Rezumat stilpeanu e l

Investeşte în oameni!
FONDUL SOCIAL EUROPEAN
Programul Operaţional Sectorial Dezvoltarea Resurselor Umane 2007 – 2013
Axa prioritară 1 „Educaţie şi formare profesională în sprijinul creşterii economice şi dezvoltării societăţii bazate pe cunoaştere”
Domeniul major de intervenţie 1.5. „Programe doctorale şi post-doctorale în sprijinul cercetării”
Titlul proiectului: Burse doctorale si postdoctorale pentru cercetare de excelenta
Numărul de identificare al contractului: POSDRU/159/1.5/S/134378
Beneficiar: Universitatea Transilvania din Braşov
Partener:
Universitatea Transilvania din Braşov
Şcoala Doctorală Interdisciplinară
Facultatea de Litere
Drd. Elena-Larisa STÎLPEANU (căs. Croitoru)
Gruparea Noii –
studiu monografic
Noii Literary Group –
A Monografic Study
Conducător ştiinţific
Prof. univ. dr. Ovidiu Moceanu
BRAŞOV, 2016

MINISTERUL EDUCAŢIEI NAŢIONALE
UNIVERSITATEA “TRANSILVANIA” DIN BRAŞOV
BRAŞOV, B-DUL EROILOR NR. 29, 500036, TEL. 0040-268-413000, FAX 0040-268-410525
RECTORAT
COMPONENŢA
Comisiei de doctorat
Numită prin ordinul Rectorului Universităţii „Transilvania” din Braşov
Nr. 8354 din 1.11.2016
PREŞEDINTE: Conf. Univ. Dr. Adrian LĂCĂTUŞ
CONDUCĂTOR ŞTIINŢIFIC: Prof. Univ. Dr. Ovidiu MOCEANU
REFERENŢI: Prof. Univ. Dr. Iulian BOLDEA
Universitatea Petru Maior din Târgu Mureş
Prof. Univ. Dr. Vasile SPIRIDON
Universitatea Vasile Alecsandri din Bacău
Prof. Univ. Dr. Rodica Maria ILIE
Data, ora şi locul susţinerii publice a tezei de doctorat: 17.12.2016, ora 13.00, corpul T al
Universităţii Transilvania din Braşov, B-dul Eroilor nr. 25, 500030, Braşov, sala TP8.
Eventualele aprecieri sau observaţii asupra conţinutului lucrării vă rugăm să le transmiteţi
în timp util, pe adresa s.elenalarisa@yahoo.com.
Totodată vă invităm să luaţi parte la şedinţa publică de susţinere a tezei de doctorat.
Vă mulţumim.

3
CUPRINS
Pg.
teză
Pg.
rezumat
Argument 4 9
Capitolul I. Aspecte ale experimentului literar 10 10
I.1. Experimentul ca dimensiune perpetuă a literaturii 10 10
I.1.1. Aspectele experimentale ale avangardismului 11 10
I.1.2. Aspectele experimentale ale postmodernismului 17 11
I.2. Modele şi grupări literare cu caracter experimental ........................................... 23 11
I.2.1. Grupul 63 23 11
I.2.2. Modelul Tel Quel 25 12
I.2.3. Modelul Noului Roman Francez 30 12
I.3. Experimentul în literatura română a anilor ’70-’80 33 12
I.4. Concluzii preliminarii 35 13
Capitolul II. Programul experimental al grupării literare Noii 37 13
II.1. Formare şi „semne pregătitoare” 37 13
II.1.1. Câteva repere 37 13
II.1.2. Activitatea lor la cenaclul „Junimea” 42 14
II.1.3. Câteva date despre revista de perete Noii 45 14
II.1.4. Desant ’83 48 15
II.2. Programul teoretic al grupării literare Noii 49 15
II.2.1. O încercare de manifest literar 50 16
II.2.2. Purismul textului. Fără genuri! 53 16
II.2.3. Radicalizarea autenticităţii 56 17
II.2.4. Un nou personaj principal: cititorul 60 18

4
II.3. Deschidere culturală. Controversele influenţelor literare 62 18
II.3.1. Influenţe literare recunoscute şi nerecunoscute. Profil interior 62 18
II.3.2. Receptarea critică a influenţelor literare 70 20
II.3.3. Sincronie şi specificitate teoretică 73 20
II.4. Ameninţarea la nivelul politicului. „Libertate supravegheată” 80 21
II.5. Marginalitatea grupării. Timp şi spaţiu propice 84 21
II.6. Concluzii preliminarii 89 22
Capitolul III. Poetici ale experimentului în proza şi teatrul grupării literare Noii 92 23
III.1. Introducere. Diversitate în unitate 92 23
III.2. Gheorghe Iova. Experimentul literar radical 93 23
III.2.1 Scurtă biografie şi debutul 93 23
III.2.2. Textul între acţiune şi ego 96 24
III.3. Gheorghe Crăciun. Experimentul imaginii din text 107 25
III.3.1. Scurtă biografie şi debutul 107 25
III.3.2. Experimentul între „imagine şi idee” 111 25
III.4. Gheorghe Ene. Valenţele soteriologice ale experimentului literar 126 26
III.4.2. Textul ca terapie 127 26
III.5. Mircea Nedelciu. Aspectele sociologice ale experimentului literar 134 27
III.5.2. Experimentul literar şi „micro-contextele” sociologice 137 27
III.6. Sorin Preda. Aspectele psihologice ale experimentului literar 145 28

5
III.6.2. Experimentul literar şi „micro-contextele” psihologice 148 28
III.7. Constantin Stan. Aspectele comportamentiste ale experimentului literar 155 29
III.7.2. Experimentul literar şi „micro-contextele” comportamentiste 159 29
III.8. Ioan Lăcustă. Autenticitatea în experimentul literar 166 30
III.8.2. Experimentul literar şi autenticitatea „lumii de margine” 168 30
III.9. Emil Parachivoiu. Un caz mai aparte 174 31
III.9.2. Experimentul literar şi jurnalul 174 31
III.9.3. Experimentul literar în dramaturgie 177 32
III.10. Concluzii preliminarii 182 32
Capitolul IV. Poetici ale experimentului în poezia grupării Noii 184 33
IV.1. Gheorghe Iova. O altfel de „ars poetica” 184 33
IV.2. Gheorghe Ene. Experimentul jocurilor de limbaj 187 33
IV.3. Ioan Flora. Experimentul literar al prozei din poem 197 34
IV.3.1. Scurtă biografie şi debutul 197 34
IV.3.2. Experimentul literar şi tehnicile narative în poezie 200 34
IV.4. Concluzii preliminarii 209 35
Capitolul V. Concluzii finale 210 35
BIBLIOGRAFIE 220 36
Rezumatul tezei (română / engleză) ........................................................................... 366 52
Curriculum Vitae (română / engleză) ........................................................................ 367 53

6
TABLE OF CONTENTS
Pg.
Thesis
Pg.
abstract
Argument 4 9
Chapter I. Aspects of the Literary Experiment 10 10
I.1. The Experiment as a Perpetual Dimension of the Literature 10 10
I.1.1. The Experimental Aspects of the Avant-Garde 11 10
I.1.2. The Experimental Aspects of Postmodernism 17 11
I.2. Experimental Literary Groups 23 12
I.2.1. The Group ’63 23 12
I.2.2. The Tel Quel Group 25 12
I.2.3. The French New Novel 30 12
I.3. The Romanian Literary Experiment in the ’70s-’80s 33 13
I.4. Preliminary Conclusions 35 13
Chapter II. The Experimental Program of Noii Literary Group 37 13
II.1. Building-up and “Preparatory Signs” 37 13
II.1.1. Several Reference Marks 37 13
II.1.2. Their Work in the “Junimea” Literary Circle 42 14
II.1.3. A Few Facts about the Noii Literary Magazine 45 14
II.1.4. Desant ’83 48 15
II.2. The Theoretical Program of Noii Literary Group 49 15
II.2.1. A Literary Manifesto Attempt 50 16
II.2.2. No Literary Genres! 53 16
II.2.3. Radical Authenticity 56 17
II.2.4. The Reader – A New Main Character 60 17

7
II.3. Cultural Openness. Polemics around the Literary Influences 62 18
II.3.1. Recognized and Unrecognized Literary Influences 62 18
II.3.2. The Critical Feedback of the Literary Influences 70 18
II.3.3. Theoretical Synchronies and Peculiarities 73 19
II.4. The Political Threats. “Supervised Liberty” 80 19
II.5. A Marginal Group. The Right Time and Place 84 20
II.6. Preliminary Conclusions 89 20
Chapter III. Experimental Poetics of the Noii Literary Group. Prose and
Drama 92 21
III.1. Introduction. Diversity inside Unity 92 21
III.2. Gheorghe Iova. The Radical Literary Experiment 93 21
III.2.1 Short Biography and Debut 93 21
III.2.2. Text between Action and ego 96 22
III.3. Gheorghe Crăciun. The Image beyond the Text Experiment 107 23
III.3.1. Short Biography and Debut 107 23
III.3.2. The Experiment between Image and Idea 111 23
III.4. Gheorghe Ene. Soteriological Aspects of the Literary Experiment 126 24
III.4.2. The Text as Therapy 127 24
III.5. Mircea Nedelciu. Sociological Aspects of The literary Experiment 134 25
III.5.2. The Literary Experiment and the social “micro-contexts” 137 25
III.6. Sorin Preda. Psychological Aspects of the Literary Experiment 145 26

8
III.6.2. The Literary Experiment and the Psychological “micro-contexts” 148 26
III.7. Constantin Stan. Behaviorist Aspects of the Literary Experiment 155 27
III.7.2. The Literary Experiment and the Behaviorist “micro-contexts” 159 27
III.8. Ioan Lăcustă. The Authenticity of the Literary Experiment 166 28
III.8.2. The Literary Experiment and the Authenticity of the Suburbs 168 28
III.9. Emil Parachivoiu. A Special Case 174 29
III.9.2. The Literary Experiment and the Diary 174 29
III.9.3. The Literary Experiment in Dramas 177 29
III.10. Preliminary Conclusions 182 30
Chapter IV. Experimental Poetics of the Noii Literary Group. Poetry 184 30
IV.1. Gheorghe Iova. A Different “ars poetica” 184 30
IV.2. Gheorghe Ene. The Literary Experiment of the Language Games 187 31
IV.3. Ioan Flora. The Literary Experiment of the Prose Poem 197 31
IV.3.1. Short Biography and Debut 197 31
IV.3.2. The Literary Experiment and the Narrative Techniques in Poetry 200 32
IV.4. Preliminary Conclusions 209 32
Chapter V. Final Conclusions 210 32
BIBLIOGRAPHY 220 34
Abstract (Romanian / English) 366 50
Curriculum Vitae (Romanian / English) 367 51

9
Argument
Gruparea literară Noii prezintă din ce în ce mai mult interes pentru spaţiul literar
românesc, deşi au trecut mai bine de 30 de ani de când aceasta activa sub o formă închegată.
Lucrurile nu sunt încă clare în ceea ce priveşte componenţa şi perioada exactă de activare a
acesteia, datele de ordin monografic fiind foarte puţine şi susceptibile. Numele grupării figurează
în dicţionarele de istorie literară românească apărute după 1989, în dreptul unora dintre membrii
acestei grupări, însă informaţiile cu privire la componenţa sau activitatea acesteia sunt foarte
puţine şi fragmentare. În urma analizării surselor bibliografice, am ajuns la următoarea
componenţă completă după părerea mea: Gheorghe Iova, Gheorghe Ene, Gheorghe Crăciun,
Mircea Nedelciu, Sorin Preda, Ioan Lăcustă, Constantin Stan, Ioan Flora şi Emil Paraschivoiu.
Despre opera membrilor s-a scris foarte mult, bibliografia fiind extrem de vastă, însă nu
s-a scris în mod egal, fiecare membru afirmându-se în spaţiul literar în mod diferit din punct de
vedere cantitativ. Doar doi dintre aceştia au devenit subiecţii unor studii cu caracter monografic,
ceilalţi fiind trataţi în diverse articole publicistice sau în capitole de volum, însă insuficient şi
nesemnificativ în ceea ce priveşte experimentul realizat de aceştia. S-a scris extrem de puţin
despre Emil Paraschivoiu sau despre Gheorghe Ene de exemplu. Astfel, mă văd nevoită să
subliniez faptul că nu există niciun studiu de mari dimensiuni care să trateze într-un mod unitar
gruparea literară Noii, care să facă referire la apariţia, evoluţia şi dispariţia acesteia, sau la
importanţa ei pentru spaţiul literar românesc optzecist. Gruparea literară Noii devine, aşadar, un
subiect deschis şi proaspăt pentru viitoare cercetări istorico-literare, în sensul în care volumul de
material de cercetare este foarte mare şi rămas cel mai probabil neacoperit în întregime de
cercetarea mea. De asemenea, volumul ideilor literare de tip teoretic este şi acesta foarte vast şi
confuz, lăsând mai multe porţi deschise interpretărilor de ordin critic şi teoretic. Având în vedere
aceste aspecte, cred că lucrarea de faţă nu vine ca o completare sau ca o alternativă la cercetări
efectuate anterior, ci presupune un demers de clarificare a activităţii unei grupări despre care s-a
discutat doar sporadic şi a unui termen literar care a fost poate greşit aplicat acestor scriitori
(textualismul).
În ceea ce priveşte conceptul de textualism am preferat să fac câteva referiri prinvind
sensurile acestuia, după care să îl înlocuiesc cu acela de experiment cu referire directă la
activitatea literară a membrilor grupării Noii în perioada anilor ’70-’80. În acest sens, prima parte
a lucrării este o scurtă contextualizare a experimentului literar în spaţiile literare considerate a fi
principalele surse de influenţă pentru membrii grupării Noii. M-am axat asupra identificării
formelor de experiment în avangarda rusească, postmodernism şi în activitatea literară a unor
grupări: Tel Quel, Noul roman francez şi Grupul ’63. Cea de-a doua parte a lucrării tratează felul

10
în care s-a format gruparea Noii, dar şi programul teoretic susţinut, influenţele identificate în
acest program şi felul în care a fost receptată activitatea grupării la nivel politic. Ultima parte a
lucrării este de tip analitic, urmărind identificarea formelor experimentului în literatura
membrilor grupării Noii din perioada anilor ’70-’80 şi felul în care acestea au fost explorate,
radicalizate sau diminuate în anii următori: soluţiile literare novatoare, performanţele limbajului,
invenţiile semantice, percepţia vie a imeditului şi a cotidianului, autenticitatea, refuzul
narativităţii, respingerea genurilor literare, complicitatea cititorului, fragmentarismul şi
biografismul.
Era necesară o abordare de grup a celor nouă scriitori care s-au afirmat într-un spirit
comun şi au crezut într-un model poetic nou şi diferit. Bineînţeles, studiul nu are un caracter
exhaustiv, mai pot fi aduse comentarii şi completări, însă îndrăznesc a spune că pot fi deschise
noi porţi de interpretare a literaturii optzeciste româneşti. Importanţa şi valoarea grupării nu pot
fi negate, căci în fond aceasta a generat, în cele din urmă, revoluţionarea literaturii române şi
apariţia unei mişcări literare, optzecismul, a cărei complexitate este indiscutabilă.
Capitolul I. Aspecte ale experimentului literar
I.1. Experimentul ca dimensiune perpetuă a literaturii
Toate formele experimentului literar se întâlnesc în punctul lansării unei provocări
orientate către definirea şi circumscrierea rolului experimentului în literatură, a limitelor interne
şi externe, dar şi a posibilităţilor sale evolutive. Experimentul literar a fost dintotdeauna
provocator şi incitant, a lansat întrebări şi a propus răspunsuri, a oferit entuziasmul noilor
începuturi, al înnoirii periodice a literaturii, dar şi al unor eventuale riscuri de influenţare, în mod
negativ, a literaturii. Astfel, concepte literare precum avangardă, structuralism, textualism, sau
postmodernism, toate implică experimentul literar, sunt denumiri ale experimentului literar, după
cum susţine Adrian Lăcătuş în studiul său1
. Experimentul devine un manifest al umanului, al
eticului şi al răspunsului sincer la condiţia socială, implică o continuă stare de alertă, dar şi o
atitudine plină de discernământ în ceea ce priveşte explorarea prezentului. Experimentul pare a
nu se încheia niciodată, acesta persistă, ajungând să facă parte din ceea ce Harold Rosenberg
numea „tradiţia noului”2
, cu toate că, în acelaşi timp marginalizarea sa capătă forţe. Următoarele
subcapitole se axează pe identificarea aspectelor experimentale ale avangardismuui rusesc, ale
postmodernismului, ale grupărilor literare Gruplul ’63, Tel Quel şi Noul roman francez, mişcări
care au fost puse în legătură cu activitatea grupării Noii.
1
Adrian Lăcătuş, Experimentul literar în proza românească postbelică şi contemporană. O perspectivă cognitivă şi
comparată, Bucureşti, Editura Muzeului Naţional al Literaturii Române, 2013.
2
Termenul este folosit şi definit de Harold Rosenberg în The Tradition of the New, Chicago, University of Chicago
Press, 1982.

11
I.1.1. Aspectele experimentale ale avangardismului
Centrul de interes al acestui subcapitol este reprezentat de avangarda rusească, în special,
poetul Velimir Khlebnikov. Poeţii avangardei ruseşti susţineau un model literar care presupunea
folosirea unor cuvinte în totalitate noi sau a noi modalităţi de combinare a cuvintelor pentru a
putea defini noul. Printre eforturile lor îşi făceau loc formarea de neologisme pornind de la nişte
rădăcini de cuvinte, abrevierea şi ciopârţirea cuvintelor, dezacordurile gramaticale, introducerea
anagramelor în structura poemelor, sau scrierea inversă a cuvintelor. Urmăreau poemele
constituite dintr-un singur cuvânt, sau poemele formate din vocale, sau poemele care porneau de
la un cuvânt şi îl dezvoltau prin adăugarea de prefixe, sufixe, morfeme sau schimbarea valorii
gramaticale. În acest caz, ei urmăreau auto-suficienţa unui cuvânt, dar şi forţa sensurilor
aceluiaşi cuvânt3
.
I.1.2. Aspectele experimentale ale postmodernismului
Stabilirea unei relaţii între experiment şi cultura postmodernă în materie de literatură
rămâne totuşi un lucru extrem de dificil, din moment ce opiniile teoretice vorbesc ori despre
experiment ca parte integrată a postmodernismului, ori despre experiment ca parte integratoare
atât a postmodernismului, cât şi a avangardelor sau a textualismului. În aceste condiţii, este de
înţeles poziţia ingrată în care se află chiar şi în acest moment experimentul literar.
În acest sens, mi s-a părut potrivit să aduc în discuţie relaţia stabilită de Robert
Archambeau în studiul său, „The Death of the Critic: the Critic-Pasticheur as Postmodern Avant-
Gardist”, făcând referire la un tip de avangardă postmodernă care presupune experiment
continuu. Artiştii devin devotaţi celor mai noi forme de reprezentare şi reuşesc să depăşească
automatismul literaturii din jurul lor. Experimentul şi tehnicile sale fac ca obiectul să devină în
acelaşi timp atât familiar, cât şi străin, formele sale devin dificile, la fel şi percepţia acestuia.
Artistul nu doar experimentează, el revitalizează limbajul şi îl face un element extrem de
important, vital pentru literatură. Diversitatea teoriilor cu privire la postmodernism îngreunează
stabilirea unui anumit pattern al fenomenului, astfel că devine aproape imposibil să se încadreze
postmodernismul în anumite delimitări clare şi precise. Postmodernismul este un fenomen rămas
încă neclar pentru foarte multe culturi literare, inclusiv pentru literatura română, motiv pentru
care am înclinat acest studiu spre evidenţierea caracterului continuu experimental al acestui
fenomen.
3
John White, „Italian Futurism and Russian Cubo-Futurim”, în The Routledge Companion to Experimental
Literature, ed. Joe Bray, Alison Gibbons, Brian McHale, Routledge Taylor & Francis Group, New York, 2012, pp.
21-35.

12
I.2. Modele şi grupări literare cu caracter experimental
I.2.1. Grupul 63
Grupul s-a constituit în 1963 la un colocviu din Palermo şi a abordat în primul rând
problema ilegibilităţii şi a non-publicităţii textelor de proză sau poezie, evidenţiind şi faptul că
mişcarea de avangardă şi integrare a acesteia în sistemul tradiţional al culturii constituie un
raport dialectic complex. Angelo Guglielmi încearcă să fondeze teoretic şi să legitimeze
practicile Grupului 63 în calitate de „experimentalism”, susţinând o continuitate a avangardei,
însă nu şi o identificare cu aceasta; experimentalismul îi urmează avangardei doar din punct de
vedere cronologic, spune Guglielmi. Pentru acesta, experimentalismul era o mişcare care nu mai
contesta atât de radical tradiţia, ci o interoga într-un mod constructiv, încercând să atribuie
cuvântului şi limbajului o nouă funcţie, aceea de recunoaştere a realităţii în formele scrisului.
I.2.2. Modelul Tel Quel
Revista Tel Quel a apărut din 1960 până în 1982 la Paris de patru ori pe an, însumând un
număr total de 94 de apariţii. Revista a fost realizată de către un grup de tineri scriitori relativ
puţin cunoscuţi. Între aceştia, cei care aveau să devină cei mai cunoscuţi în ceea ce priveşte
gradul de asociere cu denumirea Tel Quel au fost Roland Barthes, Jacques Derrida, Julia
Kristeva, Tzvetan Todorov, Marcelyn Pleynet, Denis Roche, Jean-Louis Baudry, Marc Devade
sau Philippe Sollers care a făcut parte din comitetul de redacţie de la înfiinţarea revistei şi până
în 1982, când acesta trece revista de la editura Seuil la Gallimard şi o redenumeşte „L’Infini”. În
ceea ce priveşte programul lor, grupul Tel Quel a militat pentru formarea unei teorii pornind de
la practica scriiturii, pentru răsturnarea şi redefinirea conceptului de „literatură”. Scriitorii în
cauză pun accentul pe materialitatea textului, pe corporalitatea literei, pe manifestarea literaturii
ca ideologie sau ca practică productivă. Pentru ei, textul literar nu mai este încorporat de către
accepţia istorică a conceptului de literatură, ci este, mai degrabă, o practică semnificantă care se
interesează de propria sa producere. Pentru ei, textul aşteaptă să fie interpretat în momentul
lecturii, iar „a citi” şi „a scrie” devin două acte simultane în cadrul producerii textului.
În general, textualismul a fost tratat ca o mişcare literară în literatura română, deşi
consider că nu a avut o amploare atât de mare încât să i se acorde un statut atât de înalt. A fost,
mai degrabă, un concept greşit înţeles şi aplicat prea multor scriitori într-un sens aproape
exhaustiv.
I.2.3. Modelul Noului Roman Francez
Noul roman francez, susţinea Roland Barthes, a fost mai mult decât o şcoală literară, a
reprezentat un fenomen sociologic al anilor ’50. S-au făcut referiri la acest fenomen şi ca fiind
„şcoala privirii” datorită politicii sale, prin care promova descrierile obiective în ciuda celor

13
psihologice, dispariţia personajului tradiţional, deconstrucţia subiectului, experimentarea formală
cu spaţiul şi timpul, critica realismului şi a psihologiei, re-examinarea relaţiei dintre autor şi
cititor şi o nouă abordare a descrierilor.
I.3. Experimentul în literatura română a anilor ’70-’80
În general, experimentul în literatura română a anilor ’70-’80 nu a reprezentat o direcţie,
nu s-a format într-un concept coerent şi bine stabilit, ci a reprezentat o etapă în activitatea
fiecărui scriitor în parte. Astfel, în raport cu dogma literară comunistă, experimentul a fost o
„alternativă (contra)culturală”4
prin care scriitorii încercau să se diferenţieze, să se distanţeze de
„literatura oficială”. Adrian Lăcătuş vorbeşte despre literatura experimentală a anilor ’70-’80 ca
fiind influenţată nu de literatura română contemporană, ci de contemporanii universali:
textualismul, Noul roman francez, Tel Quel, Oulipo, modernismul şi bio-grafismul american,
filozofia limbajului, lucru care le-a adus scriitorilor în cauză eticheta de snobism şi caracterul
opozant5
. Astfel, fac obiectul atenţiei noastre situaţiile în care experimentul literar se află în
strânsă legătură cu tot ceea ce înseamnă context social şi politic comunist, dar şi cu formele
asumate de acesta, de la caracterul marginal până la acela decadentist şi evazionist.
I.4. Concluzii preliminarii
Experimentul literar este foarte greu de definit şi redus la nişte simple limite. Acoperă arii
extrem de largi ale culturii şi literaturii fiecărei societăţi, astfel că o definire ar duce poate la
îngrădirea rolului experimentului pentru fiecare societate în parte. Deşi au existat mai multe
încercări de poziţionare a acestuia, am considerat mai potrivită o abordare de tip perpetuu a
acestui fenomen, o abordare care lasă deschise uşile tuturor curentelor şi perioadelor literare.
Este un concept cu laturi atât de largi şi mobile, încât o definire exactă a acestuia este imposibilă
şi, dacă ar fi posibilă, mă tem că acest lucru ar diminua cumva forţa fenomenului în literatură şi
nu numai.
Capitolul II. Programul experimental al grupării literare Noii
II.1. Formare şi „semne pregătitoare”6
II.1.1. Câteva repere
La început gruparea a reprezentat un instrument de luptă împotriva literaturii ca instituţie
şi împotriva literaturii de tip oficial. Practicile lor au fost asemănate, mai ales în primii ani, cu
metodele avangardiste, această poziţie fiind motivată prin formulele lor novatoare, dar şi prin
4
Caius Dobrescu, „Generația ’80 ca fenomen de contracultură (1996)”, în Inamicul impersonal, Editura „Paralela
45”, Pitești, 2001, p. 58.
5
Adrian Lăcătuş, „Introducere”, op. cit., p. 7.
6
Această sintagmă este o parafrază a prozei scurte a lui Gheorghe Crăciun, „Semne pregătitoare pentru o aventură”,
în Acte originale. Copii legalizate, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1982, pp. 5-22.

14
spiritul tot mereu în căutare de forme cât mai diferite faţă de literatura consacrată până la acel
moment. Trebuie subliniat un lucru foarte important, anume faptul că în foarte puţine studii de
specialitate, critică sau istorie literară se face referire la aceşti scriitori ca făcând parte dintr-un
grup; ei sunt trataţi întotdeauna individual, indentificându-se însă similitudini importante în ceea
ce priveşte scrisul lor.
S-a vorbit mai întâi despre ei ca fiind „gruparea Iova”, după care prin prisma proiectelor
discutate de aceştia în cadrul şedinţelor Junimea, dar şi prin prisma declaraţiilor oferite de
informatorii Securităţii, s-a ajuns la „Gruparea Noii”. Această formulă de scriitori
experimentalişti s-a închegat încă de pe băncile facultăţii, la începutul anilor ’70 şi s-a destrămat
după aproximativ 10 ani, când mai mulţi dintre membri au debutat editorial cu roman, iscându-se
astfel discuţii contradictorii între ei. Acest pas era considerat a fi o trădare a spiritului de grup, a
principiilor susţinute până în acel moment. Nu se poate identifica un moment exact al rupturii,
aceasta producându-se cel mai probabil în mod treptat, fiecare scriitor evoluând artistic în
propria sa manieră definitorie.
II.1.2. Activitatea lor la cenaclul „Junimea”
Este limpede faptul că cenaclul „Junimea” a creat spaţiul propice formării grupării Noii.
În cadrul acestor şedinţe, sub îndrumarea lui Ov. S. Crohmălniceanu, s-au pus bazele grupării, iar
scriitorii membri, deşi tineri, se arătau încă de pe atunci extrem de citiţi şi documentaţi în materie
de literatură şi teorie literară. Felul în care se desfăşurau şedinţele este şi acesta foarte sugestiv,
preconizându-se conducătorii noului stil literar. Constantin Stan povesteşte (într-un număr
omagial pentru Gheorghe Crăciun al revistei Vatra) care era atitudinea extremiştilor Iova,
Crăciun, Nedelciu, Ene. În cadrul cenaclurilor litearare, aceştia manifestau o atitudine
descurajantă pentru cei care citeau în cadrul şedinţelor „Junimea”. Discuţiile nu mai aveau o notă
paşnică, ci semănau cu nişte execuţii literare îndreptate nu împotriva autorului, ci împotriva
textului în sine, text care făcea parte din literatura oficială, care părea a sluji indicaţiile de partid
şi proletcultismul. Cei patru erau necruţători cu o astfel de literatură care, de altfel, era foarte
încurajată şi lăudată prin revistele literare. Noul val propunea deliteraturizarea literaturii până ce
devine un act lingvistic, abolirea genurilor şi speciilor literare, cu scopul de a avea un singur gen,
anume textul.7
II.1.3. Câteva date despre revista de perete Noii
Date despre revista alcătuită de aceştia nu avem foarte multe, iar amintirile fiecăruia sunt
contradictorii. Din amintirile lui Gheorghe Iova, revista a avut aproximativ 6 numere, primul
număr apărând în toamna anului 1972, când Iova deja nu mai era student al facultăţii, iar ultimul
7
Constantin Stan, „Junimea – Anii de ucenicie”, în Vatra, nr. 9-10, 2007, p. 52.

15
număr ar fi apărut în februarie ’73. Dezicerea lui Iova faţă de această revistă se datorează şi
susţinerii acestuia că ideea proiectului îi aparţinea şi nu a fost pusă în aplicare aşa cum îşi dorea
el. Pe de altă parte, Gheorghe Crăciun îşi aduce aminte că primul număr al acestei reviste ar fi
apărut în 1971. Conţinutul revistei consta în scurte articole, cronici de carte, film sau muzică
rock. Se mai găseau în revistă traduceri, existau şi numere tematice, spre exemplu un număr
format din opinii sau traduceri în premieră, decupau articole din revistele vremii şi le lipeau pe
cartonul suport. Includeau în revistă fotografii, desene aparţinându-i lui Ioan Flora, comentarii pe
care le făceau la propriile lor texte. Caracterul său experimental şi extrem de novator i-au adus
însă şi sfârşitul, revista fiind interzisă de Securitate.
II.1.4. Desant ’83
Desant ’83 a apărut ca urmare a activităţii extrem de productive a cenaclului „Junimea”.
Coordonatorul, Ov. S. Crohmălniceanu, a selectat textele potrivite unui astfel de „atac” şi i-a
scos în faţă pe cei care aveau şansa să schimbe înfăţişarea prozei româneşti a anilor ’80.
Conceperea volumului a durat aproximativ 2 ani, pentru că antologatorul întâmpina dificultăţi în
alegerea prozelor potrivite. Cele care îi plăceau foarte mult îşi găsiseră deja locul în alte volume
personale ale tinerilor scriitori (Mircea Nedelciu şi Sorin Preda), iar din cele rămase îi era greu să
aleagă pentru că primele „bucăţi”, cum le numea criticul, erau întrecute de următoarele, cercul
închizându-se foarte greu.
Dintre membrii grupării Noii îi regăsim ca debutanţi în volum colectiv pe Sorin Preda
(„Întîlnirea” şi „Otto Schmidt”), Ioan Lăcustă („Vis cu lup”, „Mumuţica”, „Între două trenuri”),
Emil Paraschivoiu („(Sic)”), Gheorghe Iova („Un text al excursiei”), Gheorghe Crăciun („Temă
la alegere”). Au mai publicat Mircea Nedelciu („Provocare în stil Moreno” şi „O zi ca o proză
scurtă”) şi Constantin Stan („Arta de a fi iubit”).
II.2. Programul teoretic al grupării literare Noii
Noii nu se rup de tradiţie, ci de actualitate, de felul în care se obişnuia să se scrie, să se
facă literatură. Crăciun şi ceilalţi refuză literatura oficială şi se luptă pentru întemeierea nu doar a
unui nou fel de a face literatură, ci şi a unei noi culturi artistice. Ei nu refuză tradiţia, ci profită de
aceasta, mai ales de avangardă, pentru a o redefini, reactiva sub formele experimentului gândit
de aceştia. Ceea ce Gheorghe Iova numeşte „tăietură epistemică” se referă la această ruptură,
„răstunare a modului de a concepe literatura”. Există câteva mărci foarte generale prin care se
pot recunoaşte scriitorii generaţiei ’80 şi în special scriitorii membri ai grupării Noii. Aceste
mărci sunt identificate mai întâi de promotorul acestor scriitori, Ovid. S. Crohmălniceanu:
preferinţa pentru proza scurtă în detrimentul romanului; autenticitate sporită; continua interogaţie
a tinerilor creatori aupra condiţiei scriiturii; mărci ale umorului intelectual; fragmentarea

16
textului. Un alt critic literar care a remarcat existenţa unui program bine stabilit din care s-a
desprins o conştiinţă epică originală este Eugen Simion, aceştia depunând eforturi pentru a
impune o nouă poetică şi o nouă estetică a prozei. Noul pact cu realul presupunea pentru ei
înnoirea temelor şi tipologiei prozei româneşti, prin intermediul unor alte domenii precum
cinematografia sau pictura. Autoreferenţialitatea este şi ea foarte bine evidenţiată în sensul
exprimării de opinii asupra condiţiei scriiturii.
II.2.1. O încercare de manifest literar
În general, experimentul literar al grupării Noii s-a îndreptat către autenticitate şi
„exprimarea inexprimabilului”, către ilustrarea textului fotografic, a realităţii corporale,
lingvistice, a textului de natură psiho-socială şi a textului cu atribute terapeutice prin intermediul
limbajului. Textul care a marcat latura experimentală a grupului este cel redactat de către cei trei
Gheorghe (Crăciun, Ene, Iova), un text care a fost interpretat ca fiind avangardist şi care a stârnit
multe polemici. Este greu să nu încadrezi activitatea lor ca fiind lipsită de orice nuanţă
avangardistă din moment ce lor le aparţine primul şi singurul (îndrăznesc a spune) manifest
literar al generaţiei lor. Este vorba despre Text comun, formulat de cei trei scriitori la începutul
anului 1971.
În Documentarea unei neînţelegeri, Iova explică provenienţa ideilor din „Textul comun”.
Astfel, Iova a contribuit cu următoarele idei: poemul aparţine limbii şi utilizează propoziţiile
limbii; poemul se foloseşte de cuvintele limbii doar pentru valoarea lor de semnificanţi;
propoziţiile unui poem nu au putere de sugestie, putând să se asemene cu orice tip de cuvântare
eşuată din perspectiva transmiterii mesajului. Tot lui Iova îi aparţin ideile cum că poemul nu este
un gen literar şi că acesta se ocupă de descrierea influenţei altora asupra existenţei poetului.
Pentru Gheorghe Crăciun, la momentul respectiv, poemul nu se deosebea de alte forme ale
limbajului lingvistic, iar realizarea lui dovedeşte şi că poemul devine un mod de existenţă,
devine mărturia existenţei autorului. Gheorghe Ene este cel care defineşte poemul doar în
limitele temporale şi fizice ale scrierii sale, iar, odată ce a fost încheiat, poemul nu mai aparţine
autorului, ci publicului, destinatarului, cititorului, lumii. După încheierea poemului, autorul
devine şi el cititor, ca toţi ceilalţi care iau contact cu poemul, însă el are privilegiul de a fi primul
cititor. Autorul scrie poemul respectiv, având în gând un destinatar, în primul rând propria
persoană.
II.2.2. Purismul textului. Fără genuri!
Domina în rândul membrilor Noii un angajament al textului ca activitate socială şi
acţiune, ce trebuia respectat şi aplicat prin diferenţierea radicală faţă de literatura oficială, prin
setarea unor principii teoretice şi practice care să îi scoată din rândul mulţimii şi să le ofere

17
senzaţia că ceea ce fac ei nu admite niciun fel de compromis. Membrii grupării Noii respingeau
clasarea genurilor, negau speciile tradiţionale, în favoarea unei poetici a textului, cu nuanţe
avangardiste şi poststructuraliste, aducând un nou suflu ideii de naraţiune prin adoptarea prozei
scurte în care acţiunea, pe cât este de concentrată, pe atât de complexă este. Au adus în atenţia
cititorilor structuri narative noi, decupaje intertextuale, jocul planurilor şi al instanţelor narative,
jocurile de limbaj, preferinţa pentru experimentele cu limbajul. În detrimentul romanului au
preferat şi au instituţionalizat sintagma de „proză scurtă”. Fragmentarismul propus de programul
acestora presupune zdrobirea firului naraţiunii în mii de bucăţele răspândite ici şi colo în spaţiul
textului, îmbinarea acestora fiind o muncă istovitoare şi frustrantă pentru cititor. Fragmentarea
nu se referă doar la propoziţii scurte, scene la fel de scurte şi preferinţa pentru proza scurtă în
detrimentul romanului.
II.2.3. Radicalizarea autenticităţii
Autenticitatea, în proza membrilor Noii, este un concept destul de disputat şi internalizat
diferit de fiecare membru în parte. Ion Bogdan Lefter vorbeşte despre captarea vieţii în text,
„textualizarea” realităţii, „ingineria textuală”, „noua autenticitate”, senzorialitatea discursului
prozastic sau trecerea prozei la vârsta postmodernă, atunci când face referire la prozatorii anilor
’80, subliniind faptul că toate sintagmele definesc un model aparte al creativităţii literare, în
frunte cu textele lui Mircea Nedelciu şi ale lui Gheorghe Crăciun. În ceea ce îi priveşte pe
scriitorii optzecişti, dar mai ales pe cei doi din urmă, Lefter remarcă câteva particularităţi ale
prozei lor experimentale. Printre acestea, se remarcă două trăsături ce se află într-o relaţie
paradoxală, autenticitate şi artificialitate: captarea existenţei cotidiene „autentice” printr-un fel de
„transcriere”; conştientizarea acută a artificialităţii prozei, a caracterului ei de convenţie literară8
.
Este necesar şi un profil interior al acestui concept. Gheorghe Crăciun este cel care
observă şi o polaritate între autenticitate şi tehnicitate dusă la extrem: „Au fost şi sunt fini
psihologi şi analişti, obsedaţi de autenticitatea actelor intelectuale şi de procesualitatea existenţei,
nişte cartografi ai cotidianului, manipulând cu dexteritate tehnicile decupajului şi montajului
textual, văzând în descrierea de tip comportamentist şi în discursul poetic prozaizant o şansă în
plus, acordată unei visate literaturi de tip tranzitiv, care să facă din cititor un partener activ de
dialog.”9
II.2.4. Un nou personaj principal: cititorul
În ceea ce priveşte experimentul ca limită a comunicării cu cititorul, acesta presupune o
relaţie de colaborare între scriitor şi cititor. Scriitorul prozei experimentale caută să depăşească
8
Ion Bogdan Lefter, „Mircea Nedelciu: proză scurtă, text, experiment etc”, 7 postmoderni: Nedelciu, Crăciun,
Müller, Petculescu, Gogea, Danilov, Ghiu, Piteşti, Paralela 45, 2010, p. 27.
9
Gheorghe Crăciun, „O generaţie incomodă (prefaţă la ediţia I, 1994)”, în Competiţia continuă. Generaţia ’80 în
texte teoretice, coord. Gheorghe Crăciun, Piteşti, editura „Paralela 45”, 1999, p. 503.

18
limitele impuse de necunoaşterea cititorului prin vizarea unor tehnici care să determine cititorul
să îi fie partener de dialog, să fie activ, să vină cu idei şi spirit de iniţiativă. Cititorul participă la
jocul iniţiat de narator, îşi face datoria de nou personaj al prozei şi se implică în relaţia de lectură
ca „act producător de sens” (Ion Bogdan Lefter). Mircea Nedelciu, dintre colegii săi, stăpâneşte
cel mai bine această tehnică de influenţare a cititorului: „Este bine [...] ca cititorul să aibă mereu
impresia că şi el poate stăpîni «ştiinţa textului» - asta înseamnă că tot parcursul demonstraţiei
este controlabil, că nu există fisură prin care să se strecoare «talentul imoral».”10
II.3. Deschidere culturală. Controversele influenţelor literare
II.3.1. Influenţe literare recunoscute şi nerecunoscute. Profil interior
Membrii grupării Noii au refuzat să fie categorisiţi ca avangardişti, deşi lucrurile nu sunt
nici aici clare. Perioada lor de studenţie a implicat surse teoretice şi formatoare, precum reviste
de avangardă literară, de teorie, de psihanaliză, surse pe care le citeau şi le analizau cu nesaţ,
preluând ceea ce credeau că se poate modifica, rediscutând conceptele şi propunând propriile
teorii. Oricât de mult ne-ar plăcea să ne încredem în singularitatea şi originalitatea pură a textelor
scriitorilor, nu ne putem lăsa păcăliţi de o astfel de idealitate. Influenţe au existat, atât din partea
conţinutului revistei Tel Quel, cât şi din partea avangardei ruseşti, a filozofiei wittgensteiniene,
dar şi din partea literaturii române a anilor ’60, mai precis a criticilor acestei perioade, după cum
explică Caius Dobrescu.
În ceea ce priveşte interesul faţă de avangarde, observăm că acesta se orientează mai mult
spre partea rusească, către cei interesaţi de valorile limbii şi de modalităţile în care poate fi
aceasta utilizată în text. Se îndreptau foarte mult către structuralişti şi suprarealişti şi către
felurile în care aceştia preţuiau limba. De altfel, Iova sublinia că demersul lor ţinea de reactivarea
suprarealismului pe variantă ultra-stânga de la Tel Quel. Cât despre atitudinea postmodernă a
membrilor grupării Noii, vom vedea că aceasta a fost deliberat aleasă de aceştia pentru a scăpa de
confruntarea cu cenzura specifică perioadei comuniste, considerând-o o formă de încifrare, nu o
formă de exprimare, ci o soluţie aleasă din teamă faţă de contextul politic.
II.3.2. Receptarea critică a influenţelor literare
Originalitatea programului revistei Tel Quel sau a noului roman francez nu poate fi
contestată, însă aceasta va fi de multe ori tratată de către criticii români ca fiind paralelă,
corespondentă fenomenului românesc. Livius Ciocârlie, într-un interviu oferit revistei Echinox,
vorbeşte despre faptul că francezii nu au avut textualism şi că acest concept este un fenomen
autentic românesc. În ceea ce priveşte textualismul românesc, căci teoreticianul susţine existenţa
10
Mircea Nedelciu, „Dacă vorbim strict de ştiinţa de a scrie...”, interviu consemnat de Petru Cimpoeşu, în Ateneu,
Bacău, anul 21, nr. 2 (171), februarie 1984, pp. 8-9, Apud. Ion Bogdan Lefter, 7 postmoderni: Nedelciu, Crăciun,
Müller, Petculescu, Gogea, Danilov, Ghiu, p. 40.

19
acestui concept, Ciocârlie consideră că acesta nu a avut niciun model, că el a pornit de la text şi
l-a transformat.
Un alt critic care susţine ipoteza textualistă a membrilor Noii este Marian Popa; acesta
subliniază importanţa textualiştilor pentru cultura literară românească, clasificând-o ca o
necesitate pentru că orice literatură care dispune de o limbă onorabilă prin conştientizarea
resurselor sale, trebuie să împlice o fază textualistă. În fond, această fază face parte din evoluţia
oricărei literaturi, fiind o formă de „extremizare fertilă”.
II.3.3. Sincronie şi specificitate teoretică
Experimentul specific membrilor grupării Noii nu reprezintă o ramură a textualismului
tel-quelist, ci este un experiment de sine stătător, ce îşi trage sevele şi din programul acestora, şi
din ceea ce presupunea avangarda rusească (în ceea ce priveşte poezia), cu precădere activitatea
lui Velimir Khlebnikov, sau din experimentalismul american (în ceea ce priveşte proza), cu
precădere Thomas Pynchon sau John Barth, aş îndrăzni să afirm. Nu încerc să identific
activitatea Noilor cu niciuna dintre mişcările mai sus menţionate, dar nici nu neg influenţa
acestora. Încerc doar să subliniez faptul că scriitorii în cauză au dezvoltat un tip de experiment
singular pentru literatura română a anilor ’70-’80. Aceştia s-au dezvoltat în paralel cu mişcările
experimentale mai sus menţionate, în direcţii relativ apropiate, însă demarcate în primul rând de
contextul social şi de felul în care abordau textul. Textul este cel care a rămas la mijloc şi a fost
dezvoltat în funcţie de propriile interese ale fiecărei culturi în parte. Activitatea grupării literare
Noii a avut în primul rând scopul integrării organice în fenomenul literar european, a fost o
formă de aliniere, un salt rapid şi o evoluţie forţată a literaturii române care i-a adus însă folose.
II.4. Ameninţarea la nivelul politicului. „Libertate supravegheată”11
Lupta grupării împotriva literaturii oficiale nu a rămas fără răspuns. Patru dintre membrii
cei mai activi ai grupării au intrat sub atenta observaţie a Securităţii. În perioada anilor ’80
Gheorghe Iova, Gheorghe Ene, Sorin Preda şi Mircea Nedelciu au prezentat interes pentru
Securitate. Conţinuturile dosarelor deschise acestora sunt foarte asemănătoare şi ne oferă
răspunsuri în principal referitoare la modul în care era percepută activitatea grupării sau a
scriitorilor ca individualităţi, din prisma Securităţii, dar şi la impedimentele întâmpinate de
membri în afirmarea lor ca scriitori. Dosarelele scriitorilor anchetaţi acoperă, în general, perioada
anilor ’80, iar, în urma studierii acestora, am observat că există anumite formule de exprimare
comune, cuvinte, propoziţii sau fraze ce stau drept mărturii limbii de lemn şi care justifică
motivaţia dosarelor, dar şi existenţa unui grup literar neoficial, cu o activitate comună şi
11
Titlul acestui subcapitol este o parafrază a titlului volumului de proză scurtă aparţinându-i lui Constantin Stan,
Provizoriu, Sud. Libertate supravegheată, Piteşti, Editura Paralela 45, 2000.

20
asemănătoare. Scriitorii erau urmăriţi pentru „comentarii tendenţioase”, „manifestări injurioase”,
„idei şi preocupari neavenite”.
II.5. Marginalitatea grupării. Timp şi spaţiu propice
Gheorghe Crăciun face, într-un interviu, o observaţie extrem de folositoare, referitoare la
faptul că anii facultăţii au fost extrem de utili, în mod paradoxal poate. Sistemul literar oficial
limitant le oferea posibilitatea de a fi diferiţi, de a se ridica deasupra celorlalţi prin credinţe,
convingeri şi cultură, ei având „o senzaţie teribilă de libertate de a face orice”12
. Dependenţa lor
faţă de spaţiul închis al comunismului s-a văzut cel mai bine după 1989, când singurul care şi-a
păstrat convingerile şi viziunile a fost Gheorghe Iova, restul simţindu-se cumva pierduţi între
prea mulţi oameni liberi şi fiindu-le din ce în ce mai greu să se diferenţieze. Adrian Lăcătuş
explică acest impas în care s-au regăsit scriitorii prin încadrarea experimentului acestora în
formele contra-culturii. În momentul în care dispare principalul sistem pe care îl contesta şi
împotriva căruia lupta, programul lor estetic începe uşor să se dezintegreze şi să caute alte
modalităţi de a rămâne în actualitate, de a se redefini. Încercările lor nu eşuează neapărat, însă
nici rezultatele scontate nu le oferă autenticitatea anilor ’70-’80. Sentimentul superiorităţii nu
mai este atât de acut, experimentul lor nu mai este singular şi atipic, iar lupta lor pentru
diferenţiere nu îşi mai are rostul după 1989.
II.6. Concluzii preliminarii
Acest capitol trasează câteva repere monografice ale activităţii grupării literare Noii în
spaţiul literar românesc al anilor ’70-’80. Este vorba despre o grupare formată la începutul anilor
’70 din studenţi ai Facultăţii de Limba şi Literatura din cadrul Universităţii din Bucureşti, în
frunte cu liderul Gheorghe Iova, urmat îndeaproape de Gheorghe Ene, Gheorghe Crăciun,
Mircea Nedelciu, Sorin Preda, Ioan Lăcustă, Constantin Stan, Ioan Flora şi Emil Paraschivoiu.
Gruparea a ieşit în evidenţă prin încercările de luptă împotriva literaturii ca instituţie şi împotriva
literaturii de tip oficial. Practicile lor au fost asemănate, mai ales în primii ani, cu metodele
avangardiste, această poziţie fiind motivată prin formulele lor novatoare, dar şi prin spiritul tot
mereu în căutare de forme cât mai diferite faţă de literatura consacrată până la acel moment.
În ceea ce priveşte programul teoretic al grupării, am făcut referire la următoarele
aspecte: refuzul narativităţii literaturii oficiale, revalorificarea şi redefinirea tradiţiei literare (în
special avangardismul), preferinţa pentru proza scurtă şi respingerea genurilor literare în acelaşi
timp, autenticitate, fragmentarism, autoreflexivitate, dinamismul limbajului, transformarea
cititorului în personaj al textului, accentul pus asupra concretului şi asupra zonei sociale. Am
adus în discuţie curentele şi mişcările literare prezentate în primul capitol (avangardismul rusesc,
12
Gheorghe Crăciun, „Eram nişte copii răi”, interviu realizat de Adina Diniţoiu, în Observator cultural, nr. 358,
februarie 2007.

21
postmodernismul american, Grupul ’63, Tel Quel şi Noul Roman Francez) şi am încercat să
evidenţiez aceste influenţe fără a diminua originalitatea şi specificitatea programului realizat de
aceştia, aspecte care, în ciuda tuturor influenţelor, nu pot fi contestate.
Cea de-a patra secvenţă a acestui capitol se referă la un presupus pericol prezentat de
către activitatea grupării la adresa politicii statului. În realizarea acestui capitol, mi-a fost extrem
de utilă cercetarea realizată la sediul C.N.S.A.S., unde mi-au fost puse la dispoziţie dosarele
deschise lui Gheorghe Iova, Gheorghe Ene, Sorin Preda şi Mircea Nedelciu.
În aceste condiţii, spre finalul capitolului am trasat câteva idei referitoare la caracterul
marginal al grupării literare Noii, dar şi la dependenţa experimentului acestora faţă de sistemul
social comunist, după cum a subliniat Adrian Lăcătuş. Astfel, ei încearcă să se alinieze şi să se
elibereze de sub strânsoarea constrângerilor autoimpuse în anii ’70-’80, fără însă a nega în
totalitate experimentul practicat în perioada respectivă, ci, mai degrabă, abordând acelaşi tip de
experiment din perspectiva noii culturi.
Capitolul III. Poetici ale experimentului în proza şi teatrul grupării
literare Noii
III.1. Introducere. Diversitate în unitate
Deşi sunt cunoscuţi ca fiind prieteni şi membri ai aceleiaşi grupări, scriitorii în cauză nu
demonstrează o unitate în ceea ce priveşte stilul abordat sau tehnicile narative. Dimensiunile
teoretice abordate la nivel de grup în perioada facultăţii nu s-au păstrat şi nu au evoluat în
aceleaşi direcţii în cazul a aproape tuturor scriitorilor implicaţi, ci s-au îndreptat către
exploatarea unor filoane diferite, dezvoltând câte o afinitate pentru un anumit aspect al textului.
Filoanele descoperite în tinereţe au fost folosite diferit de fiecare scriitor în parte, dezvoltându-se
spirite scriitoriceşti particulare şi greu de încadrat în anumite tipare. Astfel, în această parte a
lucrării se discută experimentul realizat de membrii grupării, urmărind felul în care, prin
intermediul textului, sunt depăşite limitele presupuse de imaginile din text, cele ale limbajului,
respectiv cele ale comunicării cu personajul de dincolo de text, cititorul, dar şi felul în care
experimentul practicat de ei în tinereţe s-a păstrat de-a lungul activităţii lor ulterioare.
III.2. Gheorghe Iova. Experimentul literar radical
III.2.1 Scurtă biografie şi debutul
Gheorghe Iova13
s-a născut la 29 ianuarie 1950, satul Găgeni, comuna Săhăteni, judeţul
Buzău şi s-a remarcat ca fiind poet, prozator şi eseist. În 1972 a absolvit Facultatea de Limbă şi
13
Această scurtă biografie se bazează în principal pe informaţiile oferite în Dicţionarul biografic al literaturii
române, vol. I, A-L, coordonator Aurel Sasu, Editura Paralela 45, Piteşti, 2006, p. 1785.

22
Literatură Română, Universitatea din Bucureşti, cu o teză despre Psihanaliză şi fenomenologie la
Bachelard şi Călinescu14
. A debutat publicistic cu poezie în revista Luceafărul, în 1970, iar
debutul editorial a fost colectiv în volumul Desant ’83 coordonat de Ov. S. Crohmălniceanu în
1993. A participat cu proză, poezie şi texte teoretice în mai multe antologii dintre care amintim:
Nouă poeţi (1984), Poezia română actuală (1998), Romanian Poets of the ’80s and ’90s (1999),
Competiţia continuă. Generaţia ’80 în texte teoretice (1994; 1999), Genereţia ’80 în proză
scurtă (1998).
III.2.2. Textul între acţiune şi ego
Gheorghe Iova este singurul dintre toţi membrii grupării care şi-a păstrat gândirea
radicală şi originală şi după ’89. Mai mult decât atât, experimentul său s-a îndreptat către exces
şi frapare. Iova a căutat să „textueze”, nu doar să scrie, activitate care presupune un efort de a
potrivi cuvintele, semnele, în aşa fel încât acestea să devină realitatea însăşi. Printr-o continuă
lărgire de perspective teoretice, Gheorghe Iova ne-a arătat, încă de la începutul activităţii sale
literare, că textul, literatura, scriitura pot fi gândite altfel. El s-a lansat pe liniile unui experiment
literar pe care l-a continuat şi l-a dezvoltat până a atins o formă reprezentativă pentru conceptul
textuării.
Dintre toate formele experimentale ale lui Iova se remarcă cel mai evident se remarcă
folosirea (câteodată exagerată) a pronumelui „eu”. Adrian Lăcătuş îl apropie pe Gheorghe Iova
de scriitura practicată de Roland Barthes, cei doi diferenţiindu-se prin accentul pus de Iova
asupra Ego-ului. Astfel, dacă „pentru Roland Barthes, dacă nu mă înşel, idealul este răspândirea
obiectului în limbaj, diseminarea, asemeni unui păianjen prins în plasă, [...] pentru Gheorghe
Iova «eu» este foarte important, el apare la tot pasul [...] şi poate fi înţeles parţial prin trup.”15
La
Iova însă „eu” nu este doar un construct social, ci şi un construct al interiorităţii proprii, un
construct care vrea să îi influenţeze pe cei din jurul său, riscând însă să provoace o inhibare a
acestora: „Eu nu ameninţă. Nimeni nu se simte ameninţat de eu. Nimeni nu se simte. Nu se dă la
o parte. Nu se dă în lături de la a beneficia de transparenţa fiinţei mele. E a mea. Termină.”16
De
altfel, Gheorghe Iova a fost conştient de frecvenţa lui „eu” în discuţiile şi textele sale şi explică
că acest lucru nu ţine de egotism, de teoria egotismului, „ci ţine de faptul că nu există alt mod de
a povesti mai repede”.
Având o identitate autentică, tânărul scriitor de atunci a devenit controversatul şi
inventivul scriitor de acum, iar, pentru el, textuarea a devenit un bun câştigat. În toate volumele
publicate de Iova se întrevede radicalitatea. Este un autor radical nu doar în ceea ce priveşte
14
Dicţionarul General al Literaturii Române, coordonator general Eugen Simion, vol. E-K, Bucureşti, Editura
Univers Enciclopedic, 2005, pp. 667-668.
15
Adrian Lăcătuş, „Experimentul în plină desfăşurare: Gheorghe Iova”, op. cit., p. 62.
16
Gheorghe Iova, „Propoziţii de autor”, în Excursia în plină desfăşurare, Bistriţa, Editura Charmides, 2010, p. 37.

23
punerea sub semnul întrebării a unor concepte precum autor, scriitor, cititor, proză sau carte în
sens mai larg, ci şi în ceea ce priveşte modalitatea de naraţiune. Radicalitatea dusă până la
extrem face însă ca volumele sale să fie greu de digerat de către un cititor care nu rezonează cu
gândirea autorului.
III.3. Gheorghe Crăciun. Experimentul imaginii din text
III.3.1. Scurtă biografie şi debutul
Prozator, teoretician literar şi eseist, Gheorghe Crăciun17
s-a născut la 8 mai 1950,
comuna Tohanu Vechi, judeţul Braşov. A urmat cursurile Facultăţii de Limba şi Literatura
Română, Universitatea din Bucureşti, în perioada 1969-1973 şi a absolvit cu o lucrare de licenţă
despre Teoria cazurilor lui John Fillmore18
. Debutează publicistic în 1970, în revista Argeş cu
ciclul de poeme Legi de mişcare, însă în numărul din februarie 1971 al revistei Luceafărul, apare
tot la secţiunea debut cu versuri. Debutul editorial are loc în 1982 cu romanul Acte originale.
Copii legalizate şi continuă în 1988 cu romanul Compunere cu paralele inegale.
III.3.2. Experimentul între „imagine şi idee”
Gheorghe Crăciun a fost atras şi el de sintaxa limbii şi de transformarea acestui domeniu
literar într-un subiect de text literar. În primele sale două volume, Acte originale. Copii legalizate
şi Compunere cu paralele inegale Crăciun realizează poate cel mai evident experiment al său, un
experiment al „imaginii din text”, pornind de la liniile trasate de Herbert Read în studiul său,
Imagine şi idee. Romanele sale sunt construite după tehnica „oglinzii sparte”, fiind uşor să
recunoaştem discontinuitatea naraţiunii, fragmentarea textului, ruperile de ritm în desfăşurarea
întâmplărilor şi în scurgerea timpului. Acest lucru nu înseamnă însă că textul devine ilizibil sau
că nu denotă luciditate, dimpotrivă, analiza automatismului scrisului şi lecturii oferă o binevenită
clarificare asupra meseriei de scriitor. Crăciun este unul dintre scriitorii al cărui experiment
literar s-a diminuat după căderea comunismului. Această diminuare constă în felul de abordare a
temelor vieţii comuniste; dacă în primele două volume problemele societăţii comuniste erau
ascunse în spatele unor sugestii extrem de puternice şi originale, în volumele postdecembriste se
observă o altfel de abordare a acestor subiecte, una mai directă, mai făţişă, care nu ascunde şi nu
se ascunde de nimic; şi această ultimă abordare presupune experiment, însă acesta nu mai este
condiţionat de situaţia politică. Lipsa „interzisului” a dus la dispariţia valenţelor puternic
sugestive şi interpretabile ale textelor sale.
17
române, vol. I, A-L, p. 411.
18
Dicţionarul General al Literaturii Române, vol. C-D, pp.435-436.

24
III.4. Gheorghe Ene. Valenţele soteriologice ale experimentului literar
Gheorghe Ene19
s-a născut la 16 octombrie 1950, în Căldărăşti, judeţul Buzău. Prozator,
poet şi publicist, a urmat cursurile Facultăţii de Limba şi Literatura română a Universităţii din
Bucureşti, secţia română-franceză, în perioada 1969-1973. A debutat publicistic în anul 1970,
revista Luceafărul, iar editorial, mult mai târziu, în 1992 cu volumul de poezii Intrarea în
Europa sau Târfa şi sertarul.
III.4.2. Textul ca terapie
Opera sa se evidenţiază printr-o multiplicitate a discursurilor care se transpun în text sub
forma aluziilor, a jocurilor de cuvinte, a ironiilor exagerate, ajungând deseori până la tot felul de
asocieri lingvistice radicale. Pentru Gh. Ene scrisul capătă o natură soteriologică. În cazul său
conştiinţa scrisului are mare legătură cu acumularea de cultură literară şi cu transpunerea
biograficului în literatură. Biografismul ţine aici de o eliberare a eului biografic sub forma
experimentului literar, scrisul devine un act soteriologic, iar volumele sale de proză şi poezie se
aseamănă unui câmp al ascunzişurilor şi aluziilor.
Am orientat acest subcapitol către analiza aspectelor soteriologice ale volumului de proză
scurtă O spovedanie a textului. Este important de precizat că textele care compun volumul sunt
atât texte adunate şi selectate din perioada anilor ’70-’80, dar publicate abia după 1989.
Fragmente de jurnal, de povestiri cu substrat autobiografic, poeme în proză, descrieri de obiecte,
toate sunt adunate şi reunite într-un volum cu valoare recuperatorie. Este vorba despre texte care,
în perioada comunismului, nici nu s-ar fi pus problema să fie publicate, riscând să fie oprite de
către cenzură, texte care pentru autor prezintă o valoare sentimentală, dar şi o valoare
soteriologică, după cum el însuşi mărturiseşte: „Nu ştiu în ce măsură această carte are cu
adevărat «valoare recuperatorie» în contextul generaţiei ’80. Şi nici nu poate fi un reper onest
personal. Alţii se ocupă (şi să se!) cu asta. Pentru mine contează numai imensa ei valoare
eliberatoare. Chiar dacă am ajuns să nu-mi mai pese, multă vreme, ce se întâmplă cu ce am scris,
presiunea sertarului n-a încetat, devenind, la orice «răscolire», tot mai sufocantă. Şi o asemenea
«depresurizare», oricât de târzie, îi face bine autorului, dacă îşi poate, în felul acesta, re-regla
respiraţia.”20
19
Această scurtă biografie se bazează în principal pe informaţiile oferite de Dicţionarul General al Literaturii
Române, vol. E-K, pp. 63-67.
20
Gheorghe Ene, O spovedanie a textului, Piteşti, Paralela 45, 1999, p. 6.

25
III.5. Mircea Nedelciu. Aspectele sociologice ale experimentului literar
Mircea Nedelciu21
(12 noiembrie 1950, com. Fundulea, jud. Ilfov – 12 iulie 1999,
Bucureşti) a fost prozator şi publicist. A urmat studiile liceale în Brăneşti, după care în 1973
devine licenţiat al Facultăţii de Limba şi Literatura Română (secţia română-franceză) a
Universităţii din Bucureşti, încheind cu o teză de sociologie literară, Valoarea de schimb şi
valoarea de întrebuinţare în opera literară, care anticipează glosele sociologizante ale
autorului22
. A debutat publicistic în revista Luceafărul, numărul din septembrie 1977, cu proza
scurtă „Un purtător de cuvânt”. În 1979 debutează editorial cu volumul de proză scurtă Aventuri
într-o curte interioară, publicat la Editura Cartea Românească.
III.5.2. Experimentul literar şi „micro-contextele” sociologice
Mircea Nedelciu este un autor al cărui stil scriitoricesc este uşor de recunoscut, întrucât s-
a dedicat conservării unui tip de scriitură şi compoziţie pe care în viitoarele opere n-a contenit
să-l îmbogăţească şi rafineze, individualizându-l tot mai mult, implicit23
. Influenţele lui Lucien
Goldmann, recunoscute chiar de autorul însuşi, se simt şi ele în toate prozele lui Nedelciu. Pentru
Goldmann, istoria şi sociologia se află într-o relaţie de inter-dependenţă, iar orice fapt uman se
raportează, în acelaşi timp, atât la istorie, cât şi la sociologie.
Textele sale nu tărăgănează absolut deloc naraţiunea, dimpotrivă, o grăbeşte, o aleargă în
pagină, spre deosebire de colegii săi de generaţie. Propoziţiile sunt telegrafice, se transmit foarte
multe lucruri într-un spaţiu foarte scurt în acelaşi timp. Deşi aspectele povestite de către
Nedelciu sunt cât se poate de banale, acestea îndeamnă la reflecţii socio-morale pe atât de
profunde. Nedelciu, înainte de a fi un bun prozator, este un critic inteligent şi un sociolog foarte
atent. Laudele la adresa lui Nedelciu au venit încă de la primul volum publicat şi se îndreaptă,
mai ales, către reuşita scriitorului în a eroiza un aparent non-erou; umilul, banalul, cenuşiul este
glorificat în aşa măsură, încât se redescoperă gustul vieţii ce a fost uitat de literatura cu şi despre
„probleme”; personajele construite sunt memorabile şi infinit mai autentice decât atâtea fantome
literare aşezate în decorurile de carton ale înscenărilor pretins problemantizante24
. Scenariile
fragmentate, efectele tragice ale poveştilor din spatele fiecărui personaj, limbajul savuros,
reflecţiile şi judecăţile comice întăresc încercarea lui Nedelciu de a experimenta pe marginea
marilor teme epice.
21
române, vol. II, M-Z, p. 194.
22
Dicţionarul General al Literaturii Române, vol. L-O, pp. 573-576.
23
Dumitru Micu, Istoria literaturii române. De la creaţia populară la postmodernism, „Mircea Nedelciu”, Editura
Saeculum I.O., Bucureşti, 2000, p. 645.
24
Mircea Iorgulescu, Critică şi angajare, Editura Eminescu, Bucureşti, 1981, p. 134.

26
III.6. Sorin Preda. Aspectele psihologice ale experimentului literar
Sorin Preda25
s-a născut la 12 decembrie 1951, în Bucureşti. A absolvit Liceul de Muzică
din Bacău, iar în perioada 1970-1974 a urmat cursurile Facultăţii de Limba şi Literatura Română
a Universităţii din Bucureşti. A debutat publicistic într-o gazetă din Bacău în 1967, dar
adevăratul debut publicistic este considerat cel din 1972, cu proza „Paza”, în revista Amfiteatru,
şi editorial în 1981 cu volumul Povestiri terminate înainte de a începe. A publicat şi sub
pseudonimul „Sorin Tomşa”.
III.6.2. Experimentul literar şi „micro-contextele” psihologice
Primul volum al lui Sorin Preda, Povestiri terminate înainte de a începe, stă sub semnul
definirii literare, al exerciţiului şi descoperirii drumului ca autor de proză, astfel că acesta
experimentează abil cu toate tehnicile narative specifice optzeciştilor, folosindu-se atât de
literaturizarea micilor întâmplări, cât şi de transformarea acestor întâmplări prin introducerea
unor detalii care ţin de senzaţional, dar şi de zona onirică. Ca şi colegii săi de generaţie, Sorin
Preda îşi îndreaptă atenţia spre colectivitate, spre spaţii precum strada, blocurile, spaţii
aglomerate, însă nu urmăreşte doar redarea banalului, ci se arată, mai degrabă, interesat de felul
în care reacţionează personajul lui la acest banal. Sorin Preda nu caută marile poveşti, ci este
atras de micile întâmplări care lasă urme adânci în sufletele personajelor.
Parţial color, primul său roman este scris cu mărci ale autoreferenţialităţii şi ale
autenticismului şi are ca subiect viaţa unui cuplu după divorţ. Avem parte de crize conjugale,
rutina vieţii de familie, conversaţii mult interpretabile, petreceri alături de personaje mediocre,
discuţii cu psihologul, depresie, stări paranoice, situaţii de un absurd ce stârneşte sensibilitate,
toate aranjate într-o „scriitură elastică”, cum o numeşte I. B. Lefter26
. Naraţiunea ar putea fi cu
uşurinţă de tipul „document”, dacă nu ar fi intercalate secvenţe despre romanul scris de eroul
principal, secvenţe în care subliniază că totul este o ficţiune. Interesant este faptul că în ultima
pagină a romanului se transcrie începutul acestuia, naratorul lămurindu-ne că este vorba despre o
destăinuire făcută de către Traian unui psihanalist. Cotidianul şi banalitatea se împletesc cu scene
de o psihologie profundă, mai ales atunci când vine vorba despre evoluţia copilului Andrei Daia,
care ajunge să fie cel mai afectat de situaţie, căpătând înclinaţii orientate spre cruzime şi
perversitate. Cu acest roman „al incoerenţei şi fracturilor de existenţă”27
Preda îşi exersează
spiritul analitic şi observaţia psihologică şi comportamentistă.
25
26
Ion Bogdan Lefter, „Romane colorate”, în Viaţa românească, 1986, nr. 8, p. 61.
27
Cristian Livescu, despre Sorin Preda, În întîmpinarea Conferinţei Naţionale a Partidului, Manifestări educative şi
literar-artistice ale revistei Ateneu, în Ateneu, 1987, nr. 11, p. 11.

27
III.7. Constantin Stan. Aspectele comportamentiste ale experimentului literar
Constantin Stan28
(28 iulie 1951, Bucureşti – 9 august 2011, Bucureşţi) a fost prozator şi
gazetar. A urmat Liceul „George Coşbuc” din Bucureşti în perioada 1966-1970, iar din 1970
până în 1974 a fost student al Facultăţii de Limba şi Literatura Română a Universităţii din
Bucureşti. A debutat publicistic în 1972, în Luceafărul cu proza scurtă „Departe, acolo, la noi,
dincolo”. Debutul editorial are loc în 1979 cu romanul Carapacea.
III.7.2. Experimentul literar şi „micro-contextele” comportamentiste
În toate scrierile lui Constantin Stan se simte o nuanţă de repetitivitate în ceea ce priveşte
tema fiecărui volum. Stan scrie despre iubire în perioada comunistă, despre experienţe înţesate
de semnificaţie şi substanţă. Recunoaştem în toate textele lui Constantin Stan o neîncetată
comunicare între autenticitate şi ficţional, reţinând însă faptul că autenticitatea este cea care
domină, în special autenticitatea comportamentelor. Constantin Stan debutează editorial în 1979
cu romanul Carapacea, volum ce a stârnit reacţii extrem de diferite, de la furie şi dezaprob din
partea membrilor grupării Noii, fiind primul dintre ei care a „îndrăznit” să publice roman, până la
interes şi încurajare din partea criticilor vremii. Romanul Carapacea transpune o poveste de
dragoste petrecută în spaţiul românesc comunist, naraţiunea fiind una de tip confesiv. În acelaşi
timp, romanul abordează problema adevărului, a raportului dintre povestire (carapacea) şi
obiectul ei (viaţa de zi cu zi). Este vorba despre o poveste care, aşa cum sugerează titlul, prinde
cititorul în carcasa ei oferindu-i siguranţă şi posibilitatea de a interpreta ceea ce citeşte.
Cel mai interesant volum însă este publicat în 2000 şi cuprinde texte ale tinereţii, texte
citite la cenaclul „Junimea”. Provizoriu, Sud (Libertate supravegheată) surprinde întocmai
atmosfera comunismului. Protagoniştii sunt tineri lipsiţi de orice angajament social şi dominaţi
de o nepăsare cu privire la regimul politic sau la orice altceva ce ţinea de maturizarea lor socială.
În „Avertisment”-ul care deschide volumul, Ctin Stan lămureşte faptul că opt dintre cele nouă
povestiri ale volumului au fost scrise pentru a fi citite în cenaclul „Junimea”. Vom întâlni o
societate extrem de diversă şi lejeră, tineri îmbrăcaţi în „blugi orighinali Lee”, şi fete în căutare
de „fustiţe mini-mini, tot orighinale” care fumează Carpaţi fără filtru, activităţile obişnuite la
mare, un soţ care este uimit de cât de uşor îl înşală soţia, un poliţist care surprinde într-un cort un
tânăr cum se revanşează sexual faţă de o suedeză şi multe altele.
28

28
III.8. Ioan Lăcustă. Autenticitatea în experimentul literar
Ioan Lăcustă29
(15 septembrie 1948, în comuna Vârfuri, judeţul Arad – 14 noiembrie
2008, Bucureşti) a fost prozator şi eseist. A urmat cursurile Faculţăţii de Limba şi Literatura
Română, Universitatea din Bucureşti în perioada 1968-1972. A debutat publicistic abia în 1980
în Vatra, iar editorial în 1982 în volumul colectiv Proza satirică română contemporană, urmând
colaborarea în 1983 la Desant ’83, volum coordonat de Ov. S. Crohmălniceanu. Debutul
editorial individual a avut loc în 1985 cu volumul de proză scurtă Cu ochi blînzi.
III.8.2. Experimentul literar şi autenticitatea „lumii de margine”
Primul volum al lui Ioan Lăcustă, Cu ochi blânzi, este alcătuit din 34 de proze scurte.
Între acestea se diferenţiază un ansamblu remarcabil, „La uşa domnului Caragiale”, compus din
16 texte, între care ultimul a oferit numele ansamblului. Sintagma nu este întâmplătoare şi a fost
foarte bine aleasă de către autorul prozelor scurte. Publicate într-o vreme în care a fi „altfel”
implica asumarea condiţiei de marginal, regimul fiind cel care îndemna la compromiterea
decadenţilor. Astfel, Lăcustă a găsit în opera lui Caragiale reţeta convertirii cotidianului în
literatură, a revalorificării materialelor joase, paraliterare, reportericeşti, în scrieri canonice, după
cum remarcă Monica Spiridon. Lăcustă nu doar împrumută forma de schiţă a textului de la
Caragiale, ci şi parodicul pe care îl regândeşte sub forma „momentelor” presărate cu elemente de
actualitate. Demersul lui Lăcustă ţine, mai degrabă, de proclamarea unei afilieri artistice şi de
recunoaşterea unui discipolat asumat şi reinterpretat. În acelaşi timp, textele din „La uşa
domnului Caragiale” poartă şi semnele unui altfel de manifest literar, asemenea unui document
de afiliere literară, totul marcat de o deosebită originalitate.
S-ar cuveni o sistematizare a procedeelor textuale folosite de Ioan Lăcustă în acest
volum, ori Cristian Livescu ne oferă una foarte completă şi pertinentă, subliniind faptul că prin
aceste trăsături se definesc mai pe larg orientarea prozatorilor mai tineri ai perioadei respective
pentru care I. L. Caragiale devine un soi de precusor. Se glisează foarte mult între textul realului
şi textul livrescului, acest lucru devenind provocator pentru cititor. Comentariile exegetice sunt
numeroase şi au ca efect desfiinţarea epicului. Fantasticul capătă din nou importanţă şi îşi face
loc în povestire; naratorul este scindat, lucru care oferă plauzibilitate demersului fantastic.
Prezentul şi trecutul se intercalează, fapt care întăreşte autenticitatea realului şi veridicitatea
memoriei. Tehnicile publicistice sunt folosite până la epuizare, oferindu-le o nuanţă ironică.
Toate aceste lucruri fac din Ioan Lăcustă o speranţă a prozei postmodernismului textual30
.
29
române, vol. I, A-L, p. 836.
30
Cristian Livescu, „Spaţiul povestirii”, în Ateneu, 1986, nr. 2, p. 6.

29
III.9. Emil Parachivoiu. Un caz aparte
Emil Paraschivoiu31
(născut în 4 noiembrie 1946 la Brădiceni, judeţul Gorj) este prozator,
eseist, dramaturg şi traducător. A urmat şcoala generală la Peştişani, Liceul Militar la
Câmpulung Moldovenesc (1960-1966) şi Şcoala de Infaterie la Sibiu (1964-1966), iar în
perioada 1966-1971 a fost student al Facultăţii de Limba şi Literatura Română a Universităţii din
Bucureşti. A debutat publicistic în anul 1968, cu un text experimental-dramatic „«Exact» sau
«Un câine de vânzare»” la revista Amfiteatru. A participat cu un text la volumul Desant ’83
coordonat de Ov. S. Crohmălniceanu. Debutul editorial individual are loc abia în anul 2001 cu
volumul Cine mă trece strada?, volum care îi aduce laolaltă textele publicate în tinereţe în
reviste precum Contrapunct, Caiete critice sau Echinox.
III.9.2. Experimentul literar şi jurnalul
În secvenţele sale biografice, publicate în Desant ’83, „Sic”, Emil Paraschivoiu introduce
un nou termen „biografeme” prin care încearcă să se descrie atât pe sine ca om, dar şi ca scriitor,
cât şi actul scrierii şi textul rezultat. Textul este unul profund şi radical experimental, este o
explicaţie şi o epuizare a tuturor sensurilor acceptate de aceste cuvânt latinesc, sensuri duse de
multe ori la limita exagerării. „Ştiaţi că...” e un mix de tehnici literare în care recunoaştem
textualismul, biografismul, ironia şi ludicul, fragmentarismul şi influenţele beckettiene. Stilul
este foarte dezordonat, însă pare a fi o dezordine foarte bine stabilită, organizată chiar. Este
vorba despre fragmente ce par a fi rupte dintr-un jurnal, fragmente „a-biografice” sau „abia-
grafice”, cum le numeşte el însuşi. Formula este doar un artificiu de prezentare, o „strategie de
enunţare” a unor informaţii de la care naratorul nu aşteaptă să prezinte prea mult interes pentru
eventualul cititor. Întâlnim tot felul de aforisme referitoare la viaţa de scriitor, dar şi la
conceperea în sine a textului, la felul în care apare textul. Mircea Cărtărescu identifică în evoluţia
lui Emil Paraschivoiu un caracter al tranziţiei, trecând de la influenţele poststructuraliştilor
francezi la influenţele venite din parte modernismului sub forme cât mai diverse:
impersonalitate, imposibilitatea de a exista ca fiinţă umană individuală, cu propia ideologie şi
propriul discurs în spaţiul esenţialmente idealist al modernităţii.32
III.9.3. Experimentul literar în dramaturgie
Emil Paraschivoiu este un scriitor care a avut neşansa dezinteresului publicului pentru
teatrul său. A debutat mai devreme decât ceilalţi colegi ai săi cu o piesă se teatru intitulată
„«EXACT» sau «CÎINE DE VÎNZARE»”, în 1968, revista Amfiteatru. Aceeaşi „parodie absurdă
31
Această scurtă biografie se bazează în principal pe informaţiile oferite de Dicţionarul General al Literaturii
Române, vol. P-R, pp. 90-91.
32
Mircea Cărtărescu, Postmodernismul românesc, postfaţă de Paul Cornea, Humanitas, Bucureşti, 1999, p. 443.

30
într-un act” va fi reluată mult mai târziu în debutul editorial din anul 2001, cu volumul Cine mă
trece strada? Toate cele cinci piese componente ale volumului „au fost scrise în anii 70. Vin, cu
alte cuvinte, dintr-un context care nu mai există”33
, după cum ţine să precizeze scriitorul în
argumentul volumului. Emil Paraschivoiu experimentează prin piesele sale tot felul de întrebări
legate de absurdul „condiţiei umane”, toate pornind dintr-o dramă interioară, scrisul devenind
pentru acest scriitor o modalitate de a elibera imaginarul şi iluzia unui „sine ignorat, dar nu mai
puţin imperios”, iar pagina devine acel loc privilegiat în care are ocazia de a-şi găsi identitatea
sau măcar de a se identifica cu iluzia unei identităţi. Absurdul existenţei umane, dar şi mesajele
despre propria interioritate şi despre scriitura pe care o practică, acestea sunt câteva dintre
atributele ce îl recomandă pe Emil Paraschivoiu ca scriitor experimentalist, „obstetrician al
limbajului în act”, cum îl numeşte Gheorghe Crăciun34
. Emil Paraschivoiu este o excepţie în
programul grupării Noii. Singurul care s-a aventurat în experimentarea unor noi formule în genul
dramatic, scriitorul s-a remarcat prin revalorificarea teatrului lui Becket şi al lui Ionescu, prin
aducerea lui în contemporaneitatea societăţii comuniste a anilor ’70.
III.10. Concluzii preliminarii
Capitolul trei al lucrării se ocupă de partea aplicativă a cercetării în ceea ce priveşte proza
membrilor grupării literare Noii. Ideea principală a acestei părţi se referă la faptul că, deşi
susţineau şi promovau un program teoretic comun, scriitorii în cauză au abordat stiluri şi tehnici
narative diferite, fiecare optând pentru dezvoltarea unor filoane narative care au devenit
emblematice pentru literatura lor. Aceste direcţii literare descoperite în tinereţe au fost folosite
diferit de fiecare scriitor în parte, dezvoltându-se spirite scriitoriceşti particulare şi greu de
încadrat în anumite tipare. Pentru o mai bună înţelegere a contextului literar, am ales să tratez
fiecare scriitor în mod individual, deşi trebuie să recunosc că ar fi necesară şi utilă şi o abordare
conceptuală a grupării literare.
Capitolul IV. Poetici ale experimentului în poezia grupării Noii
IV.1. Gheorghe Iova. O altfel de „ars poetica”
Debutul în poezie al lui Iova are loc în antologia Nouă poeţi apărută în 1984, la Editura
Cartea Românească, sub îngrijirea lui Mircea Ciobanu. Dintre toţi debutanţii volumului, A. I.
Brumaru îl remarcă pe „misteriosul” Gheorghe Iova ca fiind cel mai excentric, a cărui scriitură
promite mult. Criticul remarcă faptul că şi în această antologie de poezie, Gheorghe Iova publică
tot „texte”, ca şi în antologia de proză Desant ’83, subliniind că textualismul i se potriveşte ca o
33
Emil Paraschivoiu, Cine mă trece strada?, Piteşti, Editura Paralela 45, 2001, p. 6.
34
Gheorghe Crăciun, „Experimentele unui deceniu (1980-1990)”, în Experimentul literar românesc postbelic,
antologie de Monica Spiridon, Ion Bogdan Lefter, Gheorghe Crăciun, Piteşti, Paralela 45, 1998, p. 46.

31
mănuşă. Dintre toţi cei trei poeţi declaraţi ai grupării, Iova este singurul care şi-a păstrat
principiile legate de scrierea poeziei. Pentru Gheorghe Iova experimentul cu limbajul nu a
reprezentat doar depăşirea unei limite, ci o modalitate de a dovedi că pagina de scris este locul în
care puterea îşi face simţită prezenţa în cel mai relevant mod, astfel încât textul devine mai
inteligent decât autorul. Iova neagă încadrarea în categoriile genului şi spune că ceea ce scrie el
nu este poezie, este textuare, este fiinţa lui prinsă în textuare, spaţiul în care găseşte
„echiexistentul”. Miza textuării sale este o mobilitate ce vizează lumea reală, o autenticitate
lucidă, prin care se diferenţiază de scriitorii adepţi ai genurilor clasate.
IV.2. Gheorghe Ene. Experimentul jocurilor de limbaj
Volumul Portret în picături de rouă, publicat în 2004 la Editura Casei Corpului Didactic
„I. Gh. Dumitraşcu” din Buzău, se evidenţiază printr-un cumul de „noeme” şi „alfabeteme”,
după cum le numeşte autorul. „Noemele” sunt acele poeme care îl definesc în totalitate pe autor,
acele versuri a căror lectură ne prezintă o latură sensibilă a autorului. „Alfabetemele”, poeme
muncite, trudite şi gândite până la ultimul punct, scritorul încercând să găsească fiecărei litere un
corespondent logic şi cu subînţeles. Aceste alfabeteme reprezintă o cale de scăpare din
strânsoarea cenzurii, jocuri inocente şi nu prea, potriviri şi înşiruiri de cuvinte ce urmăresc să
lase în urma lor mărci ale „tardo-modernismului” (Mircea Cărtărescu). Limbajul lui Ene este
tranzitiv, transparent, arbitrar, multifuncţional. Alfabetemele şi noemele sale sunt dovezi ale unui
poet textualist care vrea să fie cinstit şi compentent într-o scriitură care nu se supune ideii de
lizibilitate. Este evident faptul că poemele lui Ene sunt foarte muncite, gândite şi pline de
subînţelesuri. Nu sunt nişte simple reaşezări de cuvinte pentru a demonstra necesitatea unui nou
limbaj literar, ci sunt sintagme asemenea unui puzzle al sensurilor.
IV.3. Ioan Flora. Experimentul literar al prozei din poem
IV.3.1. Scurtă biografie şi debutul
Ioan Flora35
(20 decembrie 1950, Satu Nou, Republica Serbia şi Muntenegru – 3
februarie 2005, Bucureşti) a fost poet şi traducător. A urmat cursurile Facultăţii de Limba şi
Literatura Română, Universitatea din Bucureşti, secţia română-franceză, în perioada 1969-1973.
A debutat publicistic în anul 1968 în revista Libertatea din Pančeova, urmând ca debutul
editorial să aibă loc în 1970 cu volumul Valsuri, tot la editura Libertatea din Pančeova. În
România a debutat publicistic în 1972, cu un ciclu de poezii numerotate şi adunate sub titlul
„Iedera”, la revista Luceafărul, iar editorial în 1975 cu volumul Iedera.
35
române, vol. I, A-L, p. 591-592.

32
IV.3.2. Experimentul literar şi tehnicile narative în poezie
Geo Bogza este cel care îl introduce pe Ioan Flora la momentului publicării în Luceafărul
şi îi aduce laude, spunând că porneşte de la o treaptă foarte înaltă, fiind stăpân pe tehnica sa:
„Chiar influenţele ce se vor fi găsind în scrisul său îi fac cinste, reamintind pe seniorii simţirii şi
ai expresiei, din marea poezie modernă a lumii.”36
Unealta de care dispunea Ioan Flora era
limpezimea discursului, construcţia acestuia fiind, în acelaşi timp, unul de tip riguros, un discurs
ce tinde spre estetica suprarealismului. Poetul pare a transpune pe hârtie stări de fapt, decupează
din real.
De-a lungul timpului, Ioan Flora nu şi-a schimbat vocaţia primă, poezia. Felul în care
scrie însă s-a schimbat radical. După debut Flora a continuat să publice o poezie plină de
semnificaţii şi metafore. Dacă la început limbajul liric al lui Ioan Flora era dominat de retorism şi
de imagini de o substanţă plină de semnificaţie, de concretul fizic şi existenţial, în volumele
publicate după 1990 observăm că toate acestea se diminuează, astfel că registrul stilistic şi
universul imaginar este dominat de anecdotă, întrezărindu-se un fir narativ, ritm şi muzicalitate,
caracteristici ce par a fi desprinse din poetica modernistă a lui Nichita Stănescu. Ioan Flora este
un poet care a promis mult încă de la început, poate fără ca acesta să fie scopul său principal.
Flora a descoperit valorile lirismului generaţiei ’60, s-a lăsat influenţat de către acestea şi,
adăugând puţină fantezie, a debutat într-o manieră care dădea de înţeles că nu mai are limite de
atins sau de depăşit. Surprizele au continuat să apară însă şi, având în vedere faptul că el şi-a
găsit încă de la început vocaţia poetică şi nu a renunţat la ea, scriitorul a reuşit să-şi dezvolte şi să
îşi regândească tot mereu experimentul.
IV.4. Concluzii preliminarii
Al patrulea capitol al cercetării conţine o parte aplicativă a experimentului literar în
poezie. Sunt trataţi trei scriitori care au abordat genul liric, Gheorghe Iova, Gheorghe Ene şi Ioan
Flora, ultimul fiind singurul care a rămas fidel genului literar în toată activitatea sa
scriitoricească. Ca şi în cazul prozei, poeţii mai sus menţionaţi au urmat direcţii diferite în textele
lor.
Capitolul V. Concluzii finale
Cercetarea de faţă este, în primul rând, un studiu monografic cu privire la activitatea
grupării literare Noii. Conţinutul de idei şi datele adunate pe parcursul cercetării au determinat
apariţia unei laturi secundare a lucrării, o latură teoretică care se îmbină cu aspectele de tip
monografic. Astfel, lucrarea tratează atât apariţia, evoluţia şi destrămarea grupării literare Noii,
36
Geo Bogza, Despre Ioan Flora, Luceafărul, nr. 7, 1972, 12 februarie, p. 4.

33
cât şi aspectele societăţii comuniste care au influenţat activitatea acesteia, dar şi aspectele literare
teoretice care au decurs din activitatea lor. O altă parte a lucrării, este reprezentată de analizele
de text realizate pe volume ale fiecărui membru în parte, analize în urma cărora s-au tras
concluzii referitoare la durabilitatea experimentului realizat de aceştia.
Astfel, intenţia prezentată în lucrare nu este doar de înţelegere a modului în care a evoluat
gruparea Noii în timpul comunismului, ci şi de analiză a felului în care experimentul lor a
rezistat, ce schimbări a suferit şi, mai ales, ce schimbări a produs sau ce semnale de alarmă a tras
acesta în societatea literară. Consider că această lucrare reprezintă atât o completare necesară
adusă studiilor despre literatura opzecistă, cât şi o noutate din punct de vedere formal, fiind
vorba despre un grup de scriitori care au pus bazele optzecismului şi postmodernismului.
Aceasta este miza demersului meu: evidenţierea importanţei activităţii grupării Noii pentru
evoluţia literaturii române după anii ’80, dar şi discutarea felului în care au fost puse în aplicare
principiile enunţate şi felul în care aceste principii au influenţat evoluţia literaturii române spre
postmodernism. În final, trebuie subliniat faptul că gruparea Noii îşi merită locul în istoria
literară a anilor ’80, nu doar datorită originalităţii sale, sau a influenţei manifestate asupra
scriitorilor ce i-au urmat, ci, mai degrabă, datorită întrebărilor pe care le-a ridicat despre
legăturile dintre artă, cultură şi societate. Era necesară o abordare de grup a celor nouă scriitori
care s-au afirmat într-un spirit comun şi au crezut într-un model poetic nou şi diferit. Bineînţeles,
studiul nu are un caracter exhaustiv, mai pot fi aduse comentarii şi completări, însă îndrăznesc a
spune că pot fi deschise noi porţi de interpretare a literaturii optzeciste româneşti. Importanţa şi
valoarea grupării nu pot fi negate, căci, în fond, aceasta a generat, în cele din urmă,
revoluţionarea literaturii române şi apariţia unei mişcări literare, optzecismul, a cărei
complexitate este indiscutabilă. Noii reprezintă întruchiparea perfectă a experimentului ca
dimensiune vitală, necesară şi obligatorie în orice literatură, după cum sublinia Gheorghe
Crăciun.

34
BIBLIOGRAFIE
BIBLIOGRAFIE PRINCIPALĂ
Volume de autori:
A. Proză scurtă
1. Crăciun, Gheorghe, Acte originale. Copii legalizate (variaţiuni pe o temă în
contralumină), Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1982.
2. Crăciun, Gheorghe, Compunere cu paralele inegale: roman, urmat de o addenda la
pastişa „Epură pentru Longos”, ed. a II-a, revăzută, Bucureşti, EdituraAlfa, 1999.
3. Ene, Gheorghe, Aromanul trandafirului. Proză scurtă, Editura Paralela 45, Piteşti, 2000.
4. Ene, Gheorghe, O spovedanie a textului, Piteşti, Paralela 45, 1999.
5. Ene, Gheorghe, Texte de dincoace, Editura Ceea Ce, Buzău, 2007.
6. Iova, Gheorghe, Excursia în plină desfăşurare, Bistriţa, Editura Charmides, 2010.
7. Lăcustă, Ioan, Cu ochi blînzi (proză scurtă), Cartea Românească, Bucureşti, 1985.
8. Lăcustă, Ioan, Linişte (Povestiri din viaţa mea), Cartea Românească, Bucureşti, 1989.
9. Nedelciu, Mircea, Aventuri într-o curte interioară, Editura Cartea Românească,
Bucureşti, 1979.
10. Nedelciu, Mircea, Proză scurtă, Editura „Compania”, București, 2003 [1979-1989].
11. Stan, Constantin, Carapacea, Editura Cartea românească, Bucureşti, 1979.
12. Stan, Constantin, Provizoriu, Sud (Libertate supravegheată), Piteşti, Editura Paralela 45,
2000.
13. Preda, Sorin, Parţial color, Bucureşti, Cartea Românească, 1985.
14. Preda, Sorin, Povestiri terminate înainte de a începe, Cartea Românească, Bucureşti,
1981.
B. Poezie
1. Ene, Gheorghe, Intrarea în Europa sau Târfa şi sertarul, Buzău, Editura Nadar, 1992.
2. Ene, Gheorghe, Portret în picături de rouă, Editura Casa Corpului Didactic „I. Gh.
Dumitraşcu”, Buzău, 2004.
3. Ene, Gheorghe, Starea de dizgraţie, Editura Şi, Buzău, 1995.
4. Iova, Gheorghe Geniul catren, Bistriţa, Editura Charmides, 2012.
5. Flora, Ioan, Fişe poetice, Cartea românească, Bucureşti, 1981.
6. Flora, Ioan, Poeme, prefaţă de Al. Cistelecan, Editura Fundaţiei Culturale Române,
Bucureşti, 1993.

35
C. Teatru
1. Paraschivoiu, Emil, Cine mă trece strada?, Piteşti, Editura „Paralela 45”, 2001.
Antologii (texte literare şi teoretico-literare)
1. Desant `83. Antologie de proză scurtă scrisă de autori tineri, coord. Ovid S.
Crohmălniceanu, Bucureşti, editura Cartea Românească, 1983.
2. Competiţia continuă. Generaţia ’80 în texte teoretice, coord. Gheorghe Crăciun, Piteşti,
editura „Paralela 45”, 1999.
3. Experimentul literar românesc postbelic, coord. Monica Spiriddon, Ion Bogdan Lefter,
Gheorghe Crăciun, Piteşti, Paralela 45, 1998.
4. Nouă poeţi, volum colectiv, Bucureşti, Cartea Românească, 1984.
Texte literare în antologii/volume colective
1. Crăciun, Gheorghe, „Temă la alegere”, în Desant ’83. Antologie de proză scurtă scrisă de
autori tineri, coord. Ovid S. Crohmălniceanu, Bucureşti, editura Cartea Românească,
1983, pp. 292-308.
2. Ene, Gheorghe, „O spovedanie a textului”, „Portretul unui cunoscut de-al nostru” şi
„Bobîrnace”, în Desant ’83. Antologie de proză scurtă scrisă de autori tineri, coord.
Ovid S. Crohmălniceanu, Bucureşti, editura Cartea Românească, 1983, pp. 309-323.
3. Iova, Gheorghe, „Un text al excursiei”, în Desant `83. Antologie de proză scurtă scrisă
de autori tineri, coord. Ovid S. Crohmălniceanu, Bucureşti, editura Cartea Românească,
1983, pp. 276-293.
4. Lăcustă, Ion, „Vis cu lup”, „Mumuţica” şi „Între două trenuri”, în Desant ’83. Antologie
de proză scurtă scrisă de autori tineri, coord. Ovid S. Crohmălniceanu, Bucureşti,
editura Cartea Românească, 1983, pp. 157-183.
5. Nedelciu, Mircea, „Provocare în stil Moreno” şi „O zi ca o proză scurtă”, în Desant ’83.
Antologie de proză scurtă scrisă de autori tineri, coord. Ovid S. Crohmălniceanu,
Bucureşti, editura Cartea Românească, 1983, pp. 11-39.
6. Paraschivoiu, Emil, „Sic”, „Ştiaţi că...” în Desant ’83. Antologie de proză scurtă scrisă
de autori tineri, coord. Ovid S. Crohmălniceanu, Bucureşti, editura Cartea Românească,
1983, pp. 223-247.
7. Preda, Sorin, „Întîlnirea” şi „Otto Schmidt”, în Desant ’83. Antologie de proză scurtă
scrisă de autori tineri, coord. Ovid S. Crohmălniceanu, Bucureşti, editura Cartea
Românească, 1983, pp. 40-49.

36
8. Stan, Cosntantin, „Arta de a fi iubit”, în Desant ’83. Antologie de proză scurtă scrisă de
autori tineri, coord. Ovid S. Crohmălniceanu, Bucureşti, editura Cartea Românească,
1983, pp. 184-206.
Texte teoretice (articole) în antologii/volume colective
1. Crăciun, Gheorghe, „Arhipelagul ’70-’80 şi noul flux”, Competiţia continuă. Generaţia
’80 în texte teoretice, coord. Gheorghe Crăciun, Piteşti, editura „Paralela 45”, 1999, pp.
210-216.
2. Crăciun, Gheorghe, „Experimentele unui deceniu (1980-1990)”, în Experimentul literar
românesc postbelic, coord. Monica Spiriddon, Ion Bogdan Lefter, Gheorghe Crăciun,
Piteşti, Paralela 45, 1998, pp. 35-47.
3. Crăciun, Gheorghe, „O generaţie incomodă (prefaţă la ediţia I, 1994)”, în Competiţia
continuă. Generaţia ’80 în texte teoretice, coord. Gheorghe Crăciun, Piteşti, editura
„Paralela 45”, 1999, pp. 499-510.
4. Crăciun, Gheorghe, „Trup şi literă”, în Competiţia continuă. Generaţia ’80 în texte
teoretice, coord. Gheorghe Crăciun, Piteşti, editura „Paralela 45”, 1999, pp. 272-281.
5. Iova, Gheorghe, „Cititorul”, în Competiţia continuă. Generaţia ’80 în texte teoretice,
coord. Gheorghe Crăciun, Piteşti, editura „Paralela 45”, 1999, pp. 293-299.
6. Iova, Gheorghe, „Despre text”, în Competiţia continuă. Generaţia ’80 în texte teoretice,
coord. Gheorghe Crăciun, Piteşti, editura „Paralela 45”, 1999, pp. 290-293.
7. Mircea Nedelciu, „Dialogul în proza scurtă (III). Autenticitate, autor, personaj”, în
Competiţia continuă. Generaţia ’80 în texte teoretice, coord. Gheorghe Crăciun, Piteşti,
editura „Paralela 45”, 1999, pp. 310-312.
8. Mircea Nedelciu, „Noile structuri şi limbajul receptării”, în Competiţia continuă.
Generaţia ’80 în texte teoretice, coord. Gheorghe Crăciun, Piteşti, Editura „Paralela 45”,
1999, pp. 313-316.
9. Nedelciu, Mircea, „Prefaţă” la romanul Tratament fabulatoriu, ediţia a II-a, Editura Allfa
Paideia, 1996.
10. Nedelciu, Mircea, „Un nou personaj principal”, în Gheorghe Crăciun, Competiţia
continuă. Generaţia ’80 în texte teoretice, coord. Gheorghe Crăciun, Piteşti, editura
„Paralela 45”, 1999, pp. 242-245.
Interviuri
1. Crăciun, Gheorghe, „Eram nişte copii răi”, interviu realizat de Adina Diniţoiu, în
Observator cultural, nr. 358, februarie 2007.

37
2. Crăciun, Gheorghe, „Inerţie şi semnale pozitive”, interviu realizat de Raluca
Alexandrescu, publicat în Observatorul cultural, 2000, nr. 4, pp. 18-19.
3. Flora, Ioan, Dialog cu poetul Ioan Flora, „Ocazia fiecărei poezii este propria viaţă a
poetului”, interviu realizat de Gheorghe Crăciun, în Astra, 1982, nr. 8, p. 7.
4. Iova, Gheorghe, interviu realizat de Larisa Stîlpeanu, 13 mai 2016, nepublicat, disponibil
în Anexa 1 ataşată acestei lucrări.
5. Iova, Gheorghe, „dacă te ascultă zece mameluci, s-ar putea foarte bine să te-asculte şi
zece milioane”, un interviu de Caius Dobrescu, în Interval, nr. 3, 1998, pp. 35-49.
6. Nedelciu, Mircea, „Sunt atît de orgolios încît consider că nici n-am avut modele şi nici nu
m-am lăsat influenţat”, interviu realizat de Andrei Bodiu, Interval, nr. 4, 1998, pp. 21-29.
7. Paraschivoiu, Emil, „Patru dramaturgi tineri aşteaptă”, interviu realizat de Coman Şova,
în Amfiteatru, nr. 5, mai 1975, p. 8.
8. Preda, Sorin, „Despre un vapor care se clatină dar nu se scufundă (I)”, interviu realizat de
Raluca Alexandrescu, în Observatorul cultural, nr. 39, 2000, pp. 18-19.
9. Preda, Sorin, „Despre un vapor care se clatină dar nu se scufundă (II)”, interviu realizat
de Raluca Alexandrescu, în Observatorul cultural, nr. 40, 2000, pp. 18-19.
Periodice
1. Crăciun, Gheorghe, „Contradicţiile din natură şi societate sînt contradicţiile romanului”,
în Astra, 1983, nr. 9, p. 9.
2. Crăciun, Gheorghe, „Dintr-un «caiet de teze»”, în Interval, nr. 4, 1998, pp. 31-37.
3. Crăciun, Gheorghe, „Feria secunda”, „Feria quarta”, „Feria quinta”, în Luceafărul, nr. 5,
28 februarie 1970, p. 4.
4. Crăciun, Gheorghe, „Văzduh”, „Cuvîntul meu”, în Luceafărul, nr. 46, 14 noiembrie 1970,
p. 5.
5. Ene, Gheorghe, „Apele”, „Rupere de ritm”, în Luceafărul, nr. 5, 31 ianuarie 1970, p. 7.
6. Flora, Ioan, „Iedera”, în Luceafărul, nr. 7, 12 februarie 1972, p. 4.
7. Flora, Ioan, „Împotrivirea aproapelui”, în Luceafărul, 1972, nr. 18, 29 aprilie, p. 6.
8. Flora, Ioan, „Piatra s-a născut pentru a doua oară”, în Luceafărul, 1972, nr. 32, 5 august,
p. 4.
9. Flora, Ioan, „Sufletul lui căzut”, „Caiet”, în Luceafărul, 1972, nr. 41, 1 octombrie 1972,
p. 6.
10. Iova, Gheorghe, „Cuvînt”, „Fierbinte”, în Luceafărul, nr. 19, 9 mai, 1970, p. 7.
11. Iova, Gheorghe, „Despre respiraţie”, în Vatra, 1980, nr. 106, 20 ian., p. 11.
12. Iova, Gheorghe, „Să tot înlătur”, în Vatra, 1978, nr. 88, 20 iulie, p. 13.
13. Lăcustă, Ioan, „Vis cu lup”, în Vatra, nr. 117, 20 decembrie 1980, p. 9.

38
14. Paraschivoiu, Emil, „«EXACT» sau «CÎINE DE VÎNZARE»”, în Amfiteatru, 26
februarie 1968, p. 439, continuare p. 444.
15. Paraschivoiu, Emil, „Vreau să am şi eu o amintire”, în Amfiteatru, 1968, nr. 33, p. 550,
continuare p. 554.
16. Preda, Sorin, „O restituire mai mult decât necesară: Primul manifest literar al «Generaţiei
80»”, în Vatra, nr. 9-10, 2007, pp. 49-50.
17. Preda, Sorin, „Paza”, în Amfiteatru, 1974, nr. 4, p. 17.
18. Preda, Sorin, „Proze nesuferit de scurte”, în Luceafărul, 1980, nr. 47, 22 noiembrie, p. 4.
19. Stan, Constantin, „Aprilie, tîrziu şi necesar”, în Luceafărul, 1973, nr. 19, 12 mai, p. 5.
20. Stan, Constantin, „Departe, acolo la noi, dincolo”, în Luceafărul, 28, 8 iulie 1972, p.4.
21. Stan, Constantin, „Dimineţile care vin”, în Luceafărul, 1974, nr. 21.
22. Stan, Constantin, „Examenul de vară”, în Luceafărul, 1972, nr. 31, 29 iulie, p. 5.
23. Stan, Constantin, „Însemnări de atelier”, în Luceafărul, 1974, nr. 7, 16 februarie, p. 1.
24. Stan, Constantin, „Junimea – Anii de ucenicie”, în Vatra, nr. 9-10, 2007, pp. 51-52.
25. Stan, Constantin, „Şansa romanului: actualitatea”, în Luceafărul, 1974, nr. 51, 21
decembrie, p. 1.
26. Tomşa, Sorin, „Cum poţi face o faptă bună”, „Chinezu”, „Îndrăgostiţii”, în Ateneu, 1980,
nr. 3.
Surse online
1. Crăciun, Gheorghe, „Competiţia continuă – un manifest post-factum al gîndirii teoretice a
generaţiei ’80”, interviu realizat de Mihail Vakuloski, apărut în Portret de grup cu
generaţia „optzeci”, Editura Tracus Arte, Bucureşti, 2011; disponibil online la adresa
http://tiuk.reea.net/index.php?option=com_content&view=article&id=3402, accesat la
15.07.2016, ora 11.43.
2. Crăciun, Gheorghe, „Eram nişte copii răi”, interviu realizat de către Adina Diniţoiu, în
Observator cultural, nr. 358, februarie 2007, disponibil online la adresa
http://www.observatorcultural.ro/Eram-niste-copii-rai.-Interviu-inedit-cu-Gheorghe-
CRACIUN*articleID_16977-articles_details.html accesat în data de 30.06. 2015, ora
16:10.
3. Crăciun, Gheorghe, „În lumea modernă există un singur discurs omnivor absolut:
discursul romanesc”, interviu realizat de Dora Pavel, România Literară, 2007, nr, 10,
disponibil online la adresa
http://www.romlit.ro/gheorghe_crciun_n_lumea_modern_exist_un_singur_discurs_omni
vor_absolut_discursul_romnesc, accesat la 10.03.2015, ora 13.30.

Rezumat stilpeanu e l

Recommended

Recommended

More Related Content

Viewers also liked

Viewers also liked (14)

Similar to Rezumat stilpeanu e l

Similar to Rezumat stilpeanu e l (20)

Rezumat stilpeanu e l