1. Andrei Plesu
Brancardierul roman
Cand intri intr-un spital occidental, intri intr-o masinarie. Iar cand iesi, mort
sau viu, porti toate insemnele procedurilor standard prin care ai trecut. Nici
o surpriza, nici o aproximatie, nici un mister. Cand intri intr-un spital
romanesc, intri intr-o pagina de literatura. Lucrurile se desfasoara
imprevizibil, ezita intre motaiala si perplexitate, intre precipitari palpitante
si lentori turcesti, intre reguli aspre si relativism balcanic. Ai parte si de
duiosii materne (capeti pastilute si papica, esti invitat sa ridici minutele si
sa-ti scoti pijamaluta), dar si de bruftuluiala pedagogica sau de plictisite
raceli functionale. E aventuros, e omeneste, e „plin de viata“. Precaritatea
stimuleaza imaginatia. Toti, medici, infirmiere si pacienti, cauta solutii
ingenioase pentru probleme care, in mod normal, se rezolva rutinier.
Bunavointa alterneaza cu exasperarea, organizarea lasa mereu spatiu de joc
pentru manevre arbitrare, ghinioane sau noroace. E aventuros. E provocator.
Nu te plictisesti. Adica, e ca si in afara zidurilor spitalului. Nu esti in alta
lume: esti acasa! si fiecare se descurca cum poate.
In ultima vreme, am avut parte si de eficienta apuseana si de lirica proza
autohtona. Am amintiri de nesters. De pilda, intilnirea cu un brancardier din
cutare spital (local), unde trebuia sa fiu cercetat cardiologic. Cercetarea cu
pricina implica, dupa incheierea ei, mai multe ore de imobilitate. In banalele
spitale capitaliste, esti dus la locul faptei cu patul (pe rotile) din salon si esti
adus inapoi cu acelasi pat. La noi, patul din salon e un pat stabil, matrimonial,
greu de mutat din loc. Asa ca te duci pe jos si te intorci pe o targa
ambulanta. Problema e ca trebuie sa ajungi de pe targa in pat fara sa te
misti. Problema e si ca targa nu incape in rezerva in care se afla patul. E
momentul in care intra in scena brancardierul: un baiat maruntel si
binevoitor, obligat sa rezolve lucrurile prin mijloace proprii. „Trebuie sa va
pun in pat“, ma anunta, tehnic, amicul. „Si cum facem?“, intreb eu, oarecum
incurcat. „Va iau in brate!“ „Matale nu stii ce spui!“ – zic, surazand zburdalnic.
„Am peste o suta de kile!“ „Nu-i nimic, sint obisnuit!“, raspunde bonom
preopinentul, aducand un candid omagiu bunastarii dambovitene, cu efectele
ei radicale asupra siluetei. Pana sa fac o lista de argumente descurajante,
omul se pune pe treaba.
Scoate dintr-o geanta un brau de piele, o chinga, o cingatoare din cele pe
care si le pun hamalii de mobile si piane, ca sa ridice greutatea mai usor, fara
risc de hernie. Se inhameaza rapid, cu miscari experte si, pana sa perorez

2. compatimitor, ma ia in brate, ca pe un prunc hipertrofic, lovit de dambla. Ma
pomenesc cu nasul in gatlejul lui si vad o mica apocalipsa organica: vene care
se dilata, gata sa pocneasca si o parcela de piele care se invineteste
amenintator. Brancardierul e, poate, salvarea mea, dar eu sunt, cu siguranta,
apoplexia lui. Am ajuns in pat cu o constiinta vinovata si cu un durabil amor
fratesc pentru binefacatorul meu. Asa ceva nu poti trai intr-un „stabilament“
civilizat. Orice contact uman, orice emotie, orice frison psihanalitic sunt
excluse. Şi, in vreme ce spitalul apusean e un loc fara memorie, spitalul
nostru stramosesc e o interminabila sursa de amintiri, ca aceea pe care
tocmai am povestit-o. Apropo: exista scoli care sa formeze brancardieri? Sau
trebuie sa umplem spitalele cu filozofi reciclati, capabili sa ia in brate, prin
puterea gandului, pacienti de mare tonaj? Dar asta e o problema de reforma
a invatamantului, pe care guvernul si presedintia o vor transa ferm, daca nu
acum, macar in mandatul urmator.
Punctul pe I
de Andrei Plesu
România e, în multe privinţe, o alcătuire paradoxală. De aceea e greu
sistematizabilă, de aceea e greu de guvernat. Reuşim lucruri care, în mod normal,
nu merg împreună. Reuşim de pildă, constatase deja Titu Maiorescu, să producem
forme, pentru care ne lipseşte cu totul fondul. Aşa ceva nu e la îndemâna oricui. Şi
ceea ce e spectaculos e că, una peste alta, ţara funcţionează, aşa paradoxală, aşa
improbabilă cum este! Să dăm câteva exemple:
Una dintre neobişnuitele noastre reuşite este să avemun coeficient imens de poluare
(în aer, în apă şi pe pământ), fără să avem o mare industrie. Industria noastră este
sublimă, dar imperceptibilă altfel decât prin cantitatea de toxine pe care o emană.
Ne otrăvim, aşadar, fără otravă sau, mai exact, obţinem otravă din te miri ce. O altă
reuşită paradoxală: avem medici foarte buni şi spitale foarte proaste. E inexplicabil
cum poţi avea medici de calibru, când mai tuturor le lipseşte instrumentarul necesar
pentru a-şi face meseria onorabil. Şi totuşi şi-o fac. Medicul te salvează, "sistemul"
te omoară.
Alt miracol: avem o mare concentrare de "atracţii turistice" şi n-avem turism.
Turismul n-ar da rezultate la noi decât dacă s-ar generaliza un mod de teleportare a
turiştilor, aşa încât ei să ajungă în faţa frumuseţilor patriei fără să aibă nevoie de
drumuri, de hoteluri şi de servicii, în general. Paradox colateral: suntem ospitalieri,
dar umflăm grosolan nota de plată, pe baza ideii că "străinul" trebuie jumulit.
Mai departe: ne lăudăm cu elevi eminenţi, foarte bine calificaţi la felurite olimpiade
internaţionale, dar ştim cu toţii că învăţământul autohton e în criză, că profesorii s-
au descalificat, că şcolile sunt delabrate şi salariile sunt mici. Avem tradiţii agrare
incontestabile, pământ fertil, mână de lucru, dar nu prea mai avem agricultură:

3. mâncăm pâine turcească, fructe şi legume comunitare, iar carne şi produse din
carne importăm din toată lumea. Suntem săraci, dar am umplut Bucureştiul de
automobile pretenţioase, cârciumile sunt pline, călătorii români se înghesuie prin
avioane trans-europene şi trans-atlantice cu bagaje de apocalipsă.
Suntem patrioţi, dar n-avem patriotism: adică nu ne preocupă grădinărirea limbii
strămoşeşti, viitorul imediat şi concret al ţării, istoria ei, monumentele ei, instituţiile
ei. Avem la chefuri romanţioase suspinuri naţionale, dar primul gând când ne
amintim de ţărişoară e s-o delapidăm. Pe măsură ce avem elite mai puţine,
dezvoltăm faţă de ele un dispreţ tot mai mare. Avem şomaj, dar muncim la negru,
n-avem bani, dar ne descurcăm, suntem creştini, dar la câte un hram sau la câte o
sărbătoare ortodoxă ne îmbulzim, ne ocărâm şi vociferăm ca o hoardă fără istorie şi
fără credinţă.
Orice analiză a României contemporane (sau eterne?) se blochează, la un moment
dat, în paradoxuri asemănătoare. Inventarul lor pare infinit.
În rezumat, s-ar spune că ori avem evoluţii interminabile, care nu culminează
niciodată într-un scop atins, ori avem împliniri care nu se justifică prin nicio
evoluţie. Ori drum fără ţintă, ori ţintă fără drum. Creşterea organică, cu rezultat
conştient şi previzibil, continuitatea, consecvenţa, organizarea, tenacitatea - iată
virtuţile care ne lipsesc.
Dar ne descurcăm noi şi fără...
"Nici in strainatate nu e totul perfect. Nici vorba. In
Franta disciplina rutiera e sleampata, infinit mai rea
decit in Germania ; portofelul iti poate fi furat oriunde
pe glob; smecheri si obraznici se gasesc pretutindeni;
surpriza restaurantului scump si prost e mereu posibila;
unele locuri sint murdare; blocuri dizgratioase s-au
construit, mai ales in anii '60, peste tot; companiile
aeriene occidentale ofera servicii mediocre, provoaca
intirzieri, nu te scutesc, la o adica, de pierderea
bagajelor. Pe scurt, oriunde te-ai afla, poti intilni
numeroase prilejuri de indispozitie. La noi e altfel.
Neregulile, inconfortul, arbitrarul, lipsa de educatie,
nesimtirea, ilegalitatea, aproximatia, ma rog, toata
ornamentica " milenara" a tarisoarei ilustreaza o
traditie durabila. Nu e vorba de accidente, de "din cind
in cind"-uri tolerabile, inerente, compensate de un
fundal general agreabil. Fundalul a ocupat avanscena. Si
e esentialmente neplacut.

4. E muschiulos, vital, indestructibil. Turcii vin si pleaca,
fanariotii vin si pleaca, rusii vin si pleaca, comunistii vin
si pleaca. Noi rezistam falos, fudul, chefliu si dirz. Dam
vina pe ei, pe toti, si ne vedem de treaba. NATO incearca
sa ne organizeze, UE incearca sa ne domesticeasca.
Degeaba. Apa trece, pietrele ramin, avem sapte vieti in
pieptul de arama, romanul nu piere. Nu moare si nu se
transforma. Se adapteaza. Se descurca. Tine cu dintii de
specificul lui national. Si tocmai de aceea, sint pesimist.
Cred ca nu ne vom schimba niciodata. Vom continua sa
stam in calea tuturor binefacerilor si noroacelor, fara sa
luam decit caimacul de prima instanta. In rest, vom
dospi, somnolenti, in dulcele bors autohton, cu mici
accese de enervare tandra... Strazile vor ramine mereu
betege, pline de gropi si asfaltate cu gumilastic,
autostrazile, daca vor exista, vor fi niste santiere
perpetue, soferii " profesionisti sau amatori " vor
conduce bezmetic, isteric, mitocaneste. Isi vor parca
masinile in poarta ta, in curtea ta, in sufletul tau si, daca
protestezi, te vor injura exterminator sau vor zimbi
suveran, de la inaltimea limuzinei proprii. Justitia va fi
mereu o loterie, ziarele vor evita orice urma de decenta
si de noblete. Limba se va strica zi de zi, televiziunile
vor atinge culmi de manipulare si trivialitate. Laura
Andresan e doar inceputul.
Oricine va putea striga in piata publica orice despre
oricine. "Relatiile", pilele, bacsisul vor fi la fel de greu
de inlaturat ca si ciinii vagabonzi, politicienii vor perora
obscen despre patrie si se vor gindi strict la gastile de
partid si la conturile personale. Toate scursurile vor
ajunge vedete, toti derbedeii vor deveni campioni ai
dreptatii. Vom fi sufocati de proasta crestere, de
incultura, de muzica proasta si de fast-food. Prostia va
avea bani, iar nepriceperea va avea putere. Aerul se va
umple de invidie, ura si bascalie. Comunismul va reinvia,
roz si cochet, cu sprijinul unor baietei de bani (si idei)
gata, semidocti si trendy, netraiti, iresponsabili, grabiti

5. sa gaseasca inainte de a cauta. In schimb, icoanele vor
fi evacuate din viata publica, in numele unei libertati de
constiinta care nu stie inca nici ce e libertatea, nici ce e
constiinta. Manelele se vor multiplica, urbanistica va
intra in colaps, vom avansa trudnic printre ragete si
scuipaturi. Si vom vota, o data la patru ani, in functie de
clubul sportiv care ne place.
Cum vedeti, sint pesimist. Ba pot pentru ca sa spun ca
sint apocaliptic. Totul a inceput cind, intors la Bucuresti
dupa o vacanta agitata pe alte meleaguri, am constatat
doua lucruri: mai intii ca e mai cald decit in restul
Europei, mai cald decit la Mediterana si apoi ca singura
scara rulanta care urca de la autobuze la ghiseele de
control-pasapoarte nu functioneaza. Am urcat gifiind,
cu mireasma patriei in nari. Sint prea pesimist? Sa dea
Dumnezeu. De-abia astept sa fiu contrazis."