Successfully reported this slideshow.
We use your LinkedIn profile and activity data to personalize ads and to show you more relevant ads. You can change your ad preferences anytime.

Bsp apiturca

1,852 views

Published on

drept

Published in: Law
  • Be the first to comment

  • Be the first to like this

Bsp apiturca

  1. 1. Bazele Ştiinţei Politice Aurel Piţurcă UNIVERSITATEA DIN CRAIOVA COLEGIUL UNIVERSITAR DROBETA TURNU SEVERIN SPECIALIZAREA: ADMINISTRAŢIE PUBLICĂ ANUL I - SUPORT DE CURS – PENTRU ÎNVĂŢĂMÂNT LA DISTANŢĂ Conf. Univ. Dr. A. Piţurcă Pag. 1 din 66
  2. 2. Bazele Ştiinţei Politice Aurel Piţurcă I. INTRODUCERE IN STUDIUL POLITOLOGIEI 1.1.Aparitia si evolutia stiintei politice 1.2. Obiectul de studiu al stiintei politice 1.3. Locul politologiei in sistemul stiintelor sociale si politice 1.4. Functiile politologiei 1.1. Aparitia si evolutia stiintei politice Inca din cele mai vechi timpuri oamenii au fost preocupati de cunoasterea, stapanirea si studierea societatii, a cadrului in care traiesc si isi desfasoara activitatea. In consecinta, ea a fost analizata atat in ansamblul ei, ca intreg, cat si in domeniile si partile ei ce o compun. Dintre stiintele care sunt preocupate de descifrarea esentei societatii, a proceselor si legitatilor devenirii ei, un loc aparte il ocupa si politologia. In cadrul oricarei societati, indiferent de natura si nivelul ei de dezvoltare, politicul si politica au constituit activitati umane fundamentale, o functie esentiala a sistemului social. Drept urmare, orice investigatie profunda si detailata a oricarui sistem social, inclusiv a conditiei umane, nu se poate realiza fara o analiza a politicului. Istoriceste, primele elemente ale gandirii social-politice apar inca din antichitate, de care se leaga insasi etimologia termenului. Notiunea de politologie vine de la cuvintele grecesti polis-stat, cetate si logos-stiinta, adica stiinta despre stat, despre putere. De-a lungul vremii, aceasta notiune a imbracat diferite acceptiuni cum ar fi: arta de guvernare, de conducere, de politica, pana la termenul modern de politologie. Denumirea noua, moderna de politologie a aparut in 1954 si a fost pusa in circulatie de politologul german Eugen Ficher Baling si de francezul A. Therive. Atat in antichitate cat si in feudalism, intre stiintele care studiau societatea nu exista o democratie, o individualizare, drept urmare, elemente, cunostinte despre societate vor fi nediferentiate, cele specifice filosofiei sau politicii se vor intersecta, suprapune cu cele economice, sociale sau religioase. In primele sale manifestari gandirea politica a aparut si s- a dezvoltat fie in interiorul filosofiei, ca filosofie politica in Grecia antica, fie in stransa legatura cu juridicul, in Roma antica. In toate cazurile, atat asupra politologiei cat si a celorlalte stiinte sociale, a cunoasterii in special, a societatii in general in epoca sclavagista si medievala isi va pune amprenta religia. In feudalism viata si gandirea politica se vor afla sub puternica influenta a dogmei teologice si a bisericii, stiintele in totalitatea lor, vor fi integrate teologiei, devenind ramuri ale acesteia, iar dogma teologica devine axioma politica a societatii. Procesul de disociere a stiintelor, a celor sociale in special de teologie si de morala crestina va incepe odata cu descompunerea societatii feudale. Renasterea prin spiritul sau laic si stiintific isi va pune pecetea asupra evolutiei tuturor stiintelor, inclusiv a celor politice. Ganditori de seama ai acestei perioade, dar mai ales a perioadei moderne N. Machiavelli, Th. Hobbes, J. Bodin, iluministii francezi Voltaire, Montesquieu, Rousseau in lucrarile lor social-politice s-au pronuntat pentru individualizarea stiintei politice, pentru constituirea ei intr-o stiinta de sine statatoare. Pag. 2 din 66
  3. 3. Bazele Ştiinţei Politice Aurel Piţurcă Disocierea politologiei, individualizarea ei ca stiinta de sine statatoare a inceput abia la mijlocul secolului al XIX-lea, odata cu cresterea considerabila a rolului si locului politicului in domeniul cunoasterii teoretice si a practicii sociale. Acest proces de emancipare a stiintei politice s-a desfasurat in doua etape: a) prima la mijlocul secolului al XIX-lea si a vizat in principal, desprinderea politologiei impreuna cu sociologia de celelalte stiinte socio-umane; b) cea de a doua etapa s-a consumat catre sfarsitul secolului al XIX-lea si a constat in separarea stiintei politice de sociologie, fenomen asociat si cu aparitia noului sau sens si continut de stiinta a studierii politicului si tot ce tine de acesta. Acest proces a determinat aparitia in SUA in 1880 la Colegiul din Colorado a primei scoli si catedre de stiinte politice. In perioada interbelica si indeosebi postbelica, studierea politologiei in SUA, in Europa apuseana si nordica, Canada si Japonia s-a generalizat, atat ca stiinta cat si ca obiect de invatamant. Astazi in lumea civilizata si democratica nimeni nu mai poate concepe realizarea si functionarea sistemului politic, a omului modern fara o cultura politica infaptuita pe calea institutionalizata. In Romania, nici in perioada interbelica si cu atat mai putin postbelica, politologia nu a existat nici ca disciplina de studiu si nici ca stiinta de cercetare a fenomenului politic. In perioada interbelica politicul era investigat din perspectiva istorica sau sociologica in stransa interactiune cu acestea. In perioada dominatiei comuniste, ceea ce se realiza in domeniul politicului era in realitate o indoctrinare a oamenilor cu ideologia totalitara comunista. Astazi in conditiile refacerii vietii si sistemului politic democratic, a necesitatii formarii si pregatirii cetatenilor, a racordarii invatamantului romanesc la cel european si universal, studiul stiintei politice a devenit o necesitate. 1.2. Obiectul de studiu al politologiei Precizarea obiectului unei stiinte in general si in mod deosebit al unei stiinte sociale, cum este cazul politologiei, este o problema extrem de dificila, complexa si care presupune un permanent proces de definire si redefinire. Dificultatea acestui proces decurge din complexitatea si dinamica vietii politice contemporane, din marea explozie informationala, precum si din aparitia a numeroase stiinte de studiu a societatii, in special a celor de granita cu politicul. Stabilirea obiectului de studiu al stiintei politice impune precizarea unor elemente preliminare cum ar fi: domeniul sau distinct de studiu; notiunile, categoriile, conceptele procesele si legitatile specifice cu care aceasta opereaza; functiile indeplinite in domeniul cunoasterii, a interdisciplinaritatii si mai ales in practica sociala; locul pe care respectiva stiinta il ocupa in sistemul stiintelor sociale si politice; utilitatea si eficienta sa sociala. Definirea obiectului politologiei a nascut si dezvoltat o diversitate de opinii, pozitii in gandirea contemporana, care pot fi sintetizate in trei mari orientari: a)Politologia – stiinta a studiului statului Este o orientare mai veche, ea fiind prezenta inca dinainte de Montesquieu ea aducand in sustinerea sa urmatoarele argumente: - insasi etimologia termenului de politologie polis-stat si logos-stiinta, adica stiinta care are ca obiect de studiu statul, puterea si institutiile sale; - statul ar fi cea mai veche si mai importanta institutie politica a societatii, cu un rol central in sistemul politic, fapt ce ar presupune de asemenea studiul acestuia de politologie. O asemenea orientare nu este acceptata de cei mai multi politologi care la randul lor aduc contra argumente: Pag. 3 din 66
  4. 4. Bazele Ştiinţei Politice Aurel Piţurcă - termenul initial de politologie nu avea in vedere sensul, continutul actual, ci el se referea la politica, putere, conducere in general, iar statul era conceput si ca o comunitate sociala, nu numai ca o institutie politica; - asa cum o dovedesc ultimele cercetari statul nu este cea mai veche institutie politica a societatii, ea a fost precedata de altele. Chiar daca este cea mai importanta institutie a sistemului politic, dar nu unica, importanta ei decurge tocmai din existenta celorlalte si interactiunea cu acestea; - statul este studiat si de alte stiinte cum ar fi cele economice, juridice, filosofice fapt ce ne poate conduce la ideea ca si aceste stiinte ar trebui sa aiba ca obiect de studiu statul; - politologie-stiinta a statului inseamna o ingustare nejustificata a obiectului acestei discipline. Importante elemente ale sistemului politic ca partidele politice, puterea, spiritualitatea politica, norma, conduita si activitatea politica ar ramane in afara obiectului sau de studiu. b) Puterea politica – obiect de studiu al politologiei Este o orientare destul de raspandita in cadrul gandirii politice contemporane, atat nord americane George Catalin, Harold Lasswel cat si din Europa apuseana M. Duverger, R. d’Aron etc. Argumentul fundamental in cazul acestei orientari este acela ca puterea constituie obiectivul oricarei actiuni politice, ca aceasta se afla in centrul politicii. Si fata de aceasta orientare marea majoritate a cercetatorilor si politologilor aduc contra argumente. Ca si statul si puterea politica este doar o componenta a sistemului politic si nu politicul ca atare. In nici un caz, ea nu este in masura sa acopere sistemul politic. Insasi notiunea de putere, definirea acesteia nu este pe deplin elucidata in stiinta politica, existand tendinta de extindere a sferei acesteia si asupra unor elemente nepolitice sau dimpotriva de restrangere a acesteia numai la aspectele autoritatii. In aceste conditii, cu atat mai mult se ridica semnul intrebarii asupra capacitatii puterii de a “umple” continutul politicului; Nici in cazul relatiei stiinta politica-stiinta a puterii, politicul nu este in totalitatea sa studiat ci, dimpotriva, importante elemente ale acestuia, cum ar fi: institutiile politice, spiritualitatea, relatiile politice etc., raman in afara investigatiei acesteia. b)Politicul-obiect de studiu al politologiei Politicul in multitudinea si diversitatea formelor sale de manifestare si exprimare trebuie sa constituie obiectul de studiu al stiintei politice. Politologia este o stiinta de sinteza, de analiza in ansamblu a politicului si politicii, a genezei, esentei proceselor, legitatilor si relatiilor specifice acestuia. Sintetizand, politologia studiaza si explica natura si esenta politicului, geneza si dinamica lui, precum si rolul pe care il are in realitatea complexa. Ea nu este nici o pseudo- stiinta, asa cum o prezinta ideologul francez Gaston Bouthaul sau un capitol teoretic al sociologiei ca la R. Aron. Evident ca nici politologia nu este in masura sa epuizeze intreaga cercetare a politicului, dar ea este singura care o face de la nivel de ansamblu, de sinteza si din acest punct de vedere este unica stiiinta din cadrul stiintelor politice capabila prin studiul ei, sa acopere intreaga sfera de cercetare a politicului. 1.3. Locul politologiei in sistemul stiintelor sociale si politice Fiind o stiinta a studiului societatii, a politicului, politologia face parte atat din cadrul stiintelor sociale, cat si a celor politice. Ea se afla in relatii de comunitate, dar si de identitate, Pag. 4 din 66
  5. 5. Bazele Ştiinţei Politice Aurel Piţurcă particularitate cu stiintele sociale: istoria, filosofia, economia, politologia. Relatia, raportul de comunitate dintre politologie si stiintele sociale decurge din faptul ca toate au ca obiect de studiu societatea. Particularitatea, individualitatea dintre politologie si stiintele sociale vine de la domeniul distinct de studiu al societatii, specific fiecarei stiinte in parte. Intre politologie si stiintele sociale se naste, se dezvolta relatii de interactiune, interdependenta, de complementaritate reciproca. Cunostintele, datele, informatiile acestor stiinte sociale sunt folosite de politologie in studiul politicului. La randul lor si aceste stiinte se pot folosi de datele si cunostiintele oferite de politologie, contribuind astfel la o analiza detaliata si profunda a societatii. Un al doilea plan al relatiilor, raporturilor este cel dintre politologie si stiintele politice de ramura: filosofia politica, sociologia politica, antropologia politica, doctrina politica, stiinta puterii, stiinta partidelor, etc. Acest raport impune atat precizarea elementelor de comunitate intre politologie si stiintele politice de ramura, dar indeosebi si mult mai important, a celor de distinctie, de individualitate. Relatiile de comunitate dintre politologie si stiintele politice sunt date de politic, care constituie domeniul comun de studiu al tuturor acestor stiinte. Individualitatea acestor stiinte vine din modalitatea lor diferita de analiza a politicului, de studiul general al politicului sau a unor segmente partiale ale acestuia; metodele si tehnicile folosite in investigarea fenomenului politic; scopul, utilitatea si finalitatea acestei cercetari; rolul pe care acestea il au in procesul general al cunoasterii si al practicii sociale. Politologia este singura stiinta politica care studiaza politicul in ansamblul sau, pe cand celelalte stiinte politice cerceteaza doar unele segmente, parti ale acestuia. In studiul sau, politologia porneste de la conditiile generale ale societatii, rezultatele cercetarii sale fiind un bun al intregii societati, ele regasindu-se in cadrul spiritualitatii politice generale ale societatii; in ideologiile, programele, strategiile unor partide, forte social politice. Nefiind legata de un anumit emitent politic, sau neafandu-se in serviciul acestuia, politologia realizeaza o cunoastere obiectiva, cat mai apropiata de realitatea social-politica. Concluzionand putem aprecia ca relatiile de interdependenta, interdisciplinaritate si complementaritate se mentin si se amplifica intre politologie si stiintele politice de ramura. Astazi ca urmare a cresterii rolului politicului in societate se amplifica si consolideaza statutul sistemic si plurivalent al politologiei, ea impunandu-se tot mai mult ca o stiinta fundamentala cu rol coordonator in studiul politicului si al stiintelor politice. 1.4. Functiile politologiei Ca teorie generala a politicului, politologia exercita in cadrul societatilor, in special a celor democratice o serie de functii. Prin aceste functii, ea isi exprima, manifesta, rolul, utilitatea si eficienta sociala. Amploarea acestor functii, utilitatea lor nu sunt aceleasi in toate societatile si sistemele sociale, ci ele sunt, in mare masura determinate de o serie de factori, cum ar fi: - natura regimului social si a fortelor social-politice aflate la putere; - nivelul dezvoltarii vietii materiale si spirituale; - gradul dezvoltarii vietii politice si in special a democratismului; - sarcinile, obiectivele politice urmarite si realizate. In esenta, politologia exercita urmatoarele functii: a)functia cognitiva Politologia realizeaza o functie de cunoastere si interpretare a realitatii politice. Aceasta cunoastere este obiectiva, nepartinica si nepartizana, lipsita de pozitie si incarcatura Pag. 5 din 66
  6. 6. Bazele Ştiinţei Politice Aurel Piţurcă ideologica si este un bun al intregii societati si vizeaza politicul in ansamblul sau, procesele si legitatile sale generale. b)functia creativa Cunoasterea realizata de politologie se materializeaza in elaborarea unor teorii, conceptii, doctrine si programe politice, intr-un cuvant in crearea unor valori politice ce vor crea si fundamenta cultura politica. Politologia nu numai ca se intemeiaza pe valori, ci ea insasi creeaza valori, valorile politice. c)functia praxiologica Politologia nu este numai o stiinta teoretica, abstracta ci ea este dublata de o importanta dimensiune praxiologica. Prin rezultatele si concluziile la care ajunge, ea este in masura sa ofere solutii pertinente pentru imbunatatirea si perfectionarea sistemului politic. Totodata politologia ofera modele alternative de dezvoltare social-politica fie pentru reformarea sistemului existent sau chiar pentru transformarea radicala a acestuia. d) functia formativ-educativa civica si patriotica Prin datele, cunostintele si informatiile dobandite, prin valorile politice create si puse in circulatie, politologia contribuie in mare masura la formare si dezvoltarea unei educatii civice patriotice si politice, a constinţei de sine a individului si a societaţii. e) functia previzionala Singura sau impreuna cu alte stiinte sociale sau politice de ramura, politologia poate prefigura modelele si alternativele de dezvoltare sociale si le pune la dispoziţia societaţii. In sistemul contemporan al stiinţelor politice, politologia reprezinta o disciplina fundamentala, o stiinţa sociala particiulara consacrata fenomenului politic , singura in masura sa studieze “politicul in sine“ sau dupa cum aprecia Julien Freund “politicul ca esenţa autonoma“. Pag. 6 din 66
  7. 7. Bazele Ştiinţei Politice Aurel Piţurcă II. SISTEMUL POLITIC 2.1. Sistemul politic-sistem social global. Definitie -trasaturi. 2.2. Functiile sistemului politic 2.3. Componentele structurale ale sistemului politic 2.3.1. Relatiile politice 2.3.2. Comunicatia politica 2.3.3. Norma si comportamentul politic 2.1. Sistemul politic-definite, trasaturi Societatea, viata sociala in general, se prezinta ca un sistem social global care este structurat in subsisteme, care la randul lor constituie sisteme de sine statatoare cu structuri, mecanisme si functii proprii. Din cadrul oricarui sistem social global, cele mai importante sisteme partiale sunt: sistemul politic, sistemul economic, sistemul informational, sistemul spiritual, sistemul militar, etc. Conceperea si analiza societatii ca sistem social global, a componenetelor sale ca sisteme partiale, constituie o metoda de cercetare relativ noua si ea apartine teoriei generale a sistemelor create de Lwon Bertolanffy in 1937. In cadrul oricarui sistem social global, prin locul si rolul pe care-l ocupa in cadrul acestuia, prin multitudinea, complexitatea si diversitatea relatiilor ce le genereaza, prin impactul asupra celorlalte sisteme partiale, insasi asupra intregului, se detaseaza si se impune sistemul politic. Orice sistem social, indiferent de gradul sau de organizare, de nivelul dezvoltarii sale, de natura sa, implica cu necesitate o dimensiune si o functie politica. De altfel, politicul si politica au fost dintotdeauna coordonate majore ale existentei si actiunii umane. “Astazi, mai mult ca oricand – precizeaza politologul G. Burdeau – epoca noastra este martora unei politizari universale. Totul a devenit politic, deoarece totul se afla sub influenta politicii sau se oglindeste in ea”1. Desi conceperea si studierea sistemica a politicului s-a impus relativ de curand ca metodologie, aceasta nu este absolut noua. Inca din antichitate au existat asemenea tentative si ele au apartinut lui Aristotel. In 1651, Th. Hobbes in lucrarea sa Lexiathon face deja un comentariu asupra politicului ca sistem. Cercetarea sistemica a domeniului politic, fenomen inceput dupa cel de-al doilea razboi mondial, desi a realizat unele succese notabile, intampina astazi o serie de dificultati, greutati si neimpliniri. Toate acestea se regasesc inca in identificarea sistemului politic cu sistemul social global, sau in confuziile intalnite adeseori in literatura de specialitate, in care pana nu de mult, conceptele de “sistem politic”, “organizare politica” si “sistem de organizare”, erau considerate identice. Cu tot rolul si locul important pe care sistemul politic il joaca in orice sistem social global, identificarea acestora nu este justificata. Sistemul social este un intreg, in timp ce sistemul politic in raport cu acesta, reprezinta o parte. Prin urmare, relatia dintre acestea nu este de la intreg la intreg, deci egala, ci de la intreg la parte si deci nici sub acest aspect nu poate fi vorba de egalitate sau identitate, ci cele doua elemente sunt concepute distincte, atat sub aspectul naturii, structurii cat si al functiilor. Conceptul de sistem politic s-a impus atat asupra notiunii de “organizare politica”, cat si a celui de “sistem de organizare politica”. Primul aspect, de “organizare politica” este Pag. 7 din 66
  8. 8. Bazele Ştiinţei Politice Aurel Piţurcă notiunea folosita de politologii tributari formatiunii juridice si nu este in masura sa acopere intregul domeniu al politicului, mai ales ca ea integreaza, pe langa elemente politice si pe cele de natura juridica. Notiunea de “sistem de organizare politica” a fost introdusa in circuitul literaturii politologice de gandirea marxista si voia sa evidentieze distinctia dintre sistemul politic specific capitalismului si cel al socialismului. Este adevarat, cu timpul aceasta notiune a fost treptat abandonata, impunandu-se cea de sistem politic. Primul cercetator care a incercat si, in mare masura a reusit sa abordeze politicul in spiritul teoriei sistemice, a fost David Easton. In lucrarile sale “Sistemul politic”, aparuta in 1953 si “O analiza sistemica a vietii politice”, elaborata in 1956, Easton desi avanseaza elemente valoroase privind definirea sistemului politic, indeosebi a caracterului sau deschis, nu reuseste sa impuna o definitie a acestuia. In lucrarea din 1953, D.Easton defineste sistemul politic ca “alocarea autoritara a valorilor”. In 1963, intr-o alta lucrare, A Framework for Political Analysis, aparuta la New York, Easton considera sistemul politic “un ansamblu de variabile, oricare ar fi gradul de relatii intre ele”. Intr-o alta lucrare aparuta in 1974 la Paris, politologul american defineste sistemul politic ca “ansamblul interactiunilor prin care obiectele de valoare sunt repartizate pe cale autoritara intr-o societate”. In schimb, el isi aduce o contributie deosebita privind functiile sistemului politic, rolul sau in societate. Desi criticata si de multi contestata, teoria lui D. Easton, ramane un punct de plecare si chiar de referinta in conceperea si studierea politicului ca sistem, avand si astazi numerosi adepti. In 1968 in “Analiza sistemelor politice”, J.W. Lapierre incearca si el sa defineasca sistemul politic ca “ansamblul proceselor de decizie care privesc totalitatea unei societati globale”, definitie care nu acopera nici pe departe politicul, vizand numai un aspect al sistemelui politic, cel decizional,iar structura, relatiile, institutiile, comportamentul, normele conduitei politice, ramanand in afara unei asemenea abordari. Pe aceeasi linie functionala se inscrie si definitia lui T. Parsons: “Conceptul nostru cheie de orientare este politica definita ca un subsistem primar functional al societatii, strict paralel cu statusul teoretic, cu economia”. O incercare remarcabila dar cu anumite limite, de analiza sistemica a politicului o face cercetatorul sovietic F. M. Burlaţki. Pornind de la extinderea puterii politice asupra unor noi sfere ale vieţii economice, sociale si culturale, el incearca sa largeasca definitia sistemului politic. Abordarea lui F.M. Burlatki are multe elemente valoroase, atat sub aspect structural, destul de cuprinzatoare, dar mai ales a includerii in sistemul politic al comunicatiilor, fapt neglijat de majoritatea definitiilor date acestuia, element cu un rol major in viata politica contemporana. In acelasi timp insa, definitia lui F.M. Burlatki are si unele neajunsuri: ea este conceputa si realizata pe modelul fostei societati totalitare a Uniunii Sovietice, sistem politic relativ inchis, cu limite in dezvoltare si perfectionare si supus totodata, procesului de conducere centralizat. Canalizata pe un anumit model – cel al sistemului politic, totalitar, definitia sa nu poate acoperi conceptul general de sistem politic, avand in vedere indeosebi latura sa functionala, imposibilitatea de adaptare la cerintele dezvoltarii sociale si, mai ales, ale democratismului politic. O abordare functionala a dat-o sistemului politic si Gabriel Almond. El defineste sistemul politic ca “un sistem de interactiuni prezente in toate societatile independente care indeplinesc functia de integrare si adaptare”5. Intr-o alta lucrare mai recenta din 1974, G. Almond considera ca sistemul politic este compus din structura politica si cultura politica: “Structura politica cuprinde ansamblul activitatilor politice: institutiile politice, dar si aspectele politice ale structurilor sociale”. Importanta ni se pare, in mod deosebit, clasificarea sistemelor politice: “Autonomia Pag. 8 din 66
  9. 9. Bazele Ştiinţei Politice Aurel Piţurcă sistemelor – precizeaza el – caracterizeaza sistemele democratice, in timp ce subordonarea lor riguroasa este trasatura sistemelor totalitare”. Şi cercetatorii romani au fost tentaţi sa analizeze si sa defineasca societatea ca sistem social global. O asemenea poziţie a promovat-o Aneta Busuioc, care in demersul sau filosofic-politic considera ca: “Societatea poate fi cunoscuta, explicata si transformata constient numai prin conceperea ei ca sistem“. Prin sistem politic intelegem acel sistem partial al societatii ce cuprinde ansamblul relatiilor, institutiilor, conceptiilor, comunicatiilor de natura politica, prin care se asigura organizarea, functionarea si conducerea societatii. In concluzie, am putea formula cateva coordonate de baza in abordarea si intelegerea teoretica a sistemului politic: - practica istorica a demonstrat ca omul, ca fiinta sociala, nu poate exista si actiona decat in cadrul organizat al unui sistem social. “Activitatile indivizilor – precizeaza A. Busuioc – sunt de fapt si in mod esential activitatile sistemelor sociale”; - sistemul politic constituie una dintre cele mai importante componente ale societatii contemporane privita si conceputa ca sistem social global; - el trebuie abordat ca un sistem mereu deschis supus incorporarii continue a elementelor noi ale vietii sociale, ale fenomenelor si proceselor politice ce apar in conditiile noii dezvoltari sociale; - sistemul politic este intr-o continua devenire, perfectionare si autoreglare. Aceste aspecte sunt in mare masura determinate de existenta si gradul dezvoltarii vietii politice si mai ales a democratismului politic; - in cadrul societatilor nedemocratice, asa cum a fost cazul celor fasciste si chiar comuniste, posibilitatile de innoire, de perfectionare a sistemului politic, sunt limitate de insasi natura acestor societati, a lipsei lor de transparenta si democratism social-politic; - caracterul dinamic specific sistemului politic, impune o permanenta definire si redefinire a componenetelor sale; - autonomia relativa a sistemului politic. Desi sistemul politic este parte integranta a societatii si unul dintre elementele ei structurale si functionale cel mai important, el nu se dizolva, disipeaza in sistemul social global, nu se substituie acestuia si nu se identifica cu el, ci se afirma si functioneaza ca un element distinct, avand propria sa identitate, fizionomie si autonomie. 2.2. Functiile sistemului politic Latura functionala a sistemului politic are in vedere functiile exercitate de acesta atat la nivelul si interiorul propriului sistem, cat al societatii. Pe marginea acestei probleme, in literatura de specialitate, exista vii dispute legate de continutul functiilor sistemului politic, de eficienta, amplitudinea acestora si utilitatea lor sociala. Inca din “The Political System”, D.Easton sustine ca sistemul politic are in societate un rol reglator. Aceasta reglare sociala este realizata prin “alocarea autoritativa a valorilor la nivelul intregii societati”. Un alt autor, J.M.Cotteret, sustine ca “sistemul politic indeplineste functii de integrare si de adaptare, prin recurgerea sau ameninţarea cu recurgerea la o constrangere psihica sau mult mai puţin legitima. Sistemul politic urmareste in cadrul societaţii obiective precise: menţinerea sau, dimpotriva, modificarea ordinii sociale“10. Pentru Almond si Coleman, sistemul politic are rolul legimitatii celor care guverneaza, de a asigura un echilibru intre conducatori si condusi, intre guvernanti si guvernati. Pag. 9 din 66
  10. 10. Bazele Ştiinţei Politice Aurel Piţurcă Sintetizand, putem aprecia ca sistemul politic realizeaza in orice societate urmatoarele functii: 1) De organizare si conducere a sistemului global. Aceasta functie decurge din faptul ca politicul stabileste obiectivele sistemului social si subsistemelor sale si asigura prin mobilizarea resurselor materiale si umane realizarea acestora. 2) De autoreglare a sistemului social global. Regland intregul sistem social global, sistemul politic asigura implicit functionalitatea diverselor subsisteme ale sistemului social global. El este singurul sistem din cadrul societatii care se autoregleaza prin propriile institutii si mecanisme. 3) De distribuire in cadrul societatii a valorilor in general, a celor politice in special. Aceasta distributie trebuie facuta in concordanta cu interesele sociale globale si cu cele ale diferitelor clase si grupuri sociale, ale intregii societati. Functiile sistemului politic nu se manifesta in mod izolat, ci intr-o stransa corelatie cu cele ale celorlalte subsisteme sociale, se intrepatrund si completeaza reciproc, asigurand astfel reglarea, autoreglarea si functionarea sistemului social global, a societatii in ansamblul ei. Functiile din cadrul sistemului politic difera de la o societate la alta, atat in ceea ce priveste continutul cat si in formele si mecanismele de realizare. Acest fapt e in legatura directa cu obiectivele si sarcinile pe care si le propune in fiecare etapa respectivul sistem, de dinamica acestuia, de insasi calitatea si functionalitatea elementelor sale componente si situaţia internationala. 2.3.Componentele structurale ale sistemului politic Problema definirii componentelor structurale si functionale ale sistemului politic, trebuie sa porneasca de la unitatea si diversitatea partilor sale constitutive, a multitudinii si varietatii relatiilor ce le guverneaza si indeosebi a impactului acestuia asupra celorlalte sisteme partiale ale societatii. Natura regimului politic, formele sale de exercitare a puterii, contextul intern si international isi vor pune amprenta atat asupra componentelor sistemului politic, dar mai ales asupra amplitudinii si eficientei functiilor sale, a rolului sau reglator la nivelul intregii societati si a propriei autoreglari. Sub aspectul dimensiunii structurale a sistemului politic, cele mai multe pareri converg spre acceptarea urmatoarelor componente: relatiile politice; institutiile politice; constiinta si cultura politica. La acestea noi ne permitem sa includem normele si comportamentul politic, comunicatia politica, actiunea politica. 2.3.1. Relatiile politice Acestea alcatuiesc unul din fenomenele cele mai importante ale vietii sociale, studierea lor prezentand un interes deosebit atat pentru teoria politica, cat si pentru practica social-politica. Problema definirii relaţilor politice a nascut vii dispute in literatura de specialitate. Din multitudinea interpretarilor si nuanţarilor date de diferiţi autori relaţiilor politice evidenţiem cateva: - Karl Smith rezuma relaţiile politice la relaţiile de ostilitate, adica la raportul de “amic si inamic“; - C. E. Catalin, limiteaza relaţiile politice la Pag. 10 din 66
  11. 11. Bazele Ştiinţei Politice Aurel Piţurcă relaţiile puterii. - Raymond Aron si Maurice Duverger privesc relaţiile politice ca relaţii de autoritate, primul reducandu-le la raporturi dintre indivizi si grupuri, in schimb pentru Maurice Duverger relaţiile de autoritate sunt “relaţii inegalitare, in cadrul carora unul sau mai mulţi indivizi domina pe ceilalţi si ii supun intr-o maniera mai mica sau mai mare voinţei lor… relaţiile politice au o larga sfera de cuprindere, ele au existat in toate societaţile, inclusiv in societatea comunei primitive“. Forma specifica de manifestare a relatiilor sociale in domeniul vietii politice, relatiile politice pot fi definite intr-o acceptiune mai restransa sau mai larga. In sens restrans, prin relatii politice se inteleg acele relatii ce se nasc si se dezvolta intre oamenii care actioneaza atat in mod individual ca cetateni, alegatori, parlamentari, membrii ai unor partide politice, reprezentanti ai unor institutii politice sau in mod colectiv, organizati politic. In extenso, relatiile politice sunt acele relatii de natura politica ce se formeaza si desfasoara intre mari comunitati umane, clase, grupuri sociale, partide politice, intre acestea si stat, sau intre state, natiuni, popoare ca entitati distincte. Acest ultim segment formeaza relatiile politice internationale. Rezumand, putem aprecia urmatoarele: 1. Obiectivul fundamental pe care sunt centrate relatiile politice este acela al problemei puterii sub diferitele ei forme, in special a celei politice, cucerirea, mentinerea, influentarea sau monitorizarea ei. 2. Avand in vedere locul si rolul politicului in societate, relatiile politice in actiunea lor nu vizeaza numai politicul, ci ele privesc organizarea si conducerea intregii societati, intrucat orice act de conducere, indiferent de domeniul sau de manifestare economic, spiritual sau militar, are intotdeauna un substrat si un continut politic; 3. In actiunea lor, relatiile politice se manifesta sub o forma organizata, programatica si constienta. La nivelul social, ele actioneaza nu direct, ci prin intermediul institutiilor politice (stat, partide politice, formatiuni politice, etc.); 4. Atat sub aspect teoretic, dar mai cu seama practic, relatiile politice isi fundamenteaza actiunea pe o ideologie, care in cele mai multe cazuri se materializeaza in programe si doctrine politice. Acest fapt confera relatiilor politice un pronuntat caracter si continut ideologic-partinic. 2.3.2. Comunicatia politica Comunicaţia politica constituie componenta sistemului politic cea mai putin uzitata in studiul sistemic al acestui domeniu. Unii autori renunta la folosirea ei sau chiar neaga apartenenta ei la sistemul politic. Cu privire la locul si rolul comunicatiei politice in cadrul sistemului politic se pot face urmatoarele precizari: 1. In conditiile exploziei informationale, inclusiv a cunoasterii si cunostintelor despre politic, a sporirii considerabile a rolului acestuia in societate, comunicatia politica trebuie sa constituie astazi in orice sistem politic modern o componenta majora a acestuia; 2. Comunicatia politica exercita in cadrul societatilor democratice prin excelenta o functie de difuzare a valorilor politice, deci, ea joaca un rol informational cu dublu sens, atat din directia celor ce guverneaza catre cei guvernati, dar si invers; 3. Comunicatia politica nu trebuie monopolizata de cei ce guverneaza si folosita de acestia pentru “uniformizare” si indoctrinarea politica a celor guvernati, asa cum s-a intamplat in societatile totalitare. Ea nu trebuie sa devina un mijloc, un instrument de guvernare, de Pag. 11 din 66
  12. 12. Bazele Ştiinţei Politice Aurel Piţurcă impunere a ideologiei guvernantilor, ci dimpotriva, existenta si dezvoltarea ei trebuie privita ca un element al democratismului politic, a adancirii acesteia; 4. In actualele conditii ale dezvoltarii moderne, comunicatia politica poate juca in cadrul societatii un rol constructiv, functional, de optimizare si perfectionare a mecanismului de functionare al sistemului politic, de autoreglare si de reglare a societatii; 5. Un deosebit impact il exercita comunicatia politica asupra subiectilor sociali politici, organizatiilor si institutiilor politice societale. Difuzarea obiectiva, netrunchiata a informatiilor si cunostintelor politice, receptarea acestora de catre cetatean, le va da posibilitatea sa actioneze in cunostinta de cauza, sa-si formeze si modeleze un comportament adecvat cerintelor actiunii politice. In felul acesta, cetateanul va deveni un participant constient si activ la derularea vietii si practicii politice, responsabil fata de actiunea si conduita sa politica. La randul lor, organizatiile si institutiile politice, in primul rand formatiunile si partidele politice corect informate, isi vor armoniza pozitia si actiunea politica in functie de necesitatile si cerintele reale ale vietii social-politice; 6. Prin informatiile si cunostintele pe care le transmite in societate, comunicatia politica creeaza la nivelul acesteia, o anumita stare de spirit, concretizata si exprimata prin opinia politica si care poate genera o anumita orientare a actiunii si conduitei politice fata de putere, de autoritatea si institutiile acesteia. Actiunea si atitudinea politica creata de comunicatia politica, poate evolua fie in directia armonizarii pozitiei guvernantilor cu cea a celor guvernati sau, dimpotriva, sa impuna necesitatea reformarii, restructurarii puterii si autoritatii, sau chiar in situatia de criza, de imposibilitate de reglare, inlocuirea a acesteia. 2.3.3.Norma si comportameul politic Acestea constituie alte doua componenete ale sistemului politic ignorate, ocolite sau foarte putin abordate de literatura politologica. a) Norma politica reprezinta un ansamblu de reguli, prescriptii, indicatii referitoare la comportamentul politic al indivizilor si al grupurilor de indivizi organizati in institutii, partide, formatiuni politice, raportat la viata politica specifica a unei societati. In raport cu celelalte norme care regleaza diferite segmente ale vietii sociale si indeosebi fata de norma juridica, norma politica se caracterizeaza prin cateva elemente particulare, specifice: a) aplicarea si respectarea ei nu este obligatorie pentru toti membrii societatii, ci doar pentru aceia care sunt angajati in viata politica, fie ca persoane individuale fie inregimentate in institutii si organizatii politice; b) respectarea normei politice este in exclusivitate rezultatul vointei si constiintei individului, a membrilor respectivei comunitati politice. Ea se realizeaza nu prin forta coercitiva a autoritatii de stat ca in cazul normei juridice, ci in primul rand, prin constiinta individului, printr-un anumit sistem ce tine de anumite traditii, obiceiuri, educatie specifica fiecarui organism sau institutie politica; c) pentru buna functionare a anumitor organisme politice, normele de conduita politica se regasesc in elaborarea unor regulamente, coduri, statute in care sunt incluse drepturile, obligatiile, regulile de conduita, anumite prescriptii si sanctiuni proprii membrilor acestora; d) desi la nivelul societatii se constituie un anumit cod al conduitei politice, care reflecta specificitatea vietii politice din cadrul respectivei societati, fiecare organism, institutie politica, dar mai ales fiecare partid politic, isi are propriul sau sistem de norme politice in baza caruia membrii sai isi desfasoara activitatea si isi regleaza conduita politica; e) asupra normei politice specifice unei institutii politice, dar mai cu seama asupra partidelor politice, isi pun amprenta o serie de factori cum ar fi: stadiul general al dezvoltarii Pag. 12 din 66
  13. 13. Bazele Ştiinţei Politice Aurel Piţurcă societatii, nivelul evolutiei democratiei si a culturii politice, gradul dezvoltarii sistemului informational si indeosebi a comunicatiei politice, independenta si obiectivitatea acestora, natura ideologiei politice pe care isi fundamenteaza activitatea partidul politic, compozitia si structura sociala a membrilor sai, interesele si obiectivele politice urmarite; f) la randul lor, organismele si institutiile politice internationale isi desfasoara activitatea in baza unor sisteme de norme politice internationale care constituie parte a dreptului international. Aceste norme de conduita politica internationala reflecta stadiul relatiilor internationale, tendinta dominanta din cadrul acestora, raportul de forte international, eventuala directie, tendinta spre care se indreapta omenirea. b) Comportamentul politic In stransa legatura cu norma politica se afla comportamentul politic. El este expresia cea mai concludenta a normativitatii sistemului politic. Comportamentul politic este un adevarat “barometru” al vietii politice dintr-o societate, fiind o transpunere in practica a valorilor politice, a constiintei membrilor societatii, a normelor ce structureaza activitatea politica. In limba romana, termenul de comportament isi are originea in cuvantul frantuzesc comportament “modalitate de a actiona in anumite imprejurari sau situatii, conduita, purtare, comportare”. Ca si in cazul altor componente ale sistemului politic (norma, comunicaţia politica) si in cel al comportamentului politic, literatura de specialitate atat naţionala cat si universala este deficitara. In lipsa acestor precizari fixe ale literaturii de specialitate, pe baza unor mai vechi preocupari ale noastre vom incerca sa punctam cateva precizari: 1. Prin comportament politic se intelege acel mod de a actiona, de a se comporta si raporta al membrilor societatii, claselor, grupurilor sociale, al partidelor si formatiunilor politice fata de valorile si doctrinele politice, de principiile si normele politice ale societatii, de activitatea politica desfasurata de organismele si institutiile politice societale; 2. La nivelul oricarei societati distingem un comportament politic individual, al cetateanului in calitate de alegator, de participant la viata politica si un comportament politic colectiv ce poate imbraca forma de clasa, grup, partid, natiune, etc; 3. Desi se manifesta in si prin individ, in mod individual sau colectiv – organizat, comportamentul politic este un produs si un fapt social, format si determinat de sistemul politic social, de societate in general; 4. Spre deosebire de comportamentul juridic, caci exista si un asemenea comportament impus de norma juridica, comportamentul politic este o obiectivizare in practica social – politica, liber consfintita si acceptata a normelor, principiilor si sistemului de valori politice interiorizate si aplicate in cunostinta de cauza; 5. La baza declansarii si orientarii comportamentului uman sta o varietate de mobiluri, trebuinte si interese. Dintre acestea, interesul politic este cel care da scop, sens, semnificatie activitatii si comportamentului politic, il declanseaza si directioneaza, contribuind totodata si la reglarea sa. P.H.Holbac considera interesul “unicul mobil al actiunii si conduitei umane”, iar pentru C.A.Helvetius “interesul conduce toate judecatile noastre”. Pentru politologul roman Trofin Dragan, “interesul politic reprezinta trecerea omenirii din imperiul necesitatii in cel al libertatii”15. 6. Comportamentul social, cel politic in mod special nu este un dat al societatii, al indivizilor, ci el este rezultatul unei intense si permanente activitati ale societatii. In cadrul procesului de formare, dezvoltare si modelare a comportamentului politic, un rol important il joaca cultura si comunicatia politica, activitatea educativa si politica desfasurata de diferite organisme si institutii politice, dintre care se detaseaza prin importanta si eficienta actiunea partidelor politice, a mass mediei scolii si familiei. Pag. 13 din 66
  14. 14. Bazele Ştiinţei Politice Aurel Piţurcă 7. La fel ca in cazul normei politice si in cel al comportamentului, pe baza normelor politice generale ale societatii la nivelul acesteia, exista o anumita conduita politica, aceasta neexcluzand situatia ca fiecare clasa, partid politic sa-si aiba propriul ei comportament politic, caracterizat prin anumite particularitati ce decurg din fundamentul ideologic, din locul si rolul efectiv pe care-l joaca in societate, din interesele si obiectivele politice urmarite. De regula, comportamentul politic al membrilor unui partid politic, al partidului in ansamblul relatiilor politice, este inclus in strategia si tactica sa programatica, in statutul sau de organizare si functionare. Pag. 14 din 66
  15. 15. Bazele Ştiinţei Politice Aurel Piţurcă III. STATUL- INSTITUTIE FUNDAMENTALA A SISTEMULUI POLITIC 3.1. Teorii privind apariţia si definirea statului 3.2. Componentele statului: populaţia, teritoriul si organizarea politica 3.3. Tipuri de stat: democratice- dictatoriale 3.4. Forma de stat 3.5. Statul de drept 3.1. Teorii privind apariţia si definirea statului In cadrul oricarei societati o componenta importanta a sistemului politic o constituie institutiile politice. Ele asigura derularea si realizarea efectiva a vietii si practicii politice. Principala lor caracteristica este aceea ca au ca obiect de activitate puterea politica, organizarea, transmiterea, exercitarea, conducerea si legitimarea ei. In cadrul oricarui sistem politic se intalnesc doua tipuri distincte de institutii politice: a) institutii politice statale care au in centrul lor statul, cea mai importanta si cea mai veche institutie a societatii si care in functie de natura puterii exercitate se impart in: - institutia politica executiva – guvernul; - institutia legislativa – parlamentul; - institutia sefului statului. b) institutii politice extrastatale din care fac parte partidele politice. Cea mai importanta si eficienta institutie in exercitarea puterii politice a fost si ramane statul. Ea este in acelasi timp si prima institutie politica structurala, organizata si institutionalizata de detinere, exercitare si legitimare a puterii politice. Importanta si esentialitatea statului pentru orice societate a facut ca inca din antichitate ea sa fie supusa unei intense si permanente preocupari a celor ce se ocupa cu descifrarea elementelor vietii sociale si studiul politicii. Inca din primele sale manifestari, statul a fost vazut intr-o dubla ipostaza, atat ca teritoriu ce desemna si identifica o continuitate sociala cat si ca institutie suprema a societatii. Vechii greci defineau statul cu notiunea de polis-stat cetate, ca asezare delimitata de alta, dar si ca institutie de exercitare a conducerii sociale. La randul lor, romanii, pentru a face o mai mare distincti intre stat ca teritoriu, asezare si stat ca institutie, foloseau doi termeni distincti: de “civitate”-stat in sensul de teritoriu si “res- publica” – ca institutie politica, aceasta din urma fiind mult mai aproape de semnificatiei ei reale. Si vechii germani au vazut in stat atat o organizare teritoriala, cat si una politica, definindu-l cu notiunea de land. Pentru intaia oara notiunea de stat – “statio” este folosita de N.Machiavelli in scrierea sa Principele (1513), cand se refera la ideea unitatii. Incepand cu secolul al XVIII-lea termenul de stat, in sens de putere si institutie politica cu rol major in organizarea si conducerea societatii, se impune treptat in limbile moderne. Dupa aceasta perioada noţiunea de stat va fi folosit in sensul de institutie politica sau de comunitate umana aflata sub o anumita autoritate, acceptiune care si astazi si-a pastrat valabilitatea. Pag. 15 din 66
  16. 16. Bazele Ştiinţei Politice Aurel Piţurcă O problema mult disputata care nu si-a gasit nici astazi o rezolvare deplina, este aceea a definirii si genezei statului. De-a lungul vremii, problema definirii originii si continutului statului a generat mai multe teorii: 1. Teoriile teocratice Acestea sunt proprii societatilor antice si feudale. Potrivit acestora, statul este o creatie divina, rezultatul vointei lui Dumnezeu, acceptarea si supunerea fata de acesta este o obligatie religioasa. In feudalism are loc o coabitare intre puterea laica si biserica, ce a avut ca efect imprimarea unui pregnant caracter divin atat puterii cat si institutiilor sale politice, fapt ce a determinat o justificare si o legitimare supranaturala a acestora. In acelasi timp biserica, prin dogma sa teologica a contribuit in mare masura la fundamentarea pe un temei divin a doctrinei monarhice absolute. Potrivit acesteia, monarhul este reprezentantul lui Dumnezeu pe pamant, el primeste si exercita puterea de la Dumnezeu, iar pentru faptele si actele sale nu este raspunzator decat in fata divinitatii. Cei mai de seama reprezentanti ai teoriei teocratice au fost Aurelian Augustin cu lucrarea De civitate Dei, si Toma D’Aquino cu Suma Teologica. Aurelian Augustin este primul teolog al bisericii crestine care pune problema raportului dintre statul pamantesc si statul lui Dumnezeu, deschizand lupta pentru hegemonie dintre biserica si puterea laica. La randul sau, calugarul Toma d’Aquino va crea la mijlocul secolului al XIII-lea asa cum spunea si papa Leon al XIII-lea, “singura si cea mai autentica filosofie a bisericii catolice”, care era un mixaj intre credinta si ratiune, la care se adauga numeroase referiri din Sfanta Scriptura. In aceeasi teorie se incadreaza si conceptia lui Platon care in Republica realizeaza o constructie teoretica a statului pe principii divine, dar cu multe elemente de elitism politic si de utopie. Statul, dupa Platon, reprezinta o organizare de tip artistocratica, bazat pe caste, unde conducerea este asigurata de elita filosofilor si inteleptilor. 2. Teoria patriarhala Aceasta teorie este foarte apropiata de cea teocratica. Ea sustine ca statul ar fi luat nastere direct din familie, iar puterea monarhului din puterea parinteasca a lui Dumnezeu. Elemente ale unei asemenea teorii intalnim la Aristotel, dar si la unii politologi contemporani ca Robert Filmer, care in lucrarea sa Patriarhul (1953) considera ca monarhul, ca mostenitor, al lui Adam, este creat de Dumnezeu, ar detine puterea de la acesta si deci implicit ea ar avea un caracter, o natura divina. 3. Dreptul natural Dreptul natural este o veche teorie sociala, ea aparand inca din antichitate, fiind sustinuta si promovata de ganditori ca Mo-tzi, Men-tzi, scoala stoica greceasca, Epicur etc. Despre un drept natural nescris aflam si de la Sofocle si Cicero, acesta din urma, in scrierea sa De republica face distinctia intre dreptul natural si cel legal. In feudalism, dreptul natural a fost inlocuit cu cel divin, intreaga explicare si reglementare a relatiilor sociale se va face prin divinitate. In perioada descompunerii feudalismului si trecerii la capitalism, dreptul natural isi va recapata caracterul laic, rational si va deveni o arma ideologica in lupta burgheziei contra feudalitatii. Dreptul natural exprima pozitia, atitudinea noii clase in ascensiunea burgheziei fata de problema preluarii si organizarii puterii politice. Pag. 16 din 66
  17. 17. Bazele Ştiinţei Politice Aurel Piţurcă In acceptiunea dreptului natural, statul nu este o institutie de esenta divina, vesnica si imuabila, ci o creatie umana, supusa unor continui transformari, schimbari. 4. Teza contractualista a statului Este in stransa legatura cu dreptul natural, care de altfel constituie temeiul, fundamentul acesteia. Ea marcheaza un pas inainte in evolutia teoriilor despre stat, in sensul ca inlatura vechea ipoteza teocratica potrivit careia statul ar fi ca o creatie si o vointa divina. Desi originile teoriei contractualiste se regasesc in antichitate, ea a fost fundamentata si dezvoltata in epoca iluminista, avand ca principal protagonist pe Montesquieu si mai ales pe J.J.Rousseau. Acesta din urma, intr-o lucrare cu titlul semnificativ Contractul social, considera ca statul a aparut dintr-o nevoie naturala, pe baza unei intelegeri intre putere si cetateni, cand acestia din urma si-au delegat atributiile lor puterii pentru a le folosi in numele comunitatii, a binelui comun. Aflati intr-o lupta deschisa pentru putere cu vechea clasa si monarhia absoluta, reprezentantii politici si ideologici ai noii clase – burghezia, merg si mai departe, sustinand ca in cazl in care una din parti, cum era cazul in acel moment al puterii feudale, nu-si respecta obligatiile asumate prin contract, acesta poate fi anulat, ceea ce in practica politica insemna inlocuirea puterii. In felul acesta se justifica si legitima revolutiile burgheze care urmareau abolirea vechii puteri si a vechiului stat de esenta feudala. 5.Teoria organicista A aparut ca o riposta spirituala, ca o contrarevolutie ideologica a vechii clase feudale si a bisericii fata de burghezie, de revolutie si doctrina sa liberala. Ea este o varianta a conservatorismului politic din perioada cand aceasta se prezinta si se manifesta ca o ideologie antiburgheza. Teoria organicista este o analogie mecanicista intre organismul uman si cel social. Statul este sinonim cu organismul uman si este format din mai multe parti intre care exista o legatura indestructibila. El dispune de un cap care sa conduca, sa orienteze activitatea, acesta fiind sinonim cu aristoctratia feudala, un stomac care sa consume, adica aceeasi aristocratie, si un membrii care sa produca ţarani, muncitori, comercianţi. Altfel spus, statul este un organism viu cu manifestari in viata sociala si care, ca si individul, are si el perioada de crestere, apogeu, declin si moarte. Aceasta teorie a urmarit sa justifice, sa legitimeze existenta statului feudal, a inegalitatilor sociale din cadrul acestuia, sa evidentieze predestinatia rolului si statutului claselor si categoriilor sociale, in special al uneia de a conduce aristocraţie si a celorlalte de a se supune si de a fi conduse. 6. Teoria violentei A incercat sa explice aparitia statului ca o simpla necesitate naturala a oamenilor de a curma violenta din societate, de a statua ordinea intre oameni, clase si grupuri sociale. Thomas Hobbes considera ca statul nu rezulta dintr-o inclinatie a omului spre viata sociala, ci, dimpotriva, din necesitatea temperarii agresivitatii lui naturale. 7. Teoria psihologica Conform acestor teorii, statul este rezultatul unor factori biologici, psihologici, cum ar fi: vointa, dorinta de a trai impreuna, existenta acelorasi obiceiuri, facturii psihice, elemente ce au ca impus si inchegat statul. 8. Teoria juridica In viziunea teoriei juridice, statul a aparut din necesitatea reglementarii prin acte normative de esenta juridica a relatiilor, raporturilor dintre oameni, grupuri si clase sociale, a statuarii rolului si locului acestora in societate. Fondatorul acestui curent, Hans Kelsen, vedea aparitia statului ca “personificarea totala a dreptului” sau “personificarea ordinii juridice”2 Pag. 17 din 66
  18. 18. Bazele Ştiinţei Politice Aurel Piţurcă 9) Paradigmele doctrinar politice moderne si contemporane sunt cele care analizeaza puterea statala din perspectiva politica. Ele pun accentul pe locul si rolul statului in societate, pe atributele si prerogativele institutiilor sale. Doctrinele politice clasice – liberalismul si conservatorismul – confera statului un rol minimal, acela de a crea cadrul social, economic, politic si juridic pentru buna functionare a societatii. La randul lor, neoconservatorismul si mai ales neoliberalismul vor realiza trecerea la statul cu rol maximal, inegratoriu in societate. El este esenta, motorul dezvoltarii moderne a societatii. Alte doctrine democratice, cum este cazul celei democrat-crestin, dar mai ales social- democrate, incearca sa faca din stat un element de echilibru, de mediere al societatii, de realizare a pacii si protectiei sociale. Un cu totul alt statut confera paradigmele nedemocratice puterii etatice, in special doctrina fascista si comunista. Acestea au facut din stat principalul mijloc pentru realizarea si impunerea politicii lor dictatoriale si totalitare. In general, statul este considerat de cei mai multi analisti drept acea forma de organizare, institutie prin care se exercita puterea politica in limitele unui anumit teritoriu de catre un grup de oameni organizati care isi impun vointa si interesele asupra societatii. Istoriceste, momentul aparitiei statului difera de la o societate la alta, dar ca proces istoric el are loc in perioada de trecere de la socitetatea gentilica la cea sclavagista. Procesul aparitiei statului a fost unul obiectiv, determinat de urmatorii factori: - dezvoltarea de ansamblu a societatii in plan social, organizatoric, economic si politic; - trecerea la sedentarism a impus existenta si apararea unui teritoriu si in stransa legatura cu acestea, existenta unei institutii politice adecvate, concretizate in stat; - aparitia proprietatii private, diviziunea sociala a muncii si a plusprodusului a determinat de asemenea aparitia unor institutii politice autonome care sa reglementeze relatiile dintre producatori, dintre membrii societaţii. Toate aceste modificari si transformari pe care le-a cunoscut societatea, au impus aparitia unui organism si a unor institutii specializate care si-au gasit exprimarea in stat, precum si anumite persoane carora li s-au incredintat anumite functii de organizare, aparare si conducere sociala. 3.2. Componentele statului: populaţie, teritoriu, organizare politica Notiunea filosofica, ideologica si abstracta, statul exista in si prin institutiile sale, numai prin acestea, el devine o realitate, o prezenta vie a vietii si practicii social-politice. Existenta si functionalitatea statului ca entitate distincta, de sine statatoare, este conditionata de prezenta unor componente fundamentale, definitorii: populatia, teritoriul si organizarea politica. Aceste componente au existat in toate formele pe care le-a imbracat statul de-a lungul istoriei, dar in fiecare perioada acestea au avut semnificatii, valori si continuturi diferite. Populatia constituie pentru existenta oricarei forme statale o componenta de baza, fara aceasta statul nu si-ar justifica prezenta, nu ar exista obiectul asupra caruia sa-si exercite autoritatea. In acelasi timp, oamenii sunt cei ce creeaza si dau viata statului, il pun in miscare si fac din el o realitate vie. Aceiasi oameni creeaza vointa de a trai in cadrul aceleeasi comunitati si tot ei dau nastere solidaritatii, fara de care statul nu s-ar putea inchega si functiona. Populatia este aceea da identitatea si unitatea unui stat, ii conferao solidaritate rationala si voluntara. Pag. 18 din 66
  19. 19. Bazele Ştiinţei Politice Aurel Piţurcă Teritoriul constituie factorul material, spatiul in limitele caruia se creaza si functioneaza statul. Existenta sa este tot atat de necesara si importanta ca si cea a populatiei sau organizarii politice. El este un bun al intregii comunitati si in aceasta situatie pune problema apararii integritatii si suveranitatii sale. Organizarea politica Componenta cu rol major in structurarea si functionarea statului. Ea instituie ordinea, legaturilr intre componentele politice ale statului, le stabileste rolul si statutul in societate, normele si limitele functionalitatii. 3.3.Tipuri de state: democratice, dictatoriale De-a lungul istoriei, societatea a fost confruntata cu mai multe tipuri si forme pe care le-a imbracat statul in existenţa si functionalitatea sa. Raportat la cetateni, la modul cum respecta si promoveaza interesele si vointa acestora, la principiile pe care se intemeiaza, de-a lungul istoriei s-au conturat doua tipuri de state: democratice si dictatoriale. Statele democratice Au aparut inca din antichitate, in special in Grecia Antica si in anumite perioade si in Roma in perioada sa republicana. O adevarata dezvoltare a acestora va avea loc odata cu societatea moderna si mai ales cea contemporana. Acest tip de stat e in concordanta cu vointa si interesele majoritatii cetatenilor, ele fiind exponentul acestora, le fundamenteaza, apara si le promoveaza interesele si aspiratiile. Aceste tipuri de state se intemeiaza pe principii si valori democratice cum ar fi: principiul separatiei puterii, al reprezentativitatii si eligibilitatii, al democratismului politic. Ele confera si asigura transpunerea in practica a unor largi drepturi si libertati social politice. Sunt tipurile de state majoritare ale epocii noastre, spre ele se orienteaza astazi cele mai multe din tarile si popoarele lumii. Statele dictatoriale, nedemocratice Sunt primele tipuri pe care le-au imbracat statul in existenta si functionalitatea sa. Aceste tipuri de stat au dominat sclavagismul si feudalismul intr-o mare masura si epoca moderna. Statele dictatoriale promoveaza interesul de grup sau de clasa, care in raport cu societatea sunt in minoritate, excluzand optiunile si vointa majoritatii, interesele si aspiratiile acestora. Unicitatea puterii, exercitarea ei in mod discretional si absolut, forta, teroarea, frica sunt doar cateva din caracteristicile acestor tipuri de state. Astazi aceste state sunt intr-un continuu regres atat ca sfera de influenta, cat si ca numar. 3.4.Forma de stat Are in vedere modul de constituire si organizare al puterii de stat. Ea e data de trei elemente: forma de guvernamant, structura de stat, regimul politic. 3.4.1.Forma de guvernamant Pag. 19 din 66
  20. 20. Bazele Ştiinţei Politice Aurel Piţurcă Desemneaza modul de exercitare si manifestare a puterii de stat, constituirea si functionarea organelor acesteia. Altfel spus, ea exprima modul in care se exercita puterea de stat. Forma de guvernare e independenta fata de structura de stat. Inca din antichitate, forma de guvernamanta constituit un subiect de meditaţie pentru ganditorii acestei perioade: Herodot, Platon, Aristotel, Cicero, care s-au preocupat de studiul ei, a formelor pe care le imbraca in practica social politica. In feudalism, dar mai ales in epoca moderna, forma de guvernamant a constituit terenul unor aprigi dispute teoretice cu importante efecte pentru practica politica. J. Locke, Thomas hobbes, Montesquiere, Voltaire, J.J. Rousseau, B. Constant etc sunt doar caţiva din ganditorii care au legat realizarea noii societaţi si de o noua forma de guvernare. Astazi se intalnesc urmatoarele forme de guvernamant: ¾ Monarhiile constitutionale, cum este cazul Angliei, Japoniei, Suediei, Olandei, Belgiei, adica acele state unde monarhul domneste dar nu guverneaza, el avand o simpla functie de reprezentare a statului; ¾ Republici parlamentare – sunt acele state unde Parlamentul, in raport de celelalte institutii, are un rol primordial, hotarator in organizarea, directionarea si conducerea societatii, dispunand in raport cu executivul sau institutia sefului statului de un surplus de atribute si prerogative. In aceste societati, cum e cazul Germaniei, Italiei, Greciei, Africii de Sud, presedintele, ca sef al statului, are numai un rol reprezentativ, foarte apropiat de cel al monarhilor constitutionali; ¾ Republici prezidentiale. In aceste societati, cum e cazul S.U.A., Rusiei, Frantei, presedintele, in calitatea sa de sef al statului, detine si exercita importante prerogative legislative si executive, punandu-l intr-o situatie cel putin egala cu cea a parlamentului sau guvernului. In S.U.A., presedintele este insusi seful executivului. Intre caracterul statului si forma de guvernare exista o stransa legatura, unui stat democrat ii corespune o republica parlamentara sau prezidentiala. Forma de guvernamant nu e in masura sa determine esenta statului, caracterul sau democrat sau dictatorial, cel mult o poate influenta, dar in nici un caz determina. 3.4.2. Structura de stat Are in vedere raportul dintre organele centrale si locale ale statului. Din aceasta perspectiva se intalnesc: state unitare, state federative, state confederative. Statele unitare Se caracterizeaza prin existenta unui singur stat, a unui singur Parlament, Guvern, Constitutie, adica a unor singure organe si institutii centrale de stat. O problema care a starnit vii controverse este aceea a raportului dintre caracterul unitar al statului si principiul descentralizarii. Unii autori sustin ca descentralizarea ar conduce la destramarea, dizolvarea statului unitar. Descentralizarea in sensul cresterii autonomiei locale administrative, a sporirii competentelor de decizie a organelor locale (consilii , primarii) nu e incompatibila cu statul unitar. Aceasta nu pune in discutie unitatea statului, teritoriu, granitele sale, ci ea trebuie privita ca un fapt de dezvoltare si adancire a democraţiei social politice. Romania, Polonia, Bulgaria, Ungaria, Suedia, Marea Britanie etc sunt cateva din statele contemporane unitare. Statele federative Presupun o comunitate a statelor nesuverane, care dispun de un stat central cu competente si personalitate distincta fata de celelalte state membre. Pag. 20 din 66
  21. 21. Bazele Ştiinţei Politice Aurel Piţurcă Statul federativ se caracterizeaza prin urmatoarele trasaturi: ¾ Ordinea constitutionala comuna. Aceasta se regaseste in existenta unei singure constitutii care are prioritate asupra tuturor celorlalte reglementari ¾ Functiile statului sunt impartite intre statul federal si statele membre. In consecinta, in cadrul statului federal se intalnesc paralel organe ale puterii si ordinii de drept federale si organe ale puterii si ordinii ale statelor membre; ¾ Statul federal e insarcinat cu rezolvarea problemelor comune, el reprezentand si statul in relatiile internationale; ¾ Statele membre isi pastreaza o autonomie relativa. Ele au o legislatie proprie, organe si institutii proprii de aplicare a acesteia fara a se substitui celor ale statului federal. Sub rezerva respectarii constitutiei federale, fiecare stat are o ordine constitutionala proprie, consacrata in constitutia sa. State confederative Sunt state suverane, ele pastrandu-si suprematia si independenta in mod integral. Au luat nastere prin asocierea a doua sau mai multe state care au convenit sa-si creeze sau nu organe comune, pastrandu-si suveranitatea si calitatea de subiect de drept international. Confederatia are urmatoarele caracteristici: - statele asociate sunt independente, suverane, atat in plan intern cat si international; - nasterea confederatiei este rezultatul vointei statelor membre, creatia unui act juridic de drept international; - poate presupune existenta unuia sau mai multor organisme comune, dar cu autoritate limitata, bine precizata si stabilita (seful statului, organe diplomatice), asa cum a fost cazul Austro-Ungariei. De cele mai multe ori competenta statului confederativ se rezuma la consultarea, armonizarea unor pozitii, decizii in planul international. Ca exemple de confederatie de state pot fi mentionate: S.U.A. intre 1778-1787, Confederatia Elvetiana intre 1815-18 48, Imperiul Austro-Ungar 1867-1918, iar astazi Comunitatea statelor independente, ce grupeaza o parte din fostele state din spatiul sovietic. Regimul politic constituie modul concret de organizare, instituţionalizare si funcţionare a sistemului politic si de exercitare a puterii politice de catre o forţa social-politica in cadrul unei comunitaţi sociale sau a unui sistem social. El are in vedere modul concret de constituire, organizare si funcţionare a sistemului politic, in principal a statului si a instituţiilor acestuia.*) 3.5. Statul de drept Ideea statului de drept a aparut inca din antichitate, cand o serie de scoli filosofice, in special grecesti, ca cea a sofistilor, sau ca cea a legitimistilor din China Antica, dar si o serie de ganditori, ca Platon, Aristotel, au formulat ideea fundamentarii statului pe lege, pe drept. In forma clasica, statul de drept a aparut odata cu societatea moderna, cu asezarea societatii pe principii laice, rationale, pe principii de drept. Odata cu aceasta au aparut si teorii despre statul de drept. Primele asemenea teorii au apartinut dreptului natural. Denumirea de stat de drept a fost pusa in circulatie de Montesqieu, dar conceptul a fost elaborat si fundamentat de doctrina germana din a doua jumatate a secolului al XIX–lea. In general, prin stat de drept se intelege statul care se fundamenteaza pe lege, functioneaza si isi exercita prerogativele pe baza legii. El foloseste forta argumentelor si legea ca argument. Se distinge de celelalte forme ale statului prin urmatoarele trasaturi: Pag. 21 din 66 *) O dezvoltare a acestei probleme a facem la tema Regimul politic.
  22. 22. Bazele Ştiinţei Politice Aurel Piţurcă - se intemeiaza si functioneaza pe baza legii supreme a Constitutiei. Constitutia este cea care fundamenteaza, legitimeaza, argumenteaza, orienteaza si conduce intreaga activitate a statului, a institutiilor sale; - exista un larg sistem de drepturi si libertati cetatenesti fundamentate pe lege, pe Constitutie care le garanteaza existenta si aplicarea in practica; - se aplica in practica si se respecta principiul separatiei puterilor in stat; - organele si institutiile statului atat centrale cat si locale sunt rezultatul votului, a optiunilor exprimate de cetateni, de majoritatea acestora; - in Statul de drept exista o delimitare clara intre institutile, prerogativele si atributele statului si cele ale partidelor politice. Asemenea state de drept funcţioneaza astazi in tarile democratice din Europa Apuseana, Japonia, Canada, SUA, etc. Statul de drept este un nou model de concepere a raportului si relatiilor dintre institutii, dintre acestea si cetatean, dintre societatea civila si politica. El constituie o garantie suplimentara pentru drepturile si libertatile cetatenesti. Si in Romania, dupa 1989, se poate aprecia ca se infaptuieste un stat de drept, fundamentat pe suprematia legii, a Constitutiei. Constitutia din 1991 se bazeaza pe principii si valori care garanteaza existenta statului de drept in Romania, pe care, de altfel, o si mentioneaza expres. Pag. 22 din 66
  23. 23. Bazele Ştiinţei Politice Aurel Piţurcă IV. PUTEREA POLITICA 4.1 Puterea politica.Continut, trasaturi 4.2 Autoritatea 4.3. Legimitatea politica 4.4. Consensul politic 4.1. Puterea politica. Continut si trasaturi Ca urmare a rolului important pe care politicul il exercita in orice societate, puterea politica, ca forma specifica a puterii sociale, joaca in cadrul acestuia un rol major. Notiunea de putere, inclusiv cea de putere sociala este extrem de vaga, de generala, fara a fi in masura sa aiba niste delimitari clare, precise. Unii autori definesc puterea prin stat, avand in vedere rolul acestei institutii in cadrul puterii. Pentru Franz Neuman "puterea politica este puterea sociala concentrata in stat". O poziţie apropiata o are si G Burdeau, nici pentru el neexistand o delimitare clara intre puterea de stat si cea politica. Un fapt incorect, intrucat statul este numai o componenta a puterii, si nu puterea in totalitate. In sistemul puterii in afara de stat, intra si alte institutii politice cu rol important in derularea vietii politice, cum ar fi partidele politice, forma de guvernare, regimul politic, etc. Intr-adevar, statul concentreaza in cea mai mare masura puterea politica, dar nu in totalitate si nici in situaţia de a se identifica cu ea, intrucat fiecare din aceste concepte acopera realitaţi sociale distincte si, in acelasi timp, intercondiţionate. Alti autori reduc puterea politica la forta social-politica care o detine si o exercita. Este o abordare simplista, reductionista. Daca pentru un regim autoritar, cum ar fi cazul celor comuniste, o asemenea definitie se poate apropia de realitatea politica, in teorie, faptele stau si in acest caz altfel. Chiar si in aceste regimuri alaturi de forta social-politica care detine si exercita puterea, exista si se manifesta, este adevarat in anumite limite, si alte elemente ce constituie puterea. In regimurile democratice situatia este si mai putin relevanta, unde, in afara de elementele institutionalizate ale puterii, in cadrul acesteia trebuie sa includem si opozitia politica. In definirea puterii politice trebuie pornit de la faptul ca aceasta este in primul rand o notiune ideologica, ce exprima, interpreteaza si fundamenteaza de pe pozitiile si din perspectiva intereselor unei forte social-politice, realitatea politica. Orice forta social-politica si cu atat mai mult una care se afla la conducerea societatii, are o anumita viziune despre societate si pe care si-o impune in practica prin putere. Acest fapt este valabil atat in cazul societatilor totalitare unde exista o unica forta social-politica care prin putere, organizeaza si conduce societatea, isi promoveaza interesele, cat si in societatile democratice. In cazul acestora din urma unde intalnim forte politice aflate la putere si forte politice ale opozitiei si intr-un caz si in altul avem de-a face cu o putere politica bazata pe aceleasi principii fundamentale, urmarind in esenta aceleasi scopuri si interese, ceea ce le deosebeste fiind modalitatea proprie de infaptuire, caile, mijloacele, ritmurile, intr-un cuvant paradigmele doctrinare. Componenta ideologica a puterii este data de emitentul politic, de cel care o detine si o exercita in scopul sau. Pag. 23 din 66
  24. 24. Bazele Ştiinţei Politice Aurel Piţurcă Rolul oricarei puteri politice este acela de a asigura corespunzator cu interesele claselor sau categoriilor sociale apartinatoare, coeziunea si functionalitatea diferitelor structuri si organisme, echilibrul colectivitatilor ce alcatuiesc societatea cu compatibilitatea activitatilor ce se desfasoara. Altfel spus, scopul puterii politice este de a asigura existenta societatii, posibilitatea functionalitatii acesteia. Reputatul politolog roman Anton Carpinski considera ca puterea politica este “capacitatea de a-i obliga pe actorii unui sistem social dat sa-si indeplineasca obligatiile pe care le impun obiectivele colective, mobilizand resursele societatii in vederea asigurarilor obiectivelor propuse”. Din aceasta perspectiva am putea spune ca puterea politica este mijlocul prin care se constituie, fiinteaza si dureaza o societate. In raport cu celelalte forme ale puterii sociale, puterea politica are urmatoarele trasaturi: 1. Caracterul integrator ce consta in capacitatea pe care puterea politica o are de a-si subordona celalalte forme ale puterii, de a se manifesta prin ele, de a le constitui drept instrumente prin care sa-si exprime propriile sale scopuri si interese. Subordonarea celorlalte forme ale puterii sociale de catre puterea politica, este conditia esentiala a realizarii actului de conducere sociala. Nu exista fapt politic care sa nu fie in acelasi timp un fapt social si, cu atat mai mult, nu exista procese si fenomene sociale care sa nu fie susceptibile de a imbraca un caracter politic. Tocmai aceasta ingemanare intre social si politic permite puterii politice sa-si subordoneze si sa-si foloseasca celelalte forme ale puterii sociale, in mai multe situaţii acestea fiind chiar forme ale miscarii si exprimarii politicului. 2. Caracterul suveran. Puterea politica este singura si unica instanta suprema dintr-o societate. In aceasta calitate ea este singura care prin institutiile sale legitime are dreptul de a lua si aplica decizii, de a exercita controlul fara amestecul sau influenta unei alte puteri din interior, cat mai ales din exterior. Altfel spus puterea politica este suverana, unica, indivizibila, exclusiva si inalienabila. 3. In raport cu alte acte ale conducerii sociale, puterea politica are un caracter imperativ, obligatoriu si ierarhic atat pentru societate in ansamblul ei cat si pentru celalalte forme particulare ale puterii sociale. Tocmai aceste calitati-imperativitatea si obligativitatea ii asigura impunerea, randamentul si eficienta, elemente necesare oricarui act de conducere a societatii. Puterea politica se prezinta sub forma unor centre si nuclee ale puterii. 4. Puterea politica in exercitarea atributiilor sale are un caracter relational si asimetric. Infaptuirea puterii este o relatie sociala care impune cu necesitate cel putin doi parteneri: conducatorii sau conducerea si condusii si supunerea, adica aceia asupra carora sa se impuna, sa se realizeze in interiorul ei. 5. In contextul oricarui sistem politic, statul reprezinta principalul instrument de realizare in practica a puterii politice. Statul este este cel care, prin institutiile sale, elaboreaza deciziile, legile (parlamentul), le pune in aplicare (guvernul), realizand astfel obiectivele si sarcinile puterii politice. Tot acelasi stat infaptuieste si controlul modului de aplicare in practica a deciziilor si hotararilor puterii politice. Aceasta nu inseamna o identificare, confundare a statului cu puterea, intrucat acestea sunt elemente distincte ale sistemului politic. Fiecarei oranduiri sociale, societatii ii este specific un anumit tip de putere politica. Forma pe care o imbraca puterea politica este determinata de o serie de factori, cum ar fi: Pag. 24 din 66
  25. 25. Bazele Ştiinţei Politice Aurel Piţurcă - natura si esenta sistemului politic. In cadrul acestuia un rol important il joaca clasa sau grupul social pe care o reprezinta si ale caror interese, aspiratii si scopuri le fundamenteaza, legitimeaza, apara si promoveaza; - raportul de forte dintre clase, grupuri, partide si forte politice din societate la momentul dat; - nivelul de dezvoltare al democratismului politic. In decursul istoriei s-au constituit doua tipuri de puteri politice – puterea politica democratica si puterea politica dictatoriala. 7. In societatile democratice, puterea politica se intemeiaza pe lege, pe drept. Ea exprima si promoveaza vointa, aspiratiile interesele majoritatii cetatenilor. In societatile totalitariste, fundamentarea pe lege este doar teoretica, in realitate ea este o incalcare a legii sub toate formele si aspectele ei. 4.2. Autoritatea politica Termenul de autoritate provine de la cuvantul latinesc autoritas care inseamna forta, putere de convingere. Autoritatea politica este modalitatea concreta de manifestare a puterii politice, capacitatea acesteia de a-si impune vointa in societate. In stiinta politica actuala, prin autoritate se intelege “dreptul de a indeplini o actiune, implicit de a face legile, si de a exercita celelalte drepturi atasate functiei guvernamentale”6. In esenta, este vorba despre dreptul si capacitatea guvernantilor de a guverna. Acest fapt se realizeaza in principiu pe doua cai: a) prin convingere b) prin constrangere. a) Stabilitatea, functionalitatea societatii este legata in mod direct de autoritatea politica. Practica social-istorica a demonstrat ca autoritatea politica este cu mult mai mare cand aceasta se realizeaza prin convingere, cand ea se bazeaza pe forta argumentelor. Aceasta relatie presupune o concordanta intre obiectivele puterii si cele ale majoritatii. In aceste conditii, autoritatea politica se defineste drept capacitatea de a obtine ascultare in absenta constrangerii. Ea se bazeaza pe consensul majoritaţii. Autoritatea politica realizata prin convingere este caracteristica societatii democratice. Dupa cum remarca si sociologul Robert Bierstedt “intr-un sens mai larg societatea este sinonima cu ordinea – iar autoritatea serveste drept fundament pentru o mare parte din ordinea pe care o societate o manifesta”7. b) Autoritatea politica obtinuta prin constrangere are la baza argumentul fortei. De regula ea se afla in minoritate cu societatea, cu interesele majoritatii. Practica societatii politice obtinuta pe calea constrangerii, isi pierde treptat din forta, fapt ce duce la declinul si pierderea ei. Ea este caracteristica societatilor totalitare nedemocratice. 4.3. Legimitatea politica Ca sa se poata impune puterea trebuie sa fie legitima. Termenul de legitimitate provine din latinescul “legitimus”- ce inseamna "conform cu legea". Legitimitatea politica constituie un principiu conform caruia un sistem de guvernare, o putere politica se exercita pe baza unui drept conferit de guvernati, de cetateni, pe baza unor intelegeri legiferate. Prin aceasta cetatenii recunosc dreptul de guvernare al puterii politice. Pag. 25 din 66
  26. 26. Bazele Ştiinţei Politice Aurel Piţurcă Legitimitatea politica da si autoritatea politica, cu cat o putere politica este mai legitima, cu atat autoritatea ei politica este mai mare. Legitimitatea unui regim nu poate fi recunoscuta odata pentru totdeauna, ea trebuie supusa mereu unei revizuiri deoarece trebuie sa existe mereu o concordanta intre valorile proclamate initial si realizarile sale ulterioare8. De-a lungul istoriei s-au inregistrat trei forme de manifestare a legitimitatii politice. Legitimitatea divina sau traditionala Aceasta isi intemeiaza dreptul la guvernare pe ideea caracterului sacru al puterii, a originii divine, a reprezentantului ei – de regula monarhul. Acest tip de legitimitate a corespuns antichitatii si societatii medievale si o buna parte a epocii moderne sub forma monarhiilor constitutionale, cand daca nu puterea in ansamblul ei avea caracter divin, cel putin o parte a acesteia, cea detinuta de monarh. O asemenea forma de legitimare a puterii in special in sclavagism si feudalism nu avea in vedere acceptul, vointa maselor, puterea se exercita fara consultarea acestora. Puterea, guvernarea era impusa prin forta si temeiul divin, orice ridicare impotriva puterii era sinonima cu ridicarea contra divinitatii. In aceasta situatie legitimitatea puterii se facea prin divinitate, ea fiind exterioara omului, societaţii. Legitimitatea carismatica Acest tip de legitimitate al puterii se face de catre persoana carismatica a conducatorului. Acesta sub diferite forme (duce, fuhrer, conducator, capitan, mare lider) prin calitatile sale naturale exceptionale, legitimeaza puterea, se impune maselor care il accepta legitimand astfel puterea. In aceasta situatie, legitimitatea puterii se face cu concursul si adeziunea maselor. Calitatile morale, volitive, politice, intelectuale ale conducatorului au rolul decisiv in legitimitatea politica. In realitate, nu este vorba de o legitimitate a guvernului, a puterii, ci o manipulare a maselor, a fortei de persuasiune si instinct, de dominare pe care conducatorul o are asupra celor guvernati. La aceasta trebuie sa adaugam si calitatile strict personale ale liderului – frumusetea fizica, prezenta scenica, gesticulatiile, stilul exprimarii, caldura si atractia pe care o emana, sinceritatea, cinstea, modestia, toate acestea contribuind in mare masura la explicarea impunerii si dominarii. Asa a fost cazul in istorie cu Cicero, Napoleon, Cuza, Charles de Gaulle, J.F.Kennedy. Legitimitatea civila sau legala a aparut in societatea moderna, odata cu democratismul politic. Ea se intemeiaza pe lege, pe votul popular, pe referndum, care prin acesta legitimeaza puterea politica. Aceasta forma de legitimitate, prin acordul majoritatii, asigura cea mai mare stabilitate si da eficienta guvernarii. Tipurile de legitimitate nu fiinteaza in stare pura, pe parcursul unui regim politic de la instaurare pana la caderea lui, ea se poate modifica sau in aceeasi perioada, pot fiinta doua tipuri de legitimitate: carismatica cu cea legala sau divina cu carismatica, etc. 4.4. Consensul politic Forma a consensului social, consensul politic, consta in acordul liber exprimat al cetatenilor asupra autoritatii, puterii politice si actului de guvernare. El poate fi: a) Consens de baza care vizeaza legitimitatea existentei comune in cadrul unei societati. El este constituit prin acordul de vointa existent intre membrii societatii asupra valorilor, credintei, modului de viata, relatiilor sociale, a institutiilor politice, etc. Pag. 26 din 66
  27. 27. Bazele Ştiinţei Politice Aurel Piţurcă Pentru existenta unei societati este nevoie de un minim de consens de baza, fara acest consens social societatea s-ar dezagrega. b) Consensul politic sau fundamental vizeaza legitimitatea sistemului politic, acordul cetatenilor asupra organizarii politice a comunitatii, a formei de putere, a mijloacelor sale de exercitare. Consensul politic presupune existenta unei Constitutii care sa asigure cadrul si normele politice fundamentale ale actiunii politice a guvernantilor dar si pentru actiunea de control a celor guvernati asupra celor ce guverneaza. Consensul politic este prezent in societatile democratice el avand un rol major in stabilirea regulilor jocului politic, al confruntarii pentru putere intre fortele politice democratice. Ceea ce este important in consensul politic “nu consta in acordul asupra principiilor politic cat in acordul asupra regulilor jocului politic”9. In societatile democratice fara respectarea regulilor jocului politic, nu ar fi posibila democratia. In fond, esenta acesteia consta tocmai in aceasta. In schimb, in societatile totalitare consensul politic se obtine prin forta si teroare, nu se admite in nici un fel dezacord fata de putere, sistem, orice incercare fiind reprimata in mod brutal. Daca in societatile totalitare dezacordul nu este permis, pentru comunitatile democratice, acordul de a fi in dezacord, este tocmai o caracteristica a acesteia, o parte a jocului politic, o regula a acestuia. c) Consensul specific Este o forma specifica a consensului politic, el vizeaza anumite aspecte ale puterii politice. Consensul specific este dat de opinia publica. Principalul instrument in realizarea acestuia sunt sondajele de opinii. Acestea au darul de a exprima atitudinea, pozitia unui grup sau segment al acesteia fata de o anumita problema, indicand existenta sau nu a unui consens specific. Pag. 27 din 66
  28. 28. Bazele Ştiinţei Politice Aurel Piţurcă V. INSTITUTIA POLITICA EXECUTIVA GUVERNUL 5.1. Tipuri de guverne contemporane 5.2. Formarea guvernului 5.3. Functiile guvernului 5.4. Relatia dintre guvern si parlament Prin continutul, trasaturilor si atributele sale guvernul reprezinta una dintre cele mai importante si distincte institutii ale statului. Importanta acestei puteri decurge din faptul ca ea este cea care organizeaza si conduce efectiv societatea. Drept urmare, ea se afla cel mai mult si cel mai direct in legatura cu cetateanul. Din aceasta cauza, guvernul sau executivul ii intereseaza in cea mai mare masura pe cetateni, intrucat de activitatea si eficienta acestuia se leaga in mare masura realizarea aspiratiilor si intereselor lor. In teoria si practica politica aceasta institutie este cunoscuta sub denumirea de executiv, fapt aflat in legatura directa cu separarea puterilor in stat sau mai nou de “administratie de stat”, “autoritate administrativa”, “administratie politica”, etc. In constiinta si practica politica curenta, aceasta institutie este cunoscuta sub numele de guvern, in cele mai multe cazuri, consiliul de ministri,cabinet etc. Denumirea sa este in mare masura determinata de sistemul constitutional, de structura sa, sau de anumite traditii istorice. In cele mai multe cazuri, guvernul este constituit din doua componente distincte: a)seful guvernului, care poarta diferite denumiri: prim-ministru, presedinte, seful cabinetului, premier; b)guvernul propriu-zis, format din ministri, secretari de stat, etc. 5.1.Tipuri de guverne contemporane In lumea contemporana exista o multitudine si o mare varietate de forme pe care le poate imbraca si exprima in practica vietii politice guvernul. In stiinta politologica tipologizarea acestora, are in vedere, in principal doua criterii esentiale: A. Calitatea membrilor in guvern. B. Numarul partidelor politice ce formeaza guvernul. A. Dupa calitatea pe care o au in guvern membrii acestuia, pot fi: a)guverne politice b)guverne tehnocratice c)guverne militare A1) Guvernul politic In desemnarea membrilor unui asemenea guvern primeaza componenta politica, acestia fiind membrii marcanti ai partidului sau formatiunii politice aflate la putere. Ei sunt prin excelenta oameni politici, fiind numiti ministri. Calitatea de membru intr-un asemenea guvern inseamna o dubla responsabilitate: una profesionala, ce decurge din gestionarea si administrarea treburilor ministerului si a guvernului; cealalta politica, ea fiind in legatura directa cu partidul sau formatiunea politica carei ii apartine si o reprezinta. In multe situatii responsabilitatea politica este mai pregnanta, decat cea profesionala. Pag. 28 din 66
  29. 29. Bazele Ştiinţei Politice Aurel Piţurcă Sustinerea politica a unui asemenea guvern este foarte clara, ea vine numai din partea partidului sau a fortelor care detin majoritatea in parlament, deci a puterii. Este o sustinere prin excelenta politica. Aceleasi conotatii politice le capata si programul unui guvern politic. El va reflecta si promova interesele, optiunile, aspiratiile fortei politice sustinatoare. Va fi principalul sau instrument in realizarea si aplicarea propriei sale politici. In practica politica, guvernele politice sunt cele mai dese tipuri intalnite, uzitate. A2)Guvernul tehnocratic Sunt tipuri de guverne relativ noi aparute in practica politica. Ele se constituie in situatii deosebite cum ar fi: -o criza politica prelungita si acuta care face imposibila sustinerea in continuare a unui guvern politic. In aceasta situatie se apeleaza la un guvern de specialisti, neinregimentati politic, fie pentru a continua guvernarea in vechea structura politica, fie in cele mai multe cazuri pentru a gestiona treburile politice pana la constituirea noului guvern si a pregati si realiza alegerile generale anticipate sau la termen. Asemenea guverne se numesc tehnocrate, iar membrii lor specialisti sau tehnocrati. Ele se deosebesc de guvernele politice prin urmatoarele elemente: -membrii acestor guverne nu sunt oameni politici ci specialisti in domeniile vieţii sociale, economice, culturale si politice; -nefiind inregimentati politic, membrii unui asemenea guvern nu sunt purtatorii unei responsabilitati politice, ci numai a uneia profesionala, aceasta decurgand din gestionarea si administrarea corecta si eficienta a obligatiilor ce le revin din calitatea lor de membrii ai guvernului; -neavand coloratura politica, membrii guvernului tehnocratic nu vor promova un anume program politic. Programul politic al unui asemenea guvern nu va fundamenta si promova interesele unui anumit emitent politic, ci acesta se va limita la interesele generale de moment, la atributiile si competentele cu care a fost investit si abilitat; -neangajarea politica a guvernului tehnocrat va face ca sustinerea sa sa nu vina numai dintr-o anumita parte a parlamentului, ci aceasta va fi corelata cu interesele imediate sau de perspectiva ale fortelor politice parlamentare, ale modului cum deciziile, masurile intreprinse si aplicate de respectivul guvern vor corespunde cu interesele particulare ale partenerilor politici si generale ale societatii. Astazi, intr-o lume dominata de politic si mai ales de interese politice, durabilitatea, viabilitatea unor asemenea guverne este foarte mica. Si in Romania postdecembrista in cursul anului 1992 a funcţionat un asemenea guvern condus de Theodor Stolojan. A3) Guvernele militare sunt instalate de grupuri ale armatei. De regula acestea se impun prin forta, in urma unei lovituri de stat. Seful guvernului si membrii acestuia sunt ofiteri, ei detin si exercita puterea in numele armatei. In cele mai multe cazuri se instaureaza un regim nedemocratic, dictatorial. Constitutia, activitatea partidelor politice si altor institutii democratice este suspendata. Are loc o grava limitare sau lichidare a drepturilor si libertatilor cetatenesti. Guvernarea se realizeaza prin mijloace militare, decrete, ordonante, institutii. In istorie au fost insa si cazuri cand unele guverne militare au intreprins masuri democratice: nationalizare, reforme agrare, limitari ale capitalului strain, incurajari ale celui autohton, etc. B.Dupa numarul partidelor politice care participa la formarea guvernului, acesta poate imbraca urmatoarele tipuri: B1) Guvern monocolor format din reprezentantii unui singur partid politic, cel care detine majoritatea in parlament si puterea. De regula aceste guverne sunt caracteristice Pag. 29 din 66
  30. 30. Bazele Ştiinţei Politice Aurel Piţurcă regimurilor totalitare dar nu putine au fost cazurile cand asemenea guverne s-au constituit in anumite perioade si in societatile democratice. B2) Guvernele de coalitie sunt constituite din reprezentantii mai multor partide politice, care fie ca au format o coalitie electorala si au castigat alegerile sau pentru a obtine majoritatea in parlament si a forma guvernul sunt nevoite sa se alieze. Pentru buna si eficienta functionare a guvernelor de coalitie, este nevoie de o apropiere doctrinara si pragmatica. In caz contrar, acolo unde se intalnesc si se intrepatrund optiuni, interese ideologice si politice diferite , are de suferit programul de guvernare si mai ales realizarea sa in practica. Asemenea guverne de coalitie au funcţionat si in Romania postdecembrista, in perioada 1992-1996 si 1996-2000. B3) Guverne de uniune nationala Asemenea guverne se formeaza in situatii cu totul deosebite: - o criza politica acuta care nu da posibilitate la constituirea unui alt tip de guvern; - stare de razboi, mari tensiuni si conflicte sociale, calamitati naturale etc. - Guvernele de uniune nationala se formeaza din reprezentantii celor mai importante partide si formatiuni politice ale societatii. Durata mandatului unor asemenea guverne este in legatura directa cu perioada crizei care a generat necesitatea instaurarii lor. Sunt guverne impuse de situatii si stari exceptionale, ele nu sunt caracteristice unei dezvoltari normale si democratice. 5.2. Formarea guvernului Acest proces este specific fiecarei societati in parte, dar el se afla sub actiunea unor factori, cum ar fi : - natura regimului politic si a sistemului constitutional; - forma de guvernamant; - locul si rolul, atributiile si prerogativele celorlalte institutii ale puterii de stat in sistemul vietii politice, in principiu al parlamentului si institutiei sefului statului. In cazul regimurilor totalitare, guvernul este principalul instrument de executare a puterii si de aceea, atat formarea, cat si activitatea sa este total dependenta de cei care detin puterea. In societatile democratice, desi guvernul este expresia indirecta a vointei electoratului, a majoritatii acestuia, acest fapt trebuie relevat chiar din momentul constituirii sale. In cadrul acestui proces, un rol important il joaca forma de guvernamant: monarhica, prezidentiala sau parlamentara. Asa de exemplu, in forma de guvernamant monarhica, unde monarhul detine importante prerogative executive si legislative, el poate avea un rol major in formarea guvernului, in desemnarea sefului acestuia si a membrilor sai, fapt realizat de regula printr-un decret regal. Un asemenea mod de formare a executivului face ca acesta sa fie total sau in cea mai mare parte aservit monarhului, constituind un important instrument in mana acestuia de expunere si realizare a propriilor interese sau a celor din jurul sau. O consecinta directa a unui asemenea fel de constituire a guvernului, este aceea ca monarhul poate oricand revoca, suspenda atat pe seful guvernului, cat si pe membrii acestuia, avand astfel un control direct si permanent asupra executivului. Asemenea situatii se intalnesc in monarhiile din Maroc, Iordania, Arabia Saudita etc. In schimb, alta este situatia in constituirea guvernului, acolo unde forma de guvernamant este republica prezidentiala, parlamentara sau unde monarhul domneste, dar nu guverneaza. In aceste societati democratice vom intalni o diversitate de situatii, roluri ale sefului statului si parlamentului in constituirea guvernului. Principiul, de la care se porneste Pag. 30 din 66
  31. 31. Bazele Ştiinţei Politice Aurel Piţurcă este acela ca el trebuie sa exprime vointa majoritatii politice din parlament, iar pentru a guverna trebuie sa aiba sprijinul acestei majoritati parlamentare. In unele republici parlamentare, legislativul are un rol major in desemnarea sefului executivului si a celorlalti membri ai guvernului. Asa este situatia in Germania, Italia sau monarhiile parlamentare din Anglia, Olanda, Belgia, Suedia, Japonia, etc. In unele republici prezidentiale, ca Franta, Rusia, S.U.A., seful statului exercita un rol important in construirea si functionarea guvernului, fara ca aceasta sa insemne eludarea sau incalcarea a puterii legislativului. Mai mult, in S.U.A., presedintele este si seful executivului, el formeaza echipa si conduce guvernul. Procesul constituirii guvernului pana la exercitarea atributiilor sale cunoaste mai multe momente: a)desemnarea sefului executivului si constituirea echipei guvernamentale; b)elaborarea programului de guvernare; c)obtinerea votului de investitura din partea parlamentului; d)depunerea juramantului de credinta. a)In cele mai multe sisteme constitutionale, seful statului dupa discutii cu liderii partidelor parlamentare, la propunerea partidului sau formatiunii politice ce detine majoritatea parlamentara, desemneaza un candidat pentru functia de prim-ministru sau sef al executivului. Acesta, la randul sau, intr-un termen limitat de cele mai multe ori de 15 zile, isi va forma echipa guvernamentala, desemnandu-si ministrii. In cazul guvernelor de coalitie, desemnarea ministrilor se face in functie de procentul obtinut de fiecare partid in parte, in alegerile parlamentare, dupa un algoritm matematic sau in baza unei anumite intelegeri politice. Nu putine sunt cazurile cand partidele din coalitie impun peste vointa premierului anumiti candidati la portofoliile ministeriale. In Romania calitatea de membru al guvernului este reglementata de legea 37/1990 si Constitutia din 1991. Potrivit acestora poate fi membru al guvernului persoanele care au cetatenia romana, domiciliaza in Romania si se bucura de exercitiul drepturilor electorale. b)Programul de guvernare exprima coordonatele generale, strategice de politica interna si externa pe care le va adopta, urma si realiza guvernul, optiunile, solutiile, directiile majore in care acesta va orienta si conduce viata sociala. Orice program de guvernare va reflecta optiunile ideologice si doctrinare, interesele si aspiratiile fortei politice aflate la putere, facandu-se purtatorul si realizatorul acestora. c)Votul de investitura Pentru a fi legal constituit, a putea sa functioneze si a avea autoritate, guvernul si programul sau trebuie sa obtina votul de investitura sau de incredere din partea parlamentului. In cele mai multe situatii acest vot se acorda cu majoritati simple, adica 51% din votul parlamentului. In caz de abtinere, guvernul este legal constituit. In caz contrar candidatul la sefia executivului va depune mandatul sefului statului si se va relua procesul formarii guvernului. Juramantul de credinta se depune de seful guvernului si membrii sai in fata sefului statului sau a celei mai inalte autoritati in stat. El simbolizeaza momentul cand guvernul in intregul sau isi incepe executarea efectiva a mandatului. El este mai mult un simbol de credinta al acestuia fata de natiune. Durata mandatului guvernului difera de la un sistem constitutional la altul. Fiind emanatia parlamentului sustinut de acesta, in mod normal durata mandatului guvernului trebuie sa fie corelat cu cel al legislativului. Acest lucru este determinat si de faptul ca desi cele doua puteri sunt separate, in actul conducerii ele se afla intr-o relatie de interdependenta, de interconditionare, fara existenta si functionalitatea unuia nu este posibila existenta celuilalt. Fara aceasta corelatie si relatie de interconditionare reciproca, nu se poate Pag. 31 din 66

×