetat orice activitate, Creaţiunea s-ar fi dezintegrat. Însă susţinerea Creaţiunii, păstrarea
şi mişcarea atomilor, furnizarea aerului, a luminii şi a tuturor celor necesare vieţii, sunt
acte energizate nu atât de mult din atributul omnipotenţei şi al omniscienţei Sale,
manifestate în Creaţiune, ci revelate de bunătatea şi dragostea Lui statornică prin
intermediul purtării de grijă pentru Creaţiune, prin Pronia sau Providenţa Lui. Apostolul
Pavel, spunea odată, predicând grecilor în Aeropag: „El (Dumnezeu) ... dă tuturor viaţa,
suflarea şi toate lucrurile” (Fapte, 17:25a). Dar dacă susţinerea Creaţiunii este o lucrare,
atunci înseamnă că Dumnezeu a lucrat în fiecare Şabat, lucrează în fiecare Şabat şi va
lucra în fiecare Şabat, dăruind Creaţiunii Lui „viaţa, mişcarea şi fiinţa’”, cum spunea
Epimenides162
, citat de apostolul Pavel (Fapte, 17:28a). Or, cărţile pe care creştinii le
denumesc Noul Testament163
şi le consideră revelaţie ulterioară cărţilor Tanaħ-ului, spun,
de pildă:
Însă Isus le-a zis: „Tatăl Meu lucrează până acum, iar Eu, de asemenea, lucrez!“
Evanghelia după Ioan, 5:17164
.
Dumnezeu, deci, S-a odihnit de activitatea de creaţie, nu de toate activităţile Sale.
Păstrarea în memorie a acestui lucru ne va ajuta în problematizarea ulterioară: vom vedea
că, după cum Elohim-Creatorul a continuat să săvârşească unele lucrări absolut necesare
şi proniatoare, credinciosul, care trăieşte o imitatio dei, poate să săvârşească unele
„lucrări” în Şabat în mod legitim.
Samuele Bacchiocchi spune aceeaşi idee în alt mod:
Odihna lui Dumnezeu în ziua a şaptea din Genesa, 2:2-3 este o odihnă a încetării, după
cum este indicat de folosirea verbului şabat, care înseamnă «a se opri, a nu mai face, a
înceta». Funcţia sa este cosmologică, adică explică modul în care Dumnezeu S-a simţit
vizavi de creaţia Sa: a considerat-o ca fiind încheiată şi desăvârşită şi, pentru a recunoaşte
desăvârşirea ei, Dumnezeu S-a oprit.165
Pe de altă parte, e bine să subliniem faptul că limbajul folosit este antropomorfic
în mod intenţionat, pentru că Dumnezeu nu era istovit, nici măcar obosit. Poate că El
crease prin energiile divine necreate, despre care vorbea pe vremuri Grigore de Palama...
La finalul activităţii de creaţie, Făcătorul mai întreprinde câteva acţiuni:
binecuvântează ziua a şaptea şi, chiar mai mult, o sfinţeşte166
. Din perspectiva
religiologică, am putea spune că este prima izbucnire a sacrului, prima hierofanie.
Atenţie: în perspectiva dumnezeiască, săptămâna nu are şapte zile, ci mai degrabă şase
161
Concordanţa Strong H 7673.
162
Epimenides, un poet-profet păgân, care va fi trăit în secolul al VI-lea î.e.n.
163
Noul Testament sau, mai corect, Legământul Înnoit, alcătuit din 27 de cărţi, scrise de apostolii lui Yeşua
Mesia sau de credincioşi din anturajul apostolic.
164
Samuele Bacchiocchi insistă că lucrarea lui Dumnezeu din Evanghelia după Ioan nu este nici creatoare,
nici proniator-susţinătoare, ci se identifică cu lucrarea răscumpărătoare a Fiului (Io. 4:34; 6:29; 10:37,38;
14:11; 15:24; 9:3). Vezi The Sabbath in the New Testament, p. 28.
165
Samuele Bacchiocchi, God’s Festivals in Scripture and History, vol. I, p. 38.
166
Rădăcina qdş înseamnă „a sfinţi, a pune deoparte, a consacra”. Concordanţa Strong H 6918.
44

45. plus una: primele şase, de muncă, iar a şaptea fiind cea de odihnă. Atoateziditorul nu a
sfinţit o zi din şapte, oricare ar fi ea, ci chiar a şaptea zi... şi aceasta înseamnă că
ziua a şaptea nu are o natură morală numai, ci morală şi ceremonială!
Dumnezeu nu acţionează pentru a strecura o sugestie, nici măcar pentru a da doar
un exemplu, ci chiar pentru a oferi un tipar al vieţii şi activităţii, un ritm, o cadenţă a
vieţii de 6+1, precum şi pentru a da un decret care ţine de creaţie. Cum spunea Mircea
Eliade: „timpul sacru se opune duratei profane.”167
Şi în altă parte: „prin dialectica
hierofaniei, profanul se poate transmuta în sacru.”168
Acest lucru este subliniat şi de Roger
Caillois: „În fond, singurul lucru care se poate afirma cu îndreptăţire despre sacru în
general este conţinut în definiţia însăşi a termenului: anume că el se opune
profanului.169
...Aceste două lumi, acea a sacrului şi a profanului, se definesc riguros
numai una prin alta. Se exclud şi se presupun.”170
Avem a face, deci, cu şase zile profane
şi a şaptea sacră. Aurel Codoban, filosof al religiilor, scrie că Şabatul „...devine un centru
în timp al integrării nivelului superior cu cel inferior al lumii.”171
Şabatul este, prin urmare, un timp sacru. După Mircea Eliade, timpul sacru are
două caracteristici:
1. repetabilitatea lui (în sensul că orice acţiune semnificativă îl reproduce);
2. faptul că, deşi e considerat ca transistoric, situat dincolo de orice contingenţă, într-
un fel în eternitate, acest timp sacru are, în istorie, un „început”, anume momentul
în care divinitatea a creat lumea sau a organizat-o172
.
Lucrul acesta va deveni mai evident în alte cărţi din canonul Sfintei Scripturi. Să
nu uităm că Biblia este o revelaţie progresivă: ca atare, şi subiectele pe care le prezintă
ea nu sunt înfăţişate toate deodată, ca o „Mărturisire de credinţă” sau un manual de
teologie dogmatică, cu subiecte aranjate frumos, într-un mod logic-coerent, eventual
decurgând unele din altele şi/sau intercondiţionându-se, ci învăţăturile sale au fost date în
timpuri şi circumstanţe care se întind pe multe veacuri, în funcţie de voia şi lumina
divină.
Sfânta Scriptură ne lasă să mai vedem două lucruri, menţionate nu explicit, ci
implicit, din care primul este sesizat de Fericitul Augustin: în cazul tuturor celorlalte zile
se precizase „a fost o seară şi a fost o dimineaţă” (Genesa, 1:5,8,13,19,23,31), dar ziua a
şaptea nu are seară173
... Ea este ziua fără seară şi s-ar putea să prefigureze ziua aceea în
care istoria se va termina şi omul va păşi în veşnicia fără seară...174
La Augustin, teologia şabatului este poetică:
167
Mircea Eliade, Tratat de istoria religiilor, Editura Humanitas, Bucureşti, ed. a II-a, 1995, trad. Mariana
Noica, p. 303.
168
Mircea Eliade, Nostalgia originilor – Istorie şi semnificaţie în religie, Editura Humanitas, Bucureşti,
1994, trad. C. Baltag, p. 208.
169
Roger Caillois, op. cit., p. 13
170
Roger Caillois, op. cit, p. 19.
171
Aurel Codoban, Sacru şi ontofanie, Editura Polirom, Iaşi, 1998, p. 131.
172
Mircea Eliade, op. cit., p. 308. A se vedea şi Tratat de istoria religiilor, p. 401.
173
Dies septimus sine vespera est nec habet occasum, quia sanctificasti eum ad permansionem
sempiternam, Sf. Augustin, Confesiuni, p. 338. Aceeaşi idee şi la R. Levi, în numele lui R. Zimra, apud
Samuele Bacchiocchi, The Sabbath in the New Testament, p. 34.
174
Probabil prezentată aluziv în Zah. 14:7.
45

46. Doamne, Dumnezeule, dă-ne pace, căci pe toate ni le-ai dat, pacea liniştii, pacea
sabatului, pace fără de seară. În adevăr, această ordine prea frumoasă a lucrurilor foarte
bune, după ce vor trece măsurile lor, va zice că, în adevăr, în ele s-a făcut dimineaţa şi
seara. Dar ziua a şaptea este fără de seară şi nu are apus, pentru că ai sfinţit-o ca să
rămână în veşnicie, pentru că glasul Cărţii tale să ne vorbească mai înainte faptul că Tu,
după lucrările Tale foarte bune, Te-ai odihnit în a şaptea zi, deşi le-ai făcut liniştit, că şi
noi după faptele noastre foarte bune, pentru că Tu ni le-ai dat, ne vom odihni în Tine, în
sabatul vieţii veşnice.
Căci chiar şi atunci Tu te vei odihni în noi, aşa cum lucrezi în noi, şi acea odihnă a Ta va
fi pentru noi aşa cum sunt aceste lucrări ale Tale pentru noi. Tu, însă, Doamne, mereu
lucrezi şi mereu te odihneşti şi nu vezi pentru un timp şi nici nu te odihneşti pentru un
timp şi totuşi faci şi vederile în timp, şi timpurile înseşi, şi liniştea după timp. Sperăm ca
după ele (după faptele bune) ne vom odihni în marea Ta sfinţenie. Tu, însă, Bun care nu
are nevoie de alt bun, eşti mereu liniştit, pentru că liniştea Ta eşti Tu Însuţi.
Pentru a vorbi despre al doilea fapt întrezărit aici, vom apela la cuvintele lui
Beniamin Fărăgău care, în cartea sa Leviticul, scrie:
Deci imediat după ce a fost creat, omul a fost invitat să intre în odihna lui Dumnezeu. A
fost invitat să ia parte la Sărbătoarea terminării lucrării lui Dumnezeu.
Deşi totul în jurul omului era încă neexplorat – ceea ce ar fi putut constitui pentru acesta
un extraordinar motiv de anticipaţie născută din dorinţa de cunoaştere, sau un motiv de
teamă, de angoasă în faţa necunoscutului – Dumnezeu l-a invitat să le pună pe toate
deoparte şi să se odihnească. Intrarea omului în odihna lui Dumnezeu s-a dorit a fi
semnul totalei lui încrederi în Dumnezeu, în faptul că Dumnezeu este autoritatea ultimă
în Univers, care are totul sub control, şi în faptul că tot ceea ce Dumnezeu a gândit şi a
creat este bun şi desăvârşit pentru creatura Sa, chiar dacă acestea erau încă neexplorate şi
netestate de om.175
Aşadar, omul şi-a început existenţa în ziua a şasea a creaţiei. El era interfaţă,
mediind între creaţie – în virtutea faptului că fusese luat din ţărână – şi Dumnezeu – în
virtutea faptului că în nările sale Creatorul expirase suflare de viaţă. Altfel spus, omul era
preot luat din Creaţie şi pus peste Creaţie.
Însă el şi-a început preoţia odihnindu-se nu pentru că ar fi muncit şi era trudit, ci
se odihnea în Domnul, contemplând frumuseţile Sale minunate şi având părtăşie cu
Creatorul său176
. Faptul că omul avea o asemenea relaţie se vede din Genesa, 1:26-30,
2:7, 15-24, şi mai ales 3:8: proto-părinţii au auzit glasul lui YHWH Elohim, care umbla
prin grădină în răcoarea zilei. Termenul „răcoare” (ruaħ) poate semnifica şi „vântul”,
„suflul” sau „duhul/Duhul”, şi credem că, în conformitate cu gândirea evreiască, o
gândire holistică, el le semnifică pe toate deodată 177
.
În aceeaşi gamă compunea şi fostul papă Ioan Paul al II-lea:
Odihna divină a zilei a şaptea nu face aluzie la un Dumnezeu inactiv, ci accentuează
plinătatea a ceea ce a fost creat. Ea vorbeşte, ca să zicem aşa, despre zăbovirea lui
Dumnezeu în faţa lucrărilor „foarte bune” (Gen. 1:31), făcute de mâna Lui, spre a arunca
175
Beniamin Fărăgău, Leviticul, ed. a doua, 2003, tipărită la Imprimeria „ARDEALUL”, Cluj-Napoca, p.
240.
176
Probabil că timpul şi istoria se va sfârşi, şi eternitatea va începe tot printr-un Şabat, o odihnă veşnică.
177
Dacă ar fi să operăm reducţionist, am zice că gândirea evreiască era holistică şi conjunctivă, în opoziţie
cu gândirea greacă, aparent categorială, fragmentară şi disjunctivă.
46

47. asupra lor o privire plină de bucurie şi desfătare. Aceasta este o privire „contemplativă”,
care nu doar priveşte la noile realizări, ci se bucură de frumuseţea a ceea ce fusese deja
înfăptuit.178
În altă ordine de idei, când Creatorul S-a odihnit, în ziua a şaptea, în lume nu
existau evrei şi ne-evrei, exista doar Adam, omul, omul primordial, protopărintele
omenirii. O implicaţie a acestei afirmaţii ar fi aceea că mai târziu, când s-a poruncit
limpede respectarea Şabatului, el trebuia ţinut de întreaga omenire (nu doar de evrei), ca
eveniment comemorativ al creaţiei încheiate. Dar, să n-o luăm ante eventum.
Mai inserăm un citat din părintele André Scrima, care se deschide cu o rostire
tulburător de frumoasă: omul este o făptură sabatică.
Omul este o făptură sabatică. După Scriptură, el a fost creat la sfârşitul zilei a şasea.
Întreaga „facere“, geneza Lumii era sfârşită şi „Dumnezeu S-a uitat la tot ce făcuse şi a
văzut că erau bune“ (Gen. 1:25).
Şi mai departe Scriptura ne descoperă că „după aceea“ Dumnezeu a zis: „Să facem pe
om“ (Gen. 1:26).
Omul a fost creat, prin urmare, în vecernia celei de a şasea zi, în vecernia Vinerii care
este începutul Sâmbetei. Omul se deosebeşte de celelalte făpturi prin acest caracter
sabatic. Numai el cunoaşte sensul sărbătoresc al vieţii. Sabatul este ziua odihnei, a
bucuriei, a clarităţii de conştiinţă. Semnul omului este plinătatea luminoasă a cugetului.
Oglindirea în sine a cugetului, cugetarea este o bucurie interioară, lumina sufletului
temeinică şi hrănitoare. Gândul în sine, în înţeles dumnezeiesc, este o odihnă, dar o
odihnă mişcătoare, o pace săltătoare, profund limpede şi împlinitoare.
Aşadar, prin faptul creaţiei omului, întreaga făptură intră în odihna sabatică, în pacea
profundă a unirii cu Creatorul. Omul intră în viaţă sub acest semn al Sabatului, care îi stă
în faţă ca Destinul său personal, ca starea hărăzită lui dintru începuturi, ca modalitatea lui
ontologică. „Fiul Omului este şi Domn al Sabatului“.179
Ulterior, în cartea Genesa nu se menţionează termenul şabat, nici măcar în
treacăt, dar trebuie să reţinem că Genesa este o carte a originilor, nu a poruncilor...
Încheiem inserând o ultimă ocurenţă a unui ciclu de şapte zile:
27 Împlineşte săptămâna nupţială cu aceasta; apoi ţi-o vom da şi pe cealaltă pentru încă
şapte ani de slujire.
Genesa, 29:27.
Despre aceasta, un articol scrie: „Menţionarea unei săptămâni de şapte zile şi a
unui ciclu de şapte ani în practica vieţii lui Laban, ruda lui Avraham, este izbitoare.”180
Dintre aceste lucruri prezentate „…cercetaţi toate lucrurile şi păstraţi ce este bun.
Feriţi-vă de orice se pare rău.”181
178
Epistola pastorală Dies Domini, scrisă de papa Ioan Paul al II-lea, 31 mai 1998, apud Samuele
Bacchiocchi, Sabatul sub foc încrucişat, Casa de Editură Viaţă şi sănătate, Bucureşti, 2001, trad. Gh.
Indricău, p. 18.
179
André Scrima, Antropologie apofatică, Editura Humanitas, Bucureşti, 2005, pp. 177-178. Clar, Fiul
omului poate fi Domn al şabatului întrucât El fiinţa dinaintea şabatului.
180
Articolul „Sabbath” din Nelson’s New Illustrated Bible Dictionary.
181
I Tes. 5:21,22.
47

48. De reţinut:
Elohim-Creatorul S-a odihnit de activitatea creaţiei, nu de toate activităţile
Sale (Genesa, 2:2,3).
Şabatul este instituit de Elohim-Creatorul, este binecuvântat şi sfinţit de El
(Genesa, 2:2,3).
Capitolul al VIII-lea
ŞABATUL ÎN CARTEA EXODUL
I. ŞABATUL ÎN CARTEA EXODUL, 16:4,5,22-30,35
Înainte de a discuta despre prima ocurenţă a termenului şabat, dorim să reliefăm
faptul că în limba ebraică – limbă prin intermediul căreia YHWH a dăruit omenirii
Tanaħ-ul, aşa-numitul „Vechi Testament” – zilele săptămânii nu aveau nume, pentru că
nu aveau importanţă intrinsecă, adică nu erau importante în ele însele. Zilele săptămânii
erau pur şi simplu denumite în funcţie de ordinea lor în cadrul săptămânii: yom rişon era
ziua întâi a săptămânii; yom şeni era ziua a doua; yom şlişi – ziua a treia; yom revi – ziua
a patra; yom ħamişi – ziua a cincea; yom ħaşişi - ziua a şasea. Singura zi care avea
„nume” era ziua de odihnă, yom şabat, Şabatul. Să analizăm acum contextul în care
apare acest termen.
Capitolul 16 din cartea Exodul ne arată că poporul evreu şi o mulţime pestriţă de
ne-evrei sunt eliberaţi din Egipt. Pe drumul spre tărâmul făgăduinţei, din cauza
foametei, gloata cârteşte. Aparent, ei cârtesc împotriva lui Moise şi Aharon: practic, ei
48

49. cârtesc împotriva lui YHWH (versetele 7,8). Cel Preaînalt (baruħ-Hu!) promite să le dea
zilnic porţia de hrană necesară pentru ziua respectivă:
4 Atunci Domnul i-a zis lui Moise: „Voi face să plouă pâine din cer; în fiecare zi poporul
să iasă şi să adune pâine pentru ziua aceea. În acea zi, îi voi pune la încercare ca să văd
dacă vor trăi după Legea Mea sau nu.
5 În ziua a şasea să pregătească ce au adunat, într-o cantitate dublă faţă de ce au adunat în
fiecare zi.“
YHWH a poruncit ca în fiecare zi a săptămânii fiecare om să strângă o raţie de un
omer de mană (v. 16), iar în ziua a şasea oamenilor li se porunceşte să strângă o cantitate
dublă. De ce să strângă norodul o cantitate dublă? Răspunsul se deduce din naraţiune:
pentru a avea suficientă şi a nu fi nevoiţi să lucreze în Şabat. Exista, deci, o conexiune
între Şabat şi dăruirea manei.
22 În ziua a şasea ei au adunat de două ori mai mult, doi omeri182
pentru fiecare persoană.
Când toţi conducătorii adunării au venit şi i-au spus acest lucru lui Moise,
23 el le-a răspuns: „Domnul a poruncit astfel: «Mâine este o zi de odihnă, un Sabat sfânt
pentru Domnul; coaceţi ce aveţi de copt, fierbeţi ce aveţi de fiert şi tot ce vă rămâne
păstraţi până dimineaţa.»“
24 Ei au păstrat-o aşa cum a poruncit Moise; ea nu s-a împuţit şi n-a făcut viermi.
25 Moise le-a zis: „Mâncaţi-o azi, pentru că azi este Sabatul Domnului; azi nu veţi găsi
pâine pe câmp.
26 S-o adunaţi şase zile, căci în a şaptea zi, care este o zi de odihnă, ea nu va fi.“
În versetul 27 ni se relatează cum „unii din popor” ies în Şabat la strâns de mană.
Care să fi fost motivaţia lor: neîncrederea în capacitatea lui Dumnezeu de a-i aproviziona
suficient? Lăcomia? Alte motive ascunse?... Nu ni se spune. Trebuie să ştim că Sfânta
Scriptură nu psihologizează relatările sale în modurile în care o fac oamenii modernităţii.
Cert este faptul că încălcaseră poruncile şi legile lui YHWH, care le desluşise că
săptămâna este alcătuită nu din şapte zile, ci din 6+1, Şabatul fiind distinct. El reiterează
porunca:
27 În ziua a şaptea însă unii oameni din popor au ieşit să adune pâine, dar n-au găsit
nimic.
28 Domnul i-a zis lui Moise: „Până când veţi refuza să păziţi poruncile şi legile Mele?
29 Ştiţi că Domnul v-a dat Sabatul şi de aceea în a şasea zi vă dă hrană pentru două zile.
Orice om să rămână acolo unde este. Nici unul să nu iasă din locul său în ziua a şaptea.“
30 Şi astfel, în ziua a şaptea poporul s-a odihnit.
Atragem atenţia asupra faptului că, în conformitate cu versetele 29 şi 30, Şabatul,
care înseamnă „a înceta; a sista; a se odihni”, era un dar al lui Dumnezeu pentru odihna şi
beneficiul poporului, şi El Însuşi Se angaja să-i hrănească pe credincioşii care se
odihneau în ziua poruncită de El.
Înseamnă versetul 29 că evreii stăteau lipiţi de locul în care-i surprindea Şabatul?
Nu, dar tradiţiile ulterioare ne spun că ei nu făceau mai mult de 2.000 de coţi (cca. 1.100
m) în jurul casei lor.
182
16:22 Vezi nota de la 16:16; aproximativ 4,4 l. N. tr.
49

50. Şi înseamnă versetul 30 că şabatul se celebra în mod cultic şi că evreii dădeau
buzna la închinare, călcându-se pe bombeuri? Nu, nu încă.
Mai observăm comentariul editorial al lui Moise, din versetul 35, fapt care ne
determină să credem că în timpul celor 40 de ani petrecuţi în peregrinările în pustie,
copiii lui Israel au mâncat mană şi au respectat Şabatul:
35 Israeliţii au mâncat mană timp de patruzeci de ani, până au ajuns într-o ţară locuită; au
mâncat mană până au ajuns la hotarul Canaanului.
De reţinut:
Şabatul este denumit „odihnă de Şabat, Şabatul închinat lui YHWH”
(Exodul, 16:23).
Profanatorii Şabatului sunt mustraţi (Exodul, 16:27,28).
II. EXODUL, 20:8-11:
8 Adu-ţi aminte de ziua de Sabat, ca s-o sfinţeşti183
!
9 Să lucrezi şase zile şi să-ţi faci toată lucrarea ta,
10 dar ziua a şaptea este Sabatul Domnului, Dumnezeul tău; să nu faci nici o lucrare nici
tu, nici fiul tău sau fiica ta, nici sclavul tău, nici sclava ta, nici vitele tale şi nici străinul
care locuieşte în cetatea ta184
.
11 Căci în şase zile a făcut Domnul cerurile, pământul, marea şi tot ce este în ele, dar în
ziua a şaptea s-a odihnit185
. De aceea a binecuvântat Domnul ziua de Sabat şi a sfinţit-o.
La trei săptămâni după evenimentele din Exodul, 16, pe Muntele Sinai, YHWH a
dăruit Cele Zece Porunci, cunoscute şi sub numele Decalog. Cui a dăruit Dumnezeu Cele
Zece Porunci? Lui Moise? Da, le-a dăruit lui Moise. Dar a dăruit Dumnezeu Cele Zece
Porunci numai lui Moise? Nu, ci le-a dăruit lui Moise şi, prin el, şi evreilor. Şi a dăruit
Dumnezeu Cele Zece Porunci numai lui Moise şi poporului evreu? Nu, ci prin Moise şi
prin poporul evreu, Dumnezeu a dăruit Cele Zece Porunci şi restului omenirii, întrucât
poporul evreu este ales pentru a fi o paradigmă, un model care ilustrează beneficiile pe
care omul le poate primi dacă este ascultător şi pedepsele pe care le va primi dacă este
răzvrătit. Deci, prin intermediul lui Moise şi al evreilor, Cele Zece Porunci au fost date
omenirii. Şi atunci, cum de se semeţesc unii să spună că porunca a patra privitoare la
şabat ar fi fost „filtrată la Cruce” şi abrogată?... Adică nu mai există Cele Zece Porunci,
acum avem Cele Nouă Porunci?... Dar se pare că am luat-o înaintea evenimentelor, astfel
încât haidem să revenim la datele concrete ale problemei.
Pasajul de mai sus este porunca a patra din Cele Zece Porunci. Ea începe cu nişte
cuvinte care suscită interesul: „adu-ţi aminte”. Acest imperativ generează două linii de
gândire, pe care le vom prezenta după cum urmează.
Mai întâi, vom face o distincţie necesară: în limba română, „a-şi aduce aminte”
are aceeaşi sferă semantică, acelaşi înţeles, ca „a-şi aminti, a rememora”. În concepţia
evreiască, însă, imperativul „adu-ţi aminte” (zakor; gr., mimnesko) nu înseamnă
183
Qadaş: a fi pus deoparte, sfinţit, consacrat. Concordanţa Strong H 6918.
184
Ger (ebr.): străin rezident, imigrant naturalizat. Concordanţa Strong, H 1616.
185
Aici este folosit verbul nuaħ: a se odihni, a se reconforta, a se relaxa. Concordanţa Strong H 5117.
50

51. „aminteşte-ţi‚ rememorează, cheamă în minte amintirea”, ca şi cum tu însuţi ai fi fost
prezent la unele fapte şi evenimente, ci „comemorează, pomeneşte!” Adică, tu nu ai fost
prezent la acele fapte şi evenimente, ci ele s-au întâmplat familiei tale, poporului din care
faci parte; cu toate acestea, ele îţi sunt predate ţie. Aşa se naşte tradiţia, adică tra-ditio,
predarea unei învăţături altor oameni, care le asimilează, şi le însuşesc şi le redau (re-
ditio) prin credinţă şi trăire. Generaţia care primeşte cele predate, cele „tradiţionate”,
trebuie să participe afectiv la acele fapte şi evenimente, ca şi cum i s-ar fi întâmplat ei,
deşi nu i s-au întâmplat ei. Întreaga carte Deuteronomul este un exemplu în acest sens.
YHWH, prin Moise, spune poporului „voi aţi acţionat într-un fel sau altul”, deşi e clar că
acolo YHWH vorbeşte nu generaţiei care ieşise din Egipt, care chiar acţionaseră într-un
fel sau altul, ci copiilor lor, generaţiei a doua. El spune acestei a doua generaţii să-şi
aducă aminte de lucruri la care ei nu participaseră, dar de care trebuie să se unească
afectiv şi chiar să le joace, să le dramatizeze.186
Evreii au ceea ce se numeşte corporate
personality, personalitate colectivă.
Vladimir Petercă ne clarifică acest tip de gândire şi trăire:
Psihologia evreului în faţa istoriei
Evreul a avut întotdeauna o anumită orientare psihologică în faţa propriei istorii pentru
simplul motiv că Iahve este acela care-i vorbeşte în timp, iar cuvântul, o dată pronunţat,
are valoare pentru totdeauna. Acest lucru a format în poporul evreu o conştiinţă istorică
specifică, definită de exegeţi prin expresia corporate personality.187
Aceasta prezintă
următoarele caracteristici :
a) generaţiile se succed într-o unitate perfectă, între generaţiile trecute şi cele prezente
existând o legătură vie, existenţială;
b) personalitatea corporativă se referă la o realitate obiectivă şi posibil de identificat în
toţi membrii ei; se exclude interpretarea personalizată a istoriei;
c) structura personalităţii corporative are un caracter fluid, asigurându-se pe această cale
un raport în continuă mişcare între grup şi fiecare component în parte;
d) personalitatea corporativă continuă să existe şi atunci când un anumit individ devine
purtătorul unei conştiinţe noi, individualiste.
Ţinând cont de cele spuse mai sus, evreul biblic a avut întotdeauna un sentiment de
solidaritate cu poporul său, din trecut şi din prezent, iar trăirea sa religioasă nu s-a des-
făşurat niciodată pe plan individual – totul se desfăşura în cadrul comunităţii. Noţiunea de
personalitate corporativă a creat în mentalitatea ebraică o conştiinţă cu totul diferită de
cea modernă. Aceasta se manifestă prin două elemente fundamentale:
a) individul se realizează numai în cadrul comunităţii de care depinde şi în cadrul căreia
el trăieşte într-un continuu prezent, recuperând pe această cale legătura existenţială
cu generaţiile trecute;
b) cuvântul lui Dumnezeu îşi păstrează întotdeauna valabilitatea; Biblia nu este
considerată niciodată o mumie, ci un cuvânt plin de viaţă din partea lui Dumnezeu,
adresat astăzi comunităţii.
În felul acesta, putem vorbi despre existenţa unui raport viu în conştiinţa evreului biblic
între individ şi comunitate, raport ce nu elimină existenţa elementelor contradictorii.
186
În definitiv, acesta este felul în care s-a născut şi teatrul grecesc, după războaiele cu perşii, a se vedea, de
exemplu, Eschil, Sofocle, precum şi Homo ludens, de Johan Huizinga, Editura Univers, Bucureşti, 1977.
187
Cf. H.W. Robinson, „The Hebrew Conception of Corporate Personality”, în BZAW 66, 1936, pp. 49-62;
V. Petercă, Regele Solomon în Biblia ebraică şi cea grecească, Editura Polirom, Iaşi, 1999, pp. 15-18.
51

52. Există momente în care individul întrerupe în mod voit orice contact cu comunitatea, însă
ruptura nu are loc niciodată la nivel de conştiinţă istorică.
(…) Conform principiului ebraic al personalităţii corporative, există întotdeauna între
individ şi comunitate, şi invers, între comunitate şi individ, un raport dialectic şi
existenţial. Aceşti termeni nu se substituie unul altuia, dimpotrivă, se prelungesc,
formând o unitate armonioasă în acţiune.188
În sensul acesta, ceremonia strigării binecuvântărilor şi a blestemelor de pe
Muntele Garizim şi Ebal, din Deuteronomul, 27, este exemplul grăitor189
. „Adu-ţi aminte”
poate însemna, deci: „participă afectiv, gândeşte-te la acele lucruri în forul tău interior,
poate chiar dramatizează-le. În felul acesta, le actualizezi, devii contemporan cu ele.”
Înainte de trece mai departe, la a doua linia de gândire, este necesar să facem o
digresiune şi să spunem câteva cuvinte despre modul de studiere şi interpretare a
Sfintelor Scripturi în Bisericile protestante şi neoprotestante, despre hermeneutică şi
exegeză.
Teoretic, în aceste Biserici exegeza aplicată este cea istorico-literală; aceasta
înseamnă că se citeşte pasajul de exegetat, acordându-se atenţie autorului, destinatarului
(personaje individuale şi/sau colective), cadrului istoric în care se desfăşoară acţiunea,
situaţia politică, militară, economică, spirituală, alianţe, ameninţări interne şi
internaţionale, etc, precum şi speciei literare, gramaticii, îndeosebi verbelor, diatezelor
verbale etc.190
Ca atare, lecturarea acestui imperativ, „adu-ţi aminte” duce la înfiriparea unui
gând: „Îmi pot aduce aminte numai de ceva ce am ştiut, şi poate am uitat... sau eventual
am ştiut, dar a glisat pe planul secund... Dar oare când mi s-a mai spus înainte de ziua de
odihnă, de Şabat, ca să-mi pot aduce aminte de aceasta, aşa cum mi se porunceşte?...
Există vreun precedent istoric al poruncii?”
Dacă problematizăm în acest fel, răspunsul dat de hermeneutica istorico-literală
este, franc, acela că nu vedem vreo consemnare anterioară a poruncii de respectare a
Şabatului. Atunci, fie Dumnezeu a spus „Adu-ţi aminte” în legătură cu ceva despre care
nu menţionase înainte şi are scăpări de memorie, fie hermeneutica sus-amintită nu poate
explica totul. Din punctul nostru de vedere, această hermeneutică se poate aplica numai
pe texte concrete şi luminoase; în textele neclare ea poate fi de ceva folos, dar are şi
derapaje.
Dorind clarificarea chestiunii, trebuie să pornim de la alte premise, şi anume
analogiile.
Analogiile la care vom face referire sunt două: prima are în vedere jertfele, iar a
doua animalele curate şi necurate din punctul de vedere ritualic.
Cu privire la jertfe: Legea191
pe care YHWH a dat-o pe Muntele Sinai lui Moise şi
poporului Israel are o serie de precizări privitoare la jertfe, mai ales în Leviticul, 1-7.
188
Vladimir Petercă, Mesianismul în Biblie, Editura Polirom, Iaşi, 2003, pp. 29, 30, 44.
189
Iar dacă ne oprim în dreptul Bisericilor protestante şi neoprotestante, exemplul grăitor este Cina
Domnului care este un act mai degrabă comemorativ, decât actualizat în mod tainic sau sacramental, aşa
cum este în Bisericile ortodoxă şi catolică.
190
Despre principiile hermeneuticii vom mai aminti în Şabatul în Noul Testament.
191
Când spunem „Lege”, ne referim la Legea ceremonială şi civilă dată poporului evreu pe muntele Sinai,
nu la Decalogul din Exodul, 20:1-17 şi Deuteronomul, 5:6-21. Pe parcursul revelaţiei biblice ulterioare,
termenul „Lege” conţine uneori şi conceptul de Decalog, nu numai legea ceremonială şi civilă, şi doar o
exegeză atentă poate revela care sunt aspectele vizate în text.
52

53. Acolo există, zice-se, cinci tipuri de jertfă: arderea de tot (olah), jertfa de mâncare
(minħah), jertfa de mulţumire (şelamim); jertfa de ispăşire pentru păcate neintenţionate
(ħata’at) şi jertfa pentru vină (aşam). Sunt consemnate pentru prima dată cadrul şi
modul de sacrificii acceptabil lui Dumnezeu!
...Dar ce să însemne aceasta? Să însemne, cumva, că înainte de asta nu au fost
aduse jertfe? Cu siguranţă că au fost aduse, ajunge să ne uităm la Cain şi Abel (Genesa,
4), Noe (Genesa, 7:20), Avraham (Genesa, 22:13), Iov (Iov, 1:5). Şi să mergem chiar mai
departe cu interogaţia: în Genesa 4, Cain şi Abel au adus jertfe lui YHWH. Ceruse cumva
Elohim aceste sacrificii? Nu spunem că le ceruse; nu spunem nici că nu le ceruse: pur şi
simplu nu apare consemnat. Dacă nu apare consemnată porunca specifică de a sacrifica,
atunci înseamnă că cei doi au comis un păcat? În nici un caz, doar se vede că Cel
Preaînalt acceptă jertfa adusă măcar de unul dintre ei. Şi dacă nu este specificată porunca
expresă a lui YHWH adresată oamenilor de a aduce sacrificii, de unde provine ea?
Răspunsul poate fi următorul: fraţii au ajuns la convingerea necesităţii aducerii de
sacrificii fie în mod intuitiv şi supranatural (prea puţin probabil); fie în mod tradiţional-
raţional (părinţii le-au povestit despre jertfa adusă de Dumnezeu Însuşi în Eden, la
începutul timpului şi înveşmântarea lor cu piei de animale, înainte de a purcede prin
frigul istoriei – iar fiii lor au tras concluziile logice); fie printr-un melanj al celor două
moduri.
Din pasajul de mai sus, vedem că o hermeneutică de tip istorico-literal, care
analizează datele faptice, ne cam abandonează pe tărâmul speculaţiei, unde ne lasă pe noi
să încercăm să descoperim raţiunile şi motivaţiile din spate acţiunilor. Certitudinile sunt
doar acelea că sacrificii au fost aduse înainte de a fi ele cerute clar în cadrul unui sistem,
aşa cum apare în Leviticul, 1, la cca. 1.450 î.e.n., şi consemnate în textul sacru.
A doua analogie vizează animalele curate şi necurate din punctul de vedere
ritualic. Din nou, aceste categorii apar consemnate în Leviticul 11. Însă, se ridică nişte
nelămuriri: poate că din pură întâmplare Abel sacrificase un miel, despre care Leviticul,
11 spunea că e curat din punct de vedere ritualic. Poate că Abel şi-a spus că oricum n-are
la ce să folosească grăsimea mielului – pe care YHWH o cere pentru Sine în mod expres
(vezi Lev. 1:12 etc). În definitiv, Abel era cioban, deci să spunem că i-ar fi fost normal să
sacrifice ceea ce-i era la îndemână, conform bolii „efortului minim” de care suferă
oamenii... dar în naraţiunea Potopului, în Genesa, 7:2,8; 8:20 apare specificaţia „animale
curate” (tahor), şi este clar că se referă la ele din punct de vedere ritualic, şi nu al
modului în care animalele îşi păstrau igiena personală, folosind eventual deodorante...
Deci, de unde ştia Noe care animale sunt curate şi care-s necurate?
Hermeneutica istorico-literală păstrează iarăşi tăcerea.192
Din nou, răspunsul poate
fi dat numai de pe tărâm speculativ: Noe avusese parte fie de o intuiţie religioasă, fie de o
revelaţie neconsemnată. Însă de data aceasta e extrem de improbabil că Noe ar fi avut o
intuiţie atât de precisă încât să născocească cele două categorii; cealaltă presupunere,
aceea că Dumnezeu Însuşi i-a spus lui Noe care-s animalele curate şi care-s cele necurate,
iar Noe a executat ordinul, pur şi simplu, e cea mai apropiată de bunul simţ. Desigur,
192
Un eventual răspuns de genul „Moise, autorul sau compilatorul cărţii Genesa, a proiectat acolo din
revelaţia ulterioară, primită în Leviticul, 11” pune în mare pericol altă doctrină dragă protestanţilor şi
neoprotestanţilor, cea cu privire la inspiraţia plenară, infailibilă şi inerantă a Sfintelor Scripturi. Adică, este
foarte probabil că el nu primit revelaţiile scrise în Torah prin tradiţia omenească, ci prin inspiraţie divină
(Num. 12:8), dar oricum nu putem afirma cu certitudine că ştim cum au primit patriarhii adevărurile de
credinţă despre care Torah păstrează tăcerea.
53

54. dacă se face această presupunere, atunci exegeţii istorico-literalişti trebuie să recunoască
faptul că Dumnezeu a rostit un mesaj care n-a fost consemnat în scris de autorul cărţii
Genesa...şi mai mult, că acest fapt al rostirii de către Divinitate a unui mesaj care nu a
fost consemnat în scris nu a fost singular. Lucrul acesta ne face să mai retezăm din
pretenţiile absolutiste ale hermeneuticii istorico-literale. Ea este, într-adevăr, foarte
folositoare în multe cazuri, dar nu poate pretinde că este nici exhaustivă, nici unică.
Marea problemă apare atunci când ea citeşte în text lucruri care nu sunt acolo şi, chiar
mai mult, denumeşte dogmata lucruri care sunt theologoumena, adiaphora, sau chiar
simple speculaţii.
Acestea fiind spuse, revenim la Şabatul din Exodul, 20. Dacă porunca „adu-ţi
aminte” este citită prin grila interpretativă a evreilor, atunci ea vizează o comemorare
participativă: „adu-ţi aminte de faptul că părinţii tăi au ţinut Şabatul, şi fă şi tu la fel!”193
Faptul că nu s-a consemnat în scris că evreilor li s-ar fi poruncit vreodată înainte să ţină
Şabatul nu ne mai lezează atât de tare, am văzut până acum că Cel Preaînalt mai
descoperise oamenilor lucruri (unele chiar importante) pe care aceştia nu le-au
consemnat194
, dar problema este că anterior versetelor 8-11 din Exodul, 20, evreii nu
avuseseră cum să ţină Şabatul în Egipt, o dată ce, în calitate de sclavi, trebuiau să
muncească zilnic...
Rămâne un răspuns posibil: „respectă Şabatul pe care Dumnezeu l-a menţionat în
Genesa 2. Şabatul nu este dat ca o poruncă, ci ca o binecuvântare, şi nu a fost dat
evreilor, ci creaţiei întregi.”
Poate că în faţa acestei idei unii ar cârmi din nas şi ar încerca s-o concedieze
elegant, spunând: „Rămâne ca această supoziţie să se verifice pe parcursul analizării
temei Şabatului şi, finalmente, să se confirme sau să se infirme.” Însă primul sprijin în
favoarea alternativei apare din contextul imediat al versetelor 10 b şi 11: „să nu faci nici o
lucrare nici tu, nici fiul tău sau fiica ta, nici sclavul tău, nici sclava ta, nici vitele tale şi
nici străinul care locuieşte în cetatea ta. Căci în şase zile a făcut Domnul cerurile,
pământul, marea şi tot ce este în ele, dar în ziua a şaptea s-a odihnit. De aceea a
binecuvântat Domnul ziua de Sabat şi a sfinţit-o.”
Prin urmare, munca în şabat era interzisă nu numai evreilor, fiindcă ziua era una
binecuvântată şi de închinare, şi nu numai rezidenţilor ne-evrei, imigranţilor naturalizaţi,
care cu certitudine aveau religii diferite de religia revelată, ci şi animalelor, care nu pot fi
suspectate de dorinţa arzătoare de a se închina. Iată un prim argument, chiar dacă voalat,
în favoarea ideii sus-menţionate, anume că şabatul este un principiu al creaţiei, el fiind
fost dat nu numai evreilor, ci şi ne-evreilor şi regnului animal, una din categoriile creaţiei.
Şi de ce n-ar fi aşa? Când Creatorul S-a odihnit, în lume nu existau evrei şi ne-evrei,
exista doar Adam, omul, omul primordial, protopărintele omenirii, preot luat din Creaţie
şi pus peste Creaţie.
Dacă am continua cu întrebările, am putea chiar să ajungem la o altă întrebare
care poate părea ilară: dacă în ziua a şaptea trebuiau să se odihnească evrei, ne-evrei,
animale, deci regnul uman şi cel animal, nu cumva trebuia să se odihnească şi regnul
vegetal şi cel mineral? În definitiv, şi acestea ţin de creaţie... Vom lăsa Sfânta Scriptură
să răspundă acestei întrebări pe parcursul consideraţiilor de faţă.
193
Vezi şi rugăciunea Ata Ħonantanu, un pasaj adăugat la rugăciunea de seară după Şabat, pentru a nota
diferenţa dintre sfânt şi mundan/profan.
194
În ce fel chemau oamenii din Genesa, 4:26 Numele DOMNULUI? În ce fel a umblat Enoħ cu
Dumnezeu (Gen. 5:22,24)?
54

55. Inserăm câteva concluzii ale papei Ioan Paul al II-lea, scrise pe marginea
poruncii:
Porunca Sabatului...este adânc înrădăcinată în planul lui Dumnezeu. Aceasta este cauza
pentru care, spre deosebire de multe alte precepte, el nu este pus în contextul stipulaţiilor
strict cultice, ci în Decalog, cele „zece vorbe”, care reprezintă tocmai stâlpii vieţii morale
înscrişi în inima omului. Punând această poruncă în contextul etic general, Israel şi apoi
biserica declară că nu o consideră doar o problemă de disciplină religioasă a comunităţii,
ci o expresie determinantă şi de neînlăturat a relaţiei noastre cu Dumnezeu, anunţată şi
expusă în revelaţia biblică. Aceasta este perspectiva în cadrul căreia creştinii trebuie să
descopere astăzi porunca Sabatului.195
Mai adăugăm un aspect: după Roger Caillois, ordinea, forma şi interdictul sunt
legate între ele şi se opun împreună noţiunii de Haos196
. Quod erat demonstrandum: în
Genesa, 2:1-3, am descoperit ordinea şi forma, iar aici identificăm interdictul: să nu
lucrezi în Şabat.
Mircea Eliade are un alt gând:
Periodicitate, repetiţie, prezent etern: aceste trei caracteristici ale timpului magico-
religios ajută la lămurirea sensului neomogenităţii acestui timp kratofanic şi hierofanic în
raport cu durata profană. Întocmai tuturor celorlalte activităţi esenţiale ale vieţii omeneşti
(pescuit, vînătoare, culesul fructelor, agricultura etc.), care au devenit ulterior, deşi
întotdeauna incomplet, activităţi „profane”, riturile au fost revelate de zei sau de
„strămoşi”. De fiecare dată cînd se repetă un rit sau un act semnificativ (vînătoare etc), se
imită gestul arhetipal al zeului sau al strămoşului, gestul care s-a petrecut la originea
timpurilor, adică într-un timp mitic.197
Altfel spus, odihnindu-se în şabat, omul repetă ritualic odihna Creatorului în
primul şabat.
Samuele Bacchiocchi glosează:
În Porunca a patra odihna lui Dumnezeu nu mai este o odihnă a încetării (Gen. 2:2-3).
Mai degrabă, este o odihnă a relaxării, după cum se vede în verbul nuaħ (Ex. 20:11), care
înseamnă „a se relaxa, a se împrospăta”. Motivul pentru schimbare este faptul că în Exod
funcţia odihnei lui Dumnezeu e antropologică, adică ea explică modul în care omenirea
ar trebui să se odihnească în acord cu tiparul dumnezeiesc de muncă-odihnă stabilit la
creaţie.198
Merită inserat un citat preluat de la Maurice Cocagnac:
195
Epistola pastorală Dies Domini, scrisă de papa Ioan Paul al II-lea, 31 mai 1998, apud Samuele
Bacchiocchi, op. cit., p. 19.
196
Roger Caillois, op. cit., p. 134.
197
Mircea Eliade, Tratat de istoria religiilor, p. 307.
198
Samuele Bacchiocchi, God’s Festivals in Scripture and History, vol. I, p. 38.
55

56. Răgazul este, deci, total, el se extinde asupra spaţiului şi asupra timpului. (…) Această
instituţie (şabatul, n.ns.) nu are doar valoare fizică sau socială. Sabatul este un moment
religios şi odihna pe care o impune este de natură divină199
.
De reţinut:
Şabatul este denumit „Şabatul lui YHWH” (Exodul, 20:10).
S-a poruncit respectarea Şabatului (Exodul, 20:8), care este binecuvântat de
Dumnezeu şi sfinţit (Exodul, 20:11).
În Şabat nu se făcea nici un fel de muncă, se odihneau până şi sclavii şi
animalele (Exodul, 20:10).
III. EXODUL, 23:12:
Şase zile să lucrezi, iar în a şaptea zi să te odihneşti, pentru ca astfel şi boul, şi măgarul
tău să se poată odihni, precum şi sclavul născut în casa ta, şi străinul.
De reţinut:
Instituirea Şabatului este un semn al bunătăţii manifestate faţă de oameni şi
de animale.
IV. EXODUL, 31:12-17:
12 Domnul i-a mai zis lui Moise:
13 „Aşa să le spui israeliţilor: «Să ţineţi Sabatele Mele, pentru că lucrul acesta este un
semn între Mine şi voi pentru generaţiile care vin, ca voi să ştiţi că Eu, Domnul, vă
sfinţesc200
.
14 Să ţineţi Sabatul, căci el este pentru voi ceva sfânt; oricine îl va pângări să fie pedepsit
cu moartea; oricine va lucra în ziua aceea să fie nimicit din poporul său.
15 Să se lucreze şase zile, iar ziua a şaptea să fie o zi de odihnă, pusă deoparte pentru
Domnul; oricine lucrează în ziua de Sabat să fie pedepsit cu moartea.
16 Israeliţii trebuie să ţină Sabatul, păzindu-l în generaţiile care vin, ca pe un legământ
necurmat.
17 Acesta va fi un semn veşnic între Mine şi israeliţi, căci în şase zile a făcut Domnul
cerurile şi pământul, iar în ziua a şaptea s-a odihnit şi Şi-a tras răsuflarea.»“
„Eu sunt YHWH-Mekadişkem: YHWH, care vă sfinţesc”. Măreţul Creator
porunceşte Israelului să ţină Şabatele Lui (nu ale oamenilor), ca fiind un semn. Am spus
mai sus că un semn (’oth) nu arată spre sine, ci indică spre ceva: în cazul acesta, semnul
arată ne-evreilor că Dumnezeu sfinţeşte poporul ales de El. Aici nu este vorba despre
sfinţire morală (deşi evreii puteau şi chiar trebuiau să se sfinţească şi moral), după ţinerea
199
Maurice Cocagnac, Simbolurile biblice – Lexic teologic, Editura Humanitas, Bucureşti, 1997, trad. M.
Slăvescu, p. 266.
200
31:13 Sau: Eu sunt Domnul Care vă sfinţeşte. N. tr.
56

57. şabatului evreii nu aveau pe cap aureole, ci e vorba de sfinţire ca „punere deoparte,
separare”. Pentru a fi un popor paradigmatic, evreii trebuiau să fie un popor consacrat,
adică aparte, neasimilat şi neasimilabil201
. Una dintre metodele de consacrare era
respectarea şabatului, iar profanarea acestuia era considerată un sacrilegiu care atrăgea
după sine nici mai mult nici mai puţin decât pedeapsa capitală. Iată cât de serioasă era
porunca şabatică! Execuţia (v. 14) era o certitudine202
, după cum insistă şi Exodul, 35:2 şi
demonstrează Numeri, 15:35,36. Acum, Legea prescria pedepse capitale pentru
transgresiuni şi crime abominabile, împărţite în trei categorii:
 păcate împotriva lui Dumnezeu (şi aici intra şi execuţia pentru profanarea
şabatului);
 păcate săvârşite împotriva demnităţii aproapelui;
 păcate săvârşite împotriva vieţii aproapelui.203
Această condamnare la moarte, repetată în 15b, ne ajută să înţelegem seriozitatea
acestui sacrilegiu. Şabatul era încălcat doar de necredincioşi, aceia care nu credeau că
Dumnezeu le poate purta de grijă şi/sau a poruncit respectarea acestei zile, precum şi de
cei răzvrătiţi pe faţă.
Versetul 16 vorbeşte despre durata valabilităţii respectării şabatului: olam.
Aparent, acest termen se poate traduce prin „veşnic, perpetuu sau de lungă durată”, dar
greaca Septuagintei clarifică situaţia, redând olam prin aionios, veşnic.
Limbajul versetului 17 face iar trimitere la limbajul creaţiei din Genesa, 2:2,3, cu
adăugirea că în ziua a şaptea Divinitatea a răsuflat, Şi-a tras sufletul204
.
Mircea Eliade ar da dreptate demersului nostru de până acum:
...Orice Timp liturgic înseamnă reactualizarea unui eveniment sacru care a avut loc într-
un trecut mitic, ‚la începutul începuturilor’. ...În sărbătoare se regăseşte prima apariţie a
Timpului sacru, aşa cum s-a petrecut ea ab origine, in illo tempore. Pentru că Timpul
sacru în care se desfăşoară sărbătoarea nu exista înainte de gestele divine comemorate de
această sărbătoare. Creând diferitele realităţi care alcătuiesc în zilele noastre Lumea, zeii
întemeiau totodată şi Timpul sacru, pentru că Timpul contemporan unei creaţii era în
mod necesar sanctificat prin prezenţa şi activitatea divină.205
De reţinut:
Dumnezeu a sfinţit Şabatul (Exodul, 31:15).
Şabatul este un semn între Dumnezeu şi copiii lui Israel (Exodul, 31:13,17).
Şabatul este denumit Şabatul odihnei (Exodul, 31:15).
201
Ne întrebăm de ce creştinii neo-evanghelici, care susţin că au primit Scripturile de la evrei, că mântuirea
lor vine de la iudei, conform Io. 4:22, şi care cred într-un Domn şi Mântuitor evreu, conform Mat. 1:1 etc.,
insistă să fie relevanţi cultural?... Le recomandăm călduros să-şi aducă aminte că lumea şi moda ei, inclusiv
modelele culturale, trece, vezi I Cor. 7:31, Iac. 4:4, I Io. 2:15-17.
202
Menţionăm în treacăt că aici întâlnim locuţiunea moth yumat, care ne aminteşte de moth tamuth din
Genesa, 2:17. Aceasta se poate traduce literal „de moarte veţi muri”, o afirmaţie categorică, percutantă, pe
care noi am redat-o prin „va fi negreşit pedepsit cu moartea”.
203
Vezi http://www.jewishencyclopedia.com/view.jsp?artid=128&letter=C&search=stoning Desigur,
aceste categorii se pot subîmpărţi la rândul lor.
204
Wayyinefaş; infinitivul nafaş înseamnă „a-şi trage sufletul, a se înviora”. Concordanţa Strong H 5314.
205
Mircea Eliade, Sacrul şi profanul, pp. 48-49.
57

58. Profanatorii Şabatului trebuiau pedepsiţi cu moartea (Exodul, 31:14,15).
V. EXODUL, 34:21:
Să lucrezi şase zile, iar în a şaptea zi să te odihneşti; chiar şi în perioada aratului şi
seceratului să te odihneşti.
În cartea sa Leviticul, Beniamin Fărăgău reproduce aşteptarea lui Dumnezeu:
Sabatul trebuia ţinut „chiar în vremea aratului şi seceratului” (Ex. 34:21) şi, în esenţa ei,
ţinerea Sabatului însemna pentru israelit o radicală întoarcere de la lucrul lui spre
Dumnezeu, ca dovadă a încrederii lui în El şi a iubirii lui faţă de El. În ziua aceea – mai
ales dacă era în vremea seceratului sau a culesului – israelitul putea să lase lucrul din
mână numai dacă credea cu adevărat că depinde de Domnul în întregime şi că viaţa lui
atârnă mai mult de Dumnezeu decât de propriile sale eforturi. O astfel de încredere Îl
cinstea pe Domnul atunci, şi Îl cinsteşte şi astăzi. Orice altceva L-a necinstit atunci, şi-L
necinsteşte şi astăzi. Cum ar putea spune cineva că, prin credinţa în soluţia lui Dumnezeu
– în Isus Hristos – a intrat în acea odihnă de Sabat, dacă refuză în mod sistematic să
dovedească totala sa încredere şi dependenţă de Dumnezeu prin lipsa curajului său de a se
desprinde de lucrul său pentru a-şi pironi privirile spre Dumnezeu şi spre planurile Lui?206
De reţinut:
Indiferent cât de multă muncă avea de făcut, în şabat evreimea trebuia să se
odihnească (Exodul, 34:21).
VI. EXODUL, 35:1-3:
1 Moise a strâns la un loc toată adunarea israeliţilor şi le-a zis: „Acestea sunt lucrurile pe
care le-a poruncit Domnul să le faceţi:
2 «Şase zile să lucraţi, iar ziua a şaptea să fie ziua voastră sfântă, o zi de odihnă închinată
Domnului; oricine va lucra în ziua aceea să fie pedepsit cu moartea.
3 Să nu aprindeţi focul în nici una din locuinţele voastre în ziua de Sabat.»“
Faţă de celelalte pasaje, aici e menţionată în plus interdicţia aprinderii focului în
locuinţele evreilor. Philon alexandrinul încearcă o explicaţie: „Aprinderea focului în ziua
a şaptea este cel mai mare sacrilegiu, pentru că toate activităţile presupun aprinderea
focului (Philon, Viaţa lui Moise II, 213-220).”207
206
Beniamin Fărăgău, op. cit., p. 243.
207
Apud Septuaginta 1, volum coordonat de Cristian Bădiliţă et al., Colegiul Noua Europă, Editura
Polirom, Iaşi, p. 286.
58

59. Capitolul al IX-lea
ŞABATUL ÎN CARTEA LEVITICUL
I. LEVITICUL, 19:1-4,30:
1 Domnul i-a zis lui Moise:
2 „Vorbeşte întregii adunări a israeliţilor şi spune-le: «Fiţi sfinţi, pentru că Eu, Domnul,
Dumnezeul vostru, sunt sfânt.
3 Fiecare din voi să-şi cinstească mama şi tatăl şi să ţină Sabatele Mele. Eu sunt
Domnul,Dumnezeul vostru.
4 Să nu vă întoarceţi spre idoli şi să nu vă turnaţi idoli. Eu sunt Domnul,Dumnezeul
vostru.
30 Să ţineţi Sabatele Mele şi să cinstiţi Lăcaşul Meu. Eu sunt Domnul.
Porunca de sfinţire din versetul 2 Îl are ca model exemplar pe YHWH, după al
Cărui chip şi asemănare a fost făcut omul. Sfinţirea este un proces compus din atitudini şi
acţiuni. Aici, versetul 3 spune că fiecare din evrei să aibă atitudinea lăuntrică de yare’208
,
de teamă reverenţioasă faţă de părinţi. Această atitudine lăuntrică de yare se manifestă în
exterior prin kavad, a onora, a cinsti, a respecta, a slăvi209
. Deci, poporul evreu trebuia să
aibă o teamă reverenţioasă faţă de părinţi, manifestată în exterior prin onorarea, cinstirea,
respectarea părinţilor, dar şi a înaintaşilor, a bătrânilor, a superiorilor, a dascălilor, a
autorităţilor (vezi şi Leviticul, 19:32). În ultimă instanţă, yare şi kavad se concretizau prin
frica de YHWH (care este începutul înţelepciunii), respectarea Şabatelor Sale, fuga de
idolatrie, teama reverenţioasă faţă de Sfântul Său Lăcaş. YHWH repeta Porunca a V-a, a
IV-a, I şi a II-a din Decalogul din Exodul, 20.
Ce înseamnă absenţa temerii reverenţioase faţă de părinţi? Pe plan familial,
absenţa acestei temeri duce la dezintegrarea familiilor; pe plan social, ea duce la disoluţia
autorităţii şi la anarhie. Pe plan spiritual, duce la luarea în deşert a Numelui Domnului
(adică la profanarea Numelui, ħilul Ha-Şem), la nerespectarea Şabatului, la idolatrie, la
distrugerea sanctuarelor divine.
208
Yare: a avea o teamă reverenţioasă faţă de. Concordanţa Strong H 3373.
209
Termenul este întâlnit în Ex. 20:12 şi Deut. 5:16.
59

60. De reţinut:
YHWH a poruncit respectarea şabatelor (Leviticul, 19:3,30).
II. LEVITICUL, 23:1-3:
1 Domnul i-a zis lui Moise:
2 „Vorbeşte israeliţilor şi spune-le: «Acestea sunt sărbătorile Domnului cu ocazia cărora
veţi vesti adunări sfinte; acestea sunt sărbătorile Mele.
3 Să se lucreze şase zile, dar ziua a şaptea este Sabatul, o zi de odihnă însoţită de o
adunare sfântă; să nu faceţi nici o lucrare în această zi: să fie Sabatul Domnului în toate
locuinţele voastre.
Acest pasaj este cunoscut ca introducând Sărbătorile, în general, despre care se
pomenise şi în Exodul, 23:14-17. Vom vorbi despre ele mai târziu, acum ne mulţumim să
observăm că discuţia despre ele a fost deschisă prin menţionarea sărbătorii săptămânale,
Şabatul.
Inserăm aici comentariul pertinent al unui evreu creştinat, Alfred Edersheim:
În mod formal, şabatul începea vineri, o dată cu apusul soarelui şi ţinea până la apusul
soarelui din ziua următoare, ziua fiind socotită de către evrei de la apus la apus... Ziua de
vineri era numită de rabini „ajunul zilei de şabat”, iar în Evanghelii este denumită „ziua
pregătirii”. Atunci nu se întreprindea nici o îndeletnicire nouă, nu se pornea în vreo
călătorie, oricât de mică, ci toate fuseseră cumpărate şi pregătite în vederea sărbătorii,
iar alimentele puse într-un cuptor încălzit, fiind înconjurate de materiale uscate, pentru a
se păstra calde.
Vineri după-masă, devreme, sosea la Ierusalim o nouă ceată de preoţi, de leviţi şi de alţi
reprezentanţi ai întregului Israel, şi după ce se pregăteau pentru festivitate, urcau la
Templu. Apropierea şabatului şi momentul începerii sale erau anunţate prin trei rânduri
de câte trei sunete de trâmbiţă. Primele trei sunete de trâmbiţă răsunau în Ierusalim
după ce se termina o treime din slujba jertfei de seară... adică vineri la ora trei după-
masă. Când preoţii trâmbiţau prima dată, trebuiau să înceteze orice activitate şi să se
oprească orice fel de lucrare. Apoi se aprindeau candelele de şabat – despre care ştiau
chiar şi scriitorii păgâni – şi se îmbrăcau hainele de sărbătoare. Urma apoi al doilea
rând de sunete de trâmbiţă, prin care preoţii anunţau că şabatul a început.210
„Este şabatul Domnului, în toate locuinţele voastre” (Lev. 23.3). Familia se
aşeza în jurul mesei de seară, care era, deci, primul eveniment în ziua de şabat. Şabatul
începea ca o odihnire de truda săptămânală, un popas pe drumul credinţei, dar nu se
limita numai la atât: noţiunea de şabat se îmbogăţeşte cu dimensiunea comunitară, de
adunare, de convocaţiune sfântă. Termenul miqra înseamnă „adunare/convocare”, dar şi
„citire”. Se poate deduce că în şabat poporul se aduna şi se citea şi Sfintele Scripturi,
lucru confirmat de Deuteronomul, 31:10-13 şi Neemia, 8 şi 9.
De reţinut:
În ziua de Şabat nu se făcea nici un fel de muncă (Leviticul, 23:3).
Şabatul este denumit „Şabatul lui YHWH” (Leviticul, 23:3).
210
Alfred Edersheim, The Temple, its Ministry and Service, pp. 118-119.
60

61. Şabatul trebuia ţinut în toate locuinţele poporului (Leviticul, 23:3).
III. LEVITICUL, 24:5-9:
5
Să iei făină fină şi să faci din ea douăsprezece turte; fiecare turtă să fie făcută din două
zecimi de efa.
6
Să le pui în două coloane, câte şase în fiecare coloană, pe masa de aur curat, în faţa lui
YHWH.
7
Peste fiecare coloană să pui tămâie curată, care să fie pe pâine o aducere-aminte211
, ca un
dar de mâncare mistuit de foc212
în faţa lui YHWH.
8
În fiecare zi de şabat să se pună acestea în faţa lui YHWH, neîncetat: acesta este un
legământ veşnic213
pe care-l vor ţine copiii lui Israel.
9
Acestea să fie ale lui Aharon şi ale fiilor lui şi să le mănânce într-un loc sfânt; căci ele
sunt pentru ei un lucru preasfânt, o parte din darurile de mâncare mistuite de foc214
în faţa
lui YHWH. Acesta este un statut215
veşnic216
.
Pasajul vorbeşte despre Leħem panim, care se poate traduce „Pâinile pentru
punerea înainte”, sau „Pâinile Feţelor/Prezenţelor, Pâinile puse în faţa lui YHWH”.
Acestea erau nişte turte, ħaloth, care trebuiau puse în fiecare zi de Şabat pe masa de aur
curat din Locul Sfânt.
Turtele semnificau cele douăsprezece triburi ale lui Israel care trăiau în lumina
aruncată de menorah, de sfeşnicul sau candelabrul cu şapte braţe care stătea în Locul
Sfânt şi simboliza prezenţa Dumnezeirii.
De reţinut:
Ziua de Şabat se îmbogăţeşte cu o nouă dimensiune: ea nu mai este sfinţită,
consacrată numai prin stipularea sa ca atare, ci şi prin instituirea unui ritual în
cadrul cultului public, ritual revelat prin cererea de aducere de daruri constând în
turte sfinte.
211
Azkarah: ofrandă memorială. Concordanţa Strong H 234.
212
Dar de mâncare mistuit de foc: işeh. Concordanţa Strong H 801.
213
În funcţie de context, olam se traduce „veşnic, perpetuu, de lungă durată”.
214
Dar de mâncare mistuit de foc: işeh. Concordanţa Strong H 801.
215
Ħoq: statut, dispoziţie cu caracter divin şi oficial, prin care se reglementează scopul, structura şi modul
de funcţionare al slujbei dumnezeieşti. Concordanţa Strong H 2706.
216
De aceste „puneri înainte”, precum şi de îngrijirea lucrurilor sacre şi pregătirile pentru Şabatul
săptămânal, lunile noi şi praznicele anuale se ocupau leviţii în vârstă de peste 20 de ani, vezi I Cr. 9:32 şi
23:27-32. Traducerea noastră.
61

62. Capitolul al X-lea
ŞABATUL ÎN CARTEA NUMERI
Cea de-a patra carte din Torah, cartea Numeri, prezintă Şabatul în două instanţe:
în capitolul 15:32-36 şi în 28:9,10.
I. NUMERI, 15:32-36:
32 În timp ce israeliţii erau în pustie, au găsit un om adunând vreascuri în ziua de Sabat.
33 Cei care-l găsiseră adunând vreascuri l-au adus înaintea lui Moise, a lui Aaron şi a
întregii adunări.
34 Pentru că încă nu era clar ce trebuie să i se facă, l-au pus sub pază.
35 Domnul i-a zis lui Moise: „Omul acela să fie omorât; toată adunarea să-l omoare cu
pietre în afara taberei.“
36 Toată adunarea l-a dus în afara taberei şi l-a omorât cu pietre, aşa cum i-a poruncit
Domnul lui Moise.
Acest pasaj redă executarea prin lapidare a unui om care a păcătuit în mod
sfidător, încălcând cu premeditare ziua de odihnă şi închinare. Execuţia nu a fost un
accident, ci a fost rezultatul poruncii exprese a lui YHWH. Executarea sa „afară din
tabără” semnifica izgonirea păcatului în afara comunităţii sfinte, în sensul de „pusă-
deoparte”, a lui YHWH. „Acest bărbat a negat principiul de bază al sabatului, şi anume
că sabatul este al Domnului şi, prin urmare, el trebuie să fie respectat întocmai cum a
poruncit Domnul.”217
În timp s-a introdus o „cauţiune” pentru persoana care încălca Şabatul fără să
vrea: aducerea unei jertfe pentru iertare.218
De reţinut:
Moise, Aharon şi poporul respectau şabatul (Numeri, 15:33).
Profanatorii şabatului trebuiau pedepsiţi cu moartea (Numeri, 15:35,36).
217
Articolul „Sabat”, Dicţionarul biblic.
218
Articolul „Şabat”, Dicţionar enciclopedic de iudaism.
62

63. II. NUMERI, 28:1-10:
1
YHWH a vorbit lui Moise şi a zis:
2
„Porunceşte copiilor lui Israel şi spune-le:
«Să aveţi grijă să-Mi aduceţi la timpul stabilit darul219
Meu de mâncare, hrana jertfelor
Mele mistuite de foc220
, care Îmi sunt de un plăcut miros221
.»
3
Să le spui: «Iată jertfa mistuită de foc pe care o veţi aduce lui YHWH: în fiecare zi, câte
doi miei de un an fără cusur, ca ardere de tot necurmată222
.
4
Să aduci un miel dimineaţa şi celălalt miel seara;
5
iar ca dar de mâncare223
să aduci 1/10 dintr-o efa de făină fină, frământată în 1/4 de hin
de untdelemn de măsline presate.
6
Aceasta este arderea de tot necurmată, care a fost adusă la muntele Sinai; o jertfă
mistuită de foc, de un miros plăcut lui YHWH.
7
Jertfa de băutură224
să fie de 1/4 de hin pentru fiecare miel; jertfa de băutură de vin s-o
faci lui YHWH în Locul Sfânt.
8
Al doilea miel să-l aduci seara, ca un dar de mâncare şi o jertfă de băutură ca şi cele de
dimineaţă; aceasta este o jertfă mistuită prin foc, de un miros plăcut lui YHWH.
9
În ziua şabatului să aduceţi doi miei de un an fără cusur, şi ca dar de mâncare, 2/10 de
efa din făină fină, frământată cu untdelemn, împreună cu jertfa de băutură.
10
Aceasta este arderea de tot225
pentru fiecare zi de şabat, afară de arderea de tot
necurmată şi jertfa ei de băutură.»”226
În versetele 9 şi 10 textul sacru spune că, pe lângă jertfele zilnice prevăzute în
versetele 1-8 în ziua de şabat jertfele se dublau: dacă în zilele obişnuite se aduceau doi
miei de un an fără cusur, ca ardere de tot necurmată (unul dimineaţa şi unul seara), în
şabat se aduceau patru miei, doi dimineaţa şi doi seara. Darul de mâncare zilnic era de
1/10 dintr-o efa de făină fină, frământată în ¼ de hin de untdelemn de măsline sfărâmate,
în şabat se aduceau 2/10 de efa de făină fină227
. Libaţia pentru fiecare miel era de ¼ hin
de vin, deci o jumătate de hin de vin zilnic, iar în şabat se aducea un hin întreg, pentru cei
patru miei. Se confirmă, astfel, consacrarea şabatului prin ritualul ofrandelor săvârşit în
cadrul cultului public, după cum arătase şi Leviticul, 24:5-9.
Însă, aici trebuie să atragem atenţia asupra unui element deosebit de important: nu
jertfele sacralizau şabatul, ci şabatul cerea o cantitate dublă de jertfe. Instituţia
sabatică – şi nici un alt Praznic al lui YHWH – nu se poate dispensa de jertfă,
întrucât la baza oricărei sărbători dumnezeieşti subzistă Jertfa Mielului care exista
ca potenţialitate înainte de întemeierea lumii. Dar ne grăbim să adăugăm că dacă
Praznicele trebuie însoţite de jertfă ca antetip al Jertfei, după Crucificare jertfele de
origine animală şi vegetală, care anterior erau utile în schema soteriologică sacrificială,
219
Qorban: ofrandă, oblaţie. Concordanţa Strong H 7133.
220
Dar de mâncare mistuit de foc: işeh. Concordanţa Strong H 801.
221
Reiach: mireasmă, aromă. Concordanţa Strong H 7381.
222
Sau: ardere de tot continuă. Tamid: continuitate. Concordanţa Strong H 8548.
223
Dar de mâncare: minħah. Concordanţa Strong H 4503.
224
Jertfă de băutură, libaţie: neseq. Concordanţa Strong H 5262.
225
Ardere de tot: olah. Concordanţa Strong H 5930.
226
Traducerea noastră.
227
Textul nu precizează, dar presupunem că şi cantitatea de untdelemn de măsline presate era dublă.
63

64. au devenit inutile, ele fiind înlocuite cu jertfe transfigurate şi spiritualizate: ascultarea
trupească (Rom. 12:1), rodul buzelor care mărturisesc Numele lui Dumnezeu,
binefacerea, dărnicia (Evr. 13:15,16) etc.
În privinţa faptului că preoţii lucrau în Şabat: este clar că ei beneficiau de o
dispensă sacră.
De reţinut:
Muncile legate de slujba dumnezeiască erau îngăduite (Numeri, 28:9,10).
Capitolul al XI-lea
ŞABATUL ÎN CARTEA DEUTERONOMUL
Trecem la ultima carte a lui Moise, Deuteronomul. Pasajul 5:6-21 repetă
Decalogul din Exodul, 20:1-17, iar versetele 5:12-15 redau, aproape ad litteram, versetele
8-11 din Exodul, 20. Cu toate acestea, apar inserate elemente noi:
I. DEUTERONOMUL, 5:12-15:
12 Păzeşte ziua de Sabat, ca s-o sfinţeşti, după cum ţi-a poruncit DOMNUL, Dumnezeul
tău.
13 Să lucrezi şase zile şi să-ţi faci toată lucrarea ta,
14 dar ziua a şaptea este Sabatul Domnului, Dumnezeul tău; să nu faci nici o lucrare, nici
tu, nici fiul tău, nici fiica ta, nici sclavul sau sclava ta, nici boul, nici asinul şi nici un alt
animal de-al tău, nici străinul care locuieşte în cetatea ta, pentru ca sclavul şi sclava ta să
se odihnească la fel ca tine.
15 Adu-ţi aminte că şi tu ai fost sclav în ţara Egiptului şi Domnul, Dumnezeul tău, te-a
scos de acolo cu mână puternică şi cu braţ întins. De aceea ţi-a poruncit El să păzeşti ziua
de Sabat.
Elementele noi apărute aici sunt următoarele:
a. versetul 14 interzice munca oricărui animal, şi e mai specific decât genericul
„vita” din Exodul, 20:10;
b. sclavii trebuie să se odihnească la fel ca stăpânul lor evreu (v. 14), care trebuie
să-şi amintească de propria sa sclavie din ţara Egiptului, în care nu avea zi de
odihnă şi din care n-ar fi avut cum să scape dacă nu ar fi fost intervenţia
supranaturală şi puternică a lui YHWH-Elohim.
Unul dintre cei mai valoroşi teologi sistematicieni este John Murray. El este
cunoscut cititorilor români datorită publicării cărţii Răscumpărarea – realizată şi
aplicată. Acest confrate pe care, fiind calvinist, nu-l putem suspecta de sabatarianism, a
scris un comentariu pertinent, The Sabbath, din care vom reproduce un fragment din
secţiunea „Tiparul răscumpărător”:
64

65. Merită observat faptul că porunca sabatului, aşa cum este ea dată în Deuteronom (Deut.
5:12-15) nu face apel la odihnirea lui Dumnezeu în creaţie ca fiind motivul pentru ţinerea
zilei de sabat. În acest caz se menţionează altceva: „Adu-ţi aminte că şi tu ai fost sclav în
ţara Egiptului, şi Domnul, Dumnezeul tău, te-a scos din ea cu mână tare şi cu braţ întins:
de aceea ţi-a poruncit Domnul, Dumnezeul tău, să ţii sabatul” (Deut. 5:15). Acest lucru
nu se poate înţelege în nici un fel ca anulând sancţiunea din Exodul, 20:11 şi 31:17.
Deuteronomul comprimă ceea ce era reiterarea legământului făcut la Sinai. Când se
prezintă porunca sabatului, Israelului i se aminteşte de promulgarea mai timpurie: „Ţine
sabatul, ca să-l sfinţeşti, cum ţi-a poruncit Domnul, Dumnezeul tău” (Deut. 5:12).228
Şi ar
trebui să observăm că toate poruncile au sancţiunile lor răscumpărătoare. Prefaţa tuturor
acestor lucruri este: „Eu sunt Domnul, Dumnezeul tău, care te-a scos din ţara Egiptului,
din casa sclaviei” (Ex. 20:2; cf. Deut. 5:6). Deci, ceea ce găsim în Deuteronomul, 5:15 în
legătură cu sabatul este numai aplicaţia prefeţei datoriei specifice enunţate în porunca a
patra. Ea este supliment pentru Exodul, 20:11, nu o suspendare a sa. Acum am adăugat
motiv pentru respectarea sabatului. Acesta este plin de semnificaţie, iar noi trebuie să
zăbovim pentru a-l analiza şi aprecia.
Izbăvirea din Egipt era răscumpărare. „Prin îndurarea Ta, Tu ai călăuzit, Şi ai izbăvit pe
poporul acesta...” (Ex. 15:13a). Această izbăvire a Vechiului Testament este mai mult
decât orice alt eveniment: ea este analogia marii răscumpărări săvârşite de Hristos.
Porunca sabatului îşi derivă sancţiunea nu numai de la odihna lui Dumnezeu în creaţie, ci
şi de la răscumpărarea noastră din sclavia Egiptului. Acest fapt, că sabatul în Israel avea o
referinţă şi o sancţiune redemptorie are contingenţă directă cu chestiunea relevanţei sale
în Noul Testament. Izbăvirea din Egipt nu poate fi concepută în mod corespunzător decât
ca o anticipare a răscumpărării mai mari săvârşită la împlinirea vremii. De-aici, dacă
răscumpărarea din Egipt aproba instituţia sabatului şi furniza motiv pentru respectarea sa,
atunci acelaşi lucru trebuie să fie aplicat şi răscumpărării mai mari şi să fie aplicat într-un
mod proporţional cu plinătatea mai mare şi cu dimensiunile răscumpărării asigurate de
moartea şi învierea lui Hristos. Cu alte cuvinte, chiar plinătatea şi bogăţiile Noului
Legământ sunt cele care acordă orânduielii sabatului relevanţă, aprobare şi binecuvântare
sporite.229
De reţinut:
Şabatul era denumit „Şabatul lui YHWH” (Deuteronomul, 5:14).
În Şabat se comemora nu numai puterea divină manifestată în Creaţie, ci şi
bunătatea divină revărsată prin Răscumpărare/ Izbăvire, momentul istoric al
eliberării (Deuteronomul, 5:15).
Am ajuns la finalul Pentateuhului, cartea în cinci volume scrisă de Moise la
porunca lui YHWH. Pentateuhul este fundamentul revelaţiei ulterioare, de-aceea vom
adăuga câteva rânduri privitoare la Şabatul prezentat el.
Genesa prezintă odihna divină; celelalte patru cărţi (ale Pentateuhului, n.n) subliniază
legislaţia sabatică. Această arată importanţa aceste instituţii. Se poate spune că legislaţia
sabatică este integrală şi esenţială în legea de bază a Vechiului Testament şi a
Pentateuhului230
.
228
În limba engleză apare „Ţine ziua de sabat”. N. ns.
229
John Murray, „The Sabbath”, în Tiparul zilei Domnului, www.theologue.org
230
Articolul „Sabat”, în Dicţionarul biblic.
65

66. Mai luăm în considerare un aspect: în lumea teologică, atunci când se aduce în
discuţie termenul Torah, „instrucţiune, directivă, lege”, el se referă fie la cărţile scrise de
Moise, fie la legislaţia tripartită: „legea morală”, „legea civilă” şi „legea ceremonială”,
fie la canonul Bibliei ebraice. Examinând textele referitoare la Şabat, descoperim că ele
apar nu numai în „legea ceremonială” (Leviticul, 23:3) şi în „legea civilă (Exodul, 31:14),
ci chiar şi în „legea morală”, în Decalogul din Exodul, 20:1-17 şi în Deuteronomul, 5:5-
21. Să aibă lucrul acesta vreo semnificaţie?... Cititorule, îţi poţi da singur răspunsul. Între
timp, putem trece la altă secţiune a Sfintelor Scripturi
Capitolul al XII-lea
ŞABATUL ÎN CĂRŢILE
II REGI ŞI II CRONICI
I. ŞABATUL ÎN CARTEA II REGI
În cartea II Regi, 4:22,23 citim următoarele:
22
(Sunamita, n.ns.) a chemat pe soţul ei şi a zis:
„Te rog trimite-mi un slujitor şi o măgăriţă; vreau să mă duc în grabă la omul lui Elohim,
şi apoi mă voi întoarce.”
23
Şi el a zis:
„Pentru ce vrei să te duci astăzi la el? Doar nu este nici lună nouă, nici Şabat.”
Ea a răspuns: „Fii pe pace!”231
Aces text este unic, astfel încât nu ne vom hazarda în speculaţii privitoare la
interpretarea sa. Cu toate acestea, aparent, oamenii lui Dumnezeu, văzătorii, puteau fi
consultaţi în zi de lună nouă şi în Şabat.
II. ŞABATUL ÎN CARTEA II CRONICI
Faptul că, pentru o perioadă de timp, Şabatul a fost respectat, îl vedem şi în
dorinţa regelui Solomon de a construi lui YHWH un sanctuar în care să se ardă înaintea
Sa tămâie mirositoare, un sanctuar în care să se aducă necurmat pâinile pentru punerea
înainte, arderile de tot de dimineaţă şi de seară, în zilele de Şabat, de lună nouă, şi de
sărbătoare conform legii veşnice pentru Israel (II Cronici, 2:3-5; 8:12-16).
231
Traducerea noastră.
66

67. Capitolul al XIII-lea
ŞABATUL ÎN CARTEA PSALMI
De asemenea, se pare că în perioada străveche, atunci când venea Şabatul, evreii
se închinau prin Psalmul 92, pe care-l redăm în versiunea Noua traducere în limba
română:
PSALMUL 92
Un psalm. Un cântec. Pentru Sabat.
1 Bine este să se aducă laudă Domnului,
să se cânte Numelui Tău, Preaînalte,
2 să se vestească dimineaţa îndurarea Ta
şi credincioşia Ta – noaptea,
3 cu lira cea cu zece coarde, cu harfa232
şi în sunet de liră.
4 Căci Tu mă înveseleşti, Doamne, prin ceea ce înfăptuieşti;
la lucrările mâinilor Tale strig de bucurie!
5 Ce măreţe sunt lucrările Tale, Doamne!
Cât de adânci sunt planurile Tale!
6 Omul fără minte nu cunoaşte acest lucru
şi nebunul nu-l înţelege.
7 Cei răi răsar ca iarba
şi toţi cei ce săvârşesc nelegiuirea înfloresc,
dar numai ca să fie nimiciţi pe vecie.
8 Însă Tu, Doamne, eşti înălţat pe vecie!
9 Duşmanii Tăi, Doamne, duşmanii Tăi pier!
Sunt îndepărtaţi toţi cei ce săvârşesc nelegiuirea!
10 Mie însă îmi înalţi puterea233
ca taurului sălbatic;
sunt uns cu uleiuri proaspete.
11 Ochii mei au văzut pedepsirea duşmanilor mei,
iar urechile mele au auzit zdrobirea celor răi care se ridicau împotriva mea.
12 Cel drept înmugureşte ca palmierul
şi creşte ca cedrul din Liban.
13 Cei sădiţi în Casa Domnului,
232
Ebr.: nevel (Concordanţa Strong H 5035; vezi nota de la 81:2); sau: cu harfa cu zece coarde, / cu sunete
de liră.
233
Lit.: cornul (qeren), cornul simbolizând puterea. Concordanţa Strong H 7161.
67

68. înmuguresc în curţile Dumnezeului nostru.
14 Ei rodesc până la bătrâneţe,
sunt plini de miez şi de verdeaţă,
15 ca să se facă de cunoscut că Domnul este drept.
Stânca mea! În El nu există nedreptate!
După Alfred Edersheim, Psalmul 92 era cântat de leviţi atunci când pe altar se
aducea neseq, libaţia, jertfa de băutură zilnică, împreună cu arderea de tot necurmată.234
Ajunşi la acest pasaj, vom face recurs la unele idei, speculative, e drept, dar
frumoase, pe care le nutreau înţelepţii evrei, atunci când în textul sacru era vorba de
nevel, de harfa cu zece coarde. Ei spuneau că gama muzicală are zece note (nu opt,
octava pe care o au europenii), fiind formată din cele opt note audibile acum, şi încă două
note care vor fi auzite numai numai la venirea Regelui Mesia, în ceea ce Biblia
denumeşte de multe ori „o cântare nouă”, şir ħadaşah. Vom cânta cântarea cea nouă la
venirea lui Mesia, însufleţiţi de Ruaħ ha-Qodeş, Duhul Sfânt, pe acest nevel.235
Psalmii 92 şi 93 sunt cântaţi la Kabalat Şabat, când se întâmpină şabatul. Ei
vorbesc profetic despre Regatul Mesianic ce urmează să vină, mileniul sabatic. Tema
acestor Psalmi este aceea că măreţia lui YHWH va fi recunoscută în acea epocă. Iar rabbi
Ya'akov Emden spunea că Psalmii 92 şi 93 ar trebui cântaţi atunci când se aud paşii
şabatului. În ce ne priveşte, cântăm Psalmul 92 cu bucurie... pentru că se aud paşii lui
Mesia.
234
Alfred Edersheim, The Temple, its Ministry and Service, pp. 187-188. Raşi, adică rabbi Şlomo Iţħaqi
spunea la fel.
235
A se vedea Ps. 33, 40, 92, 93, 96, 98, 144, 149, Is. 42:10-17 şi Apoc. 5:9 şi 14:3.
68

69. Capitolul al XIV-lea
ŞABATUL ÎN CARTEA PROFETULUI AMOS
Amos, 8:1-14:
1
Astfel, Adonai236
YHWH mi-a arătat şi iată, era un coş cu poame coapte.
2
El a zis:
„Ce vezi, Amos?” Eu am răspuns:
„Un coş cu poame coapte.” Şi YHWH mi-a zis:
„A venit sfârşitul poporului Meu Israel; nu-l mai pot ierta!
3
În ziua aceea, cântecele Templului se vor preface în gemete”, zice Adonai YHWH.
„Pretutindeni vor arunca în tăcere o mulţime de cadavre.
4
Ascultaţi lucrul acesta, voi care-i călcaţi în picioare pe nevoiaşi237
,
Şi-i prăpădiţi pe cei săraci238
din ţară!
5
Voi, care ziceţi: «Când va trece luna nouă, ca să vindem grâul,
Şi Şabatul ca să deschidem grânarele,
Să micşorăm efa şi să mărim siclul,
Şi să strâmbăm cumpăna ca să înşelăm?
6
Apoi vom cumpăra pe cei nevoiaşi pe argint,
Şi pe sărac pe o pereche de încălţăminte,
Şi vom vinde codina în loc de grâu.»”
7
YHWH a jurat pe slava lui Yaakov:
„Niciodată nu voi uita nici una din faptele lor!
8
Nu se va cutremura ţara din pricina acestor mişelii,
Şi nu vor boci toţi locuitorii ei?
Nu se va umfla toată ţara ca râul,
Ridicându-se şi coborându-se iarăşi ca râul Egiptului?
9
În ziua aceea”, zice Adonai YHWH, „voi face să asfinţească soarele la amiază,
Şi voi întuneca Pământul ziua în amiaza mare.
10
Vă voi preface sărbătorile de pelerinaj239
în bocet,
Şi toate cântările în jeliri pentru morţi,
236
Adonai: Domnul sau, mai corect, Stăpânul. Concordanţa Strong H 136.
237
Ebyon: nevoiaş. Concordanţa Strong H 34. În primul secol exista şi o sectă evreiască, ebioniţii.
238
’Ani: omul sărac, fără influenţă, călcat în picioare şi asuprit de oameni. Concordanţa Strong H 6035.
239
Ħag: adunare festivă, de pelerinaj. Concordanţa Strong H 2282, şi 2287. Ħag, adunarea sărbătorească, se
ţinea după un pelerinaj la Ierusalim. Sărbătorile de pelerinaj erau în număr de trei (Şaloş regalim). Acestea
erau Pesaħ-ul (Paştele) şi Ħag ha-Maţot (Sărbătoarea Azimilor), Yom ha-Bikurim (Sărbătoarea Primelor
Roade sau a Cincizecimii) şi Ħag ha-Sukot (Sărbătoarea Colibelor sau a Corturilor). La ele, israeliţii de gen
masculin de peste 13 ani trebuiau să facă aliyah, adică să „urce” la Ierusalim (Lc. 2:42; Io. 5:1) şi să se
închine, aducând jertfe, având convocaţiuni sfinte şi comuniune cu YHWH şi întreolaltă.
69

70. Voi acoperi toate coapsele cu saci
Şi voi pleşuvi toate capetele;
Voi arunca ţara într-un bocet ca pentru singurul fiu,
Şi sfârşitul ei va fi ca o zi amară.
11
Iată, vin zile”, zice Adonai YHWH, „când voi trimite foamete în ţară,
Nu foamete de pâine,
Nici sete de apă,
Ci foame şi sete după auzirea cuvintelor lui YHWH.”
12
Vor pribegi atunci de la o mare la alta, de la nord la est,
Vor umbla istoviţi încoace şi încolo,
Ca să caute Cuvântul lui YHWH...
Şi tot nu-l vor găsi.
13
În ziua aceea se vor topi de sete fecioarele frumoase şi flăcăii.
14
Ei, care jură acum pe „fărădelegea” Samariei, şi zic:
„Pe Elohim-ul tău cel viu, Dane!”
Şi: „Pe drumul Beer-Şebei!”
Vor cădea, şi nu se vor mai scula240
.
Amos a fost contemporan cu Iona241
, Osea242
şi Isaia243
, şi a profeţit cam pe la
mijlocul secolului al VIII-lea î.e.n. În mesajul său profetic, el vorbeşte despre două
păcate primordiale în care trăieşte Israelul: absenţa adevăratei închinări şi lipsa
dreptăţii.
Capitolul 8 înfăţişează faptul unii negustori de-abia aşteptau trecerea sărbătorii
lunare a Lunii noi şi a celei săptămânale a şabatului pentru a face afaceri necinstite,
folosind unităţi de măsură falsificate. Întrucât ei nu se mai bucurau cu inimă curată
de aceste sărbători şi ajunseseră să le respecte în exterior, dar să le profaneze în
interior, întinându-le prin lăcomie şi gânduri necurate, YHWH era pe punctul de a-i
pedepsi.
În cartea Exodul, Beniamin Fărăgău scrie:
„Cine este credincios în cele mai mici lucruri, este credincios şi în cele mari; şi cine este
nedrept în cele mai mici lucruri, este nedrept şi în cele mari” (Luca 16:10) – spune
Domnul Isus. Ce şanse avea, deci, cel care fura boul sau oaia semenului său, cel care
răspândea zvonuri neadevărate, făcea mărturisiri strâmbe şi sucea adevărul pentru un
câştig nedrept să respecte poruncile lui Dumnezeu legate de Sabat, de Anul Sabatic şi, cu
atât mai mult, poruncile legate de Anul Jubiliar? Sărbătorile poruncite de Dumnezeu erau
testul preoţiei lui Israel, pentru că ele erau testul dependenţei lor de Dumnezeu. Cel care
timp de şase zile a călcat fiecare poruncă a lui Dumnezeu ca să-şi realizeze propriile lui
planuri, putea, oare închina cu adevărat a şaptea zi lui Dumnezeu?244
Iar în Leviticul, teologul român continuă să surprindă situaţia cu măiestrie:
Ajuns în singurătatea din afara Grădinii, omul s-a văzut lăsat să lupte din răsputeri pentru
realizarea visului său de a fi ca Dumnezeu. Prin truda lui zilnică de a aduna mereu
240
Traducerea noastră.
241
II Re. 14:25.
242
Os. 1:1.
243
Is. 1:1.
244
Beniamin Fărăgău, Exodul, p. 197.
70

71. neîndestulătoarea deşertăciune în încercarea sa de a umple pustiul din suflet lăsat de
înstrăinarea de Dumnezeu, omul s-a văzut foarte curând obligat să renunţe chiar la ziua
de odihnă ca să poată alerg liber după himera cu care-l îmbiase Diavolul. Şase zile să
lucraţi – şi-a zis el ca un bun cetăţean al acestei planete blestemate – iar a şaptea să lucraţi
mai departe, să câştigaţi dublu, dacă se poate, sau, chiar dacă vă odihniţi, să fiţi
preocupaţi doar de voi înşivă, deoarece este Sabatul vostru, nu al Domnului. Şi astfel,
pentru om, Sabatul a ajuns să fie o ocazie de suplimentare a veniturilor sale, fie o
exclusivă şi idolatră preocupare de sine. Iar în locuri unde domneşte o cultură a fricii –
Sabatul fiind impus prin lege – sau acolo unde domneşte o cultură a ruşinii – Sabatul
fiind parte din obiceiul satului – acesta a ajuns să fie o penibilă oprire din alergările
săptămânii sau o continuare în ascuns a acestor alergări.245
De reţinut:
Cei răi, necinstiţi şi hrăpăreţi nu respectau Şabatul din inimă (Amos, 8:4-6).
245
Beniamin Fărăgău, Leviticul, p. 243.
71

72. Capitolul al XV-lea
ŞABATUL ÎN CARTEA PROFETULUI OSEA
Profetul Osea a slujit între anii 755-710 î.e.n., profeţind împotriva Israelului şi
amintindu-i regresul moral, adulterul spiritual şi încălcarea legământului făcut cu
YHWH. În consecinţă, mesajul anunţă o judecată iminentă, cu multiple faţete, dintre care
una era încetarea întregii bucurii a israeliţilor. Care era această bucurie a israeliţilor şi
cum se materializa ea?
Osea, 2:11:
11
Voi face să înceteze toată bucuria ei: sărbătorile de pelerinaj246
, lunile ei cele noi,
Şabatele ei şi toate praznicele247
.
Cuvântul Sfânt enumeră sărbătorile de pelerinaj, lunile noi, Şabatele şi praznicele
pe care Dumitru Cornilescu le-a tradus inconsecvent, uneori „praznice”, alteori
„sărbători”.
Aceste festivităţi reprezentau toată bucuria israeliţilor şi Dumnezeu, pe punctul de
a-Şi judeca poporul, spune că le va face să înceteze. Cum adică, Cel Preînalt a dat
festivităţile şi El le va face să înceteze? Se contrazice El pe Sine Însuşi, dând sărbători şi
apoi cerând încetarea lor? Redăm afirmaţia a doi teologi de talia lui F.F. Bruce şi E.J.
Young:
Când proroci ca Osea (2:11) au pronunţat judecata divină împotriva lunilor noi, a
sabatelor şi a altor sărbători stabilite, ei nu au condamnat sabatul în sine, ci folosirea
incorectă a sabatului şi a altor instituţii mozaice.248
Iar Donald C. Stamps reliefează:
Sărbătorile pe care le-a instituit Dumnezeu nu mai erau sărbătorile Sale; mai degrabă, ele
au devenit sărbătorile „ei” (adică ale naţiunii israelite), nimic altceva decât adunări
sociale celebrate într-un ritual gol.249
246
Ħag: adunare festivă, de pelerinaj. Concordanţa Strong H 2282, şi 2287. Vezi şi mai sus.
247
Traducerea noastră.
248
Articolul „Sabat”, Dicţionarul biblic.
249
Donald C. Stamps (ed.), Biblia de studiu pentru o viaţă deplină, nota de subsol a versetului 11 din Osea,
cap. 2.
72

73. De reţinut:
Una dintre faţetele pedepsei divine era încetarea respectării Şabatului (Osea,
2:11).
Capitolul al XVI-lea
ŞABATUL ÎN CARTEA PROFETULUI ISAIA
I. ISAIA, 1:10-17:
10
Ascultaţi cuvântul lui YHWH, căpetenii ale Sodomei!
Ia aminte la Legea lui Elohim al nostru, popor al Gomorei!
11
„Ce este pentru Mine mulţimea jertfelor voastre?”, întreabă YHWH.
„Sunt sătul de arderile de tot ale berbecilor, şi de grăsimea viţeilor îngrăşaţi;
Nu-Mi place sângele taurilor, oilor şi ţapilor.
12
Când veniţi să apăreţi în faţa Mea, cine vă cere astfel de lucruri, ca să-Mi călcaţi curţile
în picioare?
13
Nu mai aduceţi daruri de mâncare nefolositoare, căci Mi-e scârbă de tămâie!
Nu vreau luni noi, Şabate şi adunări de sărbătoare250
,
Nu pot să sufăr nelegiuirea unită cu adunarea solemnă251
!
14
Urăsc lunile voastre cele noi şi praznicele voastre (moed);
Mi-au ajuns o povară, am istovit să le mai port.
15
Când vă întindeţi mâinile, Îmi întorc ochii de la voi;
Chiar dacă vă înmulţiţi rugăciunile, n-ascult:
Mâinile voastre sunt pline de sânge!
16
Deci, spălaţi-vă şi curăţaţi-vă!
Îndepărtaţi faptele voastre rele dinaintea ochilor Mei!
Încetaţi să mai faceţi răul!
17
Învăţaţi-vă să faceţi binele, căutaţi dreptatea, mustraţi pe asupritor, faceţi dreptate
orfanului, apăraţi pe văduvă!
18
Totuşi, veniţi să ne judecăm”, zice YHWH.
„Dacă sunt păcatele voastre cum e cârmâzul, se vor face albe ca zăpada;
dacă sunt roşii ca purpura, se vor face ca lâna.
19
Dacă veţi voi şi veţi asculta, veţi mânca cele mai bune roade ale ţării;
20
dar dacă nu veţi voi şi vă veţi răzvrăti,
de sabie veţi fi înghiţiţi,
căci gura lui YHWH a vorbit.”252
Profetul Isaia a slujit în Ierusalim şi în împrejurimile sale, între 739-681 î.e.n. A
fost un profet care a avut un stil literar inegalabil în ceea ce priveşte bogăţia
vocabularului, versatilitatea exprimării şi strălucirea imagisticii.
250
Adunări de sărbătoare: miqra’oth. Concordanţa Strong H 4744.
251
Adunare solemnă: aţereth. Concordanţa Strong H 6116.
252
Traducerea noastră.
73

74. Şi în acest caz, la fel ca şi în Amos, 8:5 şi Osea, 2:11, Şabatul este juxtapus lunii
noi, zi care, iniţial, a fost sărbătoare, iar apoi semi-sărbătoare, după cum vom vedea mai
târziu.
YHWH protestează vehement împotriva sacrificiilor care I Se aduceau sub
diferite forme (berbeci aduşi ca arderi de tot, grăsimea viţeilor, tauri, oi, ţapi, daruri de
mâncare, tămâie), spunând că acestea Îi spurcau curţile (v. 12). Nu mai voia luni noi,
Şabate şi adunări de sărbătoare. Înainte de a ridica întrebarea „De ce nu le mai voia?”, ni
se şi dă răspunsul: „Nu pot să văd nelegiuirea unită cu adunarea solemnă!” El ajunsese să
urască lunile noi şi timpurile stabilite, sacral-festive, Îi deveniseră „o povară”, nu le mai
putea suferi. Nu mai accepta rugăciunea poporului din motivul specificat şi mai sus:
mâinile lor, adică acţiunile lor, erau „pline de sânge”.
Îndemnul care urmează după această pledoarie dramatică, în versetele 16-31, este
unul clar şi răspicat: „Întoarceţi-vă! Pocăiţi-vă!”
Păcatele israeliţilor îl determinaseră pe Dumnezeu să nu mai accepte jertfele şi
sărbătorile. Poporului i se cerea dimensiunea lăuntrică a pocăinţei şi a renunţării la păcat,
a curăţării sale, a practicării binelui şi dreptăţii. Dar o dată ce el se întorcea la Dumnezeu,
mai puteau (ca să nu zicem trebuiau) să aducă jertfe şi să ţină sărbătorile, sau acestea
fuseseră anihilate de păcătoşenia oamenilor?...
II. ISAIA, 56:1-8:
1
„Aşa vorbeşte YHWH:
«Păziţi ce este just, şi faceţi ce este drept;
căci mântuirea Mea este aproape să vină,
şi dreptatea Mea este aproape să fie dezvăluită.
2
Ferice de omul care face aceasta,
Şi de fiul omului care rămâne statornic în aceasta;
Care păzeşte Şabatul, ca să nu-l pângărească,
Şi-şi păzeşte mâna, ca să nu facă nici un rău!
3
Străinul care se alipeşte de YHWH253
să nu zică:
‚YHWH mă va despărţi de poporul Său!’
Şi eunucul să nu zică:
‚Iată, eu sunt un copac uscat!’
4
Căci aşa vorbeşte YHWH:
‚Eunucilor care păzesc Şabatele Mele,
Care aleg ce-Mi este plăcut
Şi stăruie în legământul Meu,
5
le voi da în Casa Mea şi înăuntrul zidurilor Mele
Un loc şi un nume mai bune decât al fiilor şi al fiicelor;
Le voi da un nume veşnic, care nu se va stinge.
6
Şi pe străinii care se vor alipi de YHWH pentru a-I sluji,
Pentru a iubi Numele lui YHWH,
Şi pentru a-I fi slujitorii Lui,
253
Literal: „fiul care se alipeşte de YHWH”. Doctrina adopţiei este un concept vetero-testamentar, ea nu
apare prima dată în cărţile Legământului Înnoit. A se vedea şi versetul 6, precum şi capitolul „Israelologie
şi laologie”, privitor la relaţia dintre poporul Israel şi ne-evrei, din lucrarea Tratat de teologie mesianică
restauratoare, postat pe http://messianicrestorer.wordpress.com
74

75. Şi pe toţi cei ce păzesc Şabatul, ca să nu-l pângărească,
Şi stăruie în legământul Meu,
7
îi voi aduce la muntele Meu cel sfânt,
Şi-i voi umple de veselie în Casa Mea de rugăciune.
Arderile lor de tot şi jertfele lor vor fi primite pe altarul Meu,
Căci Casa Mea va fi numită o casă de rugăciune pentru toate popoarele.»”
8
Aşa vorbeşte Adonai YHWH, care strânge pe cei risipiţi ai lui Israel:
„Voi mai strânge şi alte popoare la cei strânşi acum din el.”254
Pasajul acesta este mai bogat în ceea ce priveşte menţionarea Şabatelor. Vedem
încă o dată faptul că revelaţia dată în Sfânta Scriptură este progresivă. În ceea ce priveşte
demersul nostru, credem că dacă au existat unii care până acum au crezut că Şabatul a
fost dat numai evreilor, Isaia le dezvăluie că de el beneficiază, dacă vor, şi goyim-ii, adică
ne-evreii.
Versetul 1 porunceşte păzirea justiţiei şi înfăptuirea dreptăţii. Celor care cred că
Şabatul este numai pentru evrei şi nu şi pentru ne-evrei, le adresăm o întrebare: oare
porunceşte dreptul Stăpânitor numai evreilor să păzească ce este just şi să înfăptuiască
dreptatea?... Răspunsul este, desigur, că porunca se adresează ambelor colectivităţi
umane, atât evreilor cât şi ne-evreilor. În acest sens, versetul 2 spune că este ferice de
aceştia. Din nou, oare este ferice numai de evreii care păzesc dreptatea şi fac binele? De
ne-evreii care fac acestea nu e ferice?... Examinând atent persoanele cărora li se
adresează promisiunile de fericire, sesizăm că este vorba de oameni şi de fiii oamenilor,
termen generic pentru întreaga umanitate, nu pentru evreime. Adunând laolaltă versetele
1 şi 2 tragem concluzia că este ferice255
de toţi aceia care păzesc dreptatea, fac binele,
rămân statornici în acest modus vivendi, păzesc Şabatul ca să nu-l pângărească, şi sunt
atenţi să nu comită nici un rău.
Ca un fel de quod erat demonstrandum (q.e.d.), inserăm modul în care colectivul
de la International Bible Society a tradus primele două versete din Isaia, 56:
Mântuire pentru toţi cei ce ascultă
1 „Aşa vorbeşte DOMNUL:
«Căutaţi să judecaţi corect
şi faceţi ce este drept!
Căci, în curând, mântuirea Mea va veni
şi dreptatea Mea va fi arătată.
2 Fericit este oricine face lucrul acesta,
oricine se ţine strâns de el,
oricine păzeşte Sabatul şi nu îl pângăreşte,
254
Traducerea noastră.
255
Printre formele literaturii evreieşti se află şi discursurile despre „fericiri”. În Vechiul Testament, ele se
găsesc, de pildă, în Deut. 33:29; Iov, 5:17; Ps. 1:1; 2:12; 32:1,2; 33:12; 34:8; 40:4; 41:1; 106:3; 119:1,2;
Ecl. 10:17; Is. 30:18; 56:1,2; Dan. 12:12. În literatura intertestamentară ele pot fi găsite în Sulul de la
Qumran 4Q525, fragmentul 2, coloana a 2-a. În Noul Testament, pasaje despre fericire se găsesc în Mat.
5:1-12, „Predica de pe Muntele Fericirilor”, cu textul „paralel” Lc. 6:20-23, Mat. 11:6 cu textul paralel Lc.
7:23; 13:16, cu textul paralel Lc. 10:23; 16:17; 24:46; Lc. 11:28; 12:38,43; 14:14,15; 23:29; Io. 13:17;
20:29; Fap. 20:35; Rom. 4:6-9, citat din Ps. 32:1,2; 14:22; Iac. 1:12; 5:11; I Pet. 3:14; I Pet. 4:14; Apoc.
1:3; 14:13; 16:15; 19:9; 22:7,14.
75

76. oricine îşi fereşte mâna să facă vreun rău.»
(Subl. ns.)
Confraţii care au efectuat traducerea au tălmăcit corect când au scris „oricine”,
pentru că, repetăm aceasta, „omul şi fiul omului” sunt expresii generice pentru „toţi
oamenii, toată omenirea”.
Versetele 3-7 prezintă o structură chiastică, de tip A-B-B-A, vorbind despre
străini-eunuci-eunuci-străini.
Prima parte a versetului 3 înfăţişează frământarea străinilor care vor să se
alipească de YHWH, să-I devină copii şi se gândesc că poate nu vor fi acceptaţi în
comunitatea de credinţă a poporului copiilor lui Avraham, Iţħaq şi Ya’akov. Răspunsul
dat de Cel Preaînalt se găseşte concretizat într-o promisiune, în versetele 6,7: străinii care
se vor alipi de YHWH ca să-I slujească, şi să iubească Numele Său, pentru ca să fie
slujitorii Lui, şi pe toţi cei ce vor păzi Şabatul, ca să nu-l pângărească, şi vor stărui în
legământul lui YHWH, vor fi aduşi de Însuşi Stăpânul la muntele Lui cel sfânt, şi El
Însuşi îi va umple de veselie în Casa Lui de rugăciune. El va primi pe altarul Său arderile
lor de tot şi jertfele lor, întrucât Casa Lui va fi numită o casă de rugăciune pentru toate
popoarele. În plus, aceşti străini care doresc să se închine în modul corect şi nu cel
idolatru vor fi strânşi la poporul evreu, poporul care, chiar dacă nu se închina din inimă,
cunoştea singurele ritualuri de închinare acceptate de către Cel Preasfânt. Mai mult, aceşti
străini nu sunt gerim, adică nu au imigrat în Israel, unde domiciliază ca rezidenţi, ci s-au
alipit de YHWH prin credinţă şi au devenit copii ai Săi, chiar dacă nu locuiesc în Israel.
Partea a doua a versetului 3 redă o rostire a eunucilor: „Iată, eu sunt un copac
uscat!” Spunem din nou că Sfânta Scriptură nu prezintă relatări psihologizate decât foarte
rar, dar, cu toate acestea, aici este foarte probabil să identificăm un geamăt, un suspin, sau
măcar un oftat, un eufemism pentru expresia: „Sunt steril”.
Cel Preînalt îi dă un răspuns încurajator acestei rostiri încărcate de gravitate: dacă
eunucii aleg să păzească Şabatele lui YHWH şi aleg ce este plăcut Lui şi aleg să stăruie
în legământul dumnezeiesc, YHWH Însuşi îi va primi în Casa Lui şi înăuntrul zidurilor
Lui, îi va stabili acolo, adică îi va face să devină parte integrantă din poporul Lui, din
comunitatea de drepţi-închinători, ba încă le va da „un nume mai bun decât al fiilor şi al
fiicelor”; El înlătură de la eunuci mâhnirea că în viaţa terestră sunt sterili, asigurându-i că
în viaţa eternă numele lor nu se va stinge, ci va rămâne veşnic. Să existe oare aici şi o
aluzie la faptul că, în eternitate ei vor păşi cu descendenţi de-ai lor, oameni pe care i-au
învăţat să trăiască respectând Torah?... Nu putem face această afirmaţie fără a intra pe
tărâmul speculaţiei, deci ne vom abţine de la alte comentarii.
Cam atât în ceea ce priveşte capitolul 56 şi o minimă exegeză a sa. De-acum este
momentul să trecem la un alt tip de teologie, teologie biblică. Aceasta înseamnă că vom
vedea cum se relaţionează capitolul acesta la alte pasaje din Sfânta Scriptură care
abordează aceeaşi temă. Facem o scurtă precizare: nu încadrăm întregul capitol, ci ne
vom referi doar la străini şi eunuci.
Suspinele străinilor şi ale eunucilor vizavi de temerea că nu vor fi primiţi în faţa
lui YHWH pentru a I Se închina Lui, şi nu vor fi acceptaţi în comunitatea de drept-
închinători aveau o bază în Torah:
43 YHWH a zis lui Moise şi lui Aharon:
„Iată porunca privitoare la Paşte: nici un străin rezident să nu mănânce din ele.”
76

77. Exodul, 12:43.256
1 Nici un om castrat prin zdrobire sau retezare să nu intre în adunarea lui YHWH.
2 Bastardul257
să nu intre în adunarea lui YHWH, nici chiar cei din a zecea generaţie a sa
să nu intre în adunarea lui YHWH.
3 Amonitul şi moabitul să nu intre în adunarea lui YHWH, nici chiar cei din a zecea
generaţie a lor, pe vecie…
7 Să nu urăşti pe edomit, căci este fratele tău;
Să nu urăşti pe egiptean, căci ai fost străin rezident în ţara lui:
8 A treia generaţie care li se vor naşte, să intre în adunarea lui YHWH.
Deuteronomul, 23:1,3,7,8258
.
Comentariul lui John F. MacArthur jr. privitor la aceste texte este bine adus din
condei:
Deuteronomul, capitolul 23, urmează după un capitol în care era vorba despre sfinţirea
căminului şi a căsniciei. Aici Moise procedează la sfinţirea unirii lor în calitate de
congregaţie şi vorbeşte despre dreapta cetăţenie, inclusiv despre a fi adunat în faţa
prezenţei Domnului pentru închinare. Foarte probabil, această lege nu excludea o
persoană de la rezidenţa în regiunea unde urma să trăiască Israelul, ci de la funcţiile şi
onorurile publice, de la căsătorii mixte, şi de la participarea ulterioară la riturile religioase
de la Templu. Persoanelor emasculate (v. 1) şi născute nelegitim (v.2), amoniţilor şi
moabiţilor nu li se îngăduia închinarea la Domnul. Regula generală era aceea că străinii
naturalizaţi, de teama legăturilor de prietenie sau maritale care ar fi dus Israelul în
idolatrie, nu erau admişi până la convertirea la Dumnezeu şi la credinţa evreiască. Cu
toate acestea, această curăţare descrie unele limitări de la regula generală. Eunucii, copiii
nelegitimi şi amoniţii şi moabiţii erau excluşi. Eunucilor li se interzicea pentru că o
asemenea mutilare voită (lit., în ebraică, prin zdrobire, care era modul prin care, în
general, se realiza acest act), care încălca crearea omului de către Dumnezeu, era asociat
cu practici idolatre şi era făcut de către părinţi păgâni copiilor lor pentru ca ei să poată
servi ca eunuci în casele celor mari (conform 25:11,12). Născuţii nelegitim erau excluşi
pentru ca să se pună un stigmat de neşters, ca o descurajare faţă de comportamentul
sexual greşit şi ruşinos. Oamenii din Amon şi Moab erau excluşi nu din cauză că fuseseră
născuţi din incest (conform Genesa, 19:30 ş.urm.) ci din pricina ostilităţii lor răutăcioase
faţă de Dumnezeu şi Israel, poporul Său. Mulţi israeliţi erau stabiliţi la estul Iordanului,
în imediata vecinătate a acestor oameni, astfel încât Dumnezeu a ridicat acest zid pentru a
preveni racilele influenţei idolatre. Indivizilor din aceste trei grupuri de proscrişi li se
acordă har şi acceptare în Isaia pe baza credinţei personale în adevăratul Dumnezeu (Is.
56:1-6). Rut, moabita, serveşte ca un exemplu foarte notabil (conform Rut, 1:4,16).259
Iar Donald C. Stamps confirmă:
256
Traducerea noastră.
257
Mamzer: copil bastard sau provenit dintr-o relaţie incestuoasă. Concordanţa Strong H 4464. Este un
termen pe care unii evrei L-au spus şi despre Yeşua Mesia, şi atunci, dar şi mai târziu în istorie.
258
Traducerea noastră.
259
The MacArthur Study Bible, nota de subsol de la Deuteronomul, 23:1.
77

78. În Împărăţia lui Mesia toţi străinii şi famenii care se întorc la Domnul sunt acceptaţi
având aceleaşi drepturi şi privilegii ca şi cei din restul comunităţii legământului (vezi
Exod 12:43; Deuteronom 23:1, de unde reiese că ei fuseseră odată excluşi de la închinare
publică). Fără deosebire de naţionalitatea cuiva, de poziţia socială sau de capacităţile
personale, Dumnezeu iubeşte şi acceptă pe orice credincios ca pe unul din copiii Săi de
preţ.260
De reţinut:
Ferice de toţi cei care păzesc Şabatul, indiferent de etnia lor (Isaia, 56:2,6).
III. ISAIA, 58:1-14:
1 «Strigă tare, nu te opri! Înalţă-ţi glasul ca o trâmbiţă! Fă-i cunoscută poporului Meu
răzvrătirea şi casei lui Iacov – păcatele!
2 Zi de zi ei Mă caută şi par dornici să cunoască căile Mele, ca un neam care ar practica
dreptatea şi n-ar fi părăsit porunca Dumnezeului lor. Îmi cer hotărâri drepte şi par dornici
să se apropie de Dumnezeu.
3 ‘De ce când postim Tu nu vezi? De ce când ne smerim Tu nu iei seama?’ Pentru că în
ziua postului vostru vă satisfaceţi propriile dorinţe şi vă asupriţi toţi lucrătorii.
4 Pentru că atunci când postiţi vă certaţi, vă luptaţi şi vă loviţi plini de răutate cu pumnul.
Postind cum faceţi voi azi, nu vă veţi face vocea auzită în înălţimi.
Oare aşa arată postul care-Mi este plăcut – o zi în care omul să se chinuie pe sine, să-şi
plece capul ca un pipirig şi să se culce în sac şi cenuşă? Aceasta numeşti tu post şi zi
plăcută DOMNULUI?
6 Iată postul care-Mi este plăcut: să dezlegi lanţurile nedreptăţii, să desfaci legăturile
jugului, să-i eliberezi pe cei asupriţi şi să zdrobeşti orice jug,
7 să-ţi împarţi pâinea cu cel flămând, să le oferi săracilor fără casă un adăpost, iar când
vezi un om gol, să-l acoperi şi să nu te ascunzi de cel ce este rudă cu tine261
.
8 Atunci lumina ta va răsări ca zorii şi vindecarea ta va apărea repede; atunci
dreptatea262
ta va merge înaintea ta, iar slava DOMNULUI îţi va fi ariergarda.
9 Atunci vei chema, iar DOMNUL va răspunde; vei striga după ajutor, iar El va spune:
‘Iată-mă!’ Dacă vei înlătura din mijlocul tău asuprirea, învinuirea şi vorbirea răutăcioasă,
10 dacă te vei lipsi pe tine în folosul celui flămând şi dacă vei sătura nevoile celui
sărman, atunci lumina ta va răsări în întuneric, iar noaptea ta va fi ca amiaza.
11 DOMNUL te va călăuzi tot timpul, îţi va împlini nevoile chiar în locuri uscate de
soare şi-ţi va întări oasele. Vei fi ca o grădină bine udată şi ca un izvor de apă, ale cărui
ape nu seacă niciodată.
12 Ai tăi îţi vor rezidi vechile ruine şi vei ridica din nou temeliile generaţiilor străbune;
vei fi numit: ‘Dregătorul spărturilor’, ‘Restauratorul străzilor locuite’.
13 Dacă îţi vei opri piciorul de la a pângări Sabatul şi de la a-ţi satisface propriile plăceri
în ziua Mea sfântă, dacă Sabatul va fi o desfătare pentru tine şi ziua sfântă a
DOMNULUI – o zi onorată, dacă o vei cinsti prin a nu merge pe calea ta, prin a nu face
ceea ce-ţi place şi prin a nu vorbi lucruri fără folos,
14 atunci te vei desfăta în DOMNUL, te voi face să străbaţi înălţimile ţării şi te voi hrăni
cu moştenirea părintelui tău Iacov», căci gura DOMNULUI a vorbit.
260
Donald C. Stamps (ed. gen.), op. cit., nota de subsol de la Isaia, 56:3-8.
261
58:7 Lit.: de propria-ţi carne. N. tr.
262
58:8 Sau: Cel care îţi face dreptate. N. tr.
78

79. Acest capitol superb tratează despre adevăratul post (1-12), precum şi despre
modul în care trebuie ţinut Şabatul (13,14). Nu abordăm o discuţie despre postul plăcut
lui Elohim, şi despre relaţia dintre post, Şabat şi binecuvântare.
Aparent, el este adresat evreilor, casei lui Ya’akov (versetul 2,14), care părăsise
rânduiala263
lui Elohim. Însă am văzut în capitolul 56, ca principiu, că ne-evreilor nu li s-a
refuzat o relaţie cu Dumnezeul lui Avraham, Iţchaq şi Ya’akov, şi că uneori goyim-ii pot
avea parte de favoruri de care poporul etnic, ales pe baza suveranităţii şi intrat în relaţie
cu YHWH prin legământ, nu va beneficia din cauza neascultării sale.
Înainte de a vorbi despre Şabat, merită să facem câteva precizări.
Textul sacru prezintă de câteva ori conjuncţia „dacă”, şi aceasta introduce o
propoziţie condiţională. În textul nostru, conjuncţia „dacă” apare o dată implicit şi de şase
ori explicit. Însă, dacă am schimba planul de idei trecând de la gramatică la jurisprudenţă,
am observa că acest tip de construcţii gramaticale „dacă-atunci” era foarte bine
reprezentat în bogatul drept cutumiar, care apare în Torah începând cu Exodul, 21:1.
Pentru a scoate în relief greutatea celor două versete care vorbesc despre Şabat, inserăm
un citat: „Stilul tipic impune ca legea să înceapă cu kî sau ’im (dacă) şi să enunţe
infracţiunea în protasis (propoziţia condiţională antepusă), iar verdictul legal în apodosis.
Cazul major este întotdeauna prin kî, iar secţiunile secundare prin ’im.”264
Am inserat acest citat pentru a aduce aminte cititorului despre multele infracţiuni
şi delicte pedepsite de legea divină. Ele erau introduse, după cum spune şi citatul, de
construcţia gramaticală „dacă-atunci”. Aici, însă, avem de-a face cu o răsturnare de
situaţii: textul despre Şabat vorbeşte despre binecuvântări; noi l-am fragmentat sub formă
de ipoteză şi concluzie, pentru o mai mare inteligibilitate a sa:
 Dacă în Şabat omul nu-şi face plăcerile sale;
 Dacă Şabatul va fi oneg, adică desfătarea sa supremă265
, în calitatea sa de zi
sfântă şi slăvită a lui YHWH;
 Dacă omul va onora Şabatul încetând a mai înfăptui lucruri personale, a
mai încerca să-şi împlinească desfătările şi a-l mai pângări prin vorbiri
inutile...
...atunci promisiunea divină este că:
• omul se va putea desfăta în YHWH;
• El îl va sui pe om pe înălţimile ţării;
• El îl va face pe om să se bucure de moştenirea tatălui tău Ya’akov.
Promisiunile acestea sunt atât de clare încât la ele nu mai putem adăuga nimic.
De reţinut:
Şabatul este ziua sfântă a lui YHWH (Isaia, 58:13).
Sfinţii-L onorează pe YHWH respectând Şabatul şi bucurându-se de el
(Isaia, 58:13).
Ferice de cei care onorează Şabatul (Isaia, 58:13,14).
263
Mişpat: (Concordanţa Strong H 4941) de fapt, judecată, sentinţă sau, în alte contexte, orânduială,
cutumă. O poruncă etică a Torei. În contrast cu o ħukah, un mişpat poate fi înţeles de gândirea raţională.
264
Articolul „Lege”, în Dicţionarul biblic.
265
Desfătare desăvârşită: oneg. Concordanţa Strong H 6027.
79

80. Prin contrast, vai de cei care-şi fac poftele lor în ziua Şabatului (Isaia, 58:13).
IV. ISAIA, 66:1-24:
1 „Aşa vorbeşte DOMNUL: «Cerul este tronul Meu, iar pământul este aşternutul
picioarelor Mele! Ce fel de casă Mi-aţi putea zidi voi Mie? Sau unde va fi locul Meu de
odihnă?
2 Mâna Mea a făcut toate aceste lucruri şi aşa au luat fiinţă toate266
, zice DOMNUL. Iată
însă omul spre care voi privi: spre cel umil267
şi smerit în duh268
, spre cel ce se cutremură
la Cuvântul Meu.
3 Oricine înjunghie un bou nu este mai bun decât cel care omoară un om; oricine jertfeşte
un miel nu este mai bun decât cel care rupe gâtul unui câine; oricine aduce un dar de
mâncare nu este mai bun decât cel ce aduce ca jertfă sângele unui porc şi oricine arde
tămâie ca aducere-aminte nu este mai bun decât cel ce binecuvântează un idol. Aceştia şi-
au ales propriile căi, iar sufletul li se desfată în practici dezgustătoare.
4 De aceea şi Eu voi alege să mă port aspru cu ei şi să aduc peste ei lucrurile de care se
tem, căci atunci când am chemat, nici unul n-a răspuns, atunci când am vorbit, n-au
ascultat, ci au făcut ceea ce este rău în ochii Mei şi au ales ce nu-Mi place.»
5 Ascultaţi Cuvântul DOMNULUI, voi, care tremuraţi la Cuvântul Său: «Fraţii voştri,
care vă urăsc şi vă resping din pricina Numelui Meu au zis: ‘Să fie slăvit DOMNUL! Să
vă vedem bucuria!’ Totuşi ei vor fi făcuţi de ruşine.
6 Ascultaţi! Un zgomot se aude din cetate! Un glas se aude din Templu! Este glasul
DOMNULUI, răsplătind din plin duşmanilor Săi!
7 Înainte de a simţi dureri, ea a născut; înainte ca durerile să-i vină, ea a născut un fiu!
8 Cine a mai auzit una ca asta?! Cine a mai văzut asemenea lucruri?! Se poate naşte oare
o ţară într-o singură zi?! Se poate oare ca un neam să fie adus la viaţă aşa, într-o clipă?!
Şi totuşi, abia au apucat-o durerile, că Sionul şi-a şi născut fiii.
9 Să aduc până la clipa naşterii şi să nu las să se nască?! zice DOMNUL. Să opresc oare
naşterea, Eu, Care fac să se nască?!» zice Dumnezeul tău.
10 Bucuraţi-vă împreună cu Ierusalimul! Fiţi veseli pentru el, toţi cei ce-l iubiţi!
Bucuraţi-vă împreună cu el în veselie, toţi aceia care aţi plâns pentru el,
11 ca să fiţi hrăniţi şi săturaţi la sânul lui mângâietor, ca să beţi din plin şi să vă desfătaţi
de abundenţa gloriei lui!
12 Căci aşa vorbeşte DOMNUL: «Iată-Mă gata să întind spre el pacea, asemenea unui
râu şi asemenea unui şuvoi care iese din matcă, bogăţia neamurilor! Veţi fi alăptaţi şi
purtaţi pe braţe, veţi fi dezmierdaţi pe genunchi.
13 Aşa cum o mamă îşi mângâie copilul, aşa vă voi mângâia şi Eu şi veţi fi mângâiaţi în
Ierusalim.»269
14 Când veţi vedea aceasta, inima vi se va bucura, iar trupul vi se va revigora asemenea
ierbii proaspete; se va cunoaşte atunci că mâna DOMNULUI este cu robii Săi, iar mânia
Sa este împotriva duşmanilor Săi.
Căci, iată! DOMNUL vine într-un foc, iar carele Sale sunt ca un vârtej! El vine ca să
răsplătească, dezlănţuindu-Şi mânia printr-o aprigă furie şi mustrarea, prin flăcări de foc.
16 Căci prin foc şi sabie Îşi va aduce DOMNUL judecata asupra tuturor oamenilor şi
mulţi vor fi cei ucişi de DOMNUL.
266
66:2 TM; LXX: şi astfel toate Îmi aparţin. N. tr.
267
‘Ani: sărac, suferind, umil. Concordanţa Strong H 6041. Termenul acesta este cel folosit de Yeşua în
„Predica de pe Munte”, „sărac în duh”. A se vedea Mat. 5:3. N. ns.
268
Nakeh poate fi tradus prin „izbit, mâhnit, contrit”. Concordanţa Strong H 5218. Este vorba de contriţie,
de pocăinţa care survine a faptului că individul înţelege harul lui Dumnezeu şi iertarea pe care acesta i-o
oferă cu dragoste, nu de atriţie, pocăinţa ca rezultat al fricii de pedeapsă. N. ns.
269
Versetele 10 şi 13: bocetul morţii urmat de consolare apare şi în „Predica de pe Munte”. A se vedea Mat.
5:4. N. ns.
80

81. 17 «Cei ce se sfinţesc şi se curăţesc pentru a intra în grădini, mergând unul câte unul270
în
mijlocul celor ce mănâncă carne de porc, şoareci şi alte animale scârboase, vor pieri
împreună, zice DOMNUL271
.
18 Căci din cauza faptelor şi a gândurilor lor272
vin să adun toate neamurile şi limbile. Ele
vor veni şi vor vedea slava Mea!
19 Voi pune un semn între ei şi voi trimite pe unii dintre supravieţuitori la neamuri: la
Tarşiş, la Put273
şi la cei din Lud – iscusiţi în mânuirea arcului – la Tubal şi la Iavan, până
în ţinuturile îndepărtate de dincolo de mare, care n-au auzit vorbindu-se de Mine şi nici
nu Mi-au văzut slava. Ei vor vesti slava Mea printre neamuri.
20 Ei îi vor aduce dintre neamuri pe toţi fraţii voştri ca dar274
închinat DOMNULUI; îi
vor aduce pe cai, în care, în căruţe, pe catâri şi pe cămile, la muntele Meu cel sfânt, zice
DOMNUL, aşa cum israeliţii aduc un dar de mâncare într-un vas curat la Casa
DOMNULUI.
21 Iar pe unii dintre ei îi voi lua ca preoţi şi leviţi, zice DOMNUL.
22 Căci aşa cum cerurile cele noi şi pământul cel nou, pe care le fac, vor dăinui înaintea
Mea, zice DOMNUL, tot aşa vor dăinui şi urmaşii275
şi numele vostru.
23 De la o lună nouă la cealaltă şi de la un Sabat la celălalt, orice făptură va veni şi Mi se
va închina, zice DOMNUL.
24 Vor ieşi şi vor vedea hoiturile celor ce s-au răzvrătit împotriva Mea; căci viermele lor
nu va muri, focul lor nu se va stinge şi vor fi pricină de dispreţ pentru orice făptură.»“
Ultimul capitol din cartea prolificului Isaia porneşte de la scârba lui Dumnezeu
faţă de cei care respectă în mod mecanic riturile stabilite, dar ale căror inimi sunt departe
de El (versetul 3), menţionează o judecată (4,5b,6) dar şi o restaurare naţională (7-14),
care va fi urmată de o restaurare spirituală (19-21)276
.
Partea care prezintă interes pentru noi se află în versetele 23 şi 24, pe care suntem
obligaţi să le includem în contextul lor mai larg, cel escatologic, iniţiat de v. 18. Spunem
că acest context este escatologic pentru că încă n-a sosit timpul când au fost strânse „toate
neamurile şi toate limbile”; ele încă n-au venit pentru a vedea slava lui YHWH. Nu s-a
materializat nici versetul 19, în care evreii vor deveni misionari ai Lui până în cele mai
îndepărtate colţuri ale Pământului.
Versetul 23 vorbeşte despre faptul că toate creaturile se vor închina înaintea lui
YHWH la luna nouă şi în Şabat. Nu e vorba de evrei, cărora li s-ar fi spus „copiii lui
Israel”, ci despre toţi oamenii, agenţi morali înlăuntrul cărora a fost pusă nevoia şi dorinţa
de închinare.
270
66:17 Se referă probabil la o procesiune care urmează un idol. N. tr.
271
Versetul 17 vorbeşte despre închinarea idolatră, care merge mână-n mână cu o dietă necurată. Pentru
detalii, vezi dieta kaşrut, curată din punctul de vedere ritualic, stipulată clar de Cel Preasfânt în Leviticul,
11. N. ns.
272
66:18 Sau: în ciuda; sensul acestei propoziţii în ebraică este nesigur; LXX: Căci Eu cunosc faptele şi
gândurile lor şi. N. tr.
273
66:19 grecii. N. tr.
274
Minħah: dar, tribut, ofrandă. N. ns.
275
66:22 Lit.: sămânţa; vezi nota de la 53:10. N. tr.
276
Parţial, evenimentele profeţite vizează şi starea de lucruri actuale: restaurarea naţională a început în anul
1948 e.n., când poporul Israel a început să revină în ţara sa. Restaurarea spirituală este în plină desfăşurare,
în Israel existând acum peste 100 de sinagogi mesianice şi tot mai mulţi evrei cercetând mesianismul iudaic
şi fiind atraşi de el.
81

82. Alăturarea versetelor 23 şi 24 este interesantă: ele par să spună că închinarea în
ziua lunii noi şi cea din Şabat echivalează cu viaţa, iar răzvrătirea (probabil, prin contrast,
neînchinarea în aceste zile) echivalează cu moartea.
Cu certitudine, se poate replica faptul că ele ţin de faza temporală a Regatului
mesianic, nu de ceva ce se poate face sau trebuie făcut hic et nunc. Dar, dacă aceste
lucruri urmează să se întâmple atunci, nu pot fi ele experimentate încă de-acum, ca
pregustare a ceea ce vom trăi atunci? Nu putem „chema lucrurile care nu sunt, ca şi cum
ar fi”, după exemplul Tatălui ceresc (Epistola către romani, 4:17)?...
82

83. Capitolul al XVII-lea
ŞABATUL ÎN CĂRŢILE PROFETULUI IEREMIA
I. IEREMIA, 17:19-27:
19 „Domnul mi-a zis să mă duc să stau la poarta celor din poporul meu, prin care intră şi
ies regii lui Iuda; să stau şi la toate celelalte porţi ale Ierusalimului
20 şi să le spun astfel: «Ascultaţi Cuvântul Domnului, regi ai lui Iuda, voi, toţi cei din
Iuda şi toţi locuitorii Ierusalimului, care intraţi pe aceste porţi!
21 Aşa vorbeşte Domnul: ‘Luaţi seama în sufletele voastre să nu cumva să purtaţi vreo
greutate în ziua de Sabat şi să nu intraţi cu ea pe porţile Ierusalimului.
22 Să nu scoateţi din casele voastre vreo greutate în ziua de Sabat şi să nu faceţi nici o
lucrare, ci să sfinţiţi ziua de Sabat, aşa cum am poruncit strămoşilor voştri.
23 Ei nu au ascultat şi nu au luat aminte, ci s-au încăpăţânat să nu asculte şi să nu ia
aminte la disciplină.
24 Voi însă, dacă Mă veţi asculta cu atenţie, zice Domnul, şi nu veţi aduce nici o greutate
pe porţile acestei cetăţi în ziua de Sabat, dacă veţi sfinţi ziua de Sabat şi nu veţi face nici
o lucrare în timpul ei,
25 atunci, pe porţile acestei cetăţi vor intra regi şi prinţi care stau pe tronul lui David. Ei
şi prinţii lor, oamenii lui Iuda şi locuitorii Ierusalimului vor veni în care şi călare pe cai,
iar cetatea aceasta va fi locuită pentru totdeauna.
26 Vor veni din cetăţile lui Iuda şi din împrejurimile Ierusalimului, din teritoriul lui
Beniamin, din zona deluroasă, din ţinutul muntos şi din Neghev, ca să aducă la Casa
Domnului arderi de tot şi jertfe, daruri de mâncare, tămâie şi jertfe de mulţumire.
27 Dar dacă nu veţi asculta când vă poruncesc să sfinţiţi ziua de Sabat, să nu purtaţi nici o
greutate şi să nu intraţi cu ea pe porţile Ierusalimului în ziua de Sabat, atunci voi aprinde
un foc la porţile cetăţii, care va mistui palatele Ierusalimului şi care nu va fi stins.’»“
Pasajul acesta este uneori supraintitulat „Sfinţirea Şabatului”. Porunca este clară,
la fel ca şi promisiunea de binecuvântare sau de blestem în cazul respectării, respectiv
încălcării ei: nu munciţi şi nu căraţi în zi de Şabat, ci sfinţiţi această zi (v. 21,22,24).
Dacă poruncii i se va da curs, atunci captivitatea va fi evitată, naţiunea va exista veşnic
şi va fi independentă şi în siguranţă, cârmuită perpetuu de un rege evreu davidic (v. 25),
şi va avea o viaţă religioasă dinamică. Poporului i se oferea încă izbăvirea.
Dacă porunca nu va fi respectată, autorităţile („porţile cetăţii”) vor fi arse, iar
„casele cele mari” (posibil familiile conducătoare, dimpreună cu locuinţele lor) mistuite.
De reţinut:
În Şabat munca nu este îngăduită, ci Şabatul este o zi care trebuie sfinţită
(Ieremia, 17:21,22,24).
Respectarea Şabatului atrage binecuvântări divine (Ieremia, 17:25,26).
Nerespectarea Şabatului atrage pedeapsa divină (Ieremia, 17:27).
83

84. II. PLÂNGERILE LUI IEREMIA, 2:1-8277
:
1 Cum a acoperit-o Stăpânul, cu norul mâniei Lui278
, pe fiica Sionului! A aruncat măreţia
lui Israel din cer pe pământ. În ziua mâniei Lui nu Şi-a mai adus aminte de aşternutul279
picioarelor Sale.
2 Stăpânul a spulberat fără milă toate locuinţele lui Iacov. În furia Lui, a dărâmat
fortăreţele fiicei lui Iuda; a aruncat la pământ, în ocară, regatul şi pe conducătorii lui.
3 În mânia Lui aprigă, a retezat întreaga putere280
a lui Israel. La apropierea duşmanului,
Şi-a retras dreapta de la el; El a ars în Iacov, ca o văpaie ce mistuie totul, în jurul ei.
4 Asemenea unui vrăjmaş, Şi-a încordat arcul şi Şi-a pregătit dreapta; asemenea unui
duşman, a distrus tot ce era plăcut privirilor. Şi-a revărsat mânia ca un foc peste
cortul281
fiicei Sionului.
Stăpânul a ajuns asemenea unui vrăjmaş: l-a spulberat pe Israel, i-a spulberat toate
palatele şi i-a distrus fortăreţele. S-au înmulţit bocetele şi vaietele în mijlocul fiicei lui
Iuda.
6 Şi-a devastat Locuinţa282
ca pe o grădină, şi-a distrus locul Lui de întâlnire. Domnul a
făcut să fie uitate în Sion sărbătorile şi Sabatele. În indignarea Lui aprigă, i-a îndepărtat
pe rege şi pe preot.
7 Stăpânul Şi-a respins altarul, Şi-a abandonat Lăcaşul. A dat în mâinile vrăjmaşului
zidurile palatelor lui. Ei au strigat în Casa Domnului ca într-o zi de sărbătoare.
8 Domnul a hotărât să distrugă zidul fiicei Sionului. El a întins o linie de măsurat şi nu
Şi-a retras mâna de la distrugere. El a făcut întăritura şi zidul să plângă, astfel că ele
suferă împreună.
Acest capitol acrostih este uneori supraintitulat Jalea Ierusalimului283
. El redă
mânia lui Dumnezeu care, indignat de starea de păcat a poporului Său, aduce peste ei
pedeapsa, trimiţându-i în robia neo-babiloniană, în trei valuri: în anul 605, 597 şi 586
î.e.n.
Pasajul este semnificativ pentru că Dumnezeu este atât de mânios încât, conform
versetelor 6 şi 7, El nimicit viaţa religioasă, a făcut să fie uitate în Sion timpurile stabilite,
sacral-festive, adică Şabatul şi sărbătorile, după cum prezisese în Osea, 2:11, şi a
înlăturat regalitatea şi sacerdoţiul. Dacă înainte, în casa lui YHWH se striga de
sărbători (v. 7), sosise clipa când s-a strigat de groaza asediului, a nimicirii şi a morţii.
277
Acest capitol este în acrostih – fiecare verset începe cu o literă a alfabetului ebraic, în ordinea literelor.
N. tr.
278
Sensul în ebraică al versului este nesigur; sau: Cum a umilit-o Stăpânul, în mânia Sa. N. tr.
279
2:1 Termenul ebraic se referă la scăunaşul pe care un rege îşi odihnea picioarele, atunci când şedea pe
tron (vezi 2 Cron. 9:18; Ps. 110:1). N. tr.
280
2:3 Lit.: fiecare corn, cornul simbolizând puterea (vezi Ier. 48:25). N. tr.
281
2:4 Cu referire la oraşul Ierusalim. N. tr.
282
2:4 Cu referire la Templu. N. tr.
283
Recomandăm citirea capitolului până la capăt.
84

85. Capitolul al XVIII-lea
ŞABATUL ÎN CARTEA PROFETULUI EZECHIEL
I. EZECHIEL, 20:1-24:
1 În al şaptelea an, în luna a cincea, în ziua a zecea a lunii284
au venit nişte bărbaţi din
sfatul bătrânilor lui Israel ca să-L întrebe pe Domnul şi s-au aşezat înaintea mea.
2 Cuvântul Domnului a venit la mine şi mi-a zis:
3 „Fiul omului, vorbeşte-le bătrânilor lui Israel şi spune-le că aşa vorbeşte Stăpânul
Domn: «Aţi venit să Mă întrebaţi? Viu sunt Eu, că nu Mă voi lăsa întrebat de voi, zice
Stăpânul Domn.»
4 Vrei să-i judeci? Vrei să-i judeci, fiul omului? Atunci fă-le cunoscute urâciunile
părinţilor lor.
5 Să le spui că aşa vorbeşte Stăpânul Domn: «În ziua când l-am ales pe Israel am făcut
jurământ cu urmaşii casei lui Iacov. M-am făcut cunoscut lor în ţara Egiptului şi am făcut
jurământ cu ei, afirmând: ‘Eu sunt Domnul, Dumnezeul vostru!’
6 În ziua aceea le-am jurat că-i voi scoate din ţara Egiptului şi că-i voi duce într-o ţară pe
care am căutat-o pentru ei, o ţară unde curge lapte şi miere, cea mai frumoasă dintre toate
ţările.
7 Le-am zis să-şi arunce fiecare urâciunile dinaintea ochilor lui şi să nu se întineze cu
idolii Egiptului, căci Eu sunt Domnul, Dumnezeul lor.
8 Dar ei s-au răzvrătit împotriva Mea şi nu au vrut să Mă asculte. Nici unul nu şi-a
aruncat urâciunile, care îi atrăgeau privirile, şi nici nu a uitat de idolii Egiptului. Atunci
am zis că-Mi voi revărsa furia peste ei şi-Mi voi consuma mânia împotriva lor, în
mijlocul ţării Egiptului.
9 Dar nu le-am făcut astfel de dragul Numelui Meu, pentru ca acesta să nu fie pângărit în
ochii neamurilor printre care ei se aflau şi înaintea cărora Mă făcusem cunoscut lor, cum
că îi voi scoate din ţara Egiptului.
10 Aşa că i-am scos din ţara Egiptului şi i-am dus în pustie.
11 Le-am dat hotărârile Mele şi le-am făcut cunoscute rânduielile Mele, pe care trebuie să
le împlinească omul ca să trăiască prin ele.
12 Le-am mai dat şi Sabatele Mele, ca semn între Mine şi ei, ca să se ştie că Eu sunt
Domnul Care îi sfinţeşte.
13 Dar cei din casa lui Israel s-au răzvrătit împotriva Mea în pustie. Nu au urmat
hotărârile Mele, au respins rânduielile Mele, pe care trebuie să le împlinească omul ca să
trăiască prin ele, şi au pângărit mult Sabatele Mele. Am zis atunci că-Mi voi revărsa furia
peste ei şi-i voi nimici în pustie.
14 Dar nule-am făcut astfel de dragul Numelui Meu, pentru ca acesta să nu fie pângărit în
faţa neamurilor dinaintea cărora i-am scos.
15 De asemenea, le-am jurat în pustie că nu-i voi mai duce în ţara pe care le-am rânduit-
o, în ţara în care curge lapte şi miere, cea mai frumoasă dintre toate ţările,
16 deoarece au respins rânduielile Mele, nu au urmat hotărârile Mele şi au pângărit
Sabatele Mele. Căci inimile lor tot după idolii lor s-au dus.
17 Totuşi m-am uitat cu milă la ei, nu i-am distrus şi nu i-am lăsat să sfârşească în pustie.
18 Atunci le-am zis fiilor lor în pustie: ‘Nu urmaţi hotărârile părinţilor voştri, nu păziţi
rânduielile lor şi nu vă pângăriţi cu idolii lor.
284
20:1 Vezi nota de la 8:1. N.tr.
85

86. 19 Eu sunt Domnul, Dumnezeul vostru! Urmaţi hotărârile Mele, păziţi şi împliniţi
rânduielile Mele
20 şi sfinţiţi Sabatele Mele, ca să fie un semn între Mine şi voi şi să se ştie că Eu sunt
Domnul, Dumnezeul vostru!’
21 Dar şi copiii lor s-au răzvrătit împotriva Mea. Ei nu au urmat hotărârile Mele, nu au
păzit rânduielile Mele, pe care trebuie să le împlinească omul ca să trăiască, iar Sabatele
Mele le-au pângărit. Atunci am zis că Îmi voi revărsa furia peste ei şi-Mi voi consuma
mânia împotriva lor în pustie.
22 Dar Mi-am retras mâna de dragul Numelui Meu, ca să nu fie pângărit în faţa
neamurilor dinaintea cărora i-am scos.
23 De asemenea, le-am jurat în pustie că îi voi împrăştia printre neamuri şi îi voi răspândi
prin ţările lumii,
24 pentru că nu au împlinit rânduielile Mele, ci au respins hotărârile Mele, au pângărit
Sabatele Mele şi şi-au aţintit privirile spre idolii părinţilor lor.
Acest mesaj oracular a fost rostit în circa 591 î.e.n. prin Ezechiel, unul dintre
aceia care au fost deportaţi în Imperiul Neo-Babilonian într-unul din cele trei valuri de
luare în captivitate. Fiu de preot, pe când făcea pregătirile pentru a preoţi el însuşi, fusese
luat prizonier în anul 597 î.e.n. În captivitate, YHWH Mekadeşam, adică YHWH care-i
sfinţeşte pe ai Săi, vorbeşte profetului în mod extensiv şi rosteşte şi o serie de mesaje cu
privire la motivele pentru care şi-a trimis poporul în sclavie într-o ţară străină, făcându-l
de ruşine.
Unul dintre motivele pentru care i-a lăsat să ajungă prizonieri de război a fost
faptul că ei încălcau Şabatele, însă acest lucru merită văzut în contextul mai larg:
Dumnezeu Se revelase seminţei casei lui Yaakov în ţara Egiptului (v. 5) şi dăduse o
poruncă dublă, aceea ca sămânţa casei lui Yaakov să-l recunoască drept Dumnezeul lor şi
să renunţe la închinarea idolatră, adică să se lepede de alţi zei. Ca binecuvântare, evreilor
nu le-ar fi fost dăruită numai ţara pe care Stăpânul o căutase pentru ei (un limbaj care
trădează un Dumnezeu grijuliu şi proniator), „ţară în care curge lapte şi miere, cea mai
frumoasă dintre toate ţările”, ci ei ar fi avut parte de cea mai mare binecuvântare pe care
o poate avea cineva: aceea de a se putea închina cu bucurie şi curăţie în faţa unicului
Dumnezeu viu şi adevărat.
Dumnezeu dăduse evreilor statutele285
Sale şi le făcuse cunoscute rânduielile286
Lui, pe care trebuie să le împlinească omul, ca să trăiască prin ele – ne spune versetul 11.
el dăduse acestora şi Şabatele Sale, ca semn între El şi ei (v. 12,20): semnul, sau
semnificantul vizibil arată spre o realitate invizibilă, spre semnificat. În acest caz,
semnificantul vizibil, manifest, erau Şabatele, iar fenomenul spiritual interior era sfinţirea
lor, punerea lor deoparte, dovada că ei aparţineau Lui, Dătătorul Şabatelor, şi nu altor zei.
Acest fapt este substanţiat şi de marele număr de ocurenţe ale Numelui lui
Dumnezeu: El vorbeşte ca YHWH, Dumnezeul care a făcut legământ de răscumpărare cu
poporul Său (19 ori), alteori ca Adonai, Domnul sau Stăpânul, Proprietarul (11 ori), şi
alteori ca Elohim, adică Dumnezeirea creatoare (4 ori).
Iar Donald C. Stamps întăreşte:
285
Ħoq: statut, dispoziţie cu caracter divin şi oficial, prin care se reglementează scopul, structura şi modul
de funcţionare al slujbei dumnezeieşti. Concordanţa Strong H 2706.
286
Mişpat: (Concordanţa Strong H 4941) de fapt, judecată, sentinţă sau, în alte contexte, orânduială,
cutumă. O poruncă etică a Torei. În contrast cu o ħukah, un mişpat poate fi înţeles de gândirea raţională.
86

87. Respectarea de către Israel a Sabatelor săptămânale şi anuale era menită să le
reamintească faptul că ei au fost puşi deoparte ca un popor sfânt cu scopul de a manifesta
neprihănirea şi slava lui Dumnezeu înaintea lumii (vezi Exodul, 31:13-17; Leviticul,
23:32).287
Din păcate, nici unul dintre evrei „n-a lepădat urâciunile care îi atrăgeau privirile
şi n-a părăsit idolii Egiptului”, ci „ei s-au răzvrătit împotriva Mea, şi n-au vrut să Mă
asculte” (v. 8,13,16,21,24), lucru valabil nu numai în cazul generaţiei ieşite din Egipt, ci
şi a descendenţilor lor. Ca atare, păcătoşenia lăuntrică şi răzvrătirea interioară i-a dus spre
pângărirea legilor şi a poruncilor lui YHWH, culminate cu pângărirea absolut excesivă,
„peste măsură de mult” a Şabatelor lui YHWH (v. 13,21,24).
...Să fie vorba numai de Şabatul săptămânal, sau de el şi de toate celelalte
sărbători? Nu observăm ca textul să specifice, dar pare de bun simţ să credem că dacă
Şabatul săptămânal nu era respectat aşa cum se cuvenea, nici sărbătorile de închinare
înaintea Sărbătoritului ajunseseră să nu mai fie respectate din inimă, lucru aflat şi în
pledoariile de acuzare ale profeţilor pre-exilici.
...Ce s-ar întâmpla dacă păcătoşenia lăuntrică şi răzvrătirea interioară ce au dus
spre pângărirea legilor, poruncilor şi Şabatelor lui YHWH ar fi izgonite din străfundurile
fiinţei?... Concluzia logică este că dacă un asemenea miracol ar avea loc în cazul unei
persoane, ea ar ajunge să respecte cum se cuvine legile, poruncile, dar şi Şabatele lui
YHWH, Dătătorul lor.
De reţinut:
Cei ale căror inimi sunt lipite de idoli pângăresc Şabatul (Ezechiel, 20:13,16).
II. EZECHIEL, 22:1-31:
1 Cuvântul Domnului a venit la mine şi mi-a zis:
2 „Fiul omului, vrei să judeci? Vrei să judeci cetatea cea setoasă de sânge? Atunci fă-i
cunoscute toate urâciunile!
3 Spune-i că aşa vorbeşte Stăpânul Domn: «Cetate care verşi sânge în mijlocul tău ca să-
ţi grăbeşti ceasul şi care-ţi faci idoli ca să te spurci,
4 te-ai făcut vinovată din cauza sângelui pe care l-ai vărsat şi a idolilor pe care ţi i-ai făcut
ca să te spurci! Ţi-ai apropiat astfel ziua şi ai ajuns la capătul anilor tăi! De aceea te voi
face de batjocura neamurilor şi de râsul tuturor ţărilor.
5 Cei de aproape şi cei de departe îşi vor bate joc de tine, căci eşti vestită ca necurată şi
plină de tulburări!
6 Iată că în tine fiecare dintre prinţii lui Israel se foloseşte de puterea lui ca să verse
sânge.
7 În tine, tatăl şi mama sunt necinstiţi, străinul din mijlocul tău este jecmănit, iar orfanul
şi văduva sunt asupriţi.
8 Ai dispreţuit lucrurile Mele sfinte şi Mi-ai pângărit Sabatele.
9 În tine sunt cei ce defaimă ca să verse sânge, în tine sunt cei ce mănâncă pe munţi şi cei
ce se desfrânează în mijlocul tău.
287
Donald C. Stamps (ed.), op. cit., nota de subsol a versetului 12 din Ezechiel, 20.
87

88. 10 În tine se descoperă goliciunea tatălui288
şi în tine este necinstită femeia în perioada
necurăţiei ei.
11 În tine, fiecare se dedă la urâciuni cu soţia semenului său, fiecare îşi pângăreşte prin
incest nora şi fiecare îşi necinsteşte sora, fiica tatălui său.
12 În tine, se ia mită ca să se verse sânge; tu iei dobândă şi camătă, câştigi de pe urma
prietenului tău, jecmănindu-l, iar pe Mine M-ai uitat, zice Stăpânul Domn.
13 Iată, bat din palme din cauza tâlhăriilor pe care le-ai săvârşit şi din cauza sângelui care
a fost vărsat în mijlocul tău.
14 Îţi va rezista oare inima sau îţi vor fi mâinile destul de tari în ziua în care mă voi ocupa
de tine? Eu, Domnul, am vorbit şi voi face întocmai.
15 Te voi împrăştia printre neamuri, te voi risipi în ţări străine şi voi pune astfel capăt
necurăţiei din mijlocul tău.
16 Când te vei fi întinat înaintea neamurilor vei şti289
că Eu sunt Domnul.»“
17 Cuvântul Domnului a venit la mine şi mi-a zis:
18 „Fiul omului, cei din casa lui Israel au ajuns pentru Mine ca zgura de metal: toţi sunt
aramă, cositor, fier şi plumb, în mijlocul furnalului; au ajuns ca zgura de argint.
19 De aceea, aşa vorbeşte Stăpânul Domn: «Pentru că toţi aţi devenit zgură, iată că vă voi
strânge în mijlocul Ierusalimului.
20 Aşa cum se strânge argintul, arama, fierul, plumbul şi cositorul în mijlocul furnalului
şi se suflă în foc ca să se topească, tot aşa vă voi strânge şi Eu în mânia şi furia Mea, vă
voi lăsa în mijlocul Ierusalimului şi vă voi topi.
21 Da, vă voi strânge şi voi sufla peste voi cu focul înverşunării Mele, astfel că veţi fi
topiţi în mijlocul Ierusalimului.
22 Aşa cum se topeşte argintul în mijlocul furnalului, tot aşa veţi fi şi voi topiţi în
mijlocul Ierusalimului şi veţi şti că Eu, Domnul, Mi-am revărsat furia peste voi.»“
23 Cuvântul Domnului a venit la mine şi mi-a zis:
24 „Fiul omului, spune-i ţării astfel: «Tu eşti o ţară necurăţită, neudată de ploaie290
în ziua
indignării!»
25 Prinţii291
ei uneltesc în mijlocul ei precum leul care răcneşte când îşi sfâşie prada; ei
mănâncă suflete şi îşi însuşesc bogăţii şi lucruri scumpe, astfel că numărul văduvelor
sporeşte în mijlocul ţării.
26 Preoţii ei încalcă Legea Mea şi întinează lucrurile Mele sfinte; ei nu fac diferenţă între
ce este sfânt şi ce este obişnuit şi nu învaţă pe alţii să facă diferenţă între ce este necurat
şi ce este curat. De Sabatele Mele nu vor să mai audă şi astfel Eu sunt necinstit în
mijlocul lor.
27 Conducătorii săi sunt în mijlocul ei asemenea lupilor care-şi sfâşie prada; ei varsă
sânge şi pierd suflete ca să obţină un câştig necinstit.
28 Profeţii din mijlocul ei au pentru aceştia o tencuială din ipsos292
– viziuni deşarte şi
preziceri mincinoase. Ei zic: «Aşa vorbeşte Stăpânul Domn!» Dar Domnul nu le-a
vorbit.
29 Poporul din ţară se dedă la furt, se ocupă cu tâlhăria, asupreşte pe sărac şi pe nevoiaş
şi jecmăneşte străinul, ignorând dreptatea293
.
30 Am căutat printre ei un om care să zidească zidul şi să stea în spărtură înaintea Mea
pentru ţară, ca să nu o nimicesc, dar nu am găsit nici unul.
288
22:10 Eufemism ebraic cu sensul de a avea relaţii sexuale. N. tr.
289
22:16 Cele mai multe mss TM; un mss TM, LXX, Siriacă, VUL: Mă voi lăsa întinat, prin tine, înaintea
neamurilor şi vei şti. N. tr.
290
22:24 TM; LXX: o ţară care nu ai parte de ploaie şi de nici o aversă. N. tr.
291
22:25 LXX; TM: Profeţii. N. tr.
292
22:28 Vezi v. 30. N. tr.
293
22:29 Sau: şi prin nedreptate îl jecmăneşte pe străin. N. tr.
88

89. 31 Prin urmare, Îmi voi revărsa peste ei indignarea, îi voi nimici cu focul înverşunării
Mele şi voi face ca umbletele lor să cadă asupra capetelor lor, zice Stăpânul Domn.“
În acest capitol 22 simţim că intrăm în sala tribunalului şi se judecă un proces
extrem de grav: Adonai YHWH incriminează cetatea Ierusalimului pentru mai multe
fapte grave. În ceea ce priveşte interesul nostru, reţinem că versetul 8 spune că iudeii
dispreţuiau locaşurile sfinte ale lui YHWH şi Îi spurcau Şabatele. În starea de păcătoşenie
generalizată, până şi preoţii ajunseseră să calce Legea dreptului Legiuitor, să pângărească
lucrurile Sale sfinte, nu mai distingeau între sacru şi profan, nici nu mai învăţau pe
oameni să facă distincţie între ce este necurat şi ce este curat, îşi întorceau ochii de la
Şabatele lui YHWH, şi le pângăreau în mijlocul lor (v. 26).
Nu se ridică martori ai apărări, mijlocitori în rugăciune (v. 30), astfel încât se
rosteşte verdictul: ţara este vinovată. Adonai YHWH urma să-Şi verse urgia peste ei, să-i
nimicească cu focul mâniei Sale şi să le întoarcă faptele asupra capului lor (v. 31).
De reţinut:
În starea de păcătoşenie generalizată, până şi preoţii ajunseseră să-şi
întoarcă ochii de la ziua de Şabat.
III. EZECHIEL, 23:38:
Mi-au făcut chiar mai mult decât atât: în aceeaşi zi ei Mi-au spurcat Lăcaşul şi Mi-au
pângărit Sabatele.
Capitolul 23 din cartea profetului Ezechiel este o alegorie în care Regatul de Nord,
Israelul sau Samaria, şi Regatul de Sud, Iuda, sunt înfăţişate ca două surori curve,
Oholah („Propriul ei tabernacol”) şi Oholibah („Tabernacolul Meu este în ea”). Ele
Îl părăsesc pe YHWH, Soţul legiuit, şi aleargă după amanţi, adică după alianţe
politico-militare cu mari imperii din acea perioadă: Imperiul Asirian şi cel Neo-
Babilonian. Ulterior, în nebunia minţii lor şi în poftele lor de noutate, ele îşi
abandonează „amanţii”. Soţul divin lasă ca „amanţii” să se răzbune pe aceste
infidele, care ajunseseră să comită chiar acte de canibalism, sacrificându-şi copiii
pentru idoli. Şi în acest caz profanarea Locaşului sfânt al lui YHWH este alăturată
pângăririi Şabatelor Sale:
IV. EZECHIEL, 44:23,24:
23
(Preoţii, n.ns.) Vor învăţa pe poporul Meu să deosebească ce este sfânt de ce nu este
sfânt, şi vor arăta deosebirea dintre ce este necurat şi ce este curat.
24
Vor judeca în neînţelegeri şi vor hotărî după rânduielile Mele. De-asemenea, vor păzi
legile şi statutele Mele pentru toate timpurile Mele prestabilite, şi vor sfinţi Şabatele
Mele.
Capitolul 44 scris de acelaşi profet Ezechiel înfăţişează şi o viziune pe care
Ezechiel a avut-o cu privire la slujba preoţească exercitată de preoţii ţadoqiţi: aceştia
89

90. păziseră slujba Sfântului Locaşului când copiii lui Israel rătăceau departe de YHWH (v.
15). Ca atare, ei vor putea să slujească conform Scripturii şi, printre altele, să înveţe
poporul să distingă între sacru şi profan, între ce este necurat şi ce este curat (v. 23), să
judece în neînţelegeri, să hotărască după rânduielile divine, să păzească legile şi statutele
Legiuitorului Suprem, să respecte toate sărbătorile Sale şi să sfinţească Şabatele Lui (v.
24).
V. EZECHIEL, 45:15-17:
15
„O oaie dintr-o turmă de 200 de oi din toate triburile lui Israel, să fie dată ca dar de
mâncare, ardere de tot şi jertfă de mulţumire, pentru ca să slujească drept jertfă de
ispăşire” - zice Adonai YHWH.
16
„Tot poporul din ţară va trebui să dea contribuţia acesta de mâncare pentru domnitorul
lui Israel.
17
Domnitorul va fi dator să dea arderile de tot, darurile de mâncare şi jertfele de băutură
la sărbătorile de pelerinaj, la lunile noi, la Şabate, la toate praznicele casei lui Israel. El va
îngriji de jertfa ispăşitoare, de darul de mâncare, de arderea de tot, şi de jertfa de
mulţumire, ca să se facă ispăşire pentru casa lui Israel.”
VI. EZECHIEL, 46:1-18:
1
Aşa vorbeşte Adonai YHWH:
„Poarta curţii dinăuntru, dinspre est, va rămâne închisă în cele şase zile de lucru; dar se
va deschide în ziua Şabatului, şi va fi deschisă şi în ziua lunii noi.
2
Domnitorul va intra pe drumul care dă în tinda porţii de afară, şi va sta lângă uşiorii
porţii. Apoi preoţii vor aduce arderea lui de tot şi jertfele lui de mulţumire. El se va
închina pe pragul porţii, apoi va ieşi iarăşi afară, şi poarta nu se va închide până seara.
3
Poporul ţării se va închina şi el înaintea lui YHWH la intrarea acestei porţi, în zilele de
Şabat şi la lunile noi.
4
Arderea de tot pe care domnitorul o va aduce lui YHWH în ziua Şabatului, va fi de şase
miei fără cusur şi un berbec fără cusur;
5
iar darul lui de mâncare va fi o efa de berbec, şi un dar de bună voie pentru miei, cu un
hin de untdelemn de fiecare efa.
6
În ziua lunii noi, va da un viţel fără cusur, şase miei şi un berbec, toţi fără cusur.
7
Şi darul lui de mâncare va fi de o efa pentru viţel, o efa pentru berbec, şi cât va voi
pentru miei, cu un hin de untdelemn de fiecare efa.
8
Când va intra domnitorul, va intra pe drumul din tinda porţii, şi va ieşi pe acelaşi drum.
9
Dar când va veni poporul ţării înaintea lui YHWH, la praznice, cel care va intra pe
poarta de nord, ca să se închine, va ieşi pe poarta de sud; iar cel care va intra pe poarta de
sud, va ieşi pe poarta de sud; nu trebuie să se întoarcă pe aceeaşi poartă pe care vor intra,
ci vor ieşi drept înainte pe cealaltă.
10
Domnitorul va intra cu ei când vor intra, şi vor ieşi împreună când vor ieşi.
11
La sărbătorile de pelerinaj şi la praznice, darul de mâncare va fi de o efa pentru viţel, o
efa pentru berbec, şi cât va voi pentru miei, împreună cu un hin de untdelemn de fiecare
efa.
12
Însă, dacă domnitorul aduce lui YHWH o ardere de tot de bunăvoie sau o jertfă de
mulţumire de bună voie, îi vor deschide poarta dinspre est, şi el îşi va aduce arderea de
90

91. tot şi jertfa de mulţumire aşa cum o aduce în ziua Şabatului; apoi va ieşi afară, şi după ce
va ieşi, vor închide iarăşi poarta.
13
În fiecare zi vei aduce lui YHWH ca ardere de tot un miel de un an, fără cusur; pe
acesta îl vei aduce în fiecare dimineaţă.
14
Vei mai adăuga la el ca dar de mâncare, în fiecare dimineaţă, a şasea parte dintr-o efa, şi
a treia parte dintr-un hin de untdelemn, pentru stropirea făinii fine. Acesta este darul de
mâncare de adus lui YHWH; aceasta este o lege veşnică, pentru totdeauna!
15
În fiecare dimineaţă, vor aduce astfel mielul şi darul de mâncare împreună cu
untdelemnul, ca o ardere de tot veşnică.
16
Aşa vorbeşte Adonai YHWH: „Dacă domnitorul dă unuia din fiii săi un dar luat din
moştenirea sa, darul acesta va rămâne al fiilor săi, ca moşia lor prin drept de moştenire.
17
Dar dacă dă unuia din slujitorii lui un dar luat din moştenirea lui, darul acela va fi al lui
până în anul slobozeniei/Yobel, apoi se va întoarce înapoi domnitorului; numai fiii lui vor
stăpâni ce le va da din moştenirea lui.
18
Domnitorul nu va lua nimic din moştenirea poporului, nu-l va despuia de moşiile lui. Ci,
ce va da de moştenire fiilor săi, va lua din ce are el, pentru ca nici unul din poporul Meu
să nu fie îndepărtat din moşia lui!"
În capitolele 44-47 din cartea profetului Ezechiel apare menţionat de cel puţin 14
ori un personaj important, nasi, domnitorul sau conducătorul, un fel de voievod care are
şi funcţii administrative. El are şi sarcina de a furniza cele necesare pentru sacrificiile
publice, inclusiv pentru Şabatele care vor fi reluate (Ezechiel, 45:17; 46:4-7), căci din
punctul de vedere al lui Ezechiel, sclav în Babilon, ele erau viitoare.
În Ierusalimul reconstruit va exista o poartă specială, care va fi deschisă numai în
zilele de Şabat şi de lună nouă (46:1,3).
De reţinut:
Închinarea divină trebuia celebrată în Şabat (Ezechiel, 46:3).
Capitolul al XIX-lea
91

92. ŞABATUL ÎN CARTEA LUI NEEMIA
Trecem acum la o altă carte, cea scrisă de Neemia. Cartea se deschide arătându-
ni-l pe Neemia, paharnicul evreu al împăratului Artaxerxes, care primeşte aprobarea de a
se întoarce la Ierusalim pentru a reconstrui cetatea sfântă. După ce ajunge la Ierusalim,
paharnicul se implică activ în restaurarea naţiunii.
I. NEEMIA, 9:9-15
Capitolul 9 al cărţii redă atmosfera existentă în Iuda pe la anul 445 î.e.n., şi
vorbeşte despre o adunare de rugăciune, post şi pocăinţă din ziua de 24 Tişri. Rugăciunea
absolut zguduitoare care s-a înălţat spre YHWH trece în revistă credincioşia lui
Dumnezeu faţă de legământul avrahamic (v. 7,8) în decursul istoriei naţionale a Israelului
şi, după ce se mărturisesc şi păcatele (v. 33-35), se face o rededicare faţă de legământul
mozaic (v. 36-38).
Versetul notabil din acest capitol e versetul 14, încadrat în contextul purtării de
grijă a lui Dumnezeu, versetele 9-15:
9 Apoi ai văzut suferinţele strămoşilor noştri în Egipt, le-ai auzit strigătele de pe malul
Mării Roşii294
.
10 Ai făcut semne şi minuni împotriva lui Faraon, împotriva tuturor slujitorilor săi şi
împotriva întregului popor din ţara sa, căci ai luat cunoştinţă de mândria lor faţă de
strămoşii noştri şi Ţi-ai făcut un Nume, cum se ştie astăzi.
11 Ai despărţit marea înaintea lor şi ei au trecut prin mijlocul mării ca pe uscat; pe
urmăritorii lor însă i-ai aruncat în adâncuri ca pe o piatră în ape adânci.
12 Apoi i-ai condus printr-un stâlp de nor ziua, şi printr-un stâlp de foc noaptea, ca să le
luminezi calea pe care mergeau.
13 Te-ai coborât pe muntele Sinai şi le-ai vorbit din ceruri. Le-ai dat reguli drepte, legi
adevărate, orânduiri şi porunci bune.
14 Le-ai făcut cunoscut Sabatul Tău cel sfânt şi le-ai dat porunci, orânduiri şi o Lege prin
robul Tău Moise.
15 Le-ai dat pâine din ceruri, atunci când le era foame, le-ai scos apă din stâncă, atunci
când le era sete şi le-ai poruncit să vină să ia în moştenire ţara pe care juraseşi că le-o vei
da.
De reţinut:
Şabatul lui YHWH este una dintre modalităţile prin care Cel Preasfânt Îşi
sfinţea poporul şi îi purta de grijă (Neemia, 9:14).
II. NEEMIA, 10:30-39
294
9:9 Ebr.: Yam Suf (lit.: Marea Trestiilor sau Marea Algelor - vezi Iona 2:5, unde acelaşi termen ebraic,
suf, are sensul de alge). Denumirea de Marea Roşie a fost introdusă în traducerile moderne prin LXX şi
VUL; în VT însă, sintagma ebraică denumea actualul Golf Aqaba, la sud de Elat. Chiar şi astăzi localnicii
numesc Golful Aqaba Yam Suf; vezi 1 Regi 9:26. N. tr.
92

93. Rugăciunii dramatice de pocăinţă profundă din capitolul 9 îi urmează instituirea
unui legământ semnat de oficialii evreilor (versetele 1-27). La semnare se raliază şi
„Cealaltă parte a poporului, preoţii, leviţii, uşierii, cântăreţii, slujitorii Templului, şi toţi
cei ce se separaseră de popoarele străine pentru a urma Legea lui Dumnezeu, soţiile lor,
fiii şi fiicele lor, toţi cei ce aveau cunoştinţă şi pricepere” (v. 28). Ei „au promis cu
jurământ şi au jurat să umble în Legea lui Dumnezeu, dată prin Moise, sclavul lui
Dumnezeu, să păzească şi să împlinească toate poruncile lui YHWH, Stăpânul nostru,
orânduirile şi legile Lui” (v. 29). Textul continuă:
30 Am promis atunci: „Nu ne vom mai da fetele de soţii celor din popoarele din ţară şi nu
le vom mai lua pe fetele lor de soţii pentru fiii noştri.
31 Când popoarele ţării vor veni în ziua de Sabat să vândă produse şi felurite alimente, nu
vom mai cumpăra nimic de la ele nici în ziua de Sabat, nici în vreo altă zi sfântă. În
fiecare al şaptelea an vom lăsa ogorul nelucrat şi vom anula plata oricărei dobânzi.
Tranzacţiile comerciale în zi de Şabat erau interzise oficial. Se iau hotărâri şi în
vederea întreţinerii slujbei dumnezeieşti:
32 Am hotărât să împlinim şi porunca de a da o treime dintr-un şechel295
pe an, pentru
slujba de la Templul Dumnezeului nostru,
33 pentru pâinea prezentării, pentru darul de mâncare continuu, pentru arderea de tot
continuă, pentru jertfele aduse în zilele de Sabat, de lună nouă şi de sărbători, pentru
darurile sfinte, pentru jertfele aduse ca ispăşire pentru păcatele lui Israel, precum şi
pentru tot ceea ce priveşte lucrarea de la Templul Dumnezeului nostru.
34 Noi, – preoţii, leviţii şi oameni din popor, – potrivit familiilor noastre, am tras la sorţi
în legătură cu lemnele ce trebuie aduse ca dar în fiecare an, la vremuri hotărâte, la
Templul Dumnezeului nostru, ca să fie arse pe altarul Domnului, Dumnezeul nostru, aşa
cum este scris în Lege.
35 Am mai hotărât să aducem la Templul Domnului, în fiecare an, primele roade ale
pământului şi primele roade ale tuturor pomilor.
36 De asemenea, aşa cum este scris în Lege, vom aduce la Templul Dumnezeului nostru,
la preoţii care fac slujba în Templul Dumnezeului nostru, pe întâii născuţi dintre fiii
noştri şi dintre vitele noastre, pe întâii născuţi ai vacilor şi ai oilor noastre.
37 Vom aduce preoţilor, în cămările Templului Dumnezeului nostru, cele dintâi roade din
aluatul nostru, din contribuţiile noastre, din fructe, din must şi din untdelemn şi le vom da
leviţilor zeciuiala din roadele pământurilor noastre. Înşişi leviţii vor putea să ia zeciuiala
în toate cetăţile unde lucrăm.
38 Preotul, fiul lui Aaron, să-i însoţească pe leviţi când vor lua zeciuiala, iar leviţii să
ducă a zecea parte din zeciuială la Templul Dumnezeului nostru, în cămările vistieriei.
39 Căci israeliţii şi leviţii vor trebui să aducă contribuţiile din cereale, din must şi din
untdelemn în cămările în care se află vasele Lăcaşului, acolo unde slujesc preoţii, portarii
şi cântăreţii. Nu vom mai uita de Templul Dumnezeului nostru!“
Atunci când versetul 33 vorbeşte despre „arderea de tot necurmată”, şi mai ales
despre arderea de tot necurmată din zilele de Şabat, el afirmă, nici mai mult nici mai
puţin, că este reluată viaţa religioasă, cu toate sacrificiile şi ceremoniile sale, cu Templul
şi preoţia sa, cu îndatoririle sale administrative şi financiare.
295
10:32 Aproximativ 4 gr. N. tr.
93

94. De reţinut:
În Şabat nu se făceau tranzacţii comerciale (Neemia, 10:31).
III. NEEMIA, 13:15-22:
15 Tot în zilele acelea am văzut pe unii din Iuda călcând în teasc în ziua de Sabat şi pe
alţii aducând snopi sau încărcând pe măgari burdufuri de vin, struguri, smochine şi tot
felul de poveri, pentru a le aduce la Ierusalim în ziua de Sabat şi i-am mustrat chiar în
ziua în care îşi vindeau mărfurile.
16 Mai erau şi nişte tirieni care locuiau acolo şi care aduseseră peşte şi tot felul de
mărfuri. Ei le vindeau la Ierusalim celor din Iuda, tot în ziua de Sabat.
17 I-am mustrat pe nobilii lui Iuda, zicându-le: „Ce înseamnă această faptă rea pe care o
faceţi, pângărind ziua de Sabat?
18 Oare nu aşa au făcut şi strămoşii voştri, de a adus Dumnezeul nostru asupra noastră şi
asupra cetăţii acesteia tot acest necaz? Pângărind Sabatul nu faceţi decât să aduceţi mai
multă mânie împotriva lui Israel!“
19 Apoi am poruncit ca, atunci când umbra cade asupra porţilor Ierusalimului, înainte de
a începe Sabatul, să se închidă porţile. Am mai dat poruncă să nu se deschidă până după
Sabat. Am pus la porţi pe unii dintre slujitorii mei, ca să nu permită intrarea poverilor în
cetate în timpul zilei de Sabat.
20 Negustorii şi vânzătorii de tot felul de mărfuri au înnoptat însă în afara Ierusalimului o
dată, chiar de două ori.
21 I-am mustrat zicându-le: „De ce aţi înnoptat lângă zid? Dacă mai faceţi aşa, voi pune
mâna pe voi!“ Şi de atunci nu au mai venit în ziua de Sabat.
22 Am poruncit leviţilor care se sfinţiseră să preia sarcina păzirii porţilor, să sfinţească
ziua de Sabat. „Pentru toate acestea, adu-Ţi aminte de mine, Dumnezeul meu, şi îndură-te
de mine, după marea Ta îndurare!“
Pasajul este strâns legat de documentul din capitolul 10, versetul 31: ceea ce
fusese stipulat oficial devine fapt concret.
Editorul general al notelor din Biblia de studiu pentru o viaţă deplină are o
observaţie:
Poporul lui Dumnezeu îngăduia intereselor lui de afaceri şi dorinţei lui pentru lucrurile
lumii să nimicească ascultarea faţă de porunca lui Dumnezeu de a face din Sabat o zi de
odihnă. Credincioşii Noului Testament trebuie să se ferească de ispita de a permite ca
goana după bogăţie şi succes să uzurpe dorinţa de a cinsti şi de a se închina lui Dumnezeu
aşa cum porunceşte El. Noi trebuie „să căutăm mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu şi
neprihănirea Lui (Matei 6:33; vezi 12:1).296
De reţinut:
În Şabat nu se făceau tranzacţii comerciale (Neemia, 13:15-17).
Nu se purtau poveri (Neemia, 13:19).
Neemia onora Şabatul (Neemia, 13:15,21).
296
Donald C. Stamps (ed.), op. cit., nota de subsol a versetului 17 din Neemia 13.
94

95. Sfinţii păzeau ziua Şabatului (Neemia, 13:22) şi acţionau împotriva celor care
profanau Şabatul (Neemia, 13:15,20,21).
Cei răi profanau Şabatul, purtând poveri, muncind şi făcând tranzacţii
comerciale (Neemia, 13:15-17).
SECŢIUNEA A III-A
ŞABATUL
ÎN NOUL TESTAMENT
Capitolul al XX-lea
GENERALITĂŢI
Înainte de a trece în revistă ocurenţele Şabatului şi circumstanţele în care termenul
apare în aşa-zisul Nou Testament, vom împărtăşi câteva cuvinte despre lentilele –
invizibile, dar foarte reale – prin care oamenii citesc această colecţie de cărţi sfinte.
Comunitatea de credincioşi în Yeşua există cam de 2000 de ani, vieţuind în
diferite forme, limbi, culturi... În aceste două milenii, la apa cristalină a Sfintelor
Scripturi s-au adăugat cantităţi imense de aluviuni omeneşti. În imensa lor majoritate,
urmaşii lui Hristos citesc Biblia (dacă o citesc, şi atunci când o fac) având o mentalitate
95

96. proprie, deja structurată şi de multe ori deformată şi departe de adevăratul sens al
Scripturii. Nespus de tragic este că există cazuri (şi nu puţine) când oamenii citesc Cartea
fiind mânaţi de motivaţia lăuntrică de a descoperi în Biblie propriile lor păreri; în loc să
lase Biblia să le metamorfozeze gândirea, vindecând-o de virusul păcatului şi al
slăbiciunilor, dimpotrivă, ei încearcă să folosească Scrierea sacră pentru a-şi justifica
opiniile eronate. Autoritatea Bibliei este astfel călcată în picioare şi plasată la un nivel net
inferior autorităţii omeneşti. Vom da câteva exemple luate din imaginarul colectiv creştin
european, dar transferate în reprezentări concrete: de pildă, în loc să accepte faptul că
Yeşua era evreu, un tâmplar bine legat, care purta talit şi se închina în Şabat, un bărbos
tuns scurt297
, unele ramuri ale Bisericii au reprezentat artistic, prin pictură sau sculptură,
un Iisus blondin, cu părul lung şi ochii albaştri298
, cu tentă spre androginism. În unele
locuri, El chiar este îmbrăcat în straie pravoslavnice, eventual poartă tricolor şi
binecuvântează cu trei degete încârligate, poate făcând „semnul crucii”. În alte părţi Iisus
a fost prezentat ca fiind negru...
Astfel, se încălca grav Porunca a doua: „Să nu-ţi faci chip cioplit, nici vreo
înfăţişare a lucrurilor care sunt sus în ceruri, sau jos pe pământ, sau în apele mai de jos
decât pământul. Să nu te închini înaintea lor, şi să nu le slujeşti...”299
Iisusul pictat sau
sculptat de aceste „biserici” nu are nimic de-a face cu adevăratul Mesia Yeşua, şi cu atât
mai puţin cu Isusul despre care s-a zis, uneori, la şcoala duminicală a unor importante
confesiuni baptiste americane „Când Iisus era mic, El era un copil cuminte care mergea la
biserică în fiecare duminică”...300
Am scris aceste lucrurile pentru a semnala limitările pe care le avem fiecare dintre
noi atunci când citim Sfânta Scriptură. Suntem, mai mult sau mai puţin, copiii ai veacului
nostru. Cu toate acestea, invităm cititorii acestui material să facă efortul de a nu (mai) citi
Noul Testament prin lentilele puse în faţa ochilor lor de tradiţia (scrisă sau nescrisă) a
Bisericii, şi de a înţelege că, în primă instanţă cărţile Legământului Înnoit sunt
documente evreieşti, nu o colecţie de dogme elaborate de sacerdoţi creştini, „habarnişti”
în privinţa limbii şi culturii ebraice, şi ele nici măcar nu formează un suport pentru
predica în trei puncte şi trei ilustraţii rostită duminică dimineaţa de slujitorul bisericii pe
care o frecventează.
Mai mult, chiar titlul „Noul Testament” este o traducere eronată a sintagmei
greceşti He Kaine Diatheke, unde kaine înseamnă „înnoit”, nu „nou” (neos, în greacă), iar
diatheke nu semnifică numai „testament”, ci chiar mai mult, un legământ. Or, în
concepţia evreiască, conceptul de „legământ”301
(beriyth) este purtătorul unor semnificaţii
foarte bogate şi felurite, pornind de la legământul lui El-Elyon cu Avraham, trecând prin
legământul lui YHWH cu poporul Israel şi mediat de Moise, ajungând la legământul de o
factură mai personală încheiat de Dumnezeu cu David, regele, şi deschizând perspective
297
Bărbaţilor evrei le era interzis să se radă sau să se bărbierească trendy, precum şi să-şi lase părul lung, cu
excepţia cazului când făceau legământ de nazirei.
298
Vezi, de exemplu, subcapitolul „CIRCE or CYBELE was substituted for Christ”, din
http://www.reformation.org/church-of-rome.html
299
Îndemnăm blasfemiatorii să citească şi restul rostirii divine, cu rugămintea fierbinte de a se pocăi spre
viaţă.
300
Până unde poate continua linia aceasta de ignoranţă biblică crasă şi de acomodare culturală/
contextualizare? …S-a ajuns până acolo încât în unele comunităţi de credincioşi din SUA se lua Cina
Domnului cu hamburgeri şi un lichid răcoritor de culoare închisă, carbogazos, celebru în întreaga lume, sau
s-a tradus Epistola către romani drept Epistola către washingtonieni.
301
Legământ: beriyth. Concordanţa Strong H 1285.
96

97. uluitoare prin profeţiile privitoare la Noul Legământ din Ieremia, 31:31-34 şi Ezechiel,
36:25-27. Faptul că acest He Kaine Diatheke nu înseamnă un testament nou ci un
legământ înnoit reiese foarte clar şi din traducerea sa în ebraică: Ha-Beriyth Ha-Ħadaşah,
care, ad-litteram, înseamnă „Legământul, Înnoitul”.
Acum câteva cuvinte despre cărţile Legământului Înnoit, despre limba şi gândirea
din spatele lor.
Cărţile care alcătuiesc Tanaħ-ul au fost scrise între anii 1450- 415 î.e.n. Cărţile
care compun Legământul Înnoit au fost scrise aproximativ între 45 şi 90 e.n. Între ultima
carte a Tanaħ-ului (cartea profetului Maleahi) şi prima carte a Legământului Înnoit
(Epistola lui Ya’akov) există o „tăcere dumnezeiască” de circa 450 de ani. Între timp,
pentru poporul evreu se schimbaseră multe: contextul istoric, politic, imaginarul social
vizavi de persoana lui Mesia, existaseră interferenţe (atât benefice cât şi negative) cu alte
culturi şi civilizaţii.
Apoi, cărţile Legământului Înnoit nu au mai fost scrise în ebraică sau aramaică,
aşa cum fusese scris Tanaħ-ul, ci în limba greacă (dialectul koine). Ca fiecare limbă,
greaca îşi avea limitările şi punctele sale forte. O limitare era faptul că această limbă nu
era de origine divină, aşa cum credem – aparent în mod subiectiv – că este limba ebraică.
O particularitate era faptul că numele masculine nu se puteau termina în „-a”, iar
în fonetică nu exista, de exemplu, sunetul redat prin litera „ş”. Deci Yeşua, Numele
evreiesc autentic al slăvitului Stăpân şi Mântuitor, a devenit Iesous (fiind ulterior
românizat în „Isus”), iar termenul „Şabat” a devenit „Sabat”.
Ca puncte forte menţionăm faptul că limba greacă era o limbă elastică şi subtilă, o
limbă care oferea un spaţiu larg de gândire şi problematizare, fiind şi lingua franca a
bazinului mediteraneean, folosită în marea majoritate a ţărilor cunoscute pe-atunci.
Deci, ne stau în faţă nişte cuvinte sacre, inspirate de Duhul Sfânt, gândite de evrei
care le-au tradus în limba şi cultura greacă. În demersul nostru, noi ne-am permis să
revizuim traducerea făcută de Dumitru Cornilescu şi să-i redăm aroma ebraica specifică.
În altă ordine de idei, să revedem câteva versete legate de Şabat din Legământul
creaţiei şi din Decalog:
Genesa, 2:1-3:
1 Astfel a fost încheiată crearea cerurilor, a pământului şi a întregii lor oştiri.
2 În ziua a şaptea, Dumnezeu Îşi terminase lucrarea pe care a făcut-o; El s-a odihnit302
în
ziua a şaptea de toată lucrarea pe care a făcut-o.
3 Dumnezeu a binecuvântat ziua a şaptea şi a sfinţit-o, pentru că în ea s-a odihnit303
de
toată lucrarea pe care a făcut-o în creaţie.
Exodul, 20:8-11:
8 Adu-ţi aminte de ziua de Sabat, ca s-o sfinţeşti304
!
9 Să lucrezi şase zile şi să-ţi faci toată lucrarea ta,
302
Şabat (Concordanţa Strong H 7673): a înceta; a sista; a se odihni. N. ns.
303
2:3 Poate avea şi sensul de a încheia.
304
Qadaş: a fi pus deoparte, sfinţit, consacrat.
97

98. 10 dar ziua a şaptea este Sabatul Domnului, Dumnezeul tău; să nu faci nici o lucrare nici
tu, nici fiul tău sau fiica ta, nici sclavul tău, nici sclava ta, nici vitele tale şi nici străinul
care locuieşte în cetatea ta305
.
11 Căci în şase zile a făcut Domnul cerurile, pământul, marea şi tot ce este în ele, dar în
ziua a şaptea s-a odihnit306
. De aceea a binecuvântat Domnul ziua de Sabat şi a sfinţit-o.
Deuteronomul, 5:12-15:
12 Păzeşte ziua de Sabat, ca s-o sfinţeşti, după cum ţi-a poruncit DOMNUL, Dumnezeul
tău.
13 Să lucrezi şase zile şi să-ţi faci toată lucrarea ta,
14 dar ziua a şaptea este Sabatul Domnului, Dumnezeul tău; să nu faci nici o lucrare, nici
tu, nici fiul tău, nici fiica ta, nici sclavul sau sclava ta, nici boul, nici asinul şi nici un alt
animal de-al tău, nici străinul care locuieşte în cetatea ta, pentru ca sclavul şi sclava ta să
se odihnească la fel ca tine.
15 Adu-ţi aminte că şi tu ai fost sclav în ţara Egiptului şi Domnul, Dumnezeul tău, te-a
scos de acolo cu mână puternică şi cu braţ întins. De aceea ţi-a poruncit El să păzeşti ziua
de Sabat.
Capitolul al XXI-lea
RAPORTAREA LUI YEŞUA MESIA
LA ŞABAT
Pentru a vedea modul în care Se raporta la Şabat Domnul Isus Hristos, adică
Yeşua Mesia, am grupat ocurenţele Şabatului în Evangheliile sinoptice, adică în
Evanghelia după Matei, Marcu şi Luca. Acestea sunt denumite sinoptice (sunopsis:
acelaşi unghi de vedere) pentru că de multe ori ele vorbesc despre aceleaşi evenimente,
cam în aceeaşi succesiune, folosind chiar şi cam aceleaşi cuvinte. Diferenţele dintre ele
sunt mici, ţinând de personalitatea scriitorului şi de publicul ţintă căruia îi era destinată
lucrarea. De-aceea, am grupat ocurenţele Şabatului şi tematic, nu numai în ordinea în care
evangheliştii redau evenimentele.
I. SPICELE DE GRÂU ŞI ŞABATUL
Primul eveniment pe care l-am grupat laolaltă este denumit „Spicele de grâu
şi Şabatul”. El se găseşte în Evanghelia după Matei, 12:1-8, Marcu, 2:23-28 şi Luca,
6:1-5.
Evanghelia după Matei, 12:1-8:
305
Ger (ebr.): străin rezident, imigrant naturalizat. Concordanţa Strong, H 1616.
306
Nuaħ: a se odihni, a se reconforta, a se relaxa. Concordanţa Strong H 5117.
98

99. 1 În vremea aceea, într-o zi de Sabat, Isus trecea printre lanurile de grâu. Ucenicii307
Lui
erau flămânzi, aşa că au început să smulgă spice de grâu şi să mănânce.
2 Când au văzut fariseii308
lucrul acesta, I-au zis lui Isus: – Uite, ucenicii Tăi fac ce nu
este voie să se facă în ziua de Sabat!
3 El le-a răspuns: – N-aţi citit ce a făcut David309
atunci când i s-a făcut foame atât lui, cât
şi celor ce erau cu el?
4 Cum a intrat în Casa lui Dumnezeu şi a mâncat pâinile prezentării, pe care nici el şi nici
cei ce erau cu el nu aveau voie să le mănânce, ci doar preoţii.
5 Sau n-aţi citit în Lege310
că în ziua de Sabat preoţii încalcă Sabatul în Templu şi totuşi
sunt nevinovaţi?
6 Dar Eu vă spun că aici este Cineva mai mare decât Templul!
7 Dacă aţi fi ştiut ce înseamnă: „Milă doresc, nu jertfă!“311
, n-aţi fi condamnat nişte
nevinovaţi!
8 Căci Fiul Omului este Domn312
şi al Sabatului!
Evanghelia după Marcu, 2:23-28:
23 Într-o zi de Sabat, Isus trecea printre lanurile de grâu. În timp ce mergeau, ucenicii Lui
au început să smulgă spice de grâu.
24 Fariseii I-au zis lui Isus: – Uite, de ce fac ei ce nu este voie în ziua de Sabat?
25 El le-a răspuns: – N-aţi citit niciodată ce a făcut David313
atunci când a fost în nevoie
şi i s-a făcut foame, atât lui, cât şi celor ce erau cu el?
26 Cum a intrat în Casa lui Dumnezeu, pe vremea lui314
Abiatar, marele preot, şi a mâncat
pâinile prezentării, pe care nu este voie să le mănânce decât preoţii, şi cum a dat şi celor
ce erau cu el?
27 Apoi le-a zis: – Sabatul a fost făcut pentru om, nu omul pentru Sabat!
28 Aşa că Fiul Omului este Domn chiar şi al Sabatului.
Evanghelia după Luca, 6:1-5:
1 Într-o zi de Sabat, Isus trecea printre lanurile de grâu. Ucenicii Lui smulgeau spice, le
frecau cu mâinile şi mâncau boabele.
2 Unii dintre farisei le-au zis: – De ce faceţi ce nu este voie în ziua de Sabat?
307
În limba ebraică apare substantivul talmid, adică discipol, „ucenic”. Concordanţa Strong H 8527. N. ns.
308
Peruşim: farisei, sectă evreiască strictă. (Din paraş, a se separa.) Concordanţa Strong H 6567. N. ns.
309
12:3 Vezi 1 Sa 21:1-6. N. tr.
310
Torah: Lege, Instrucţiune. Torah poate însemna Decalogul, sau Cele cinci cărţi ale lui Moise, sau
întregul corpus al Tanaħ-ului, în funcţie de context. Concordanţa Strong H 8451. N. ns.
311
12:7 Vezi Osea 6:6. N. tr.
312
Adonai: Domnul sau, mai corect, Stăpânul. Concordanţa Strong H 136. N. ns.
313
2:25 Vezi 1 Sa 21:1-6. N. tr.
314
2:26 Expresia grecească pe vremea lui poate indica o perioadă mai lungă de timp, iar în acest caz
menţionarea numelui lui Abiatar ar fi fost preferată, dat fiind că acesta este un personaj mai important decât
Ahimelek în istoria dinastiei davidice; totodată expresia se poate traduce cu acolo unde scrie despre, cu
referire la un text mai mare din Scripturi, unde Abiatar este personajul important, şi nu Ahimelek (vezi Mc.
12:26, unde este tradusă aceeaşi prepoziţie grecească). N. tr.
99

100. 3 Isus le-a răspuns: – N-aţi citit ce a făcut David1 atunci când i s-a făcut foame, atât lui
cât şi celor ce erau cu el?
4 Cum a intrat în Casa lui Dumnezeu şi a luat şi a mâncat pâinile prezentării, pe care nu
este voie să le mănânce decât preoţii, şi cum a dat şi celor ce erau cu el?
5 Apoi le-a zis: – Fiul Omului este Domn şi al Sabatului!
Evenimentul este următorul: Yeşua trecea prin lanurile de grâu, într-o zi de Şabat.
Discipolii Lui, care erau flămânzi, au început să smulgă spice de grâu, să le frece cu
mâinile şi să le mănânce (Mat. 12:1; Mc. 2:23; Lc. 6:1). După Deuteronomul, 23:25,
acţiunea în sine era permisă:
25 Dacă vei intra în aria semenului tău, vei putea culege cu mâna spice de grâu, dar nu
vei putea secera în aria lui.
Deuteronomul, 23:25.
Motivul indignării fariseilor era determinat de momentul în care se întâmpla
această culegere: în zi de Şabat. Conform Exodul, 20:10,11, Deuteronomul, 5:12-15 ş.a.,
tâlcuite în tradiţia fariseică, în Şabat nu era voie să se lucreze.
Răspunsul lui Yeşua are mai multe faţete, este absolut surprinzător pentru
auditorii Săi şi luminează caracterul lui Dumnezeu într-un fel pe care ei nu-l sesizaseră.
În prima fază (Mat. 12:3,4; Mc. 2:25,26; Lc. 6:3,4), Adonai, Stăpânul, face apel la
o întâmplare din viaţa marelui rege David care, când el şi oamenii lui erau flămânzi, a
intrat în Casa lui Elohim şi a mâncat pâinile pentru punerea înaintea lui YHWH, deşi nici
el, nici ei nu aveau permisiunea să le mănânce, numai preoţii.
Redăm textul în traducerea Dumitru Cornilescu:
1
David s-a dus la Nob, la preotul Ahimelec, care a alergat speriat înaintea lui şi i-a zis:
„Pentru ce eşti singur şi nu este nimeni cu tine?”
2
David a răspuns preotului Ahimelec:
„Împăratul mi-a dat o poruncă şi mi-a zis: «Nimeni să nu ştie nimic de pricina pentru care
te trimit şi de porunca pe care ţi-am dat-o.» Am hotărât un loc de întâlnire cu oamenii
mei.
3
Acum ce ai la îndemână? Dă-mi cinci pâini, sau ce se va găsi.”
4
Preotul a răspuns lui David:
„N-am la îndemnă pâine obişnuită, ci numai pâine sfinţită; doar dacă oamenii tăi s-au
ferit de împreunarea cu femei!”
5
David a răspuns preotului:
„Ne-am ferit de împreunarea cu femei de trei zile de când am plecat, şi toţi oamenii mei
sunt curaţi; de altfel, dacă aceasta este o faptă necurată, va fi sfinţită negreşit azi de acela
care o va face.”
6
Atunci preotul i-a dat pâinea sfinţită, căci nu era acolo altă pâine decât pâinea pentru
punerea înainte, care fusese luată dinaintea Domnului ca să fie înlocuită cu pâine caldă, în
clipa când luaseră pe cealaltă.
I Samuel, 21:1-6.
Traducerea Cornilescu este oarecum enigmatică în versetul 5, astfel încât
prezentăm versetul conform versiunii NTR:
David i-a răspuns preotului:
100

101. – Cu adevărat, femeile au fost ţinute departe de noi de când am plecat. Trupurile tinerilor
ar fi fost sfinte, chiar dacă ar fi fost o misiune obişnuită. Cu cât mai mult astăzi vor fi
sfinte trupurile lor?
Numitorul comun al acestor două variante de traducere este acela că omul sfinţit
prin ascultarea sa de Dumnezeul sfânt, sfinţeşte materia.
Aici trebuie să ne mai amintim de un fapt: pe baza versetelor din Exodul, 25:30,
29:32,33, Leviticul, 8:31 şi 24:5-9, numai preoţilor, oameni sfinţiţi, deci consacraţi lui
Dumnezeu, li se permitea consumarea „Pâinilor pentru punerea înaintea lui YHWH”.
Aparent, consumarea turtelor de către David şi oamenii săi fusese un păcat.
A doua faţetă a răspunsului dat de Yeşua este o rostire aflată numai în Evanghelia
după Matei, 12:5: preoţii slujesc în Templu în zi de Şabat (Numeri, 28:9, ş.a.), încălcând
Şabatul, dar sunt consideraţi nevinovaţi de către YHWH, Întemeietorul Şabatului. Să ne
amintim că atunci când am trecut în revistă paragraful Numeri, 28:1-10 am văzut că
există o dispensă pentru slujba sacră.
A trei faţetă, Matei, 12:6, ţine de versetul 5 şi este concisă: Yeşua era mai mare
decât Templul, decât locul unde sălăşluia YHWH, unde credinciosul putea veni pentru
închinare, pocăinţă şi ispăşire, pentru o relaţie vie şi vibrantă cu Dumnezeu. Inserăm
exclamaţia regelui Solomon la consacrarea Templului:
18 Dar va locui într-adevăr Dumnezeu pe pământ cu omul? Iată că nici chiar cerurile şi
cerurile cerurilor nu Te pot cuprinde, cu atât mai puţin Casa aceasta pe care am zidit-o
eu!
II Cronici, 6:18.
Iar versetul 7 din Evanghelia după Matei, capitolul 12, conţine o rostire a
profetului Osea:
6 Căci milă doresc, nu jertfă, şi cunoştinţă de Dumnezeu, mai mult decât arderi de tot.
Osea, 6:6.
Se ridică întrebarea: dacă Matei a scris foarte asemănător cu Marcu şi Luca, de ce
nu apar aceste trei versete şi la ceilalţi doi sinoptici?
Răspunsul ţine de destinatari: Evanghelia după Matei este scrisă îndeosebi pentru
evrei, poporul ales de Dumnezeu, cărora li se revelase prin Avraham şi le dăduse Torah
prin Moise.
Evanghelia după Marcu e scrisă în special pentru romani, un popor pragmatic, pe
care nu-i interesa de Torah şi preoţia aharonică. Evanghelia după Luca e redactată cu
precădere pentru greci, de-asemenea un popor mândru, suficient sieşi, pe care ethosul
iudaic îi lăsa indiferenţi. Astfel încât nici Marcu, nici Luca nu s-au simţit îndemnaţi să
includă în cărţile lor versetele pe care le-a inserat Matei.
Revenim la întâmplarea cu regele David, din versetele de mai sus. Mântuitorul nu
spusese că monarhul făcuse bine sau rău, că încălcase sau respectase porunca lui YHWH.
El procedează altfel: îi declară nevinovaţi pe preoţii care, slujind în Şabat, aparent
profanează Şabatul, şi tot nevinovaţi pe discipolii Săi care, din cauza foamei, culeseseră
101

102. spice în Şabat. Prin menţionarea întâmplării cu David, şi juxtapunerea sa la celelalte două
întâmplări El declară post-eventum nevinovăţia acestuia şi a oamenilor lui.
Stăpânul încheie fiecare dintre aceste trei pasaje cu o afirmaţie: „Fiul omului este
Adonai chiar şi al Şabatului.”
Ajunşi aici, trebuie să spunem că, în modul lor de predare, rabinii povesteau
istorioare, întâmplări, dar centrul de greutate al relatării, morala, era spusă la sfârşit.
Mântuitorul nostru făcuse la fel: încă de la începutul rostirii Sale El adusese
argumente pentru elementul cel mai important, cheia de boltă, concluzia: El, Fiul omului,
este Stăpân peste Şabat. Mai mult, Marcu, care a scris Evanghelia sa îndeosebi pentru
romani, popor preocupat de disciplină, de ordine şi de conceptul de potestas şi de
auctoritas, autoritate, evanghelistul, inspirat de Duhul Sfânt, a adăugat şi cuvintele
„Şabatul a fost făcut pentru om, iar nu omul pentru Şabat” (Mc. 2:27b). Deci, este clar că
Şabatul a fost dat pentru a servi omului, şi nu omul a fost creat de dragul Şabatului.
Vizavi de Marcu, 2:28,29, să vedem ce spune John Murray:
Titlul pe care Domnul nostru îl foloseşte pentru a Se desemna pe Sine este unul care-I
aparţine în identitatea, misiunea şi slujba Sa mesianică. Domnia pe care o pretinde este,
astfel, condiţionată în mod redemptoriu; ea este domnia Sa în calitate de Mijlocitor şi
Mântuitor. Ca atare, în acord cu propria Sa mărturie, Lui I S-a dat toată autoritatea în
Ceruri şi pe Pământ (cf. Io. 3:36; Mat. 28:18). Deci, fiecare instituţie este adusă sub
puterea domniei Lui. Întrucât El exercită această domnie în interesele scopului
răscumpărător al lui Dumnezeu, este îndeosebi adevărat că instituţiile date spre binele
omului sunt aduse sub puterea domniei Sale şi făcute să slujească intereselor binelui
suprem pe care răscumpărarea îl expune şi-l garantează. Acesta este gândul călăuzitor
care este aplicat în text instituţiei sabatului. Accentul cade pe scopul benefic al sabatului:
el a fost făcut pentru om. „Prin urmare, Fiul omului este Domnul” acestuia.
Când Isus vorbeşte despre sabat, El specifică instituţia definită de Porunca a patra, şi Îşi
afirmă domnia asupra ei în chiar acest caracter. Nu există nici cea mai mică aluzie la
abrogarea sa, căci asupra sabatului având această identitate afirmă El că este Domn. Prea
frecvent acest text este adus ca suport al unei, chipurile, relaxări a cerinţelor expuse în
poruncă, ca şi cum Isus, pe acest temei, exercitându-şi autoritatea, îşi apără discipolii
pentru o conduită care mergea împotriva cerinţelor Vechiului Testament. Aceasta
construieşte totalmente greşit situaţia în care au fost rostite cuvintele. Isus Îşi apără
discipolii împotriva acuzaţiei de profanare adusă de farisei (cf. Mc. 2:24). Dar făcând
aceasta, El apelează chiar la Vechiul Testament (cf. Mat. 12:4,5; Mc. 2:25,26), spunând
că acţiunea şi conduita discipolilor Săi era în acord cu ceea ce sancţionase Vechiul
Testament. Ceea ce scuza Domnul nostru nu era o deviere de la cerinţele Vechiului
Testament, ci o deviere de la distorsionările fariseice. El condamna tirania prin
intermediul căreia instituţia sabatului devenise un instrument al oprimării, şi a făcut
aceasta apelând la adevărata intenţie a sabatului aşa cum se verifica ea prin intermediul
Scripturii. Cu această ocazie, de un interes special se bucură relaţia dintre sancţiunea
Poruncii a patra şi revendicarea făcută de Isus. Domnia asupra sabatului este, după cum
am observat, condiţionată în mod răscumpărător şi astfel, numai în cadrul unui design
redemptoriu poate fi înţeleasă domnia Sa asupra sabatului. Aceasta înseamnă că
orânduirea sabatului, în caracterul său benefic, îşi atinge expresia plenară în sfera
domniei mediatoriale Domnului nostru. Sabatul nu este străin de răscumpărarea aflată la
zenitul realizării şi binecuvântării sale. Fiind făcut pentru om, el continuă să-şi servească
marele scop în acea administrare care atinge apogeul harului de legământ. Astfel,
102

103. Cuvântul lui Isus pecetluieşte pentru noi: „Fiul omului este Domn chiar şi al
Sabatului.”315
Iar savantul William E. Vine spune că Şabatul nu este un scop în sine, ci un
mijloc spre scop316
.
Când am abordat Tanaħ-ul, pentru a vedea ocurenţele legate de Şabat, am
semnalat existenţa unor acţiuni care pot fi săvârşite în mod legitim în Şabat, fără a fi
considerate lucrări care încalcă sfinţenia zilei a şaptea. Desigur, există şi nuanţe.
În continuare, vom examina acţiunile care pot fi făptuite în Şabat fără a profana
Şabatul.
II. VINDECAREA OMULUI CU MÂNA USCATĂ
Mai întâi, supunem atenţiei cititorilor noştri o pericopă, denumită „Vindecarea
omului cu mâna uscată”.
Evanghelia după Matei, 12:9-14:
9 Isus a plecat de acolo şi a intrat în sinagoga lor.
10 Şi iată că în sinagogă era un om care avea o mână uscată. Ei, ca să-L poată acuza, L-
au întrebat: – Este voie a vindeca în ziua de Sabat?
11 Isus le-a răspuns: – Cine este omul acela dintre voi care, dacă are o oaie şi-i cade într-
o groapă în ziua de Sabat, să n-o apuce şi să n-o scoată afară?
12 Cu cât mai important deci este un om decât o oaie! Aşadar, este voie a face bine în
ziua de Sabat!
13 Apoi i-a zis acelui om: – Întinde-ţi mâna! El a întins-o, şi ea a fost vindecată, la fel de
sănătoasă ca şi cealaltă.
14 Atunci fariseii au ieşit afară şi au ţinut sfat împotriva lui Isus, ca să-L omoare.
Evanghelia după Marcu, 3:1-6:
1 A intrat din nou în sinagogă, şi acolo era un om care avea o mână uscată.
2 Ei Îl urmăreau pe Isus să vadă dacă-l va vindeca în ziua de Sabat, ca să-L poată astfel
acuza.317
3 Isus i-a zis omului care avea mâna uscată: „Ridică-te şi stai în mijloc!“
4 Apoi le-a zis lor: „Este voie în ziua de Sabat să faci bine sau să faci rău, să salvezi o
viaţă sau să omori?“ Ei însă tăceau.
5 Şi-a rotit privirea peste ei cu mânie şi apoi, mâhnit de împietrirea inimii lor, i-a zis
omului: „Întinde-ţi mâna!“ El a întins-o şi mâna lui a fost vindecată.
315
John Murray, op. cit., www.theologue.org
316
Art. „Sabbath”, în An Expository Dictionary of New Testament Words, vol. III. Din păcate, la fel ca
mulţi alţi teologi, nici savantul William Vine nu practică ceea ce ştie că este biblic, alegând închinarea
duminicală în defavoarea celei de şabat.
317
3:2 Cf. tradiţiei, un om putea fi vindecat în ziua Sabatului numai dacă viaţa îi era în pericol. N. tr.
103

104. 6 Atunci fariseii au ieşit afară şi au ţinut imediat sfat cu irodienii318
împotriva Lui, cum
să-L omoare.
Evanghelia după Luca, 6:6-11:
6 Într-o altă zi de Sabat, a intrat în sinagogă şi a început să dea învăţătură. Acolo se afla
un om a cărui mână dreaptă era uscată319
.
7 Cărturarii şi fariseii Îl urmăreau să vadă dacă vindecă în ziua de Sabat, ca să găsească
astfel o acuzaţie împotriva Lui.
8 El însă le ştia gândurile, aşa că i-a zis omului care avea mâna uscată: „Ridică-te şi stai
în mijloc!“ El s-a ridicat şi a stat acolo.
9 Apoi Isus le-a zis lor: „Vă întreb: este voie în ziua de Sabat să faci bine sau să faci rău,
să salvezi o viaţă sau s-o distrugi?“
10 Şi-a rotit privirea peste toţi şi apoi i-a zis omului: „Întinde-ţi mâna!“ El a făcut
întocmai şi mâna lui a fost vindecată.
11 Atunci ei s-au umplut de mânie320
şi au început să discute unii cu alţii despre ce I-ar
putea face lui Isus.
Ca o paranteză, observăm din nou că Matei, 12:11, face o trimitere la Torah321
sau, mai concret, la două pasaje din Exodul şi Deuteronomul:
4 Dacă întâlneşti boul sau măgarul rătăcit al duşmanului tău, să i-l duci înapoi.
5 Dacă vezi măgarul celui ce te urăşte căzut sub povară, să nu-l laşi acolo, ci să-l ajuţi să
o ia de pe el.
Exodul, 23:4,5.
4 Dacă vei vedea asinul sau boul fratelui tău căzut pe drum, să nu-l ocoleşti, ci să-l ajuţi
să se ridice.
Deuteronomul, 22:4.
Aceste versete spun că situaţiile de urgenţă, care nu suferă amânare, beneficiază
de dispensă.
Însă esenţa acestor trei pericope este aceeaşi: în ziua Şabatului este îngăduit a face
bine şi a scăpa o viaţă (Mat. 12:12; Mc. 3:4; Lc. 6:9).
Vizitarea bolnavilor (bikur ħolim) şi rugăciunea pentru vindecarea lor, chiar
exorcizarea, dacă situaţia o impune, sunt acte salvifice care pot fi făptuite în Şabat,
întrucât şi Adonai Yeşua le-a făptuit.
III. VINDECĂRI IN ZI DE ŞABAT
Evanghelia după Marcu, 1:21-31:
318
3:6 Susţinători ai dinastiei irodiene; irodienii erau partizani ai romanilor, cu sprijinul cărora domnea
dinastia irodiană. N. tr.
319
Formaţia medicală a lui Luca se vede şi prin faptul că precizează că mâna bolnavă era dreapta. N. ns.
320
6:11 Sau: prostie; termenul poate reda o mânie fără sens, nejustificată, şi chiar prostească. N. tr.
321
Această trimitere se găseşte şi în pasajul paralel din Evanghelia după Luca, 14:5.
104

105. 21 S-au dus în Capernaum şi, în Sabatul imediat următor, El a intrat în sinagogă322
şi a
început să dea învăţătură.
22 Oamenii erau uimiţi de învăţătura Lui, căci El îi învăţa ca Unul Care are autoritate, nu
cum îi învăţau cărturarii323
.
23 Chiar atunci în sinagoga lor era un om stăpânit de un duh necurat.
24 El a strigat: – Ce avem noi de-a face cu Tine, Isuse din Nazaret? Ai venit să ne
distrugi? Ştiu Cine eşti: Sfântul lui Dumnezeu!
25 Isus l-a mustrat zicându-i: – Taci şi ieşi afară din el!
26 Duhul necurat a ieşit din el, scuturându-l şi scoţând un strigăt puternic.
27 Toţi au rămas uimiţi, aşa că se întrebau între ei: „Ce înseamnă aceasta? Este o
învăţătură nouă, care are autoritate. El porunceşte chiar şi duhurilor necurate, iar ele Îl
ascultă!“
28 Şi I s-a dus vestea imediat pretutindeni, în toată regiunea din jurul Galileii.
29 Imediat după ce au ieşit din sinagogă, s-au dus împreună cu Iacov şi Ioan în casa lui
Simon şi a lui Andrei.
30 Soacra lui Simon era întinsă pe pat, având febră, şi ei I-au vorbit imediat despre ea.
31 El a venit, a prins-o de mână şi a ridicat-o. Şi febra a lăsat-o, iar ea a început să le
slujească.
Evanghelia după Luca, 4:31-39:
31 S-a dus în Capernaum, o cetate din Galileea, şi, în ziua de Sabat, a început să dea
învăţătură.
32 Oamenii se mirau de învăţătura Lui, întrucât cuvântul Lui avea autoritate.
33 În sinagogă era un om care avea un duh de demon necurat. El a strigat cu glas tare:
34 – Ha! Ce avem noi de-a face cu Tine, Isuse din Nazaret? Ai venit să ne distrugi? Ştiu
Cine eşti: Sfântul lui Dumnezeu!
35 Isus l-a mustrat zicându-i: – Taci şi ieşi afară din el! Demonul l-a aruncat la pământ în
mijlocul lor şi a ieşit din el fără să-i facă vreun rău.
36 Toţi au fost cuprinşi de uimire şi se întrebau unii pe alţii: „Ce înseamnă învăţătura
aceasta? El porunceşte cu autoritate şi cu putere duhurilor necurate, iar ele ies afară!“
37 Şi I s-a dus vestea în orice loc din regiune.
38 S-a ridicat şi, după ce a ieşit din sinagogă, S-a dus acasă la Simon. Soacra lui Simon
era cuprinsă de febră mare şi ei L-au rugat pentru ea.
39 El S-a aplecat asupra ei, a mustrat febra, şi febra a lăsat-o, iar ea s-a ridicat imediat şi a
început să le slujească.
Evanghelia după Luca, 13:10-17:
10 Într-o zi de Sabat, Isus dădea învăţătură într-una din sinagogi.
11 Şi iată că acolo era o femeie care de optsprezece ani avea un duh de neputinţă; ea era
încovoiată şi nu se putea îndrepta pe deplin.
322
1:21 Lit.: întrunire sau loc de adunare; centru al comunităţii, loc public de rugăciune, de închinare şi de
citire a Scripturilor, acolo unde existau cel puţin zece bărbaţi. Ca instituţie, Sinagoga a apărut în timpul
exilului babilonian (după 586 î.Cr.); peste tot în carte. N. tr.
323
1:22 Lit.: scribii, în sensul de erudiţi, experţi în Lege; cei care studiau, interpretau şi învăţau legea scrisă
şi orală. Majoritatea erau farisei; peste tot în carte. N. tr.
105

106. 12 Când a văzut-o, Isus a chemat-o şi i-a zis: „Femeie, eşti eliberată de neputinţa ta!“
13 Şi-a întins mâinile peste ea şi deodată ea s-a îndreptat şi-L slăvea pe Dumnezeu.
14 Însă conducătorul sinagogii, indignat că Isus a vindecat în ziua de Sabat, a zis
mulţimii: „Sunt şase zile în care trebuie să se lucreze. Veniţi deci în acele zile să fiţi
vindecaţi, nu în ziua de Sabat!“
15 Dar Domnul i-a răspuns şi a zis: „Ipocriţilor! Care dintre voi nu-şi dezleagă boul sau
măgarul de la iesle şi nu-l duce să-l adape în ziua de Sabat?!
16 Această femeie, care este o fiică a lui Avraam şi pe care, iată, Satan a ţinut-o legată
timp de optsprezece ani, nu trebuia oare să fie dezlegată de această neputinţă în ziua de
Sabat?“
17 Toţi potrivnicii Lui au rămas de ruşine când a zis aceste lucruri. Şi întreaga mulţime se
bucura de toate lucrurile minunate care se înfăptuiau prin El.
Evanghelia după Luca, 14:1-6:
1 Într-o zi de Sabat, Isus a intrat să mănânce în casa unuia dintre conducătorii fariseilor.
Ei îl urmăreau îndeaproape.
2 Şi iată că înaintea Lui era un om bolnav de dropică324
.
3 Isus i-a întrebat pe experţii în Lege şi pe farisei: „Este voie să vindeci în ziua de Sabat
sau nu?“
4 Ei însă tăceau. Isus l-a luat de mână, l-a vindecat şi l-a lăsat să plece,
5 iar lor le-a zis: „Care dintre voi, dacă îi cade copilul325
sau boul într-o fântână în ziua de
Sabat, nu-l va scoate imediat afară?“
6 N-au putut să-I răspundă nimic la aceste vorbe.
Un pasaj deosebit de interesant pentru discuţia noastră este Evanghelia după Ioan,
5:17,18. Reproducem însă şi versetele anterioare:
Evanghelia după Ioan, 5:1-18:
1 După aceea, a avut loc o sărbătoare a iudeilor326
şi Isus S-a dus la Ierusalim.
2 În Ierusalim, lângă Poarta Oilor, este un bazin numit în evreieşte327
„Betesda“, care are
cinci porticuri.
3 În acestea zăceau o mulţime de bolnavi, orbi, ologi şi paralizaţi, (care aşteptau mişcarea
apei.
4 Căci un înger al Domnului cobora din când în când în bazin şi tulbura apa. Şi primul
care păşea în el, după tulburarea apei, era făcut sănătos, orice boală ar fi avut.)328
5 Se afla acolo un om care era infirm de treizeci şi opt de ani.
324
14:2 Sau: hidropizie, boală care se manifestă prin umflare, ca urmare a acumulării de apă în cavităţile
naturale şi în ţesuturi; era cunoscută în antichitate sub această denumire, creată de medicul grec Hipocrate
(cca 460-375 î.Cr.). N. tr.
325
14:5 Unele mss conţin: măgarul, probabil pe baza lui Lc. 13:15 şi Deut. 22:4. N. tr.
326
5:1 Una dintre cele trei sărbători anuale importante pentru care orice bărbat israelit trebuia să fie prezent
la Ierusalim (Deut. 16:16): Paştele, Sărbătoarea Cincizecimii şi Sărbătoarea Corturilor. N. tr.
327
5:2 Unele mss conţin: Betzata, iar altele Betsaida; corespondentul ebraic al acestui termen este Beit
Hasda, care înseamnă Casa Îndurării/Harului. N. tr.
328
5:3-4 Cele mai timpurii şi mai importante mss nu conţin vs. 3b-4; unele mss conţin numai v. 3b. N. tr.
106

107. 6 Isus l-a văzut zăcând şi, ştiind că este infirm de multă vreme, l-a întrebat: – Vrei să te
faci bine?
7 Bolnavul I-a răspuns: – Domnule, nu am pe nimeni care să mă arunce în bazin atunci
când este tulburată apa şi, până mă duc eu, coboară altul înaintea mea!
8 Isus i-a zis: – Ridică-te, ia-ţi targa şi umblă!
9 Dintr-odată omul s-a făcut bine, şi-a luat targa şi a început să umble. Ziua aceea era o zi
de Sabat.
10 Prin urmare, iudeii îi ziceau celui ce fusese vindecat: – Este zi de Sabat! Nu ţi se dă
voie să-ţi iei targa!
11 Însă el le-a răspuns: – Cel Ce m-a făcut bine mi-a zis: „Ia-ţi targa şi umblă!“
12 Ei l-au întrebat: – Cine este Omul Care ţi-a zis: „Ia-ţi targa şi umblă!“?
13 Dar cel vindecat nu ştia cine este, pentru că Isus dispăruse din mulţimea care era în
locul acela.
14 După aceea, Isus l-a găsit în Templu şi i-a zis: „Iată că te-ai făcut bine! Să nu mai
păcătuieşti, ca să nu ţi se întâmple ceva şi mai rău!“
15 Omul a plecat şi le-a spus iudeilor329
că Isus este Cel Care l-a făcut bine.
16 De aceea iudeii Îl persecutau pe Isus, fiindcă făcea aceste lucruri în ziua de Sabat.
17 Însă Isus le-a zis: „Tatăl Meu lucrează până acum, iar Eu, de asemenea, lucrez!“
18 Tocmai de aceea iudeii căutau şi mai mult să-L omoare, fiindcă nu numai că dezlega
Sabatul, ci şi vorbea despre Dumnezeu ca despre Tatăl Său, făcându-Se astfel egal cu
Dumnezeu.330
Pasajul e interesant din mai multe unghiuri de vedere: nu pentru că spune că omul
fusese bolnav din cauza păcatului (deşi spune şi aceasta), nici pentru că Yeşua se face
deopotrivă cu Dumnezeu (deşi Se face), ci pentru că versetele finale au mai multe
niveluri de interpretare. Semnalăm câteva chestiuni care merită aprofundate:
 Yeşua vindeca în Şabat şi recunoaşte că lucrează şi, mai mult, că lucrează şi Tatăl.
Sfânta Scriptură a Noului Testament arată că Tatăl este Dumnezeu, precum şi Fiul
este Dumnezeu (Io. 1:1,2; Fil. 2:6; Tit 2:13; Evr. 1:1-3), dar că, în acelaşi timp,
Fiul făcea semnele miraculoase pentru că Tatăl era cu El (Io. 3:2) şi că „Fiul nu
poate face nimic de la Sine; El nu face decât ce vede pe Tatăl făcând; şi tot ce face
Tatăl, face şi Fiul întocmai” (Io. 5:19). Deci, dacă Fiul a vindecat în zi de Şabat,
atunci înseamnă că şi Tatăl a vindecat în zi de Şabat.
 Dar chiar a lucrat Fiul, şi Tatăl împreună cu El? Ce înseamnă pentru Dumnezeu
munca? Înseamnă oare un efort pe care-l depune zilnic, pentru ca în Şabat să aibă
nevoie de odihnă? Ce este mai uşor (sau mai istovitor) pentru El: să creeze, să
susţină, să vindece, să ierte păcatele, să învieze, să restaureze Creaţia căzută în
păcat şi mocirlindă?
Este clar că Dumnezeu a dat Şabatul Său omului şi Creaţiunii, nu Sieşi. Omul este
acela care are nevoie de odihnă, de refacere, de închinare, nu Dumnezeu.
Următorul pasaj în care vom vedea modul în care Yeşua s-a relaţionat la Şabat se
găseşte în Evanghelia după Ioan, capitolul 9.
329
5:15 În Ioan acest termen este folosit foarte des cu referire la liderii evrei. N. tr.
330
5:18 Rabinii erau de acord că Dumnezeu nu-Şi înceta activitatea în ziua de Sabat, însă activitatea în
Sabat era privilegiul exclusiv al lui Dumnezeu; prin cuvintele Sale, Isus a afirmat că şi El are acest
privilegiu, făcându-se, aşadar, deopotrivă cu Dumnezeu. N. tr.
107

108. Evanghelia după Ioan, 9:1-17:
1 În timp ce trecea, Isus a văzut un orb din naştere.
2 Ucenicii Lui L-au întrebat: – Rabbi331
, cine a păcătuit de s-a născut orb: el sau părinţii
lui?
3 Isus le-a răspuns: – Nu este nici pentru că a păcătuit el, nici pentru că au păcătuit
părinţii lui, ci s-a născut aşa ca să se arate în el lucrările lui Dumnezeu.
4 Cât este zi, trebuie să lucrăm lucrările Celui Ce M-a trimis. Vine noaptea, când nimeni
nu mai poate să lucreze.
5 Cât sunt în lume, sunt lumina lumii.
6 Şi zicând aceasta, a scuipat pe pământ, a făcut nişte noroi din salivă şi l-a pus pe ochii
orbului.
7 Apoi i-a zis: „Du-te şi spală-te în bazinul Siloamului!“ Tradus, Siloam înseamnă
«Trimis» El s-a dus, s-a spălat şi s-a întors văzând bine.
8 Vecinii şi cei care-l văzuseră mai înainte, pe când era cerşetor, se întrebau: „Nu este
acesta cel ce şedea şi cerşea?!“
9 Unii ziceau: „El este!“ Alţii ziceau: „Nu, dar seamănă cu el!“ Iar el zicea: „Eu sunt!“
10 Prin urmare, l-au întrebat: – Cum atunci ţi-au fost deschişi ochii?
11 El a răspuns: – Omul Acela, Căruia I se zice Isus, a făcut noroi, mi-a uns ochii şi mi-a
zis: „Du-te la Siloam şi spală-te!“ Aşa că m-am dus, m-am spălat şi apoi am putut vedea.
12 Ei l-au întrebat: – Unde este El? – Nu ştiu! a răspuns el.
13 L-au adus la farisei pe cel ce fusese orb.
14 Ziua în care Isus făcuse noroi şi-i deschisese ochii era o zi de Sabat.
15 Din nou, fariseii l-au întrebat şi ei cum de şi-a căpătat vederea. El le-a răspuns: – Mi-a
pus noroi pe ochi, m-am spălat şi văd!
16 Unii dintre farisei ziceau: „Acesta nu este de la Dumnezeu, pentru că nu ţine Sabatul!“
Alţii însă ziceau: „Cum poate un om păcătos să facă astfel de semne?!“ Aşa că era
dezbinare între ei.
17 L-au întrebat din nou pe orb: – Tu ce zici despre El, pentru că ţie ţi-a deschis ochii? El
le-a răspuns: – Este un profet.
Pasajul repetă ideea că actele salvifice de genul rugăciunii pentru bolnavi pot fi
făptuite în Şabat.
Pe lângă toate aceste argumente care pledează în favoarea unor anumite activităţi
în Şabat, mai menţionăm că în iudaism există o sintagmă denumită pikuaħ nefeş –
consideraţia faţă de viaţa umană. Acest concept spune că, de exemplu, dacă are loc un
accident, victima trebuie ajutată, şi ambulanţa trebuie anunţată, chiar dacă este zi de
Şabat. Viaţa umană, deci, are întâietate faţă de legea Şabatului. Cum spunea un rabin de
binecuvântată memorie: „Poruncile divine au fost date omului ca să trăiască prin ele, iar
nu ca să moară respectându-le.” Practic, în Şabat este îngăduită facerea binelui (Mat.
12:12; Mc. 3:4; Lc. 6:9; 14:3).
IV. ŞABATUL ŞI PREDICAREA ÎN SLUJIREA LUI YEŞUA
331
9:2 Cf. învăţăturii rabinice din acea vreme răsplata şi pedeapsa erau proporţionale cu meritele şi greşelile
oamenilor sau ale părinţilor lor. N. tr.
108

109. De-asemenea, Adonai Yeşua făcea în Şabat slujba sacră de predicare a Cuvântului
divin. Prezentăm pasajele care spun aceasta:
Evanghelia după Marcu, 1:21,22:
21 S-au dus în Capernaum şi, în Sabatul imediat următor, El a intrat în sinagogă332
şi a
început să dea învăţătură.
22 Oamenii erau uimiţi de învăţătura Lui, căci El îi învăţa ca Unul Care are autoritate, nu
cum îi învăţau cărturarii333
.
Evanghelia după Marcu, 6:1-2a:
1 Isus a ieşit de acolo şi a venit în patria Lui. Ucenicii Lui L-au urmat.
2 Când a venit ziua Sabatului, a început să dea învăţătură în sinagogă.
Evanghelia după Luca, 4:16,17a,31,32:
16 A venit în Nazaret, unde fusese crescut, şi, după obiceiul Său, a intrat în sinagogă în
ziua de Sabat şi S-a ridicat să citească.
17a I s-a dat sulul profetului Isaia.
31 S-a dus în Capernaum, o cetate din Galileea, şi, în ziua de Sabat, a început să dea
învăţătură.
32 Oamenii se mirau de învăţătura Lui, întrucât cuvântul Lui avea autoritate.
Evanghelia după Luca, 13:10:
10 Într-o zi de Sabat, Isus dădea învăţătură într-una din sinagogi.
V. ALTE MODURI DE SLUJIRE PERMISE ÎN ŞABAT
A. Ospitalitatea.
Ospitalitatea, de pildă, este un lucru care poate fi manifestat faţă de semeni în
Şabat:
Evanghelia după Marcu, 1:29:
332
1:21 Lit.: întrunire sau loc de adunare; centru al comunităţii, loc public de rugăciune, de închinare şi de
citire a Scripturilor, acolo unde existau cel puţin zece bărbaţi. Ca instituţie, Sinagoga a apărut în timpul
exilului babilonian (după 586 î.Cr.); peste tot în carte. N. tr.
333
1:22 Lit.: scribii, în sensul de erudiţi, experţi în Lege; cei care studiau, interpretau şi învăţau legea scrisă
şi orală. Majoritatea erau farisei; peste tot în carte. N. tr.
109

110. 29 Imediat după ce au ieşit din sinagogă, s-au dus împreună cu Iacov şi Ioan în casa lui
Simon şi a lui Andrei.
Evanghelia după Luca, 14:1a:
1a Într-o zi de Sabat, Isus a intrat să mănânce în casa unuia dintre conducătorii fariseilor.
B. Circumciderea bebeluşilor
Porunca referitoare la circumciderea bebeluşilor evrei în ziua a opta a vieţii lor,
trebuie ţinută, chiar dacă este o zi de Şabat. Această poruncă a fost dată patriarhului
Avraham (Genesa, 17:9-14), apoi a fost reiterată prin Legea mozaică (Leviticul, 12:1-3)
şi consfinţită prin practică:
9 Dumnezeu i-a mai zis lui Avraam: - În ce te priveşte pe tine, să păzeşti legământul
Meu, tu şi urmaşii tăi după tine, în toate generaţiile care vor urma.
10 Acesta este legământul Meu cu tine şi cu urmaşii tăi după tine, legământ pe care
trebuie să-l respecţi: fiecare bărbat dintre voi să fie circumcis.
11 Să vă circumcideţi în carnea prepuţului vostru; acesta va fi un semn al legământului
Meu cu voi.
12 În toate generaţiile care vor urma, fiecare băiat trebuie să fie circumcis când va avea
opt zile, fie că este născut în gospodăria ta, fie că l-ai cumpărat cu argint de la vreun
străin, şi nu este dintre urmaşii tăi.
13 Trebuie să fie circumcişi atât cel născut în gospodăria ta, cât şi cel cumpărat cu
argintul tău. legământul Meu în carnea voastră va fi un legământ veşnic.
14 Orice băiat necircumcis, adică cel care nu este circumcis în carnea prepuţului său, să
fie nimicit din poporul său; el a rupt legământul Meu.“
Genesa, 17:9-14.
1 Domnul i-a zis lui Moise:
2 „Spune-le israeliţilor: «Când o femeie rămâne însărcinată şi naşte un băiat, să fie
considerată necurată timp de şapte zile; să fie necurată, la fel ca în zilele necurăţiei ei.
3 În cea de-a opta zi băiatul să fie circumcis.
Leviticul, 12:1-3.
59 În ziua a opta, au venit să circumcidă copilul.334
Evanghelia după Luca, 1:59.
21 Când a venit ziua a opta, în care Copilul trebuia circumcis335
, I-au pus numele Isus,
nume pe care îl spusese îngerul înainte ca El să fi fost conceput în pântece.
Evanghelia după Luca, 2:21.
22 Moise v-a dat circumcizia – nu că ea este de la Moise, ci de la patriarhi – şi voi îl
circumcideţi pe om în ziua de Sabat.
334
1:59 Vezi Lev. 12:3. N. tr.
335
2:21Isus este transcrierea în greacă a ebraicului Iosua (Ieşua), care înseamnă Domnul mântuie. N. tr.
110

111. 23 Dacă un om este circumcis în ziua de Sabat, ca să nu fie încălcată Legea lui Moise,
atunci de ce sunteţi furioşi pe Mine pentru că am însănătoşit un om întreg în ziua de
Sabat?
24 Nu judecaţi după aparenţe, ci judecaţi cu o judecată dreaptă!
Evanghelia după Ioan, 7:22-24.
VI. PROFEŢIA DESPRE ŞABAT ÎN PREDICA LUI YEŞUA MESIA
Vom schiţa acum câteva cuvinte despre rostirea lui Mesia privitoare la Şabat.
Altfel spus, pasajul următor se încadrează în specia literară profetică:
Evanghelia după Matei, 24:15-22:
15 De aceea, când veţi vedea „urâciunea pustiirii“336
, despre care a vorbit profetul Daniel,
stând în locul sfânt – cel ce citeşte, să înţeleagă –,
16 atunci cei din Iudeea să fugă în munţi!
17 Cel ce va fi pe acoperişul casei să nu coboare să-şi ia lucrurile din casă,
18 iar cel ce va fi la câmp să nu se întoarcă să-şi ia haina!
19 Vai de cele ce vor fi însărcinate şi de cele ce vor alăpta în zilele acelea!
20 Rugaţi-vă ca fuga voastră să nu fie iarna, nici de Sabat.
21 Căci atunci va fi un necaz aşa de mare, cum n-a mai fost de la începutul lumii şi până
acum şi nici nu va mai fi!
22 Şi dacă zilele acelea n-ar fi fost scurtate, nici un om n-ar fi scăpat; dar, din pricina
celor aleşi, zilele acelea vor fi scurtate.
Fiind un pasaj profetic, el trebuie cercetat cu prudenţă: de multe ori oracolele
profetice au mai multe niveluri de interpretare.
La fel stau lucrurile şi în acest caz. Adonai Yeşua profeţeşte despre apariţia
Urâciunii Pustiirii (probabil Antihristul, sau Anti-Mesia) şi venirea Fiului omului. La fel
ca şi în alte cazuri, relatarea este găsită şi la Marcu (cap. 13) şi Luca (cap. 21), dar acolo
nu apare termenul Şabat.
Aici sesizăm numai primul nivel de interpretare, cel care a avut deja loc, un
eveniment istoric trecut, şi nu intrăm în alt nivel de interpretare, care ţine de escatologie.
Însă, pentru a reda o imagine mai corectă, inserăm şi un detaliu extrem de
semnificativ din Evanghelia după Luca:
20 Când veţi vedea Ierusalimul înconjurat de armate, atunci să ştiţi că pustiirea lui
este aproape337
.
21 Atunci cei din Iudeea să fugă în munţi, cei din mijlocul Ierusalimului să iasă afară, iar
cei de pe câmpii să nu intre în el,
22 căci acestea sunt zile de răzbunare, ca să se împlinească toate lucrurile care au fost
scrise.
Evanghelia după Luca, 21:20-22.
336
24:15 Vezi Dan. 9:27 şi nota; 11:31; 12:11. N. tr.
337
Subl. ns.
111

112. Deci, Mesia Îşi avertizase credincioşii să fugă în munţi, şi să nu facă aceasta în zi
de Şabat. Mai mult, textul din Evanghelia după Luca precizează când trebuia să aibă loc
fuga: paradoxal, când Ierusalimul era înconjurat de armate.
Pentru clarificări, apelăm la istorie, care ne spune că asediul Ierusalimului a avut
loc în două etape: în prima, sub conducerea militară a generalului Vespasian care, la
sfârşitul anului 69 e.n., când a murit împăratul roman Vitellius, a slăbit un scurt timp
asediul Ierusalimului, deplasându-se în mare viteză la Roma, pentru a deveni Imperator.
În a doua etapă, Titus, fiul lui Vespasian, a încercuit din nou sfânta cetate, şi a cucerit-o
într-o zi de Şabat, în data de 9 Av, Tişa Be-Av338
a anului 70. Credincioşii în Mesia îi
avertizaseră pe co-naţionalii lor să fugă în munţi, conform poruncii lui Yeşua Noţri. Însă,
evreii ne-mesianici n-au crezut în predicţia lui Yeşua şi semeţindu-se, au crezut că cetatea
şi Templul nu aveau cum să fie cucerite, căci, în definitiv, nu era oare YHWH mai mare
ca toţi dumnezeii neamurilor?339
Şi nu era Ierusalimul cetatea Marelui Împărat?340
Şi nu
era acolo Templul DOMNULUI?341
Şi nu ei atât de neprihăniţi încât să merite victoria?...
Ca atare, evreii mesianici au scăpat între cele două momente ale asediului,
fugiseră în dealul Pella din apropiere şi foarte puţini credincioşi din ei au fost omorâţi sau
capturaţi; în Ierusalim rămăseseră numai cei răzvrătiţi, nesăbuiţi şi încrezători în propria
neprihănire.
De-atunci încoace, credincioşii mesianici au fost consideraţi trădători şi lucrul
acesta a dus la o stare de spirit tensionată între cele două comunităţi; mai mult, după
evenimentele din anul 132-135 e.n. comunitatea credincioşilor în YHWH prin Moise n-a
vrut să mai aibă relaţii cu mesianicii, după cum vom vedea în a treia parte a acestui
studiu.
Oricum, profeţia lui Mesia se împlinise, precum şi, parţial, II Petru, 2:9:
„DOMNUL ştie să izbăvească din încercare pe oamenii cucernici, şi să păstreze pe cei
nelegiuiţi, ca să fie pedepsiţi în ziua judecăţii”.
Revenind la Şabat: vedem din nou că el a fost respectat. Versetul 20 din
Evanghelia după Matei, capitolul 24, spunea „Nu vreau să călcaţi porunca Tatălui
privitoare la Şabat: respectaţi-l, şi rugaţi-vă să nu fiţi nevoiţi să-l încălcaţi.” Ca atare,
credincioşii în Mesia nu au fugit în zi de Şabat.
Vizavi de acest pasaj, Lucian Cristescu spunea odată: „Este predica eschatologică
a Mântuitorului, care schiţa ucenicilor Săi evenimentele timpului din urmă. O dată cu
proiectarea sfârşitului lumii în viitor, Mântuitorul proiectează şi Sabatul ca o instituţie
valabilă până la sfârşitul vremii.”
Altfel spus, Şabatul urma să fie normativ şi obligatoriu de respectat de către
credincioşii în Yeşua din primul veac şi până la sfârşitul istoriei, întrucât „Urâciunea
care pustieşte” va apărea numai atunci.
338
Într-un fel extrem de interesant istoria se re-edita, întrucât în aceeaşi zi, dar în anul 586 î.e.n.,
Ierusalimul căzuse în faţa asediatorilor babilonieni. În istorie au mai avut loc dezastre naţionale în ziua de 9
Av, care este decretată şi astăzi zi de doliu naţional.
339
Ps. 135:5.
340
Ps. 48:2.
341
Ier. 7:4-11 şi Mat. 21:13.
112

113. Capitolul al XXII-lea
ŞABATUL ÎN CARTEA
FAPTELE APOSTOLILOR
I. FAPTELE APOSTOLILOR, 1:12
Versetul inaugural al relaţiei dintre apostolii (şeliaħim) lui Yeşua şi Şabat în
cartea Faptele apostolilor apare în 1:12:
12 Atunci ei s-au întors în Ierusalim de pe muntele numit „al Măslinilor“, care este lângă
Ierusalim, departe cât un drum parcurs în ziua de Sabat342
.
Cartea Faptele Apostolilor este scrisă de Luca, medic, istoric corect şi teolog
inspirat, misionar din anturajul apostolic. Scrierea sa poate fi datată prin anii 60-62 e.n.
Versetul de-aici redă ziua în care Adonai, Mântuitorul nostru înviat, S-a înălţat la Ceruri,
la dreapta Tatălui. Noi l-am inserat pentru a susţine faptul că apostolii continuau să ţină
Şabatul şi la 30 de ani după Înălţarea la Ceruri a Stăpânului, pentru că Luca, un ne-evreu,
vorbeşte aici despre distanţa dintre Ierusalim şi Muntele Măslinilor folosind un etalon
care se întrebuinţa de către evrei, inclusiv de către apostoli: distanţa este calculată în
funcţie de permisiunea deplasării în zi de Şabat. Deci nu distanţa e importantă, ci
menţionarea sa ca etalon.
342
1:12 Cf. Mişna (culegere de texte legislative, reflectând cinci secole de tradiţie: 300 î.Cr.-200 d.Cr.)
călătoria în ziua de Sabat era limitată la o distanţă de 2000 de coţi, cu puţin peste 1 km. N. tr.
113

114. II. FAPTE, 13:14,15,26,27:
14 Dar ei au plecat mai departe din Perga şi au ajuns în Antiohia din Pisidia. În ziua de
Sabat au intrat în sinagogă şi s-au aşezat.
15 După citirea Legii şi a Profeţilor, conducătorii sinagogii au trimis să le spună:
„Fraţilor, dacă aveţi vreun cuvânt de încurajare pentru popor, vorbiţi!“
26 Fraţilor, fii ai neamului lui Avraam, şi voi, care vă temeţi de Dumnezeu, nouă ne-a
fost trimis cuvântul acestei mântuiri!
27 Însă locuitorii Ierusalimului şi conducătorii lor nu L-au recunoscut pe Isus şi, prin
faptul că L-au condamnat, au împlinit cuvintele din Profeţi, care sunt citite în fiecare zi
de Sabat.
Descoperim încă o dată faptul că Pavel şi grupul misionar au intrat în sinagogă în
Şabat (v. 14). În acea zi credincioşii se închinau, auzeau „cuvintele profeţilor, care se
citesc în fiecare Şabat” (v. 27) şi auzeau cuvântarea de îndemn (v. 15).
Este foarte important să menţionăm din nou că este greşită opinia că numai evreii
se închinau în Şabat. Expresia „cei ce vă temeţi de Dumnezeu” (v. 26) îi desemnează pe
ne-evreii prozeliţi, pe aceia dintre Neamuri care au dorit să se închine lui YHWH, şi nu
oricum, ci în felul poruncit de El. Trebuie să spunem foarte răspicat că atunci, ca şi acum,
oricine se putea închina lui YHWH, dar şi atunci, ca şi acum, închinarea se făcea numai
în termenii stabiliţi de El. Deci, oricine, dar nu oricum. Şi pentru ne-evreii de-atunci şi
de-acolo, închinarea corectă era cea adusă împreună cu evreii, în conformitate cu Torah.
Iar locaţiile închinării, topos-urile acceptabile erau Templul, sinagoga sau malul apelor
curgătoare, unde se putea oficia botezul convertiţilor la iudaism (tevilah) şi abluţiunile,
spălările ritualice (mikva’oth).
III. FAPTE, 15:13-21:
13 Când au terminat de vorbit, Iacov a zis: „Bărbaţi, fraţilor, ascultaţi-mă!
14 Simon343
ne-a istorisit cum mai întâi Dumnezeu Şi-a arătat grija luând dintre neamuri
un popor pentru Numele Său.
Şi cu acest lucru sunt de acord cuvintele profeţilor, aşa cum este scris:
16 «După aceea, Mă voi întoarce şi voi ridica cortul căzut al lui David. Îi voi ridica
ruinele şi-l voi reclădi,
17 ca astfel rămăşiţa de oameni să-L caute pe Domnul, precum şi toate neamurile peste
care este chemat Numele Meu, zice Domnul, Cel Care face aceste lucruri344
18 şi Căruia Îi sunt cunoscute din veşnicie.»345
19 De aceea, eu sunt de părere să nu le pricinuim greutăţi acelora dintre neamuri care se
întorc la Dumnezeu,
20 ci să le scriem să se ferească de lucrurile pângărite de idoli346
, de adulter, de animale
sugrumate şi de sânge.
343
15:14 Gr.: Simeon; Iacov foloseşte forma aramaică a numelui lui Petru. N. tr.
344
15:17 Vezi Amos 9:11-12 şi nota; este interesant că Iacov foloseşte în acest context textul LXX. N. tr.
345
15:17-18 Sau: Cel Care face aceste lucruri / cunoscute încă din veşnicie (posibil o aluzie la Is. 45:21). N.
tr.
346
15:20 Adică animale care au fost ucise, dar din care nu a fost vărsat sângele; şi în v. 29. N. tr.
114

115. 21 Căci încă din generaţiile din vechime Moise are în fiecare cetate oameni care-l
proclamă în sinagogi, el fiind citit în fiecare Sabat.“
Capitolul 15 din Fapte este absolut revoluţionar, din cel puţin trei puncte de
vedere:
 Din punct de vedere istoric, capitolul consemnează frământările şi discuţiile
Primului conciliu, sau Primului sinod al bisericilor.
 Din punct de vedere social, reprezintă diseminarea unei convingeri (religioase) de
la un popor etnic la mai multe populaţii şi popoare, convingeri care urmau să
modifice comportamentul religios al acestora;
 Din punct de vedere teologic se abordează raportul dintre Legea mozaică şi har în
privinţa mântuirii credincioşilor, evrei şi mai ales ne-evrei.
Noi, însă, fideli fiind viziunii iniţiale a acestei lucrări, cea vizavi de ocurenţele
Şabatului şi de cadrul în care apar ele, nu problematizăm relaţia Lege-har (aceasta va fi,
poate, tema unei lucrări viitoare), ci ne mulţumim să observăm reiterată afirmaţia că în
toate zilele de Şabat Moise era predicat în sinagogi în fiecare cetate.
Cu toate acestea, ultimele trei versete sunt deosebit despre grăitoare în ceea ce
priveşte măiestria pastorală a lui Yaakov. Mai întâi, el se bucură de faptul că Dumnezeu
S-a revelat şi ne-evreilor şi aceştia se întorceau la El. Ei avuseseră parte de experienţa
genuină a pocăinţei de faptele moarte şi a credinţei puse în Adonai Yeşua. Întrebarea era:
mai e ceva de făcut? Şi Yaakov oferă un iniţial minimum ireductibil: evitarea pângăririi
produse de idoli, evitarea curviei, evitarea animalelor sugrumate şi a sângelui. Însă, el
mai adaugă în versetul 21: „Căci încă din vechime, Moise are în fiecare cetate oameni
care-l predică, fiindcă este citit în sinagogi în toate zilele de Şabat.” Aceasta înseamnă că
după convertire există un minimum de reguli de trăire în sfinţenie (v. 20), dar după aceea,
pentru consolidarea vieţii spirituale şi înduhovnicire te puteai orienta spre sinagogi, unde
Moise era citit şi existau bărbaţi care predicau Torah. Harul revărsat peste Neamuri era
fructul de îndurare crescut din rădăcina învăţăturilor revelate prin Moise; cele două nu
puteau fi separate. Deci, frământări de genul: „Am auzit că acum, că am ajuns să cred în
Mesia, trebuie să mă feresc de pângăririle idolilor. Ce înseamnă asta? Şi am citit în
epistola circulară adresată bisericilor că trebuie să mă feresc de curvie? Numai de curvie
sau mai e vorba şi de altceva?”, puteau primi răspunsuri biblice în sinagogi.
IV. FAPTE, 16:11-15:
11 Am pornit pe mare din Troa şi ne-am îndreptat direct spre Samotracia. În ziua
următoare am plecat spre Neapolis,
12 iar de acolo spre Filipi, care este cea dintâi cetate dintr-o regiune a Macedoniei347
, o
colonie. În cetatea aceasta am rămas câteva zile.
347
16:11 Un amănunt foarte important. Deţinea dreptul italic, care îi conferea egalitate în privilegii cu
Roma: scutire de impozite, independenţă administrativă, cetăţenia romană pentru locuitorii ei; populaţia era
compusă din colonişti romani, care nu erau toţi de origine latină, din populaţia veche traco-ilirică şi greacă
şi din populaţia flotantă, între care şi iudeii. N. tr.
115

116. 13 În ziua de Sabat am ieşit dincolo de poarta cetăţii, lângă un râu, unde credeam că se
află un loc de rugăciune348
. Ne-am aşezat şi le-am vorbit femeilor care se adunaseră
acolo.
14 O femeie pe nume Lidia, vânzătoare de purpură în cetatea Tiatira, care era temătoare
de Dumnezeu, stătea şi ea acolo şi asculta. Domnul i-a deschis inima ca să ia aminte la
cele spuse de Pavel.
15 După ce ea şi casa ei au fost botezaţi, Lidia ne-a rugat zicând: „Dacă consideraţi că
sunt credincioasă Domnului, veniţi şi rămâneţi în casa mea!“ Şi ne-a înduplecat.
Spusesem mai sus că înaintea lui Dumnezeu are importanţă cum se închină omul,
atitudinea inimii sale în închinare. Cu toate acestea, pentru iudaism conta şi topos-ul unde
avea loc închinarea. Dacă într-o cetate nu exista minyan-ul, adică numărul minim de
bărbaţi evrei care să constituie o sinagogă (cvorumul era 10), atunci evreii credincioşi şi
ne-evreii temători de Dumnezeu se întruneau pe malul râului, pentru închinare şi
abluţiuni. Când? Desigur că în ziua lui YHWH, în Şabat.
V. FAPTE, 17:1-4:
1 Au trecut prin Amfipolis şi Apolonia şi au venit în Tesalonic, unde se afla o sinagogă a
iudeilor.
2 Aşa cum obişnuia, Pavel a intrat în sinagogă şi, timp de trei Sabate, a discutat cu ei din
Scripturi,
3 explicând şi dovedind că Cristos trebuia să sufere şi să învie dintre cei morţi. „Şi Acest
Isus, pe Care vi-L vestesc eu, este Cristosul!“ zicea el.
4 Unii dintre ei au fost convinşi şi li s-au alăturat lui Pavel şi lui Sila; tot aşa au făcut şi o
mare mulţime de greci devotaţi şi nu puţine femei de seamă.
De când civilizaţia elenistă începuse să interacţioneze cu iudaismul, în diferite
forme (conflicte armate, relaţii comerciale, interferenţe artistice şi filosofice), religia
revelată mozaică produsese cutremure în gândirea greco-romană. Nădejdea mesianică pe
care o aveau evreii era cunoscută şi greco-romanilor şi destul de mulţi simpatizau cu
monoteismul ebraic şi cu religia nesexuată şi echilibrată a evreilor.
În consecinţă, nu este surprinzător să vedem că în sinagogă existau foarte mulţi
„greci temători de Dumnezeu”. O mare parte din ei au crezut şi au acceptat mesajul
predicat de Pavel şi de Silas, dimpreună cu unii evrei şi cu multe femei de frunte.
Desigur, mesajul fusese propovăduit în Şabat, în sinagogă.
VI. FAPTE, 18:1-5:
1 După aceea a plecat din Atena şi s-a dus în Corint.
2 Acolo a întâlnit un iudeu pe nume Aquila, de neam din Pont, care venise de curând din
Italia împreună cu soţia lui, Priscila1, deoarece Claudiu poruncise ca toţi iudeii să plece
din Roma. Pavel s-a dus la ei
3 şi, fiindcă erau de aceeaşi meserie, a rămas la ei şi lucrau împreună. Căci meseria lor
era aceea de constructori de corturi.
348
16:13 Erau prea puţini iudei în Filipi pentru a forma o sinagogă; vezi nota de la 6:9. N. tr.
116

117. 4 În fiecare Sabat, Pavel purta discuţii în sinagogă şi-i convingea atât pe iudei, cât şi pe
greci.
5 Dar când Sila şi Timotei au sosit din Macedonia, Pavel s-a dedicat în întregime
predicării, depunând mărturie înaintea iudeilor că Isus este Cristosul.
Pasajul de mai sus repetă ceea ce ştim deja: Pavel vorbea în sinagogă în fiecare zi
de Şabat, şi îndupleca pe iudei şi pe greci; indubitabil, pe grecii care frecventau sinagoga
evreiască.
Capitolul al XXIII-lea
ŞABATUL
ÎN LITERATURA EPISTOLARĂ NEO-TESTAMENTARĂ:
CONSIDERAŢII HERMENEUTICE
În literatura epistolară neo-testamentară, Şabatul apare în Epistola către coloseni,
2:16,17 şi Epistola către evrei, 4:9. Însă aceste pasaje nu pot fi înţelese corect fără a
cunoaşte câteva metode de interpretare a textelor sacre. În consecinţă, vom prezenta
câteva dintre metodele care trebuie întrebuinţate în exegeza textelor menţionate mai sus.
În primul rând am dori să amintim despre principiul exegetic al contextului: nici
versetele enunţate mai sus şi nici oricare alte versete nu pot fi sfâşiate şi scoase afară din
textura în care au fost ele întreţesute, cunoscând pericolul semnalat de Donald A. Carson
în zicala exegetică: „Orice text, scos din context, devine un pretext...” pentru învăţăturile
mele eronate sau pentru poftele firii mele păcătoase. Şi, mai mult,
În al doilea rând, întrucât este timpul să analizăm nu doar rolul comemorativ al
Şabatului, ci şi calitatea sa de tip al odihnei escatologice, pe care o prefigurează, vom
menţiona principiul denumit „tipologie”. Acest termen „tipologie” provine din grecescul
typos349
. Rădăcina typ- (vezi typto, a lovi) a însemnat, iniţial, o lovitură. De la această
valoare denotativă, s-a ajuns la conotaţii multiple:
1. o urmă vizibilă, ca semn al unei lovituri. Urma poate fi de mai multe feluri:
349
Concordanţa Strong G5179 tupos (typos); din G5180.
117

118. a. semnul imprimat lăsat de aplicarea peceţii sau a sigiliului pe ceara roşie
sau pe plumbul pus pe scrisoare sau pachet;
b. imprimarea, gravarea sau ştanţarea făcută de un poanson;
c. o vânătaie sau chiar o cicatrice („semn”, în Ioan, 20:25, versiunea Dumitru
Cornilescu);
d. o formă, o reprezentare, o figură, adică o imagine plastică a unei fiinţe sau
a unui obiect, redată prin sculptură (deci o statuie), desen, pictură, etc.
(„chip”, în Fapte, 7:43; versiunea Dumitru Cornilescu);
2. o formă, o matriţă, un cofrag, un tipar, un contur, un şablon („dreptar”, în Romani,
6:17, versiunea Dumitru Cornilescu);
3. sensul sau substanţa unei scrisori („cuprins”, în Fapte, 23:25, versiunea Dumitru
Cornilescu);
4. un tipar, un model, un exemplu („chip”, în Fapte, 7:44, Evrei, 8:5, versiunea
Dumitru Cornilescu);
a. în sens etic: pildă – fie de imitat (asemănare), fie de evitat (I Tesaloniceni,
1:7; II Tesaloniceni, 3:9; I Corinteni, 10:6; Filipeni, 3:17; I Timotei, 4:12;
Titus, 2:7; I Petru, 5:3);
b. în sens doctrinar, un tip („o icoană preînchipuitoare”, Romani, 5:14).
Ideea comună acestor conotaţii, care străbate sensul lor, este simplă: asemănarea.
Typos seamănă cu ceva. Acel ceva este antitypos,350
antetipul. În uzajul său neo-
testamentar (de exemplu, Evrei, 9:24; vezi şi relaţia cu 9:9, unde apare parabole; I Petru,
3:21), el semnifică „corespondent lui..., asemănător cu..., analog cu...”.351
Vizavi de această relaţie, William G. Moorehead spune în felul următor:
O persoană, un eveniment sau un lucru este modelat sau denumit în aşa fel încât să se
asemene cu altul; unul este făcut să corespundă altuia într-o anumită trăsătură esenţială; şi
în anumite cazuri, unul se potriveşte celuilalt. Cele două sunt denumite tip şi antetip, iar
legătura dintre ele este corespondenţa, similaritatea unuia cu celălalt.352
Iar Dicţionarul biblic dă o ultimă tuşă de penel:
Tipologia: un mod de a descrie istoria biblică a mântuirii astfel încât fazele ei de început
sunt privite ca anticipări ale fazelor ulterioare, sau unele faze târzii sunt privite ca o
recapitulare sau împlinire a unor faze anterioare. ...În limbajul acestei gândiri
evenimentele vechi din prima parte a Bibliei au constituit un prototip pentru ceea ce avea
să urmeze mai târziu. Evenimentele de mai târziu au fost o recunoaştere şi o împlinire a
celor mai vechi. De-asemenea, se poate spune că evenimentele succesive din istoria
mântuirii dezvăluie un tipar repetat în activitatea divină, un tipar pe care scriitorii Noului
Testament au crezut în timp ce-l scriau că l-au descoperit în forma sa definitivă.353
350
Concordanţa Strong G 499: antitupon (antitypon), neutrul unei comparaţii de la G 473 şi G 5179.
351
Traducerea „similar, identic“, făcută de Bărnuţ, Daniel, Hubert, Emeric, Kovacs, Jozsef, Dicţionar grec-
român pentru studiul cuvintelor Noului Testament, un dicţionar bun altfel, este regretabilă, întrucât
„similar” semnifică „de acelaşi fel, aceeaşi natură”, iar „identic” înseamnă „care coincide întru totul cu
ceva sau cu cineva; la fel cu altceva sau cu altcineva; aidoma, întocmai” (vezi şi „funcţie identică”), or între
tip şi antetip nu există o identitate perfectă. Natura, substanţa, esenţa antetipului este diferită.
352
Moorehead, William G., art. „Type”, în International Standard Bible Dictionary.
118

119. Mai concret, este vorba de relaţia dintre reprezentant şi reprezentat, semnificant şi
semnificat, copie şi original, umbră şi obiect, schiţă şi construcţie.
(Se contestă, în acest fel, definiţia dată de Strong’s Concordance: „corespondent
["antetyp"], adică un reprezentant, copia fidelă, perechea, replica, duplicatul.”)
Acelaşi neîntrecut William G. Moorehead mai face o precizare importantă
privitoare la relaţia dintre tip, profeţie şi simbol :
Un tip întotdeauna prefigurează ceva ce ţine de domeniul viitorului. Un tip scriptural şi o
profeţie predictivă au aceeaşi substanţă, doar forma lor diferă. Acest lucru face o
distincţie între un simbol şi un tip. Un simbol poate reprezenta un lucru care ţine de
domeniul prezentului, sau al trecutului, precum şi al viitorului, de exemplu simbolurile
din Cina Domnului, dar un tip priveşte totdeauna spre viitor; în el trebuie să existe
necesarmente un element predictiv.354
Mai trebuie să afirmăm un lucru: tipul şi antetipul nu sunt situaţii absolut identice
sau „paralele”.355
Ele sunt analoge.
Să dăm exemple de relaţie tip-antetip: înjunghierea mielului de Paşte este tipul,
crucificarea lui Isus este antetipul. Exclamaţia lui Ioan Botezătorul „Iată Mielul lui
Dumnezeu, care ridică păcatul lumii!” (Io. 1:29b) sau „Hristos, Paştele noastre, a fost
jertfit” (I Corinteni, 5:7b) sunt astfel de relaţii descoperite de Apostolii Ioan şi Pavel.356
Poate că sunt unii care vor cere lămuriri zicând: „Sună destul de complicat... Oare
chiar aşa să stea lucrurile? În definitiv, apostolii nu şi-au gândit operele în greacă, ci în
ebraică, şi limba lor maternă nu cunoaşte termenii ‚tupos-antitupos’”.
Pentru cei care problematizează în acest fel, le recomandăm să numere de câte ori
apar numai în Evanghelia după Matei, scrisă de un evreu pentru (îndeosebi) evrei,
afirmaţii de genul tipic-antetipic: (Ioan) acesta este acela (care fusese vestit), sau expresia
„acesta este acela”, sau „El este acela”, sau chiar şi afirmaţii de genul profetic „(Toate)
aceste lucruri s-au întâmplat ca să se împlinească / Atunci s-a împlinit ceea ce fusese
prevestit (de DOMNUL) prin profetul care spune…”357
Pasajele şabatice ale Epistolelor din Noul Testament trebuie exegetate şi
respectând alte principii de interpretare, dar la acestea vom face apel doar atunci când
vom discuta pe baza textelor concrete.
Iar acum să abordăm Epistola către coloseni, 2:1-23.
353
Art. „Tipologie”, în Dicţionarul Biblic, pp. 1294-1296 şi Edmund P. Clowney, Dezvăluirea tainei,
Editura Făclia, Oradea, 1998, trad. D. Moga, p. 7.
354
William G. Moorehead, op. cit.
355
Când se studiază Evangheliile sinoptice, se spune că un text aflat în Matei îşi are un text „paralel” în
Luca, de exemplu. Afirmaţia este complet eronată atât sub aspect matematic, cât şi filologic. Eventual
textele sunt analoge, asemănătoare, dar nu paralele.
356
Se consideră foarte des că Potopul noahic este un simbol al botezului celui care a ajuns să creadă în
Yeşua dar, după W.E. Vine, Potopul este un „tip” şi botezul este un „tip corespondent” al realităţii
spirituale a morţii, îngropării şi învierii credinciosului în identificarea sa cu Mesia.
357
În definitiv, termenul tavnit semnifică o configuraţie sau un tipar profetic.
119

120. Capitolul al XXIV-lea
ŞABATUL ŞI „TEOLOGIA UMBRELOR”
În acest capitol vom vorbi despre Şabat în gândirea apostolului Pavel, precum şi
în gândirea autorului Epistolei către evrei.
Epistola către coloseni, 2:1-23:
1 Vreau să ştiţi cât de mult mă lupt pentru voi, pentru cei din Laodicea şi pentru cei care
nu m-au văzut faţă în faţă358
,
2 ca inimile lor să fie încurajate, unite în dragoste şi să aibă bogăţiile depline ale
înţelegerii complete, pentru a cunoaşte taina lui Dumnezeu, şi anume pe Cristos,
3 în Care sunt ascunse toate bogăţiile înţelepciunii şi ale cunoaşterii.
4 Vă spun aceasta pentru ca nimeni să nu vă înşele cu argumente false,
5 întrucât, chiar dacă sunt departe cu trupul, în duh sunt cu voi. Mă bucur să văd
rânduiala care este între voi şi fermitatea credinţei voastre în Cristos.
6 Aşadar, după cum L-aţi primit pe Cristos Isus, Domnul, tot aşa să şi continuaţi să trăiţi
în El,
7 înrădăcinaţi şi zidiţi în El, devenind tot mai puternici în credinţă, cum aţi fost învăţaţi,
aducând din belşug mulţumire.
8 Vedeţi să nu vă înrobească cineva prin vreo filozofie deşartă şi înşelătoare care ţine de
tradiţia oamenilor şi de principiile359
acestei lumi, şi nu de Cristos.
9 Căci în El locuieşte trupeşte toată plinătatea dumnezeirii
358
Lit.: care nu mi-au văzut faţa în trup. N. tr.
359
Gr.: stoicheia, termen care se referea în acea vreme la literele alfabetului, exprimând ideea de „lucruri
aşezate în ordine“; în acest context expresia se poate referi la învăţăturile elementare ale acestei lumi sau la
spiritele naturii acestei lumi (ambele sensuri cu referire, probabil, la învăţătura gnostică din acea vreme –
gnosticismul era un curent filozofico-religios care învăţa, în principal, că omul poate fi mântuit numai prin
„cunoaştere“, la care puteau ajunge numai cei iniţiaţi – referitoare la spiritele care operează în această lume
şi o controlează); şi în v. 20. N. tr.
120

121. 10 şi în El, Care este capul oricărei stăpâniri şi autorităţi, sunteţi şi voi compleţi.
11 În El aţi fost şi circumcişi, cu o circumcizie care nu este făcută de mâini omeneşti, ci
cu circumcizia lui Cristos, prin dezbrăcarea de firea360
păcătoasă,
12 fiind îngropaţi împreună cu El prin botez şi înviaţi împreună cu El, prin credinţa în
puterea lui Dumnezeu, Care L-a înviat din morţi.
13 Pe voi, care eraţi morţi în greşelile voastre şi în firea voastră necircumcisă, Dumnezeu
v-a361
adus la viaţă împreună cu Cristos, când ne-a iertat toate greşelile.
14 El a şters însemnarea362
cu tot cu regulile ei, care era împotriva noastră şi ni se opunea,
a luat-o şi a pironit-o pe cruce.
15 A dezbrăcat de putere stăpânirile şi autorităţile şi le-a făcut de ruşine în văzul tuturor,
triumfând asupra lor prin cruce363
.
16 Aşadar, nimeni să nu vă condamne cu privire la ce mâncaţi şi ce beţi sau cu privire la
o sărbătoare, sau la o lună nouă364
, sau cu privire la o zi de Sabat,
17 care sunt o umbră a lucrurilor viitoare; trupul365
însă este al lui Cristos.
18 Nimeni care-şi găseşte plăcerea într-o falsă smerenie şi în închinarea la îngeri să nu vă
răpească premiul. Un astfel de om cercetează amănunţit lucrurile pe care pretinde că le-a
văzut şi se îngâmfă fără motiv prin gândurile firii366
lui.
19 El nu se ţine strâns de Cap, din Care tot trupul, sprijinit şi ţinut la un loc prin
ligamente şi tendoane, îşi primeşte creşterea pe care i-o dă Dumnezeu.
20 Dacă aţi murit împreună cu Cristos faţă de principiile lumii, de ce trăiţi ca şi cum aţi
aparţine acestei lumi, ascultând de porunci ca:
21 „Nu atinge!“, „Nu gusta!“, Nu pune mâna!“?
22 Acestea se referă la lucruri care se consumă o dată cu folosirea lor; sunt doar porunci
şi învăţături ale oamenilor.
23 Ele par să fie bazate pe înţelepciune, prin religia autoimpusă şi falsa smerenie, prin
asprimea faţă de trup, însă nu au nici o valoare în ce priveşte înfrânarea dorinţelor naturii
păcătoase.
Nu vom face o exegeză detaliată a capitolului, ci ne vom mulţumi să punctăm
câteva lucruri.
Centrul de greutate al capitolului cade, în opinia noastră, pe versetele 11-13:
colosenii fuseseră mântuiţi de Mesia, primiseră viaţa nouă şi „circumcizia” spirituală în
El, şi nu prin intermediul tradiţiei omeneşti. Pentru a beneficia de mântuire, lucrările
omeneşti n-au nici un fel de valoare sau de merit. O dată mântuiţi, alipiţi de Mesia, având
natura omenească „circumcisă” – termen întrebuinţat, totuşi, de vocabularul evreiesc, nu
de filosofia păgână! – colosenii, atenţie, ne-evrei, adoptaseră o anumită dietă, cea
kaşer367
, prescrisă în Lege, ţineau Praznicele anuale ale lui YHWH368
, festivitatea lunară a
360
Lit.: carnea; şi în v. 13. N. tr.
361
Unele mss conţin: ne-a. N. tr.
362
Gr.: cheirographon, termen ce se referea la un document care autentifica existenţa unei datorii. N. tr.
363
Sau: în (prin) El (adică prin Cristos); în textul grecesc nu avem decât pronumele personal persoana a III-
a masculin, singular, care se poate referi fie la cruce (vezi v. 14), substantiv care în greacă este masculin,
singular, fie la Cristos (vezi v. 13). N. tr.
364
Vezi Num. 28:11-15. N. tr.
365
Sau: realitatea. N. tr.
366
Lit.: cărnii; şi în v. 23. N. tr.
367
Închinarea idolatră merge mână-n mână cu o dietă necurată. Kaşrut este dieta curată din punctul de
vedere ritualic, prescrisă de Cel Preasfânt în Leviticul, 11. N. ns.
368
Enumerate, de exemplu, în Exodul, 23, Leviticul, 23 şi Deuteronomul, 16, după cum se poate vedea şi
din faptul că, după cuvântul „sărbătoare”, apostolul aduce în discuţie luna nouă şi Şabatul.
121

122. lunii noi şi Şabatul săptămânal. Şi Şaul, rabinul fariseu devenit apostolul Pavel, trimis la
Neamuri, conchide prin conectivul conclusiv „aşadar” din versetul 16, spunând: „Cine
îndrăzneşte să vă condamne? Nişte oameni mândri de falsa lor smerenie, care se închină
la îngeri369
, sunt mincinoşi, îngâmfaţi, gândesc datorită naturii lor păcătoase şi nu fac
parte din Trupul lui Hristos, ca mădulare care ar putea creşte datorită creşterii date de
Dumnezeu. Ei sunt aceia care dau porunci omeneşti, aparent înţelepte, provenite din
religia lor, aspre pentru corp, dar invalide pentru înfrânarea poftelor păcătoase şi
mântuire. Ei, cei care nu au nimic de-a face cu Dumnezeu, nu au dreptul să vă condamne,
întrucât acestea au fost date de Însuşi YHWH în Torah, şi nu sunt «filozofie deşartă şi
înşelătoare care ţine de tradiţia oamenilor şi de principiile acestei lumi» (v. 8). Acestea
sunt umbra celor viitoare, adică umbra aruncată pe Pământ de realitatea lui Mesia, Cel
venit pe Pământ şi înălţat la Ceruri.”
Exprimându-ne altfel, dacă între Ceruri şi Pământ există seturi de corespondenţe,
sau – ca să întrebuinţăm un termen eliadesc – dacă între acestea există o omologie, atunci
putem spune „Precum în Ceruri, aşa şi pe pe Pământ” nu numai cu privire la voia lui
Dumnezeu, care, din potenţială şi virtuală, trebuie materializată, ci şi la multe alte
elemente, din care sistemul binar „umbră-realitate” este doar unul. Şi mai trebuie
observat că Pavel îi încurajează pe colosenii credincioşi să continue practicarea credinţei
lor. Niciunde apostolul nu recomandă renunţarea la ele; ele sunt o umbră, nu au fost,
verbul „a fi” este la prezent, nu la perfectul compus. Apostolul doar contestă dreptul
oponenţilor de a-i condamna pe credincioşi. Mai mult, Pavel însuşi credea tot ce era scris
în Lege şi în Profeţi (Fap. 24:14) şi predica lucrurile privitoare la Yeşua numai de-acolo
(Fap. 28:13).
Versetul 16 face referiri concentrate la Tanaħ, dar despre el vom vorbi mai jos, ca
şi despre relaţia dintre umbră şi trup, dintre umbră şi realitate, din versetul 17.
Înainte de a continua demersul nostru, trebuie să aducem în discuţie alt principiu
de interpretare a Sfintelor Scripturi: cel comparativ. Altfel spus, atunci când se face
exegeza unor texte obscure, controversate, un principiu al hermeneuticii sănătoase spune
că dacă nu înţelegi pe deplin o expresie dintr-un context, atunci trebuie să găseşti
expresia respectivă în alte pasaje şi alte opere ale autorului, să le citeşti şi să le analizezi.
Comparând pasajele ocultate cu pasaje mai clare, poţi ajunge la o lumină mai mare, la o
doctrină mai articulată.
Teoria sună bine, însă în practică lucrurile pot sta uneori diferit. Moise profeţea
aceasta încă din vechime şi trăgea o concluzie:
Lucrurile ascunse sunt ale Domnului, Dumnezeul nostru, iar cele descoperite sunt ale
noastre şi ale urmaşilor noştri pentru totdeauna, ca să împlinim toate cuvintele acestei
Legi.
Deuteronomul, 29:29.
Textul de faţă este un asemenea caz, fiind unica dată când expresia „umbră şi
trup/realitate” apare în scrierile apostolului; în universul său discursiv, această expresie,
„umbra lucrurilor viitoare”, este un hapax legomenon. În consecinţă, va trebui să mărim
sfera cercetărilor noastre şi să identificăm uzanţa „umbrei” în altă parte a corpus-ului de
scrieri ale Noului Testament.
369
Probabil unii gnostici.
122

123. Însă, întrucât discuţia despre „umbră” se plasează într-o întreagă teologie a
umbrelor, să vedem semnificaţiile unui grup de termeni cu care vom opera, înţelegerea
acestora ajutându-ne în studiul nostru.
Termenul „umbră” este skia370
: se referă la umbra fizică, la întunecimea provocată
de un corp opac care opreşte razele de lumină, sau la conturul aruncat de un obiect
proiectat pe o suprafaţă mai luminată, dar şi la ceea ce este trecător, tranzitoriu sau
obscur, vag, aparent.
Al doilea concept este parabole371
, care semnifică „parabolă, aşezare faţă-n faţă,
comparare; comparaţie; pildă; zicală”.372
Al treilea termen este hupodeigma373
: o schiţă, un proiect (draft) a ceva viitor, dar
încă invizibil; un model, un şablon, un tipar; un exemplu, o copie.
Şi, finalmente, eikon374
: o asemănare, o icoană, un chip, o reprezentare şi
manifestare.
Cum am zis, „umbra” din Epistola către coloseni, 2:16 nu mai este menţionată în
operele apostolului Pavel, dar cu conceptul acesta se operează în Epistola către evrei,
scrisoare-tratat care dezvăluie o teologie a umbrelor. Pasajele utile demersului nostru sunt
Epistola către evrei, 8:1-5; 9:8-12 şi 10:1-10:
Epistola către evrei, 8:1-5:
1 Lucrul cel mai important din ceea ce am spus este că avem un astfel de Mare Preot,
Care S-a aşezat la dreapta tronului Măreţiei, în ceruri,
2 slujitor în Locul Sfânt şi în adevăratul Cort, ridicat de Domnul, nu de oameni.
3 Fiecare preot este desemnat să aducă atât daruri, cât şi jertfe. Astfel, a trebuit ca şi
Acesta să aibă ceva să aducă.
4 Aşadar, dacă era pe pământ, atunci nu mai era preot, întrucât există preoţi care aduc
daruri potrivit cu Legea.
5 Ei slujesc într-un sanctuar care este o copie375
şi o umbră376
a celui ceresc – aşa cum i-a
fost arătat lui Moise atunci când urma să ridice cortul. Lui i-a spus: „Vezi să faci totul
după modelul377
care ţi-a fost arătat pe munte!“378
Epistola către evrei, 9:8-12,23,24:
8 Duhul Sfânt a arătat prin aceasta că încă nu era deschisă calea către Locul Preasfânt
atâta timp cât primul cort încă exista.
370
Concordanţa Strong G 4639.
371
Concordanţa Strong G 3850.
372
Daniel Bărnuţ, Emeric Hubert, Jozsef Kovacs, Dicţionar grec-român pentru studiul cuvintelor Noului
Testament, p. 155.
373
Concordanţa Strong G 5262.
374
Concordanţa Strong G 1504.
375
Hupodeigma: o schiţă, un proiect (draft) a ceva viitor, dar încă invizibil; un model, un şablon, un tipar;
un exemplu, o copie. Concordanţa Strong G 5262. N. ns.
376
Skia: umbra fizică, întunecimea provocată de un corp opac care opreşte razele de lumină, sau conturul
aruncat de un obiect proiectat pe o suprafaţă mai luminată; ceea ce este trecător, tranzitoriu sau obscur, vag.
Concordanţa Strong G 4639. N. ns.
377
Tupos: exemplu, mod, modă, model, formă, manieră, şablon, tipar. Concordanţa Strong G 5179. N. ns.
378
Ex. 25:40. N. tr.
123

124. 9 Aceasta este o ilustraţie379
a timpului prezent, arătând că atât darurile, cât şi jertfele
care erau aduse nu puteau să ducă la desăvârşire conştiinţa celui care se închina.
10 Acestea sunt în legătură numai cu mâncarea, cu băutura şi cu diferite ceremonii de
purificare380
; sunt reguli381
exterioare, care există până la vremea stabilirii noii ordini382
.
11 Însă atunci când Cristos, ca Mare Preot al lucrurilor bune care au venit, a intrat în
cortul mai mare şi perfect care nu este făcut de mâini – adică nu este parte a acestei
creaţii –
12 nu cu sânge de capre şi de viţei, ci cu propriul Lui sânge, a intrat o dată pentru
totdeauna în Locul Preasfânt, obţinând astfel o răscumpărare veşnică.
23 Aşadar, a fost necesar să fie curăţite cu aceste jertfe, copiile383
lucrurilor cereşti, dar
lucrurile cereşti înseşi aveau nevoie de jertfe mai bune decât acestea.
24 Nu este ca şi cum Cristos ar fi intrat într-un loc sfânt făcut de om, o imagine384
a celui
adevărat, ci El a intrat chiar în ceruri, ca să Se înfăţişeze acum pentru noi în prezenţa lui
Dumnezeu.
Epistola către evrei, 10:1-10:
1 Legea are doar o umbră385
a lucrurilor bune care urmează să vină, nu înfăţişarea386
propriu-zisă a lucrurilor. De aceea, ea nu poate niciodată, prin aceleaşi jertfe, care sunt
aduse an de an, să-i desăvârşească pe cei care se apropie.
2 Altfel, oare n-ar fi încetat ele să fie aduse, dacă cei care se închină ar fi fost curăţiţi o
dată pentru totdeauna şi n-ar mai fi avut conştienţa păcatului?
3 Însă aceste jertfe amintesc anual de păcate,
4 pentru că este imposibil ca sângele boilor şi al caprelor să îndepărteze păcatul.
5 De aceea când vine în lume, El spune: „Tu nu ai dorit nici jertfă, nici dar de mâncare, ci
Mi-ai pregătit un trup.
6 Ţie nu Ţi-au plăcut nici arderile de tot, nici jertfele pentru păcat.
7 Atunci am zis: «Iată că vin – în sulul cărţii este scris despre Mine – vin să fac voia Ta,
Dumnezeule.»“387
8 După ce a zis, mai sus: „Tu nu ai dorit, nici nu Ţi-au plăcut jertfe, daruri de mâncare,
arderi de tot şi jertfe pentru păcat“ – care sunt aduse potrivit cu Legea –
9 a adăugat: „Iată că vin să fac voia Ta.“ A dat astfel la o parte prima ordine pentru a o
instaura pe a doua.
10 Prin acea voie am fost noi sfinţiţi, şi anume prin jertfa trupului lui Isus Cristos, o dată
pentru totdeauna.
379
Parabole: parabolă, aşezare faţă-n faţă, comparare; comparaţie; pildă; zicală; ilustraţie. Concordanţa
Strong G 3850. N. ns.
380
Nu numai abluţiuni care mergeau până la îmbăierea săptămânală a evreilor (mikveh) şi până la botezul
prozeliţilor (tevilah), ci chiar lustraţii. N. ns.
381
Dikaioma: regulă, reglementare scrisă, ordonanţă. Concordanţa Strong G 1345. N. ns.
382
Diorthosis: îndreptare, reformare, rectificare. Concordanţa Strong G 1357. N. ns.
383
Hupodeigma: o schiţă, un proiect (draft) a ceva viitor, dar încă invizibil; un model, un şablon, un tipar;
un exemplu, o copie. Concordanţa Strong G 5262. Versiunea D. Cornilescu, 1924, traduce „chipuri”. N. ns.
384
Antitupos: similar; identic. Antetip. Concordanţa Strong G 499. N. ns.
385
Skia: umbra fizică, întunecimea provocată de un corp opac care opreşte razele de lumină, sau conturul
aruncat de un obiect proiectat pe o suprafaţă mai luminată; ceea ce este trecător, tranzitoriu sau obscur, vag.
Concordanţa Strong G 4639. N. ns.
386
Eikon: o asemănare, o icoană, un chip, o reprezentare şi manifestare. Concordanţa Strong G 1504. N. ns.
387
10:7 Vezi LXX, Ps. 40:6-7. N. tr.
124

125. Este clar că textele acestea, precum cel din Epistola către coloseni, 2:16,17, pot fi
citite prin mai multe grile interpretative, au semnificaţii pe mai multe paliere. Nu vom
epuiza înţelesurile lor, ci vom prezenta ceea ce credem că este numitorul lor comun.
Pe Muntele Sinai, Dumnezeu îi arătase lui Moise modelul unui Cort al întâlnirii388
.
Acel model era adevăratul cort din Ceruri389
. Însă cortul sau tabernacolul confecţionat,
împreună cu mobilierul şi cu slujbele sale, era mai mult decât o copie a Cortului sau a
Tabernacolului ceresc: era o parabolă nerostită prin cuvinte, o dramatizare pusă în scenă
pentru timpul de-atunci, o adumbrire a realităţii binecuvântate care urma să vină. El era
umbra pe care o aruncă pe Pământ Cortul din Ceruri, era, într-un fel, aparenţa exterioară a
esenţei Cortului, era fenomenul, manifestarea exterioară a realităţii spirituale.
Preoţia aharonică slujitoare în Tabernacol era copiată după Yeşua, jertfele erau
modelate după Yeşua: deşi avea un statut unic, acela de Fiu al lui Dumnezeu, El juca
dublul rol de Sacrificant şi Sacrificat, de Mare Preot şi de Miel jertfit. Mâncărurile
amintesc de darurile de mâncare şi hrana kaşer, băuturile se referă la jertfele de băutură,
sărbătorile trimit la Praznicele anuale ale Paştelor, Praznicul Azimilor, Praznicul Primelor
Roade, Praznicul Trâmbiţelor, Ziua Ispăşirii şi Praznicul Colibelor; luna nouă semnifică
festivitatea lunară a Lunii noi390
, iar Sabatul are în vedere ziua de odihnă săptămânală.
Împreună cu spălările ritualice, abluţiunile, ele fuseseră date în Legea ceremonială ca
reguli pentru firea pământească; asta înseamnă că ele însele nu aveau puterea de a
dezrădăcina sau de a mortifica motivaţiile ei lăuntrice păcătoase – lucru adevărat pentru
întreaga Lege – dar ele aveau un alt rol, deosebit de important: mărturiseau în chip
profetic că, la un moment dat, umbra va face loc realităţii. În acest fel, sfinţii trăitori
înainte de a Se înomeni Fiul lui Dumnezeu oftau mai puţin mâhniţi, având certitudinea
interioară că va veni Cineva care va aduce mântuirea391
.
În plus, aceste elemente ale Legii ceremoniale (nu ale Decalogului) erau nu numai
Cuvântul lui Dumnezeu, care trebuie respectat, nu aveau numai valoare profetică, nu erau
numai particularităţi care distingeau poporul evreu de alte popoare, ci erau utile şi din alte
puncte de vedere, de pildă din considerente igienice.
Dorim să subliniem un fapt: toate aceste elemente din legea ceremonială au fost
împlinite la prima venire a lui Mesia, însă împlinirea lor a fost doar parţială. În această
parte a studiului npstru vom demonstra doar împlinirea parţială a Şabatului, apelând mai
târziu la textul din Evrei 4, care dovedeşte că împlinirea totală a Şabatului este de
domeniul viitorului. În partea „Praznicele lui YHWH” vom demonstra împlinirea parţială
a sărbătorilor sfinte la prima venire a lui Yeşua: ele au nu numai valenţe agricole,
istorice, religioase, sociale, şi nu erau numai tipuri care făcea trimitere spre ceea ce,
pentru contemporanii lui Moise, cel care a primit şi a transmis evreilor Legea, era de
domeniul viitorului, dar vom dovedi şi faptul că împlinirea lor totală, plenară, este încă
tot de domeniul viitorului, ţinând de parousia Sa, de revenirea Regelui Mesia.
Şi pentru acest paragraf sistematicianul calvinist John Murray are un comentariu.
În acelaşi articol The Sabbath, el spune:
Mulţi consideră că această instituţie a sabatului ca o umbră a lucrurilor viitoare şi, prin
urmare, ca o orânduială care trebuie respectată, a fost abolită, pentru că lucrul pe care-l
388
Ex. 25:40; 26:30; 27:8; a se vedea şi Fap. 7:44 şi Evr. 8:5.
389
Evr. 8:2; 9:11,23,24; Apoc. 14:15; 16:17.
390
A se vedea Num. 28:11-15.
391
A se vedea dreptul Şimeon din Lc. 2:25, profetesa Ana, din Lc. 2:36-38 etc.
125

126. reprezenta ca umbră a fost realizat în lumina deplină a Legământului cel Nou, legământ
mai bun. În acest punct este suficient să punem întrebarea: a încetat tiparul lui Dumnezeu
de muncă şi odihnă în creaţie să fie relevant? Este acest tipar o „umbră” în sensul dat de
cei care îmbrăţişează poziţia de mai sus? Sfera existenţei noastre este cea stabilită prin
intermediul creaţiei şi menţinută prin intermediul providenţei lui Dumnezeu. Noul
Legământ nu a abrogat creaţia în nici o privinţă, nici nu i-a diminuat relevanţa. Creaţia,
atât ca acţiune cât şi ca produs este la fel de semnificantă pentru noi precum era pentru
Israel în Vechiul Legământ. Refrenul Scripturii, în ambele Testamente, este că
Dumnezeul creaţiei este şi Dumnezeul răscumpărării în toate stadiile dezvăluirii şi
realizării cuprinse în legământ. Acest fapt este învestit cu o semnificaţie mai mare când
păstrăm în minte că pentru noi, standardul ultim este asemănarea cu Dumnezeu (cf. Mat.
5:48; I Ioan 3:2,3). Şi chiar această asemănare, în sfera comportamentului nostru, este cea
care susţine cerinţa respectării sabatului (Exodul, 20:11; 31:17).
Trecem acum la al doilea pasaj şabatic din literatura epistolară, cel din Epistola
către evrei, 3:1-4:16:
Evrei, 3:1-19:
1 De aceea, fraţi sfinţi, care aveţi parte de chemarea cerească, gândiţi-vă cu mare atenţie
la Isus, Apostolul şi Marele Preot al credinţei pe care o mărturisim.
2 El a fost credincios Celui Ce L-a desemnat, aşa cum şi Moise a fost credincios în toată
casa Lui.
3 El a fost găsit vrednic de o slavă mai mare decât a lui Moise, aşa cum constructorul
unei case are mai multă onoare decât casa însăşi.
4 Căci orice casă este construită de cineva, însă Cel Ce le-a zidit pe toate este
Dumnezeu.
5 Moise a fost credincios ca slujitor în toată casa lui Dumnezeu, ca să depună mărturie
despre lucrurile care urmau a fi spuse,
6 dar Cristos a fost credincios peste toată casa lui Dumnezeu ca Fiu, iar casa Lui suntem
noi, dacă păstrăm într-adevăr cu fermitate încrederea şi lauda care aparţin nădejdii.
7 De aceea, aşa cum spune Duhul Sfânt: „Astăzi dacă auziţi glasul Lui,
8 nu vă împietriţi inimile, ca atunci când v-aţi răzvrătit, ca în ziua încercării în pustie,
9 când strămoşii voştri M-au pus la încercare şi M-au ispitit, deşi Îmi văzuseră lucrările
10 timp de patruzeci de ani! De aceea M-am mâniat pe generaţia aceasta şi am zis: «Ei
întotdeauna s-au rătăcit în inimile lor şi n-au cunoscut căile Mele.»
11 De aceea am jurat în mânia Mea: «Nu vor intra în odihna Mea!»“392
12 Fiţi atenţi, fraţilor, ca nici unul dintre voi să nu aibă o inimă rea, necredincioasă, care
să-l întoarcă de la Dumnezeul cel Viu,
13 ci încurajaţi-vă unul pe altul în fiecare zi, atâta timp cât se spune „astăzi“, astfel încât
nici unul dintre voi să nu fie împietrit prin înşelarea adusă de păcat!
14 Noi avem parte de Cristos dacă păstrăm cu fermitate, până la sfârşit, încrederea pe
care am avut-o la început.
15 Este spus: „Astăzi dacă auziţi glasul Lui, nu vă împietriţi inimile ca atunci când v-aţi
răzvrătit!“393
16 Cine au fost cei ce au auzit şi s-au răzvrătit? Nu toţi cei ce au ieşit din Egipt prin
Moise?
392
3:11 Vezi Ps. 95:7-11. N. tr.
393
3:15 Vezi Ps. 95:7, 8. N. tr.
126

127. 17 Şi pe cine s-a mâniat El timp de patruzeci de ani? Nu pe cei care au păcătuit şi ale
căror trupuri moarte au căzut în pustie?
18 Cui a jurat El că nu vor intra în odihna Lui, dacă nu celor care nu au ascultat?
19 Vedem că ei n-au putut intra din cauza necredinţei.
Evrei, 4:1-16:
1 De aceea, întrucât promisiunea intrării în odihna Lui rămâne încă deschisă, să avem
grijă ca nici unul dintre voi să nu se pomenească venit prea târziu.
2 Şi nouă ne-a fost vestită Evanghelia394
ca şi lor, dar lor, cuvântul pe care l-au auzit nu
le-a fost de nici un folos, pentru că cei care l-au auzit nu l-au unit cu credinţa,
3 însă cei care am crezut intrăm în acea odihnă, aşa cum a spus: „De aceea am jurat în
mânia Mea: «Nu vor intra în odihna Mea!»“395
Şi totuşi lucrările Sale au fost terminate
încă de la crearea lumii –
4 pentru că a spus undeva, despre ziua a şaptea, astfel: „Dumnezeu s-a odihnit în ziua a
şaptea de toate lucrările Lui“396
5 şi, din nou, în acelaşi loc: „Nu vor intra în odihna Mea!“
6 Deci, fiindcă rămâne ca unii să intre în ea, şi întrucât cei dintâi, cărora li s-a vestit
Evanghelia, n-au intrat din cauza neascultării,
7 El stabileşte din nou o zi: „astăzi“, spunând, prin David, după atât de mult timp, aşa
cum a fost spus mai înainte: „Astăzi dacă auziţi glasul Lui, nu vă împietriţi inimile!“397
8 Dacă Iosua le-ar fi dat odihnă, atunci Dumnezeu nu le-ar fi vorbit mai târziu despre o
altă zi.
9 Rămâne încă pentru poporul lui Dumnezeu o odihnă de Sabat,
10 pentru că oricine intră în odihna Lui se va odihni de lucrările lui, ca şi Dumnezeu de
ale Sale.
11 Să ne grăbim398
deci să intrăm în acea odihnă, pentru ca nimeni să nu cadă printr-o
neascultare ca a lor!
12 Într-adevăr, Cuvântul lui Dumnezeu este viu şi activ, mai ascuţit decât orice sabie cu
două tăişuri, străpungând până desparte sufletul şi duhul, încheieturile şi măduva, şi poate
judeca gândurile şi intenţiile inimii.
13 Nu este nimic care să poată fi ascuns de El, ci totul este gol şi descoperit ochilor Lui,
ai Celui înaintea Căruia trebuie să dăm socoteală.
14 Aşadar, fiindcă avem un Mare Preot Care a străbătut cerurile, pe Isus, Fiul lui
Dumnezeu, să ne ţinem tare de mărturisirea noastră.
15 Căci n-avem un Mare Preot Care să nu poată avea milă de399
slăbiciunile noastre, ci
Unul Care a fost ispitit în toate felurile, ca şi noi, dar fără să păcătuiască.
16 Aşadar, să ne apropiem cu îndrăzneală de tronul harului, ca să primim îndurare şi să
găsim har care să ne ajute la timpul potrivit.
Textul, în integralitatea sa, este o exortare a evreilor credincioşi în Mesia să
rămână statornici în credinţa lor, cu avertizarea că dacă nu vor face aceasta, nu vor intra
394
4:2 Unele mss conţin: pentru că ei nu au luat parte la credinţa celor ce au ascultat. N. tr.
395
4:3 Vezi Ps. 95:11; şi în v. 5. N. tr.
396
4:4 Vezi Gen. 2:2. N. tr.
397
4:7 Vezi Ps. 95:7, 8. N. tr.
398
4:11 Sau: Să ne străduim. N. tr.
399
4:15 Lit: simpatiza cu. N. tr.
127

128. în odihna lui Dumnezeu. Prin urmare, rămâne să identificăm despre ce fel de odihnă este
vorba, de care vor beneficia cei care cred în El.
Mai întâi vom analiza elementele temporale prezente aici, în desfăşurarea lor
cronologică.
Primul element temporal, de care ţine şi principiul odihnei, este odihna Însuşi
Creatorului, din Genesa, 2:2, reiterată în Exodul, 20:8-11, 31:17 etc., la care face
trimitere Evrei, 4:3,4,10. „În ziua a şaptea Dumnezeu Şi-a sfârşit lucrarea, pe care o
făcuse; şi în ziua a şaptea S-a odihnit de toată lucrarea Lui pe care o făcuse.”
Al doilea element temporal vizează criza din Numeri, 14 şi este redat aluziv în
Evrei, 3:8-13,16-19; 4:2,6. Reamintim circumstanţele: poporul evreu şi străinii alipiţi de
ei fuseseră scoşi de Dumnezeu din ţara Egiptului. Ei ieşiseră din Egipt, dar Egiptul nu
ieşise din ei. Deşi văzuseră miracolele lui YHWH şi providenţa Sa, inimile lor au
continuat să fie împietrite prin înşelăciunea păcatului, să fie inimi rătăcite, rele şi
necredincioase, care-i despărţeau de Dumnezeul cel Viu. Aceste inimi, care n-au crezut în
Cuvântul predicat lor (4:2), i-au mânat spre răzvrătire şi i-au aţâţat spre ispitirea lui
YHWH. Suveranul S-a dezgustat de generaţia acesta şi a zis: „Ei totdeauna se rătăcesc în
inima lor. N-au cunoscut căile Mele!” Astfel, S-a mâniat şi a jurat că nu vor intra în
odihna Lui!" (Ps. 95:7-11).
Yoşua a intrat într-adevăr în ţara Canaanului, în pământul făgăduinţei, cu Caleb şi
cu poporul evreu, dar nu cu cei necredincioşi. Generaţia necredincioşilor rămăsese pe
drum, cu nasul în nisip: cadavrele lor rămăseseră în pustie, conform sentinţei Dreptului
Judecător400
.
Cu toate acestea, autorul Epistolei spune că, deşi prin Yoşua poporul intrase în
ţara promisă, ei tot n-au avut parte de odihnă (4:8). Autorul Epistolei către evrei, evreu el
însuşi, face un joc de cuvinte: atât numele Yoşua cât şi Yeşua sunt prescurtări ale
numelui Yehoşua, care semnifică Yah mântuie. Yoşua, succesorul lui Moise, un tip al lui
Mesia, nu a putut da poporului odihna, dar Yeşua, Fiul lui Dumnezeu, poate da odihna
celor care cred în El, o odihnă veşnică.
Înţelegem că discursul despre Yoşua nu se referă la odihna fizică din timpul
nopţii, sau cea săptămânală, şabatică, de care evreii ajunseseră să aibă parte, nici măcar la
odihna conştienţei că, finalmente, aveau ţara lor, ci la un alt tip de odihnă, în care se
poate intra „Astăzi“, după cum spune Psalmii, 95:7-11, de mai multe ori. Însă, extrem de
important de ştiut, în acea odihnă se poate intra numai dacă se cunosc căile lui
Dumnezeu, adică dacă ele sunt cunoscute şi trăite, practicate. Şi autorul conchide:
9 Deci, pentru poporul lui Elohim rămâne o odihnă ca aceea de Şabat.
Cu alte cuvinte, Dumnezeu S-a odihnit în Şabat de toate lucrările Sale: pentru
poporul Său rămâne o odihnă similară, adică şi poporul Lui se poate odihni de toate
lucrările lor. Dar cum? Care să fie odihna „ca aceea de Şabat”?...
Pentru a răspunde, vom părăsi vremelnic Epistola, pentru a aduce în faţa
cititorului un pasaj bine-cunoscut, Evanghelia după Matei, 11:25-30:
400
Num. 14:29,32,33, episod reiterat în Num. 26:65, Deut. 1:34,35; Ps. 95:7-11; 106:26; I Cor. 10:5; Evr.
3:17; Iuda, 5.
128

129. 25 În vremea aceea, Isus a zis: „Te laud, Tată, Doamne al cerului şi al pământului, pentru
că ai ascuns aceste lucruri de cei înţelepţi şi pricepuţi şi le-ai descoperit copilaşilor!
26 Da, Tată, pentru că aşa Ţi-a plăcut Ţie ...
27 Toate lucrurile Mi-au fost încredinţate Mie de către Tatăl Meu. Nimeni nu-L cunoaşte
pe Fiul în afară de Tatăl şi nimeni nu-L cunoaşte pe Tatăl în afară de Fiul şi de cel căruia
vrea Fiul să i-L descopere.
28 Veniţi la Mine, toţi cei trudiţi şi împovăraţi, şi Eu vă voi da odihnă!
29 Luaţi jugul Meu asupra voastră şi învăţaţi de la Mine, pentru că Eu sunt blând şi cu
inima smerită, şi astfel veţi găsi odihnă401
pentru sufletele voastre!
30 Căci jugul Meu este bun, iar povara Mea este uşoară.“
Înainte de a înţelege relaţia dintre acest pasaj şi textul din Evrei, va trebui să
abordăm versetele scrise de Matei conform gândirii evreieşti a acelor timpuri, şi nu
conform gândirii creştine devoţionale, dar superficiale, de veac XXI.
Pasajul mateian descoperă că Yeşua este Fiul Celui care a creat şi stăpâneşte
Cerul şi Pământul şi, în această calitate, îi cheamă la Sine pe cei trudiţi şi împovăraţi,
stresaţi şi epuizaţi, promiţându-le odihna. Îi îndeamnă să ia asupra lor jugul Lui. Aici
trebuie să clarificăm faptul că în gândirea evreiască, în limbajul rabinic, „jugul” avea o
semnificaţie specială. Exista o zicală: „a luat asupra sa jugul Torei.” Zicala se rostea
atunci când un tânăr se afilia unei şcoli rabinice şi-şi lua angajamentul să trăiască în
totalitate în acord nu numai cu preceptele Torei scrise402
, ci şi cu multitudinea de reguli şi
orânduieli orale (consemnate mai târziu în Talmud), instituite de autorităţile acelei şcoli.
Ca nu cumva învăţăceii să ajungă să calce Torah, rabinii „ridicaseră un pălimar în jurul
Torei”, adică statuaseră o serie de precepte care trebuiau respectate, ca nu cumva să se
ajungă la încălcarea Torei. Ei denumeau aceasta Torah orală403
şi spuneau că Moise o
transmisese verbal, şi că numai prin ea putea fi citită şi interpretată corect Torah scrisă.404
„Pălimarul” de reguli omeneşti ridicat în jurul poruncii privitoare la interdicţia muncii în
Şabat, de pildă, era extrem de stufos; îl lăsăm pe William Barclay să ne spună câteva din
regulile care constituiau „pălimarul” din jurul Torei:
De exemplu, a căra o povară în zi de Şabat înseamnă a lucra. Dar atunci, trebuie definită
povara. Deci, Legea Scribilor enunţă că o povară este „mâncarea ce are o greutate egală
cu o smochină uscată, vin suficient pentru a-l amesteca într-un pocal, o înghiţitură de
lapte, miere cât să fie pusă pe o rană, ulei suficient pentru a unge un mădular mic, apă cât
să umezeşti o alifie de ochi, hârtie cât să scrii pe ea o notiţă sau un aviz vamal, cerneală
cât să scrii două litere ale alfabetului, trestie suficientă pentru a-ţi face o peniţă” – şi tot
aşa la nesfârşit. Deci, scribii petreceau ore nesfârşite certându-se dacă un om avea sau nu
dreptul ca în ziua de Sabat să ducă o candelă dintr-un loc în altul, dacă un croitor comitea
un păcat dacă ieşea afară cu un ac înfipt în haină, dacă o femeie poate purta o broşă sau
păr fals, chiar şi dacă un om putea ieşi în zi de Sabat cu dinţi artificiali sau un mădular
artificial, dacă un om îşi poate ridica în braţe copilul în zi de Sabat. Pentru ei, acestea
erau esenţa religiei. Religia lor era un legalism de reguli şi orânduieli meschine.
401
Anapausis (gr.): odihnă, încetarea activităţii; prin implicaţie, înviorare, împrospătare. (Concordanţa
Strong G 372.) Se face o trimitere la wayyinnefaş (infinitiv, nafaş: „a-şi trage sufletul, a se înviora”.
Concordanţa Strong H 5314) din Exodul, 31:17. N. ns.
402
Legea scrisă: Torah şe bi-ktav.
403
Legea orală: Torah şe-be-al pe.
404
„Moise a primit Torah (tradiţia orală) pe Muntele Sinai şi a transmis-o lui Yoşua, Yoşua – bătrânilor,
bătrânii – profeţilor, iar profeţii au transmis-o oamenilor Marii Adunări” (Avot 1,1).
129

130. A scrie însemna a lucra în zi de Şabat. Dar scrierea trebuia definită. Astfel, definiţia
spune: „Cel ce scrie două litere din alfabet cu mâna stângă sau dreaptă, fie de un fel, fie
de două feluri, fie că sunt scrise cu cerneluri diferite, fie în limbi diferite, este vinovat.
Chiar dacă scrie două litere din cauză că a uitat, tot vinovat este, fie că le-a scris cu
cerneală sau cu vopsea, cretă roşie, vitriol sau orice altceva lasă urme permanente.
Vinovat este şi cel care scrie pe doi pereţi care formează un unghi, sau care scrie pe două
tabele ale registrului contabil aşa ca să poată fi citite împreună… Dar, dacă cineva scrie
cu vreun fluid de culoare închisă, cu suc de fructe, sau în ţărâna drumului sau în nisip, sau
cu ceva ce nu lasă o urmă permanentă, nu e vinovat… Dacă scrie o literă pe podea şi una
pe peretele unei case, sau pe două pagini ale unei cărţi, astfel încât ele nu pot fi citite
împreună, nu e vinovat.“ Acesta este un pasaj tipic din Legea Scribilor şi aceasta era ceea
ce iudeul ortodox considera ca fiind religia adevărată şi slujirea adevărată înaintea lui
Dumnezeu.405
În opoziţie cu asemenea reguli inventate406
ca nu cumva oamenii să încalce
Şabatul sau poruncile dumnezeieşti exprese din Biblie, Yeşua cheamă oamenii la
acceptarea „jugului Său”, adică la înţelegerea Sfintelor Scripturi în modul în care le
expune El, adevăratul Rabbi. La fel ca ceilalţi rabini, şi El cheamă la un jug, dar la unul
uşor, nu îngreunat de cerinţa sufocantă a faptelor meritorii. La fel ca ceilalţi rabini, El
îndeamnă la acceptarea sarcinii, dar a unei sarcini uşurate de El, care dimpreună cu jugul
şi cu sarcina, oferă celor care vin la El şi odihnă sufletească.
Dar versetul 9 spune mai mult de-atât: odihna este, într-adevăr, o Persoană,
Mesia, dar şi o zi a săptămânii, Şabatul, zi în care S-a odihnit şi Dumnezeu. Şi, chiar mai
mult, Şabatul acesta este un tip, adică anticipează în mod profetic Şabatul odihnei
veşnice. Nu am fi deloc surprinşi dacă istoria omenirii s-ar termina în ziua pregătirii
Şabatului şi noua creaţie ar păşi în odihna veşnică într-o zi de Şabat, după cum nu ne-am
mira deloc nici dacă revenirea lui Mesia ar respecta tiparul profetic407
al Praznicelor lui
YHWH.
Miezul dezbaterii, este, deci, Evrei, 4:9, pe care versiunea New King James îl
redă:
Rămâne, prin urmare, o ţinere a sabatului pentru poporul lui Dumnezeu.
John Murray408
glosează:
Contextul acestui pasaj este deosebit de important pentru interpretarea sa şi estimarea
implicaţiilor sale. La versetul 4 există un citat din Genesa, 2:2: „În ziua a şaptea
Dumnezeu Şi-a sfârşit lucrarea, pe care o făcuse; şi în ziua a şaptea S-a odihnit de toată
lucrarea Lui pe care o făcuse.” Aceasta, desigur, se referă la odihna „proprie” lui
Dumnezeu. În versetul 5 există o aluzie la odihna din Canaan şi un citat din Psalmii,
95:11 (conform şi versetului 3 şi 3:11), ca referire la eşecul multora de a intra în ea. (Cf.
Psalm 95:10). Trăsătura remarcabilă a versetului 5, ca şi al Psalmului 95:11, este că
405
William Barclay, The Gospel of Matthew, vol. 1, The Westminster Press, Philadelphia, Pennsylvania,
USA, 1975, pp. 128-129.
406
Pentru un studiu aprofundat al cerinţelor care trebuie respectate în zi de Şabat, din punctul de vedere
rabinic, vezi tratatele „Şabat” şi „Erubin”, din Mişna.
407
Tavnit: configuraţie.
408
John Murray, op. cit., www.theologue.org
130

131. această odihnă a Canaanului este numită odihna lui Dumnezeu („odihna Mea”). De ce
apare această caracterizare? Nu este suficient să spunem că este odihna dată de
Dumnezeu. Proximitatea referirii la propria odihnă a lui Dumnezeu din versetul 4 solicită
mai mult decât ideea că este o simplă purtare de grijă dumnezeiască. Nu putem spune mai
puţin decât că Dumnezeu o numeşte odihna Sa, pentru că această odihnă a Canaanului a
fost modelată după odihna lui Dumnezeu, ea se împărtăşea din caracterul odihnei lui
Dumnezeu. Acelaşi fel de identificare apare în versetul 10 cu referire la odihna care
rămâne pentru poporul lui Dumnezeu. „Fiindcă cine intră în odihna Lui, se odihneşte şi el
de lucrările lui, cum S-a odihnit Dumnezeu de lucrările Sale.” Deci, odihna Canaanului şi
odihna care rămâne pentru poporul lui Dumnezeu sunt denumite odihna lui Dumnezeu,
întrucât ambele se împărtăşesc din caracterul propriei odihne a lui Dumnezeu prin
odihnirea Sa de lucrarea Lui creatoare din ziua a şaptea. Aici există ceva foarte pertinent
pentru tema prezentă.
Este clar că odihna din Canaan şi odihna care rămâne pentru poporul lui Dumnezeu au
caracter redemptoriu. Întrucât ele sunt modelate după odihna lui Dumnezeu de după
creaţie, această înseamnă că redempţiunea preia caracterul odihnei lui Dumnezeu pe care
se sprijinea iniţial instituirea sabatului pentru om şi de la care-şi derivă sancţiunea. Nu
putem decât să descoperim în aceasta iarăşi relaţia strânsă dintre „creator” şi
„răscumpărător” în orânduirea sabatului şi coerenţa versetului 11 din Exod 20 şi a
versetului 15 din Deuteronom 5. Ni se reaminteşte că asemănarea cu Dumnezeu
guvernează obligaţia omului şi este adusă la desăvârşire în oferta providenţială a
răscumpărării. În desăvârşirea răscumpărării, odihna de sabat rest a poporului lui
Dumnezeu dobândeşte conformarea sa în cel mai înalt grad: „Fiindcă cine intră în odihna
Lui, se odihneşte şi el de lucrările lui, cum S-a odihnit Dumnezeu de lucrările Sale” (cf.
Apoc. 14:13). Instituţia sabatului, în toate aspectele şi aplicaţiile sale are această referinţă
prospectivă; întreaga mişcare a răscumpărării îşi va afla finalul în odihna de sabat care ne
stă în faţă. Sabatul săptămânal este promisiunea, semnul şi pregustarea odihnei
consumate; şi este şi zălogul ei. Filosofia biblică a Sabatului este în aşa manieră încât
negarea perpetuităţii sale înseamnă a jefui mişcarea răscumpărării de una dintre cele mai
preţioase trăsături ale sale.
Răscumpărarea are un trecut, un prezent şi un viitor. În sabat, ca „zi a Domnului”, sunt
concentrate toate trei. Ca retrospectivă, sabatul este memorialul învierii Domnului nostru.
În prezent, cu bucuria învierii, el îşi împlineşte planul benefic prin intermediul domniei
Fiului omului. Ca perspectivă, el este promisiunea moştenirii sfinţilor. (...) Să ne jefuim
noi de o instituţie atât de înrădăcinată în revelaţia răscumpărătoare şi de recunoscută ca
atare în istoria Bisericii lui Hristos? În credinţa şi pentru onoarea Domnului sabatului, să
răspundem cu un hotărât: „nu!”. Ca devoţiune faţă de El, fie să cunoaştem tot mai mult
bucuria şi binecuvântarea zilei recurente a odihnei şi închinării.
Concluzia versetelor privitoare la Şabat prezentate în literatura epistolară este că
ziua de Şabat e „o umbră şi un tip al odihnei perfecte pe care fiecare păcătos o găseşte în
Hristos Isus atunci când încetează să mai lucreze pentru a-şi dobândi mântuirea şi se
încrede în Mântuitorul pentru a i se şterge toate păcatele, a i se răscumpăra sufletul, a i se
acorda iertare, a i se da viaţa veşnică şi a fi făcut copil al lui Dumnezeu. Imediat acest
prieten găseşte odihnă în Domnul şi începe să ţină adevăratul sabat. Acelaşi gând se
regăseşte şi în Evrei, 4:9, unde odihna pe care Domnul o dă sufletului care se încrede în
El este comparată cu sabatul Vechiului Testament. În acele zile Israelul ajungea la ziua a
131

132. şaptea şi se odihnea. În ziua de azi Domnul Isus spune «Veniţi la Mine, şi Eu vă voi da
odihna.» El este adevăratul sabat, şi El este sabatul nostru.”409
Voi încheia acest studiu cu un citat care-L relaţionează pe Dumnezeu Triunul la
Şabat:
Fundamentat creaţional, sabatul trimite la Tatăl, Făcătorul tuturor celor văzute şi
nevăzute (Crez.1).
Fundamentat istoric trimite la Fiul atât în Vechiul Testament (pentru că mana oferită
israeliţilor în ritm sabatic este identificată cu Fiul – Ioan 6:31-58), cât şi în Noul
Testament pentru că de sabat Şi-a împlinit lucrarea de propovăduire (atât celor vii cât şi
celor morţi).
Sabatul fundamentat eshatologic trimite la Duhul Sfânt, pentru că sabatizarea creaţiei
înseamnă Împărăţia cerească.410
SECŢIUNEA A IV-A
ANTI-ŞABAT411
409
Walter Wilson, art. “Sabbath”, în A Dictionary of Bible Types, AGES Software Albany, OR USA
Version 1.0 © 1999
410
http://www.ortodoxia.md/articole-si-publicatii/1339-sabatul
411
În limba greacă, particula „anti-” semnifică atât „împotriva”, cât şi „în loc de”. Altfel spus, în acest
capitol vom discuta despre ziua care, fără a avea baze scripturale, se împotriveşte zilei de închinare
dumnezeieşti şi încearcă – fără a izbuti – s-o înlocuiască.
132

133. CAPITOLUL AL XXV-LEA
GENERALITĂŢI
La începutul acestei lucrări am enunţat nişte principii hermeneutice pe care le-am
şi aplicat în demersul de faţă. Am văzut că Dumnezeu, Care a vorbit pentru a Se face
înţeles, şi a vorbit în timp şi spaţiu, a instituit ziua de Şabat în Tanaħ, în aşa-numitul
Vechiul Testament, şi a vorbit despre această zi în zeci de pasaje!
Ulterior, din corpus-ul de scrieri denumit Noul Testament am văzut că Yeşua,
Dumnezeu întrupat, nu a desfiinţat Şabatul, ci l-a ţinut: dacă nu ar fi ţinut măcar una
dintre poruncile date de Tatăl, ca să nu spunem de vreuna din Cele Zece Porunci,
pierderile ar fi fost incalculabile: Mesia nu ar fi împlinit Legea şi, în consecinţă, ar fi
murit degeaba, jertfa Sa nu ar fi fost primită, mântuirea noastră nu ar fi fost săvârşită, o
omenire întreagă ar fi fost neiertată şi condamnată la iadul veşnic. Prin instituirea
Şabatului în Tanaħ şi respectarea sa în Noul Testament de către Yeşua, Stăpânul, s-a
verificat şi axioma a treia: Dumnezeu nu Se contrazice pe Sine Însuşi.
Dar nu numai Domnul Yeşua a respectat Şabatul, ci şi apostolii l-au respectat, iar
studiul de până acum ne-a demonstrat exact acest lucru. Astfel a fost subliniat adevărul
celei de-a patra axiome: vorbirea lui Dumnezeu rămâne relevantă şi normativă. Adică,
dacă Dumnezeu a poruncit respectarea Şabatului în zeci de pasaje, El are aşteptarea ca
oamenii să I Se închine în ziua de Şabat. Ajunşi în acest punct, simţindu-ne inundaţi de
recunoştinţă pentru faptul că Dumnezeu ne vorbeşte nouă, creaturilor plăsmuite din
ţărână, şi dorind să dăm slavă lui Dumnezeu că ne-a deschis inima şi putem întrezări
măcar o parte din adevărurile Sale revelate, cităm versetele 7-11 din Psalmul 19:
7
Legea Domnului este desăvârşită, şi înviorează sufletul;
mărturia Domnului este adevărată şi dă înţelepciune celui neştiutor.
8
Orânduirile Domnului sunt fără prihană, şi înveselesc inima;
poruncile Domnului sunt curate şi luminează ochii.
9
Frica de Domnul este curată, şi ţine pe vecie;
judecăţile Domnului sunt adevărate, toate sunt drepte.
10
Ele sunt mai de preţ decât aurul, decât mult aur curat;
sunt mai dulci decât mierea, decât picurul din faguri.
11
Robul Tău primeşte şi el învăţătura de la ele;
pentru cine le păzeşte, răsplata este mare.412
Cu toate acestea, dacă baleiem cu privirea creştinătatea, sau măcar bisericile
protestante şi neoprotestante, care pretind că fac o exegeză neîncătuşată în lanţurile
tradiţiei, că vor să descopere teologia biblică, „teologia de sus”, după care se modelează
teologia confesională, „teologia de jos”, descoperim că ele nu respectă Şabatul. Care să
fie motivul, sau motivele, practicii lor? Care să fie raţiunea pentru care confraţii mei non-
412
Traducerea Dumitru Cornilescu, 1924.
133

134. sabatarieni pretind că „Dumnezeu nu Se contrazice”, dar în fapt acţionează invers decât
afirmă?...
Motivele pentru care bisericile protestante şi neoprotestante nu respectă Şabatul
pot fi de natură multiplă:
1. Teologii bisericilor care nu respectă Şabatul pot prezenta pasaje scripturale care
afirmă explicit că Dumnezeu a poruncit ca solemnitatea Şabatului să fie înlocuită
cu o altă zi;
2. Teologii bisericilor care nu respectă Şabatul nu pot prezenta pasaje scripturale
care afirmă explicit că Dumnezeu a poruncit ca solemnitatea Şabatului să fie
înlocuită cu o altă zi, dar prezintă versete care afirmă aceasta în mod aluziv;
3. Teologii bisericilor care nu respectă Şabatul nu au pasaje scripturale care afirmă
explicit sau aluziv înlocuirea Şabatului cu o altă zi, dar au o hermeneutică
inconsecventă şi eronată, care afirmă că Şabatul ar fi fost înlocuit cu o altă zi;
4. Teologii bisericilor care nu respectă Şabatul nu cunosc circumstanţele teologice,
istorice, socio-politice prin care oamenii – şi nu Dumnezeu – au ajuns să
înlocuiască Şabatul cu o altă zi (duminica);
5. Teologii bisericilor care nu respectă Şabatul au observat că Şabatul nu a fost
înlocuit cu o altă zi, dar, din diferite motive, sunt înrobiţi în tradiţia confesională.
În următoarele rânduri vom aduce argumente de natură biblică, teologică, istorică
şi socială în favoarea respectării Şabatului ca zi de închinare.
Capitolul al XXVI-lea
ANTI-ŞABATUL
ÎN NOUL TESTAMENT
Să admitem, ca ipoteză de lucru, că Dumnezeu, Cel care a instituit Şabatul, şi
Unicul care are autoritatea de a-l suspenda, poate suspenda această instituţie fără a fi
obligat să dea vreo explicaţie; în definitiv, El este suveran şi nimeni nu are dreptul să-L
interogheze: „Ce faci?”
134

135. Desigur, aceasta ar încălca a treia şi a patra axiomă hermeneutică („Dumnezeu nu
Se contrazice pe Sine Însuşi”, respectiv „vorbirea Sa rămâne relevantă şi normativă”),
dar, de dragul demonstraţiei, am accepta această sacrificare a axiomelor.
Însă, Dumnezeu nu este numai Suveran, ci şi Partener de dialog care a vrut să
comunice cu omul în vederea părtăşiei cu acesta, a mântuirii şi sfinţirii lui; ergo,
suspendarea zilei de Şabat ca zi de închinare sau înlocuirea ei cu o altă zi trebuie
omunicată credincioşilor Săi la fel de clar pe cât fusese comunicată respectarea zilei de
Şabat.
Pentru a da răspuns punctului 1 de mai sus ţinem cont de un principiu statuat în
Sfânta Scriptură, care spune: „un fapt nu va putea fi întemeiat decât pe mărturia a doi sau
trei martori”413
, dar în Tanaħ-ul şi Noul Testament nu există trei pasaje, nici două, nici
măcar un pasaj care să afirme explicit înlocuirea Şabatului cu o altă zi! Repetăm:
Dumnezeu-Tatăl sau Yeşua, Dumnezeu-Întrupatul, nu au un plan B, revizionist.
Suntem dispuşi să abordăm lucrurile din alt unghi de vedere: după învierea lui
Yeşua, El a transferat apostolilor Săi o parte din autoritatea Sa supremă, pe care o are în
Ceruri şi pe Pământ414
. Biserica este zidită pe temelia apostolilor şi a profeţilor, piatra din
capul unghiului fiind Yeşua Mesia (Epistola către efeseni, 2:20). Astfel, să fi înlocuit
apostolii ziua Şabatului cu o altă zi? Dimpotrivă, i-am văzut respectând Şabatul, din mai
multe motive: pentru că aşa poruncise Tatăl; pentru că Mesia l-a respectat, pentru că nu
fusese poruncită în mod divin respectarea altei zile; pentru că erau evrei.415
În concluzie: nici Tatăl, nici Fiul, nici apostolii, nu au stipulat în trei pasaje, nici
în două, nici măcar într-unul că respectarea Şabatul trebuie înlocuită cu respectarea
vreunei alte zile. Deci, Şabatul trebuie să fie respectat în continuare.
Să ilustrăm acest punct de vedere: Constituţia actuală a României a fost adoptată
şi a intrat în vigoare în anul 1991, fiind publicată în Monitorul Oficial al României. În
anul 1995, de exemplu, era valabilă aceeaşi Constituţie, nimic nu se modificase la ea, deşi
nu mai fusese re-publicată în Monitorul Oficial, nici lunar, nici măcar anual. Ea fusese
adoptată în 1991 şi era încă valabilă. Situaţia aceasta a durat până în octombrie 2003,
când a fost revizuită. Deci, chiar dacă Constituţia a apărut în 1991, nimeni n-a pus la
îndoială validitatea ei, şi nu a trebuit să tot fie republicată, ca să se ştie că a rămas
valabilă. Însă, când ea a suferit modificări, ele au fost publicate oficial.
La fel stau lucrurile şi în privinţa Şabatului: el a fost dat de Dumnezeu şi a fost
reiterat în zeci de pasaje. Dacă Dumnezeu, Autoritatea emitentă, ar fi găsit de cuviinţă
să-l schimbe, şi oamenii să ţină o altă zi, ar fi avut dreptul acesta şi ar fi informat
oamenii. Poruncile clare date ar fi fost suspendate şi ar fi fost date alte porunci clare;
poate că Dumnezeu ar fi dat explicaţii privitoare la raţiunea pentru care a procedat la
schimbare, poate nu, nu avem dreptul să-L chestionăm, dar nu am văzut să fi operat El
vreo schimbare.
Trecem la punctul 2: teologii bisericilor care nu respectă Şabatul ca zi de
închinare NU pot prezenta pasaje scripturale care afirmă explicit că Dumnezeu a poruncit
ca solemnitatea Şabatului să fie înlocuită cu o altă zi, dar există versete care afirmă
aceasta în mod aluziv.
413
Deut. 19:15; Mat. 18:16; II Cor. 13.1.
414
Mat. 16:19; 18:18; 28:18-20; Io. 20:21-23; Fap. 15:28.
415
Acest argument din urmă poate părea pueril. Cu toate acestea, vom vedea că el are însemnătatea sa.
135

136. Pasajele pe care bisericile (neo-)protestante se fundamentează în înlocuirea
Şabatului cu ziua întâi a săptămânii sunt următoarele: Evanghelia după Matei, 28:1;
Evanghelia după Marcu, 16:2,9; Evanghelia după Luca, 24:1; Evanghelia după Ioan,
20:1,19; Fapte, 20:7; I Corinteni, 16:2; Apocalipsa, 1:10a.
Vom da răspuns prezentând mai întâi versetele şi apoi examinând semnificaţia lor.
I. ZIUA ÎNTÂI A SĂPTĂMÂNII ÎN EVANGHELII
Am grupat laolaltă ocurenţele care vorbesc despre „ziua întâi a săptămânii” în
Evanghelii. Ele arată învierea lui Yeşua în această zi şi, din respect faţă de Cuvântul
sacru, le vom prezenta în contextul lor, şi nu disparate.
A. Evanghelia după Matei, 28:1-7:
1 După Sabat, în timp ce se iveau zorii primei zile din săptămână, Maria Magdalena şi
cealaltă Marie s-au dus să vadă mormântul.
2 Şi iată că a avut loc un cutremur mare, căci un înger al Domnului a coborât din cer şi s-
a dus de a rostogolit piatra1 şi s-a aşezat pe ea.
3 Înfăţişarea lui era ca fulgerul, iar îmbrăcămintea lui era albă ca zăpada.
4 Gardienii au început să tremure de frică şi au rămas ca morţi.
5 Îngerul le-a zis femeilor: „Nu vă temeţi! Ştiu că Îl căutaţi pe Isus, Care a fost răstignit!
6 Nu este aici, pentru că a fost înviat, aşa cum a spus! Veniţi şi vedeţi locul unde fusese
pus
7 şi apoi duceţi-vă repede şi spuneţi-le ucenicilor Lui: «A fost înviat dintre cei morţi! Şi
iată că El merge înaintea voastră în Galileea! Acolo Îl veţi vedea!» Iată că v-am spus
lucrul acesta!“
B. Evanghelia după Marcu, 16:1-11:
1 După ce a trecut Sabatul, Maria Magdalena, Maria – mama lui Iacov – şi Salome au
cumpărat miresme, ca să se ducă să-L ungă.
2 Şi, în prima zi după Sabat, foarte de dimineaţă, în timp ce răsărea soarele, s-au dus la
mormânt.
3 Ele îşi ziceau una către alta: „Cine ne va rostogoli piatra de la intrarea mormântului?“
4 Însă când s-au uitat, au văzut că piatra, care era foarte mare, fusese rostogolită.
5 Intrând în mormânt, au văzut un tânăr îmbrăcat într-o robă albă, şezând în partea
dreaptă, şi s-au speriat.
6 Însă el le-a zis: „Nu vă speriaţi! Voi Îl căutaţi pe Isus din Nazaret, Cel Care a fost
răstignit! A fost înviat; nu este aici! Iată locul unde-L puseseră!
7 Dar duceţi-vă şi spuneţi-le ucenicilor Lui şi lui Petru că El merge înaintea voastră în
Galileea! Acolo Îl veţi vedea, aşa cum v-a spus!“
8 Ele au ieşit afară şi au fugit de la mormânt, căci erau cuprinse de tremur şi de uimire. Şi
n-au spus nimănui nimic, fiindcă se temeau.1 (
9 Când Isus a înviat, în dimineaţa primei zile de după Sabat, S-a arătat mai întâi Mariei
Magdalena, din care scosese şapte demoni.
10 Ea s-a dus şi i-a anunţat pe cei ce fuseseră împreună cu El, care se tânguiau şi
plângeau.
11 Dar când aceştia au auzit că trăieşte şi că fusese văzut de ea, n-au crezut.
136

137. C. Evanghelia după Luca, 24:1-8:
1 Dar în prima zi a săptămânii, foarte de dimineaţă, ele au venit la mormânt, aducând
miresmele pe care le pregătiseră.
2 Au găsit rostogolită piatra de la intrarea mormântului,
3 iar când au intrat, n-au găsit trupul Domnului Isus.
4 În timp ce erau înmărmurite din cauza acestui lucru, iată că doi bărbaţi în haine
strălucitoare au stat lângă ele.
5 Îngrozite, ele şi-au plecat feţele la pământ. Dar ei le-au zis: „De ce-L căutaţi pe Cel Viu
între cei morţi?
6 Nu este aici, ci a fost înviat! Aduceţi-vă aminte ce v-a spus pe când era încă în
Galileea,
7 când zicea că Fiul Omului trebuie să fie trădat în mâinile păcătoşilor şi să fie răstignit,
iar a treia zi să învie.“
8 Şi ele şi-au adus aminte de cuvintele Lui.
D. Evanghelia după Ioan, 20:1-23:
1 În prima zi a săptămânii, Maria Magdalena a venit la mormânt dis-de-dimineaţă, când
încă era întuneric, şi a văzut că piatra fusese luată de pe mormânt.
2 A alergat şi a venit la Simon Petru şi la celălalt ucenic, cel pe care-l iubea Isus416
, şi le-a
zis: „L-au luat pe Domnul din mormânt şi nu ştim unde L-au pus!“
3 Atunci Petru şi celălalt ucenic au ieşit şi s-au dus la mormânt.
4 Cei doi au început să alerge împreună, dar celălalt ucenic a alergat mai repede decât
Petru şi a ajuns primul la mormânt.
5 Când s-a aplecat să se uite înăuntru, a văzut fâşiile de pânză întinse pe jos, dar n-a
intrat.
6 Simon Petru, care îl urma, a ajuns şi el; a intrat în mormânt şi a văzut fâşiile de pânză
întinse pe jos,
7 dar ştergarul care fusese pe capul lui Isus nu era pus împreună cu fâşiile de pânză, ci era
împăturit şi aşezat într-un loc separat.
8 Atunci celălalt ucenic, care ajunsese primul la mormânt, a intrat şi el, a văzut şi a
crezut.
9 Căci tot nu înţeleseseră Scriptura, potrivit căreia El trebuia să învie dintre cei morţi417
.
10 Apoi ucenicii s-au întors acasă.
11 Maria însă stătea afară, lângă mormânt, şi plângea. În timp ce plângea, s-a aplecat să
se uite în mormânt
12 şi a văzut doi îngeri îmbrăcaţi în alb, şezând unul la cap şi unul la picioare în locul
unde fusese pus trupul lui Isus.
13 Ei au întrebat-o: – Femeie, de ce plângi? Ea le-a răspuns: – Pentru că L-au luat pe
Domnul meu şi nu ştiu unde L-au pus!
14 După ce a spus acestea, s-a întors şi L-a văzut pe Isus stând acolo, dar nu ştia că este
Isus.
15 Isus a întrebat-o: – Femeie, de ce plângi? Pe Cine cauţi? Crezând că este grădinarul, ea
I-a zis: – Domnule, dacă Tu L-ai luat, spune-mi unde L-ai pus şi eu Îl voi lua!
16 – Maria! i-a zis Isus. Ea s-a întors şi I-a zis în aramaică: – Rabbuni418
! – care
înseamnă: „Învăţătorule!“.
416
20:2 Vezi 21:24. N. tr.
417
20:9 Vezi Ps. 16:9-11; Is. 53:10-11; Iona 1:17 comparat cu Mt. 12:40. N. tr.
137

138. 17 Isus i-a zis: – Nu Mă ţine419
, pentru că încă nu M-am suit la Tatăl! Du-te însă la fraţii
Mei şi spune-le: „Mă sui la Tatăl Meu şi Tatăl vostru, la Dumnezeul Meu şi Dumnezeul
vostru!“
18 Maria Magdalena s-a dus şi i-a anunţat pe ucenici: „L-am văzut pe Domnul!“ şi că El
i-a spus aceste lucruri.
19 În seara acelei zile, prima zi a săptămânii, în timp ce acolo unde se aflau ucenicii uşile
erau încuiate de frica iudeilor, Isus a venit, a stat în mijlocul lor şi le-a zis: „Pace vouă!“
20 Şi spunând aceasta, le-a arătat mâinile şi coasta Lui. Ucenicii s-au bucurat când L-au
văzut pe Domnul.
21 Isus le-a zis din nou: „Pace vouă! Aşa cum M-a trimis pe Mine Tatăl, aşa vă trimit şi
Eu pe voi!“
22 Şi spunând aceasta, a suflat peste ei şi le-a zis: „Luaţi Duh Sfânt!
23 Celor ce le veţi ierta păcatele, vor fi iertate, iar celor ce le veţi ţine, vor fi ţinute.“
Înainte de a ne ocupa de aceste texte, vom face un mic excurs privitor la tradiţiile
funebre evreieşti, iar apoi vom spune câteva cuvinte despre numerotarea zilelor
săptămânii în ebraică, aramaică, greacă şi în creştinismul primar.
Tradiţiile funebre cereau ca mormântul (meartha) să fie săpat în piatră şi să aibă
nişe (kuħin), în care să fie depuşi morţii. Când murea cineva, „comitetul de
înmormântare” (ħevra kadişah) de femei420
se ocupau de preluarea mortului, îl ungeau cu
smirnă, aloe şi mirodenii şi îl înveşmântau în takhrikhin, fâşii de pânză (probabil în
număr de zece) şi-i puneau pe cap un şervet. Apoi depuneau cadavrul în mormânt,
rostogoleau la intrare piatra tombală (golel), o piatră mare şi, uneori o sprijineau cu o
piatră mai mică, dofeq. Femeile din compania lui Yeşua au vrut să se ocupe de
înmormântarea Stăpânului lor, dar datorită apropierii zilei de Şabat, la rugămintea lui
Yosef din Arimateea, alt „comitet” s-a ocupat de înmormântarea lui Adonai Yeşua,
urmând ca femeile apropiate lui Yeşua să-L îmbălsămeze în prima zi a săptămânii, când
se putea lucra.
După cum spuneam atunci când scriam despre Şabat în cartea Exodul, în ebraică,
în afara de ziua de Şabat, zilele nu aveau nume, pentru că nu erau importante. Important
era Şabatul, iar celelalte zile se numeau în funcţie de el, ataşându-li-se numeralul ordinal.
În aramaică, însă, ziua a şasea primeşte un „nume”, arubta421
. Credincioşii cunoscători ai
calendarului sacru şi vorbitori de limbă greacă, au denumit ziua a şasea paraskeue, adică
„a Pregătirii”422
.
Aşadar, ordinea zilelor este următoarea:
• Adonai Yeşua a fost crucificat, apoi a fost depus în mormânt vineri, adică
în ziua Pregătirii (paraskeue) anterioară zilei de Şabat, vezi Marcu, 15:42-
47; Luca, 23:54,56; Ioan, 19:31,42);
418
20:16 Corespondentul aramaic al ebraicului rabbi; probabil forma de superlativ a lui rabbi; vezi nota de
la 1:38. N. tr.
419
În ebraică, „Lo naga!” Naga: a atinge, i.e., a pune mâna pe, a întinde mâna spre, a se apropia de, a lovi.
Concordanţa Strong H 5060. Când un preot, sau chiar Marele Preot se îndrepta spre altar, pentru a stropi
sângele jertfei, el rostea aceste cuvinte. La fel a făcut şi Yeşua cu Miriam, i-a spus să nu-L atingă, întrucât
El, în calitate de Mare Preot după orânduiala lui Melhisedec, se îndrepta spre altarul ceresc cu propriul Său
sânge ispăşitor.
420
În trecut, acelaşi ħevra kadişah făcea şi bikur ħolim, vizitarea bolnavilor.
421
Asemănător cu ebraicul erev, ajun sau seară.
422
A se vedea textele canonice Matei, 27:62; Marcu, 15:42; Luca, 23:54; Ioan, 19:14,31,42, precum şi alte
texte: Iudit, 8:6; II Macabei, 8:26; Didahiile, 8:1.
138

139. • în Şabat S-a odihnit de lucrările Sale;
• a înviat „în ziua întâi a săptămânii” (Mat. 28:1; Mc. 16:2,9; Lc. 24;1; Io.
20:1,19).
Însă vedem că textele sacre nu decretează că dacă atunci a înviat Mesia, de-atunci
încolo ziua întâi a săptămânii ar trebui respectată ca zi de închinare, nici măcar ca zi de
închinare împreună cu Şabatul. Mai mult, după înviere, nici atunci şi nici mai târziu
Adonai Yeşua nu a rostit în mod oficial şi protocolar desfiinţarea Şabatului, şi nici măcar
respectarea Şabatului dimpreună cu ziua învierii Sale. De fapt, „În scrierile Noului
Testament, prima zi a săptămânii nu este numită niciodată ‚Ziua Învierii’. Acesta este un
termen care şi-a făcut apariţia mai târziu...prin secolul al IV-lea.”423
E. Fapte, 20:7-12:
7 În prima zi a săptămânii, când ne adunaserăm să frângem pâinea424
, Pavel, care urma
să plece în ziua următoare, stătea de vorbă cu ucenicii şi şi-a prelungit vorbirea până la
miezul nopţii.
8 În camera de sus, unde eram adunaţi, erau multe lămpi.
9 Pe un tânăr numit Eutih, care stătea la fereastră, l-a apucat un somn adânc în timpul
lungii vorbiri a lui Pavel; biruit de somn, a căzut de la etajul al treilea şi a fost ridicat
mort.
10 Pavel a coborât, s-a aplecat asupra lui şi l-a luat în braţe425
, spunând: „Nu vă tulburaţi,
căci sufletul lui este în el!“
11 Apoi a urcat scările, a frânt pâinea, a mâncat şi a mai vorbit cu ei mult timp, până în
zori, după care a plecat.
12 Tânărul a fost adus viu, şi ei au fost nespus de încurajaţi.
Acesta este unul dintre versetele care sunt invocate în sprijinul respectării zilei
întâi a săptămânii. El pare să sugereze că discipolii se adunaseră în ziua întâi a săptămânii
(denumită „duminică” la multe zeci de ani după aceea) pentru Cina Domnului, sau
Euharistie.
Dar care sunt datele existente în versetele 7-11? Ele sunt următoarele:
• Era ziua întâi a săptămânii;
• Cei adunaţi urmau să frângă pâinea împreună;
• Pavel trebuia să plece a doua zi;
• El şi-a prelungit vorbirea până la miezul nopţii;
• Eutih a căzut de la etaj şi a murit;
• Pavel l-a înviat;
• Apoi a urcat, a frânt pâinea, a cinat, a continuat să vorbească până dimineaţa,
apoi a plecat.
Iniţial apare elementul temporal: „ziua întâi a săptămânii”. Ce înseamnă aceasta:
discipolii s-au întâlnit în Şabat, au discutat îndelung, i-a prins terminarea Şabatului şi, la
lăsarea serii, au intrat în ziua întâi a săptămânii (duminica europeană), deşi era sâmbătă
423
Harold Riesenfeld, apud Samuele Bacchiocchi, op. cit., pp. 25-26.
424
20:7 Probabil este vorba despre Cina Domnului (vezi Lc. 22:19; F.A. 2:42). N. tr.
425
20:10 Vezi 1 Regi 17:21. N. tr.
139

140. spre duminică? ...Sau discipolii s-au întâlnit în ziua întâi a săptămânii (duminică) şi
vorbirea lui Pavel s-a prelungit până luni?... Atunci înseamnă că Pavel a frânt pâinea luni,
nu duminică... Dacă aşa stau lucrurile, atunci să însemne asta că frângerea pâinii trebuie
să aibă loc duminică noaptea spre luni dimineaţa?...
Pe de altă parte: ce înseamnă cu adevărat „frângerea pâinii”? Să nu ne pripim şi să
spunem: „Frângerea pâinii înseamnă Cina Domnului sau Euharistia”. Astea sunt afirmaţii
eronate, din cel puţin două motive:
1. când e vorba despre Cină, Sfânta Scriptură precizează lucrul acesta în mod
expres, amintind elementele sale, pâinea (de fapt, azima) şi potirul426
cu rodul
viţei427
;
2. „frângerea pâinii” nu înseamnă „a lua Cina Domnului”, ci este expresia
evreiască folosită pentru „a mânca”428
, şi era un nu numai actul hrănirii, ci un
complex ritual social429
. Când frângeau pâinea, evreii nu mâncau numai pâine,
ci şi alte alimente, dar acestea nu erau menţionate, ci subînţelese430
. În Matei,
15:36 şi Marcu, 8:6 Yeşua frânge pâinea, şi totuşi frângerea pâinii nu era Cina
Domnului, această instituţie nu exista încă. Mai mult, deşi hrănise mulţimile
şi cu peşte, în Marcu, 8:19,20, El nu aminteşte nimic de peşti, ci doar de
„frângerea pâinii”. În Luca, 24:30,35, în cazul discipolilor de pe drumul spre
Emaus e vorba despre frângerea pâinii, nu şi despre consumarea rodului viţei,
ca Împărtăşanie. În Fapte, 27:35 Pavel frânge pâinea în prezenţa a 276 de
oameni din corabia care fusese pe punctul de a naufragia. Înseamnă asta că îi
invită să participe la Cina Domnului? În plus, expresia „a frânge pâinea” este
folosită şi în iudaismul de astăzi, şi cu certitudine evreii ne-mesianici nu se
gândesc la Cina lui Yeşua!
Samuele Bacchiocchi clarifică:
...Frângerea pâinii era o parte a unui obicei simplu şi necesar al pregătirii pentru a lua
masa împreună. Actul frângerii în bucăţi a unei pâini de către gazdă marca acţiunea de
deschidere a mesei. În cele mai multe culturi europene, aceeaşi funcţie este îndeplinită de
către gazdă, care îi doreşte oaspetelui „poftă bună”... Ritualul acesta dă tuturor
permisiunea să înceapă să mănânce.431
Un ultim argument: nu cred că discipolii s-au întrunit în ziua întâi a săptămânii
pentru a lua Cina Domnului, ci pentru că ei oricum se întruneau cât de des puteau, chiar
zilnic (Fapte, 2:46; 19:9 etc). Or, aici întrunirea era una extraordinară, Pavel era pe
punctul de a pleca dintre ei, deci e limpede că el trebuia întâlnit cât timp se mai afla în
426
I Cor. 10:16,17,21; 11:20-29.
427
Mat. 26:29; Mc. 14:25; Lc. 22:18.
428
În unele cazuri, înseamnă chiar „a mânca numai cu partenerii de legământ mozaic”. Ritual de
comensualitate.
429
Vezi http://messianicfellowship.50webs.com/bread.html, şi
http://lookinferlearnin.wordpress.com/2007/01/23/breaking-bread-together-with-the-lord-part-2/, etc.
430
A se vedea Deut. 8:3, unde „omul nu va trăi numai cu pâine”. Prov. 30:8b nu cer numai pâinea zilnică:
„nu-mi da nici sărăcie, nici bogăţie, dă-mi pâinea care-mi trebuie.” Mat. 6:11 din rugăciunea „Tatăl nostru”
nu cere numai pâine. A se vedea şi II Sam. 9:10; II Re. 25:3.
431
Samuele Bacchiocchi, op. cit., p. 35.
140

141. zonă. Exemplific, fără a avea pretenţia de rigoare cronologică: dacă întrunirea de mai sus,
din Fapte, 20:7 a avut loc duminică şi Pavel şi companionii săi au plecat a doua zi (luni)
spre Mitylene (Fapte, 20:13,14), atunci marţi au ajuns lângă Chios (v. 15). Miercuri au
atins Samos (v. 15), şi a doua zi, joi, au ajuns în Milet (v. 15). Prezbiterii bisericii din
Efes s-au întâlnit cu Pavel la Milet, şi el le-a predicat (Fapte, 20:16-36). Strecor aici o
întrebare dublă: dacă Pavel a discutat joi cu prezbiterii bisericii din Efes, înseamnă asta
că ziua de predică a comunităţii creştine a înlocuit Şabatul şi s-a transformat în lozinca:
„Joi: studiu biblic obligatoriu cu prezbiterii”?...
F. I Corinteni, 16:2:
2 în prima zi a fiecărei săptămâni, fiecare dintre voi să pună deoparte, din ceea ce a
câştigat, pentru ca atunci când vin să nu mai fie necesar să se strângă nimic.
Din nou, un verset invocat din simplul fapt că apare „ziua întâi a săptămânii”. Ei
bine, dacă credincioşii în Mesia frecventau adunările în ziua întâi, de ce, totuşi,
tezaurizau acasă bunurile pe care intenţionau să le doneze? Doar dacă tot mergeau la
adunare, puteau să ducă cu ei donaţiile. Sau încă nu se inventase trecerea săculeţului sau
a coşuleţului de colectă din mână în mână şi nu ştiau cum să gestioneze situaţia?...
Opinia mea este că aceşti credincioşi care aveau afaceri şi anumite câştiguri,
respectau Şabatul şi în timpul lui nu făceau calcule, să vadă agoniseala, profitul şi
donaţiile potenţiale. Dar, desigur, aceste calcule erau permise în ziua întâi a săptămânii,
zi obişnuită, laică.
G. Apocalipsa, 1:10-20:
10
În ziua Domnului eram în Duhul. Şi am auzit înapoia mea un glas puternic, ca sunetul
unei trâmbiţe.
11
care zicea:
„Eu sunt Alfa şi Omega, Cel dintâi şi Cel de pe urmă. Ce vezi, scrie într-o carte, şi
trimite-o celor şapte Biserici: la Efes, Smirna, Pergam, Tiatira, Sardes, Filadelfia şi
Laodicea.”
12
M-am întors să văd glasul care-mi vorbea. Şi când m-am întors, am văzut şapte sfeşnice
de aur.
13
Şi în mijlocul celor şapte sfeşnice pe cineva, care semăna cu Fiul omului, îmbrăcat cu o
haină lungă până la picioare, şi încins la piept cu un brâu de aur.
14
Capul şi părul Lui erau albe ca lâna albă, ca zăpada; ochii Lui erau ca para focului;
15
picioarele Lui erau ca arama aprinsă, şi arsă într-un cuptor; şi glasul Lui era ca vuietul
unor ape mari.
16
În mâna dreaptă ţinea şapte stele. Din gura Lui ieşea o sabie ascuţită cu două tăişuri, şi
faţa Lui era ca soarele, când străluceşte în toată puterea lui.
17
Când L-am văzut, am căzut la picioarele Lui ca mort. El Şi-a pus mâna dreaptă peste
mine, şi a zis:
„Nu te teme! Eu sunt Cel dintâi şi Cel de pe urmă,
18
Cel viu. Am fost mort, şi iată că sunt viu în vecii vecilor. Eu ţin cheile morţii şi ale
Locuinţei morţilor.
19
Scrie dar lucrurile, pe care le-ai văzut, lucrurile care sunt şi cele care au să fie după ele.
141

142. 20
Taina celor şapte stele, pe care le-ai văzut în mâna dreaptă a Mea şi a celor şapte
sfeşnice de aur: cele şapte stele sunt îngerii celor şapte Biserici; şi cele şapte sfeşnice,
sunt şapte Biserici.”432
Tradus corect, prima parte a versetului 10 spune „În ziua domnească eram în
Duhul.” Este important să ştim lucrul acesta, întrucât centrul de greutate al acestui pasaj
cade asupra sa. Însă, din respect faţă de Sfânta Scriptură, pe care n-o putem exegeta pe
versete luate disparat şi scoase din context, am inserat şi versetele care îl circumscriu
contextului.
Cum să înţelegem această „zi domnească”? La fel ca şi în cazul versetului 17 din
Epistola către coloseni 2, unde „umbra lucrurilor viitoare” era un hapax legomenon
pentru universul discursiv al apostolului Pavel, aceasta este singura dată când „ziua
domnească” (κυριακή ήμέρα) apare nu numai în scrierile ioanine, ci în întregul corpus al
Noului Testament. Deci, pur şi simplu nu avem cu ce să o comparăm şi lucrul acesta e,
într-adevăr, un handicap. Totuşi, cercetările de până acum ne vor fi de folos prin
implicaţiile lor.
Să ne amintim faptul că Ioan şi ceilalţi apostoli, chiar dacă scriau operele lor sacre
în greacă, gândeau în ebraică. Am văzut foarte clar că evreii Matei, Marcu, Ioan, Pavel,
ba chiar şi grecul Luca nu utilizează pentru această zi alt nume decât cel de „ziua întâi a
săptămânii”. În secolul I, numele acesta nu desemna duminica. Iar dacă „ziua
domnească” s-ar fi referit la duminică, Apostolul Ioan ar fi denumit-o „ziua întâi a
săptămânii”, aşa cum a denumit-o şi în Evanghelia sa (Ioan, 20:1,19), şi nu „ziua
domnească”.
Mai aduc un argument care are două faţete, ca o medalie, pentru care este
imposibil ca „ziua domnească” să fi fost duminica.
Aversul medaliei: în Tanaħ am văzut zeci de versete care spun că Şabatul, ziua a
şaptea, era ziua specială a lui YHWH, şi nu am văzut nimic despre ziua întâi a
săptămânii, ca fiind zi a DOMNULUI. Se spune că Dumnezeu a binecuvântat şi a sfinţit
ziua a şaptea (vezi Genesa, 2:3); El a declarat-o memorialul actului Său de creaţie (vezi
Ex. 20:11); El a denumit-o în mod specific „ziua Mea cea sfântă” (vezi Isaia, 58:13); şi
Isus S-a declarat pe Sine Însuşi „Domn şi al Şabatului” (vezi Marcu, 2:28), în sensul că
fiind Domn al oamenilor, era şi Domn peste ceea ce fusese făcut pentru om, Şabatul.
Astfel, când fraza „ziua domnească” este interpretată în conformitate cu evidenţele
anterioare şi contemporane vremii lui Ioan, se vede clar că există numai o zi la care se
poate referi această sintagmă, şi anume Şabatul zilei a şaptea.
Reversul medaliei: în secolul I şi al II-lea exista, într-adevăr, o „zi a Domnului”,
care era chiar duminica, dar aici apare o problemă serioasă, pentru că ea era ziua de
închinare imperială! Să detaliem: în secolul I şi al II-lea, împăraţii Romei, Cezarii, se
denumeau Dominus et Deus433
. Sintagma aceasta însemna „Domn”, adică Stăpân, şi
„Zeu”, obiectul închinării cuiva. Cezarii revendicau suveranitate atât peste trupurile cât
peste şi conştiinţa religioasă a supuşilor lor din tot Imperiul roman. Popoarele subjugate
acceptaseră aceasta, precum şi cultul imperial, căci ce mai conta un zeu la pleiada de zei
ai fiecărei populaţii cucerite? Deci, pentru aceste popoare Cezarul era Dominus, era
Domnul, era Stăpânul.
432
Traducerea Dumitru Cornilescu, 1924.
433
De la Dominus et Deus provine românescul „Dumnezeu”.
142

143. Lucrurile stăteau complet diferit pentru evrei şi pentru creştini. Ei se supuneau
Cezarului în cele ale Cezarului (Matei, 22:21), dar stăpânirea peste conştiinţa lor
religioasă aparţinea numai lui Dumnezeu. Pentru ei, numai Dumnezeu, fie El Yahweh, fie
El Isus Hristos, era Domnul, adică Stăpânul, şi refuzau atât de ferm să accepte dominaţia
Cezarului asupra închinării lor încât preferau mai degrabă să moară decât să se închine
unui om care se intitula Dumnezeu.434
Acest termen, „Domn”, în ebraică era Adonai, termenul pe care-l folosim şi noi
pentru a ne referi la Stăpânul nostru; în greacă era Kurios, de la care vine kuriake,
adjectivul „domnească”.
Deci, evreii şi creştinii erau martirizaţi pentru că refuzau să-l numească Domn pe
Cezar. Să fi acceptat oare creştinii din timpul apostolilor, sau măcar din timpul lui Ioan,
să transfere solemnitatea Şabatului asupra duminicii şi să denumească duminica ziua
Domnului, când de fapt duminica era ziua imperatorului roman, duşman al lui Hristos?
Dacă lucrul acesta ar fi apărut în timpul apostolului Ioan, cu certitudine că el ar fi atras
atenţia asupra rătăcirii şi a confuziei care s-ar fi născut în mintea oamenilor, care ar fi
acceptat ziua imperială ca zi a lui Yeşua.
Înfăţişez aici şi un silogism preluat de la domnul Lucian Cristescu:
Isus are o zi: Ziua Domnului.
Isus este Domn al Sabatului (cf Marcu 2:28).
Deci: Sabatul este Ziua Domnului.
Iar altundeva, domnia sa conchidea: „Prin urmare, devine foarte dificil să credem
că Ioan s-ar fi referit la vreo zi imperială ca fiind «ziua Domnului», în special când el şi
confraţii săi creştini erau amarnic persecutaţi pentru că refuzau să se închine împăratului.
Pare mult mai probabil că Ioan a ales expresia kuriake hemera pentru sabat ca un mijloc
subtil de a proclama faptul că, după cum împăratul avea zile speciale dedicate în onoarea
sa, tot aşa şi Domnul lui Ioan, de dragul Căruia suferea acum, avea ziua Sa.”
Domnul Florin Lăiu comenta odată:
Cum ar fi putut numi el (apostolul Ioan, n.ns.) „zi domnească” un presupus repaus
săptămânal înlocuitor al sabatului, când în viziunile lui face referire la Decalog
(Apocalipsa, 11:19) şi la „poruncile lui Dumnezeu (Apocalipsa, 12:17; 14:12) într-un
mod foarte pregnant şi într-un scenariu apocaliptic plin de efecte sinaitice şi de
ameninţările celor şapte plăgi?... Apocalipsa cheamă lumea la cultul Creatorului, folosind
exact limbajul din porunca a patra (Apocalipsa, 14:7).
În concluzie, eu cred – spune domnia sa – că „ziua domnească” din Apocalipsa este
sâmbăta. Şi fiindcă duminica (dominica) este traducerea lui kuriake (domnească), aş
putea încheia cu „Sâmbăta este adevărata Duminică!”
Am spus că în Sfânta Scriptură expresia „ziua domnească” este unică: nu există o
altă ocurenţă a sa, cu care s-o comparăm – nici izvoare creştine canonice, nici creştine
necanonice, nici necreştine435
.
434
Vezi Flavius Josephus, Războaiele iudeilor, vii. 10. 1, în THE SAGE DIGITAL LIBRARY
REFERENCE/HISTORY, THE LIFE AND WORKS OF FLAVIUS JOSEPHUS, SAGE Software Albany,
OR USA, Version 1.0 © 1996, p. 1809. Vezi şi Martirajul lui Polycarp, 8.
143

144. Aici se pot ridica alte întrebări, dar care au o natură speculativă: să fi vrut
apostolul Ioan să scrie nu „ziua domnească”, ci „ziua DOMNULUI”?... Şi dacă ar fi dorit
să scrie asta, care ar fi fost implicaţiile?...
Vom încerca să dăm câteva răspunsuri acestei întrebări, dar doar în volumul al III-
lea, când vom analiza mai detaliat însemnătatea acestei sintagme.
ADDENDUM
DETURNAREA
DUMNEZEIEŞTII ZILE DE
ÎNCHINARE
435
Prima dată sintagma „zi domnească”, κυριακή ήμέρα, apare cândva după anul 175 e.n. şi denumeşte
latinescul dominica dies, „duminica”. Scrierea în care apare expresia „zi domnească” este o lucrare
apocrifă, o aşa-numită Evanghelie a lui Petru, pe care, pe bună dreptate, o respinge atât Serapion, episcop
al Antiohiei (190-203 e.n.), precum şi Eusebiu de Cezareea, în a sa Istorie eclesiastică, iii. 25, 6 sq., pe
motiv că nu ar fi fost scrisă de Petru, apostolul. Pasajele semnificative din această Evanghelie apocrifă sunt
9 şi 12, care spun că duminică ar fi ziua Domnului. Le reproducem după The Ante-Nicene Fathers 10, în
THE SAGE DIGITAL LIBRARY COLLECTIONS, SAGE Software Albany, OR USA Version 1.0 ©
1996: „Iar în noaptea în care se apropia ziua Domnului, pe când ostaşii stăteau de gardă doi câte doi, în Cer
a fost un glas puternic; şi ei au văzut Cerurile deschise şi de-acolo au coborât doi bărbaţi, cu lumină mare şi
s-au apropiat de mormânt. Şi piatra care era pusă la uşă s-a rostogolit singură şi a lăsat cale liberă pe-o
parte; şi mormântul s-a deschis şi amândoi tinerii au intrat în el. (…) Iar în zorii zilei Domnului, Maria
Magdalena, o discipoliţă a Domnului, temându-se din pricina iudeilor, întrucât ei ardeau de mânie, nu
făcuse la mormântul Domnului lucrurile pe care femeile trebuie să le facă pentru cei care mor şi pentru cei
care sunt iubiţi de ele, şi-a luat prietenele cu ea şi s-a dus la mormântul unde fusese depus El.”
Această lucrare apocrifă trebuie lecturată păstrând vie în minte un fapt: de la moartea lui Ioan, cel din urmă
dintre apostolii lui Mesia, trecuseră deja cel puţin 80 de ani, or în acest timp conştiinţa creştină de pe
cuprinsul Imperiului roman şi convingerile privitoare la respectarea Şabatului suferiseră transformări
majore, datorită unor circumstanţe etnice, istorice, socio-politice şi teologice pe care le voi înfăţişa în
Addenda.
144

145. Lucrarea de faţă nu tratează deturnarea şabatului în duminică în lucrările aşa-
numiţilor Părinţi ai Bisericii. Cititorul poate să studieze acest lucru pe cont propriu,
trăgând concluzii pentru sine însuşi, lecturând câteva dintre lucrările acestora, pe care le
vom expune la sfârşitul acestei părţi. Aici doar vom schiţa câteva cuvinte despre
compoziţia etnică a bisericilor, despre „bagajele” culturale cu care intrau în biserică ne-
evreii şi despre orientările teologice care s-au făcut resimţite în perioada de începuturi ale
bisericilor.
În urmă cu 25 de veacuri, un sofist filosofa: „Omul este măsura tuturor
lucrurilor... A celor ce sunt, pentru că sunt; a celor ce nu sunt, pentru că nu sunt...”436
Transpus pe plan artistic, aforismul a fost reprezentat în mod strălucit de
Leonardo da Vinci, prin „Omul vitruvian” sau Homo universalis437
.
Pentru cei care cunoşteau Sfânta Scriptură, afirmaţia lui Protagoras (care poate fi
tradusă grosier – „omul se crede buricul Pământului”) nu era o noutate; chiar din Genesa,
capitolul 3 omul nutrise ideea de a deveni ca Dumnezeu (v. 5,6). Ca atare, el a căutat
întotdeauna să devină ca Dumnezeu, pentru a-L detrona şi a-L înlocui cu sine însuşi; însă,
conform Bibliei, antropocentrismul care-l determină pe om să încerce detronarea
Creatorului său este energizat de balaurul cel mare, şarpele cel vechi care înşeală întreaga
lume (Apocalipsa, 12:9)...
Acest antropocentrism are nenumărate faţete. De exemplu, pe planul soteriologic,
una dintre ele este aceea că, iniţial, Evanghelia era proclamată avându-L în centrul său pe
Dumnezeu, planul Său, voia Lui, atributele Sale; în acest sens, vezi predicile kerygmatice
ale apostolilor, din cartea Faptelor. În timp, însă, vestirea Evangheliei a ajuns să fie
focalizată pe dorinţele şi nevoile omului438
. Nu mai erau predicate cu putere splendorile
lui Dumnezeu, minunatele Sale atribute, ci nevoia umană: „hai la Dumnezeu să-ţi facă
bine”, sau, eventual: „Jesus loves you. Have a candy!”439
Schimbarea centrului de greutate a Evangheliei este subtilă şi extrem de
periculoasă pentru prezentarea lui Dumnezeu şi mântuirea omului.
Pe planul doxologic, faptul că omul se crede „măsura tuturor lucrurilor” se arată şi
prin modul în care s-a ajuns la deturnarea Şabatului, însă, înainte de a face acest lucru,
trebuie să repet: ceea ce Dumnezeu a sfinţit, omul nu are dreptul să profaneze, şi ceea ce
Dumnezeu consideră a fi profan, omul nu are voie să sfinţească!
Să examinăm, aşadar, câteva chestiuni legate de compoziţii etnice, orientări
teologice şi metamorfoze istorice şi socio-politice, în măsura în care acestea pot înfăţişa
cadrul mai larg al modului în care ziua de închinare hotărâtă de Dumnezeu ca fiind
Şabatul a ajuns să fie deturnată într-o altă zi, duminica.
Categoria compoziţiei etnice.
436
Protagoras din Abdera, 481-411 î.e.n.
437
Este logo-ul adoptat de editura Humanitas.
438
Nici măcar Fericitul Augustin nu a scăpat de această meteahnă, ajungând să spună: „Dumnezeu, eternul
cerşetor”, ca şi cum Dumnezeu ar cerşi dragostea omului...
439
În acest sens, semnalăm un fapt grăitor: prima întrebare din Catehismul Bisericii Ortodoxe Române
(Credinţa ortodoxă, Editura Trinitas, Iaşi, 2000) este: „Care este cea dintâi datorie şi cea mai mare grijă a
credinciosului în viaţă?”, iar răspunsul dat este centrat pe om. Contrar acestei viziuni antropocentrice şi, în
consecinţă, eretice, Marturisirea de credinţă reformată, de pildă, şi cele care au urmat această linie au
răspuns că datoria omului este aceea de a-L lăuda pe Dumnezeu.
145

146. Israelul antic nu fusese niciodată un popor care să fi trăit într-un mediu antiseptic
din punct de vedere cultural şi în care să nu fi venit în contact cu alte etnii, popoare,
culturi, civilizaţii. Chiar dimpotrivă: iniţial, Avram era un arameu venit de dincolo de
Eufrat, un habiru stabilit în Canaan, care a încheiat tratate de pace cu localnici.
Legământul instituit de YHWH cu Avram – devenit Avraham – şi confirmat cu Isaac –
dar nu şi cu Ismael – precum şi cu Iacov, al doilea fiu al lui Isaac – dar nu şi cu fiii lui
Ismael şi nici cu Esau – a dus, în timp, la constituirea poporului evreu care a acceptat
ulterior să facă un legământ nou cu Divinitatea supremă prin Moise, primind Torah, adică
ceea ce este în mod impropriu cunoscut ca fiind „Legea”.
După o locuire de 430 de ani în Egipt – într-o cultură, o civilizaţie şi o limbă ne-
evreiască – Moise declanşează exodul poporului evreu, dar relaţiile dintre evrei şi ne-
evrei se păstrează: de pildă, împreună cu israeliţii, mărşăluieşte şi o adunătură pestriţă,
„de oameni de tot soiul” (Exodul, 12:38), iar generalul Iosua duce poporul în Ţara
Promisă, dar ei nu izgonesc cu desăvârşire canaaneenii de diferite etnii.
Pe lângă aceasta, Providenţa avusese grijă să plaseze poporul ales la întretăierea
unor importante rute (comerciale, militare) ale lumii vechi şi, în timp, prin evenimente
istorice orchestrate divin, ei interacţionează (mai mult sau mai puţin benefic) cu Imperiul
Asirian, Neo-babilonian, respectiv Mezo-Persan.
Una dintre „ciudăţeniile” poporului evreu este aceea că, în scurgerea vremurilor, a
fost nu atât monoteist cât mai degrabă monolatru, îndeosebi după revenirea din exilul
neo-babilonian (605 – 536 î.e.n.). Mai mult, acest popor era privit de vecinii săi ca „un
popor extrem de ciudat, poate chiar puţin trăznit, venerând un Dumnezeu pe care nimeni
nu-l putea vedea.”440
Zeitatea supremă a evreilor nu era numai unică, respingând ideea
unui panteon, ci şi invizibilă şi intolerantă la ideea de a fi reprezentată în vreun mod care
ar fi ţinut de artele plastice.
Mai târziu, în perioada denumită de istoricii evrei a „celui de-al doilea Templu”,
evreii sunt cuceriţi militar de romani şi asediaţi cultural, intelectual şi moral de cultura
elenistă şi aşa-zisul „miracol grec”. O parte importantă a evreilor ajunseseră să trăiască în
Diaspora (nu neapărat în cadrul Imperiului roman) şi nu în interiorul hotarelor Iudeii441
.
Numai zeloţii mai propovăduiau violenţa împotriva romanilor şi chiar o şi practicau,
esenienii şi fariseii se resemnaseră cu ideea că sandala imperială romană îi apăsa pe
grumaji, dar saducheii se adaptaseră bine442
şi cedaseră cântecului de sirenă al
elenismului. Philon Evreul reuşise să desăvârşească o sinteză între Tanaħ şi gândirea
filosofilor greci. Preoţi saduchei decăzuseră până acolo încât, în admiraţia lor faţă de
elenism, ajunseseră să facă alergări pe stadion, în zi de şabat, în pielea goală. Unii evrei
erau într-atât de elenizaţi încât ajunseseră să nu aibă prenume evreiesc, nici măcar două
prenume, unul evreiesc şi unul grec, ci numai grec (vezi apostolul Andrei). Şi poate că
una din culmile elenizării evreilor o reprezintă faptul că, la un moment dat, un rabin
celebru a făcut o vizită comunităţii de evrei din Antiohia şi n-a găsit printre ei nici măcar
un exemplar – de fapt un sul – al cărţii Estera în evreieşte: comunitatea folosea
Septuaginta443
!
440
Max I. Dimont, Evreii, Dumnezeu şi istoria, Editura Hasefer, Bucureşti, 1999, trad. I. Horea, p. 36.
441
Se estimează că numai numărul evreilor stabiliţi în Egipt în vremea lui Philon alexandrinul era de un
milion.
442
Paul Johnson, O istorie a evreilor, Editura Hasefer, Bucureşti, 1999, trad. I. Horea, p. 104.
443
Max I. Dimont, op. cit., pp. 79-133.
146

147. Dar dacă evreii erau sub asediul eleniştilor, aceasta nu înseamnă că reversul nu
era valabil: asediatorii erau ei înşişi atacaţi. Iudaismul nu doar fusese penetrat, ci şi
înrâurise gândirea ne-evreilor cu care venise în contact. Pe toată întinderea Imperiului
roman – şi nu numai – se ştia că evreii erau un popor straniu, monoteist, care se închina la
o divinitate invizibilă, o divinitate despre care israeliţii spuneau că nu avea puteri locale,
ci universale, întrucât crease întreaga lume. Acest popor straniu nu era nicidecum barbar:
se spunea despre Ierusalim că este o bijuterie a Orientului, că evreii aveau o istorie mai
veche decât cea a romanilor şi o gândire la fel de subtilă ca a grecilor, deşi orientată pe
plan religios. Acest popor, deşi cucerit, învinsese prin tălmăcirea scrierilor sale sfinte
(Septuaginta) şi răspândirea lor în bazinul mediteranean. Iată, în cuvintele lui Max I.
Dimont, interferenţele dintre iudaism şi elenism:
Chiar dacă cei mai mulţi dintre ei444
respingeau elenismul ca atare, filosofia greacă a
nimerit într-un sol fertil. În marea lor majoritate, evreii s-au împotrivit filosofiilor
greceşti; cu toate acestea, îi cunoşteau foarte bine pe filosofii greci. Evreii au absorbit tot
ceea ce aveau grecii de oferit pe plan intelectual. Şi la tot ceea ce ei împrumutau pe plan
intelectual, îşi aduceau propria lor contribuţie. După care grecii au preluat de la evrei
aceste idei retuşate. Rezultatul a fost cu totul imprevizibil. Grecii au apărut înveşmântaţi
într-o mantie de producţie iudaică, cunoscută sub numele de creştinism; evreii au
îmbrăcat o tunică de filozofie greacă, ce a căpătat numele de „talmudism”445
.
Iar în altă parte, privitor la impresia absolut deosebită pe care stilul de viaţă
evreiesc îl producea asupra milioanelor de greci şi romani, istoricul scria:
Le plăceau simbolurile nesexualizate ale iudaismului şi respectau demnitatea
Dumnezeului evreilor care nu binevoia să se furişeze noaptea în paturile soţiilor altor
bărbaţi, aşa cum făceau zeii grecilor şi ai romanilor. Îi admirau pe evrei pentru că nu se
dedau la orgii desfrânate, atât de obişnuite în acele zile printre păgâni, şi invidiau
devotamentul poporului evreu mai degrabă faţă de ideile spirituale şi familiale decât faţă
de scopurile materialiste. În cele două secole, 100 î.e.a. – 100 e.a., mii de lumânări de
Şabat au licărit în casele grecilor şi ale romanilor – de fapt, atât de multe, încât filosoful
roman Seneca a consemnat acest fenomen, remarcând că obiceiurile evreilor ajunseseră
să se răspândească peste tot, şi romanii se aflau în pericol să fie înghiţiţi de ele446
.
Aşadar, înainte de a vorbi despre compoziţia etnică şi culturală a comunităţilor de
credinţă întemeiate de apostoli, trebuie să reţinem faptul că poporul evreu interacţionase
cu popoarele înconjurătoare şi stabilise o relaţie osmotică, dăruind şi primind din fondul
cultural al acestora, şi chiar făcând convertiţi dintre ele.
Evenimente istorice, orientări teologice.
Acest subiect este polimorf, iar o tratare adecvată a sa ar trebui să aibă în vedere,
pe de-o parte, componenta iudaismului maselor, pe de altă parte, a iudaismului
„mesianic” trăit de primii evrei credincioşi în Mesia, a deschiderii manifestate de evreii
mesianici spre ne-evrei, a iudaismului rabinic, precum şi a constelaţiei de relaţii stabilite
între ele în decursul unui secol (anul 30-135 e.n.) extrem de frământat din punct de
vedere istoric şi socio-politic.
444
Dintre evrei, n. ns.
445
Max I. Dimont, op. cit., p. 86.
446
Ibidem, p. 121.
147

148. Prin „iudaismul maselor” mă refer la gândirea iudaică de până prin anul 30 e.n.,
anterior apariţiei iudaismului mesianic. Care erau coordonatele majore ale „iudaismului
maselor”? În opinia lui Alfred Edersheim, ele erau: „un crez comun, o viaţă comună, un
centru comun şi o nădejde comună.”447
Pe de altă parte, dacă ar fi să vedem ce diferenţe existau în iudaismul maselor, ne-
am concentra asupra şcolilor de gândire diferită, a „sectelor” existente448
, dintre care
fariseii (Fapte, 15:5; 26:5), saducheii (Fapte, 5:17) şi esenienii erau cei mai cunoscuţi.
După anul 30 e.n., adică după patimile şi învierea lui Yeşua Noţri, Iisus Nazarineanul, s-a
mai născut o „sectă” de sine stătătoare (Fapte, 24:5,14; 22:22), în sensul de partid
religios-politic, urmaşii „Căii”, ai Nazarineanului, „mesianicii” sau credincioşii evrei în
mesianismul lui Iisus.
Prin ce difereau mesianicii de iudaismul maselor? Putem da un răspuns însumat
de Alfred Edersheim: „Rabinismul a început cu cerinţa ascultării şi dreptăţii exterioare, şi
indica spre înfiere, ca ţel al său; Evanghelia a început cu darul gratuit al iertării prin
credinţă şi al înfierii, şi indica spre ascultare şi dreptate ca ţel al său.”
Această „sectă”, partid religios-politic sau mişcare, a deranjat chiar de la
începuturile sale (Fap. 4 etc.), mai ales datorită afirmaţiilor sale că Yeşua ar fi Mesia şi
chiar întrupatul Fiu al lui Dumnezeu şi că mântuirea este exclusiv prin El dar, în definitiv,
mesianicii erau pur şi simplu o sectă sau o mişcare în cadrul iudaismului, şi
fundamentăm afirmaţia noastră pe următorii piloni:
1. Iisus, Yeşua, rabinul întemeietor al „sectei” era evreu care ţinuse Legea în
mod impecabil449
şi care o tâlcuise corect450
;
2. Înainte de Patimile Sale, Rabinul fondator făcuse un legământ numai cu evreii
care-L urmaseră până atunci451
, legământ pe care-l denumise „o înnoire a
legământului” pe care YHWH promisese că-l va face cu casa lui Israel şi cu
casa lui Iuda452
;
3. „Ziua de naştere” a sectei coincidea cu o zi importantă a unui praznic poruncit
de YHWH, Praznicul Săptămânilor sau al Cincizecimii. În acea zi, Duhul
Sfânt a venit peste credincioşii în Mesia şi, ulterior predicii lui Petru, s-au
convertit şi au fost botezaţi 3.000 de evrei, urmaţi mai târziu de mulţi alţi453
;
4. Într-adevăr, conducătorii omeneşti ai sectei, apostolii, nu fuseseră scribi sau
rabini454
, dar totuşi, erau evrei din evrei, crescuţi în cadrul gândirii iudaice şi
fuseseră455
cu Yeşua (Fapte, 4:13) până colo încât ei deveniseră „lumina
447
Alfred Edersheim, The Life and Times of Jesus the Messiah, Books For The Ages AGES Software •
Albany, OR USA, Version 1.0 © 1999, p. 62.
448
Istoricii spun că în sânul iudaismului erau între 24 şi 40 de secte.
449
Io. 8:46a: „Cine din voi Mă poate dovedi că am păcat?”
450
Când evreii din acel veac spuneau despre cineva că „a împlini Legea”, ei rosteau o zicală care semnifica
faptul că acel om tălmăcise Legea corect. În acest sens, a se vedea Evanghelia după Matei, 5:17.
451
A se vedea Mat. 26:26-30; Mc. 14:22-26; Lc. 22:14-20.
452
Ier. 31:31-34, Ez. 36:22-32 şi 37:21-28.
453
În acest sens, afirmaţia unui teolog ortodox „Ceea ce Fiul instituie, Duhul Sfânt constituie” este
adevărată.
454
Cu notabila excepţie a lui Şaul din cetatea Tarsus din Cilicia.
455
Sau, cum ar fi spus o expresie evreiască, „se acoperiseră de praful rabinului”, aluzie la rabinii itineranţi
în urma cărora veneau „micuţii”, învăţăceii lor, talmidim-ii, şi care erau învăluiţi de praful ridicat de
maeştrii care mergeau la 2-3 metri în faţă.
148

149. lumii”456
. Ei cunoşteau Torah şi modul în care se împlinea ea în viaţa şi
slujirea lui Yeşua Noţri. Chiar mai mult, „cap” al Bisericii-mamă din
Ierusalim nu a fost ales Petru sau Ioan, ci Iacov, fratele Domnului; această
alegere revelează, încă o dată, modul iudaic de gândire a Bisericii care şi-a
ales un slujitor spiritual nu numai în funcţie de meritele morale şi
duhovniceşti, calităţi care îi calificau pentru slujba de episcop – deşi şi acestea
erau importante – ci în funcţie de relaţia de sânge pe care Iacov o avusese cu
Yeşua, şi de faptul că era descendent al regelui David!457
Şimeon, al doilea
supraveghetor după Iacov, a fost văr cu Iacov şi Iisus, fiind fiul lui Clofa,
fratele lui Iosif, soţul Mariei. El, adică, era continuator al liniei de sânge a
casei lui David458
, regele. Ei nu au fost impuşi împotriva voinţei comunităţii,
ci dimpotrivă, comunitatea i-a recunoscut ca atare. Următorii supraveghetori
spirituali au fost: Iustus I, Zaccheus, Tobias, Beniamin, Yoħanan, Matia, Filip,
Senecas, Iustus II, Levi, Ephram, Iosif, Iuda. Aceşti supraveghetori spirituali
erau toţi evrei459
, ataşaţi de credinţa evreiască460
, circumcişi, iar „congregaţia
pe care o prezidau unea Legea lui Moise cu doctrina lui Hristos”461
;
5. Relaţia cu Legea: atitudinea evreilor care crezuseră în Yeşua, conducători sau
nu, dar mulţi dintre ei preoţi (Fapte, 6:7) şi evrei din Diaspora, era aceea de
zel intens faţă de Lege (Fapte, 21:20);
6. Evreii credincioşi în Mesia nu s-au separat brusc şi radical de evreii care nu
credeau în mesianismul lui Yeşua. Dimpotrivă, cartea Faptele apostolilor
repetă că tot mai numeroasa grupare evreiască denumită „nazarineni” (Fapte,
24:5), credincioşi în Yeşua, deci „mesianicii”, continuau să frecventeze
Templul462
. „Mesianicii” frecventau şi sinagogile463
;
7. Desigur, mişcarea mesianică avea propria sa identitate: chiar dacă frecventau
Templul şi sinagogile, ei erau percepuţi a fi o „sectă” de sine stătătoare.
Savantul Samuele Bacchiocchi zice:
456
Vezi semnificaţia acestei expresii în gândirea evreiască.
457
Eusebius, istoricul Bisericii, autor al cărţii Istoria Eclesiastică, ne spune că primii 15 episcopi ai
comunităţii mesianice din Ierusalim, de la Înălţarea la Ceruri a lui Yeşua până la anul 136 e.n., după
răscoala lui Bar Koħba (132-135 e.n.), toţi au fost evrei, după cum vom vedea puţin mai jos.
458
Istoricul Eusebius spune că împăratului roman Hadrian îi era teamă ca nu cumva cei din casa lui David
să se răscoale, şi i-a arestat pe toţi, printre care şi pe Şimeon, dar mai adaugă şi că Şimeon a fost arestat de
romani în urma unui denunţ al unui eretic. Cine era ereticul şi de ce era etichetat în acest fel, nu ştim.
459
Philip Schaff, History of the Christian Church, vol. I („Apostolic Christianity”), pe
http://www.ccel.org/ccel/schaff/hcc1.html.
460
O ironie fină a lui Dumnezeu este aceea că la un moment dat El a pus papă al Bisericii romano-catolice
un evreu: papa Anacletus al II-lea, fost Petrus, cardinal Pierleoni (?-1138), care provenea dintr-o faimoasă
familie italiană iudeo-creştină. A se vedea
http://www.israelinprophecy.org/wiki/pmwiki.php/Resources/Mfmj
461
Edward Gibbon, History of the Decline and Fall of the Roman Empire, vol I, pp. 393-394. Aceşti
primi 15 slujitori ai comunităţii mesianice din Ierusalim, de la Înălţarea la Ceruri a lui Yeşua până
la anul 136 e.n., după răscoala lui Bar Koħba (132-135 e.n.) fuseseră toţi evrei. A se vedea
http://www.ccel.org/ccel/gibbon/decline.iii.xlv.html
462
A se vedea Fap. 2:46; 3:1; 5:20,21,25,42 şi mai ales Fap. 21:26 ş. urm., experienţă avută de Pavel prin
anul 57, la circa 27 de ani (!) de la pogorârea Duhului Sfânt – narată şi în Fapte, capitolele 22, 24, 26.
463
A se vedea Fapte, 13:14; 14:1; 17:10; 18:4,26; 19:8 22:17 şi, îndeosebi, Epistola lui Iacov, scrisă prin
anii 45-48, unde, în 2:2, în original, nu apare „adunare”, ci „sinagogă”.
149

150. Convertiţii iudei din perioada timpurie considerau acceptarea lui Hristos nu ca pe
distrugerea cadrului lor religios, ci ca pe o împlinire a aşteptărilor lor mesianice, care
îmbogăţea viaţa lor religioasă cu o dimensiune nouă.464
În devenirea sa istorică şi teologică, sistemul de convingeri „religioase” predicat
de Yeşua şi promovat de evreii mesianici a venit în contact cu evrei elenizaţi şi cu ne-
evrei credincioşi, şi lucrurile au trebuit clarificate; se ridica întrebarea: din Tanaħ, din
„Vechiul Legământ”, ce anume era instructiv şi normativ şi ce anume rămăsese numai
instructiv, dar nu mai era obligatoriu? Cum trebuiau să se relaţioneze la Lege iudeii,
evreii elenizaţi şi ne-evreii credincioşi? Aceste întrebări erau foarte valide şi trebuiau să-
şi primească răspunsuri biblice şi duhovniceşti. Să comentăm puţin aceste teme.
Iniţial, credinţa că Yeşua era Mesia a fost proclamată numai printre evrei, însă
trebuie să reţinem faptul că, din punctul de vedere etnic, evreii nu formau un bloc
compact, ci printre ei existau evreii elenişti din Diaspora, precum şi evreii proveniţi din
„prozeliţii dreptăţii”, adică oameni născuţi ne-evrei, dar care adoptaseră iudaismul în mod
integral, ca şi credinţă şi modus vivendi; mai existau „prozeliţii porţii” sau „temătorii de
Dumnezeu”, care adoptaseră monoteismul iudaic, legile morale principale şi nădejdea
mesianică, fără a accepta circumcizia. Cartea Faptele apostolilor este scrisă de unul
dintre aceşti prozeliţi, Luca, şi el nu uită să-i menţioneze pe centurionul din Capernaum,
famenul etiopian, centurionul Cornelius din Cezareea, Lydia din Filippi, Timotei, şi alţii;
„aceştia au format nucleul multora dintre primele biserici creştine”465
.
Aceştia, cel puţin, ştiau cine este Dumnezeul lui Avraham, Isaac şi Iacov, în
modul în care acestora li se putea vorbi despre Mesia existau deja nişte baze, dar cum
rămânea cu cei care nu avuseseră nimic cu credinţa iudaică?... După ce erau evanghelizaţi
(şi catehizaţi, când era cazul) şi făceau afirmaţia baptismală că Yeşua este Mesia, Fiul lui
Dumnezeu (Fapte, 8:37 etc.), erau botezaţi. La Ierusalim, în anul 49-50, la ceea ce uneori
este denumit pompos (şi incorect) Primul Conciliu Ecumenic al Bisericii Creştine, s-a
afirmat categoric că atât pentru evrei, cât şi pentru ne-evrei, mântuirea se însuşeşte prin
credinţa personală în jertfa şi mesianismul lui Yeşua Mesia, nu prin încercarea de a
înfăptui Legea (vezi Fapte, 15). Din punct de vedere soteriologic, mântuirea era identică
pentru evrei şi goyim-i, aceeaşi pentru iudei şi greci, liberi şi sclavi, bărbaţi şi femei
(Galateni, 3:28; Efeseni, 2:14-22). Însă, din punctul de vedere al sfinţirii, care este un
plan distinct, unde lucrurile trec din obiectivitatea jertfei lui Yeşua în subiectivitatea
sfinţirii personale înfăptuite sub asistenţa Duhului Sfânt, lucrurile diferă: evreii continuau
să-şi circumcidă copiii, mâncau kaşer, respectau şabatul etc. (Vezi Fapte, 21:20-24.) Ne-
evreilor li s-a scris „să se ferească de pângăririle idolilor, de curvie, de dobitoace
sugrumate şi de sânge” (Fapte, 15:20); aceste lucruri nu erau noi, ci fuseseră stipulate în
legământul noahic şi în cel mozaic. Dar, atenţie: versetul 21 din Fapte, 15, spune că
dacă cineva voia să se sfinţească şi mai mult, putea frecventa sinagoga locală, unde
Moise era predicat în fiecare şabat, încă din vechime. Asta însemna faptul că pentru
credincioşii dintre Neamuri continuau să rămână valabile un set întreg de precepte, iar
464
Samuele Bacchiocchi, From Sabbath to Sunday – A Historical Investigation of the Rise of Sunday
Observance in Early Christianity, Rome: The Pontifical Gregorian University Press, 1977, p. 142.
465
Philip Schaff, op. cit., loc. cit.
150

151. pentru a şti ce şi cum trebuie să acţioneze în privinţa sfinţirii progresive, ei trebuiau să
citească Scripturile evreieşti.
Următorul pas în studiul nostru îl constituie evenimentul căderii Templului din
Ierusalim, din anul 70 e.n.: din cauza unei insurecţii, în perioada 66 – 70 e.n. romanii se
războiau cu evreii. Spre finele anului 69 e.n., romanii, care asediaseră Ierusalimul, mai
slăbiseră strânsoarea, iar cu această ocazie, evreii mesianici adăpostiţi în Ierusalim
izbutiseră să fugă în munţi, conform poruncii lui Mesia466
. Evreii non-mesianici n-au
crezut în predicţia lui Iisus/ Yeşua şi, semeţindu-se, au crezut că cetatea şi Templul nu
aveau cum să fie cucerite, căci, în definitiv, nu era oare YHWH mai mare ca toţi
dumnezeii neamurilor?467
Şi nu era Ierusalimul cetatea Marelui Împărat?468
Şi nu era
acolo Templul DOMNULUI?469
Şi nu erau ei atât de neprihăniţi încât să merite
victoria?...
Istoria ulterioară arată că Ierusalimul a fost cucerit, Templul distrus şi evreii s-au
sinucis sau au fost ucişi în masă Din anul 70 încolo, evreii mozaici i-au considerat
trădători470
pe evreii mesianici; evenimentele din anul 132-135 e.n. au consolidat această
părere a lor.
Am prezentat toate aceste informaţii istorice pentru a scoate în relief câteva fapte:
faptul că privit din punctul de vedere religios şi etnic, iudaismul mesianic era privit ca
fiind o „sectă” de eretici care credeau şi afirmau că Dumnezeu poate avea un Fiu; că
această „sectă” Îl predica pe Yeşua şi ne-evreilor şi, făcând aceasta, deveneau necuraţi,
impuri spiritualiceşte (Fapte, 10:28); că această „sectă” e formată din trădători. Rezultă
clar că animozitatea evreilor mozaici vizavi de iudaismul mesianic era maximă şi se
ajungea, nu în puţine cazuri, la persecutarea urmaşilor Dulgherului din Nazaret471
.
În consecinţă, după distrugerea Templului din Ierusalim, din anul 70 e.n., după
încetarea preoţiei şi a sistemului sacrificial, şi în faţa pericolului reprezentat de iudaismul
mesianic, iudaismul mozaic s-a văzut silit să-şi prezerve identitatea şi să contra-atace. Un
contra-atac ingenios a fost inserarea rugăciunii-blestem Birkat ha-Minim în liturghia
iudaică, care a produs o ruptură şi mai mare între diferitele „iudaisme” existente în sec. I
e.n. Aici merită să ne aplecăm cu atenţie asupra situaţiei.
Consiliul de la Iamnia, sau Iavne, din anul 90 e.n. a fost unul dintre punctele
decisive pentru ruperea relaţiilor dintre evreii mozaici şi cei mesianici sau, privind
situaţia la un meta-nivel, pentru ruperea creştinismului de iudaism. În ce fel s-a produs
aceasta?
...Orice sistem atacat încearcă să se protejeze. Dacă este lovit din exterior, el caută
să pareze sau măcar să eschiveze, iar dacă este afectat dinăuntru, el caută să elimine
agentul infecţios. La fel a procedat şi iudaismul mozaic, prin consiliul de la Iamnia.
Romanii loviseră iudaismul din exterior, dar evreii mozaici au contracarat: dacă Templul
fusese distrus, la consiliul de la Iamnia evreii au decis să acorde un rol mult mai mare
slujbei sinagogale; dacă preoţia aharonică încetase, rabinul a câştigat mult în prestigiu;
dacă nu se mai puteau aduce jertfe animale, centrul de greutate al devoţiunii s-a mutat pe
466
Lc. 21:20-22.
467
Ps. 135:5.
468
Ps. 48:2.
469
Ier. 7:4-11; Mat. 21:13.
470
Termenul pe care-l foloseau evreii era meşumedim.
471
Aceste persecuţii fuseseră profeţite în Mat. 23:34, Io. 16:2, şi concretizate în Fap. 4; 5:17,18,33; 6:12;
7:58, 13:50; 14:19; 16:22,23; 17:5-9; 18:17 etc.
151

152. rugăciuni (tefilim), pocăinţă (teşuvah) şi fapte bune (gmilut hasadim), mai ales milostenia
sau pomana (ţedaqah).
În ceea ce priveşte afecţiunile produse de agentul patogen mesianic: evreii
mozaici au găsit variante de a se descotorosi de o bună parte din el, „îmbogăţind” setul de
rugăciuni zilnice.
Mai concret, până în anul 90 e.n. evreii credincioşi în Mesia continuau să se
închine dimpreună cu evreii mozaici în adunări comune şi în sinagogi (Fapte, 13:5,14;
14:1; 17:1,2,10; 18:3,19,26; 19:8; Iac. 2:2). Orice evreu, din orice partidă religioasă sau
sectă, era primit în orice sinagogă. Chiar mai mult, exista obiceiul ca atunci când un
evreu oaspete intra în sinagogă, să fie invitat să citească din Tanaħ pericopa stabilită
pentru şabatul respectiv (Luca, 4:16,17; Fapte, 9:20; 13:15).
Dar evreii mesianici aflaţi în vizită în altă cetate, nu aveau semne distinctive
pentru a fi identificaţi ca fiind mesianici. Reproduc o afirmaţie făcută de W.D. Davies şi
preluată de Samuele Bacchiocchi 472
:
Pretutindeni, în special în estul Imperiului Roman, existau evrei creştini al căror fel de
trai exterior nu era vizibil diferit de cel al iudeilor. Pentru ei era de la sine înţeles că
Evanghelia continua iudaismul; pentru ei, Noul Legământ pe care Isus îl instituise la
Ultima Cină cu discipolii şi-l pecetluise prin moartea Sa, nu însemna că legământul făcut
de Dumnezeu cu Israel nu mai era valid. Ei încă respectau praznicele Paştelor, al
Cincizecimii şi al Corturilor şi continuau să facă circumcizia, să ţină Sabatul săptămânal
şi regulile mozaice privitoare la mâncare. După unii cercetători, ei trebuie să fi fost atât
de puternici încât constituiau elementul dominant din mişcarea creştină până la căderea
Ierusalimului, din anul 70 e.n.
Au fost multe cazurile în care mesianicii au urcat la bima (un soi de amvon), au
citit Sulurile sfinte, le interpretau prin lentila hermeneutică mesianică, îşi mărturiseau
credinţa în Yeşua şi ieşea scandal şi tulburare, fapt atestat în mai multe locuri de cartea
Faptele apostolilor473
. Aşadar, cum puteau fi aceştia îndepărtaţi? Soluţia s-a dat la
consiliul de la Iavne sau Iamnia, în anul 90, şi o vom prezenta în cadrul său mai larg.
În iudaism, Amidah este setul de rugăciuni care se recită stând în picioare,
elementul central al tuturor liturghiilor evreieşti. El are trei secţiuni principale: prima este
Şvah („Slăveşte!”), a doua este secţiunea centrală, compusă din douăsprezece
binecuvântări, iar a treia este secţiunea Hodaa („Mulţumiri”). În total, erau optsprezece
binecuvântări, fiecare avea titlul său, şi li se spunea Şmone Esre.
La consiliul de la Iavne rabbi Gamaliel al II-lea, autorizat de rabbi Yoħanan ben
Zakai, a modificat Amidah, introducând o a nouăsprezecea binecuvântare, Birkat ha-
minim, „Binecuvântarea împotriva ereticilor”, plasată în secţiunea centrală. Ce spune
această binecuvântare? Ei bine, de fapt, aceasta este un blestem; o formulare a acestei
Birkat ha-minim, găsită în genizah din Cairo, spune în felul următor:
Fie ca apostaţii care au respins Torah, să nu aibă nădejde474
şi fie ca nazarinenii şi ereticii
să piară pe dată şi să fie şterşi din cartea vieţii şi să nu fie înscrişi cu cei drepţi.
Binecuvântat fii Tu, Adonai, care-i zdrobeşti pe duşmanii Tăi şi-l smereşti pe cel trufaş.475
472
Samuele Bacchiocchi, op. cit., p. 144.
473
De exemplu, 13:15-52; 14:1-7; 17:1-9, 18:4-8 etc.
474
Adică, nădejdea izbăvirii.
152

153. Prin „nazarineni” se înţelegeau clar urmaşii Nazarineanului476
; evreii mesianici nu
puteau să citească aceste cuvinte sau să răspundă „Amen!” la ele, fără a intra sub
pedeapsă cerească. În consecinţă, urmaşii lui Yeşua s-au excomunicat singuri din
sinagogi, dar şi fuseseră, astfel, excomunicaţi477
.
De-atunci încolo, şi mai ales după anii 132-135 e.n. – după ce evreii mesianici au
refuzat să creadă că Şimeon Bar-Kokhba e Mesia şi nu s-au alăturat noului război al
evreilor împotriva romanilor, animozităţile dintre cele două comunităţi evreieşti
intensificându-se – Biserica creştină a contra-atacat cu vehemenţă prin intermediul
scrierii unor tratate care vorbesc despre respingerea lui Israel de către Dumnezeu478
.
Din faptele expuse mai sus reiese un corolar care are două faţete: prima este aceea
că credincioşii evrei nu ar fi putut să înceapă să ţină duminica înainte de anul 135, când
împăratul Hadrian a distrus Yeruşalayim-ul şi a încetat slujirea lui Iuda, ultimul slujitor
evreu al comunităţii mesianice din cetatea sfântă; iar a doua faţetă, privitoare la
credincioşii ne-evrei sau „dintre Neamuri”, ne dezvăluie că ei nu ar fi avut cum să abroge
ziua de închinare din Şabat şi să înceapă să respecte duminica înainte de anul 70 e.n.,
anul distrugerii Templului, care a avut loc în războiul împotriva Imperiului roman.
Trebuie să adăugăm faptul că, pe acest fond, creştinii proveniţi dintre evrei au
dezvoltat destul de devreme atitudini anti-iudaice care le-au deformat lentila
hermeneutică, i-au călăuzit spre deturnarea dumnezeiştii zile de închinare din şabat în
ziua întâi a săptămânii şi, în timp, au dus la atitudini antisemite. Notăm acum cele mai
importante surse pentru studierea acestor atitudini anti-iudaice ale creştinilor proveniţi
dintre ne-evrei.
Ignatius al Antiohiei.
Prin anul 115 e.n., episcopul Ignatius al Antiohiei, zis Teoforul, a scris câteva
epistole interesante pentru cei care doresc să descopere atitudini ale unor ne-evrei vizavi
de şabat şi de iudaism. Convingerea lui Ignatius vizavi de şabat poate fi citită în Către
magnezieni, 9:1,2a. Atitudinea sa faţă de iudaism în general apare în două epistole, Către
filadelfieni, 6:1 şi Către magnezieni, 8:1 şi 10:3.
Pseudo-Barnaba.
475
Conform Talmudul, b.Berkhoth 29a, Şmu’el cel Mic este cel care a formulat „binecuvântarea-blestem”.
De dragul corectitudinii istorice, trebuie să mai adăugăm că, la presiunile creştinilor, în Evul Mediu
termenii „binecuvântării” au fost mai îndulciţi: „Fie ca defăimătorii să nu aibă parte de nădejde şi ca toată
răutatea să piară pe dată; fie ca toţi vrăjmaşii Tăi să fie grabnic retezaţi şi să dezrădăcinezi şi să zdrobeşti,
să dobori şi să smereşti grabnic stăpânirea trufiei, în zilele noastre. Binecuvântat fii Tu, YHWH, Care-i
frângi pe vrăjmaşi şi-i smereşti pe trufaşi.”
476
Nu este in intenţia noastră să tratăm aici relaţiile dintre nazarineni, ebioniţi şi Biserica provenită dintre
Neamuri.
477
Se împlinea, astfel, prima parte din Evanghelia după Ioan, 16:2.
478
După Carol Iancu, Miturile fondatoare ale antisemitismului, Bucureşti: Editura Hasefer, 2005, trad. Ţ.
Goldstein, p. 29, aceste tratate sunt denumite generic Adversus Judæos şi au fost scrise de către autorii
denumiţi „Părinţi ai Bisericii”. În Apus, aceştia au fost latinii Tertullian (155 – 222), Augustin (354 – 394),
iar în Răsărit au fost grecii Grigore din Nyssa (332 – 394), Chiril al Alexandriei (376 – 444), Theodoret din
Cir (393 – cca. 460) şi au culminat cu delirantul Ioan Gură-de-Aur (344 – 407).
153

154. Această aşa-zisa Epistolă a lui Barnaba a fost scrisă prin anul 135, în Alexandria,
un centru cultural cosmopolitan unde conflictul dintre evrei şi creştini era deosebit de
acut479
. A se vedea capitolul al XV-lea.
Iustin Filosoful şi Martirul.
Atitudinea anti-iudaică a lui Iustin poate fi lecturată în Dialogul cu Trypho480
,
scris pe la anul 140 e.n., iar despre şabat se poate citi Prima Apologie, capitolul 67, scrisă
prin 150 e.n.
Didahiile.
Din această lucrare scrisă pe la mijlocul 180 e.n. se poate citi cu folos capitolul al
XIV-lea.
Constituţiile Apostolice.
A se lectura capitolele XXIII-XXIV.
Sozomen, Istoria eclesiastică481
.
Autorul, care a murit în 440 e.n., şi-a intitulat capitolul al 19-lea din cartea a VII-a
„O listă vrednică de studiat, întocmită de istoric, cu privire la obiceiurile din diferite
popoare şi biserici”.
Socrates Scholasticus, Istoria eclesiastică.
O lucrare care merită o anume consideraţie, scrisă de un autor mort după anul 439
e.n.
BIBLIOGRAFIE:
BIBLII:
TEXTE ORIGINALE:
Biblia Hebraica Stuttgartensia (BHS), ed. K. Elliger şi W. Rudolph, Stuttgart,
1967/77 [ediţia a patra revizuită, 1990) din Bible Works 6.
479
Samuele Bacchiocchi, op. cit., p. 216.
480
http://www.voxdeibaptist.org/justin_trypho_rom.htm
481
Titlul complet al lucrării este Adresă către Împăratul Theodosius, din partea lui Salaminius Hermias
Sozomen, şi o Propunere pentru o istorie eclesiastică.
154

155. The Greek New Testament, ediţia a patra, revizuită, editată de Barbara Aland,
Kurt Aland, Johannes Karavidopoulos, Carlo Martini şi Bruce Metzger, Deutsche
Bibelgesellschaft, Stuttgart, Germania, a doua tipărire, 1994.
TRADUCERI:
Biblia sau Sfânta Scriptură a Vechiului şi Noului Testament, trad. D. Cornilescu,
1924.
Biblia sau Sfânta Scriptură. Vechiul şi Noul Testament, trad. D. Cornilescu,
revizuită, 1932, GBV, 1989, 1990, 1991.
Noua traducere în limba română, http://www.bibleserver.com
Die Bibel oder die Ganze Heilige Schrift des Alten und Neuen Testaments, trad.
Martin Luther, Stuttgart, Privileg. Wuerttembergische Bibelanstalt, 1934.
New American Standard Bible with Codes (1995), Bible Works 6.
BIBLII DE STUDIU:
Donald C. Stamps (ed.), Biblia de studiu pentru o viaţă deplină, Life Publishers
International, Springfield, Missouri, USA, 1996, trad. A. Marinescu, A. Mihalea, R.
Mihăilescu.
John F. MacArthur (ed.), The MacArthur Study Bible, New King James Version,
Thomas Nelson Publishers, Nashville, Tennessee, USA, 1997.
Jack W. Hayford (ed.), The Spirit-Filled Life Bible, New King James Version,
Thomas Nelson Publishers, Nashville, Tennessee, USA, 1991.
John H. Walton, Victor H. Matthews, Mark W. Chavalas (ed.), The IVP Bible
Background Commentary – Old Testament, InterVarsity Press, Downers Grove, Illinois,
USA, 2000.
ARTICOLE:
Articolul „Epimenides”, în en.wikipedia.org
Articolele „Lege”, „Sabat”, în Dicţionarul biblic, J. D. Douglas (ed. gen.), Cartea
Creştină, Oradea, 1995, trad. Liviu Pup, John Tipei.
Articolul „Şabat”, în Dicţionar enciclopedic de iudaism, Bucureşti, Hasefer, 2000,
trad. V. Prager, C. Litman, Ţ. Goldstein.
Articolul „Sabbath”, în Trent C. Butler (ed.), Holman Bible Dictionary, Holman
Bible Publishers, Nashville, Tennessee, USA, 1991.
Articolul „Sabbath”, în New Illustrated Bible Dictionary, Ronald F. Youngblood
(ed. gen.), Thomas Nelson Publishers, Nashville, Tennessee, USA, 1995.
Moorehead, William G., „Type”, în INTERNATIONAL STANDARD BIBLE
ENCYCLOPEDIA, VOL. 10, THE AGES DIGITAL LIBRARY, REFERENCE, AGES
Software • Albany, OR USA, Version 1.0 © 1997.
Murray, John, „The Sabbath”, în Tiparul zilei Domnului, www.theologue.org
Wilson, Walter, „Sabbath”, în A Dictionary of Bible Types, AGES Software Albany, OR
USA Version 1.0 © 1999.
155

156. DICŢIONARE ŞI CONCORDANŢE:
Bărnuţ, Daniel, Hubert, Emeric, Kovacs, Jozsef, Dicţionar grec-român pentru
studiul cuvintelor Noului Testament, Editura TEOLOGOS, Cluj-Napoca.
Vine, William E., An Expository Dictionary of New Testament Words, Old
Tappan: Fleming H. Revell Co., New Jersey, USA, the 17th impression, 1966.
Concordanţa Strong, James Strong, HEBREW DICTIONARY OF THE OLD
TESTAMENT şi GREEK DICTIONARY OF THE NEW TESTAMENT, James Strong,
THE AGES DIGITAL LIBRARY, REFERENCE, AGES Software • Albany, OR USA,
Version 1.0 © 1997.
CĂRŢI:
Bacchiocchi, Samuele, Sabatul sub foc încrucişat, Casa de Editură Viaţă şi
sănătate, Bucureşti, 2001, trad. Gh. Indricău.
Bacchiocchi, Samuele, FROM SABBATH TO SUNDAY – A Historical
Investigation of the Rise of Sunday Observance in Early Christianity, ROME, ITALY
1977, THE PONTIFICAL GREGORIAN UNIVERSITY PRESS.
Bacchiocchi, Samuele, The Sabbath in the New Testament, kindle edition.
Barclay, William, The Gospel of Matthew, vol. 1, The Westminster Press,
Philadelphia, Pennsylvania, USA, 1975.
Berkhof, Louis, Systematic Theology, The Banner of Truth Trust, Carlisle,
Pennsylvania, USA, 1988.
Caillois, Roger, Omul şi sacrul, ed. a doua, Editura Nemira, Bucureşti, 2006, trad.
Dan Petrescu.
Campbell, Joseph, The Masks of God – Primitive Mythology, Penguin Compass,
New York, USA, 1991.
Clowney, Edmund P., Dezvăluirea tainei, Editura Făclia, Oradea, 1998, trad. D.
Moga.
Codoban, Aurel, Sacru şi ontofanie, Editura Polirom, Iaşi, 1998.
Cohen, Mark E., The Cultic Calendars of the Ancient Near East, CDL Press,
Bethesda, Maryland, 1993.
Edersheim, Alfred, The Temple, its Ministry and Service, Books For The Ages
AGES Software • Albany, OR USA, Version 1.0 © 1997.
Edersheim, Alfred, The Life and Times of Jesus the Messiah, Books For The Ages
AGES Software • Albany, OR USA, Version 1.0 © 1999.
Eliade, Mircea, Aspecte ale mitului, Editura Univers, Bucureşti, 1978, trad. Paul
G. Dinopol.
Eliade, Mircea, Nostalgia originilor, Editura Humanitas, Bucureşti, 1994, trad.
Cezar Baltag.
Eliade, Mircea, Tratat de istoria religiilor, Editura Humanitas, Bucureşti, ed. a II-
a, 1995, trad. Mariana Noica.
Eliade, Mircea, Sacrul şi profanul, Editura Humanitas, Bucureşti, 2000, trad.
Brânduşa Prelipceanu.
Fărăgău, Beniamin, Shema Israel!, Editura Logos, Cluj-Napoca, ed. a doua, 1994.
156

157. Fărăgău, Beniamin, Exodul, Editura Logos, Cluj-Napoca, ed. a doua, 2001.
Fărăgău, Beniamin, Leviticul, ed. a doua, 2003, tipărită la Imprimeria
„ARDEALUL”, Cluj-Napoca.
Hesiod, „Munci şi zile”, în Hesiod-Orfeu, Poeme, Editura Minerva, Bucureşti,
1987, tălmăcire Ion Acsan.
Iancu, Carol, Miturile fondatoare ale antisemitismului, Editura Hasefer,
Bucureşti, 2005, trad. Ţ. Goldstein.
Kolakowski, Leszek, Religia, Editura Humanitas, Bucureşti, 1993, trad. S.
Mărculescu.
Malherbe, Michel, Enciclopedia religiilor, vol. al II-lea, Editura Nemira,
Bucureşti, 2013, trad. E.M. Fetic şi L. Vişinescu.
Matthews, Victor H., Benjamin, Don C., Old Testament Parallels – Laws and
Stories from the Ancient Near East, fully revised and expanded third edition, Paulist
Press, Mahwah, New Jersey, USA, 2006.
Moscati, Sabatino, Vechile civilizaţii semite, Editura Meridiane, Bucureşti, 1975,
trad. E. Costescu.
Rivière, Claude, Socio-antropologia religiilor, Editura Polirom, Iaşi, 2000, trad.
Mihaela Zoicaş.
Scrima, André, Antropologie apofatică, Editura Humanitas, Bucureşti, 2005.
Sfântul Augustin, Confesiuni, Editura Nemira, Bucureşti, 2003, trad. Eugen
Munteanu.
Septuaginta 1, volum coordonat de Cristian Bădiliţă et al., Colegiul Noua Europă,
Editura Polirom, Iaşi, 2004.
THE SAGE DIGITAL LIBRARY COLLECTIONS THE ANTE-NICENE,
NICENE AND POST-NICENE FATHERS, SECOND SERIES, SAGE Software Albany,
OR USA Version 1.0 © 1996.
Walton, John H., Matthews, Victor H., Chavalas, Mark W., The IVP Bible
Background Commentary – Old Testament, Intervarsity Press, Downers Grove, Illinois,
USA, 2000.
SITOGRAFIE:
http://abacus.bates.edu/~mimber/Rciv/roman.cal.htm
http://faculty.gvsu.edu/websterm/Atrahasi.htm.
http://lookinferlearnin.wordpress.com/2007/01/23/breaking-bread-together-with-
the-lord-part-2/
http://messianicfellowship.50webs.com/bread.html
http://messianicrestorer.wordpress.com/orientalia/potopul-mesopotamian/
http://www.ancient.eu.com/article/227/
http://www.class.uh.edu/mcl/classics/Atrahasis.html
http://www.jewishencyclopedia.com/view.jsp?
artid=128&letter=C&search=stoning
http://www.messianic.ws/synagogue.htm
http://www.ortodoxia.md/articole-si-publicatii/1339-sabatul
http://www.reformation.org/church-of-rome.html
157

158. http://www.voxdeibaptist.org/justin_trypho_rom.htm
http://www.youtube.com/watch?v=UqjWf4ldPgY
158