1. Baltagul
de Mihail Sadoveanu
- roman tradițional, obiectiv, interbelic –
Romanul este o specie a genului epic, în proză, de mare întindere, cu personaje
numeroase, cu o intrigă complicată și o acțiune complexă, care se desfășoară pe mai multe
planuri narative.
Pornind de la motoul romanului - „Stăpâne, stăpâne / Mai cheamă și-un câne” (două
versuri extrase din balada Miorița) - critica literară a considerat romanul o transpunere în
proză a Mioriței, mergând pe urmele lui George Călinescu, cel care propusese pentru prima
data această interpretare. Mult mai târziu (în anii ’80), Alexandru Paleologul a descoperit că
schema narativă din Baltagul se suprapune peste mitul lui Isis și Osiris: Vitoria (Isis) pleacă în
căutarea soțului ucis, Nechifor (Osiris), pentru a îndeplini ritualurile necesarii înmormântării,
a-l descoperi și a-l pedepsi pe ucigaș, Calistrat Bogza (Seth). În căutările sale, ea este ajutată
de fiul său, Gheorghiță (Horus) și câinele Lupu (Anubis).
În esență, romanul surprinde o dramă petrecută în sânul unei comunități care se
guvernează după reguli arhaice, aceea a păstorilor din Măgura Tarcăului. Tot Alexandru
Paleologul susține că în romanul lui Sadoveanu totul este construit pe principiul dualității.
Până și titlul romanului are un dublu înțeles. În limba greacă, de unde sunt preluate
majoritatea simbolurilor, labrys înseamnă atât labirint, cât și secure cu două tăișuri (baltag).
Labirintul este la rândul său unul dublu: atât unul exterior, format din potecile și drumurile de
munte pe care le străbate Vitoria în căutarea soțului său, cât și unul interior, format din
gândurile și sentimentele care o macină pe aceasta.
Baltagul este unealta magică în jurul căreia se învârte acțiunea întregului roman. Unul
dintre exegeții lui Sadoveanu susținea că acest roman se cheamă „Baltagul”, așa cum un basm
se numește „Nuielușa fermecată”. Baltagul este atât unealtă, cât și armă de apărare a
munteanului. În roman există un baltag cu care se înfăptuiește crima și cu care este răzbunată
aceasta, dar și baltagul lui Gheorghiță, feciorul lui Nechifor, care se păstrează curat, așa cum
fusese el sfințit de părintele Daniil Milieș.
Critica literară a găsit numeroase interpretări romanului. Unii l-au considerat roman de
dragoste, Vitoria plecând să-și caute omul pe care-l iubise atât și care nu ar fi putut niciodată
2. să nu se întoarcă la căminul său. În același timp, poate fi considerat și un roman polițist,
deoarece în căutarea soțului său Vitoria dovedește talent și perspicacitate de detectiv.
Înainte de toate, romanul este unul tradițional, pentru că descrie o dramă întâmplată în
sânul unei comunități tradiționale. Eroina romanului, Vitoria Lipan, este o înverșunată
păstrătoare a tradițiilor, încercând să transmită această trăsătură și fiicei sale, Minodora.
Dorindu-și pentru fiica sa un soț care să aparțină aceleiași caste, a ciobanilor, Vitoria nu poate
să înțeleagă gândurile pe care aceasta și le face în legătură cu „feciorul cela înalt și cu nasul
mare al dăscăliței lui Topor”. Mai mult decât atât, ea ajunge până la imprecație, atunci când
Minodora iese din tiparele tradiționale: „Îți dau eu ție coc, valț și bluză, ardă-te para focului să
te ardă!”. Ea își dorește că fiica sa să ducă mai departe regulile moștenite din bătrâni: „Nici
eu, nici bunică-ta, nici bunică-mea n-am știut de aceste și în legea noastră trebuie să trăiești și
tu, că de nu, îți leg o piatră de gât și te dau în Tarcău.”.
Romanul debutează cu o legendă, pe care marele absent, Nechifor Lipan, o spunea în
vremea iernii la nunți și cumetrii, legendă în care sunt descrise darurile pe care Dumnezeu
le-a dat popoarelor la întemeierea lumii. Muntenii ajung ultimii, deoarece umblă prin locuri
grele și nu mai pot primi în dar decât „o inimă ușoară, că să va bucurați cu ce-i al vostru”.
Expozițiunea romanului ne plasează în satul Măgura Tarcăului, înainte de venirea
iernii. Vitoria Lipan, soția lui Nechifor, își face griji pentru soțul său, care plecase să cumpere
o turmă de oi și nu se mai întorsese, dar nici nu dăduse vreo veste că s-ar afla în altă parte. Ea
așteaptă scrisoare care să-i lămurească absența îndelungată a lui Nechifor, dar cum aceasta nu
apare, cere ajutorul părintelui Daniil Milieș. Cum nici sfaturile și răspunsurile preotului nu
sunt convingătoare, Vitoria se vede nevoită să apeleze la vrăjitoarea satului, baba Maranda.
Odată cu întoarcerea fiului său, în preajma sărbătorilor de iarnă, Vitoria începe să
conștientizeze că Nechifor ar putea să nu mai revină. Fiind o inițiată în tainele vieții, ea
interpretează un vis în care își vede soțul cu spatele, trecând călare peste o apă neagră, dar și
semnele pe care le dă cocoșul, care-l îndeamnă la plecare. Dându-și seama că Nechifor nu se
mai află între cei vii, ea hotărăște să plece la drum pentru a-și găsi soțul, a-i pedepsi pe ucigași
și pentru a face toate cele de trebuință pentru ca sufletul lui Nechifor să se odihnească în pace
(intriga romanului).
Desfășurarea acțiunii cuprinde drumurile întortocheate pe care Vitoria le face,
reconstituind itinerariul parcurs de Nechifor. În căutările sale, Vitoria va fi însoțită de fiul său,
3. Gheorghiță, pentru care joacă rolul de maestru spiriual, conducând procesul de maturizare a
copilului. Drumul greu și încercările cărora le face față îl vor maturiza pe Gheorghiță,
predestinat să ia locul tatălui, așa cum o sugerează și numele (Gheorghiță fusese numele din
copilărie al lui Nechifor, care îi fusese schimbat în urma unei practici superstițioase, pentru a
nu-l mai cunoaște boala). Însoțită de Gheorghiță, Vitoria reface drumul parcurs de Nechifor,
întrebând de „un om cu căciulă brumărie, călare pe un cal negru, țintat”.
În drumul său ea întâlnește mai întâi un botez și apoi o nuntă, ceea ce semnifică faptul
că lucrurile nu sunt încă așezate în ordinea lor firească, așteptând acțiunea Vitoriei, care să le
repună pe făgașul normal. De la moș Pricop, potcovarul, ea află că Nechifor plecase la drum
noaptea și varsă o picătură din pahar, ceea ce sugerează că deja nu-și mai consideră soțul
printre cei vii.
De la autorități, Vitoria va afla că soțul său cumpărase o turmă de oi, din care vânduse
apoi o parte unor ciobani localnici, Calistrat Bogza și Ilie Cuțui, împreună cu care plecase să
ducă oile la iernat. Ea reface drumul parcurs de aceștia și le află urmele la fiecare han sau
crâșmă unde poposiseră, până când, pe drumul de munte dintre satele Suha și Sabasa, urmele
soțului său dispar. Eroina este conștientă că aici trebuie căutat misterul, pe care-l va dezlega
cu ajutorul câinelui Lupu, regăsit într-o gospodărie din zonă.
Acesta dă semne de neliniște în același loc, sub Crucea Talienilor, ceea ce o determină
pe Vitoria să ceară lui Gheorghiță eliberarea câinelui din lanț. Lupu coboară în prăpastie și -
mergând pe urmele lui - mai întâi Gheorghiță și apoi Vitoria descoperă cadavrul lui Nechifor,
constatând că acesta avea capul spart cu o lovitură de baltag.
Noaptea petrecută în râpă, pentru a-și veghea tatăl, constituie pentru Gheorghiță proba
pe care o are de trecut în vederea maturizării, fiind asimilată de critica literară cu o coborâre
în Infern. Întoarsă cu preotul, oamenii din sat și autoritățile, Vitoria pune la cale toate cele
necesare pentru praznicul de înmormântare a lui Nechifor, la care sunt invitați și cei doi
ciobani localnici, Calistrat Bogza și Ilie Cuțui, care pretindeau că ar fi cumpărat partea de
turmă a lui Nechifor.
Tensiunea atinge punctul culminant la praznicul de după înmormântare. Vitoria le
povestește celor prezenți scena uciderii lui Nechifor, pretinzând că i-a fost povestită chiar de
către răposat, în timp ce-l veghea, noaptea, în râpă. În același timp, Vitoria cere lui Bogza
baltagul pe care-l întinde feciorului său, Gheorghiță, întrebându-l dacă nu citește ceva scris pe
4. acesta. Calistrat Bogza izbucnește, demascându-se și determinând-o pe Vitoria să rostească
sentința: „Mi se pare că pe baltag e scris sânge și acesta e omul care a lovit pe tatu-tău”.
Moartea lui Nechifor este răzbunată de fiul sau chiar cu arma crimei, Gheorghiță
putând astfel să intre în noua sa viață cu baltagul nepătat de sânge.
Deznodământul reașază lucrurile în ordinea lor firească. Înainte de a muri, Bogza
mărturisește crima, arătând că aceasta s-a desfășurat exact așa cum povestise Vitoria și
rugându-se de femeie să-l ierte. Complicele său, Ilie Cuțui, recunoaște tot ceea ce s-a
întâmplat și este ridicat de către autorități.
Cuvintele din final îi aparțin Vitoriei, care pune la cale întoarcerea la Măgura,
praznicele care se vor face în memoria lui Nechifor și reintrarea vieții în normalul ei cotidian:
„Ș-apoi ne-om întoarce la Măgura, că să luăm de coadă toate câte am lăsat”.
