1. "Cand dai, la inceput dai din ceea ce ai,
apoi, de la un moment dat, dai din ceea ce esti."
(Parintele Arsenie Boca)
Slăvit să fie Domnul! (Ps. 69:5)
SUMAR:
Bucuria casei
Rugăciune pentru România …
… şi poprul ei …
Rugăciune
Rugăciune-la aprinderea candelei şi oricărei lumini
Rugăciune Măicuţei Domnului
POSTUL. Rugaciunea postului
Rugaciunea Parintelui Argatu
Predica Preafericitului Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române la
Duminica a XXIII-a după Rusalii (Vindecarea demonizatului din ţinutul
Gherghesenilor)
"Hristos eliberează pe om şi-l vindecă de înstrăinare... “
INTRUCŢIUNI PENTRU PELERINII ŞI VIZITATORII MĂNĂSTIRILOR
Mila și cercul iubirii
„Un vis pe care n-am să-l uit întreaga mea viaţă”
Cum să pot uita eu, Doamne ?
Moise iese din desfătările Egiptului
Pleacă de aici
Când glasul de fiorul
Diavolul îl îndobitoceşte pe om, pentru ca apoi, să se poată aşeza în el ca ăntr-o
casă plăcută
Nu dezbrăcaţi armura
Gadarenii şi sufletul
Nu te duce de la noi
Lumea Mă urăşte pentru că mărturisesc
Să faci totul bine. Şi totul la timp.
“Să strângem rândurile”
Bucuria casei
Unde-i credinţă,
Acolo-i dragoste.
Unde-i dragoste,
Acolo-i pace,
Unde-i pace,
Acolo-i binecuvântare.
Unde-i binecuvântare,
Acolo-i DUMNEZEU.
Unde-i DUMNEZEU,
Acolo lipsă nu e !
Amin!
Rugăciune pentru România …
(dupa o rugăciune cuprinsă în slujbele duminicale ale bisericii ortodoxe române “Buna Vestire” din Sydney / revizuita si adaugita primita prin E-
Mail)
Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, Cel care ai venit în lume să ne mântuieşti pe toţi, cu sufletele pline de evlavie, Ţie astfel ne rugăm:
Îndură-te, Doamne, de ţara noastră şi neamul nostru şi ajută să-şi găsească în sfârşit, calea cea dreaptă.
Coboară Duhul Tău cel Mângâietor să ne curăţească întinăciunea şi să ne întoarcă inimile la blândeţea şi frica de Tine, Doamne.
Luminează, Doamne, minţile noastre, care din pricina amărăciunilor şi umilinţelor, nu văd calea cea dreaptă. Încălzeşte, Doamne, inimile noastre
care, învrăjbite de diavol, au uitat să-şi iubească aproapele şi să ierte vrăjmaşilor.
Slobozeşte, Doamne, neamul nostru din jugul minciunii, urii, pizmei si egoismului.
Învaţă-ne, Doamne, să ne rabdam unii pe alţii aşa cum Tu ne rabzi pe noi toţi. Stinge pofta celor care pentru binele lor îşi asupresc semenii.
Încălzeşte-le, Doamne, inimile, tămăduieşte-le rănile şi îmbrăţişează-i în neţărmurita Ta dragoste.
Odihneşte, Dumnezeule, sufletele celor care şi-au dat bunul cel mai de preţ pentru credinţă şi dreptate.
Cu capetele plecate, genunchii îndoiţi şi inimile frânte, ridicăm această rugăciune către Tine, Doamne, Bunule, şi Ţie îţi strigăm: Auzi-ne, Doamne,
şi trimite Mila Ta peste neamul nostru românesc.
Că numai a ta este puterea şi mărirea şi numai Tu vei întoarce râurile neamului nostru la matca străbună, ca să se laude numele Tău în veac, al
Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh,
Amin.

2. … şi poprul ei …
Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, ia în grija Ta poporul acesta şi salvează-l de toate nenorocirile abătute asupra lui.
Opreste urgia naturii şi batjocura celor care îl abandonează la greu.
Ne rugăm Ţie, Măicuţa Domnului Dumnezeului nostru, roagă-te pentru semenii noştri ăngropaţi de vii în nămeţi, roăga-te, acoperă-i
cu acoperământul tau cel Sfânt şi salvează-i de îngheţ, de foame, de întuneric.
Dumnezeu, Tatăl nostru, plimbându-Se prin ţara mea ne va lua toate grijile şi va vindeca toate bolile, greutpţile şi urgiile abătute
asupra noastră, în Numele lui Iisus.
Amin
RUGĂCIUNE
O, Stăpâne, nu te-am căutat atât
Spre a fi consolat… cât pentru a consola,
Spre a fi înţeles… cât pentru a înţelege,
Spre a fi iubit… cât pentru a iubi.
Deoarece:
Dând… primeşti,
Pierzând… găseşti,
Iertând… eşti iertat,
Murind… reînvii la viaţa eternă.
Amin
Rugăciune
la aprinderea candelei şi oricărei lumini
Prea Sfântă şi Înaltă Treime,
primeşte dragostea mea înaintea Ta şi arde în focul dumnezeirii Tale fărădelegea
mea şi şterge mulţimea greşalelor mele şi le dă îngropării şi uitării Tale.
Prea Sfântă Născătoare de Dumnezeu,
fă bine primită lumina darului meu şi du-o înaintea Fiului Tău şi Dumnezeului nostru
pentru iertarea păcatelor noastre,
Amin
Rugăciune Măicuţei Domnului
Rogu-mă Ţie, Născătoare de Dumnezeu, să ceri de la Fiul Tău şi
Dumnezeu, ceea ce va fi Lui plăcut şi mie de folos, căci nu îndrăznesc să
cer mai mult decât ceea ce, singur, El voieste; El ştie ce ne este nouă de
trebuinţă, voia Lui cea bună, desăvârşit să se săvârăească întru noi, în
vecii vecilor,
Amin
PREOT ILARION ARGATU (1913 - 1999)
Rugaciune :
"Iarta-ma, Doamne:
-pentru tot ce puteam sa vad si nu am vazut!
-pentru tot ce puteam sa aud si nu am auzit!
-pentru tot ce puteam sa simt si nu am simtit!
-pentru tot ce as fi putut sa inteleg si nu am inteles!
-pentru tot ce puteam sa constientizez si nu am constientizat!
-pentru iertarea pe care as fi putut sa o dau si nu am dat-o!
-pentru bucuria pe care as fi putut sa o traiesc si nu am trait-o!
-pentru Lumina pe care as fi putut sa o primesc si nu am primit-o!
-pentru viata pe care as fi putut sa o ocrotesc si nu am ocrotit-o!
-pentru visele pe care mi le-as fi putut împlini si nu le-am implinit!
-pentru necunoscutul in care as fi putut sa pasesc si din teama, nu am indraznit sa pasesc!
-pentru iubirea pe care as fi putut sa o exprim si nu am exprimat-o!
-pentru tot ce puteam sa creez bun si frumos si nu am creat pentru gloria Ta, Doamne, si a Imparatiei Tale Divine!
Pentru tot ce stiu si nu stiu ca am gresit, pe Tine, Doamne, care esti Mila si Iubirea infinita, Te rog, iarta-ma si ma imbraca cu nesfarsita Ta Iubire si
Lumina!
Iti multumesc, Doamne:
-pentru toata frumusetea pe care am vazut-o izvorand din Tine !
-pentru muzica tacuta a Inimii Tale, pe care mi-ai dezvaluit-o auzului!
-pentru tot ce am simtit bun si minunat in viata mea!
-pentru tot ce prin harul Tau am inteles!
-pentru lumina pe care am sorbit-o in adancul meu!
-pentru iertarea pe care daruind-o, am dobandit pace!
-pentru bucuria fiecarei clipe traite in Tine, Doamne!
-pentru toate cadourile spirituale care mi-au imbogatit fiinta!
-pentru viata mea, care e a Ta, o mica parte a simfoniei existentei!
-pentru visele care au prins forma prin armonia iubirii Tale pentru mine!
-pentru necunoscutul in care am pasit plin de curaj, regasindu-Te!
-pentru iubirea coplesitoare cu care ma dezmierzi clipa de clipa!
-pentru tot ce am creat prin Tine bun si frumos, aducand cu umilinta lauda Imparatiei Tale divine!
Dumnezeu, Tatãl nostru, plimbandu-se prin casa mea imi va lua toate grijile si va vindeca toate bolile mele si ale familiei mele în Numele lui Iisus,
Amin!"

3. Predica Preafericitului Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române la Duminica a XXIII-a după Rusalii
(Vindecarea demonizatului din ţinutul Gherghesenilor)
"Hristos eliberează pe om şi-l vindecă de
înstrăinare... “
basilica.ro- 21 octombrie 2012
'În vremea aceea a venit Iisus cu corabia în ţinutul Gherghesenilor, care este în faţa Galileii. Şi,
ieşind pe uscat, L-a întâmpinat un bărbat din cetate, care avea demon şi care de multă vreme nu mai
punea haină pe el şi în casă nu mai locuia, ci prin morminte. Şi văzând pe Iisus, strigând, a căzut
înaintea Lui şi cu glas mare a zis: Ce ai cu mine, Iisuse, Fiul lui Dumnezeu Celui Preaînalt? Rogu-Te, nu
mă chinui!, fiindcă poruncea duhului necurat să iasă din om, pentru că de mulţi ani îl stăpânea; şi era
legat în lanţuri şi în obezi, păzindu-l, dar el, sfărâmând legăturile, era dus de demon în pustie. Şi l-a
întrebat Iisus, zicând: Care-ţi este numele? Iar el a zis: Legiune. Căci demoni mulţi intraseră în el. Şi-L
rugau pe El să nu le poruncească să meargă în adânc. Şi era acolo o turmă mare de porci, care păşteau
pe munte. Şi L-au rugat să le îngăduie să intre în ei; iar El le-a îngăduit. Şi, ieşind demonii din om, au
intrat în porci, iar turma s-a aruncat de pe ţărm în lac şi s-a înecat. Iar păzitorii, văzând ce s-a
întâmplat, au fugit şi au vestit în cetate şi prin sate. Şi au ieşit să vadă ce s-a întâmplat şi au venit la
Iisus şi au găsit pe omul din care ieşiseră demonii, îmbrăcat şi întreg la minte, şezând jos, la picioarele
lui Iisus, şi s-au înfricoşat. Şi cei ce văzuseră le-au spus cum a fost izbăvit demonizatul. Şi L-a rugat pe
El toată mulţimea din ţinuturile Gherghesenilor să plece de la ei, căci erau cuprinşi de frică mare.
Atunci El, intrând în corabie, S-a întors înapoi. Iar bărbatul din care ieşiseră demonii Îl ruga să
rămână cu El. Iisus însă i-a dat drumul, zicând: Întoarce-te la casa ta şi spune cât bine ţi-a făcut ţie
Dumnezeu. Şi el a plecat, vestind în toată cetatea cât bine i-a făcut Iisus.' (Luca 8, 26-39)
În Sfânta Evanghelie din Duminica a XXIII-a după Rusalii vedem că bărbatul chinuit de demon
din cetatea Gherghesenilor căuta singurătatea, nu comuniunea, dorea înstrăinarea, nu apropierea de
oameni. Viaţa lui era un chin, deşi era viu, totuşi el trăia printre cei morţi, adică în morminte. El era
mort din punct de vedere spiritual şi din punct de vedere social. Din această atitudine a omului
demonizat vedem că păcatul, înţeles ca lucrare a demonilor în viaţa oamenilor, înstrăinează pe oameni
de Dumnezeu, de semeni şi de ei înşişi.
Dumnezeu a făcut omul după chipul Său, adică persoană chemată la comuniune de iubire şi viaţă
veşnică cu Persoanele Sfintei Treimi: 'Să facem om după chipul şi asemănarea Noastră' (Facere 1, 26).
Creat după chipul lui Dumnezeu Cel iubitor şi nemuritor, omul era chemat să devină nemuritor
dacă iubeşte pe Dumnezeu - Izvorul şi Dăruitorul vieţii veşnice.
Dar, fiind ispitit de Satan care luase forma şarpelui, omul a voit să fie ca Dumnezeu, despărţit de
Dumnezeu, prin încălcarea poruncii lui Dumnezeu. Când, prin neascultare, omul a încălcat porunca lui
Dumnezeu, el a căzut din starea de iubire faţă de Dumnezeu şi a slăbit legătura de viaţă veşnică sau
comuniunea cu Dumnezeu. Dacă ascultarea omului faţă de Dumnezeu era viaţa, neascultarea lui a
devenit moarte. După săvârşirea păcatului, Adam şi Eva se ascund dinaintea lui Dumnezeu (Facerea 3,
8). Cu alte cuvinte, păcatul înstrăinează şi însingurează pe om de prezenţa lui Dumnezeu şi

4. îl împiedică să guste din Pomul Vieţii, adică să trăiască din prezenţa lui Dumnezeu - Dătătorul de viaţă
(Facere 3, 22).
Sfânta Scriptură ne arată că înainte de a păcătui omul era apropiat de Dumnezeu, iar după ce a
păcătuit, el s-a îndepărtat şi s-a ascuns de Dumnezeu (cf. Facere 2, 8-11).
Înainte de a păcătui, omul avea harul lui Dumnezeu prezent în cugetul şi în inima
sa, precum şi în jurul său, fiind îmbrăcat în lumina harului ca într-un veşmânt luminos,
aşa cum se vede în iconografia ortodoxă autentică. Când însă, prin neascultare, sufletul
omului s-a golit de lumina harului divin, atunci s-a dezbrăcat şi trupul lui de lumina
harului. De aceea, Adam a văzut că este gol la trup, adică trăieşte mai mult trupeşte decât
duhovniceşte.
După ce prin păcat a rupt armonia cu Dumnezeu Creatorul lui, omul pierde şi armonia cu
creaturile, cu semenii şi cu natura înconjurătoare (cf. Facere 2, 12-14).
Fiindcă omul uită de Dumnezeu şi nu-L mai iubeşte, Dumnezeu devine exterior omului, devine
un străin de care omul se teme şi se ascunde.
Păcatul este începutul înstrăinării omului de Dumnezeu şi de calea care duce la
viaţă veşnică
Înstrăinarea pe care o aduce păcatul este însingurare, închidere egoistă în sine, iubire de sine
mai mult decât dăruire de sine altora.
Înstrăinarea aceasta este şi o sărăcire şi o răcire a relaţiilor spirituale cu Dumnezeu şi cu semenii.
Rugăciunea unifică interiorul spiritual al omului, pe când vidul însingurării spirituale îl
face să se lipească de realităţile vizibile, limitate şi trecătoare, ca de ultima şi singura
realitate.
Pentru a-l vindeca pe om de înstrăinare, adică de îndepărtarea de Dumnezeu care duce la
moarte, Fiul Cel veşnic al lui Dumnezeu Se face om. Fiul lui Dumnezeu Se face trup (cf. Ioan 1, 14),
pentru ca omul să devină purtător de Duhul, să primească Duhul înfierii - învaţă Sfinţii Părinţi ai
Bisericii.
Sfinţii Apostoli mai întâi au pus în lumină adevărul că prin Întruparea Sa ca om, Hristos, Fiul lui
Dumnezeu Cel veşnic, vine să ne apropie de Dumnezeu-Tatăl, în Duhul Sfânt, pentru ca omul să nu se
mai înstrăineze de Dumnezeu - Izvorul vieţii şi al fericirii veşnice.
În acest înţeles, Sfântul Apostol Pavel ne învaţă că 'prin El (Hristos) avem şi unii, şi alţii (adică
iudeii şi neamurile, n.n.) apropierea către Tatăl, într-un Duh. Deci, dar, nu mai sunteţi străini şi
locuitori vremelnici, ci sunteţi împreună-cetăţeni cu sfinţii şi casnici ai lui Dumnezeu, zidiţi fiind pe
temelia apostolilor şi a proorocilor, piatra cea din capul unghiului fiind însuşi Iisus Hristos (...) spre a
fi locaş al lui Dumnezeu în Duh' (Efeseni 2, 18 - 20 şi 22).
Vedem, aşadar, că rostul Întrupării lui Hristos din Fecioara Maria este locuirea lui Dumnezeu
în oameni şi a oamenilor în Dumnezeu. Fiul lui Dumnezeu cel nevăzut, necuprins şi veşnic Se
face om văzut, cuprins în trup şi muritor, pentru ca omul să se facă părtaş la viaţa lui
Dumnezeu Cel nevăzut, necuprins şi nemuritor, adică părtaş al vieţii veşnice în toată
plinătatea ei.
De aceea, acelaşi Sfânt Apostol Pavel spune că 'întru El (Hristos) locuieşte trupeşte toată
plinătatea dumnezeirii' (Efeseni 3, 17 şi 19).
Iar când vorbeşte mai direct despre scopul acestei locuiri a plinătăţii dumnezeirii în
Hristos-Omul, Sfântul Apostol Pavel zice: 'Hristos să Se sălăşluiască prin credinţă în
inimile voastre, înrădăcinaţi şi întemeiaţi fiind în iubire, (...) şi să cunoaşteţi iubirea lui
Hristos, cea mai presus de cunoştinţă, ca să vă umpleţi de toată plinătatea lui
Dumnezeu' (Efeseni 3, 17 şi 19).
Dar într-un înţeles şi mai adânc, prin Întruparea şi Naşterea Sa ca Om, Fiul Cel veşnic al lui
Dumnezeu împlineşte dorinţa şi planul lui Dumnezeu-Tatăl de înfiere a oamenilor în Dumnezeu-Fiul,
prin lucrarea harului Sfântului Duh: 'Precum întru El (Hristos) ne-a şi ales, înainte de întemeierea
lumii, ca să fim sfinţi şi fără de prihană înaintea Lui, mai înainte rânduindu-ne, în a Sa iubire, spre
înfierea întru El, prin Iisus Hristos, după buna socotinţă a voii Sale, spre lauda slavei harului Său,
care ne-a fost dăruit nouă prin Fiul Său cel iubit' (Efeseni 1, 4-6).
Acelaşi adevăr al înfierii omului prin harul dumnezeiesc, ca urmare a venirii lui Hristos în lume,
ni-l arată şi Sfântul Ioan Evanghelistul când zice: 'Şi celor câţi L-au primit pe Hristos, care cred în
numele Lui, le-a dat puterea ca să se facă fii ai lui Dumnezeu, care nu din sânge, nici din poftă
trupească, nici din poftă bărbătească, ci de la Dumnezeu s-au născut' (Ioan 1, 12-13).
Înfierea oamenilor în Dumnezeu se face în Biserică prin harul Sfântului Botez în numele Sfintei

5. Treimi (cf. Matei 28, 1-9), deoarece Sfânta Treime a lucrat taina Întrupării Fiului lui Dumnezeu ca Om
(cf. Luca 1, 35) şi, de asemenea, Sfânta Treime S-a arătat la Botezul Domnului nostru Iisus Hristos la
Iordan (cf. Matei 3, 16-17; Marcu 1, 10-11; Luca 3, 22).
Botezul este taina înfierii oamenilor prin harul Sfântului Duh
În această privinţă, Sfântul Apostol Pavel ne lămureşte zicând: 'Crezând în El (în Hristos) aţi
fost pecetluiţi cu Sfântul Duh al făgăduinţei, care este arvuna moştenirii noastre, spre
răscumpărare celor dobândiţi de El şi spre lauda slavei Sale' (Efeseni 1, 13-14). 'Şi pentru
că sunteţi fii, a trimis Dumnezeu pe Duhul Fiului Său în inimile noastre, care strigă: Avva, Părinte'
(Galateni 4, 6).
Aşadar, Fiul lui Dumnezeu S-a făcut Om, pentru ca pe oameni să-i facă fii ai lui Dumnezeu după
har (cf. Ioan 1, 12-13), prin sălăşluirea harului Duhului Sfânt în cei care cred în Hristos Fiul lui Dumnezeu
şi cheamă în rugăciune pe Dumnezeu din ceruri numindu-L Tatăl nostru.
Deci, prin harul înfierii pe care ni l-a adus Hristos prin venirea Sa în lume, noi nu
mai suntem străini de Dumnezeu, ci fii după har ai Tatălui ceresc, 'împreună cetăţeni cu
sfinţii şi casnici ai lui Dumnezeu' (Efeseni 2, 19) în casa lui Dumnezeu, care este Biserica Dumnezeului
celui viu, stâlp şi temelie a adevărului' (I Timotei 3, 15), fraţi ai lui Hristos (cf. Evrei 2, 11-12), templu al
Sfântului Duh (cf. I Corinteni 3, 16 -17) în care locuieşte Dumnezeu, potrivit cuvintelor Sfântului Apostol
Pavel adresate corintenilor: 'noi suntem templu al Dumnezeului Celui viu, precum Dumnezeu a zis că
'Voi locui în ei şi voi umbla şi voi fi Dumnezeul lor şi ei vor fi poporul Meu (...) şi voi fi vouă tată, şi veţi
fi Mie fii şi fiice' zice Domnul Atotţiitorul' (2 Corinteni 6, 16 şi 18).
Taina întrupării lui Hristos este începutul vindecării de înstrăinare şi ea cheamă pe
oameni la săvârşirea faptelor bune prin care ei să arate că sunt fii iubiţi, după har, ai
Tatălui ceresc, fraţi în Hristos şi locaş al Sfântului Duh.
Vindecarea de înstrăinare prin rugăciune şi fapte bune
Înstrăinarea de Dumnezeu se vindecă atunci când intensificăm convorbirea şi comuniunea cu El
prin rugăciune şi prin fapte bune. De aceea, trebuie să ne rugăm dimineaţa şi seara, dar şi înainte şi după
începerea unei activităţi. În popor se spune: 'Totdeauna lucrul tău să-l începi cu Dumnezeu'. Trebuie să
ne rugăm înainte şi după micul dejun, prânz şi cină. Trebuie să ne rugăm în vreme de bucurie şi în vreme
de necaz. Să mulţumim lui Dumnezeu pentru toate binefacerile primite de la El şi să-i cerem ajutorul în
toate împrejurările vieţii. Sfântul Apostol Pavel ne îndeamnă zicând: 'Rugaţi-vă neîncetat' (1
Tesaloniceni 1, 17). Crearea omului după chipul Dumnezeului Celui Veşnic presupune o relaţie dintre
chip şi Arhetip, o relaţie permanentă a comuniunii care găseşte în rugăciune forma sa cea mai firească şi
necesară. Rugăciunea înseamnă întoarcerea chipului către Arhetipul său, în timp ce
păcatul înseamnă înstrăinarea de Arhetip. Creat după chipul Dumnezeului Celui Veşnic şi
Personal, omul, deşi limitat, este chemat să participe la viaţa dumnezeiască veşnică şi la bogăţia Sa
nesfârşită de frumuseţe şi iubire. Cultul divin este, de altfel, o expresie şi o preamărire a legăturii vii a
omului creat cu Dumnezeul său Cel Veşnic. Sfântul Ioan Gură de Aur spune că 'atunci când omul
încetează să se roage, începe să păcătuiască'.
Totuşi rugăciunile noastre sunt mai tari când ne rugăm nu numai acasă, ci
împreună cu Biserica. Rugăciunea în biserică, împreună cu preotul şi cu toţi
credincioşii, este şi o întărire în credinţă şi în iubire frăţească.
Întrucât Biserica este 'casa lui Dumnezeu', când participăm la slujbele Bisericii, simţim cel mai
mult că suntem fii ai Tatălui ceresc, fraţi în Hristos (Romani 8, 28-29) şi templu al Sfântului Duh (1
Corinteni 3, 16-17; 2 Corinteni 6, 16; Efeseni 2, 21), şi chemaţi a fi părtaşi la comuniunea şi slava veşnică
a lui Dumnezeu (Ioan 17, 24; Filipeni 3, 21; Coloseni 3, 4).
Trebuie să iubim Biserica şi să nu ne înstrăinăm de ea niciodată
Chiar şi cei care merg în străinătate trebuie să caute unde se află o biserică ortodoxă românească
sau, dacă nu este românească, să meargă la o biserică ortodoxă soră de alt neam (greacă, rusă, bulgară
ş.a).
Înstrăinarea de Biserică şi de viaţa creştină ortodoxă devine adesea şi înstrăinare de propria
familie, prin trecerea la alte credinţe. De asemenea, divorţul între soţ şi soţie, abandonarea părinţilor în

6. vârstă de către fiii sau fiicele lor sunt forme dureroase ale înstrăinării de familie şi a oamenilor de ei
înşişi, cu urmări negative pentru întreaga societate. Vedem aşadar că înstrăinarea aduce însingurare şi
suferinţă, pe când rugăciunea multă şi comuniunea de iubire arătată în fapte bune aduc viaţă şi
bucurie.
Înaintaşii noştri au avut conştiinţa responsabilităţii pentru păstrarea dreptei credinţe, ca bază a
dobândirii mântuirii, adică a unirii omului cu Dumnezeu pentru eternitate, prin Biserică, deoarece numai
în Biserică poate fi trăită adevărata comuniune a omului cu Dumnezeu.
Societatea de astăzi este preponderent individualistă, narcisistă şi autosuficientă. Sufletul omului
contemporan afectat de secularizare, prin respingerea tainei Bisericii, a început să fie
asaltat de învăţăturile greşite ale unor secte şi erezii, dar şi de o religiozitate difuză sau
sincretistă. Vidul spiritual este umplut, din nefericire, de o 'parareligie', ce imită religia,
fără a face însă referire la Dumnezeu.
O înnoire spirituală profundă şi autentică este singurul răspuns credibil la criza
spirituală pe care o trăim. Doar sfinţenia poate să se opună sau să răspundă acestor provocări. Este
vorba de o schimbare dificilă, în noi înşine, în care trebuie să distingem între ceea ce este esenţial şi
profund şi ceea ce este secundar şi superficial; între ceea ce este autentic şi ceea ce este artificial în viaţa
noastră personală şi în viaţa comunităţilor noastre. În timp ce păcatul înseamnă alienarea naturii
umane, sfinţenia constituie adevărata sa chemare. Adică trebuie să redescoperim vocaţia şi
idealul îndumnezeirii omului, sau asemănarea lui cu Dumnezeu (cf. Facere 1, 26). Fiinţa umană se
îndumnezeieşte prin har, în măsura în care participă la viaţa şi sfinţenia Dumnezeului Celui Viu şi
Sfânt. Paradoxul omului este acela că deşi este păcătos, el este totuşi chemat să devină sfânt. De aceea,
pocăinţa (întoarcerea la Dumnezeu) şi iertarea sunt acte de înnoire spirituală şi de
umanizare. Potrivit Revelaţiei divine, umanizarea lui Dumnezeu în Hristos are ca scop îndumnezeirea
omului, creat după chipul comuniunii divine Treimice (Facere 1, 26). 'Dumnezeu S-a făcut pe Sine Om,
pentru ca omul să poată deveni Dumnezeu', spun Sfinţii Părinţi ai Bisericii.
Ne rugăm lui Dumnezeu să ne ajute să înţelegem că adevărata fericire este legătura sau
comuniunea omului cu Dumnezeu, prin ascultarea cuvântului Său şi împlinirea poruncii iubirii faţă
de Dumnezeu şi faţă de aproapele, spre slava Preasfintei Treimi şi a noastră mântuire. Amin.
† Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române
INTRUCŢIUNI PENTRU PELERINII ŞI VIZITATORII
MĂNĂSTIRILOR
basilica.ro- 21 octombrie 2012
În cadrul Sinaxei monahale a Mitropoliei Munteniei i Dobrogei ce s-a desfăşurat miercuri, 25ș
septembrie 2012, sub preşedinţia Preafericitului Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, au
fost aprobate mai multe instrucţiuni de conduită pentru pelerinii şi vizitatorii mănăstirilor:
1. Mănăstirile şi schiturile sunt locuri de rugăciune şi muncă, sfinţenie şi comuniune frăţească. În
interiorul şi în preajma acestora trebuie respectate ordinea şi disciplina specifice acestor locaşuri.

7. 2. Este interzis pelerinilor (închinătorilor) şi vizitatorilor să intre în mănăstire cu ţinută
vestimentară indecentă, cu animale de companie, cu instrumente sau aparate care ar putea tulbura liniştea
mănăstirii. De asemenea în mănăstire fumatul este strict interzis.
3. În timpul şederii lor în mănăstire pelerinii sunt datori să se comporte cu decenţă, să evite
conversaţiile zgomotoase şi să participe cu evlavie la sfintele slujbe.
4. Sunt interzise: convorbirile telefonice, fotografierea, înregistrarea video şi audio în timpul
slujbelor liturgice. De asemenea, este interzisă organizarea unor întruniri care tulbură liniştea.
5. Nu este îngăduit pelerinilor şi vizitatorilor să atingă picturile, obiectele de artă, să deterioreze
spaţiile verzi sau să arunce resturi de alimente în incinta şi împrejurimile mănăstirii.
6. Găzduirea vizitatorilor se face numai la arhondaric, pe baza unui act de identitate şi cu
obligativitatea respectării curăţeniei şi disciplinei interne.
7. Sunt interzise cu desăvârşire vizitele pelerinilor şi străinilor în chiliile monahilor sau
monahiilor.
8. Rudeniile sau oaspeţii pot vorbi cu vieţuitorii din mănăstire numai la biserică sau în spaţiile
special amenajate din incinta arhondaricului.
9. Serviciile religioase (rugăciuni, dezlegări, spovedanii, convorbiri duhovniceşti, etc.) se fac doar
în biserică sau paraclis, nicidecum în chiliile monahilor.
10. Pomelnicele şi ofrandele pelerinilor se aduc numai la sfântul altar.
11. Cumpărarea de lumânări, icoane, cărţi religioase, pliante şi diferite suveniruri se face numai de
la pangarul mănăstirii sau schitului.
12. Donaţiile importante (obiecte sau bani) se oferă conducerii mănăstirii, care are
responsabilitatea administrării bunurilor mănăstire ti, nicidecum altor persoane, primindu-se în schimbș
chitanţă sau un act care atestă calitatea de donator (ctitor).
*După cum ne informează Sectorul Exarhat al Arhiepiscopiei Bucureştilor.
Mila i cercul iubiriiș
Posted by Razvan on 21 octombrie 2012 in filedelumina.ro
Sunt negustor de zece genera ii. Acum, afacerea familiei este mai înfloritoare ca niciodată, dar nu găsescț
mul umire, ci întristare.ț
De fapt, ora ul este plin de oameni tri ti, îngândura i, grăbi i. Chiar dacă e prosperitate, chiar dacă vineș ș ț ț
ar i a sau ciuma, nimic nu se schimbă. Aceea i oameni, care uneori î i dau bine e cu jumătate de gură, fug caș ț ș ș ț
bezmeticii de colo-colo. Este atât de deprimant…
Eu vând arme i niciodată n-am reu it să scap de gândul că, de fapt, eu vând diverse moduri de a omorâ câtș ș
mai mul i oameni. Fratele meu s-a călugărit. Acum s-a întors ca să-mi vorbească de karma, de soartă i destin.ț ș
Mereu, avem aceea i discu ie, dar astăzi e ceva diferit. Îl simt că este altfel, îi simt hotărârea. A evoluat foarte multș ț

8. la mânăstire, este mai profund i, atunci când vorbe te, cuvintele lui mă lovesc în inimă, precum ciocaneleș ș
fierarului. Îl iubesc atât de mult. Sunt fra i care se ceartă, sunt fra i care se luptă, sunt fra i care î i poartă ură sauț ț ț ș
necaz. Noi nu. Noi am fost mereu împreună, mereu ne-am ajutat, ne-am împins înainte unul pe altul, la fiecare
necaz.
Acum, mă duc în sala mare a casei părinte ti, ca să continuăm discu ia de aseară. Cobor treptele i îl vădș ț ș
cum ade pe scaunul de la geam, se sprijină de masă cu un aer neglijent. Prive te în zare, iar soarele îi lumineazăș ș
părul scurt, bălai. Pe vremuri avea părul frumos i lung. Fetele erau atrase de el, ca de un magnet. Căma a albă îiș ș
stă largă pe umeri, iar pantalonii strâm i îi dau o aură de războinic. Doar chipul îi trădează o lini te interioară,ț ș
precum lacul în lipsa vântului. Contrastul dintre inută, corp i fa ă uime te i intrigă privirea.ț ș ț ș ș
- Bună diminea a, frate. Îi spun surâzător. Văd cum tresare şi se întoarce către mine.ț
- Bună diminea a, îmi spune cu glasul blând.ț
- Ai mâncat?
- Încă nu. Asta nu are importan ă. Este destinul tău în joc, frate. Te simt că e ti în cumpănă. Vreau să vinziț ș
tot. Nu uita că i eu de in jumătate din tot ce este aici.ș ț
- tiu, partea ta a tot crecut. E mai valoroasă ca niciodată.Ș
- Da? Cum a a?ș
- N-am apucat să- i spun aseară când ai venit. Nego ul merge excelent. În sud au năvălit barbarii. Amț ț
primit multe comenzi de arme. Într-o lună am trimis pe mare mai multe arme decât în ultimii 10 ani. Războiul se
întinde i e foarte bine pentru noi.ș
- Înseamnă că acesta-i semnul să ne retragem din nego .ț
- Acum? Când totul merge bine? Când câ tigăm atât de mult?ș
- Da, acum!, spune el cu voce tunătoare. Când vrei să ie i? Când pierzi?ș
- Aici ai dreptate… dar încă nu m-ai convins de ce ar trebui să vindem. Să nu-mi spui iar de karma, de
evolu ia sufletului sau alte lucruri de la mânăstire. Eu sunt un om ra ional, mă cuno ti. Avem afacerea asta de 10ț ț ș
genera ii. De ce să distrugem mo tenirea noastră?ț ș
- Pentru că e… blestemată.
- Vezi? Iar ai început să vorbe ti în dodii.ș
- Tata a murit în chinuri. A suferit mul i ani, de boala necru ătoare ce i-a distrus trupul. Să trăie ti pe insulaț ț ș
lepro ilor nu este o bucurie, mai ales când e ti unul dintre ei. Mama a plecat i ne-a lăsat curând. Bunicii s-auș ș ș
spânzurat în curte, străbunicii au fost înjunghia i de tâlhari. Chiar vrei să- i aduc aminte de toată istoria sângeroasăț ț
i plină de chinuri, a familiei noastre?ș
- O tiu i eu la fel de bine ca i tine. Dar spun că sunt coinciden e – de fapt, nu sunt atât de sigur, dar arș ș ș ț
putea fi.
- E ti bogat.ș
- Noi suntem boga i!, sar eu imediat.ț
- Ce contează atunci, dacă î i schimbi nego ul cu altceva mai bun.ț ț
- Nego ul cu arme este cel mai bun!ț
- Pentru cine? Pentru tine? Pentru noi? Pentru amărâ ii care se omoară între ei, doar pentru că a a vorț ș
conducătorii lor?
- Poate pentru ei nu, dar pentru noi da. Dar dacă mă gândesc la tata, încep să în eleg că nu l-a ajutat preaț
mult bogă ia.ț
- Exact, este momentul să schimbi drumul.
- Ce-ai vrea să fac? Să vând tot?
- Da!
- i ce să fac cu banii? Să mă apuc de negustorie cu grâne, poame sau fructe? Nu mă pricep la asta. VoiȘ
pierde tot.
- Fă nego cu mila, cu inima i gra ia divină.ț ș ț
- Cum? E ti nebun? To i tiu că asta nu se poate.ș ț ș
- Se poate, trebuie să realizăm un cerc al inimilor, al milei i al iubirii.ș
Atunci m-a tras deoparte i mi-a explicat ideea lui. M-a cucerit i m-a convins. Două zile am stat de vorbă,ș ș
ca să punem totul la punct. Apoi am vândut totul.
Am atins fericirea. Fratele meu a avut nevoie de mânăstire, pentru ca sufletul să-i fie liber. Eu am avut
nevoie doar de el.
Acum realizez minunea lumii, realizez că totul e un cerc. Soarele răsare, se înal ă, apune i diminea a o iaț ș ț
de la început. Apa se strânge pe munte, curge, ajunge în mare, se evaporă i urcă în nori, plouă i o ia de la început.ș ș

9. Fiecare fibră a corpului nostru, când moare, ajunge în pământ, hrăne te o plantă, apoi un animal, altcineva mănâncăș
animalul i ajunge o fibră a altui corp de om. La fel e i cu sufletele. Pleacă i revin. Totul se mi că într-un cerc.ș ș ș ș
Ideea fratelui meu era simplă. Ajutam cât mai mul i oameni. Le dădeam pâine, îmbrăcăminte, cuie, scânduri sau ceț
aveau nevoie. Eu mă ocupam de asta. Căutam nevoia i chibzuiam să fac totul, astfel încât persoana nevoia ă săș ș
poată beneficia la maxim de ajutorul nostru. Fratele meu, alături de ceilal i prieteni ai lui, colindau pe la cei boga i,ț ț
dar i pe la ceilal i gospodari, ca să ne dea din preaplinul lor. La început nu primeam nimic de la nimeni. Avereaș ț
ne-a permis să ajutăm mul i oameni. Când ni s-a dus vestea, totul a început să se mi te strună. Oamenii veneau deț ș
departe, pentru a fi ajuta i sau pentru a ne aduce diverse lucruri pe care să le oferim.ț
Miracolul s-a produs. În câteva luni, vedeam doar zâmbete pe stradă. Oamenii aveau acelea i necazuri iș ș
dureri, dar ceva se schimbase. Acum erau ferici i, inimile lor făceau acum parte din Cercul Iubirii. Se priveau cuț
prietenie, se bucurau unii de al ii, se ajutau i se iubeau.ț ș
Autor text: Răzvan
15 octombrie 2012
„Un vis pe care n-am să-l uit întreaga mea viaţă”
Încă de mic, mama mă învăţase rugăciuni şi, mai ales, Tatăl nostru.
În casa noastră, drept în colţ, era aşezată icoana Maicii Domnului cu Domnul Iisus în braţe. Mama
întodeauna îmi spunea să privesc, atunci când mă rog, la Maica Domnului. Îmi îndrepta ochii, când mă
rugam, către Maica Domnului, şi eu, învăţând aşa, când mama nu era în casă şi nici ceilalţi, mă duceam
la icoană să văd cine este în interior.
Câteodată, sera, când nu se aprinsese lampa, dar ardea focul, razele lui pătrundeau în Icoană. Atunci
vedeam o altă casă, un alt copil, cu alte aşezări, pe care numai acolo le puteam desluşi. Ele se prevedeau
din casă, însă mie mi se păreau din altă lume…
Aşa de mult iubeam eu locul şi Icoana cu Maica Domnului şi Pruncul în braţe, încât îmi erau nedespărţiţi!
Într-o noapte, pe când dormeam lângă tatăl meu, m-am trezit plângând… Ce se întâmplase? Cineva Îl
luase pe Domnul Iisus din braţele Maicii Sale şi-L dusese în capătul grădinii, aruncându-L între spini, iar
eu mă tânguiam după El. Acest vis l-am înţeles mai târziu, după ce m-am întors la Domnul. El tânjea după
mine încă de când eram copil…
Şi ce bine zice Cuvântul: „Tu mă cunoşteai de pe când nu eram decât un plod şi în Cartea Ta erau
numărate toate zilele mele”.
Constantin Pânzariu, din „ Mărturia vieţii mele”
Editura „Agnos” – Sibiu, 2004

10. 15 octombrie 2012
Cum să pot uita eu, Doamne ?
Cum sã pot uita eu Doamne ce-i de neuitat
ceea ce pe lumea asta nici nu poate fi-arãtat?
Neuitat, neuitat
este tot ce Tu ne-ai dat
fii slãvit, fii slãvit
Domnul meu şi Dumnezeu
Minunat şi Strãlucit.
Cum sã pot uita rãpirea pânã-n nu ştiu care rai
unde stãrile trãite n-au nici saţ şi n-au nici grai?
Cum sã pot uita-ntâlnirea cu-al iubirilor Focar
unde clipa sau vecia au acelaşi nehotar?
Cum sã pot uita eu ceasul rugãciunii strãlucit
unde mi-am simţit pe umeri nimbul capului sfinţit?
Cum sã pot uita nãlţimea peste care m-ai purtat
unde-am dus arzând pe frunte locul ce l-ai sãrutat?
Cum sã pot uita-nvierea celui mai slãvit mormânt
unde-au ars îmbrãţişate douã cruci şi-un legãmânt?
de Traian Dorz
18 octombrie 2012
Moise iese din desfătările Egiptului
Părintele Iuosif Trifa- Spre Canaan
„Prin credinţă, Moise când s-a făcut mare n-a vrut să fie numit fiul fiicei lui Faraon, ci a vrut mai bine
să sufere împreună cu poporul lui Dumnezeu, decât să se bucure de plăcerile de o clipă ale păcatului. El

11. socotea ocara lui Hristos ca o mai mare bogăţie decât comorile Egiptului, pentru că avea ochii pironiţi
spre răsplătire. Prin credinţă a părăsit el Egiptul, fără să se teamă de mânia împăratului; pentru că a
rămas neclintit ca şi cum ar fi văzut pe Cel nevăzut“ (Evrei 11, 24-27).
Aici începe un amănunt de mare preţ din viaţa lui Moise; un amănunt de învăţătură asupra căruia a stăruit
şi marele Apostol Pavel prin cuvintele de mai sus.
Moise fusese crescut de fata lui Faraon. „Copilul a crescut şi ea (doica) l-a adus fetei lui Faraon; şi el i-a
fost fiu. I-a pus numele Moise (Scos); «căci», a zis ea, «l am scos din ape»“ (Ieşirea 2, 10).
Aşadar, Moise făcea parte din curtea lui Faraon. Avea prilej „să-şi trăiască viaţa“ ca un „fiu de împărat“.
Trebuie să ştim că traiul Faraonilor din acele vremi era plin de toate desfătările, de toate comorile şi de
toate dulceţurile ce le poate oferi lumea aceasta. Iar Moise avea prilej să guste din toate.
Dar ce s-a întâmplat? Moise, după ce s-a făcut mare, n-a voit să fie numit fiul fiicei lui Faraon. S-a lepădat
de un nume aşa de mare. S-a lepădat de „viaţa împărătească“.
Şi s-a lepădat Moise nu numai de numele ce-l purta; el s-a lepădat şi de viaţa cea plină de desfătări şi
păcate ce era la curtea lui Faraon şi în Egipt. A vrut mai bine să sufere cu poporul său decât să guste din
plăcerile păcatului. A ales ocara lui Hristos, pentru că avea ochii pironiţi spre răsplata cea viitoare.
Cuprins de această credinţă vie şi tare, s-a lepădat de desfătări şi a părăsit Egiptul.
Din parfumurile şi desfătările curţii lui Faraon, Moise a trecut în tabăra cea săracă a poporului său unde
mirosea a usturoi şi mizeria rânjea din toate părţile. Dintr-un fiu de împărat a devenit un om umil, sărac şi
lipsit. Şi le-a făcut toate acestea fiindcă avea ochii pironiţi spre răsplătire. Nici de mânia împăratului nu s-
a temut. Nici desfătările, nici ameninţările, nici o putere lumească sau omenească nu putea să-i întoarcă
ochii pironiţi spre Cel nevăzut.
Ce învăţătură mişcătoare pentru noi şi mântuirea noastră este această purtare a lui Moise! Ea are legătură
şi cu spusele Domnului Iisus: Voi în lume sunteţi, dar nu sunteţi din lume. Puţine sunt locurile din Biblie
care întăresc atât de viu cuvintele Domnului ca această ieşire a lui Moise din desfătările Egiptului.
Noi suntem în lume; noi trăim în lume, dar nu sun¬tem din lume. Noi trebuie să ieşim din „duhul acestei
lumi“. O condiţie neapărată a mântuirii, aceasta este: să părăseşti îndată „Egiptul“ acestei lumi.
Dacă creştinismul de azi e aşa cum e, fără putere şi fără de roadă, apoi cauza e tocmai aici. Creştinii de azi
cred că se pot mântui stând pe loc lângă „oalele cu carne“ din Egiptul desfătărilor şi al păcatelor. Dar
mântuirea vine numai când părăseşti „Egiptul“. Mântuirea vine numai când ieşi din tabăra lui Faraon, din
tabăra lumii, şi intri în tabăra Domnului. Mântuirea o poţi dobândi numai când ai ochii pironiţi spre
răsplata viitoare, spre Cel nevăzut, şi nimeni şi nimic nu te poate abate de la această ţintă. Mântuirea
înseamnă a alege între Egipt şi Canaan… între tabăra lumii şi tabăra Domnului.
Mulţi îşi închipuie că se pot mântui umblând dintr-o tabără în alta. Duminica dimineaţa îi vezi în tabăra
Domnului – la sfânta biserică – iar după-amiaza, sunt în tabăra lumii: la cârcimă, minciuni etc., etc.
Un creştin adevărat trebuie să iasă cu totul şi statornic în tabăra Domnului. Noi, ostaşii Domnului, nu
suntem alt-ceva decât o ceată de creştini care – prin darul lui Dumnezeu – am aflat cu groază că ne aflam
în tabăra diavolului şi am fugit în tabăra Domnului.

12. Şi apoi să nu uităm un lucru. A ieşi din lume înseamnă a pierde multe, multe. Să ne gândim câte din cele
lumeşti a pierdut Moise. Şi-a pierdut „vaza“, şi-a pierdut „numele“, şi-a pierdut „poziţia socială“, şi-a
pierdut traiul cel tihnit, şi-a pierdut desfătările… „a pierdut“ totul.
Iată un om care „a pierdut“ totul pentru că avea „ochii pironiţi“ spre răsplata cealaltă. Ce „pierdere“
fericită!
De la noi poate că nu ni se cer atâtea jertfe. Ni se cere numai idolul desfătărilor, al patimilor şi păcatelor.
Şi nici măcar pe acesta nu vrem să-l pierdem?
Un creştin care nu poate pierde totul ca să-L dobândească pe Hristos – nu poate dobândi mântuirea.
19 octombrie 2012
Pleacă de aici
Traian Dorz- Hristos- Învăţătorul nostru
Fraţii Lui I-au zis: Pleacã de aici, şi du-Te în Iudeea, ca sã vadã şi ucenicii Tãi lucrãrile,pe care le faci. Ioan 7,3
Când în vreo familie se naşte vreun copil al lui Dumnezeu, când unul dintre membrii unei familii începe sã
iubeascã pe Dumnezeu şi sã caute voia Lui, – e ciudat cum toatã familia începe sã-l priveascã rãu şi sã se ridice
împotriva lui.
Şi nu numai cei din casa sa, ci toate rudeniile şi tot neamul sãu, toatã gloata alor lui, toţi se ridicã îngrijoraţi,
supãraţi, ofensaţi, împotriva adevãrului lui credincios al Tatãlui Ceresc.
Cel care vrea de acum încolo sã fie un credincios adevãrat le face numai ruşine la tot neamul lor, – aşa vorbesc toţi
împotriva lui.
- Neam de neamul nostru n-a mai fãcut ca tine – zic ei.
- Nici unii din ai noştri nu s-au mai prostit aşa.
- Pe cine din neamul nostru mai vezi tu umblând numai cu Biblia, numai tot la rugãciuni, numai tot pe la bisericã şi
la adunare
Şi pe lângã asta, ca pe unul care n-ar avea casa lui…
- Cine mai stã ca tine, sã nu iasã în lume, sã nu meargã la jocuri, la baluri, la petreceri?
- Nu vezi cã toatã lumea mai minte, mai ciupeşte, mai se învârte cu câte ceva, numai tu eşti altfel?
- Tu nu ştii sã vinzi ca alţii şi nu ştii sã cumperi…
- Tu nu ştii sã te descurci ca lumea.
- Tu nu ştii numai sã tragi ca vita şi sã te laşi în urma tuturor.
- Tu dai tot ce-ţi cere oricine şi faci tot ce-ţi spun alţii…
- N-ai sã te poţi mãrita niciodatã, cãci tu nu mergi cu celelalte fete în lume ca sã te vadã şi sã te placã lumea.
- Mai lasã-ne în pace cu ale tale… noi mai avem şi altceva de vorbit nu numai tot de astea, de ale credinţei…
- Ne-ai fãcut destulã ruşine şi supãrare, pleacã de aici…
Acestea şi mai câte încã, sunt vorbele pe care le aude şi le suferã mereu un copil al lui Dumnezeu în familia sa şi de
la rudeniile sale.
Dar rãbdând mereu şi rugându-se mereu pentru ai sãi, el vede cum numai harul lui Dumnezeu îl ajutã şi îl
sprijineşte.
Încet, încet însã şi ai sãi, unul câte unul, prin harul lui Dumnezeu cad în undiţa Evangheliei şi Domnul Se îndurã şi
de ei.

13. Dupã ani de zile de rãbdare şi rugãciune, puţini sunt cei din casa lui, care sã nu se moaie şi sã nu vinã la Domnul.
Dar şi din aceştia mulţi, cât de târziu, tot vor veni la Mântuitorul, dacã el se va ruga pentru ei, şi dacã cel credincios
este cu adevãrat credincios în toate pânã la sfârşit.
Dragi copii ai lui Dumnezeu, rãbdaţi cu Domnul Iisus şi voi cu înţelegere şi cu tãcere, pe cei din familia voastrã care
vã batjocoresc şi vã socotesc cã sunteţi o ocarã pentru scaunul lor, lepãdând numele vostru ca ceva rãu (Luca 6,
22).
Va veni vremea când mulţi şi dintre voi vor mulţumi lui Dumnezeu cã voi aţi rãmas tari în credinţã.
Va veni vremea când mulţi dintre ei vor vedea cã doar voi aţi fost cei cu adevãrat de cinste în familie.
Va veni vremea când toţi vor vedea cã voi sunteţi fala întregului vostru neam (Luca 6, 32), fala întregii omeniri (2
Tes. 1, 10) şi fala lui Hristos (Isaia 53, 11).
O Domnul şi Mântuitorul nostru, Te rugãm sã ne dãruieşti totdeauna puterea rãbdãrii în linişte şi înţelepciunea
purtãrii iubitoare în mijlocul familiei noastre care ni se aratã neînţelegãtoare şi împotriva noastrã, numai fiindcã
am pornit pe calea Ta.
Cu blândeţe şi rãbdare ajutã-ne sã ne purtãm mereu în mijlocul lor, alipiţi de Tine, pânã vor ajunge şi ei sã Te
cunoascã şi sã Te urmeze din tot sufletul lor.
Pentru ca, nedespãrţiţi de ei, sã-i vedem credincioşi în Tine împreunã cu noi mântuindu-şi sufletele, cãci numai
atunci şi fericirea noastrã va putea fi cu adevãrat deplinã. Amin.
19 octombrie 2012
Când glasul de fiorul
Când glasul de fiorul iubirii mi-e prea plin
o, iartã-mã Tu Gândul ce-n veci rãmâi senin.
Când ochii în frumseţe se-nvãluie prea strâns
o, iartã-mi Tainã cântul prea umezit de plâns.
Când sufletu-n avânturi se-nalţã prea uitat
o, iartã-mi Tu Mãsura a tot ce-i cumpãrat.
Când marea bucurie prea goalã iese-n drum
o, iartã-mi-o Tãcere şi-mbracã-mi-o în fum.
Când duhul prea cu teamã s-ascunde tremurând
o, iartã-l Îndrãznealã şi-ntinde-i mâna blând.
Când flacãra o clipã prea-mi creşte pe altar
o, iartã-mi-o Veghere şi-nvãluie-mi-o iar.
Când uit şi trec hotarul iubirii în vreun fel
o, iartã-mã Iubire şi-ntoarce-mã la el!
de Traian Dorz
20 octombrie 2012
Diavolul îl îndobitoceşte pe om, pentru ca apoi, să se poată
aşeza în el ca ăntr-o casă plăcută

14. Părintele Iosif Trifa- Tâlcuirea Evangheliilor duminicilor de peste an
Ev. Luca VIII, 26-39
Plină de adânc înţeles este evanghelia acestei duminici. Ea se petrece întocmai şi în zilele noastre. Oameni
chinuiţi de duhurile cele necurate, ca acel din evanghelie, sunt şi astăzi destui. Numai cât noi n-avem ochi
sufleteşti să-i vedem şi n-avem minte duhovnicească să înţelegem acest lucru.
Oamenii de azi cred că duh necurat au numai bolnavii cei care ameţesc, scrâşnesc din dinţi şi fac spumă la
gură. Însă de duh necurat e „cuprins” şi e „legat” şi cel care are patimi şi năravuri urâte: beţivul,
desfrânatul, lacomul, mâniosul etc.
Eu, în fiecare sâmbătă noaptea, aud răcnete fioroase trecând pe sub fereastra casei mele. Sunt răcnetele
celor care au chefuit pe la crâşme. Oare nu sunt şi aceştia nişte îndrăciţi legaţi în lanţurile lui satan ca şi
acela din evanghelie? Ba da. Cu ajutorul patimilor, satan se face stăpân pe voinţa omului şi îl face robul
lui. O, cum ştie Satana să-l lege pe om cu ajutorul patimilor! Patima e mai întâi o aţă subţire pe care o poţi
rupe uşor. Cel dintâi pahar este numai o aţă slabă. Dar, pe urmă, aţa se tot îngroaşă. Se face şpangă, mai
greu de rupt, şi, pe urmă, s-a făcut lanţ grozav cu care satan îl leagă pe om. E plină lumea de azi cu astfel
de lanţuri ce nu zornăie.
Din aceste lanţuri numai Mântuitorul ne poate scăpa. Numai când te apropii de Iisus, diavolii patimilor
încep a se cutremura sau „a se munci”, cum zice Evanghelia. O, ce lucru grozav e să trăieşti o viaţă legată
în lanţurile de robie ale diavolului!
Toţi cei chinuiţi de patimi, toţi cei legaţi în lanţurile patimilor, apropiaţi-vă de Domnul, ca să luaţi
tămăduire şi scăpare din robia diavolului!
Evanghelia ne spune că diavolii au cerut voie să intre în porci. Oare, de ce? Pentru că diavolii ştiau că nu-i
mare deosebire între cel îndrăcit şi porci. „Dă-ne, Doamne, voie să intrăm în porci!…” Diavolul îşi caută
şi azi sălaş în suflete ticăloşite şi îndobitocite sau, mai bine zis, cu ajutorul patimilor, diavolul îl
îndobitoceşte pe om, ca apoi, să se poată aşeza în el ca într-o casă plăcută. Văzut-aţi, spre pildă, cum îl
îndobitoceşte pe om satan cu patima beţiei. Şi înfăţişarea din afară a omului beţiv se îndobitoceşte.
Aşijderea se îndobitoceşte şi desfrânatul, zgârcitul, lacomul, mâniosul etc.
Draga cititorule! Locul de plăcere şi de şedere al diavolului este murdăria, dobitocia şi ticăloşia cea
sufletească şi trupească. Când un om începe a se ticăloşi cu sufletul – începe a se murdări – diavolul
îndată se apropie, strigând cu bucurie: „Iacă, mi se deschide iar un loc plăcut de şedere… Aici e de mine!
…” Diavolului îi place şi azi de „porci” şi cere şi azi să intre în „porci”, în cei îndobitociţi de patimile cele
rele. De un suflet care se ţine curat, de un suflet ce-şi spală mereu veşmântul în sângele Mântuitorului
(Apoc. 7, 14), de acela satan nu se poate apropia. Un astfel de suflet ai şi tu?

15. Plină de învăţătură este apoi şi purtarea gadarenilor. Înainte de a trece la aceasta, se ridică mai întâi
întrebarea: de ce a înecat Iisus o turmă întreagă de porci? De ce paguba aceasta, când putea să-i trimită pe
diavoli direct în apa mării? Mântuitorul voia, prin aceasta, să arate valoarea sufletului. Un suflet mântuit
preţuieşte mai mult decât toată lumea, zicea Iisus. Dar nu aşa s-au gândit şi gadarenii.
Ei s-au întristat foarte când au înţeles că li s-au prăpădit porcii. Izbăvirea celor două suflete din lanţurile
diavolului pentru ei nu însemna nimic. Această izbăvire era pentru ei o „nenorocire”, o „întâmplare
oarbă”; şi pe Cel Care le-a adus această nenorocire, pe Iisus, L-au poftit să iasă numaidecât din hotarele
lor. O, nebunilor gadareni! Slabă judecată aţi avut! Domnul a pus înaintea voastră un suflet mântuit şi
turma porcilor, şi voi aţi ales porcii!
Dar să nu-i mustrăm pe gadareni, căci aşa suntem şi noi. Orice creştin este pus să aleagă între porci şi
suflet… între dobitoceştile patimi şi mântuirea sufletului… Orice creştin este pus să aleagă, din două, una:
ori jertfeşte dobitoceştile patimi, ca să rămână cu Domnul, ori Îl pofteşte pe Domnul să iasă din hotarele
vieţii sale, ca să poată rămâne cu dobitoceştile patimi… Şi vai, creştinii de azi aleg, ca şi gadarenii, porcii,
dobitoceştile patimi, de dragul cărora Îl poftesc pe Domnul să iasă din hotarele vieţii lor.
Evanghelia cu gadarenii se petrece şi azi. Lumea de azi e o „Gadara” uriaşă. Hotarele vieţii creştinilor de
azi sunt pline de dobitoceştile patimi. De porci să nu te atingi, căci îndată se supără oamenii şi te poftesc
să-i laşi în pace.
De când eram preot tânăr la sat, mi-aduc aminte că începusem a predica să lase oamenii datina de a face
jocuri şi petreceri duminica şi în sărbători. Dar tot satul s-a sculat în capul meu cu vorbele: „Da’ ce, popa
vrea să ne strice nouă datinile noastre?… Da’, el vrea să ne scoată din sat obiceiurile noastre din bătrâni?”
Adică oamenii protestau ca nu cumva să li se înece turma dobitoceştilor patimi şi a năravurilot urâte.
Gadarenii erau cuprinşi de duhul grijilor şi averilor acestei lumi, de aceea nu L-au înţeles pe Iisus; ei
vedeau rosturile vieţii numai în turmele de porci şi în alergările lor, de aceea L-au poftit pe Iisus să-i lase
în pace cu predicile Lui. O, câţi dintre creştinii de azi nu sunt to aşa! Duhul cel rău al patimilor, al grijilor
şi alergărilor acestei vieţi îi face pe oameni să n-aibă răgaz pentru Mântuitorul şi pentru cele sufleteşti.
Porcii în care intraseră diavolii s-au înecat în valurile mării. Spre valurile pieirii veşnice aleargă şi azi toţi
cei pe care satan i-a legat în lanţurile patimilor şi cărora le-a îndobitocit sufletul. Din această pieire numai
singur Mântuitorul îl poate scăpa pe om. Să ne apropiem de El, să-L primim cu adevărat pe El, şi satan îşi
va pierde îndată orice putere asupra noastră şi va fugi ruşinat.
20 octombrie 2012
Nu dezbrăcaţi armura

16. Nu dezbrãcaţi armura cãci lupta-i încã-n toi
pãcatul dã atacuri mai crâncene spre noi.
Din Adevãr mijlocul nicicând sã nu-ţi descingi
Dreptaru-nvãţãturii te va-ndruma sã-nvingi,
cu platoşa Dreptãţii mereu stai îmbrãcat
minciuna şi desfrâul te-atacã ne-ncetat,
picioarele-ncãlţate cu râvnã sã le ai
e-atâta cale încã, nu-i timp acum sã stai,
puternic ţine scutul puternicei Credinţi
sãgeţile vrãjmaşe sunt multe şi fierbinţi,
sub coiful mântuirii pãzeşte-ţi capu-ascuns
pe mulţi cu rãtãcirea vrãjmaşul i-a strãpuns
iar sabia tãioasã a Duhului sã-nveţi
s-o mânuieşti puternic, cinstit şi îndrãzneţ.
Vrãjmaşul dã atacul din urmã crunt spre noi
iar Dumnezeu ne-aşteaptã sã-L întâlnim eroi…
de Traian Dorz
21 octombrie 2012
Gadarenii şi sufletul
din cartea: “O sinteză a gândirii Părintelui Arsenie Boca în 800 de capete” -Ed. Teognost
Nimic n-a făcut Iisus la întâmplare. Astfel S-a suit în corabie, cu un scop bine determinat: acela de
a dezlega un suflet de muncile legătorului de demoni, care se chinuia în ţinuturile gadarenilor.
Pe mare s-a stârnit fără veste o furtună. Iisus a certat pe cine avea de certat din spatele vântului şi
valurilor apei şi s-a făcut linişte mare.
De cealaltă parte a mării, Îl întâmpină pe Iisus altă furtună, într-un suflet în care dracii stârniseră
viforul cel mai de pe urmă al pustiirii şi decăderii. Făcuseră dintr-un om o fiară care rupea lanţurile şi un
criminal care pustiise acea parte a gadarenilor. Diavolii îi dăduseră în locul însuşirilor de om, fioroasa
libertate de a fi între oameni un drac. Ei bine, totuşi, omul acesta avea un suflet, Iisus propovăduise în
multe locuri că „sufletul este mai de preţ decât toată lumea, şi ce-ar da omul în schimb pentru sufletul
său?”. De aceea, cu prilejul îndrăcitului din Gadara, Iisus o ia pe altă cale: arată cu o minune preţul unui
suflet. A pus în cumpănă un suflet, al celui mai decăzut dintre oameni cu preţul, deocamdată, al unei
turme de 2000 de porci, nu încă cu toată lumea. Şi a dat pierzării turma de porci a gadarenilor, pentru
mântuirea unui suflet.
Cumpăna aceasta, între preţul unui suflet în ochii lui Dumnezeu şi preţul turmei de porci în ochii
gadarenilor a ieşit cu scandal. Şi poate tocmai scandalul ce a urmat pune mai bine în cumpănă valoarea
sufletului, întrucât gadarenii au trebuit să mintă preţul sufletului pe care îl pierduseră ei în porci.
Răi de pagubă cum erau, tot oraşul ieşi întru întâmpinarea Lui şi văzându-L Îl rugară să Se ducă de

17. pe hotarele lor (Matei 8, 34; Luca 8, 37). Cu alte cuvinte, pentru paguba pe care le-a făcut-o „L-au dat pe
Dumnezeu afară din hotarele lor”. Ei s-au declarat pentru porci, nu pentru suflet! Iisus S-a conformat:
„Intrând în corabie, S-a înapoiat”. Atâta avea de făcut: gadarenilor le-a dat un misionar. Şi un fost îndrăcit
nu este un misionar de rând.
21 octombrie 2012
Nu te duce de la noi
Gadareni suntem, Iisuse,
plini de patimi şi nevoi,
suntem inimi nesupuse,
Te-am gonit, dar, o, Iisuse,
nu Te duce de la noi!
Plini suntem de fapte rele
şi-al păcatului noroi,
gemem sub necazuri grele,
nu ne părăsi în ele,
nu Te duce de la noi!
Nu Te duce,
fără Tine,
suntem orbi, flămânzi şi goi,
ia-ne tot ce-avem mai bine,
toate n-au un preţ cât Tine,
nu Te duce de la noi!
N-asculta pe-aceia care
şi-azi Te-alungă iar ’napoi.
Arse-n dor de vindecare,
plâng atâtea răni amare,
nu Te duce de la noi!
Mii de inimi chinuite
varsă-al lacrimii şuvoi,
cer cuvintele-Ţi iubite,
nu le părăsi zdrobite,
nu Te duce de la noi!
Doamne, Oastea Ta umilă
duce greutăţi puhoi.
Le vom duce fără silă,
dar ascultă-ne, ai milă,
nu Te duce de la noi!
de Traian Dorz
22 octombrie 2012
Lumea Mă urăşte pentru că mărturisesc
Traian Dorz- Hristos- Învăţătorul nostru

18. Pe voi lumea nu vã poate urî; pe Mine Mã urãşte pentru cã mãrturisesc despre ea cã lucrãrile ei
sunt rele.
Câtã vreme predici numai, lumea nu te urãşte, dimpotrivã, te admirã, te laudã, sau chiar te iubeşte!
Câtã vreme nu te amesteci în viaţa oamenilor şi în treburile lor, spre a le arãta cã faptele lor sunt rele, cã
starea lor este nenorocitã şi cã în felul cum trãiesc fãrã de Hristos, sunt pierduţi, atâta vreme tu eşti un
predicator şi eşti un învãţãtor dupã poftele oamenilor (2 Tim. 4, 3).
Eşti un pãstor plãcut, eşti un povestitor ascultat, cãci le delectezi urechile cu lucruri plãcute…
Câtã vreme întreţii între oameni dulcea legãnare în amãgirea cã sunt foarte buni creştini, nemaiavând
nevoie de nimic, cãci doar toţi fac aşa…cã dacã îşi îndeplinesc unele îndatoriri dinafarã, nu trebuie sã se
mai gândeascã la nimic, cãci locul lor este bine asigurat în cer, – atâta vreme, fii sigur, nimeni nu se va
ridica împotriva ta.
N-ai nici o teamã, nu vei fi nici bãtut, nici închis, ci te va lãuda şi te va asculta cu indiferenţã sau chiar cu
oarecare mulţumire…
Câtã vreme predici şi slujeşti un cult oarecare, o formã de evlavie oarecare, specificã familiuţei tale sau a
lor, şi favorabilã intereselor fireşti, câtã vreme cânţi oamenilor predicuţe dulcege şi comode, câtã vreme îi
distrezi plãcut şi chiar mişcãtor cu istorioare lacrimogene, câtã vreme nu te atingi deloc de pãcatele iubite
şi de fãrãdelegile lor plãcute, câtã vreme le vesteşti o evanghelie care sã nu le cearã oamenilor naşterea
din nou, sã nu le cearã o neapãratã schimbare a vieţii, nici lepãdarea de sine şi de felul deşert de vieţuire
ori de poftele blestemate, nici predarea inimii şi vieţii fãrã rezervã lui Hristos, nici luarea crucii şi urmarea
lui Iisus în fiecare zi, nici jertfirea propriei vieţi, fãrã condiţii pentru Dumnezeu şi pentru de-aproapele,
nici trãirea în sfinţenie cu gândul, cu cuvântul şi cu fapta, neîncetat şi pânã la moarte, – atâta vreme lumea
nu te urãte, nu te poate urî, şi nici n-are de ce sã te urascã.
Fiindcã nu numai cã nu o incomodezi cu nimic, dar chiar îi faci mare plãcere.
Lumea tocmai dupã o astfel de evanghelie şi dupã astfel de predicatori doreşte şi cautã.
Dar ia începe sã mãrturiseşti puternic!
Sã mãrturiseşti despre lume cã lucrurile ei sunt rele, sã mãrturiseşti cu putere, cu convingere, cu necruţare,
sã mãrturiseşti Cuvântul lui Hristos, luminos şi cu curaj, sã mãrturiseşti viu şi fierbinte tuturor pocãinţa,
naşterea din nou, ascultarea de Dumnezeu, sã mãrturiseşti cã oamenii se înşalã crezând cã vor putea intra
în cer fãrã sã se predea în totul lui Dumnezeu, şi cã trebuie sã o rupã cu pãcatele şi cu poftele lumeşti, cã
trebuie sã trãiascã în vremea de acum cu cumpãtare, dreptate şi evlavie (Tit 2, 12), cã oricine rosteşte
Numele Domnului trebuie sã se depãrteze de fãrãdelege (2 Tim. 2, 19), cã cine urãşte pe fratele sãu este
un ucigaş (1 Ioan 3, 25), sau cã cine cleveteşte, se mânie, se ceartã şi minte, este de la diavolul, sau cã
cine nu urmãreşte pacea şi sfinţirea, nu va vedea pe Dumnezeu (Evrei 12, 14).
Cã cine zice cã Îl cunoaşte pe Hristos, trebuie sã trãiascã neapãrat şi el cum a trãit Iisus (Fap. Ap. 4, 12).
Cã altfel, religia lor, este zadarnicã (Iacov 1, 26).
Cã, dacã vei începe sã mãrturiseşti cu tãrie aceste lucruri şi sã le trãieşti tu însuţi cu tãrie, vei vedea cum
vor începe toţi sã te priveascã, întâi cu nedumerire, apoi cu dispreţ, apoi cu urã.
Dar abia atunci cuvântul tãu şi conştiinţa ta vor cãpãta limpezirea Adevãrului.
Şi prietenia Lui. Cãci numai aceasta este mãrturisire. Toate celelalte sunt doar predici.
O Dumnezeul nostru Cel Adevãrat şi Slãvit, învaţã pe toţi slujitorii Tãi în revãrsarea Sfântului Duh cã
atât prin cuvântul lor cât şi prin preţuirea lor de fiecare zi, fiecare din ei sã-Ţi fie un mãrturisitor
puternic şi înflãcãrat, iar nu numai un predicator. Lumea atât de adânc îngropatã în pãcat, nu va putea fi
trezitã şi întoarsã la Tine, decât de mãrturisitori ai Tãi. Scuturã de peste toatã fiinţa noastrã plãcerea şi
greutatea pãcatului, pentru ca treji şi harnici în învãţãtura cea sãnãtoasã şi în credinţa cea vie, sã Te
putem duce pe Tine lumii şi sã putem aduce lumea la Tine. Amin.
1 noiembrie 2012
Să faci totul bine. Şi totul la timp.

19. Traian Dorz din Cugetări nemuritoare, – „Lupta cea bună”
“6. Viaţa ordonată este una dintre cele mai Dumnezeieşti virtuţi:
Aceasta înseamnă să faci totul bine. Şi totul la timp,
– adică să nu întârzii nicodată şi de la nimic. Nici de la rugăciune, nici de la meditaţie, nici de la biserică,
nici de la adunare, nici de la post, de nicăieri!
Ci să-ţi plăteşti orice datorie şi la timpul ei, faţă de oricine. Şi întotalitatea ei.
7. A-ţi face datoria faţă de toţi, înseamnă şi aceasta: să dai orice ajutor, orice sfat, orice exemplu, când
trebuie, cui trebuie şi cât trebuie.
– Să te sileşti totdeauna spre o tot mai mare sfinţire lăuntrică, atât pentru ochii oamenilor, cât şi pentru ai
lui Dumnezeu.
8. Dă-ţi toate silinţele ca să sui spre o tot mai demnă, mai cinstită şi mai folositoare viaţă în afară, printre
cei între care eşti.
– Să fii măsurat în vorbire, chibzuit în fapte, mărginit în dorinţe;
– Să fii atent cu oricine, încrezător în prea puţini şi cuviincios cu toţi.
9. Să fii mulţumitor pentru orice, îndatoritor faţă de oricine şi punctual oriunde.
Să fii serios în mulţumire, iubitor în familie, smerit între fraţi şi sfânt în singurătate.
10. Să iubeşti înfrânarea oricând, bunătatea oriunde şi dreptatea oricui.
Să umbli evlavios cu orice om, să stai numai cât eşti folositor în orice loc
şi să cauţi a fi ca Hristos în tot timpul şi în tot locul.
11. Atunci cine te va vedea pe tine, se va gândi totdeauna la Hristos.
Şi va fi îndemnat să te urmeze către El.
Atunci viaţa ta adevărată se va revărsa mereu cu binecuvântare spre tine, cu bucurie spre alţii şi cu slavă
spre Dumnezeu.
12. Cine trăieşte în felul acesta, va umbla mereu în prezenţa lui Dumnezeu, în lumina lui Hristos şi în
roadele Duhului Sfânt.
Va avea în mintea lui sănătoasă inteligenţa înţelepciunii cereşti.
Va avea rugăciunea todeauna fierbinte şi cuvânt întodeauna ziditor.”
2 noiembrie 2012

20. “Să strângem rândurile”
Costel ROTARU
De curînd, fraţii de la Oastea Domnului au comemorat doi ani de la trecerea la Domnul a fratelui Aurică
Androne (foto). Redăm mai jos un articol publicat în Iisus Biruitorul, nr. 43/2010, semnat de fr. Costel
Rotaru.
“Să strângem rândurile”
Acestea sunt cuvintele testamentare ale fratelui şi părintelui nostru duhovnicesc Androne Aurică, care,
fără de veste, a trecut din rândurile ostaşilor luptători în rândurile ostaşilor biruitori.
Ne este greu să ne acomodăm cu lipsa acestui din urmă străjer al Oastei, care – după plecarea fratelui
Costică Iacobuţă şi, în mod deosebit, a celui mai dinainte vrednic stegar, fratele Moise Velescu – a simţit
nevoia să stea în spărtura acestei sfinte Lucrări, spărtură ce o făcuse duhul dezbinărilor în sânul acestei
Oştiri. Dar fratele Androne – ca şi fratele Moise, ca şi ceilalţi înaintaşi – n-a făcut niciodată nimic de unul
singur. Ci totdeauna se sfătuia cu fraţii când avea un gând, când trebuia să ia o hotărâre. Aşa sunt oamenii
lui Dumnezeu. Totdeauna smeriţi. Deşi au fost puşi de Dumnezeu în frunte, au fost gata totdeauna să stea
în urma tuturor. Acum când dureroasa şi neaşteptata plecare a fratelui Androne – în umbra căruia eram
obişnuiţi să stăm – ne-a lăsat un gol imens în fronturile Oastei, de Dincolo, glasul acestui minunat şi
chibzuit străjer ne cheamă încă mai puternic să strângem rândurile. Să strângem rândurile, căci vrăjmaşul
diavol şi-a concentrat toate forţele iadului să dezbine această Sfântă Lucrare. Şi numai uniţi în Duhul
Adevărului şi al Dragostei, vom putea ieşi biruitori. Când suntem uniţi, frontul este puternic şi nu pot
pătrunde în Lucrare „duhuri străine de Duhul Oastei lui Hristos”. Nici duhul lumii, nici duhul sectar.
Acelaşi glas al fratelui Moise, dar cu alte cuvinte, ne îndemna mereu să stăm „Grămăduţă”. Adică să fim
uniţi mereu în jurul Crucii Domnului Hristos.
Glasul Gornistului nostru drag ne strigă de 80 de ani: „Fraţii mei! Înapoi la picioarele Crucii! În genunchi
cu toţii la picioarele Crucii! Cu toţii strânşi în jurul Crucii! – aceasta este Oastea Domnului. Plângând la
picioarele Crucii! – acesta este locul nostru în Oastea Domnului” («Ce este Oastea Domnului, Ed. Oastea
Domnului – Sibiu 1996, pg. 200».
Vedem deci cum acelaşi preasfânt glas al Domnului ne cheamă prin toţi înaintaşii noştri să strângem
rândurile în Jurul Crucii Domnului Iisus. Noi, cei rămaşi acum, trebuie să recunoaştem că suntem slabi şi
nu avem puterea duhovnicească a acestor vrednici stegari dinaintea noastră. Trebuie să tăiem mlădiţa
mândriei, a orgoliului, şi să recunoaştem că nici nu suntemm vrednici să pomenim numele acestor fericiţi

21. şi sfinţi înaintaşi. Dar totuşi nici să nu deznădăjduim, căci Lucrarea este a Domnului şi El îi va purta de
grijă. Numai strângând rândurile, umăr lângă umăr şi inimă lângă inimă, vom putea împreună să facem şi
noi măcar o parte din lucrul pe care l-au făcut aceşti titani ai Oastei.
Am auzit pe unii zicând: „Oare cine va lua locul fratelui Aurică?”… Aceasta este o ispită… Este o mare
ispită! În Oaste fiecare este aşezat de Domnul în locul lui. Nimeni nu poate lua locul altuia. Fiecare îşi are
partea lui de făcut. Grija noastră trebuie să fie aceea de a strânge rândurile… Şi fiecare dintre noi să
plecăm genunchii la pământ mai mult ca pân-acum. Să punem zile de post şi rugăciune pentru biruinţa
Oastei şi pentru a noastră mântuire. Fiecăruia dintre noi, oricât de neînsemnat am părea, ne revine o parte
bine rânduită de Domnul, pe care trebuie să ne-o ducem la împlinire. Altfel, vom răspunde în faţa
Judecăţii Dumnezeului acestei sfinte Oştiri.
Dar să fim acum cu multă luare-aminte la glasul înaintaşului nostru scump, fratele Traian Dorz: „Dragă
suflete altoit cândva prin naşterea din nou în Viţa adevărată, Hristos, şi părtaş la darurile Duhului Sfânt
într-o lucrare frăţească, într-o comunitate sfântă, într-o vie aleasă, într-o părtăşie frăţească – ia bine seama
ce faci, ia bine seama ce nu faci.
Ia bine seama, că ochii Viului Dumnezeu privesc şi cercetează viaţa ta, dacă ai sau nu ai roade vrednice
de Duhul Sfânt (Gal 5, 22). Ai putea să faci atât de mult, dar nu faci nimic. Se văd sau nu în viaţa ta cele
cerute de poruncile lui Dumnezeu? Află El sau nu în pomul vieţii tale, în mlădiţele tale roadele cerute şi
datorate? Ia seama! Cuţitul Judecăţii este aproape, este gata, gata să te taie. Unde sunt roadele tale?
Nu te îngrozeşti tu de focul ce te aşteaptă dacă stai tot nelucrător? Atât de mult este lucrul Domnului, aşa
de puţini sunt lucrătorii, şi partea ta de lucru trebuie să o facă altul, care şi aşa este destul de apăsat. Nu te
îngrozeşti tu de cum vei răspunde înaintea lui Dumnezeu? Căci nu numai că n-ai făcut nimic, dar i-ai şi
împovărat, prin ceea ce puteai face şi n-ai vrut, pe alţii, şi aşa, destul de împovăraţi” («Hristos – Viţa vieţii
noastre», pp. 22-23).
Dragi fraţi! Aceste cuvinte ale fratelui Traian m-au pus pe gânduri. Nu cumva „cuţitul Judecăţii este gata
să te taie” şi pe tine şi pe mine? Eu mă cutremur la marea răspundere ce apasă acum pe umerii noştri. E
vremea când trebuie „Să stăm bine, să stăm cu frică şi să luăm aminte!”