1. 1
ROMÂNIA
UNIVERSITATEA DIN BUCUREȘTI
FACULTATEA DE SOCIOLOGIE ȘI ASISTENȚĂ SOCIALĂ
VIAȚA DE ZI CU ZI
A “STĂPÂNILOR” DE CÂINI
~O ANALIZĂ INTERACȚIONISTĂ~
STUDENT:
DANIEL-ALEXANDRU ROATĂ
Bucureşti,
Noiembrie 2014

2. 2
INTRODUCERE
Până de curând, sociologia a respins posibilitatea ca interacțiunile oamenilor cu entități
non-umane să fie considerate sociale (Taylor, 2007), ceea ce a condus la o “sociologie ca și cum
natura nu ar conta” (Murphy, 1995 apud Taylor, 2007). De altfel, una dintre explicațiile pe care
sociologii (Irvine, 2007; Taylor, 2007) le-au acordat acestui fenomen este bazată pe afirmația lui
G.H. Mead, conform căruia “interacțiunea simbolică poate avea loc doar atunci când actorii
sociali posedă un simț al sinelui și, mai mult decât atât, numai oamenii (adulți) posedă acest simț
necesar al sinelui (selfului).” Mead a refuzat să accepte că acest lucru s-ar putea aplica
interacțiunilor om-animal, în principal datorită aserțiunii sale conform căreia limbajul joacă un
rol central în formarea identității unui individ. Pentru Mead, “numai oamenii, datorită abilității
lor de a folosi limbajul și de a interpreta gesturile altora, pot fi considerați capabili de
interacțiune socială.” (Taylor, 2007) Mai mult decât atât, “inteligența formelor inferioare de
viață animală […] nu implică prezența sinelui”. (Mead [1934] 1962 apud Irvine, 2007).
Pornind de la acest lucru, Jerolmack (2005) avansează ideea că analiza relațiilor om-
animal ar trebui să țină seama mai puțin de “speculații[le] neverificabile” cu privire la trăirile
interioare ale animalelor, ci, în schimb, să se concentreze pe datele empirice, observabile despre
interacțiunile dintre oameni și animale și asupra semnificațiilor pe care oamenii le atribuie
acestora.
În aceeași cheie, Sanders (1999) analizează modul în care oamenii se raportează la câini
și cum interacționează cu aceștia. El dezbate faptul că multe dintre relațiile om-animal de
companie sunt caracterizate de o intensitate emoțională care duce la o respingere din partea
oamenilor a ideii conform căreia animalele lor sunt non-persoane, lipsite de „minte”. Ei își
prezintă animalele cu care își împart viața de zi cu zi ca fiind “unice, emoționale”, “prieteni
gânditori” sau “membri ai familiei” (Sanders, 1995 apud Taylor, 2007).
Pornind de la aceste observații, cercetarea mea își propune să exploreze modul în care
câinele le orientează viața de zi cu zi celor care aleg să își împartă viața cu un patruped. Pentru a
pătrunde în această lume, am realizat trei interviuri calitative cu ”stăpâni” care au în grijă unul
sau mai mulți câini. Așadar, în cele ce urmează, voi interpreta interviurile pe care le-am realizat
dintr-o perspectivă simbolic-interacționistă. Relația dintre cadrul teoretic al interacționismului

3. 3
simbolic și metodologia interpretativă este una de compatibilitate. De fapt, gradul de
compatiblitate al celor două este atât de ridicat, încât “interacționismul simbolic pare a fi parte a
fundației epistemologice a interpretativismului” (Oliver, 2012).
METODĂ
În ceea ce privește selecția participanților, am făcut uz de propria biografie și m-am
orientat către cercurile mele de cunoscuți. Primii trei intervievați au fost, în ordine: (1) persoană
necăsătorită, nu mai locuiește în gospodăria părinților, a luat decizia de a avea câine la vârsta de
32 ani (2) persoană necăsătorită, locuiește în gospodăria părinților, a avut câine de la vârsta de 12
ani, în prezent este la al doilea câine; (3) persoană în vârstă de 61 de ani, văduvă, locuiește
singură, a luat decizia de a adopta câini la vârsta de 60 de ani, în prezent are 4 câini.
Astfel, după descrierea scopului cercetării, am solicitat interlocutorilor să purtăm o
discuție liberă, bazată pe un ghid de interviu semistructurat (întrebările de interviu sunt atașate în
anexa 1). De altfel, sunt diferențe între modul cum am condus primul interviu și cel de-al doilea,
datorate, în principal, faptului că, pe parcurs, am descoperit noi direcții pe care am dorit să le
explorez, insistând asupra anumitor aspecte.
Deși întrebarea studiului –”Cum îți orientează viața de zi cu zi faptul că ai un câine?”–
are un spectru relativ amplu, în schițarea ghidului de interviu am încercat să urmăresc câteva
direcţii precise:
-Care sunt motivele invocate de un actor social cu privire la alegerea de a avea un animal de
companie?
-Cum se construieşte discursul unui individ cu animal de companie cu privire la patruped? Cum
relaționează el cu acesta?
-Care e impactul pe care câinele îl are asupra interacțiunilor “stăpânului” cu societatea? Care este
rolul patrupedului în construirea lumii sociale sau a vieții sociale a “stăpânului” său?
-Cum se construieşte discursul lor vizavi de ideea de trai/stil de viaţă/concepţii despre cât de
greu/uşor e să ai şi să întreţii un animal de companie?
-Care este felul în care câinele le organizează programul/viaţa?

4. 4
TEORII / CERCETĂRI ANTERIOARE
Petersen (2011) discută o serie de cercetări anterioare ce au fost efectuate asupra
legăturilor pe care oamenii le stabilesc cu câinii lor, precum și asupra rolurilor pe care aceștia le
atribuie patrupedelor. Pintre acestea, se numără cel în care animalul de companie are rolul de
copil sau alt membru al familiei, rolul de protector, cel de prieten sau companie, și [una din
ipotezele de la care am pornit și eu în acest demers] rolul patrupedului de “liant social”
(Petersen, 2011), în sensul că facilitează interacțiunile între “stăpân” și alți actori sociali.
De altfel, în aceeași lucrare, autoarea amintește că fenomenul de “facilitare socială”1 nu
este ceva generic, ci este specific câinilor, vârsta și dezirabilitatea socială a rasei fiind factori ce
contribuie la interacțiunea socială (apud Wells, 2004). Unul dintre motivele pentru care câinii
sunt un liant social atât de bun, este acela că atrag atenția și influențează percepția altor actori
sociali despre “stăpân”. De altfel, câinii pot fi elementul care “sparge gheața” într-o situație
socială dată, creând contextul necesar pentru străini să ia un prim contact unul cu celălalt
(Veevers, 1985 apud Petersen, 2011). Câinii sunt prezentați ca o sursă de “deschidere mutuală”
(t.m. “mutual openness”) (Goffman, 1963; Sanders, 1989, 1990), alături de o varietate largă de
obiecte afișate în public, precum tatuajele sau copiii. Sanders (1990) susține ideea conform
căreia câinii, ca orice obiect controlat de actor în spațiul public, constituie subiect de interacțiune
non-agresivă între indivizi străini. Afinitatea pentru câini sau experiențele legate de câini oferă
un subiect accesibil și relativ neutru de discuție.
Blouin (2009) împarte atitudinile “proprietarilor” de câini în 3 categorii distincte: (1) cea
umanistă, în care câinele este privit ca fiind foarte apropiat, autorul folosind aici termenul de
“pseudo persoană”; (2) cea protectivă, în care se încadrează vegetarienii sau persoanele care
apreciază animalele, în general, nu doar ca animale de companie; și (3) cea dominantă, în care
animalul este perceput ca fiind inferior omului și, în același timp, distanțat față de acesta. În
accepțiunea sa, aceste direcții de comportament sunt influențate de factori culturali, caracteristici
demografice, precum și experiențe personale și structură familială.
Terrien (2009) avansează ideea că animalele de companie influențează “nu numai rutina
unei familii, ci și ierarhia sa, ritmul său social și sistemul de relații existent”. De altfel, autoarea
1 În engleză, “social lubrication”

5. 5
susține că, în prezent, termenul predominant printre cercetători este “companion animal”, un
termen mai apropiat de rolul de copil, care îi este atribuit adesea animalului.
Teoria la care am încercat să mă raportez când am gândit una din temele acestei cercetări
este Looking-glass self theory, a lui C. H. Cooley (1902). Aminteam, în rândurile de mai sus, că
unul dintre motivele pentru care câinii sunt un “liant social” atât de bun, este acela că atrag
atenția și influențează percepția altor actori sociali despre “stăpân”. În acest sens, am încercat să
aflu care este felul în care subiecții consideră că sunt priviți de alți actori sociali, datorită
exemplarului de câine pe care îl au, precum și modalitatea în care au ales rasa, încercând să pun
în legătură chiar și alegerea rasei cu o conștientizare, în prealabil, a percepției celorlalți sau, mai
degrabă, cu o proprie proiecție a percepției celorlalți despre sine. Astfel, rasa de câine joacă un
rol major ca simbol al identității sociale a stăpânului. În aceeași idee, Beck (1988, apud Sanders,
1990) prezintă alegerea animalului de companie ca fiind influențată de caracteristicile de
personalitate ale “stăpânului”.
De asemenea, Teoria atașamentului a lui Bowlby ([1969]1982) este folosită pentru a
explica legăturile dintre oameni și câinii lor, avansând ipoteza că modul în care anumiți stăpâni
se comportă cu patrupedele lor este, de fapt, o formă de comportament parental. (Woodward,
2007 apud Petersen, 2011)
INTERPRETARE
Motivele invocate de actorii sociali cu privire la decizia de a avea un câine
Una dintre temele recurente în discursul subiecților este aceea că au fost crescuți cu câini
de mici și s-au obișnuit cu ideea de a avea un câine prin preajmă. Unul dintre intervievați –Doru,
32 de ani– povestește că “am avut câini de când aveam 3 ani de zile până când am plecat de
acasă la 18 ani, încontinuu. […] şi doi la mână, mi-era dor să am un câine, știi… adică, la
modul ăsta. Deci trecuseră 10 ani de zile de când nu mai avusesem câine”.
În aceeași notă, un alt motiv invocat de participanți cu privire la adoptarea unui câine este
că actualul patruped este substitut pentru un alt câine pe care l-au avut în prealabil. Raluca, 30 de
ani: “Păi... ăsta, de fapt, este al doilea câine. Prima și prima dată am mai avut un cățel înainte...
și era setter irlandez... și l-am avut, cred că de prin clasa a 7-a, adică de pe la 12 ani. Apoi, în

6. 6
jurul vârstei de 20, când avea cățelul 8 ani –tot o fetiță a fost– a murit, că a făcut blocaj renal. Și
am ajuns la al doilea cățel, pentru că am plâns foarte mult și prietenul meu de pe vremea aia a
vrut să facă un gest frumos...”
Uneori, un al doilea câine este adoptat cu scopul de a influența un membru non-uman al
familiei, unul dintre subiecții intervievați urmând să facă acest pas: “În momentul de față simt
nevoia unei schimbări și el, cu siguranță.. ceea ce înseamnă să-i mai iau o cățelușă… poate de
aceeași rasă… poate de rasă diferită… mă gândesc să găsesc o street-eriță din asta care să mi
se pară suficient de echilibrată și de așa… să o iau. Sigur i-ar folosi lui din punctul de vedere al
petrecerii timpului când nu sunt cu el. Deci asta e următoarea mișcare, dar asta presupune
mutatul la o casă. […] În proporție de 70% pentru el, da […] în mare parte ca el să aibă un
partener de joacă. Nu știu cât comunică ei la modul de să se distreze împreună, dar cu siguranță
joaca le-ar folosi amândorura.” –Doru, 32 de ani.
Cum se construieşte discursul unui individ cu animal de companie cu privire la
patruped?
Prin limbajul folosit, respondenții sugerează faptul că patrupedul este considerat membru
al familiei, cu drepturi ca și indivizii umani: “[e o relație] de respect, în primul rând, că nu e o
șosetă să așa…” –Doru, 32 de ani; “eu o privesc nu ca pe un animal, ci ca pe un om cu drepturi
egale, ca pe o soră” –Raluca, 30 de ani. Bazându-mă pe ideea că le conferă drepturi similare cu
cele ale oamenilor, aș încadra atitudinea celor intervievați în categoria “umanistă”, conform
accepțiunii lui David Blouin.
Rolul atribuit de către subiecți câinilor lor în structura familiei variază, însă frecvent este
acela de copil: “Eu, privind, cel putin implicându-mă atât de mult și cu boala asta în ultimul an
de zile, pot să spun că am tratat-o, cred că, mai ceva ca pe un copil. Nu știu… dacă aș avea un
copil în momentul ăsta, cred că sunt pregătită pentru lucrul ăsta din punctul ăsta de vedere că
am avut-o pe ea… din toate punctele de vedere: și cu Pamperși, și cu injecții, și cu tratamente, și
cu temperaturi, și cu o grămadă de chestii… și mă simt pregătită pentru un copil, apropos de
asta.”, “cum o privesc eu pe ea, ca un copil sau ca o ființă neajutorată, mai ales acuma” –
Raluca, 30 de ani. Semnificativă, aici, este și terminologia folosită în discursul său de către alt

7. 7
subiect intervievat: “Dar sunt şi câini […] cu părinţi, cu owneri cu capul la locul lor” –Doru, 32
ani.
Un alt rol atribuit câinelui, în viziunea celor intervievați este acela de soră. Rugată să
descrie relația dintre ea și câinele său, o persoană intervievată a spus: “Mai degrabă ca două
surori.. Mama de multe ori îmi și zice că îmi seamănă, ca și personalitate, că și eu sunt la fel de
răsfățată.. De multe ori vine și doarme la mine în poală… O giugiulesc, o iau în brațe, fix ca pe
un… nu știu dacă neapărat copil, ci pot să o compar și cu un iubit, cu oricine: pot să o pup, pot
să o mângâi, fix la fel. Poți să îi vorbești fix la fel și să îți reacționeze fix la fel ca și cum ți-ar
reacționa o persoană în carne și oase.”
De altfel, toți participanții au manifestat prezența antropomorfismului, ca și trăsătură a
discursului lor cu privire la animalele pe care le au. Antropomorfismul este o construcție socială
ce presupune atribuirea de “stări mentale caracteristice omului (gânduri, sentimente, motivări)
unor animale non-umane” (Serpell, 2003 apud Petersen, 2011): “Și, pur și simplu, e o satisfacție
în plus a lui că este folositor”, “adică eu am grijă de el, știe treaba asta”, “încerc să intuiesc ce
are nevoie… să-l țin, ca să zic așa… mulțumit, că fericirea nu știu cum se măsoară în termeni
câinești”, “şi primele două săptămâni era realmente panicat de faptul că rămâne singur acasă
într-o casă pe care abia o cunoaşte” –Doru, 32 de ani; “Mama de multe ori îmi și zice că îmi
seamănă, ca și personalitate, că și eu sunt la fel de răsfățată”, “Poți să îi vorbești fix la fel și să
îți reacționeze fix la fel ca și cum ți-ar reacționa o persoană în carne și oase” –Raluca, 30 de
ani.
Bazându-mă pe discursul subiecților în timpul interviurilor și corelând acest lucru cu
tendința lor de a-și umaniza patrupedele, concluzionez că pentru aceste persoane câinele joacă un
rol central, adesea “stăpânii” structurându-și viața de zi cu zi în jurul animalului: “Pentru mine
e… adică nu mă văd… nu mă văd, pur si simplu, fără câinele ăsta. Orice mișcare fac în viață, îl
iau în considerare”, “și acuma, revenind tot acolo… următoarea mișcare este să iau o casă… E
un câine care nu a apucat să-și împlinească menirea, să zic așa… de a fi teritorial, de a păzi de-
adevăratelea […] dar acuma, din ce știu și ce am aflat, în momentul în care îi oferi o curte pe
care el devine stăpân, se schimbă… și, pur și simplu, e o satisfacție în plus a lui că este folositor.
Și de asta vreau să fac mișcarea la casă” –Doru, 32 de ani; “totul se desfășoară în jurul ei. Ea e
centrul universului meu, iar eu îmi desfășor toate treburile mele, inclusiv munca, inclusiv viață

8. 8
personală –care nu mai este– sau orice, orice… se cronometrează în funcție de ea.” –Raluca, 30
de ani.
Mai mult decât atât, participanții la studiu le atribuie câinilor lor statut de alt semnificativ,
lucru pe care îl voi dezbate mai pe larg în rândurile de mai jos. Raluca, 30 de ani: “pot să o
compar și cu un iubit, cu oricine: pot să o pup, pot să o mângâi, fix la fel. Poți să îi vorbești fix
la fel și să îți reacționeze fix la fel ca și cum ți-ar reacționa o persoană în carne și oase”; ”mi se
pare că relația dintre mine și ea este mult mai profundă decât relația dintre mine și un om:
relația dintre mine și mama sau relația dintre mine și un iubit sau.. nu știu, cu oricine la care m-
aș referi eu că țin. Mi se pare peste o chestie de genul ăsta… mi se pare atât de profundă și atât
de semnificativă încât… pe de altă parte, dacă aș mai lua alt cățel aș simți că aș trăda-o și… nu
știu… […] Nu de responsabilitate, nu în sensul ăsta, ci strict sentimental.”
Impactul pe care câinele îl are asupra interacțiunilor “stăpânului” cu societatea /
Rolul patrupedului în construirea lumii sociale sau a vieții sociale a “stăpânului” său
Una din cele mai importante ipoteze pe care Sanders (1990) le avansează este aceea că
impactul pe care câinele îl are asupra sinelui “stăpânului” său are o dublă dimensiune: (1) în mod
direct, ca alt semnificativ; și (2) ca mediator al relației stăpânului său cu alți actori pe scena
socială.
În primul rând, stăpânii își definesc animalele de companie în mod frecvent ca
“persoane”, cu care împărtășesc relații intime, emoționale și de durată. (Sanders, 1990; cf.
Bogdan și Taylor, 1989). Sanders (1990) susține că interacțiunile om-animal se desfășoară în
același mod în care se desfășoară schimburile sociale între oameni: acestea implică recunoaștere
mutuală a coparticipării la schimb, definire mutuală a modului în care celălalt e perceput, precum
și o estimare imaginativă a definirii situației de către celălalt. În acest sens, unul dintre subiecți
afirmă: “Relația dintre noi este… nu folosesc un cuvânt aiurea, absolut impecabilă, adică eu am
grijă de el, știe treaba asta, el se comportă cât se poate de ascultător, de.. așa și pe dincolo și,
sper eu, că ne bucurăm unul pe celălalt.” –Doru, 32 de ani. Continuând, “stăpânul” ajunge să
construiască statutul de persoană al animalului, percepându-l ca ființă comunicativă, individ
capabil de reciprocitate, membru integrat în grup. Din această poziție definită social, animalul de
companie are rol de alt semnificativ pentru “stăpân”, iar interacțiunea lor directă oferă

9. 9
recompense de fiecare parte. Acest proces social conține informații pe care “stăpânul” le va
utiliza în procesul de definire a sinelui: “Iarăși, altă chestie important de menționat: apropo de
ce se zice că fiecare om tinde să împrumute din personalitatea celor mai importante persoane cu
care își petrece timpul zilnic, săptămânal sau în familie sau cum o fi… să zicem, sunt 5 persoane.
E, nu știu, prin relația asta care am dobândit-o cu cățelul meu, poate m-a învățat ea, poate am
învățat-o eu, poate am împrumutat fiecare de la fiecare, nu știu ce să-ți zic, dar n-aș putea spune
că ea de la mine într-o proporție mai mare sau… cumva, e undeva la mijloc. Faptul că m-a
responsabilizat în anumite privințe sau m-a sensibilizat cu anumite lucruri” –Raluca, 30 de ani.
În cel de-al doilea rând –câinele ca mediator–, am afirmat deja că patrupedul este un
“liant social” atât de bun deoarece facilitează interacțiunile între stăpân și alți actori sociali. În
paradigma lui Cooley ([1902] 1964), sursa principală de informații pe care un individ le folosește
în construcția sinelui său este constituită de interacțiunile cu ceilalți actori sociali. Astfel,
“compania unui animal crește în mod exponențial, atât cantitatea, cât și calitatea schimburilor
care joacă un rol în definirea sinelui”. (Sanders, 1990) Acest lucru se poate întâmpla în mai
multe sensuri:
(1) Câinele ca simbol de identitate socială – atrage atenția și influențează percepția
celorlalți despre “stăpân”. Fogle (1983) afirmă că atât rasa, cât și temperamentul câinelui,
simbolizează identitatea socială a „stăpânului”. Câini mari și agresivi, spre exemplu, nu au numai
funcție de pază și protecție, ci reflectă și dorința “stăpânului” de a proiecta un sine social în
directă corespondență cu acestea (apud Sanders, 1990). [Doru, 32 de ani: “Repet, şi… adică fără
falsă modestie… e un câine foarte aspectuos, impresionant aşa… şi prin cum arată şi evident, şi
aşa liniştit, şi pe dincolo… drept pentru care multă lume este interesată: ce câine e, de unde,
cum, câţi ani are, nume, cum îl cheamă, chestii…”, “Mare parte din oameni, fiind un exemplar
aşa spectaculos, observă treaba asta în primul rând”, “Interacţiunea cu lumea, în general, e
plăcută, ca să zic aşa.. Lumea îl admiră, chestii de genul ăsta...”, “o rasă de câine care are
probleme cu interacţiunea, deci, vrei, nu vrei, cu o rasă de genul ăsta intri în contact cu lumea.
De orice speţă, de orice nivel, de la ţigani care mi-au propus… ţigani cu bani, adică vorbim de
baştani care mi-au propus sa-mi cumpere câinele pe loc, la ce poţi să te mai gândeşti tu…”].
(2) Câinele ca sursă de “deschidere mutuală” – facilitează în mod direct instanțele în care
au loc schimburile între actori sociali. Afinitatea pentru câini sau experiențele legate de câini

10. 10
oferă un subiect accesibil și relativ neutru de discuție. Acest aspect se regăsește în toate
interviurile pe care le-am realizat. Doru, 32 de ani: “Drept pentru care multă lume este
interesată: ce câine e, de unde, cum, câţi ani are, nume, cum îl cheamă, chestii…”, “o rasă de
câine care are probleme cu interacţiunea, deci, vrei, nu vrei, cu o rasă de genul ăsta intri în
contact cu lumea. De orice speţă, de orice nivel”; Raluca, 30 de ani: “Da.. tot așa, când eram
mai mică… mă rog, se băgau în seamă tot felul de persoane cu replici din alea de genul
‘Mușcă? Dar stăpâna?’… Well… Dar, da.. Am ieșit cu cineva la un moment dat care, și tipul
respectiv avea, tot așa.. cățel… și ne-am împrietenit…”, “Da, da. Socializam foarte mult. În
sensul ăsta, cu oamenii care au căței, da. Socializează, n-ai cum să nu... Te saluți. E ca atunci
când te duci pe munte și te saluți cu ceilalți care trec pe munte, deci n-ai cum…”
(3) Câinele ca personaj central în crearea lumii sociale a stăpânului său, ca „univers de
comunicare și discurs” (Shibutani, 1955 apud Țineghe, 2013). Dezvoltând, voi insista asupra
conceptului de lume socială: “o lume socială este constituită din grupuri care împart anumite
activități și resurse, pentru a-și atinge scopurile și a crea ideologii comune, adecvate activităților
lor” (Strauss 1993; Clarke 1991 apud Konecki, 2007). Lumile sociale sunt o formă de acțiune
colectivă. (Strauss, 1993 apud Konecki, 2007). Limitele și apartenența nu sunt atât de clar
definite, ca în cadrul organizațiilor, astfel că un actor social poate intra în sau poate părăsi o lume
socială în orice moment. În același timp, actorii sociali pot face parte simultan din mai multe
lumi sociale, pentru că, în lumea modernă, ei participă activ în mai multe canale de comunicare.
Așadar, “orice lume socială este un spațiu cultural, definit nu de teritoriul său sau de o participare
formală în grup, ci de limitele comunicării” (Konecki, 2007).
Prin urmare, faptul de a avea un câine, îl plasează pe “stăpân” în lumea socială a
”proprietarilor” de câini. Drept pentru care am urmărit această idee în interviurile pe care le-am
realizat. Astfel, din datele culese am constatat că doi dintre interlocutori sunt membri activi ai
comunităților atât din viața de zi cu zi, cât și din mediul online:“Clar interacționez… nu stiu
dacă zilnic, dar oricum… cu oameni care au aceeași rasă în mediul online zilnic, unde mă aflu
oricum… sunt conectat la câteva grupuri, respectiv 2 sau 3, care au câini de aceeași rasă sau, în
general, pentru comportamente, chestii, întruniri… de gen spectacole cu premii, chestii-trestii..
Adică e o… până la urmă ai un câine și e normal să ții legătura cu alții.”;”Mă rog, n-am timp
de asta… dar, de curiozitate, și tot așa, să mai aflu ce mai e nou pentru mâncare, pentru

11. 11
întreținere, chestii de genul ăsta, merg la concursuri… cu el sau fără, dar nu merg să particip, ci
pur și simplu ca spectator.” –Doru, 32 de ani; “În cazul meu… nu știu ce să spun… Pe vremea
aia nu știu dacă era popularitatea asta atât de mare vizavi de online, cel puțin în privința
animalelor.. Sau poate nu știam eu, sau n-am fost eu atât de interesată, da’ cred că, totuși,
atuncea nu avea atâta anvergură.. și tocmai prin socialul care se crease în parc, la un moment
dat era și o tipa care era… tocmai terminase facultatea veterinară. Și am rămas în bune relații
cu tipa respectivă și când mai aveam probleme apelam, de obicei, la ea” –Raluca, 30 de ani.
CONCLUZII
Utilizând perspectiva interacționistă, am încercat să explic rolul major al patrupedelor în
viața celor care aleg să aibă un câine.
În urma cercetării conduse am constatat că intervievații manifestă o legătură emoțională
puternică față de animalele lor. Adesea, respondenții conferă statut de persoană animalului lor.
Am identificat motivele invocate de aceștia pentru adoptarea unui câine. Din răspunsurile
participanților reiese și rolul pe care câinele îl joacă în structurarea vieții de zi cu zi, a rutinelor
acestora. De asemenea, am constatat că patrupedele sunt un catalizator important în viața socială
a “stăpânilor” lor.

12. 12
BIBLIOGRAFIE:
Blouin, D. (2009) - A Dog’s Life, American Sociological Association, San Francisco
Hobson-West, P. (2007) - Beasts and boundaries: An introduction to animals in sociology,
science and society în Qualitative Sociology Review, Vol. III, Issue 1
Irvine, L. (2007) - The question of animal selves: Implications for sociological knowledge and
practice în Qualitative Sociology Review, Vol. III, Issue 1
Jefferis Terrien, E. (2009) - Cultural Beliefs Make Community Practices & Politics: The Case
of Dog Ownership in Los Angeles, Pacific Sociological Association, San Diego
Jefferis Terrien, E. (2009) - Focusing on Cultural Variances of Dog Ownership in Los Angeles
and Community Identity, American Sociological Association, San Francisco
Jerolmack, C. (2005) - Our Animals, Our Selves? Chipping Away the Human-Animal Divide în
Sociological Forum, Vol. 20, Issue 4, Springer
Konecki, K. T. (2007) - Pets of Konrad Lorenz. Theorizing in the social world of pet owners în
Qualitative Sociology Review, Vol. III, Issue 1
Oliver, C. (2012) - The relationship between symbolic interactionism and interpretive
description in Qualitative Health Research, Vol. 22, No. 3
Petersen, A. (2011) - From Fur Baby to Chick Magnet: A Sociological View of Dogs and Their
People, The University of Montana, Missoula
Sanders, C. R. (1990) - The Animal 'Other': Self Definition, Social Identity and Companion
Animals în Advances in Consumer Research, Vol. 17, Association for Consumer Research
Taylor, N. (2007) - ‘Never an It’: Intersubjectivity and the creation of animal personhood in
animal shelters în Qualitative Sociology Review, Vol. III, Issue 1
Țineghe, C. (2013) - Sublumi sociale relaționale în spațiul public românesc, Editura
Universității din București, București

13. 13
Veilleux, R. (1999) - Professor Takes Sociological Look at Dog-Human Interaction în
University of Connecticut Advance

14. 14
GHIDUL DE INTERVIU:
-Introducere: “Bună ziua. Numele meu este… de la Universitatea din București, Facultatea de
Sociologie și fac o cercetare despre oamenii cu câini. Vă mulțumesc pentru că ați fost de acord să
stați de vorbă cu mine. O să vă adresez câteva întrebări, la care puteți alege să nu răspundeți,
dacă doriți.”
- Cum vă numiți? Câți ani aveți ?
-Cum îl cheamă pe câinele dvs. ?
-Cum v-ați luat câine ? Cum ați ajuns la decizia de a vă lua câine ? Ați mai avut câine ?
-Ce rasă este ? De ce această rasă ?
-De cât timp îl aveți ?
-Cum a fost perioada de început ?
-Cum e cu timpul alocat câinelui: scos afară ?
-Cum e interacțiunea cu alți oameni (atât cu câini, cât și fără) ?
-Care sunt costurile (mâncare, făcut curat după câine, în casă sau pe afară, veterinar)?
-Montă/Castrat/Pui
-Care e relația dvs. cu câinele ?
-Comunități online/ concursuri
-Ce vă place să faceți cel mai mult cu câinele dvs. ?
- Dacă ar fi să îl descrieți fără a folosi cuvântul “câine”, în câteva rânduri, ce ați spune
despre el ?
-Ați mai dori să adăugați altceva despre câinele dvs. ?