1. Analiză critică privind abordarea psihanalitică
freudiană asupra personalităţii
Începând cu G. Allport, psihologia personalităţii se constituie ca un domeniu
particular al psihologiei, actualmente existând câteva paradigme bine conturate,
care abordează personalitatea din diverse perspective, pe care le considerăm a fi
complementare, chiar dacă în anumite puncte înregistrează clare dezacorduri.
Constituind unul din cele mai atractive domenii ale psihologiei, personalitatea,
normală sau patologică, a stârnit interesul a numeroşi specialişti, care doresc nu
numai să descrie această realitate, ci şi să o explice, să o evalueze, să avanseze
predicţii, să formuleze legi şi principii, care sa ghideze studiul celor interesaţi de
explorarea acesteia.
Psihanaliza s-a constituit progresiv, în timpul unei maturizări lente. Cel care stă în
spatele apariţiei acesteia este Sigmund Freud, care a studiat meticulos
dimensiunile naturii umane. Freud a presupus că mintea umană îşi îndeplineşte
funcţiile utilizând energie. În mod asemănator funcţionării fiziologice a corpului,
care îşi procură energie din hrană, deosebirea fiind că energia utilizată de minte
este de natură psihică.
Personalitatea, în concepţia iniţială a lui Freud era divizată în trei niveluri:
conştient, preconştient şi inconştient. Conştientul includea senzaţiile şi
experienţele pe care le putem accesa, simţi în orice moment. Inconştientul era
partea esenţială, nevăzută, aflată în centrul teoriei psihanalitice. El conţine
instinctele, dorinţele care ne determină comportamentul, este depozitul forţelor pe
care nu putem să le vedem sau să le controlăm. Între cele două niveluri se află
preconştientul, depozitul amintirilor, gândurilor de care nu suntem conştienţi, dar
care pot fi aduse cu uşurinţă în câmpul conştiintei.
Ulterior, Freud şi-a revizuit teoria, introducând trei noţiuni de bază: id, ego,
superego. Id-ul încearcă satisfacerea impulsurilor, ego-ul caută amânarea acestora,
iar superego-ul pune mai presus de toate perfecţiunea morală, neadmiţând
compromisuri, la fel ca id-ul. Rezultatul inevitabil al fricţiunilor dintre id, ego şi
superego este dezvoltarea anxietăţii. Freud descrie trei tipuri de anxietate, în
funcţie de stimulii care o produc: anxietatea obiectivă implică teama faţă de
pericole tangibile ale lumii reale şi ne ghidează comportamentul în faţa unor astfel
de pericole; anxietatea nevrotică îşi are originea în copilărie, în conflictul dintre
satisfacerea instinctelor şi realitate; anxietatea morală este rezultatul conflictului
dintre id şi superego, reprezentând de fapt frica de propria conştiinţă,

2. comportamentul care contravine propriului cod moral ducând la apariţia
sentimentelor de ruşine sau vină, indicator al modului de funcţionare a superego-
ului.
Mare parte a personalităţii noastre se formează pe baza configuraţiei unice de
relaţii pe care fiecare dintre noi le stabileşte în copilărie cu o mare varietate de
persoane si obiecte. Rolul experienţelor din copilărie este considerat atât de
important de Freud încât el consideră că personalitatea adultului se cristalizează în
jurul vârstei de cinci ani. Freud a simţit existenţa unor conflicte puternice de
natură sexuală la copil, conflicte care păreau să aibă în centru anumite zone ale
corpului. Pe baza acestor prezumţii a formulat teoria dezvoltării psihosexuale,
conform căreia copilul trece printr-o serie de stadii, fiecare definit de o anumită
zonă erogenă a corpului. În fiecare stadiu trebuie rezolvate anumite conflicte,
înainte ca individul să treacă la stadiul următor. Freud a şocat lumea ştiinţei când a
afirmat că bebeluşii sunt motivaţi de instincte sexuale. El a acordat un înţeles mai
larg acestui concept, vorbind despre obţinerea unei forme difuze de plăcere
corporală, având originea în gură, anus sau zona genitală. Se desprind, astfel,
următoarele stadii: stadiul oral, (durează de la naştere până în jurul vârstei de doi
ani), stadiul anal (între 2 şi 4 ani), stadiul falic (până în jurul vârstei de 6 ani),
perioada de latenţă (între 6 şi 12 ani) şi stadiul genital.
Câteodată, însă, individul nu este capabil să treacă de la un stadiu la altul,
conflictul specific acelei etape nefiind satisfăcut sau individul pur şi simplu
nedorind să treacă mai departe. Vorbim în aceste cazuri despre fixaţie, când o
parte a energiei psihice (libido) este investită în acel stadiu de dezvoltare,
rămânând puţină energie pentru stadiile următoare.
Mecanismele de apărare ale eului, un alt element introdus de Freud, presupun
distorsionări ale realităţii. Prin urmare, procesele pe care le considerăm raţionale
( rezolvarea problemelor, luarea deciziei) nu sunt bazate pe o imagine corectă
asupra persoanei. Mai precis, după Freud, suntem conduşi şi controlaţi de forţe
interne de care nu suntem conştienţi şi asupra cărora exercităm foarte puţin control
raţional. Printre mecanismele de apărare ale Ego-ului se numără: represia sau
reprimarea presupune excluderea activă şi totală a gândurilor ameninţătoare din
câmpul conştiinţei; negarea gândurilor şi a experienţelor dureroase; regresia
presupune implicarea în comportamente care sunt asociate cu plăcerea şi
satisfacţia pe care individul le obţinea într-o perioadă timpurie a dezvoltării sale;
proiecţia presupune atribuirea impulsurilor sau dorinţelor inacceptabile unei alte
persoane; deplasarea implică mutarea unui impuls dinspre un obiect inacceptabil şi
ameninţător înspre un obiect mai acceptabil şi mai puţin ameninţător;
raţionalizarea presupune găsirea unei motivaţii rezonabile pentru un gând sau
comportament inacceptabil; identificare reprezintă un mecanism de apărare prin

3. care oamenii fac faţă invidiei; sublimarea transformă impulsurile inacceptabile în
comportamente sociale complet acceptabile, chiar admirate.
În ceea ce priveşte măsurarea personalităţii din perspectiva psihanalitică , există
mai multe metode: hipnoza, tehnica asocierilor libere, tehnica interpretării viselor
şi tehnicile proiective.
Psihanaliza a avut o evoluţie sinuoasă, la apariţie fiind marginalizată, apoi
devenind foarte populară, pentru a fi din nou oarecum marginalizată în ziua de azi.
Teoria lui Freud a generat numeroase cercetări empirice şi încercări de testare a
conceptelor propuse, însă nu toate au putut fi validate experimental. Nammill
(2005) susţine că vocabularul folosit de Freud este prea specializat şi cu o logică
înşelătoare, greu de înteles pentru neiniţiaţi; sexualitatea ar fi un concept
inconsistent şi cu toate că Freud o pune în legătură cu inconştientul şi apoi cu id-
ul, legătura nu este clară.
O primă critică ce îi poate fi adusă teoriei psihanalitice poate fi metoda de
cercetare preponderentă, mai exact studiul de caz, care are limite serioase ce ţin de
controlul variabilelor şi de imposibilitatea replicării în condiţii controlate. Datele
obţinute prin aplicarea studiului de caz depind de acurateţea cu care o persoană
relatează ceea ce îşi aminteşte. Persoanele pot să nu-şi amintească exact ceea ce s-
a întâmplat, sau chiar dacă îşi vor aminti există pericolul ca acestea să considere
că anumite detalii îi pot plasa într-o lumină proastă sau că sunt nerelevante. Alte
dezavantaje ar fi acelea că nu permite generalizarea şi stabilirea relaţiei cauză-
efect, fiind implicate adesea anumite incidente în trecutul unei persoane care au
generat o problemă particulară.
Mai mult, este imposibil să se determine validitatea povestirilor pacienţilor; Freud
a încercat de puţine ori să verifice povestirile clienţilor, prin urmare, datele ar
putea fi din start incomplete şi inexacte. De asemenea, este cunoscut faptul că
Freud realiza notiţe privind desfăşurarea şedinţelor la câteva ore dupa terminarea
acestora. De accea, este posibil ca el să fi fost selectiv în reactualizare, iar dacă,
totuşi, ar fi fost exact, este imposobil de demonstrat acest lucru.
O altă acuzaţie îndreptată către această teorie poate fi adusă din perspectiva
modului de analiză a datelor, considerat prea subiectiv, întrucât Freud nu a
explicat complet procedura şi pentru că datele nu au fost cuantificate, astfel încât
semnificaţia lor statistică nu poate fi stabilită. La acestea se adaugă şi eşantioanele
mici si nereprezentative folosite.
De asemenea, consider că Freud a acordat prea multă atenţie forţelor biologice în
calitatea de modelatoare ale personalităţii, unii critici susţinând că fiinţa umană
dispune de mai multă libertate în acţiuni decât sugerează Freud. Mai mult decât
atât, prin afirmaţia conform căreia femeile suferă de invidia de penis şi că

4. superego-ul lor este inferior dezvoltat din această cauză, oferă o viziune
degradantă asupra femeilor.
Din punctul meu de vedere, faptul că Freud pune accent pe sexualitate, exprimarea
sau reprimarea instinctului sexual părând a fi cheia tuturor faptelor, bune sau rele,
reprezintă o oarecare exagerare a acestuia. Deşi mai târziu a adăugat instinctele
morţii, acestea s-au divedit a fi în că una dintre ideile sale controversate. Cu toate
acestea, o mare parte a comportamentelor noastre sunt determinate într-o anumită
măsura de instinctul sexual. Reclamele diferitelor produse conţin imagini sexuale
sau legate indirect de ideea de sex, filmele şi programele de televiziune au priză
mai mare dacă conţin astfel de imagini.
O altă critică relevantă ce poate fi adusă teoriei formulate de Freud se leagă de
conceptul de inconştient. Behavioriştii şi umaniştii afirmă de exemplu că
problemele care pot fi atribuite inconştientului sunt de fapt mult mai puţine decât
credea Freud, iar inconştientul nu este un rezervor de instincte reprimate.
Cognitiviştii nu consideră inconştientul ca un loc în sistemul psihic, ci ca
proprietate a unor procese de prelucrare a informaţiei.
Pe de altă parte, există şi multe părţi bune ale acestei teorii, concepte care au
rezistat criticii de-a lungul timpului. Printre acestea se numără descrierile tipului
oral şi anal de personalitate sau constatarea că mare parte a psihopatologiei se
datorează dorinţelor agresive sau sexuale inconştiente.
În concluzie, cu toate criticile aduse, impactul lui Freud asupra dezvoltării
psihologiei nu poate fi contestat. Freud nu a schimbat obiectul psihologiei, doar l-a
redimensionat. Deşi obiectul psihologiei rămâne viaţa interioară, modul în care
este concepută interioritatea psihică, complexitatea acesteia şi a metodei de
investigare îl delimitează pe Freud de contextul orientărilor care consideră viaţa
psihică internă ca obiect al psihologiei. Psihanaliza este considerată de unii autori
ca fiind abordarea cea mai coerentă şi satisfăcătoare intelectual.
Enache Eugenia- Daniela,
Anul II, Seria II, Grupa 6