2. Tematica cursului
Conceptul de geografie economică. Corelaţii între ştiinţele
geografice şi celelalte ştiinţe în determinarea potenţialui natural
şi uman.
Evoluţia economiei mondiale în perioada modernă şi
contemporană. Procesul de globalizare economică.
Criterii economice de ierarhizare a statelor.
Societățile transnaționale și investițiile străine directe.
Distribuție geografică, structură, rol în economia globală,
regională, locală.
Competitivitatea economică şi dezvoltarea economică.
Revoluţiile industriale şi modificările intervenite în structura şi
repartiţia activităţilor economice . Teorii privind localizarea
activităților industriale.
Evoluţia şi structura căilor de comunicaţii şi impactul lor asupra
dezvoltării economice.
Relaţiile economice internaţionale. Zonele libere, zonele off-
shore, bursele de mărfuri.
3. Bibliografie curs
Bari I., (2001), Globalizare şi probleme globale, Ed. Economică, Bucureşti.
Brown L., (2004), Eco-economia, Ed. Tehnică, Bucureşti.
Caraiani Gh., Cazacu C., (1995), Zonele libere, Ed. Economică, Bucureşti.
Claval P., (1976), Élements de géographie économique, Paris.
Dobrescu E. (2001), Integrarea economică, Ed. All Beck, Bucureşti.
Dumitrescu S., Bal Ana, (1999), Economie mondială, Ed. Economică, Bucureşti.
Erdeli G., coord., (1999), Dicţionar de geografie umană, Editura Corint,
Bucureşti.
Erdeli G., Braghină C., Frăsineanu D., (2000), Geografie economică mondială,
Ed. Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti.
Gamblin A., (2004), Economia Lumii - 2004, Ed. Ştiinţelor Sociale şi Politice,
Bucureşti.
Iaţu C., Muntele I., (2002), Geografie economică, Editura Economică,
Bucureşti.
Wallerstein I., 1991-1993, Sistemul mondial, vol I-IV, Edit. Meridiane, Bucureşti.
*** (1990-2007), Human Development Report, UNDP, New York.
*** (1990-2007), World Investment Report, UNCTAD, New York.
4. Bibliografie extinsă
Aliber R., (1970), A theory of foreign direct investment, în The International Corporation,
Cambridge University Press
Bari I., (2001), Globalizare şi probleme globale, Ed. Economică, Bucureşti
Braghină C., (1998), Foreign Direct Investments in Post-Comunist Romania, in Romanian
- British Geographical Interchange, Editura Corint
Braghină C., Zamfir Daniela., (2000), Aspecte privind evoluţia recentă a siderurgiei mondiale. Terra,
nr 1, Societaea de geografie din România, Bucureşti
Braghină C., (2002), Criterii de ierarhizare economică a naţiunilor, Terra 1-2/2001, SGR
Braghină C., Peptenatu D., (2003), Consideraţii privind conceptul de Geografie economică pe plan
mondial, Comunicări de geografie vol. VII, Ed. Universităţii din Bucureşti.
Braghină C., Zamfir Daniela, (2003), Investiţiile străine directe. Indicele de potenţial şi
indicele de performanţă, Comunicări de geografie vol. VII, Editura Universităţii din Bucureşti
Braghină C.,(2004), Aspecte actuale în distribuţia geografică şi sectorială a investiţiilor străine
directe, Comunicări de geografie vol. VIII, Editura Universităţii din Bucureşti
Braghină C., (2005), Energia geotermică. Prezent şi perspective, Terra, XXXII – XXXIV, Societatea de
Geografie din România
Braudel F., 1987, Timpul lumii, Edit. Meridiane, Bucureşti
Brown L., (2002), Politica ecologică a Planetei, Editura Tehnică, Bucureşti
Brown L., (2004), Eco-economia, Ed. Tehnică, Bucureşti
Brown L., (2005), Depăşind resursele Planetei, Editura Tehnică, Bucureşti
5. Bibliografie extinsă
Cândea Melinda, Peptenatu D., (2002), Geografia agriculturii. Cultura plantelor, Editura
Universităţii din Bucureşti
Caraiani Gh., Cazacu C., (1995), Zonele libere, Ed. Economică, Bucureşti
Claval P., (1976), Élements de géographie économique, Paris.
Dobrescu E. (2001), Integrarea economică, Ed. All Beck, Bucureşti
Dumitrescu S., Bal Ana, (1999), Economie mondială, Ed. Economică, Bucureşti.
Erdeli G., coord., (1999), Dicţionar de geografie umană, Editura Corint
Erdeli G., Braghină C., Frăsineanu D., (2000), Geografie economică mondială, Ed. Fundaţiei
România de Mâine, Bucureşti
Gamblin A., (2004), Economia Lumii -2004, Ed. Ştiinţelor Sociale şi Politice, Bucureşti
Iaţu C., Muntele I., (2002), Geografie economică, Editura Economică, Bucureşti
Marin I., Nedelcu A., (1994), Geografie mondială, Editura Prahova S.A., Ploieşti
Matei H., Neguţ S., Nicolae I., (2003), Enciclopedia statelor lumii, Editia a 9-a, Meronia, Bucureşti
Muntele I., (2000), Geografia agriculturii, Edit.Univ.”Al.I.Cuza”, Iaşi
Negoescu B.,Vlăsceanu Gh., (2001), Geografie economică. Resursele Terrei, Ed.itura Meteora Press.
Bucureşti
Sută., N., Sută- Selejan Sultana, (1997), Istoria comerţului mondial şi a politicii comerciale, Ed. All,
Bucureşti.
Ţigu Gabriela (coordnator), (2003), Resurse şi destinaţii turistice pe plan mondial, Ed. Uranus,
Bucureşti
Velcea I., Ungureanu Al., (1993), Geografia economică a lumii contemporane, Editura Şansa SRL,
Bucureşti
Vlăsceanu Gh., Negoescu B., (2005)., Geografia transporturilor, Edit. Meteora Press. Bucureşti
Wallerstein I., 1991-1993, Sistemul mondial, vol I-IV, Edit. Meridiane, Bucureşti
6. Bibliografie extinsă
*** (2000 - 2004), Coal Information, International, Energy
Agency, Paris
*** (2000-2004), The Steel Market, U. N. New York
*** (2005), BP Statistical Review of World Energy, London
*** (2004), Handbook of International Trade and Development
Statistics, U.N., New York
*** (1987), Forum du Development, Raportul Brundtland.
*** (1990-2005), Human Development Report, UNDP, New
York.
*** (1990-2005), World Investment Report, UNCTAD, New York
*** (2000-2004), International Energy Outlook, Energy
Information Administration, Washington
*** (2000-2005), Review of maritime transport, UNCTAD,
Geneva
7. Evaluare
Examen scris, sesiunea din ianuarie-februarie 2011
Notare: 7 puncte lucrarea scrisă + 3 puncte activitatea
la lucrările practice
Prezenţa la orele de lucrări practice este obligatorie
Prezenţa la curs, minim 10 cursuri din cele 14
semestriale.
8. Geografia – ştiinţă şi obiect de învăţământ
Geografia este o ştiinţǎ foarte veche, care a evoluat în
funcţie de progresele înregistrate de societate de-a lungul
timpului.
Pentru a fi consideratǎ ştiinţǎ trebuie sǎ îndeplineascǎ
condiţiile impuse de definiţia ştiinţelor, definiţie generalǎ
şi unanim consemnatǎ în majoritatea lucrǎrilor.
O ştiinţǎ este un ansamblu de cunoştinţe veridice despre
realitatea obiectivǎ sau subiectivǎ. Orice ştiinţǎ are un
obiect de studiu, o teorie şi o metodologie. Din
perspectiva acestei definiţii rezultǎ cǎ geografia
îndeplineşte condiţiile impuse, acestea fiind prezentate în
cele ce urmeazǎ.
Geografia ca disciplinǎ de învǎţǎmânt are menirea de a
transmite datele esenţiale ale ştiinţei cu scopul creerii unei
gândiri specifice şi a dezvoltǎrii personalitǎţii umane.
9. Obiectul de studiu al Geografiei
Geografia este o ştiinţǎ veche, ale cǎrei începuturi dateazǎ din Antichitate.
Denumirea provine de la douǎ cuvinte din limba greacǎ veche: geo = Pǎmânt şi grafos =
descriere.
Cu alte cuvinte geografia se ocupǎ cu descrierea Pǎmântului, privit ca un întreg. Dacǎ am
pǎstra aceastǎ definiţie se constatǎ cǎ mai existǎ şi alte ştiinţe care au ca obiect de studiu
Pǎmântul şi deci geografia ar intra în contradicţie cu acestea. Care sunt acestea ?
Asupra definiţiei geografiei, a obiectului sǎu de studiu şi a ramurilor (diviziunilor) sale au
existat, de-a lungul timpului, numeroase discuţii.
Literatura geograficǎ româneascǎ şi cea strǎinǎ cuprind numeroase studii cu caracter
teoretico-metodologic referitoare la obiectul de studiu al geografiei.
Interpretǎrile şi conţinutul acestuia diferǎ de la autor la autor în funcţie de conceptele
existente şi de viziunea fiecǎruia, dar şi de stadiul dezvoltǎrii ştiinţelor, în ansamblul lor, la
un moment dat.
Caracteristica comunǎ a tuturor autorilor români, (dar şi a celor strǎini), începând cu
fondatorul Geografiei moderne româneşti, Simion Mehedinţi (Terra, 1931), apoi Vintilǎ
Mihǎilescu (Geografie teoreticǎ, 1968), Ioan Donisǎ (Bazele teoretice şi metodologice ale
geografiei, 1977), Alexandru Roşu şi Irina Ungureanu (Geografia mediului înconjurǎtor,
1977), Ioan Ianoş (Oraşele şi organizarea spaţiului geografic, 1987), este viziunea
integralistǎ asupra obiectului de studiu al geografiei, fie cǎ acesta se numeşte:
mediu geografic,
întreg teritorial – de la localitate la planetǎ,
socio-geosistem,
mediu înconjurǎtor,
spaţiu geografic.
10. Obiectul de studiu al Geografiei
Cea mai uzitatǎ definiţie pentru geografie este: ştiinţa care se ocupǎ cu
studiul mediului geografic. Acesta (mediul geografic) reprezintǎ locul de
interferenţǎ al învelişurilor Pǎmântului inclusiv societatea umanǎ. Se au în
vedere o multitudine de componente (naturale şi antropice), precum şi
multiplele şi complexele relaţii care se stabilesc între aceste componente,
care conferǎ caracterul de întreg mediului geografic.
Viziunea integralistǎ asupra obiectului de studiu al geografiei se regǎseşte
foarte bine în definiţia sistemului (teoria sistemicǎ - Ludwig von Bertalanffy,
1954).
Prin aceastǎ prismǎ mediul geografic este un sistem format din n elemente
(componente) între care existǎ multiple şi complexe relaţii reciproce.
Componentele au aceeaşi organizare sistemicǎ. Pe baza acestei teorii
generale a sistemelor Ioan Donisǎ, în lucrarea sa Bazele teoretice şi
metodologice ale geografiei, 1977, propunea ca obiect de studiu al
Geografiei denumirea de socio-geosistem, denumire ce sugereazǎ
organizarea sistemicǎ a mediului geografic şi faptul cǎ acesta este format
din douǎ subsisteme majore: omul şi totalitatea activitǎţilor sale
(sociosistem) şi subsistemul natural (geosistem).
11. Obiectul de studiu al Geografiei
Potrivit definiţiei ştiinţei rezultǎ cǎ Geografia este un
ansamblu de cunoştiinţe veridice (adevǎrate) despre
realitatea obiectivǎ (mediul geografic).
Are deci un obiect de studiu. Analizele întreprinse
asupra mediului geografic – în ansamblu sau pe
anumite componente – au permis, în timp,
generalizarea şi abstractizarea lor şi elaborarea unor
teorii adecvate.
De asemenea, Geografia utilizeazǎ un ansamblu de
principii şi metode specifice, dar şi unele
împrumutate, în contextul necesitǎţii existenţei unui
transfer de noţiuni, legi, principii, metode de la o
ştiinţǎ la alta, proces care a marcat şi marcheazǎ de
fapt progresul ştiinţelor în lumea de astǎzi.
12. Ramurile Geografiei
Potrivit definiţiei date geografiei ca ştiinţǎ, precum şi mediului geografic rezultǎ cǎ
geografia cuprinde douǎ mari ramuri: geografia fizicǎ şi geografia umanǎ.
Dar mediul geografic poate fi studiat atât la scarǎ planetarǎ precum şi la scarǎ
regionalǎ. Din acest punct de vedere existǎ o geografie generalǎ (fizicǎ şi umanǎ) şi o
geografie regionalǎ (fizicǎ şi umanǎ).
Geografia fizicǎ este definitǎ ca ramura geografiei care se ocupǎ cu studiul
componentelor naturale ale mediului geografic (geosistemul).
Componenta cea mai importantǎ atât pentru celelalte elemente naturale, dar şi pentru
activitatea antropicǎ este suportul acestora, respectiv: relieful (totalitatea
neregularitǎţilor scoarţei terestre). Subramura geografiei fizice care se ocupǎ cu
studiul reliefului poartǎ denumirea de geomorfologie (sau morfogeografie).
Componetele atmosferei, precum şi evoluţia şi repartiţia proceselor şi fenomenelor
atmosferice constituie obiectul de studiu al climatologiei (climatogeografiei).
Apele, în totalitatea diversitǎţii lor, fac obiectul de studiu al hidrologiei
(hidrogeografiei).
La rândul lor elementele de vegetaţie şi faunǎ formeazǎ obiectul de studiu al
biogeografiei. Vegetaţia şi fauna sunt analizate prin prisma influenţei factorilor climatici
(evoluţia în timp şi spaţiu a temepraturii aerului, a cantitǎţilor de precipitaţii
atmosferice, a caracteristicilor vânturilor ş.a.) şi hidrologici (prezenţa sau absenţa
apelor), dar şi în funcţie de caracteristicile reliefului (în principal altitudine şi orientare).
O altǎ subramurǎ a geografiei fizice este pedogeografia sau geografia solurilor, care
studiazǎ repartiţia solurilor în funcţie de parametrii climatici, hidrologici şi de vegetaţie,
la care se adaugǎ roca care constituie baza de formare a solului.
13. Ramurile Geografiei
Geosistemul a avut, în timp, o evoluţie îndelungatǎ. Pentru a înţelege caracteristicile actuale, dar şi pentru a
prognoza evoluţia sa viitoare este nevoie sǎ se cunoascǎ toate aspectele legate de evoluţia tuturor componentelor
(relief, climǎ, ape, vegetaţie, faunǎ, soluri). Acesta este obiectul de studiu al paleogeografiei, ca subramurǎ a
geografiei fizice.
Raportul dintre geodiversitate şi biodiversitate. Ce reprezintă cele două concepte.
Geografia umanǎ este cea de-a doua ramurǎ a Geografiei.
Are ca obiect de studiu sociosistemul sau omul şi totalitatea activitǎţilor sale strâns legate însǎ de mediul natural
(geosistem). Subdiviziunile sale sunt: Geografia populaţiei, Geografia aşezǎrilor umane, Geografia activitǎţilor
umane. Geografia populaţiei se ocupǎ cu studiul caracteristicilor şi a repartiţiei teritoriale a populaţiei în strânsǎ
concordanţǎ cu factori sociali, istorici, politici, demografici, economici, naturali ş.a.
Geografia aşezǎrilor umane are drept preocupǎri studiul caracteristicilor, evoluţiei şi repatiţiei teritoriale a aşezǎrilor
rurale şi urbane.
Geografia activitǎţilor umane este o subramurǎ complexǎ care cuprinde: Geografia economicǎ, Geografie socialǎ şi
culturalǎ, Geografia politicǎ.
Geografia economicǎ se impune ca o subramurǎ ce studiazǎ raporturile dintre producţia socialǎ, societatea umanǎ
şi mediul geografic. În cadrul sǎu se individualizeazǎ mai multe diviziuni: Geografia resurselor, Geografia
agriculturii, Geografia industriei, Geografia transporturilor, Geografia schimburilor economice şi Geografia
turismului.
Geografia socialǎ are ca subdiviziuni: Geografia comportamentalǎ, Geografia lingvisticǎ şi Geografia medicalǎ.
Geografia culturalǎ cuprinde Geografia confesionalǎ şi Geografia culturilor umane.
Geografia politicǎ are în componenţǎ Geografia electoralǎ şi Etnogeografia.
Un loc aparte în structura Geografiei umane îl ocupǎ Geografia istoricǎ şi toponimia geograficǎ ramuri care prin
obiectul lor de studiu încearcǎ sǎ ofere informaţii pentru înţelegerea corectǎ a proceselor şi fenomenelor legate de
societatea umanǎ actualǎ, dar şi elemente de prognozǎ. Nu se poate explica prezentul decât printr-o cunoaştere
temeinicǎ a trecutului.
14. Geografia umană – diviziuni şi inter-relaţii cu alte
ştiinţe sau discipline
15. Principii ale Geografiei
Principiile sunt definite ca legi fundamentale ale unei ştiinţe. Pentru geografie sunt operaţionale
urmǎtoarele: principiul repartiţiei spaţiale, principiul cauzalitǎţii, principiul integrǎrii geografice, principiul
istorismului, principiul regionalismului, principiul ecologic, principiul sociologic şi principiul antropic (Donisǎ
I., 1977).
Principiul repartiţei spaţiale stabileşte în mod clar cǎ orice fenomen sau proces geografic are o anumitǎ
poziţie spaţialǎ în limitele mediului geografic. Precizarea poziţiei are o importanţǎ deosebitǎ deoarece
aceasta are influenţǎ asupra caracteristicilor fenomenului şi influenţeazǎ relaţiile acestuia (fenomen,
component sau proces) cu alte componente aflate în imediata vecinǎtate. De aceea se precizeazǎ
întotdeauna poziţia pe Glob, dar şi poziţia faţǎ de mari unitǎţi geografice (forme majore de relief, oceane,
mǎri, fluvii). Când existǎ mai multe fenomene geografice de acelaşi tip este necesarǎ precizarea arealului
pe care acestea sunt repartizate. În mod extrem de simplu acest principiu se poate rezuma doar la
întrebarea: UNDE se petrece un fenomen ?
Principiul cauzalitǎţii precizeazǎ cǎ orice fenomen sau proces care se petrece în mediul geografic are
una sau mai multe cauze. Este un principiu care decurge din succesiunea cauzǎ-efect. Depistarea cauzei
sau a cauzelor care determinǎ un anumit proces poate fi simplǎ sau deosebit de complexǎ. În cazuri
complexe se face apel la metode matematice care permit analiza exactǎ a legǎturilor din fenomene. În
mod simplu principiul se reduce la întrebarea DE CE ?
Principiul integrǎrii geografice precizeazǎ cǎ fiecare fenomen sau proces din mediul geografic trebuie
analizat şi încadrat într-un ansamblu de elemente aflate în interacţiune. Acesta este de fapt principiul
organizǎrii sistemice a mediului geografic, în care fiecare component are aceeaşi organizare sistemicǎ
fiind integrat într-un sistem de rang superior.
Principiul istorismului cere ca orice fenomen sǎ fie studiat prin prisma evoluţiei sale în timp. Numai aşa
se pot descifra şi explica caracterele actuale ale unor procese geografice şi totodatǎ se pot preciza
tendinţele de evoluţie.
Principiul regionalismului permite cunoaşterea faptelor geografice în condiţionarea lor, rezultatǎ dintr-o
anumitǎ configuraţie a elementelor naturale şi social-economice ce se manifestǎ în interacţiunea lor, pe
un anumit teritoriu.
Principiul ecologic constǎ în recunoaşterea legǎturilor dintre vieţuitoare, inclusiv omul, şi mediul natural.
Principiul sociologic are în vedere rolul pe care îl joacǎ factorii sociali în evoluţia şi repartiţia geograficǎ
a proceselor şi fenomenelor.
Principiul antropic presupune evaluarea activitǎţii umane ca element de transformare a mediului natural,
dar şi a societǎţii umane.
16. Metode folosite în Geografie
Metodele cele mai utilizate în studiile geografice sunt (Erdeli G., şi colab., 2000): metoda inductiv-
deductivǎ, metoda analizei şi sintezei, metoda istoricǎ, metoda cartograficǎ, metoda statistico-
matematicǎ, metoda modelǎrii. Alǎturi de acestea se cuvin a fi menţionate şi douǎ procedee larg
rǎspândite şi anume: observaţia şi descrierea geograficǎ.
Metoda inductiv-deductivǎ a fost introdusǎ în secolul XVII. Ea este o îmbinare a douǎ metode.
Metoda inductivǎ se bazeazǎ pe cunoaşterea realitǎţii geografice concrete. Pe baza studiului unor
elemente singulare se încearcǎ, logic, sǎ se generalizeze. În metoda deductivǎ se porneşte de la
generalizare şi pe calea deducţiilor logice se caracterizeazǎ un element singular. Spre exemplu
pentru studiul unei zonei montane, prin metoda inductivǎ se constatǎ prezenţa unor înǎlţimi
diferite, pante accentuate, o reţea de ape bogatǎ, o vegetaţie de pǎdure de conifere ş.a. Pe
aceastǎ bazǎ se poate generaliza cǎ regiunile montane sunt înalte, bine împǎdurite, cu ape
curgǎtoare bogate ş.a. Metoda se poate aplica foarte bine şi în studiul caracteristicilor orizontului
local de cǎtre elevii din ciclul primar. Iniţial ei vor observa toate elementele caracteristice mediului
în care trǎiesc, iar ulterior, prin organizarea unei excursii într-o altǎ zonǎ, vor constata cǎ o mare
parte din caracteristicile orizontului local sunt specifice şi zonei vizitate.
Metoda analizei şi sintezei este, de asemenea, o metodǎ compusǎ din metoda analizei şi metoda
sintezei.
Metoda analizei constǎ în descompunerea în pǎrţi componente a proceselor şi fenomenelor
geografice cu scopul cunoaşterii lor în amǎnunt, pentru a înţelege mecanismele de desfǎşurare,
precum şi relaţiile care se stabilesc cu alte pǎrţi sau procese. Este evident cǎ aceastǎ metodǎ este
în cele mai multe cazuri o metodǎ mentalǎ.
Metoda sintezei este metoda inversǎ de recompunere a proceselor şi fenomenelor şi se
completeazǎ cu metoda analizei. Cele douǎ metode sunt specifice atât geografiei, cât şi altor
ştiinţe.
17. Metode folosite în Geografie
Metoda istoricǎ decurge din principiul istorismului şi stipuleazǎ cǎ
orice proces sau fenomen geografic poate fi înţeles şi explicat prin
evoluţia sa atât în timp cât şi în spaţiu.
Metoda cartograficǎ este o metodǎ specific geograficǎ, dar este
utilizatǎ şi de alte ştiinţe pentru reprezentarea unor elemente.
Aceastǎ metodǎ se foloseşte atât pentru cunoşterea faptelor
geografice, dar şi pentru reprezentarea graficǎ a caracteristicilor
acestora cunoscute ca urmare a utilizǎrii celorlalte metode.
Metoda statistico-matematicǎ permite utilizarea formulelor şi a
calculelor matematice pentru prelucrarea observaţiilor, a
înregistrǎrilor de date referitoare la procesele şi fenomenele studiate.
Este o metodǎ care permite mǎsurarea cu exactitate a acestora,
precum şi realizarea unor corelaţii specifice teoriei sistemice.
Metoda modelǎrii permite realizarea materialǎ sau mentalǎ a unui
model (element care imitǎ realitatea) cu scopul înţelegerii evoluţiei
sale. Aceastǎ metodǎ este legatǎ şi de metoda experimentalǎ, o
metodǎ mai puţin uzitatǎ în domeniul geografiei, dat fiind faptul cǎ
este foarte greu sǎ realizezi experimente în naturǎ sau în cadrul
societǎţii umane.
18. Geografia economică
Geografia economică este o componentă a Geografiei umane care
studiază răspândirea spaţială a comunităţilor umane şi relaţiile dintre
acestea şi mediul natural.
Ea include şi elemente din alte ştiinţe: sociologie, demografie,
economie, dar impune o viziune globală ce trebuie analizată în fiecare
loc şi moment în funcţie de jocul de forţe care se opun între ordinea
genezei şi alte forme de ordine şi are menirea de a sesiza toate
elementele revoluţionare nu numai pe plan cultural, social, politic, dar
şi în plan tehnologic. Geografia umană păstrează grija pentru
comparaţie şi explicaţie, în scopul găsirii cauzelor, modalităţilor şi
efectelor acţiunilor umane.
Scopul geografiei umane este acela de a determina extensiunea
spaţiului uman, popularea acestuia, peisajele determinate de habitat,
de activităţile productive şi de modurile de viaţă. (Erdeli G., 2000).
Geografia economică studiază spaţiul unde se produc bunurile şi
serviciile, fluxurile pe care le produc acestea, ca şi factorii de
producţie, condiţiile şi resursele punerii lor în valoare.
19. Conturarea obiectului Geografiei economice
Conturarea unui obiect al geografiei economice s-
făcut datorită contribuţiei economiştilor , într-o primă
etapă, şi geografilor, îndeosebi după 1850.
Înainte de 1850 interesul geografiei pentru aspectele
teritoriale ale economiei era redus, în timp ce analiza
fenomenelor economice în repartiţia lor teritorială, la
economişti, ocupa un rol deosebit de important. Se
remarcă aici interesul pentru a explica bogăţia statelor,
dezvoltarea activităţilor materiale prin prisma
principiilor care le favorizează. Se disting, în această
perioadă, trei puncte de vedere (curente): al
mercantiliştilor, al fiziocraţilor şi cel al clasicilor.
20. Mercantilismul
Mercantilismul este un sistem teoretic caracteristic secolelor XV-XVIII care
consideră că statul este cel care trebuie să regleze viaţa economică pentru a
urmări interesele naţionale apelând la protecţionism şi deţinerea
monopolurilor. Statul este cel care trebuie să favorizeze un excedent comercial
prin intermediul căruia să permită intrarea în ţară a metalelor preţioase.
Mercantiliştii identificau bogăţia cu banii şi considerau comerţul exterior
principala sursă pentru sporirea avuţiei. Considerau că profitul se obţine din a
vinde mai scump un produs. În realitate prin procesul de circulaţie a mărfurilor
nu se creează plusvaloare, ci doar se repartizează plusvaloarea iniţială obţinuta
prin producerea bunurilor.
Apariţia acestui curent a fost determinată de un complex de factori care au
generat dezvoltarea comerţului: marile descoperiri geografice şi progresele
spectaculoase în domeniul transporturilor. Acţiunea diferenţiată a acestor
factori a determinat conturarea a trei arii geografice: centrală, mediană şi
periferică (Wallerstein, 1974).
În aplicarea politicii economice mercantiliste au existat patru etape:
mercantilismul timpuriu, mercantilism bazat pe industrie,
mercantilism monetarist, mercantilismul dezvoltat (bazat pe comerţ).
21. Fiziocraţia
Fiziocraţia sau “guvernarea naturii” este un curent
promovat de şcoala franceză începând cu 1758, când F.
Quesnay a publicat Analiza Tabloului economic în care a
prezentat, sub forma unei scheme doctrina fiziocrată care
analizează posibilitatea reproducerii şi repartiţiei
produsului social total în condiţiile capitalismului. Tabloul
reprezintă reprezintă repartiţia avuţiei societăţii franceze
pe care autorul o împărţea în trei categorii: producători,
proprietari şi industriaşi şi comercianţi. Fiziocraţii
considerau că fenomenele economice se desfăşoară potrivit
unor legi naturale, deci independent de voinţa oamenilor şi
a statului şi că unicul izvor al avuţiei este producţia
agricolă, singura clasă productivă fiind arendaşii şi
muncitorii salariaţi care lucrează în agricultură.
22. Liberalismul
Perioada liberalismului economic clasic. Teoriile
liberalismului clasic au fost elaborate de reprezentanţii şcolii
engleze la sfârşitul sec. al XVIII şi începutul sec. al XIX-lea. Ei
studiază producţia, circulaţia şi repartiţia bogăţiilor materiale,
axându-se pe rolul motor al interesului individului, pe existenţa
unei ordini naturale şi pe funcţia reglatoare a pieţei şi a liberei
concurenţe.
Liberalismul economic este o noţiune care se diferenţiază atât de
etatism (controlul total al statului) cât şi de anarhie şi presupune
intervenţia statului între anumite limite, care sunt stabilite prin
negociere de părţile implicate în actul economic.
Principalele caracteristici ale liberalismului clasic sunt:
concentrarea atenţiei pe producţie şi doar în plan secundar pe
circulaţie;
identificarea cauzelor care au condus la îmbogăţirea naţiunilor prin
abstractizare;
ordonarea societăţii şi economiei după legi naturale.
23. Liberalismul
Cel mai important reprezentant al liberalismului economic clasic este
A. Smith (1723-1790) care se remarcă prin câteva teorii care au în vedere
şi dimensiunea spaţială a fenomenelor economice.
Teoria diviziunii muncii, a comerţului între state şi a avantajului
absolut are ca idee centrală specializarea dintre state în funcţie de
favorabilităţile naturale şi artificiale conduce la accentuarea avantajelor
reciproce. Această inegalitate a avantajelor creşte pe măsură ce se
accentuează diferenţele de nivel, structură şi rentabilitate.
David Ricardo (1772- 1823) pune bazele unei noi teorii – avantajul
comparativ relativ – care analizează rolul comerţului exterior ca
factor de dezvoltare şi progres al ţărilor partenere în schimburi. Potrivit
acestei teorii fiecare ţară trebuie să se specializeze în producţia şi
exportul acelor bunuri pe care le produce cu costuri relativ mai scăzute
Invers, fiecare ţară va căuta să importe acele bunuri pe care le produce
la costuri mai mari. Pe această bază schimburile economice
internaţionale pot fi reciproc avantajoase pentru toţi partenerii. Astfel
apare liberul schimb, deplina libertate de concurenţă între ţări,
indiferent de potenţialul lor economic. Acest principiu a reflectat mai
mult economiile din sec. al XIX-lea şi începutul sec. al XX –lea.
24. Începuturile Geografiei economice
La sfârşitul sec. al XVIII-lea apar primele lucrări veritabile de
Geografie economică ca urmare a dezvoltării statisticii. Aceste
studii analizează datele statistice ce privesc populaţia, activităţile
economice. Se poate vorbi de un asemenea interes pentru
Geografia economică la C. Ritter (1779-1859) care depăşeşte
viziunea statistică tradiţională, opera sa fiind centrată pe
influenţa condiţiilor naturale asupra evoluţiilor istorice.
F. Ratzel este un urmaş al lui Ritter fiind la originea conceptelor
de oicumenă şi de spaţiu vital precum şi la originea orientărilor
de cercetare a raporturilor dintre pământ, societate şi stat.
Teoriile sale sunt preluate apoi de suedezul Rudolf Kjellen.
Intre 1850 şi 1870 are loc o diminuare a interesului pentru spaţiu
la economişti şi o dezvoltare progresivă a Geografiei economice.
Începutul perioadei este marcat de teoria marginalistă sau
neoclasică.
25. Teoria marginalistă sau neoclasică
Teoria marginalistă a fost emisă de şcoala austriacă.
Potrivit acestei teorii, valoarea este o categorie subiectivă,
rezultată din aprecierile “subiectelor economice” izolate.
Reprezentanţii acestei teorii susţin că valoarea mărfii nu
este creată în procesul producţiei, ci ia naştere în procesul
schimbului pe baza aprecierilor participanţilor la actul
vânzare-cumpărare. Aceste aprecieri depind de raportul
dintre intensitatea nevoilor individuale ce trebuie
satisfăcute şi volumul de bunuri. Cu cât nevoia este mai
mare, cu atât utilitatea este mai mare.
După cum se poate observa dispare treptat interesul pentru
analiza spaţială, în favoarea raţionalului. Excepţie fac
studiile lui Alfred Marshall care insistă asupra factorilor de
localizare ai activităţilor economice.
26. Secolul XX
În prima jumătate a sec. al XX-lea situaţia economică
cunoaşte mutaţii profunde. Numeroase ţări revin la
protecţionism, mecanismele capitaliste devin rigide,
apar crizele economice în urma cărora creşte şomajul
şi se amplifică supraproducţia. Apar, în aceste condiţii,
alte modele economice (de ex. planificarea sovietică în
1928) pe fondul neîncrederii în mecanismele spontane
ale pieţei.
În intervalul analizat se remarcă două momente în
constituirea acestei ştiinţe:
Geografie economică pragmatică (caracteristică
sfârşitului de secol XIX);
Geografie economică teoretică (în prima jumătate a sec.
al XX-lea).
27. Secolul XX
În prima etapă se remarcă Şcoala Franceză de Geografie prin fondatorul
său Paul Vidale de la Blache care acordă o atenţie deosebită progresului
noilor regiuni industriale şi urbane. El evidenţiază rolul căilor ferate şi
marilor centre industriale în noile forme de structurare a spaţiului.
Printre succesorii săi cei mai de seamă, J. Brunhes consacră un capitol
important al lucrării sale Geografie umană (1910) geografiei economice.
Se remarcă în această etapă dezvoltarea geografiei economice în
învăţământul secundar şi practic, începând cu 1860. Astfel ia naştere
geografia economică, ca răspuns la nevoile unui public interesat de
transformarea lumii şi extinderea pieţelor. Devine în anii 1870-1880
ramura geografiei cu cel mai mare succes public. Apar în aceşti ani
societăţi de geografie colonială, comercială sau maritimă.
Obiectul Geografiei economice este reprezentat în această etapă de
inventarierea resurselor (minerale, energetice, agricole) din diferite
ţări, de a descrie utilizarea lor productivă şi de a prezenta fluxurile de
schimburi internaţionale corespunzătoare (rute ale comerţului
mondial). Cadrul natural, care determină activităţile economice, deţine
un rol foarte important.
Această geografie economică este empirică, ea prezintă fapte
concrete, statistici şi nu utilizează fundamentul teoretic.
Observaţiile sale cu privire la economie sunt mai ales
descriptive.
28. Secolul XX
Al doilea moment este marcat de contribuţia lui Pierre George care va exercita
un ascendent puternic asupra epocii sale. El încearcă să adapteze geografia la
epoca sa considerând că această ştiinţă trebuie să servească mai ales în acţiunile
de planificare. El se opreşte asupra problemelor de actualitate cum ar fi
industrializarea, urbanizarea, legătura dintre modul de viaţă şi modul de
producţie. Pentru P. George nu există mecanisme naturale care determină o
anumită adaptare, ci doar concepţii guvernamentale care împart lumea în
societăţi capitaliste şi socialiste. El plasează astfel, în centru regimurile
economice şi politicile macroeconomice (legislaţie, infrastructură,
protecţionism). Autorul privilegiază producătorul însă nu ignoră consumul
care îi serveşte să măsoare nivelurile de dezvoltare ale ţărilor (George, 1956).
Paul Claval în lucrarea Eseu asupra evoluţiei umane-1964 propune o reorientare
a geografiei economice prin apropierea de economie şi abordarea problemelor
de microeconomie. În lucrarea Geografia generală a pieţelor-1963 el analizează
dimensiunea spaţială a teoriei pieţelor, acordând un loc important cheltuielilor
de transport şi costurilor de informare. Autorul, în lucrarea Regiuni, naţiuni,
mari spaţii-1968, se opreşte asupra rolului mecanismelor macroeconomice în
structurarea spaţiului.
Noile orientări ale geografiei economice, fondate pe luarea în considerare a
comportamentelor raţionale au căpătat o asemenea importanţă în anii 1950-
1970 încât geografii le-au considerat o bază pentru reorganizarea totală a
Geografiei umane. Geografia economică era calificată, în Franţa anilor 1968, ca
fiind noua geografie.
29. Secolul XX
După 1970 curentul economiei spaţiale la economişti îşi pierde din importanţă
din cauza rolului secundar al costurilor de transport.
În această perioadă capătă o importanţă deosebită reintegrarea mediului
în teoria economică, idee reluată în zilele noastre indirect prin reflecţiile
asupra dezvoltării durabile şi căutarea unor soluţii noi în gestiunea mediului.
În economia internaţională s-au realizat dezvoltări teoretice importante,
această ramură fiind printre puţinele care nu au eliminat dimensiunea spaţială
a abordărilor, ea fiind consolidată pe baza teoriei ricardiene fondată pe
heterogenitatea geografică.
Această evoluţie conferă o mare putere explicativă pentru progresele realizate
în economia internaţională, pentru caracteristicile determinate de schimburile
internaţionale sau localizarea unor activităţi, şi determină o creştere a
interesului pentru noua geografie.
Economistul american Paul Krugman a devenit unul dintre cercetătorii actuali
cei mai cunoscuţi pentru că a contribuit la o reorientare fundamentală a teoriei
comerţului internaţional, în cursul anilor 1980. El a demonstrat că schimburile
internaţionale ar putea exista şi în lipsa unui avantaj comparativ, datorită
randamentelor ridicate realizate de economiile de scară. Această posibilitate
justifică intervenţia publică în politicile industriale şi comerciale private.
30. Secolul XX
Începând din 1990, cercetările lui Paul Krugman s-au reorientat către
Geografia economică, şi mai ales către problemele localizării. Una din
sarcinile economiei, afirmă el, este de a înţelege de ce activităţile
economice apar şi se dezvoltă într-un loc mai degrabă decât în altul. El
mai arată că o regiune poate deveni prin efect cumulativ şi, plecând de
la un demaraj aproape arbitrar, mai competitivă decât alta, datorită
randamentelor crescute permise de concentrarea spaţială a activităţilor.
Lucrările de geografie economică, realizate de geografi sunt foarte
numeroase, în această perioadă, ele fiind consacrate pieţelor
internaţionale, localizărilor industriale, activităţilor de servicii,
telecomunicaţiilor, economiilor regionale sau naţionale, meritul lor
fiind acela de a depăşi caracterul explicativ, trecându-se la abordări
teoretice. Acesta este un salt calitativ remarcabil ce plasează Geografia
economică în rândul ştiinţelor indispensabile în abordarea realităţii
economice contemporane. Complexitatea abordărilor creşte, aspectele
economice fiind urmărite într-un context mai larg, în legătură cu
discursul şi ideologiile grupurilor sociale, percepţia indivizilor asupra
proceselor şi fenomenelor economice, optimizarea raporturilor între
economie, ca dimensiune a dezvoltării economice, şi celelalte elemente
ale teritoriului.
