Constantin-C-Giurescu-Amintiri.pdf

AMINTIRI
Constantin C. Giurescu
Copyright © 2000, Editura ALL EDUCATIONAL.
Toate drepturile rezervate Editurii ALL EDUCATIONAL.
Nici o parte din acest volum nu poate fi copiată
fără permisiunea scrisă a Editurii ALL EDUCATIONAL.
Drepturile de distribuţie în străinătate aparţin în
exclusivitate editurii.
Copyright © 2000 by'ALL EDUCATIONAL.
All rights reserved.
The distribution of this book outside Romania,
without the written permission of ALL EDUCATIONAL, is
strictly prohibited.
Ml
CONSTANTIN C. GIURESCU
Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale GIURESCU,
CONSTANTIN C.
Amintiri / Constantin. C. Giurescu-Bucureşti: ALL
Educaţional, 2000 p. 552; cm. 21 Bibliogr. Index.
ISBN 973-684-143-X

AMINTIRI
Ediţie îngrijită de Dinu C. Giurescu
Editura ALL EDUCAŢIONAL: Bucureşti
Bd. Timişoara nr. 58, sector 6 Tel: 402 26 00; 402 26
01 Fax: 402 26 10
Departamentul distribuţie: Tel: 402 26 20
Fax: 402 26 30
Comenzi la: comenzi@all.ro URL: http://www.all.ro

UNIVERSITATEA "1 DECEMBRIE 1918"
ALBA IUL IA
Redactor: Director artistic:
Tatiana Săndulescu Mircia Dumitrescu
Nr. inv.

Notă
privind ediţia de faţă
Prezentul volum de „Amintiri" cuprinde trei scrieri ale
profesorului Constantin C. Giurescu:
1.„Amintiri 1", apărută în Editura Sport-Turism,
Bucureşti 1976: de la „începuturi" şi până în 1938.
2.O continuare, redactată în 1977, rămasă în
manuscris. Ea se referă îndeosebi la anii 1939-1940, cu
unele consideraţii generale pentru intervalul 1941-1944.
3.Cinci ani şi două luni în penitenciarul de la Sighet (7
mai 1950 -5 iulie 1955), document redactat de Constantin
C. Giurescu în primele luni de după eliberare de la Sighet,
cu domiciliul obligatoriu în satul de deportaţi de la
Măzăreni (jud. Brăila). Prima ediţie a lucrării a apărut în
Editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, în 1994,
Introducere - Dinu C. Giurescu, Ediţie îngrijită, anexe şi
indice de Lia Ioana Ciplea.
Am socotit util să adaug uncie note de subsol la
„Amintiri" (nr. 1 şi 2 de mai sus), pentru a explica
împrejurări şi fapte oprite de cenzura anilor '70. Pentru
unele completări la „Sighet" a se vedea nota de la p. 334.
Profesorul Constantin C. Giurescu îşi propusese să
continue „mărturia" sa asupra celor trăite. Sfârşitul,

intervenit brusc la 13 noiembrie 1977, nu i-a mai dat
răgazul necesar.
Prin grija şi strădania Editurii ALL, mărturiile de mai
sus sunt, pentru întâia dată, însumate într-un singur
volum. Apariţia sa precede cu puţin aniversarea a 100 de
ani de la naşterea profesorului Constantin C. Giurescu (n.
13/26 octombrie 1901).
Ţin să exprim şi pe această cale cele mai alese
mulţumiri Editurii ALL - Mihai Penescu, preşedintele
Grupului Editorial ALL; Tatiana Săndulescu, redactor.
26 octombrie 1999 Dinu C. Giurescu
Bucureşti
AMINTIRI
PARTEA ÎNTÂI

Cuvânt mainte
Am avut norocul să ating al şaptezeci şi patrulea an de
viaţă, mai mult deci decât media normală a vremii
noastre. Am apucat, copil fiind şi elev de gimnaziu, epoca
dinainte de războiul pentru întregirea statului; am trăit,
sub ocupaţia germană, în Bucureştii anilor 1916-1918; am
văzut înfaptuindu-sc, la capătul unor mari jertfe şi
suferinţe, Statul Naţional Unitar, România pe care o
visaseră Nicolae Bălcescu şi Mihai Eminescu. Am
participat direct la viaţa culturală şi politică a perioadei
interbelice, am trăit cel de al doilea război mondial; în
sfârşit am asistat la cea mai mare transformare în viaţa
poporului român, la trecerea de la regimul capitalist la cel
socialist şi am participat, în domeniul meu de activitate, la
construirea progresivă a acestuia din urmă.1
împrejurările m-au făcut să cunosc multă lume şi de
tot felul, de la ţăranii şi păstorii satelor până la miniştri,
prim-miniştri şi capete încoronate. Am venit în contact
direct cu 18 (optsprezece) prim-miniştri, începând cu Ionel
Brătianu, general Artur Vaitoianu, doctor Constantin
1 în 1976 nu se putea
spune mai mult; ce a însemnat
trecerea de la regimul capitalist la
cel socialist, a se vedea mărturia
profesorului despre închisoarea
de la Sighet, în prezentul volum.
Toate notele au fost adăugate de

Angelcscu, Gheorghe Tătărăscu şi Armând Călincscu şi
terminând cu Octavian Goga, patriarhul Miron Cristea,
Constantin Argetoianu; am cunoscut de asemenea, după
al doilea război mondial, pe Petru Groza şi pe Nicolae
Ceauşescu2. Pe unii din ei i-am văzut nu numai în ipostaze
oficiale, dar şi în afara acestora, oameni ca atâţia alţii, cu
speranţele, durerile şi îndoielile lor.

9
Am descoperit că aceste amintiri ar putea interesa în
special tineretul deoarece el nu cunoaşte decât prea puţin
din ce a fost înainte. Dar ele ar putea interesa şi pe cei din
perioada interbelică şi pe oamenii generaţiei mele - tot
mai puţini - care au fost martori la unele din faptele ce voi
povesti sau au cunoscut pe unii din oamenii deceniilor
trecute.
Nu scriu memorii în sensul ce se dă, adesea, acestui
gen de scrieri, adică de prezentare, într-o lumină cât mai
favorabilă, a propriilor fapte, de justificare „a posteriori"
a acestor fapte; nu e deci o lucrare „pro domo sua" cum
au apărut atâtea la noi în ţară şi în afara graniţelor. Spun
ce am văzut şi o spun „iară ură şi fără părtinire" -„sine ira
et studio", după vorba istoricului roman Tacit. Pe cât
posibil, mă feresc de judecăţi de valoare; las ca acestea să
rezulte din înseşi faptele povestite. încerc aşadar să dau o
mărturie despre cele ce am văzut, a auzit şi am făcut, o
mărturie dreaptă, ca la judecată. Poate că unele din cele
ce urmează să ajute istoricului de mâine; poate că ele vor
contribui să înlăture anumite idei preconcepute; poate, în
sfârşit, că vor îndemna şi pe alţii dintre contemporanii
mei să aştearnă pe hârtie amintirile lor.
Rog pe cititori să nu se supere şi să nu ia în nume de
rău dacă faptele şi unele păreri arătate mai jos nu se vor
potrivi sau numai în parte cu cea ce ştiu sau au auzit ei.
Scriu, după vorba bătrânului Neculce, din ceea ce am

10
văzut şi am auzit eu însumi. Când nu sunt sigur, o spun
limpede; nu caut să ascund sau să înfloresc; urmez, în
privinţa aceasta, norma enunţată de Zi lot Românul, acum
circa o sută cincizeci de ani: „Istoric sunt, n-am frate, n-am
rudă, n-am vecin; stăpân am pe-adevărul, lui cată să mă-
nchin".
Cine vrea să afle părerea mea despre o seamă de
evenimente politice şi sociale din perioada la care se
referă „Amintirile" de faţă şi care nu-s menţionate în
aceste amintiri, să binevoiască a citi „Istoria Românilor",
sinteza rezumată, ediţia a doua (1975), alcătuită
împreună cu fiul meu. Ea completează paginile de faţă,
sub acest raport.1
Voi urma, în genere, firul cronologic, deoarece el este
cel mai potrivit în asemenea scrieri; nu mă voi feri însă să
fac uneori, cu privire la anumite persoane şi categorii,
apropieri în timp ca şi, cu privire la evenimente, apropieri
în spaţiu; ele sunt sugestive.
Pe cât mi-a fost cu putinţă, am adăugat şi ilustraţie
contemporană; ea completează textul şi e apreciată de
oamenii vremii noastre care aparţin, în majoritatea lor,
tipului vizual: o fotografie, o imagine cinematografică sau
de televiziune le spun mai mult decât descrierea lor,
literară sau neliterară.
Mulţumesc tuturor - rude, colegi de învăţătură şi de
profesiune, prieteni, cunoscuţi - care, în conversaţiile ce

11
Constantin C. Giun>«rn ~ . .
am avut, au confirmat sau au infirmat spusele mele;
mulţumesc celor ce mi-au pus la dispoziţie ilustraţii.
% grădina
casei^SL^V^ n0tonb* W7>
(Foto Călin N. Creţu)
" IUn,e 1975-
zonei/î„U
sTptaemo^
pnn
^'^em a tiza rea"
comunistă a
Primele amintiri.
Şcoala primară
„Cuibul cu barză" şi liceul Gheorghe Lazăr
Sinteza rezumată a fost de asemenea supusă exigenţelor cenzurii. De aceea, partea
contemporană, îndeosebi etapa 1939-1974 (dar şi 1918-1939) (redactată de subsemnatul
D.C.G.), reproduce versiunea standard aprobată de secţia propagandă a PCR; respectarea
acestei versiuni era o condiţie sine qua non pentru apariţia întregului volum.

12
8
Primele imagini de care-mi aduc aminte sunt din
Viena; aveam patru ani; era în toamna anului 1905. Tata
obţinuse prin concurs, de la Casa Şcoalelor, bursa „Iosif
Niculescu" pentru a studia în Austria şi a face cercetări în
Arhive. Stătusem mai întâi în Alserstrasse, numărul 2,
etajul 2, aproape de Universitate, într-o casă cu mai multe
etaje; am încercat s-o regăsesc în 1966 - când am cercetat,
timp de trei luni, din iniţiativa Arhivelor Statului din
Bucureşti, arhive vieneze, pentru a depista material
documentar inedit referitor la istoria poporului nostru -
dar mi s-a spus că un complex întreg de case din
Alserstrasse - între ele şi casa de la numărul 2-a fost
dărâmat; pe locul lor există azi un parc. Din Alserstrasse,
părinţii mei s-au mutat într-un cartier de vile din
marginea oraşului, la Neuwaldegg. Tocmai în legătură cu
această nouă locuinţă stă prima mea amintire. Văd o vilă
cu parter şi etaj şi un nuc falnic, în grădina vilei; văd o
portăreasă bătrână şi gheboasă care mă împiedică să iau
nucile căzute pe jos; se vede că şi lc rezerva ei înseşi; de
necaz îi strig mamei: „Schau Mutti, die bucklige Frau"
(„Uite, mamă, femeia gheboasă") - copiii sunt, iară să ştie
şi iară să vrea, cruzi - iar mama mă cheamă şi-mi face
observaţie, destul de tare ca s-audă şi portăreasa, că nu
trebuie să mai spun asemenea cuvinte, şi-i cere scuze
gheboasei. Probabil că observaţia mamei, unită cu
necazul că n-am putut strânge câteva nuci, m-a făcut să

13
8
ţin minte această scenă. Cea de a doua este tot din
Neuwaldegg: văd un lac în mijlocul unui parc, la marginea
lacului un domn cu pălărie de paie care-şi azvârle
bastonul în apă şi un câine fox alb care se repede, apucă
bastonul şi-1 aduce, ţinându-1 în gură, stăpânului său.
Scena se repetă de câteva ori, spre marea mea admiraţie.
Am încercat, în 1966, să regăsesc vila; mi-a fost imposibil
s-o identific. Ar fi trebuit ca la arhivele primăriei sau ale
poliţiei să urmăresc mişcarea populaţiei străine în ani
1904-1906 şi, în felul acesta, să aflu numele vilei; asta ar fi
însemnat câteva zile şi timp n-aveam, aşa că am renunţat
la descoperirea acestei de a doua locuinţe a părinţilor mei
la Viena; mai ales că n-aveam certitudinea că vila mai
există, că nu s-a dărâmat sau transformat între timp, cum
s-a întâmplat cu „Villa Cuza". O altă amintire din acea
vreme este „Riesenrad"-ul - adică roata uriaşă din Prater,
prevăzută cu cabine şi care se învârtea mereu. Am mers
cu mama s-o văd; ne-am suit într-una din cabine: eram
impresionat, cred că-mi era şi puţin frică. încet-încet ne-
am ridicat, având în sus, din punctul cel mai înalt al roţii o
frumoasă privelişte a oraşului. Astăzi „Riesenrad", care
funcţionează încă, a rămas pe jos faţă de restaurantul
circular din „Donau-Turn", turnul înalt al televiziunii
vieneze, restaurant care face o rotaţie de 360 de grade în
timp de o jumătate de ceas, permiţindu-ţi să vezi într-
adevăr tot oraşul până la marginile lui, aşa cum am

14
8
constatat în 1966. în. sfârşit, tot în Viena este şi prima
jucărie de care-mi aduc aminte: un drac verde care se suia
pe o sfoară: cadou de la sora mamei, „tante Mărie" care
venise, împreună cu soţul ei, căpitanul Chiriţescu, să ne
vadă şi să stea două săptămâni aici, în capitala împărăţiei,
vestită pentru teatru, operă şi viaţă plăcută.
Am învăţat bine nemţeşte în cei trei ani cât am stat la
Viena; părinţii luaseră şi o „nemţoaică la copii", pe Betty,
care a şi venit cu noi în ţară, unde a mai stat vreo doi ani,
întorcându-se apoi îndărăt la ai ei. Fratele meu Horia,
născut la Viena, la 21 ianuarie 1904, vorbea aproape
numai nemţeşte. O văd pe mama, Elena, tânără,
frumoasă -avea 23 de ani când au plecat în străinătate -
făcând gospodărie; ea gătea, ea deretica, iar după masă,
frumos îmbrăcată, ieşea cu mine la plimbare în parc. O
aud spunând „Lummenes", cum îi ziceau vienezii cărnii de
miel şi „Brânzakase", brânzei de burduf. O văd cântând la
pian şi îndemnându-mă să-1 învăţ şi eu; n-am ascultat-o,
zicând, când eram în liceu, că n-am timp şi pentru carte şi
pentru pian; pe urmă mi-a părut rău că nu i-am urmat
îndemnul şi-mi pare rău şi azi. Mama era bună şi blândă;
nu m-a bătut niciodată, nu mi-a dat nici măcar o palmă,
nici atunci, nici mai târziu, în şcoala primară sau în
primele clase ale liceului, deşi făceam uneori câte o poznă
mai serioasă. Mă certa, rareori, şi pedeapsa cea mai mare
era: „am să te spun tatei".

15
8
Era fiica,, cea de a doua - născută în 1880 - a lui
Costache Antonescu, negustor de seamă - postavuri şi
pânzeturi - de pe uliţa din Focşanii moldoveni. Au fost cu
toţii şase copii: primul Măria, soră mai mare a mamei şi
cea care m-a botezat: îi spuneam „tante Mărie" şi, mai rar
„mamă naşă"; a fost căsătorită de trei ori: prima dată cu
un medic militar, Vlad Beloiu, mort tânăr, a doua oară cu
căpitan Chirii Chiriţescu de care s-a despărţit pe când era
locotenent-colonel, şi a treia oară cu magistratul Ion
Poşoiu, consilier la Curtea de Apel din Chişinău, apoi din
Bucureşti. Al doilea copil, Alexandru, negustor ca şi taică-
său, a murit relativ tânăr, în urma unei apendicite, lăsând
doi copii care au ajuns mari, unul căzând în 1941, în
război, în Basarabia, celălalt fiind funcţionar la Banca
Naţională a României. Al treilea copil a fost mama. Al
patrulea, o fiică, Ecaterina, care s-a prăpădit foarte tânără
din cauza unei peritonite, rezultat al unei izbituri - fusese
împinsă tare de o colegă de şcoală şi se lovise de colţul
băncii. Tot foarte tânără a murit şi o altă fată, Eliza. Al
şaselea copil, un băiat, Vasile, care era destinat tot
comerţului, ca şi Alexandru, a urmat de aceea Şcoala
comercială superioară din Cernăuţi unde a învăţat şi
„idişul"; îl vorbea aşa de bine încât înşişi evreii se înşelau.
După război, a fost ales Preşedinte al Camerei de Comerţ
din Focşani şi, mai târziu, primar al oraşului Focşani şi
senator de Putna. Fire veselă şi deschisă, „nenea Vasilică"

16
8
era o adevărată încântare când începea să povestească şi
mai ales să imite. Imita perfect felul de a vorbi româneşte
al grecilor, evreilor, turcilor şi ştia un număr nesfârşit de
anecdote şi „bancuri". Căsătorit cu Eugenia Drăgulăncscu,
de o remarcabilă frumuseţe, n-a avut copii, cum n-a avut
nici tante Mărie.1
Despre înaintaşii din partea mamei, am aflat mai ales
de la I.S. Gheorghiu, fostul vicepreşedinte al Academiei,
văr primar cu mama, şi de la sora mamei, Mărie Poşoiu.
De la ei ştiu că bunicul meu, Costache Antonescu, se
căsătorise cu Domnica, una din fiicele unui alt negustor de
seamă şi podgorean din Focşani, Nicolau. O a doua fiică a
acestuia, Ecaterina, se măritase cu inginerul focşănean
Ştefan Gheorghiu, care a fost colaboratorul - aş putea
spune mâna dreaptă -a lui Anghel Saligny, constructorul
podului de la Cernavodă. Inginerul Gheorghiu - „nenea
Fani", cum îi spuneam noi, a avut mai mulţi copii -patru
băieţi şi două fete - cel mai mare fiind Ion - Jenică pentru
ai casei şi rudele apropiate - iar cel mai mic Ştefan -
„Ştefanică" -, coleg
de liceu, la „Lazăr", cu mine şi profesor apoi la Şcoala
Politehnică din Bucureşti. De la Jcnică Gheorghiu, căruia-i
veneam deci nepot de văr, şi de la Mărie Poşoiu am aflat
că Nicolau era de fel român din Chişinău şi că la început s-
I Pe unchiul „Vasilică" l-am
cunoscut şi eu. După 1938, s-a
mutat la Bucureşti ş a lucrat la
„Galeries Lafayette", pe Calea
Victoriei (azi Magazinul Victoria).
A fost arestat în august 1952, ca
fost senator. A murit în închisoare
dupa câteva săptămâni, întrucât i
s-au refuzat injecţiile cu insulina
de care avea zilnic nevoie.

a numit Nicolaef Cogeabaş, adică Nicolae primarul sau
fruntaşul. Terminaţia în -ef e similară celei în -ski din
nordul Moldovei - vezi, de pildă, moldoveanul Miron
Barnowski. Venit de tânăr, în prima jumătate a secolului
XlX-lca, la Focşani, Nicolaef Cogeabaş şi-a schimbat
numele în Nicolau şi s-a căsătorit cu Eudoxia - înseamnă în
greceşte „înţeleaptă" - fiica frumoasă a negustorului
Fotiadis, originar din Atena, şi stabilit şi el în Focşani. Dat
fiind că Fotiadis era grec, rezultă că bunica mea dinspre
mamă, Domnica, soţia lui Costache Antonescu, născută şi
crescută la Focşani, vorbind perfect româneşte, avea
cincizeci la sută sânge grecesc, mama douăzeci şi cinci la
sută, eu însumi doisprezece şi jumătate, iar copiii mei
şase şi douăzeci şi cinci. Cazul nostru nu este un caz izolat,
o excepţie. Foarte multe dintre familiile orăşeneşti din
Muntenia, Moldova şi Dobrogea, ba chiar şi unele din
Transilvania şi Banat, au în venele lor şi sânge străin,
grecesc sau sudslavic - în special în primele trei ţări -
armenesc, în special în Moldova şi Transilvania, şi, în mod
izolat, sânge albanez, polonez, rusesc, unguresc, evreesc,
italian, francez etc. Faptul se constată şi la foşti mari
dregători, moşieri sau arendaşi. Am arătat-o cu detaliile în
„Istoria Bucureştilor", „Istoria Brăilei", „Istoria
Odobeştilor", precum şi în „Târguri sau oraşe şi cetăţi din
Moldova" şi în lucrările mele mai vechi despre marii
dregători. Rasă pură nu există decât în teorie, iar

cercetările ştiinţifice arată că adaosul de sânge străin nu
numai că nu e un cusur, ci dimpotrivă un avantaj.
Căsătoriile făcute în regiuni izolate, de pildă o vale în
munţi, numai între membrii aceleaşi colectivităţi duc, cu
vremea, la degenerescentă, la slăbiciuni sau cusururi fizice
şi psihice. Esenţială nu este rasa, ci felul de a gândi, a
simţi şi a acţiona. Eşti român, dacă gândeşti simţi şi
acţionezi ca un român, indiferent dacă în venele tale
curge şi sânge care nu e daco-roman.
Ştirile despre înaintaşii din partea mamei le am, aşa
cum am arătat, de la sudele mele pe linie maternă. Căci
tata murind în 1918, când aveam şaptesprezece ani, iar
mama în 1920, când aveam nouăsprezece ani, n-am
apucat să aflu ştiri despre înaintaşi de la ei; e adevărat că
la vârsta aceea, subiectul nu mă prea interesa. Aşa încât
mai târziu, între cele două războaie mondiale şi mai ales
după cel de-al doilea, când chestiunea ascendenţilor a
început să mă preocupe, izvoarele de informaţie au fost,
aşa cum am spus, rudele dinspre mamă adică I.S.
Gheorghiu şi sora mamei, Mărie Poşoiu. Tot de la ei am
aflat că bunicul, Costache Antonescu - „tata moşu" cum îi
spuneam noi nepoţii - era un fel de Tâmboieşti, în judeţul
Râmnicul-Sărat, că a avut trei fraţi: Ioan, Grigore
(primarul satului în 1893) şi Gheorghe şi că, după ce a
strâns, tot ca negustor, capitalul necesar, s-a mutat în
Focşani. In 1912, urmând pilda vechilor negustori români,

bunicul s-a dus la Ierusalim şi s-a întors de acolo „hagiu" -
aşa iscălea, după aceea: „Hagi Costache Antonescu" - şi
rostind câteva cuvinte greceşti de care ne-am minunat noi
copiii, când a venit să ne vadă la Bucureşti. Era un bărbat
înalt, cu barbă tăiată drept, nu ascuţit, şi cu mustăţi, cu
ochi albaştri, cu vorba apăsată; priza „tabac" ceea ce ne
impresiona. De Anul Nou ne trimitea regulat, mie şi
fratelui meu Horia, câte douăzeci de lei, iar sorei mele
Lelia, născută în 1910, o păpuşă marc, păpuşă care,
culcată, închidea ochii, şi apăsată pe piept, spunea
„mama": alt prilej de mirare pentru noi copiii.
întors de la Ierusalim n-a mai trecut mult şi a predat
magazinul din Uliţa Mare de la Focşani băiatului cel mic,
lui Vasilică, şi cl s-a retras la Mănăstirea Neamţului. A
făcut acolo reparaţii bisericii Sf. Gheorghe - mătuşă-mea
Mărie Poşoiu arăta cu oarecare regret şi cheltuiala
respectivă: 800 (opt sute) de napoleoni - şi a cumpărat o
casă cu antreu, patru camere, bucătărie, pivniţă, pe care a
lăsat-o, prin testament, mănăstirii. Călugării, drept
mulţumită, i-au dat un „frate" ca să-1 slujească. A murit
acolo, la mănăstire, în linişte şi singurătate, în noiembrie
1921; e înmormântat în cimitirul mănăstirii. Cu câtva timp
de a închide ochii, se călugărise, luând numele de
ieromonahul Cozma.
Neamul tatei e de fel dintr-un sat de moşneni -
oameni liberi, cu pământul lor -, sat vechi, de dinainte de

întemeierea Munteniei: e vorba de Chiojdul de Basca sau
Chiojdul Mic, în opoziţie cu Chiojdul Mare sau după
numirea oficială, din condicile vistieriei, Star Chiojd
(Chiojdul Bătrân!), de care-1 desparte „Muchea
Brădctului". E un sat frumos şi întins, în valea adâncă a
Bâşcii, ultimul sat până la vechea graniţă. Când vii spre
sat, fie din valea Buzăului, de la Cislău, suind spre Basca,
fie dinspre Chiojdul Mare, coborând peste prelungirea sau
12

13
„şaua" Brădctului, privirea îţi este atrasă imediat de
două stânci uriaşe: „Piatra Lcrei" de culoare cărămizie şi
„Pietriceaua" de culoarea albă-albăstruie; ele explică şi
numele satului care vine, după câte se pare, de la un
secuiesc Kovejd ce înseamnă pietros. în prima jumătate a
secolului al XlII-lea, aşa cum ne arată un document din
1234, era un adevărat curent de trecere din Transilvania,
spre munţi, în răsăritul Munteniei şi în sudul Moldovei
unde exista în aceea vreme „Episcopatul Cuman". Treceau
nu numai ţărani români, dar şi ţărani secui şi chiar saşi;
documentul citat adaugă ştirea că aceşti ţărani unguri şi
saşi, aşezându-se în mijlocul populaţiei „valahe" adică
româneşti dc dincoace de Carpaţi ajung una cu ea, adică
sunt asimilaţi, se românizează. Curentul luase o deosebită
intensitate în vremea când stătuseră în Ţara Bârsei
Cavalerii Teutoni (1211-1225), aceştia întinzându-şi
stăpânirea la sud de Carpaţi până la Dunăre. Şi tradiţia
populară din Chiojdul Mic, culeasă la finele secolului al
XlX-lea de la bătrâni satului, ştie de români veniţi din
„Buzaiele" ardelene şi anume din Sita Buzăului.1
Cea mai veche ştire pe care am găsit-o despre
strămoşii din partea tatei datează din 1798 când un Ioniţă
Giurescu, logofăt la zărăfia Prahovei - am zice azi contabil
şef la Administraţia financiară a Prahovei - „scrie", adică
transcrie după un text mai vechi, o „Alixăndrie" sau o
141 o ™' V,C"he me"*'une a satuIu*
Star Chiojd se află într-un

14
poveste a lui Alexandru Macedon. Ştiu apoi de
Dumitrache Giurescu, feciorul lui Grigore; el se
căsătoreşte în ianuarie 1840 cu Ioana, fiica lui Tudor
Izbăşoiu, fruntaş al Chiojdului; în foaia de zestre pe care
acesta din urmă o întocmeşte în decembrie 1839, sunt
trecuţi 20 de stânjeni în trei hotare: Zmăcinişul, Brădetul
şi Pleşcioara-hotare care constituie trupuri din întinsa
moşie a satului ce avea circa 12.000 (douăsprezece mii) de
hectare şi se împărţea în 3.300 de stânjeni, în afară de
stânjeni, foaia de zestre mai cuprinde „8 adică opt boi de
jug", „8 adică opt vaci" însă patru cu viţei, patru sterpe,
40 de oi, dintre care 20 cu miei, 20 sterpe, 20 de ramatori,
din care 10 mari etc, precum şi o casă ce urma a se
construi de către socru. Această casă a cărei podea era
ridicată peste doi metri de la pământ, cu o odaie mare în
stânga, o sală, două odăi mai mici în dreapta, un pridvor
lat în faţă, mărginit de stâlpi de stejar, pridvor la care sui
pe o scară largă interioară, şi o pivniţă întinsă în care
pătrunzi printr-o poartă zăbrelită, a luat fiinţă în anul
1840; ea se află şi astăzi, însă nu în satul Chiojd, ci la
Muzeul podgoriei şi al livezii din Goleşti, în judeţul Argeş.
Când s-a hotărât acum câţiva ani, să se înfiinţeze acest
muzeu, iniţiatorii s-au gândit să aducă, spre a fi expuse,
case reprezentative din regiunile viticole şi pomicole ale
ţării. Drept tip de casă moşnenească din regiunea
pomicolă a Buzăului, a fost aleasă casa noastră

14
bătrânească din Chiojd. Patru meşteri dulgheri din Cătiaş -
unul din cătunele Chiojdului - au desfăcut lemnele casei,
le-au numerotat, apoi le-au suit în camioane şi, la Goleşti,
au făcut casa din nou, aidoma celei demontate. Numai că
la Goleşti casa, foarte bine refăcută, stă singuratică, în
timp ce la Chiojd avea în jurul ei un întreg complex şi
anume: pe partea stângă, cum priveai în sus, din pridvor,
era „casa mică" destinată fratelui tatei, Ionică, apoi, în
rând cu aceasta, magazia de piatră, zidită de nişte meşteri
italieni - voi vorbi mai jos de aceşti meşteri; pe partea
dreaptă, magazia de bârne, muruită şi spoită cu var, în
care se păstrau „tocitorile", iar în continuarea acesteia
bucătăria şi, formând unghi drept, încă o odaie; în faţă
spre drum, zidul de bolovani care mărginea curtea şi, la
mijlocul lui, poarta cea mare, pentru carele de porumb
sau de prune şi lipită de ea, poarta cea mică, pentru
pedeştri, ambele sub un acoperiş de şindrilă în două feţe,
încheindu-se în unghi, sus. Peste drum era povarnă de
făcut ţuică şi alături, staulul boilor şi al vacilor precum şi
îngrăditura în care se clădea fânul, adus cu tărgile.
Dumitrache Giurescu, care a trăit peste optzeci de ani,
a avut mai mulţi copii şi anume pe Costache, bunicul meu,
născut în 1850, pe Gheorghe, pe Dumitru, pe Victor, şi o
fiică, pe Uţa, căsătorită cu un preot poreclit Urzică. Pe
acesta din urmă, bătrân fiind, cu barba albă, l-am apucat
şi eu: era tipul vechiului preot de sat, cu anteriu de şiac,

14
vopsit negru, cu cizme - la fel cu preotul Gala Galaction
din vremea noastră - nedispreţuind un pahar de vin sau
de ţuică, dar altfel cuviincios, cuminte, om de sfat, om „cu
frica lui Dumnezeu". A venit odată la noi, pe la prânz,
împreună cu bunicul, prin 1909, - stam pe atunci pe strada
Ştirbei Vodă 164, peste drum de biserica Sf. Ştefan
„Cuibul cu

25
barză"1 - şi, poftit de tata să ia masa cu noi, s-a scuzat,
sfiicios, spunând că a mâncat la Ploieşti; ceea ce era
adevărat, dar se petrecuse... în scara precedentă. De
atunci, în familia noastră, „a mânca la Ploieşti" era
echivalent cu o explicaţie nevalabilă. Gheorghe Giurescu
şi Victor Giurescu - pe care i-am apucat de asemenea -
aveau gospodăriile pe malul stâng al Bâşcci, destul de
departe de „prundul" gârlei, în timp ce casa bătrânească
era pe malul drept. Şi aceştia doi aveau magazii de piatră
făcute de „talieni". La finele secolului trecut sau la
începutul celui de faţă - n-am putut afla data exactă - au
venit în sat nişte meşteri pietrari italieni şi s-au tocmit cu
fruntaşii satului să le facă magazii în care să se păstreze
„vasele" cu ţuică adică „zăcăto-rilc" - buţi mari de 3-500
de „vedre" - „antalele" - vase lunguieţe de 100-200 de
vedre - şi vasele obişnuite - butoaie de 80-90 de „vedre",
vadra, măsură veche, fiind egală cu aproximativ 12,5 litri.
Aceste magazii, în care intrai printr-o uşă mare, rotunjită
sus şi acoperită cu tablă, aveau un pod cu pereţii zăbreliţi,
în care se păstrau ştiulcţii de porumb şi fasolea. După ce
au isprăvit magaziile - şi treaba a durat câţiva ani - italienii
au plecat din sat, li s-a pierdut urma.
Costache, bunicul meu, căruia unii dintre cunoscuţi şi
prieteni îi spuneau şi „Sticu", a avut de soţie pe Ileana
Drăgoescu din Sibiciu, fiica unui gospodar de frunte din
acest sat de pe valea Buzăului. N-am apucat-o; dar din
spusele tatei, ştiu că era blondă, cu păr bălai şi ochi

26
albaştri. A murit relativ tânără, după ce dăduse viaţă la 13
(treisprezece) copii; din aceştia n-au ajuns mari decât
patru: tata, fraţii lui, Ionică şi Alexandru, şi o soră,
Smaranda, căreia i se spunea, însă, Miţa. Toţi ceilalţi au
murit, copii fiind. Când venea câte-o molimă ca anghina
difterică, mureau pe un cap; odată - îmi povestea mătuşă-
mea Miţa - au murit doi în aceeaşi zi. Nu exista încă serul
antidifteric sau, şi de va fi fost, era departe, la Bucureşti;
satul - ca şi celelalte de primprejur - n-avea doctor.
Tata s-a născut la 8/20 august 1875, în casa
bătrânească din Chiojd. A urmat şcoala primară din sat, cu
învăţătorul Nicolae
Popescu, zis şi Ciungu: avea degetele de la mâna
stângă „stricate" de o lovitură de puşcă sau pistol. Fiind
foarte bun la învăţătură, a obţinui o bursă la liceul „Petru
şi Pavcl" din Ploieşti; diploma de bacalaureat e din
octombrie 1894. Se punea acum problema alegerii unei
cariere, problemă în genere delicată. Tata sc distinsese în
liceu, putea să se îndrepte în orice direcţie. S-a înscris la
matematică; actul respectiv s-a păstrat în arhiva Facultăţii
de Ştiinţe. Sc gândea, eventual, şi la medicină, dar
aspectul sălii de disecţie 1-a făcut să părăsească acest
Casa de pe Ştirbei Vodă nr. 164 a fost
dărâmată în august 1987 odată cutoate
construcţie de p* Ştirbei Vodă, situate între
Berzei şi Calea Plevnei în cS
0rd-7tă ^ r
f
CgimUl C°mUniSt- C,ădiri,e - Ia^u e
^ SSf1^ 3U f°St înl°CUite *
bl°CUri * d* "> etaje, consLind

27
gând. Audia şi unele cursuri de istorie; ceea ce 1-a
determinat să se fixeze aci a fost - după cum mi-a spus în
1918-0 lecţie a lui Grigorc Tocilcscu despre Dacia
Romană. Profesorul a vorbit cu atâta căldură şi cu atâta
bogăţie de informaţii despre strămoşii noştri, încât a făcut
asupra tatei o impresie extraordinară. Pe lângă cursul lui
Tocilcscu, a urmat cursul lui Dimitrie Onciul, noul şi
învăţatul profesor de istoria românilor, precum şi
cursurile lui Nicolae Iorga şi Ion Bogdan. Totdeodată, pe
bază de concurs, a fost şi elev al Şcolii Normale
Superioare, director al acestei şcoli fiind Alexandru
Odobescu. S-a păstrat o fotografie, din 1898, a seriei din
acel an de elevi ai şcolii; tata e în uniformă militară,
întrucât îşi făcea stagiul. Alături de el sunt Mihail
Dragomirescu, Popcscu-Voiteşti, R. Caracas şi alţii.
Licenţiat în istorie în iulie 1898 - titlul oficial era. dc
fapt, licenţiat în filozofie şi litere - e numit în toamnă
profesor suplinitor al catedrei vacante de istorie de la
Liceul „Unirea" din Focşani. Aci felul documentat în care
preda şi totodată talentul său pedagogic îl impun îndată;
mărturiile foştilor săi elevi sunt unanime. Cu prilejul
aniversării zilei de 24 ianuarie ţine o conferinţă pe care o
publică; îi apare totodată un studiu asupra vechii
cronologii moldoveneşti: era o lucrare făcută în seminarul
profesorului Dimitrie Onciul.
La „Unirea", tata a avut drept colegi. între alţii, pe Gh.
Bogdan-Duică, pe C. Moisil, numismatul, pe F. Caian,

28
autorul istoricului oraşului Focşani, pe Savel Rahtivan.
Liceul era unul din cele vechi din ţară; fusese întemeiat în
1865, sub Cuza Vodă, şi se bucura dc un
deosebit prestigiu.
în 1900, tata face cunoştinţa Elenei Antonescu, fiica
lui Costache Antoncscu, negustor de seamă pe strada
marc a Focşanilor. Mama era atunci o fată tânără, dc 20
de ani, frumoasă, cu trăsături fine şi o fire blândă, care-i
atrăseseră prietenia colegelor ci. Urmase pensionul din
[UNIVERSITATEA "1 DECEMBRIE 1918'
ALBA IULIA 17
BIBLIOTECA
Nr. inv. M <?«?<5 / 20C£L

29
oraş - nu exista în vremea aceea în Focşani liceu de
fete - şi învăţase ceea ce se preda la toate pensioanele din
ţară: limbile străine -franceza şi germana - pianul,
literatură şi gospodărie; cunoştinţele teoretice în ce
priveşte ştiinţele exacte şi cele umaniste cădeau pe planul
al doilea. Logodna s-a făcut în decembrie, iar nunta în
ianuarie următor (1901). Era o iarnă grea; troiene mari de
zăpadă, comunicaţiile se întrerupseseră. Pe atunci
trebuia, pentru căsătorie, consimţământul părinţilor*
chiar dacă tinerii erau majori. Bunicul, tatăl tatei, îşi
trimisese consimţământul prin scrisoare; din cauză însă că
poşta nu mai mergea, scrisoarea rămăsese pe drum la
unul din oficiile poştale. în ajunul căsătoriei, văzând că n-a
sosit consimţământul, iar pe de altă parte ştiind că
scrisoarea e pe drum, tata a rugat pe dirigintele poştei
Focşani să cerceteze prin telefon unde a rămas scrisoarea,
să dispuie deschiderea ei şi transmiterea, tot prin telefon,
a cuprinsului. Ceea ce s-a şi făcut şi astfel căsătoria a
putut avea loc la data fixată; naş a fost Nicuşor N.
Săveanu, pe atunci profesor, coleg deci de breaslă. Ştiu
toate acestea de la tata, care mi le-a povestit în 1917 pe
când zăceam, bolnavi amândoi de febră tifoidă, în paturi
alăturate, acasă; tot atunci mi-a spus şi cum şi-a dat
examenul de capacitate pentru învăţământul secundar.
îndată după căsătorie, părinţii mei se mutaseră într-o
casă de pe bulevardul Gării, numărul 17. Era o casă

30
gospodărească, având patru camere, două în dreapta,
două în stânga, despărţite printr-un hol central.
Dependinţele, una după alta, formau, potrivit obiceiului
de pe atunci, continuarea clădirii spre fundul curţii.
Faţada, orientată spre răsărit, era împodobită cu patru
coloane înalte; îndărătul lor, se afla cerdacul larg, aproape
o terasă. Am văzut această casă în repetate rânduri, în
perioada după primul război mondial; ruinată după cel de
al doilea război mondial, ea a fost dărâmată de primărie,
împreună cu alte case vecine, spre a se construi, în locul
lor, blocuri de locuinţe.1
1 Printre cele 29 oraşe care au fost „sistematizate",
adică dărâmate în proporţie de 85-90%, se află şi Focşanii.
Au fost demolate cartiere întregi fără a ţine seama de
starea clădirilor şi nici de faptul că erau reprezentative
pentru arhitectura orăşenească românească dintre 1850 şi
1939. Alte 37 oraşe au fost numai în parte demolate; pe
terenurile virane create artificial s-au construit blocuri-tip.
între oraşele în bună parte distruse se află şi Bucureşti:
Dinu C. Giurescu, Distrugerea trecutului României, Editura
Museion, Bucureşti 1994, pp. 41-72.
în această casă m-am născut eu, la 13/26 octombrie
1901. Curând după aceea a avut loc examenul de
capacitate pentru învăţământul secundar, examen care,
în vremea aceea, se dădea la intervale mari, la patru ani o
dată. Tot în 1917, în timpul bolii, mi-a spus tata câtă

31
emoţie i-a dat acel examen: întemeiase o familie, avea un
copil; era binecunoscut şi apreciat în târg; ideea că ar
putea să nu reuşească îl înspăimânta. Spunea că într-un
atare caz s-ar fi sinucis; n-ar fi vrut să dea ochii nici cu ai
lui, acasă, nici cu colegii, la liceu. Când s-a afişat rezultatul
şi a văzut nu numai că reuşise, dar că era primul la clasifi-
caţie, un imens suspin de uşurare i-a umflat pieptul;
trecuse cu bine cel mai greu ceas al vieţii lui.
După examenul de capacitate, tata a cerut
transferarea la liceul din Buzău; aici a funcţionat el în anul
1902-1903, fiind totodată şi director al liceului; ministru al
Instrucţiunii Publice era Spiru Haret. Ca director, a
organizat un ciclu de conferinţe publice de caracter
cultural. Succesul a întrecut aşteptările: lumea din
provincie era doritoare să sc instruiască, să afle lucruri
noi, iar conferenţiarii, mai toţi tineri profesori, pregăteau
cu seriozitate şi cu râvnă subiectele alese.
Spre finele anului, Casa Şcoalelor scoate la concurs o
bursă de studii în străinătate la specialitatea istorie: era
bursa instituită de un iubitor de carte, Iosif Niculescu,
care-şi donase averea în acest scop. Tata se prezintă la
concurs şi obţine bursa. în toamnă, septembrie 1903,
pleacă, împreună cu mama şi cu mine, la Viena, unde
profesa la Universitate, învăţatul Constantin Jirecek, cel
mai bun specialist în istoria sud-cstului european şi unde
se găseau şi arhive foarte importante - arhiva casei şi

32
curţii imperiale, arhiva Statului, arhiva Ministerului de
Război - cu multe acte inedite privind trecutul nostru.
La Viena am stat trei ani de zile, în care timp tata, pe
lângă audierea cursurilor şi semmariilor lui Jirecek, a
lucrat în amintitele arhive, recoltând un însemnat număr
de documente privitoare la Constantin Brâncoveanu şi la
istoria Olteniei în timpul ocupaţiei austriece (1718-1739).
Documentele privind pe Brâncoveanu le-a publicat tata
mai târziu, împreună cu Neculai Dobrescu, colegul său de
studii, care şi el găsise, în arhivele vieneze, acte din
vremea voievodului martir. Acele privind Oltenia sub
austrieci, au fost asemenea publicate: un volum de către
tata în 1913, alte două, ca opere postume, sub numele lui,
de către mine în 1944. Ne-am întors de la Viena în toamna
lui 1906, tata fiind numit profesor de istorie la gimnaziul
Dimitrie Cantcmir, care, pe atunci, n-avea local propriu, ci
sta cu chirie într-o casă particulară improprie, pe strada
Primăverii 12. Prima noastră locuinţă în Bucureşti a fost
pe strada Frumoasă, o stradă liniştită care făcea şi face
legătura între Calea Victoriei şi strada Buzcşti; casa era
retrasă de la stradă, în fundul curţii.
Din acel an mi-aduc aminte că sc vorbea în casă de
răscoala ţăranilor; părinţii erau îngrijoraţi; atunci am auzit
întâia oară pe tata pronunţând numele lui Iorga. Tot în
acel an am făcut şi o călătorie cu trenul la Turnu
Măgurele. Soţul mătuşii mele, căpitanul Chiriţescu, fusese

33
chemat, împreună cu un detaşament din regimentul lui, la
Bucureşti, în primăvara lui 1907, din ce pricină nu ştiu,
probabil în legătură cu răscoalele, şi ne invitase să-i
vizităm la Turnu, ceea ce am şi făcut în toamna aceluiaşi
an. După un drum destul de lung - am mers şi noaptea -
am ajuns la Turnu Măgurele. Casa în care stăteau mătuşa
şi unchiul meu avea o grădină mare cu butuci de viţă;
strugurii erau copţi. Bătrâna Chiriţescu, mama
căpitanului, mi-a adus atunci o farfurie plină cu struguri
cu boaba lunguiaţă, dulci, dar cu coaja mai cărnoasă şi m-
a îndemnat: „ia, că-s buni; sunt ţâţa vacii". Erau de fapt
un soi de coarnă purtând, într-adevăr, acel nume sugestiv.
Cât am stat la Turnu am făcut şi o excursie peste Dunăre
cu barca, la Nicopol, văzând pentru prima dată de
aproape fluviul care mi s-a părut grozav dc lat. Am văzut
şi un vapor făcând rondul în port şi am declarat mamei şi
mătuşii că vreau să merg şi eu cu vaporul. Ceea ce a avut
drept rezultat că ne-am întors la Bucureşti pc Dunăre
până la Giurgiu, cu un vapor cu zbaturi, iar de la Giurgiu
cu trenul.
Această călătorie a fost o mare încântare: totul era
nou şi neobişnuit. Mi-a plăcut aşa dc mult încât am rugat
pe mama ca ori de câte ori mai merge la „tante Mărie" să
mergem cu vaporul. A râs, cum ştia ea să râdă, m-a
mângâiat pe păr şi mi-a făgăduit. N-am mai fost, dc
atunci, niciodată la Turnu, dar şi până azi, dacă am

34
posibilitatea să aleg mijlocul dc călătorie, aleg vaporul. O
călătorie cu vaporul, pe Dunăre sau pe mare - cu condiţia
să n-ai rău de marc - e o adevărată bucurie* şi o
adevărată vacanţă. E o călătorie lină, uşoară, fără
zguduiturile şi zgomotele, adesea enervante, ale trenului;
e confortabilă, te poţi mişca în voie în săli spaţioase de pe
punte; în sfârşit, masa e dc primul rang, mai bună ca în
vagoanele restaurant. Spun toate acestea fiindcă, din
păcate, românii noştri nu apreciau, atât cât s-ar fi cuvenit,
călătoria pc mare şi pe Dunăre; vasele S.M.R.-ului şi
N.F.R.-ului erau, în perioada dintre cele două războaie
mondiale, adesea, puţin căutate; s-au publicat anunţuri ca
să atragă lumea pentru călătorii circulare, în Mcditerana,
cu preţuri derizorii: zece mii lei - valuta de atunci1 - o lună
întreagă, clasa întâi, cu cinci mese pe zi, având putinţa să
vezi toate porturile principale; totuşi, lumea nu se
îmbulzea. Preferau „cursele" în Bucureşti sau pavajul Căii
Victoriei sau, şi mai rău, cârciuma şi „foiţele". Să mi se
ierte această paranteză, dar am fost întotdeauna revoltat
- şi prietenii o ştiu - de cât de puţină atenţie acordă
bucureştenii Dunării, această minune a pământului
nostru, cât de puţini sunt aceia care au mers s-o vadă, s-o
admire, în orice vreme a anului. S-o vadă primăvara, când
vine mare, când de la Prundu şi până la malul bulgăresc, e
un senin de ape - pc unsprezece kilometri lăţime - şi când
îţi prinzi barca de coroanele sălciilor, nu de tulpină. S-o

35
vadă vara târziu şi spre toamnă când apa e scăzută şi
limpede -„Dunăre, apă vioară", când cerul dc azur sc
reflectă în apă şi dă impresia „Dunării albastre" celei mult
cântate. S-o vadă, în sfârşit, iarna, când deasupra ei se
întinde podul de gheaţă pc care trec sănii şi căruţe
încărcate şi pe care stau, în unele locuri, sloiuri întregi,
ridicate în picioare, îngrămădite. Mergi pe gheaţa groasă,
limpede ca sticla, şi te gândeşti că, dedesubt, pe o
adâncime de zece-cincisprczcce metri, uneori mai mult,
curge neîncetat Dunărea. Va veni o vreme când toţi
românii vor cunoaşte bine această apă şi vor iubi-o, când
vor face zăbavă, de plăcere, pe malurile ei şi vor înţelege
de ce strămoşii noştri, dacii sau geţii, au socotit-o fluviul
lor sfânt - precum indigenii Gangele - împărtăşindu-se din
apa ei ca din cuminecătură.
Am stat aici în strada Frumoasă, un an, după care ne-
am mutat în strada Ştirbei Vodă 164. Casa era la stradă,
având patru camere, hol, dependinţe şi o curte mare, cu
câţiva pomi şi o boltă de viţă. în faţă era biserica Sf.
Ştefan, zisă, şi „Cuibul cu barză"; avea ca paroh pc preotul
Ionescu: un preot falnic, înalt, cu barbă mare; ne uitam cu
mult respect la el şi chiar cu oarecare teamă. La el ne-am
spovedit pentru întâia oară -atunci am văzut că, în
realitate, era un om blând - şi ne-am împărtăşit.
1 în 1934/1935 un institutor
gradul III (cel mai înalt) avea
10.500 lei lunar; un profesor
universitar 29.500 pe lună! Ioan
Scurtu, învăţământul astăzi, în
„Adevărul literar şi artistic" VIII,
nr. 468, 18 mai 1999, p. 5.

22
Preotul avea doi copii: pe Tomiţă, mai în vârstă ca
mine cu câţiva ani -intrase în liceu când cu nu eram nici în
şcoala primară - şi pe Olguţa, cu un an mai mare ca mine;
amândoi, copii plăcuţi, liniştiţi. Lângă biserică era şcoala
primară „Cuibul cu barză" sau după titulatură oficială,
scrisă cu litere mari, negre, pe faţadă, la etaj: „Şcoala
primare comunale nr. 3 Iosif Gcnilie".1 Era una din şcolile
primare vechi din Bucureşti; purta numele fostului
profesor de geografie din prima jumătate a veacului XlX-
lea şi autor al unui interesat manual de specialitate cu
detalii asupra oraşului din acea vreme. Clădirea Şcolii era
mare: parter şi etaj; în stânga venea şcoala primară de
băieţi, în dreapta, cea de fete; fiecare îşi avea curtea ei
separată, în dos; în faţă, era o grădină despărţită în două
printr-un gard de lemn şi de stradă printr-un grilaj de fier;
poarta şcolii venea cam la patruzeci de metri de casa
noastră. în primul an, 1907-1908, cât am stat în Ştirbei
Vodă, vedeam regulat copiii cum vin şi cum pleacă de la
şcoală, cum cumpără zaharicale şi covrigi de Ia negustorul
ambulant, care se instala cu coşul chiar în faţa intrării;
făcea o serioasă concurenţă bragagiului de pe strada
Berzei, lângă colţul cu Ştirbei Vodă, care-şi avea dugheană
în toată regula şi care era furnizorul tuturor copiilor pe o
rază de câteva sute de metri. Puteai să cumperi de la el
rahat, pistil, acadele şi alte bunătăţi; pentru cinci parale,
îţi dădea şi rahat şi pistil, jumătate din fiecare. Abia

22
aşteptam să merg şi cu la şcoală; auzeam strigătele şi
chilomanul din curte, când ieşeau copiii în recreaţie;
auzeam, de asemenea, cântecele în clasă, când aveau ora
de muzică, învăţasem literele - mi le arătase mama - şi
începusem să citesc câte ceva. Mă impresionau „pozele",
ilustraţiile din reviste, în special cele în culori, descifram
legendele respective; nu prea înţelegeam eu marc lucru şi
atunci mă duceam să mă lămurească părinţii. Aci, în
şcoala de la „Cuibul cu barză" am început, în septembrie
1908, clasa I primară; aici am isprăvit în iunie 1912,
clasele primare. în prima zi, m-am dus însoţit de mama
care voia să-şi dea seama şi de profesori şi de „colegi" şi
de clasă, şi de curtea în care aveam să ne jucăm. Se parc
că a fost mulţumită; micimi s-a părut curtea foarte mare,
dealtfel ca şi clasa.
Astăzi are denumirea de Şcoala Generală de Muzică şi
Arte Plastice nr 3 pe strada Ştirbei Vodă, nr. 101. Clădirea
a fost cruţată de autorii sistematizării din 1987!
Dintre colegii pe care i-am avut la „Cuibul cu barză",
amintesc pe George Murgcanu - stătea în strada Virgiliu
17' - a cărui mamă era franceză şi vorbea româneşte cu
accent. Au fost patru copii cu toţii: două surori care,
funcţionare, au rămas nemăritate, un frate, mort relativ
tânăr, şi George. Am făcut împreună şi şcoala primară şi
liceul, la Lazăr; apoi el a urmat geologia, cu succes,
ajungând mai întâi membru corespondent, apoi titular, al

22
Academici, la secţia ştiinţifică şi ocupând şi un post de
conducere în Institutului Geologic. Muncitor şi inteligent,
bun coleg, îl plictisea faptul că strada lui nu era bine
aliniată şi o spunea indignat. Ne vedeam deseori. îl
interesau monumentele istorice, ca şi aspectul geografic
şi a rămas cu acest interes până astăzi, îmi mai amintesc
de Basarab, orfan de ambii părinţi; când a venit la şcoală
purta uniforma de postav albastru închis, a orfelinatului.
Avea un remarcabil talent la desen şi caligrafie; a şi ajuns
profesor de aceste două specialităţi la un liceu din
Moldova. Un alt coleg a fost Gurbănescu Zola (sic!) - nu
ştiu ce a devenit - un altul Titi Constantinescu, ai cărui
părinţi locuiau pe strada Virgiliu, fundul curţii lor fiind tot
una cu fundul curţii noastre de pe Ştirbei Vodă. Când îl
cătai, era pe gardul cc despărţea cele două curţi.
Am avut ca profesori pe George Stocnescu, pe Mihai
Mumuianu şi la început pe doamna Marian. Cel dintâi,
blond-roşcat, cu ochii uşor exoftalmici, cu mustăţile
îngălbenite de tutun, era un profesor deosebit, dar n-a
funcţionat decât puţină vreme deoarece a fost numit
inspector în învăţământul primar. Avea manuale şcolare,
bune, şi-şi clădise o casă, cu două apartamente, la unghiul
pe care îl făcea strada Berzei cu strada Cobălcescu, casă
simplă, gen „locuinţe ieftine". Copii lui, două fete şi un
1 George Murgeanu a locuit
acolo până la sfârşitul vieţii, pe la
mijlocul anilor '80. Casa a fost
dărâmată în august 1987, în
acelaşi plan de „sistematizare".
Construcţia era tipică pentru o
locuinţă orăşenească numai cu
parter. Ziduri groase vara era

22
băiat - Gigi - erau mai mari ca mine; pe băiat, care a ajuns
avocat, l-am întâlnit de câteva ori în perioada interbelică.
Fiind cunoscut şi preţuit de către taică-meu, George
Stocnescu a făcut parte din consiliul nostru de familie,
instituit după moartea tatei. Mumuianu, mărunţel de
stat, cu mustaţă şi cioc, purtând ochelari legaţi cu şnur,
era şi directorul şcolii, aşa că lipsea deseori, ducându-sc în
oraş după tot felul de treburi administrative şi
gospodăreşti: depuneri de bani ale elevilor, pe carnete de
economie încasarea salariilor profesorilor, procurarea de
lemne, drumuri la Ministerul Instrucţiunii etc; înainte de a
pleca, ne punea - pe mine, care eram „cestorul" clasei, şi
pe George Murgeanu - să ţinem „ordinea" şi să repetăm
lecţia - bucuria clasei. Altfel, bun profesor, îl ascultam cu
plăcere, explica bine, aşa că învăţam din clasă tot. A avut
un băiat, tot Mihai,1 care a urmat ştiinţele naturale şi a
fost un remarcabil profesor la Colegiul Sfanţul Sava - azi
Nicolae Bălcescu - având printre elevi, în perioada
interbelică şi pe fiii mei. Interesantă şi instructivă această
succesiune: tatăl, profesor al meu la şcoala primară, fiul,
profesor la Colegiu, al copiilor mei. în afară de acest fiu, a
mai avut Mumuianu şi câteva fiice, nu sunt sigur dacă
două sau trei. Ceea ce ştiu sigur e că ne uitam - nu numai
eu dar şi alţi colegi - cu admiraţie la fiica cea mică, totuşi
cu câţiva ani mai mare ca seria noastră. Era frumoasă şi
avea un mers elegant; bineînţeles, nu se uita la noi care

22
eram pentru ea nişte „copii", ceea ce şi eram în fond. Nu
ştiu ce s-a întâmplat, destul că, după câţiva ani, foarte
tânără fiind, cred că încă în liceu, s-a sinucis; n-am aflat
niciodată motivul, dar am fost profund impresionat. Şi
Mumuianu şi-a clădit casă, foarte aproape de şcoală, ca şi
Stoenescu, şi anume pe Ştirbei Vodă colţ cu Făgăraş; casa
există şi azi; i s-a adăugat, între timp, un etaj.
Imediat după această casă, era aceea în care locuia pe
atunci, cu chirie, Gheorghe Bogdan-Duică, - „Ghiţă"
pentru colegi - profesor şi el şi bun cunoscut al tatei. Şi el
se căsătorise cu o franceză, Mărie; aveau patru băieţi:
Catul, Virgil, Silviu şi Ovid şi o fată, cred că se numea
Eugenia. Şi Catul2 şi Virgil erau mai mari ca mine, Silviu
era de o vârstă cu mine şi Ovid mai mic; ne întâlneam
uneori. Casă grea şi băieţi zburdalnici, nu-i puteai ţine
uşor în frâu; mi-aduc aminte că maică-mea o căina
câteodată pe Mărie Bogdan, mai ales că „Ghiţă" nu-i
dădea mare ajutor. într-o bună zi, fata s-a îmbolnăvit şi,
cu toate îngrijirile, a murit. M-am dus s-o văd; era întinsă
în coşciug, într-una din odăile casei, cu biata maică-sa
plângând la căpătâi. A fost primul mort pe care l-am văzut
în viaţa mea; aveam să văd pe urmă atâţia alţi. De
1 A fost profesor de
„Ştiinţele Naturale" (Botanică,
Zoologie, Anatomie). L-am avut
profesor mai mulţi ani. Lecţiile
sale erau exemple, ca şi desenele
pe tablă, în mai multe culori.
învăţai din clasă; dacă răspundeai
de mai multe ori din bancă aveai
notă fără să mai fii ascirftat „la
tablă". Pedagog de mare fineţe şi
cu o pregătire deosebită, ne
potolea când deveneam prea
gălăgioşi, prin simpla sa atitudine,
fără ameninţări.
2 Catul Bogdan a fost în anii
'60 profesor la Academia de Arte
Frumoase din Bucureşti (pe atunci
Institutul de Arte Plastice „Nicolae

22
doamna Mariana păstrez o amintire mai puţin plăcută;
într-o zi, nu stiu din ce pricină, dar, desigur nu fără motiv,
m-a atins cu o varga de trestie pe care o purta, în mod
obişnuit, în umbletul ei prin casă. E singura dată când m-a
lovit cineva; ceea ce n-au făcut niciodată părinţii - şi le-am
urmat pilda în ceea ce priveşte copiii mei - a făcut această
profesoară, fără să-şi dea, desigur, seama de valoarea
gestului ci. Mai erau încă şi atunci, înainte de primul
război mondial, dascăli care aplicau metoda de care
pomeneşte Creangă în „Amintirile" lui, numai că biciul,
supranumit „Sf. Neculai" era acum înlocuit cu o trestie.
Avea obiceiul această profesoară a noastră să afume
clasa, în pauză, cu fum de răşină.
Erau nişte „pahare" făcute din răşină şi învelite în
coajă de brad; se punea câte un cărbune aprins în mijlocul
paharului şi se „purifica" în felul acesta aerul clasei.
învăţătura era, pentru mine, o joacă; prindeam foarte
repede, aşa încât îmi rămânea mult timp liber. în
recreaţii, ne jucam în „peniţe", apoi în primăvară, după ce
se zvânta pământul, treceam la „bile", şi la „arşice", la
„praştie", la „turcă", la „şodron" şi la „minge". „Peniţele"
era un joc foarte simplu: ţineai în pumnul închis o peniţă;
cel cu care jucai punea,deasupra, perpendicular pe
degete, alta şi spunea „Cioc-cioc". Asta însemna că vârful
ambelor peniţe trebuiau să fie în aceeaşi direcţie; dacă
era aşa, îţi lua peniţa; dacă nu, adică dacă una din peniţe

22
era cu vârful la cealaltă cu coada, i-o luai tu. Cine câştiga,
ţinea el acum pumnul închis şi celălalt punea deasupra
peniţa. Jocul mergea repede; în zece minute, cât ţinea
recreaţia, puteai să câştigi, dacă aveai noroc, douăzeci -
treizeci de peniţe. Mai ales că puteai juca în doi în acelaşi
timp, ţinând amândoi pumnii. La un moment dat,
ajunsese o adevărată boală în toată şcoala, nu era băiat
să nu joace. Şi nu numai la noi, la „Cuibul cu barză", dar şi
în alte şcoli din împrejurimi, la şcoala din Francmazonă, la
„Sfinţii Voievozi", la Şcoala „Evanghelică" ctc. După
Crăciun, în clasa a doua, aveam vreo două sute dc peniţe
de tot felul: klaps, de aluminiu, ronde, dc „aur" - vorbă să
fie, dc un metal galben, dar foarte frumoase, îţi luau ochii
- „duble", cu un vârf gros şi
unul subţire, mă rog, toate neamurile de peniţe existente
în Bucureşti.
Le ţineam în două cutii, în fundul ghiozdanului. Pe urmă,
s-a întors
norocul şi înainte de vacanţa Paştelui, nu mai aveam nici
una. Direcţia,
bineînţeles, nu era de acord cu acest joc şi de vreo câteva
ori a operat
adevărate „percheziţii" prin clase, confiscând peniţele
găsite. Numai
că dracii de copii erau foarte inventivi în ce priveşte
ascunsul şi, dc a

22
doua zi, jocul reîncepea. Cu bilele jucam, de obicei, „la
gropiţă". Se
făcea, lângă gard, o groapă mică, semicirculară, şi de la o
distanţă
oarecare, cam un metru şi jumătate, se zvârlea, cu mâna,
un număr de
bile, minimum patru, dc obicei şase, opt sau zece. Fiecare
din cei doi
jucători punea jumătate, aşadar două, trei, patru sau cinci
bile. Se
trăgea la sorţi cu banul, cine începe. Acela zvârlea bilele;
dacă în
gropiţă intrau un număr „soţ", atunci le lua pe toate; dacă
erau „far-de-
soţ", atunci le pierdea pe toate. Cine câştiga continua să
zvârle la
gropiţă, până pierdea o dată; atunci trecea celălalt la
rând. Meşteşugul
era să le zvârli strâns, „pachet" după expresia consacrată,
aşa ca să
intre toate în gropiţă. Şi cu cât numărul lor era mai marc -
zece,
douăsprezece - cu atât meritul creştea. Se mai întâmpla
din când în
când ca un „golan" dintr-a patra - să nimerească în anul
acela doi

22
repetenţi în ultima clasă, înalţi, voinici şi puturoşi,
adevărată sămânţă
de derbedei - să ne facă „pui de giol", adică să ne
şterpelească din
viteză, cu şapca, bilele zvârlite. Se aşeza câte o pramatie
de asta lângă
gard şi în momentul când era partida mai serioasă, când
se zvârleau, de
pildă, zece sau douăsprezece bile, deodată, cu şapca, le
prindea din
zbor şi fugea cu ele. De bătut, nu-1 puteam bate, că era
voinic şi avea
şi aliaţi între „golanii" din clasa lui; de reclamat, nu ne
convenea,
fiindcă „Doamna" ne spunea să nu ne mai jucăm nici
peniţe, nici bile,
nici arşice, să ne mulţumim cu mingea, turca şi şodronul.
Aşa încât
rămâneam păgubaşi. Păzeam apoi, câteva zile, gropiţa, să
nu se
apropie „golanii"; dar, după câtva timp, uitam această
măsură de
precauţie şi o păţeam din nou. *
Mai avc,am un joc cu bilele şi anume „în cerc".
Făceam un cerc pe pământul bătut, neted, sau pe asfaltul
trotuarului şi dispuneam bilele pe marginea acestui cerc şi

22
una sau două în mijloc. Apoi, de la o distanţă fixată de
comun acord, de obicei între trei sau patru metri, dădeam
cu „biloaie" mari de sticlă sau metal. Scopul era să loveşti
bilele de pe cerc sau din interior; fiecare bilă lovită îţi
aparţinea; dacă nu loveai nici una, trecea celălalt la rând;
acesta putea să dea fie la bile, fie la „biloiul" adversarului;
în cazul când îl lovea, câştiga toate bilele rămase în teren;
dacă nu, atunci celălalt continua jocul, având acum şi el
două posibilităţi; să lovească sau bilele cercului sau
.,biloiul" duşman. Jocul continua până când erau lovite
toate bilele sau unul din „biloaie". Se cerea, evident,
îndemânare, trebuia să ştii să ţinteşti; era un fel de joc dc
popice în miniatură, pentru copii. Cele mai preţuite erau
biloaiele dc metal, şi anume cele de oţel sau dc nichel care
luceau frumos. Ne mulţumeam, în lipsă, şi cu celelalte de
sticlă, mai ales dacă aveau, în mijloc, un fascicol dc linii
răsucire în spirală şi colorate divers.
Cu „arşicele" două din jocuri erau quasi-identice celor
cu bile. La „gropiţă" nu era nici o deosebire; exact aceleaşi
reguli. Aveam arşice de două feluri: de miel („miale") şi de
capră; ultimele erau mai preţuite, fiind mai mari şi mai
adânc sculptate. Pentru jocul „în cerc", întrebuinţam, în
loc de „biloaie", fie câte o „capră", umplută cu porumb,
fie câte un „ichiu" adică o piatră netedă, plată, care se
ducea alunecând pe teren. Mai era şi un al treilea joc cu
arşice; el consta în aruncarea în sus a unei singure bucăţi

22
şi în socotirea de puncte, după cum cădea pe o faţă, pe o
muchie sau cealaltă. Cine făcea un număr de puncte mai
mare din atâtea azvârlituri, acela câştiga. Faţa concavă se
socotea un punct, cea convexă două, una din muchii trei,
cealaltă patru. Se puteau zvârli şi câte două, trei sau patru
arşice în acelaşi timp; depindea de câte arşice aveai şi de
câte erai dispus să pierzi.
Praştia ajunsese şi ea o adevărată boală, în special
într-a treia, după ce ne mai mărisem niţel. Se facea dintr-
o crăcuţă cu două braţe, în formă de i-grec; dc fiecare băţ
era legată o sfoară de cinci-şase centimetri, continuată
printr-un elastic de cauciuc de zece centimetri şi apoi
iarăşi printr-o sfoară la fel cu prima. Dc capătul ultimelor
două sfori se lega o bucată pătrată de piele sau, în lipsă,
de pânză groasă. în această bucată se fixa o pietricică;
trăgeai îndărăt bucata dc piele, întinzând elasticurile, în
timp ce cu cealaltă ţineai crăcuţa. Când dădeai drumul,
pietricica era proiectată printre cele două braţe şi lovea,
cu destulă putere, ţinta pe care o ochiseşi. Erau adevărate
între ceri, cine loveşte mai bine şi cine dă mai departe. Se
întâmplau, câteodată, şi chestii neplăcute, când o
pietricică lovea pe vreunul din băieţi în cap. în urma unei
asemenea chestii - un „golan" lovise, nu s-a ştiut niciodată
dacă dinadins sau din greşeală, pe un „piciu" dintr-a-ntâia
-au fost interzise praştiile în şcoală şi anume sub
sancţiunea eliminării. A trebuit, cu durere, să renunţăm la

22
ele; le-am pus bine, pentru vacanţa cea mare, să le avem
la ţară, la Chiojd.
„Turca" era şi ea un joc de îndemânare, de dibăcie.
Trebuia să loveşti cu băţul un lemn scurt, cam de zece
centimetri, ascuţit la ambele capete şi aşezat pe pământ;
acestui lemn i se zicea „turcă"; lovindu-1 să-1 faci să sară
în aer şi, înainte de a recădea pe pământ, să-1 trimiţi,
dintr-o nouă lovitură, cât mai departe. Cine trimitea turca
la distanţa cea mai marc, acela câştiga. Unii, spre a-şi
dovedi îndemânarea, o „jucau" în aer de câte două-trei
ori. Cu băţul, înainte de a-i da lovitura de trimitere. în
fond, era un succedancu, un surogat de „oină", ca pentru
copiii mici.
în materie de „minge", ne împărţisem în două tabere:
unii preferau marginea de piele, bine cusută şi umplută cu
păr sau cu „seegras" (iarbă de marc); alţii susţineau că e
mai bună mingea de cârpe, legată într-o reţea deasă dc
sfoară. Acesta din urmă „se ducea" mai bine; la volum
egal era ceva mai grea. La început, jucam „buşita" adică
să buşeşti sau să loveşti cu mingea în ceilalţi, din partea
adversă; într-a patra am jucat şi „oina", după pilda celor
din liceu unde acest joc se afla la mare preţuire.
Rezultatul, în afară dc exerciţiu, au fost trei geamuri
sparte; la cel dintâi a mers cum a mers, ne-a iertat
direcţia; pc celelalte două a trebuit însă să le plătim. Am
cerut bani acasă; am povestit toată tărăşenia, la masă; mă

22
aşteptam să mă certe; mi s-a părut că tata avea un uşor
zâmbet; mama s-a mulţumit să-mi spună: „băgaţi de
seamă altă dată, să nu mai spargeţi".
„Şodronul", ca şi turca, cerca îndemânare, dar în alt
fel. Se trăgea, cu un gătej ascuţit sau cu o nuia, un
dreptunghi pe pământ; dreptunghiul se împărţea în mai
multe caze, după o regulă fixă. Fiecare* dintre jucători
avea o piatră netedă, lată, pc care o azvârlea, când îi
venea rândul, de la o anumită distanţă, în prima cază a
dreptunghiului; odată aşezată piatra acolo, pornea dc la
linia dc aruncare, într-un picior, avea grijă să nu calce
peste conturul dreptunghiului sau al cazelor şi, cu o
lovitură dată cu laba piciorului pe care sărea, trebuia să o
scoată în afara dreptunghiului. Cine izbutea să zvârle
succesiv, fără greşeală, evitând să calce liniile, acela
câştiga. Cu cât raza era mai depărtată, cu atât jocul se
complica, deoarece piatra nu trebuia să fie scoasă dintr-
odată, cu o singură lovitură, ci trecând-o din cază în cază,
până la prima. în special se juca bine şodronul pe
trotuarul de asfalt din faţa şcolii, unde dreptunghiul era
desenat cu cretă sau cu un cărbune de mangal.
N-am cunoscut, cât am fost în clasele primare, mingea
de fotbal („foot-ball"); eram şi prea mici, pentru
asemenea joc; dealtfel, mi se pare că abia începea să se
introducă la noi în ţară. Liceenii erau pasionaţi de „oină";
concursurile care aveau loc în fiecare an la parcul Carol -

22
azi parcul Libertăţii - constituiau un eveniment şcolăresc,
aşteptat cu nerăbdare şi apoi comentat îndelung.
Primele cărţi pe care le-am citi în clasele primare - în
afară, bineînţeles de manualele şcolare - cărţi date de
tata, au fost, în ordinea cronologică: „Genoveva de
Brabant" în ediţia „Biblioteca pentru toţi" scoasă de
Alcalay, apoi „Alexandria", romanul fabulos a lui
Alexandru cel Mare, în ediţia „Casei Şcoalelor", după
aceea „Robinson Crusoe", celebra povestire a lui Daniel
de Foe şi „Don Quijote de la Mancha" al lui Cervantes. Cel
mai mult m-a impresionat „Robinson Crusoe" fiindcă îmi
dădeam seama că cele povestite sunt lucruri adevărate, în
timp ce „Alexandria" care pomenea de „furnicile ce lua
omul şi-1 mânca", şi de alte năzdrăvănii, ca şi celelalte
două cărţi erau poveşti, frumoase, e-adevărat, dar
poveşti. Acele patru cărţi mi-au deschis gustul de a citi,
gust care s-a dezvoltat apoi necontenit, în liceu, şi care
mi-a rămas până azi, când citesc cu plăcere - în afara
lucrărilor de specialitate - deopotrivă literatură română şi
străină, cărţi de ştiinţă şi tehnică, jurnale de călătorii,
povestiri fantastico-ştiinţifice etc.
Prin clasa a patra primară mi-a căzut în mână o
broşură „Sherlock Holmes", din cele editate de Ignat
Hertz. Avea 64 de pagini şi cuprindea una din isprăvile
detectivului englez. Dar nu din cele relatate de Conan
Doyle, autorul acestui personaj celebru, ci luată din altă

22
parte, poate chiar inventată. M-a pasionat şi am început
să le citesc regulat - le vindea vânzătorul de ziare care-şi
avea chioşcul la colţul

51
din dreapta al străzii Berzei cu Ştirbei Vodă, cum
scobori spre Cişmigiu ; azi, în locul chioşcului e o librărie.1
Costa 30 de bani fascicula şi apărea săptămânal; le văd şi
acuma: aveau coperta albastră şi pe o copertă, o scenă
din isprava povestită în filele fasciculei. Acest Ignat Hertz2
era un editor priceput în afaceri: scotea broşuri şi
fascicule care interesau mulţimea, poporul, şi de aceea se
vindeau bine; în afară de „Sherlock Holmes", publica tot
felul de „cărţi de cântece", cărţi cu poezii populare, apoi
„Epistolia Maicii Domnului", şi altele de felul acesta. A
făcut avere; şi-a ridicat o casă sau a cumpărat-o, spre
capătul dinspre gârlă a Căii Victoriei. Şi-a continuat
activitatea de editor după primul război mondial.
Apărea pe atunci, săptămânal, şi „Furnica", revistă
satirică-umoristică, scoasă de Gh. Ranetti şi N.D. Ţăranu;
cel dintâi iscălea şi „Chiriac Napadarjan", adică, pe
româneşte, „Chiriac n-are parale", personajul din cântecul
popular cu acelaşi nume. Mai în fiecare număr era ceva în
legătură cu figurile politice ale vremii, Mitiţă Sturdza,
Petrache Carp, Take Ionescu - ultimii doi formau
tandemul „Take şi Petrache" - apoi Calinderu - faimosul
administrator al domeniilor regale, mare meşter în a avea
întotdeauna bilanţuri pozitive la toate moşiile. Când
vreun mare moşier se plângea regelui, într-un an de
1
Chioşcul a existat până în 1938, când a fost dărâmat din ordinul primăriei. L-am*
apucat şi cu; d<i acolo cumpăram „Universul copiilor" editat de Moş Nae (Nicolae Batzaria),
dar şi „Submarinul Dox" (vezi nota următoare).
2
în anii '30 acelaşi editor scotea săptămânal „Aventurile Submarinului Dox", broşuri
mult citite de şcolari. Fiecare fascicolă se încheia, fireşte, într-un moment „cheie" al povestirii,
aşa încât aşteptai cu nerăbdare fascicolă următoare.

52
secetă, că n-a ieşit la socoteală cu recolta, Carol I îi
răspundea: „la tumneata n-a ieşit bine, la mine ieşit bine"
- fiindcă avea grijă Calinderu să-i prezinte bilanţurile
excedentare, trecând din veniturile moşiilor de munte sau
de deal, cu exploatarea de păduri, deci venituri bune, la
cele de şes, cu recoltă slabă. Acest Calinderu era o figură a
Bucureştilor, un adevărat „edec": îmbrăcat în jachetă gri
şi cu joben de aceeaşi culoare, trecea călare spre Şosea
să-şi facă plimbarea obişnuită. Curtenii din Academie îl
aleseseră şi membru al ei: a făcut o comunicare despre
portul bărbii şi a părului la romani. Altfel, n-avea suflet
rău, nu era vindicativ. Trăsătura-i caracteristică o
constituia admiraţia totală pentru ceea ce făcea suveranul
căruia îi era „prea plecat şi prea supus". Ne povestea
Iorga, odată, la un seminar, cum îşi manifesta Calinderu
respectul faţă de capetele încoronate. Spunea anume că
povestind despre o întâlnire la care participaseră
asemenea mari mărimi, când a pronunţat numele
împăratului Frantz Iosef, ( alinderu s-a ridicat drept, în
picioare, solemn, când a rostit pe acela al arhiducelui
principe moştenitor, s-a ridicat pe trei sferturi, când a
rostit numele soţiei acestuia, s-a ridicat ceva mai puţin, şi
când a urmat numele altor arhiduci din familia imperială,
Calinderu s-a săltat doar de pe scaun de vreo cinci ori la
rând. Dar „Furnica" nu se lega numai de miniştri şi de
prim-miniştri, de deputaţi şi de senatori, de prefectul

53
poliţiei Capitale - faimosul cneaz Moruzi, alt edec al
Bucureştilor, ci nu cruţa nici capetele îneoronate. De câte
ori n-am văzut pe coperta şi în paginile acestei reviste pe
regele Carol I, pe regele Bulgariei, pe împăratul Frantz
Iosef, pe Ţarul Rusiei, chiar pe Papa de la Roma, criticaţi
sau luaţi peste picior. I se mai făcea câteodată proces
redactorului responsabil, mai venea câte-o amnistie,
„Furnica" îi da înainte; ea a fost mulţi ani un exemplu
reprezentativ de cea ce se numea atunci „libertatea
presei" şi chiar de „licenţa presei".
Mă interesa mult „Ziarul călătoriilor", un supliment,
dar nu gratuit, al „Universului", în care se relatau tot felul
de călătorii în ţări, mai ales depărtate. Din când în când
îmi cădea în mână şi „Veselia", alt supliment, tot cu plată,
al „Universului". Aici s-a popularizat figura mahalagiului
bucureştean, incult dar onest şi pitoresc, „Nea Niţă
Pitpalac", un „alter ego" al lui Dumitrache Chiristigiu din
„O noapte furtunoasă" a lui Caragiale. Puternic m-a
impresionat coperta de Anul nou - 1908 - a „Veseliei"; era
înfăţişat anul ce trecuse, 1907, sub forma unui bătrân
gârbovit, cu o coasă în spinare - aluzie la răscoalele
ţărăneşti din martie şi la miile de morţi; Anul nou, 1908,
apărea ca un copil purtând cornul abundenţei, împodobit
cu fructe şi flori. Citeam tot ce-mi cădea în mână, citeam
şi noaptea, după ce mama stingea gazul aerian - locuiam
acum în strada Berzei 75 - şi ne spunea „Noapte bună". O

54
aşteptam să se depărteze, să intre în dormitorul ei şi
aprindeam lampa mică de căpătâi, de fapt o „veilleuză".
Citeam la lumina ei slabă, fară să-mi dau seama că-mi
oboseam ochii. De câteva ori, întorcându-se pe
neaşteptate să vadă dacă totul e în ordine, m-a surprins
citind astfel şi mi-a spus „Ai să-ţi strici ochii". Ceea ce s-a
şi întâmplat, deoarece însă în liceu a trebuit să port
ochelari. La vârsta acea nu-ţi dai seama; reţii numai faptul
că nu eşti lăsat să faci ceea ce vrei, ceea ce-ţi place.
Am stat în strada Ştirbei Vodă 164 până în primăvara
anului 1910 când tata a cumpărat de la „Creditul Funciar
Urban" perechea de case din strada Berzei 75 şi 73. Exista,
pe atunci, această instituţie care acorda credit celor ce
vroiau să-şi cumpere casă sau să-şi facă. Respectivul făcea
cerere la „Credit", arăta suma de care avea nevoie şi dacă
cererea i se aproba, primea pentru suma indicată
„bonuri" purtătoare de dobândă care se vindeau pe piaţă,
la un curs foarte apropiat de valoarea nominală sau chiar
„al pari" adică la valoarea nominală. Omul îşi cumpăra
sau îşi făcea casa, Creditul având ipotecă de rangul întâi
asupra ei. Noul proprietar plătea apoi regulat „ratele" la
Credit adică dobânda şi anuitatea sumei împrumutate,
datoria eşalonându-se de obicei pe 30 de ani sau, după
înţelegere, pe mai puţini. în cazul când noul proprietar nu
putea să plătească - dintr-o cauză oarecare -„ratele",
Creditul, după somaţiile prevăzute de lege, scotea în

55
vânzare casa respectivă prin licitaţie publică. Pentru a
putea participa la licitaţie trebuia să depui o garanţie de
10% din suma la care începea licitaţia. O asemenea
licitaţie a avut loc în primăvara anului 1910; s-au scos în
vânzare casele din strada Berzei 75 şi 73, numerele
devenite ulterior 49 şi 47, proprietatea unui oarecare
Dona, care nu putuse achita ratele la datoria de 40.000 de
lei de Credit. Casele erau clădite de cel puţin douăzeci de
ani, dacă nu de treizeci; cea din faţă, de la nr. 49, era
toată parter, având hol - pe atunci se spunea „antre", de
la francezul „entree" - şi cinci camere, plus, în continuare,
dependinţe; cea din dos, de la nr. 47, avea şi subsol.
Casele erau construite după felul din a doua jumătate a
secolului al XlX-lea, din cărămidă groasă; n-avea gaz
aerian, nici baie instalată; luminatul se făcea cu lămpi de
petrol; exista însă apă curentă şi canal. Terenul era destul
de mare, vreo 760 de metri pătraţi, cu o faţadă spre
strada Berzei de vreo 16 metri. Licitaţia a început la
40.000 lei şi s-a încheiat la 55.000, casele adjudecându-se
asupra tatei. Cât timp stătuseră în străinătate, la Viena,
trei ani de zile, părinţii făcuseră economii: vreo şapte mii
de lei aur. Bursa tatei era de 300 (trei sute) de lei lunar;
venitul mamei, din zestrea ce consta în acţiuni la
Societatea „Frăţia" din Focşani, aproape tot 300 de lei
lunar. Fiind chibzuiţi şi economi, strânseseră suma

56
pomenită mai sus. Din ea se cheltuiseră 1500 cumpărând,
la venirea în
Bucureşti, o bibliotecă de stejar şi o seamă de cărţi.
Aşa încât, când s-a prezentat la licitaţie, tata avea suma
necesară pentru a putea participa, dar numai atât. Pentru
rest - diferenţa între 40.000 cât era datoria la Credit şi
55.000 la cât ajunsese licitaţia, deci 15.000 de lei -şi
pentru reparaţiile necesare şi modernizarea caselor -
instalaţia de gaz aerian, şi de baie, parchet, grilaj la
stradă, pavajul curţilor, plantare dc pomi - s-a împrumutat
cu 30.000 de lei de la „Frăţia", punând drept gaj acţiunile
ce reprezentau zestrea mamei. Şi astfel, gospodar chibzuit
şi folosindu-se dc posibilităţile de credit ale vremii, cu
5.500 de lei a cumpărat două case în valoare de 55.000 de
lei, iar după modernizarea lor, de 70.000. Mi-aduc aminte
de bucuria părinţilor, când s-au instalat în noua casă, casa
lor. Au plantat atunci mai mulţi pomi - „un mer, un per,
un cutui şi un cereş" cum spunea grădinarul ceh care i-a
ales şi plantat; apoi un nuc şi, la stradă doi brazi; mi-aduc
aminte de cireşul care avea cireşe coapte la începutul lui
mai stil vechi, de se oprea lumea pe stradă şi-1 privea. In
timpul ocupaţiei nemţeşti, în 1917, când în casa de peste
drum, a maiorului Tomescu, sc instalase un fel dc club
pentru ofiţerii germani, a venit un gradat de ai lor să ne
propună să le dăm două kilo de cireşe şi să ne dea în

57
schimb zahăr. Mama le-a dat, dar n-a vrut să primească
nimic în schimb.
în noua casă s-a născut sora mea Elena - Lelia la 25
mai stil vechi
(7 iunie stil nou) 1910.
Până la primul război mondial, cartierul în care
locuiam nu s-a schimbat deloc. Casa cea mai arătoasă,
existentă şi astăzi, şi adăpostind acum o policlinică
dentară, era a lui Dumitru Dobrescu, la colţul dinspre
miazăzi pe care-1 formează strada Ştirbei Vodă cu strada
Berzei. Acest Dobrescu, personaj important în partidul
conservator, a fost primar al oraşului şi, apoi, ministru de
justiţie în guvernul Marghiloman din 1918. De sfântul
Dumitru venea de dimineaţă o orchestră dc alămuri şi
cânta în curte, în timp ce câţiva agenţi electorali îi făceau
urări. Peste drum, pe Ştirbei Vodă, nu chiar la colţ, era
casa, mare, dar nu aşa dc arătoasă, a fratelui său, având,
în fundul curţii, grajdurile pentru cai şi trăsură. în stânga,
pe Berzei, la nr. 51, aveam ca vecin pe Epurcscu, în
dreapta pe un tâmplar şi meşter de mobile, Alexandrescu.
După Alexandrescu, urma o casă foarte mică, existentă şi
azi, în care locuia o „ghicitoare". Avea şi „firmă" zugrăvită
în dreptul uşii: trei cărţi de joc, dispuse în evantai. Se
parc că „ghicea" şi în cafea: aşa spuneau vecinii.1
Pieziş faţă de noi, pe partea cealaltă a străzii sta
colegul de liceu Ionel V. Voinescu, feciorul lui Vasile V.

34
Voinescu, zis „brelan de valeţi". Singur la părinţi, foarte
bine îmbrăcat, cu bani în buzunar din belşug, a urmat
medicina, fară să se remarce însă. Pe Berzei în sus, spre
piaţa „Matache Măcelarii", pe locul unde acum se
termină bulevardul Dinicu Golescu care, în vremea aceea,
nu răspundea încă în strada Berzei, se afla băcănia lui
Nicolac Elenescu, unde găseai tot felul de „coloniale şi
delicatese". Mai târziu când bulevardul amintit a răspuns
în strada Berzei, dărâmându-se băcănia lui Elenescu,
acesta şi-a clădit, peste drum, o prăvălie înfaţişătoarc,
care durează şi azi, sub forma unui magazin alimentar cu
autoservire. Mai departe, pe mâna stângă - cum mergeai
spre piaţă - era atelierul de fierărie şi lăcătuşcrie a lui
Nicolaidc, cu băiatul lui fiind eu coleg în clasele primare,
la „Cuibul cu barză". Bătrânul Nicolaide fusese „o viaţă
întreagă" mecanic de locomotivă; conducea în ultimul
timp locomotiva expresului dc Galaţi. Mi-a spus într-o zi:
„sunt bucuros că am ajuns la pensie şi că mă pot ocupa dc
atelierul ăsta; căci o viaţă întreagă am stat cu un picior în
groapă şi cu unul în puşcărie": era o aluzie la eventua-
litatea unui accident de calc ferată în care ar fi putut pieri
sau ar fi fost eventual implicat şi condamnat, pentru
nerespectarea semnalelor sau alte pricini. Mărturisesc că
m-a interesat întotdeauna - şi mă interesează şi azi -
trenul şi în special locomotiva; una din plimbările mele
obişnuite, când eram copil, era să mă duc însoţit de

34
„nemţoaică", pe podul roşu, de cărămidă, de la ieşirea din
Gara de Nord - cam pe unde vine azi pasarela - şi să
privesc de acolo cum pleacă şi cum sosesc trenurile. Stam
câte un ceas să mă uit şi spuneam apoi acasă mamei şi
tatei că atunci când voi fi marc, am să mă fac mecanic de
locomotivă; părinţii râdeau, ceea ce mi se părea foarte
curios, chiar jignitor. O deosebită admiraţie am avut
pentru locomotiva „Pacific" construită de Maffei, în
Germania, la Hannovcr, locomotivă pe care am văzut-o
pentru întâia oară în 1912 - dacă-mi aduc bine aminte - şi
care putea
Toate clad^le pe strada Berzei (pe partea stângă când
mergi spre nord) de la
intersecţia cu Ştirbei Vodă şi până la strada Virgiliu, au
fost dărâmate în iulie-august
1987 De asemenea ş, locuinţele pe Ştirbei Vodă, pe partea
stângă a străzii cum mergi
spre Damboviţa. 6
atinge viteza maximă dc 126 de kilometri pe oră; toate
aceste date se vedeau cu litere în relief pe corpul maşinii.
Avea un cazan lung, terminat într-un con rotunjit la vârf şi
trei perechi dc roţi mari, motrice, plus altele mici în faţă,
în spate şi la tender: cred că 10 perechi cu toate: era
însăşi imaginea puterii şi vitezei. Susţin şi acum că o
maşină bine construită şi care evocă ţelul pentru care e
construită, poate trezi o emoţie estetică, emoţie pe care o

34
am şi astăzi când văd un avion transatlantic, cu linii
prelungi - genul „Concorde" - sau un turism
italian aerodinamic.
Aproape dc capătul străzii Berzei era piaţa Matache
Măcelaru, piaţă de came, cum o arată şi numele, dar în
jurul căreia se aflau chiar şi atunci, înainte de primul
război mondial, şi gherete de brânză şi smântână, altele
cu legume şi fructe şi tot felul dc produse. Când a trăit
acest Matache Măcelaru, nu se ştie sigur; bănuiesc însă că
în prima jumătate a secolului sau pe la 1850.
Strada Berzei se termina - şi se termină şi azi acolo
unde dă în Calea Griviţei, prelungirea ei, dincolo de
această cale, numindu-se strada Buzeşti, după numele
vitejilor dregători din vremea lui Minai Viteazul şi a lui
Radu Şcrban. Când şi unde-şi va fi făcut cuibul barza care
a dat numele ei străzi, bisericii şi şcolii vecine, nu ştiu:
probabil însă că în secolul al XVIII-lca şi în apropiere dc
intersecţie se află biserica Sf. Ştefan „Cuibul cu barză".
La extremitatea străzii Berzei, dincolo de piaţa
Matache Măcelaru se afla - este şi azi - o casă cu parter şi
etaj, zugrăvită brun, unde a locuit doctorul Haralambie
Botescu. A fost medicul nostru curant. Era înalt, purta
barbă şi mustăţi şi avea o voce puternică. Când ne-am
îmbolnăvit dc anghina difterică, şi cu şi fratele meu -
stăteam încă în Ştirbei Vodă - cl ne-a inoculat vaccinul
antidifteric şi ne-a îngrijit până ne-am făcut bine. îl aud

34
încă spunând mamei „iofea, orez, macaroane", alimente
uşoare. Avea o mare însuşire acest doctor Botescu: nu era
interesat, nu practica medicina pentru câştig. Alerga ori
unde îl chemau; nu se uita că omul era sărac; nu cerca
bani; da fiecare cât putea, de aceea, nu era numai iubit,
dar şi respectat. A fost ales membru în consiliul comunal
al primăriei. A murit în Moldova, de tifos exantematic, ca
şi doctorul maior Vereanu - tatăl profesorilor medici şi
prieteni ai mei, Dimitrie şi Ion Vereanu, ca şi alţii, îngrijind
bolnavii. Cetăţenii recunoscători şi primăria i-au ridicat un
bust, după război, în piaţeta care i-a purtat o vreme
numele şi ar trebui să-1 poarte şi astăzi. La început s-a
constatat că bustul era prea mic, de aceea a fost înlocuit
cu unul mai mare care se poate vedea încă lângă piaţa
Matache Măcelarii. Astăzi numele doctorului Botescu îl
poartă o stradă mică ce uneşte strada Mărgeanului cu
Calea Rahovei, tocmai în extremitatea de sud a oraşului,
departe de unde a trăit şi a acţionat el.
Pe strada Berzei mergea în copilăria mea, şi a mers
câtăva vreme şi după primul război mondial, tramvaiul cu
cai nr. 12. Venea de la fabrica de bere Luther, trecea prin
spatele Gării de Nord, pe Dinicu Golescu, cotea spre
dreapta, pe strada Bucovinei, apoi prin strada Virgiliu
dădea în Berzei, cobora pe Cobălcescu spre Cişmigiu, apoi
spre liceul Lazăr, ajungea, suind, la casa de Depuneri în
Calea Victoriei şi pe strada Carol în jos, apuca pe Calea

34
Rahovei, pe strada 11 Iunie şi suia dealul la gara Filaret,
capul liniei. Vagoanele închise, cu două bănci laterale în
sensul lungimii şi cu două platforme, în spate şi în faţă,
erau vopsite galben; în timpul verii, se înlocuiau însă prin
tramvaie deschise, cu bănci în sensul lăţimii şi cu perdele
de pânză, pe margini, fluturând în bătaia vântului, aşa
cum se mai pot vedea astăzi, şi ca mijloc de atracţie
pentru turişti, în oraşul american San-Francisco; tot în
timpul verii, caii tramvaiului purtau pe cap şi pe urechi un
fel de apărători, tot de pânză, ca să-i apere de dogoarea
soarelui. Tramvaiul se oprea în anumite staţii; dar puteai
să-1 opreşti şi între staţii, facându-i seiftn cu mâna sau cu
bastonul. Vremuri patriarhale! Pe unele linii, vagoanele
aveau doi cai, cum era, de pildă, pe linia Gara de Nord-
Piaţa Sf. Gheorghe; pe altele numai un singur cal, cazul
liniei 12. Când însă tramvaiul ajungea la locul unde strada
Cobălcescu începe să suie, atunci se mai ataşau încă doi
cai „prăştieri" de o parte şi de alta a titularului, şi în
strigăte puternice de încurajare şi în pocnete de bici,
începea goana, în galop, până sus. Când ajungea
deasupra, în dreptul străzii Ştirbei Vodă, băietanii care
aveau grija „prăştierilor" desfăceau cârligul de pe stinghia
din spatele hamurilor din cârligele laterale ale tramvaiului
şi coborau dealul, lăsând să se târâie sonor pe caldarâmul
străzii zisele stinghii şi hamuri. De câte ori n-am luat şi eu
şi colegii de la Lazăr, GeorgejVlurgeanu şi Ion V. Voinescu,

34
acest tramvai 12, mai ales pe vreme rea sau pe ger
puternic!
O caracteristică a Bucureştilor copilăriei mele erau
negustorii ambulanţi şi în primul rând oltenii. Originari în
special din Oltenia deluroasă, de pe valea Amaradiei, a
Gilortului şi a altor afluenţi şi subafluenţi ai Jiului, ei
purtau, în coşurile lor late, împletite, sau în vasele ce
atârnau la capetele „cobiliţei" adică a stinghiei de lemn,
curbate, purtate pe umeri, tot felul de produse, de la
zarzavaturi, fructe, peşte, iaurt şi găini până la gaz, oţet,
cărbuni şi flori. De dimineaţă, de pe la şasea, începea să
răsune strada de strigătele lor: „Zarzavat, zarzavat", „Hai
la peşte, peşte, peşte", „Mielu gras, mielu gras",
„Razachic, strugurii", „Iaurt, căimăcclu", „Hai la flori, flori
frumoase, flori", „Hai gaz, gazu", după sezon şi după
specialitatea fiecăruia. Cei mai mulţi dintre aceşti olteni
erau tineri, până în treizeci de ani; unii aveau câte o
„ţintă" de alamă în urechea stângă. Mergeau grăbiţi,
aproape alergând, cu coşurile săltând şi-şi strigau marfa.
Aveau străzile lor pe care umblau obişnuit şi clienţii lor;
intrau în curte, puneau coşurile jos şi dacă nu vedeau pe
vreunul de ai casei, strigau „Olteanu, a venit oltcanu". Mi-
aduc aminte de olteanul nostru, Marin, * ceva mai bătrân
- o excepţie - să Fi fost om de patruzeci de ani; se purta cu
şorţ alb, curat, şi aducea marfă întotdeauna de calitate;
era şi ceva mai scump, nu cu mult însă, faţă de ceilalţi; îi

34
spunea mamei că mai are puţin şi se duce acasă, să se
aşeze. Aşa făceau toţi: strângeau bani, trăind ca vai de ei
în Bucureşti şi se întorceau apoi în sat, cumpărau un petec
de pământ, se însurau şi-şi întemeiau gospodărie. Mă
uitam cu multă curiozitate la „paianta" lor, un cântar
roman, cu un singur taler şi cu bara de Fier gradată, care
trebuia să stea perfect orizontală dacă greutatea mărFii
din taler corespundea exact kilogramului sau kilogramelor
marcate pe bară. Mai aveau unii câte un meşteşug, de
cântăreau mai puţin, te „atingeau" la paiantă, dar în
general, erau cinstiţi, mai ales faţă de clienţii lor obişnuiţi.
Oltenilor li se adăugau femeile din satele învecinate,
sate de „lăptari", care aduceau, tot cu cobiliţa, vase de
lemn acoperite, cu lapte covăsit, strigând „covăsilaa,
covăsilaa". Erau apoi geamgiii, recrutaţi mai toţi dintre
„moţi", din Munţii Apuseni; purtau în spate un fel de
cadru de lemn în care ţineau câteva geamuri, de obicei
mici, chitul necesar, metrul şi instrumentul, prevăzut cu
un diamant mic, cu care tăiau sticla; strigau, cu glas sonor
„geamuri, geamuri"; când geamul ce trebuia înlocuit era
mare, se duceau la depozit şi-şi alegeau sau îşi tăiau acolo
unul pe măsură. Tot moţi, în genere, dar şi din alte părţi
ale Transilvaniei, erau cei ce umblau cu „curse, grătare"
făcute din sârmă,
vânzând însă şi făraşe, tăvi, vase de tinichea şi căldări
de tablă mai groasă. Se adăugau evreii din Văcăreşti şi

39
65
Dudeşti care umblau după i „haine vechi", haine vechi pe
care le duceau apoi la „taica Lazăr", hala dc vechituri;
după aceea balcanicii - mai ales bulgarii, albanezii şi turcii
- care vindeau braga, pistil, salep - un fel de braga
fierbinte -rahat zaharicale „bigi-bigi", îngheţată şi
limonată. Pentru aceasta din urmă exista un recipient de
alamă, prelungit cu un turnuleţ împodobit şi prevăzut cu
un cioc ca la ceainic. Recipientul era purtat în spate; când
clientul dorea o limonată, negustorul se apleca în faţă
făcând să sune podoabele turnului, iar lichidul curgea prin
cioc în pahar, unul din cele şase pahare purtate la brâu
într-un şerpar lat cu găuri armate cilindrice. I-am văzut de
câteva ori pe aceşti „limonagii" la „Moşi"; strigau
„şămpănica", „şămpănica rece" şi unii dintre ei purtau
fes. Ţiganii aveau - o scamă dintre ei au şi azi - mai multe
specialităţi; unii umblau cu un cărucior tras de un
măgăruş, după „fiare vechi", „fiare vechi cumpărăm"; alţii
erau spoitori; începând din august, când se apropia
vremea facerii bulionului, a magiunului şi a diferitelor
dulceţi, îi auzeau strigând „spoi tingiri, spoim, spoim";
când îi chemai în curte şi le aduceai tingirile de aramă,
făceau mai întâi un foc, la care încălzeau bine vasele,
sucindu-le cu un cleşte; le frecau apoi cu „ţipirig" şi după
aceea cu cositor. Când erau gata tingirile spoite,
străluceau dc-ţi luau ochii. De obicei, mergeau câte doi,
bărbat şi femeie, uneori chiar trei. Femeia avea, purtat pe

39
66
umăr, un sac, în care, dacă nu băgai de seamă, se
„rătăcea" câte un lucru din curte sau din grădină.
Ţigăncile vindeau şi „floricele" şi „urzicele" şi porumb
Fiert, pe care-1 ţineau învelit în cârpe, într-o copaie,
purtată pe cap şi strigând „porumbielu Fierbinte,
porumbiclu". Dar specialitatea lor, aproape tot anul, erau
florile: de la ghioceii din ianuarie până la crizantemele din
noiembrie; le vedeai umblând cu coşul şi strigând; unele-
şi aveau locuri Fixe, în gura pieţei mari, la câte-o
răspântie, la Matache Măcelaru, în Piaţa Amzci. Aduceau
întotdeauna o notă plăcută, dar trebuia să te tocmeşti,
căci de obicei cereau, la început, dublul sau chiar triplul
preţului cu care le luai, la urmă, mai ales spre scară. ■*
Ţiganii mai vindeau piepteni de os, cuţite cu plasele de os,
„cioin", un fel de rădăcina de plantă pentru scos petele;
erau şi din cei care puneau „coadă la topor". Pe toamnă
apăreau şi meşteri butnari care strigau „doage punem,
funduri punem" şi reparau butoaiele de pus varza la
murat strângându-le cercurile, după ce trăseseră câte un
Fir de papură între doage şi înlocuiseră pe cele stricate.
Tot spre toamnă apăreau şi olteni tineri de tot, flăcăiaşi
de 14-15 ani, care vindeau mieji de nuci noi, ţinuţi în apă
într-un borcan de sticlă, strigând „hai la nuci, d'ale nuci
noi"; începeau meseria aşa, cu uşorul, înainte de a trece la
cobiliţă şi paiantă.

39
67
*
în copilăria mea, înainte de primul război mondial, nu
erau multe distracţii; radio nu exista, cu atât mai puţin
televiziunea; gramo-foanele, predecesoarele pick-up-
urilor de azi, constituiau încă un lux, pentru teatru eram
prea mici, iar cinematografele abia începeau să se
răspândească; înainte de 1910 nu erau nici cât degetele
de la o mână. Se înţelege deci de ce aşteptam cu
nerăbdare începutul lunii iunie, ca să mergem, împreună
cu părinţii, la „Moşi", şi Crăciunul, când, tradiţional, a
doua zi, mergeam, iarăşi cu părinţii, la circul Sidoli. Moşii
se întindeau pe o suprafaţă considerabilă - pentru noi
copiii -începând de la capătul - pe atunci - al liniei de
tramvai nr. 1, de la „bariera" căii Moşilor spre piaţa Obor
de astăzi. Intrai dintr-o dată într-o revărsare de tarăbi cu
turtă dulce, cu gogoşi rumenite, pregătite sub ochii tăi, cu
plăcinte, cu zaharicale; vedeai în dreapta şi în stânga
gherete cu trageri la semn, cu aruncări de inele, cu
„încercarea norocului", cu „încercarea puterii", vedeai
grămezi dc străchini, smălţuite şi nesmălţuite, şi de căni
pentru pomană; te-mbiau negustorii ambulanţi cu fluiere,
hârâietori, morişti, pocnitori. Mai departe erau barăci cu
„numere" senzaţionale: „şarpele boa", „păianjenul cu cap
dc femeie", „cel mai puternic om din lume", care rupe
lanţurile; „cea mai grasă femeie din lume", „omul care

39
68
înghite foc", „viţelul cu două capete şi cinci picioare" şi fel
de fel dc alte năzbâtii. Urmau restaurantele cu fripturi şi
„baterii" la gheaţă şi câte un circ cu clowni care, făcând pe
estradă tot felul de giumbuşlucuri, îndemnau lumea să
intre. După primul război mondial, s-au adăugat un
„montagne russe" şi diverse distracţii mecanice, ca, de
pildă, „zidul morţii": un cilindru gol, pe ai cărui pereţi
interiori, de lemn, un motociclist se suie treptat, tot mai
sus, prin efectul vitezei, ajungând paralel cu pământul.
Dar, în
acelaşi timp, Moşii încep să-şi piardă din importanţă,
aşa încât, în preajma celui de-al doilea război mondial, ei
sunt ca şi desfiinţaţi.
Circul Sidoli îşi avea clădirea, din paiantă şi lemn, pe
strada numită atunci a Poliţiei, lângă cheiul gârlei, astăzi
strada Sapientei. Alături erau grajdurile în care stăteau
caii „dresaţi" şi celelalte animale. Admiram „voltijele" la
trapez - dar jos era întinsă plasa -apoi pe dresorii de
animale, pe echilibrişti şi prestidigitatori, dar bucuria
noastră erau cei doi clowni, Picolo şi Mărculescu. Cel
dintâi era slab şi avea faţa vopsită toată în alb, cel de-al
doilea, gras, purta nişte pantaloni largi, adevăraţi şalvari.
Ştiau să cânte din tot felul de instrumente, din viori
mititele, din tromboane uriaşe. Râdcam nu numai noi
copiii, râdea toată sala când începeau cu figurile şi cu
„trucurile" lor. Sidoli, patronul, era dresor de cai; apărea

întotdeauna în frac şi avea un bici foarte lung şi suplu. în
fiecare an, de Crăciun, circul Sidoli era marea bucurie.
Din când în când, de primăvară până toamna, apăreau
ţigani ursari. Ursul, legat cu un lanţ, era purtat de ţiganul
care-1 „dresase" şi care-i zicea, în timp ce ţiganca bătea
într-o „dairea" adică un fel de tamburină prevăzută pe
margini cu mici cercuri metalice zornăitoare. Se strângea
lume împrejur şi după ce ursul juca, ţiganca trecea de la
un privitor la altul şi strângea în dairea ce se-ndura fiecare
să-i dea. De Anul Nou, apăreau ţărani, dar adesea şi
ţigani, cu o cutie cu grâu verde, frumos răsărit şi des,
semnul belşugului, şi aruncau cu boabe dc grâu sau de
orez asupra celui căruia îi urau. Alteori, în loc dc grâu
verde, purtau un mic miel alb, în braţe, iarăşi semn de
belşug. Nu lipseau, bineînţeles, sorcova şi pluguşorul şi
înaintea lor umblatul cu „Moş Ajun", colindele şi steaua.
Veneau, la părinţi, şi coruri organizate: dc elevi, dc la
„Cantcmir" unde tata fusese profesor, înainte de a fi
numit conferenţiar la facultate, apoi dc studenţi. Li se
dădea cozonac, câte un pahar dc vin şi câţiva lei. Coruri de
studenţi am primit şi cu, mai târziu, urmând tradiţia
părintească.
în 1908, tata a fost numit şeful serviciului arhivelor
din Ministerul de Externe, iar în 1909 a fost ales membru
corespondent al Academiei Române; pubhcase între timp
o serie de studii precum Capitulaţiile Moldovei cu Poarta

Otomană, Contribuţiuni la studiul cronicelor muntene,
Contribuţiuni şi Noi Contribuţiuni la studiul cronicelor
moldovene. Documente şi regeşte privitoare la
Constantin
Brâncoveanu etc.
în septembrie 1912 am dat examen dc intrare la Liceul
„Gheorghe Lazăr", liceu care era socotit pe atunci ca fiind
primul din Bucureşti, în concurenţă cu Sf. Sava; de aceea
veneau aici o seamă de copii ai protipendadei
bucureştene. Examenul consta din scris - la limba română
şi la matematici - şi din oral. Profesor dc limba română era
Garabet: om simpatic, cu voce plăcută, cu nas mare, uşor
coroiat, elegant îmbrăcat şi având ghete cu nasturi de
sidef. S-a purtat blând cu copiii, ne-a întrebat uşor la oral;
teza o făcusem bine. Când s-a dat rezultatul, eram primul,
urmat de „cx aequo" de Victor Oprescu, apoi de Ştefanică
Gheorghiu, Bebe Morţun, Ilic Cosmulescu, George
Murgcanu, Ovid Dcmctrescu, Puiu Gărdescu, Dan
Gcblcscu, Jean Ghica-Budeşti, Ion Radian, Petrică Logadi,
Lucian Burchi, Gheorghe Ţintă, Noni Economu, Iulică
Niculescu, Emil Cerkcz, Mihail Dragomirescu - zis şi Pincu -
Ionel Florian, Ionel Voinescu, Mihail Istrati, Alexandru
Cerban, Vignali, Griinbcrg-Ruleta, Dan Nanoescu, Dan
Hurmuzescu, Boroianu, Lepădătescu etc. (I-am înşirat,
după Victoraş Oprescu, cum mi-a venit în minte, nu în
ordinea clasifi-caţiei!). Am fost, în general, o clasă de

băieţi silitori; la sfârşitul anului, vreo zece aveam media
peste nouă, alţi vreo zece peste opt, iar repetenţi nici
unul.
Bietul Victoraş Oprescu! Maică-sa era o ambiţioasă;
voia să-1 vadă neapărat primul şi, în clasa întâi a liceului,
a izbutit să mă întreacă, ieşind el primul, cu media 9,61 iar
cu al doilea, cu 9,47. Pe urmă însă, în clasele următoare, s-
a inversat situaţia şi aşa a rămas până la sfârşit. Efortul
marc impus de maică-sa - tatăl său, medic, era un om
potolit, nu se amesteca, în timp ce mama era foarte des la
liceu, să se intereseze de situaţie, de note şi medii, să stea
de vorbă cu profesorii - 1-a obosit pe bietul meu coleg; la
facultate a fost foarte greu - a început întâi medicina, apoi
a trecut la Drept, pentru ca să moară, în plină tinereţe,
extenuat. E un caz tipic de felul cum pot părinţii să
nenorocească un copil, impunându-i un efort
disproporţionat cu puterile lui. Ce va fi fost de capul
maică-sii când şi-a văzut băiatul întins în coşciug!
După ce s-a afişat rezultatul, mama m-a luat la
cofetărie, la Mărguşanu, pe Bulevard. M-a tratat cu
prăjituri, pe urmă ne-am dus la
■ io

73
42
Eforie să vedem filmul „Războiul Independenţei". Nu
era primul film pe carc-1 vedeam. Cu şase ani înainte, în
1906, toamna văzusem, cu prilejul Expoziţiei, în parcul
numit atunci Carol I - se împliniseră 40 de ani de domnie
şi de aceea sc făcuse Expoziţia - iar azi, Parcul Libertăţii,1
prima reprezentaţie de cinematograf: o ascensiune a unui
copil într-un balon umflat cu gaz aerian. Era o parodic, un
caraghioslâc, imaginea tremura pe pânză, dar m-a
impresionat grozav. După aceea, în 1908, am văzut la
cinematograful Volta pe strada Doamnei, în faţa
actualului Minister de Finanţe, cam pe locul unde astăzi c
grădina unui restaurant (fost „Grădina Blanduzei"), şi
firma „La trei ursuleţi", un film care m-a îngrozit:
ghilotinarea lui Lodovic al XVI-lca, regele Franţei; văd şi
acum pe călău ridicând din coş capul tăiat şi arătându-1
mulţimii. Ca introducere la acest film s-a dat o vedere -
cum vor fi mai târziu jurnalele de actualităţi şi anume
„Bucureşti sub zăpadă": troiene mari prin care răzbeşte cu
greu un automobil. „Războiul pentru independenţă" a
fost unul din primele noastre filme de lung metraj;
mijloacele erau reduse: aceeaşi trupă apărea mereu, se
vede că sc roteau în jurul unei movile; dar scena atacului
Griviţci, cu goarna sunând în culise, m-a emoţionat
profund. Nu numai pe mine, dar şi pe mama şi pe vecinii
noştri din sală. Unul din aceşti vecini a şi strigat „Ura"!
1

Constantin-C-Giurescu-Amintiri.pdf

Constantin-C-Giurescu-Amintiri.pdf

Recommended

Recommended

More Related Content

Similar to Constantin-C-Giurescu-Amintiri.pdf

Similar to Constantin-C-Giurescu-Amintiri.pdf (20)

More from ConstantinMaria4

More from ConstantinMaria4 (8)

Recently uploaded

Recently uploaded (6)

Constantin-C-Giurescu-Amintiri.pdf