Mitul lui Narcis

1. Mitul lui Narcis
Legenda lui Narcis
Mitul narcisistului vine încă din Grecia Antică.
Legenda spune că Narcis era fiul râului Cephios și al nimfei Liriope. Zeii l-au
binecuvântat cu o nemăsurată frumusețe. Oameni de pretutindeni, tineri sau bătrâni, bărbați
sau femei, se îndrăgosteau de el într-o clipă. Pe oriunde mergea, era însoțit de o mulțime de
nimfe de apă sau nimfe ale copacilor care nu-și doreau decât să-l poată zări. Măcar o clipă.
Narcis era obișnuit cu această admirație, dar nu oferea niciodată un răspuns, așa că în
curând a devenit la fel de faimos pentru indiferența lui, pe cât era de faimos pentru frumusețea
lui. Îndepărta fiecare potențială iubită care se apropia de el. Părea să se creadă deasupra
tuturor, deasupra ideii de iubire, deasupra lumii ordinare a oamenilor, ba chiar și deasupra
lumii zeilor.
Într-o zi Echo, o nimfă a muntelui, l-a privit pe Narcis și inima i s-a aprins. Neputând
să-și ia privirea de la el, a început să-l urmărească peste tot. Curând Narcis a simțit că e
urmărit.
-Cine-i acolo? a întrebat.
Echo a încercat să răspundă, dar ea nu avea o voce a ei… Îi fusese luată printr-un blestem de
marea zeiță Hera. Echo a încercat să strige, dar tot ce putea era să repete cuvintele lui Narcis.
-Cine-i acolo? a răspuns ea trist.
-Vino afară acum! a cerut el
-Afară acum,a răspuns Echo, în lacrimi…
Deja furios, Narcis a strigat: Vino să te văd!
-Te văd! plânge Echo, ieșind de după copaci și aruncându-și brațele în jurul gâtului lui
Narcis.
Dar inima lui Narcis a rămas rece.
-Pleacă de-aici! a strigat el. Mai bine mor înainte să te iubesc!, a strigat el cu dispreț.
-Te iubesc! a strigat plângând Echo.

2. Umilită și cu inima frântă, a dispărut în adâncul pădurii. A refuzat să se mai miște. A
refuzat să mai mănânce și să mai bea, iar trupul ei s-a disipat ușor, lăsând în urmă doar vocea
ei…
În acest timp zeii ajunseseră să nu-i mai tolereze comportamentul lui Narcis. Oamenii
se sinucideau din cauza lui, astfel că zeița Nemesis l-a blestemat să cunoască și el durerea
iubirii neîmpărtășite.
Într-o zi, în timpul unei plimbări prin pădurile lui iubite, Narcis a găsit un lac cristalin,
al cărui luciu era atât de liniștit încât părea o oglindă. Însetat, Narcis s-a aplecat să bea. A zărit
atunci un chip ireal de frumos în luciul apei. Aflat sub blestemul lui Nemesis, Narcis nu și-a
dat seama că se uita, de fapt, la propriul său chip. Inima îi bătea să-i spargă pieptul. Nu mai
simțise așa ceva niciodată, bucuria de a fi în prezența altcuiva. Poate asta e iubirea, s-a
gândit…
-Vino la mine, plânge Narcis…
Tăcere.
-De ce nu-mi răspunzi?, îi spune reflexiei sale… De ce nu mă vrei?
S-a aplecat pentru a săruta luciul apei și imaginea chipul a părut să se estompeze.
-Vino înapoi! A încercat să se apropie din nou, să atingă imaginea, să-i simtă
îmbrățișarea.
Dar de fiecare dată când încerca, chipul părea să se retragă, dispărând în apa liniștită a
lacului. Au trecut ore, apoi zile…până într-o
zi, când Narcis s-a ridicat și s-a scuturat de praf.
-Vin eu la tine! Așa vom putea fi
împreună!, a spus el
A intrat în apele lacului, scufundându-se în
întuneric, adânc…mai adânc, până când a
dispărut acolo pe vecie…..
Câteva momente mai târziu, la marginea
apei a înflorit o minunată floare care s-a aplecat
deasupra apei, privind pentru totdeauna în
apele de sub ea. Era Narcisa.