Şi fiindcă Sfinţii împăraţi Constantin şi Elena aparţin atât Apusului creştin, ca împăraţi romani, cât şi Răsăritului creştin, ca împăraţi bizantini, am socotit să începem prin prezentarea Vieţii lor, spre a dovedi şi noi că sfinţenia celor ce se dăruiesc lui Dumnezeu nu ţine de spaţiul geografic în care au trăit, ci de râvna şi dragostea fiecăruia, îndreptate spre câştigarea patriei cereşti.

1. Viaţa Sfinţilor, slăviţilor şi de Dumnezeu încununaţilor împăraţi,
cei întocmai cu apostolii, Constantin şi Elena
Index
Introducere................................................................................................. 3
Sfânta Elena ................................................................................................ 7
Tetrarhia Imperiului Roman ........................................................................ 9
Tânărul Constantin la curte ........................................................................11
Constantin fuge de la curtea lui Galerius Maximianus ................................15
Constantin Augustus ..................................................................................17
Eliberarea Italiei.........................................................................................26
Arătarea Crucii: hristograma sau monograma lui Hristos............................30
Primii ani ai domniei lui Constantin............................................................38
Trădarea lui Licinius şi a lui Maximinus Daia...............................................42

2. Constantin se implică în problemele bisericeşti..........................................48
Pericolul războiului ....................................................................................54
Constantin şi Licinius se înfruntă ................................................................57
Împărat unic al Imperiului Roman ..............................................................64
Viziunea cetăţii...........................................................................................67
Arie............................................................................................................69
Întâiul Sinod Ecumenic ...............................................................................72
Tragedia lui Crispus şi a Faustei..................................................................81
Întemeierea Constantinopolului.................................................................87
Împărăteasa Elena în Ţara Sfântă ...............................................................90
Păgânismul...............................................................................................101
Sciţii şi sarmaţii ........................................................................................104
Împăratul Shapur .....................................................................................105
O nouă armată.........................................................................................107
Un nou mod de viaţă................................................................................109
Noi legi şi porunci.....................................................................................112
Patriarhul Atanasie al Alexandriei ............................................................115
Persanii....................................................................................................124
Ultimul an ................................................................................................126
Botezul şi adormirea Sfântului Constantin................................................128
Traducere din limba engleză: Teodora Ojog; Constantin Fădur
Redactor: Constantin Fădur
Tehnoredactor: Gabriel Fădur
Prelucrare imagini: Tiberiu Mardari

3. Introducere
Dragi cititori ai Vieţii Sfinţilor împăraţi Constantin şi Elena, am procedat la
acest mod gratuit de a distribui rezultatul muncii noastre urmărind atât un scop
misionar, cel de a înlesni apropierea cât mai multor credincioşi de aceşti mari
mijlocitori pe care îi avem înaintea lui Dumnezeu, cât şi un scop mai pragmatic,
de „într-ajutorare”, anume cel de a apela la bunăvoinţa dumneavoastră, spre a ne
sprijini în munca noastră viitoare.
Viaţa Sfinţilor Împăraţi Constantin şi Elena face parte dintr-o colecţie mai amplă
de Vieţi de Sfinţi, care acoperă toate lunile anului, în 12 volume a câte apro-
ximativ 1000 de pagini fiecare, traduse din limba engleză, şi care au pornit de la
un original grecesc, numit Sinaxarul mare al Bisericii Ortodoxe. Volumelor
menţionate li se mai adaugă un volum deja apărut pe piaţă, numit Viaţa Prea-
sfintei Născătoare de Dumnezeu şi pururea Fecioarei Maria, un volum de Triod
şi unul de Penticostar, cele două din urmă acoperind sărbătorile mai importante
din perioadele respective ale anului bisericesc. Aceasta va fi, de departe, cea mai
amplă colecţie de Vieţi de Sfinţi apărută în spaţiul tipografic duhovnicesc al
Bisericii noastre, prin mijlocirea Editurii Doxologia - Iaşi. Anunţăm, pe această
cale, că şi primul volum de Sinaxar, pe luna Septembrie, corespunzător primei
luni din anul bisericesc, va fi distribuit în librării în perioada imediat următoare.
Materialele celorlalte volume sunt în mare măsură finalizate şi vor fi tipărite în
decursul acestui an şi al celui următor.
Noi reprezentăm o echipă de traducători, corectori, tehnoredactori şi specialişti
în prelucrare de imagini iconografice, care a colaborat şi colaborează şi în
prezent cu Editura Doxologia la realizarea colecţiei Sinaxarului. Date fiind
pregătirea şi experienţa profesională dobândite pe parcursul colaborării şi dată
fiind dorinţa noastră comună de a ne continua activitatea în acelaşi domeniu,
realizând lucrări de acelaşi gen, am hotărât să înfiinţăm o editură nouă, cu
numele Stella Orientalis, care să suplinească activitatea Editurii Doxologia,
realizând editarea unei colecţii lărgite de Vieţi de Sfinţi care au trăit în spaţiul
apusean. Ceea ce ne motivează în primul rând este faptul că frumuseţea şi
bogăţia duhovnicească a faptelor şi a credinţei acestor Sfinţi sunt încă prea
puţin cunoscute în rândul credincioşilor Bisericii Ortodoxe.
Şi fiindcă Sfinţii împăraţi Constantin şi Elena aparţin atât Apusului creştin, ca
împăraţi romani, cât şi Răsăritului creştin, ca împăraţi bizantini, am socotit să
începem prin prezentarea Vieţii lor, spre a dovedi şi noi că sfinţenia celor ce se
dăruiesc lui Dumnezeu nu ţine de spaţiul geografic în care au trăit, ci de râvna şi
dragostea fiecăruia, îndreptate spre câştigarea patriei cereşti.

4. Însă, fiindcă editura noastră se află la început de drum şi, cum bine se ştie, orice
astfel de început este dificil din punct de vedere financiar, apelăm pe această
cale la bunăvoinţa tuturor acelora care vor citi cu plăcere acest extras din Sina-
xar, să ne ajute prin donaţii, în măsura posibilităţilor fiecăruia, spre a putea pune
şi temeliile materiale necesare noii edituri.
Sumele se pot vira la Banca Transilvania în conturile următoare, al căror titular
este Fădur Constantin, reprezentantul juridic al Editurii Stella Orientalis şi
cotraducător la patru dintre volumele colecţiei apărute la Editura Doxologia:
RO51BTRLRONCRT0256063801 (pentru virament în lei)
RO98BTRLEURCRT0256063801 (pentru virament în Euro)
RO05BTRLUSDCRT0256063801 (pentru virament în Dolari americani)
Suntem de acord ca materialul textului traducerii de faţă să circule şi între
cunoştinţele dumneavoastră, dar vă rugăm să lăsaţi ataşată şi această mică
Introducere. Nu vom fi însă de acord cu multiplicarea şi vânzarea clandestină a
materialului, acest fapt intrând sub incidenţa încălcării dreptului de autor (Legea
nr. 8/1996). Vă mulţumim pentru înţelegere.

5. Viaţa Sfinţilor, slăviţilor şi de Dumnezeu încununaţilor împăraţi, cei
întocmai cu apostolii, Constantin şi Elena 1
Constantin cel mare, primul şi de-a pururi pomenitul împărat al creştinilor,
autocrat bizantin şi întemeietor al Constantinopolului, s-a născut pe la anul 274
d.H., la Naissus, actualul Nis din Dardania, în partea care ţine acum de Serbia şi
Croaţia.
Tatăl lui, Flavius Constantius, care se trăgea din părţile Illyricului 2
, a fost mai
întâi general al armatei romane, după care a fost proclamat Cezar în părţile de
apus ale imperiului, adică în Britania, Galatia (Gallia), Spania şi alte teritorii.
Fiindcă noul Cezar avea tenul palid, el a mai fost numit Chlor.
Mama Sfântului Constantin, prea evlavioasa şi Sfânta împărăteasă Elena, este şi
ea prăznuită în această zi, împreună cu fiul ei. Fericita Elena se trăgea din Bithy-
nia, din Asia Mică. Ea s-a născut în cetatea Drepanum, care a avut cinstea de a
1
Vieţile Sfinţilor Împăraţi au fost scrise în limba greacă. Textul se află în Mănăstirea
athonită Iviron, iar manuscrisul începe astfel: „Cea mai dreaptă dintre povestiri...”. În
Mănăstirea athonită Marea Lavră, biografiile sunt luate din selecţii istorice diferite, al căror
manuscris începe cu aceste cuvinte: „Despre cei dintâi între fericiţi şi Sfinţi”. Sofronie
Efstratiades, în lucrarea sa Hagiologion al Bisericii Ortodoxe (Atena, 1960) p. 267, observă
abundenţa scrierilor bisericeşti dedicate Sfinţilor Împăraţi. O slujbă completă şi un canon,
ambele scrise de Sfântul Ioan Damaschin, se află în Codexul Parizian 1566. Mai există şi
canonul lui Chiril de la Marea Lavră, aflat în Codexul Lavreot Q 111. Cântările (stihirile şi
idiomela kathismata) se află în Codicii Parizieni 1574 şi 1575, în Codicii Lavreoţi A 5, 0 32, I
70, precum şi în codicii de la Mănăstirea athonită Kavsokalivia. Slujbele celor întocmai cu
apostolii, Constantin şi Elena, au fost publicate, de asemenea, de George Vouteres (Atena,
1899 şi 1917). Mai există o predică referitoare la împăratul Constantin şi cei 318 de
Dumnezeu purtători Părinţi de la întâiul Sinod Ecumenic, scrisă de prezbiterul Grigorie din
Cezareea Capadociei, care se păstrează în Mănăstirea athonită Pantocrator. Tot astfel,
predica marelui logofăt Constantin Acropolitul se păstrează la Marea Lavră, precum şi în
chinovia athonită de la Dionysiou şi la Mănăstirea Vatoped. Sfinţii Constantin şi Elena au
fost protectorii şi sprijinitorii Ortodoxiei. Este scris în Noul Testament: „[Iisuse] ai fost
înjunghiat şi ai răscumpărat lui Dumnezeu, cu sângele Tău, oameni din toată seminţia şi
limba, şi poporul, şi neamul, şi I-ai făcut Dumnezeului nostru împărăţie şi preoţi, şi vor
împărăţi pe pământ” [Apoc. 5, 9-10]. Multe cărţi scrise mai târziu în limba engleză conţin
critici defavorabile la adresa Sfinţilor Constantin, Elena şi Atanasie cel mare (despre care se
vorbeşte, de asemenea, în această slăvită istorisire). Cititorii ortodocşi sunt avertizaţi să fie
circumspecţi dacă vor citi vreodată astfel de autori potrivnici şi heterodocşi.
2
Illyricul a fost o provincie romană din partea de nord-vest a Balcanilor. În secolul IV au
existat câteva încercări de a crea o prefectură a Illyricului, care să cuprindă Pannonia,
Macedonia şi Dacia. Limba vorbită în partea de apus era latina. Din secolul II, creştinismul
a început să se dezvolte în zona apuseană. Cele două scaune mitropolitane erau Salona
(Solin, Iugoslavia), un port de pe coasta dalmată, şi Sirmium (Sremska Mitrovica,
Iugoslavia), de pe malul stâng al Râului Sava. The Oxford Dictionary of Byzantium, art.
“Illyricum”.

6. primi mai târziu de la marele Constantin 3
noul nume de Helenopolis (Hele-
noupolis).
Dinspre partea mamei lui, Constantin era nepotul împăratului Claudiu al Il-lea
(268-270). 4
3
Drepanum sau Drepana, un sat din Nicomidia Bythiniei, este actualul Hersek.
4
Sinaxarul mare (în limba greacă), ediţia a V-a, (Atena, 1977), p. 511.

7. Sfânta Elena
Prin anul 255, în Golful Nicomidiei 5
s-a născut fiica unui hangiu din Drepanum,
Bithynia. Numele ei era Elena. Se pare că se trăgea dintr-o familie modestă, dar
îşi purta sărăcia cu demnitate.
Sfântul Ambrozie, în lucrarea sa „Oratio de obitu Theodosii”, face referire la ea
ca stabularia sau hangiţă. Când a crescut, fata blondă şi subţire îşi ajuta părinţii
păgâni să se îngrijească de nevoile călătorilor care se opreau pentru odihnă şi
hrană la hanul lor din Naissus.
Oamenii locului vorbeau limba dardaniană, amestecată cu puţină latină şi
greacă, pentru a putea primi pe trecătorii şi ostaşii care poposeau la ei. Viaţa lor
nu era doar foarte simplă şi anevoioasă, ci şi mereu ameninţată de invaziile
hoardelor de sarmaţi şi goţi.
În iunie 271, un tribun militar în vârstă de douăzeci şi trei de ani, pe nume
Flavius Constantius, a intrat în Naissus. Era înalt, bine făcut şi avea faţa albă,
ochi albaştri-cenuşii şi un nas elegant. Tribunul avea o înfăţişare impresionantă
în îmbrăcămintea ostăşească. Şi el se trăgea dintr-un sătuc, mai dinspre nord.
Sosirea lui, împreună cu trupele care îl însoţeau, i-a animat pe săteni. Distinsul
tribun urma să stea la han pentru câteva zile. Elena, care avea şaisprezece ani,
împreună cu părinţii ei s-au îngrijit de oaspeţi. Constantius s-a îndrăgostit pe loc
de graţioasa fată şi a cerut-o în căsătorie. Elena a zămislit în curând şi l-a născut
pe Constantin. L-a crescut singură, deoarece Constantius a înaintat în rang, în
legiunea comandată de Diocles, un alt illirian.
Au trecut nouă ani. Constantius a fost chemat la cortul lui Carus (282-283),
generalul pe care legiunile l-au ales împărat după uciderea lui Probus (276-282),
mai înainte cu opt luni. Carus l-a numit pe Constantius la conducerea Dalmaţiei,
provincia illirică de lângă Marea Adriatică.
Elena şi micul Constantin au fost duşi la Salonae, în palatul guvernatorului. Toţi
cronicarii vremii sunt de acord că Flavius Constantius s-a căsătorit cu Elena,
însă ar fi făcut aceasta printr-o matrimonium concubinatum, o formă de căsă-
5
Multă vreme s-a crezut că Elena se trăgea din Anglia, însă nu există vreo justificare istorică
a acestei idei. Afirmaţia a fost făcută de cronicarii englezi din Evul Mediu, potrivit cărora se
presupune că Elena era fiica unui principe englez. Interpretarea greşită a apărut probabil
datorită termenului folosit în capitolul al IV-lea al elogiului căsătoriei lui Constantin cu
Fausta, anume că împăratul Constantin, oriendo (adică „de la începuturile sale”, „dintru
început”) a cinstit Anglia - expresie socotită drept o aluzie la naşterea lui, în timp ce această
referinţă se făcea, de fapt, la începuturile domniei lui. Catholic Encyclopedia, art. “Helena,
Saint”.

8. torie prin care legea îi permitea unui membru din clasa cavalerilor să se
căsătorească cu o fată de la ţară. Orice copil provenit din această unire era
socotit legitim, însă fiul avea drepturi limitate, atunci când prelua moştenirea de
la tatăl său. De asemenea, divorţul se obţinea mult mai uşor în astfel de căsătorii.
Important pentru Flavius Constantius era ca fiul lui să fie considerat legitim.
Constantius a făcut aranjamente ca dăscălii palatului să-i educe atât pe mamă,
cât şi pe copil.6
6
D. G. Kousoulas, “At the Governor‟s Mansion”, The Life and Times of Constantine the
Great (Danbury, CT: Rutledge Books, 1997), pp. 10-12. Kousoulas notează că nu există
vreun document scris despre anii copilăriei lui Constantin. Datele despre începuturile vieţii
lui au fost împrumutate de Kousoulas dintr-un manuscris alcătuit de un călugăr câteva secole
mai târziu [p. 9, notă].

9. Tetrarhia Imperiului Roman
În vremea în care s-a născut marele Constantin, Imperiul Roman se afla în cea
mai îngrozitoare stare de haos. Împăraţii erau ucişi unul după altul. Când unul
ajungea pe tron, în scurtă vreme era urmat de un altul.
În anul 284, odată cu uciderea lui Numerian (283-284), a fost proclamat împărat
Diocleţian din Dalmaţia, care avea să ajungă un mare persecutor al creştinilor.
Diocleţian a domnit vreme de douăzeci de ani. La doi ani după urcarea pe tron,
adică în 286, el a împărţit în două Imperiul Roman.
Partea răsăriteană includea Illyricul, Grecia, Asia Mică şi Egiptul. Capitala
acestei regiuni se afla la Nicomidia, în Asia Mică, unde Diocleţian îşi avea
reşedinţa şi unde şi-a petrecut o mare parte din viaţă.
Partea de apus a imperiului includea Roma şi Italia, Gallia, Spania, Britania şi
restul nordului Africii. Capitala era cetatea Milan (Mediolan), unde Diocleţian l-
a adus pe prietenul său de încredere, Maximian, supranumit Herculius (Hercules
ori Herakles), care provenea din Sirmium, Pannonia.
Mai târziu, în anul 293, Diocleţian a mai numit doi Cezari, care să ajute la
exercitarea puterii. Diocleţian şi Maximian purtau titlul de Augustus, iar Cezarii
erau co-împăraţi, susţinători şi succesori ai Auguştilor.
Diocleţian l-a numit drept Cezar al său în Răsărit pe Galerius Maximianus,
ginerele său, căsătorit cu Valeria, fiica lui Diocleţian. Lui Galerius i s-a dat
conducerea peste Macedonia, Grecia continentală, Peloponez şi Creta. Reşedinţa
lui se afla la Sirmium, în Pannonia 7
.
În Apus, Cezarul numit sub Augustus Maximian Herculius a fost tatăl marelui
Constantin, Constantius Chlor. După cum am spus mai devreme, Constantius
Chlor a primit comanda părţii de apus a imperiului, anume Britania, Galatia şi
Spania.
Diocleţian l-a silit pe Constantius să se despartă de soţia lui legiuită, fericita
Elena, şi să se căsătorească cu Teodora, fiica vitregă a lui Maximian Herculius 8
.
7
Pannonia este actuala parte de vest a Ungariei şi nordul Croaţiei şi Sloveniei. Sirmium
(Mitrovica, o cetate din Pannonia, se află în locul în care Râul Savus se varsă în Fluviul
Dunărea (Istru).
8
Membrii tetrarhiei erau legaţi prin căsătorie. Auguştii, ca împăraţi mai în vârstă, se numeau
unul pe altul „fraţi”, iar pe Cezari îi numeau „fii”. Auguştii se caracterizau pe ei înşişi ca
fiind Jupiter (Zeus) - Diocleţian şi Hercule - Maximian, deoarece se considera că Jupiter

10. Teodora provenea din căsătoria precedentă a soţiei lui Maximian. Ea era cu vreo
douăzeci şi şase de ani mai tânără decât Constantius. Maximian a mai avut o
fiică, cu soţia sa, Eutropia. Numele ei era Fausta şi avea, la acea vreme, vârsta
de doi ani. Maxentius, fratele Faustei, abia împlinise cinci ani. Aceştia doi, frate
şi soră, vor intra mai târziu în viaţa fiului lui Constantius. Diocleţian a făcut
aceste aranjamente pentru a putea întări legăturile de loialitate, crezând că,
făcându-şi-l rudă, Constantius nu va porni război împotriva celorlalţi membri ai
tetrarhiei.
Ca măsură suplimentară de securitate, Diocleţian l-a reţinut drept garanţie pe
Constantin, fiul lui Constantius şi al Elenei, abia ajuns la vârsta pubertăţii. Ca şi
Moise în vechime, Constantin a fost crescut în palatele împăraţilor, iar când a
sosit ceasul, a fost pregătit să îşi elibereze poporul, pe creştini, în acelaşi chip în
care Moise i-a eliberat pe cei din neamul lui, pe evrei. 9
dădea poruncile, iar Hercule le aducea la îndeplinire. Cezarii au fost introduşi în sistem şi
grupaţi în dinastiile joviană şi herculeană. Oxford, art. “Tetrarchy”.
9
Eusebiu, Viaţa lui Constantin, Cartea I, cap. XII. Eusebiu Pamfilus, episcopul Cezareei, a
scris în limba greacă Istoria bisericească. Lucrarea lui majoră, „Viaţa lui Constantin”, este
inclusă în colecţia Patrologiae Graecae, editată de J. P. Migne, vol. 20, 909-1232. A se vedea
şi versiunea în limba engleză, din seria Nicene Fathers, The Life of Constantine, vol. I, 2nd
edition. Revised translation by Ernest Cushing Richardson, Ph.D. (Grand Rapids, MI: Wm. B.
Eerdmans Pub., feb. 1961).

11. Tânărul Constantin la curte
Aşadar, tânărul Constantin a fost ţinut ostatic la curtea lui Diocleţian. A avut
acelaşi statut şi sub Galerius Maximianus. Putem spune că a fost crescut printre
necredincioşi şi tirani, însă prin morala lui, prin judecata şi faptele lui, el nu se
asemăna nicidecum cu aceştia. Încă din fragedă tinereţe, el nu avea doar o
înfăţişare chipeşă, ci şi o inimă curată şi bună. Odată cu creşterea lui ca statură şi
vârstă, creşteau înăuntrul lui şi frumuseţea şi bunătatea firii. Era minunat
înzestrat şi cu o mare putere trupească, încât nimeni nu i se putea împotrivi. Şi a
rămas neînvins, împotriva tuturor celor cu care a luptat.
Tiranii cei ticăloşi, văzându-i înzestrările şi darurile, în loc să îl iubească, îl
invidiau pentru bărbăţia şi curajul său, dar şi pentru o prevestire făcută pentru el.
Ca nişte oameni fără de minte, ei au consultat oracolul lui Apollo, întrebând ce
se va întâmpla mai târziu cu viteazul Constantin. Dumnezeu i-a îngăduit acelui
profet păgân să spună că tânărul Constantin avea să fie stăpânul lumii, că îl va
proclama pe Hristos ca Dumnezeu şi se va înălţa din ruinele închinării la idoli.
Din această pricină, îl urau atât de mult pe fiul Elenei, încât s-au gândit să-l dea
la moarte, în chip tăinuit. Însă Atotbunul Dumnezeu, care ştie viitorul, l-a păzit
de planurile şi ticăloşiile lor. Vom vedea, pe parcursul istorisirii noastre, cum
aceşti intriganţi invidioşi au sfârşit rău şi au fost nimiciţi.
Aşa au stat lucrurile până în anul 305. Conducerea romană s-a păstrat în fiecare
dintre cele patru părţi ale imperiului, sub acest sistem de „conducere a celor
patru” - cel puţin teoretic. Apoi, în anul 305, urmând unei înţelegeri anterioare,
Diocleţian şi Maximian Herculius au abdicat.
Diocleţian s-a retras la proprietatea lui din Dalmaţia, unde a trăit până în anul
316. Maximian Herculius a rămas la Roma. Cei doi foşti Auguşti i-au proclamat
pe Cezari în locul lor.
În Apus domnea Constantius, tatăl marelui Constantin, iar în Răsărit Galerius
Maximianus, ginerele lui Diocleţian. Pe atunci Constantin încă mai era ostatic la
curtea lui Galerius.
Constantin a mărturisit mai târziu că persecuţia creştinilor era pusă pe seama
oracolului lui Apollo, adică a demonului care sălăşluia în templul idolului.
Astfel, preoteasa lui Apollo se plângea că nu mai putea face proorocii din
pricina „oamenilor drepţi”.
Constantin scria mai târziu: „Despre acea perioadă se spune că Apollo vorbea
dintr-o peşteră adâncă şi întunecată şi printr-un glas neomenesc, care zicea că

12. drepţii de pe pământ erau o piedică pentru el în rostirea adevărului şi, drept
urmare, oracolele de pe tripod dădeau greş. Aşa se face că preoteasa lui Apollo
îşi lăsa cosiţele despletite, în semn de durere, şi deplângea relele pe care pier-
derea duhului oracolului avea să le aducă asupra omenirii. Dar să arătăm
urmările acestora.
Te chem, Dumnezeule Preaînalte, să vezi că, atunci când am fost tânăr, l-am
auzit pe cel care pe atunci era mai mare între împăraţii romani [Diocleţian] -
nefericit era, cu adevărat nefericit şi ostenindu-se peste închipuire - iscodindu-i
pe însoţitorii săi, cine ar putea fi aceşti «drepţi» de pe pământ. Atunci unul
dintre preoţii păgâni a răspuns că aceştia erau, fără îndoială, creştinii. Diocleţian
a primit cu nerăbdare acest răspuns. Astfel, a scos din teacă sabia rânduită
pentru pedepsirea crimelor, folosind-o împotriva celor a căror sfinţenie nu putea
fi pusă la îndoială. Îndată, Diocleţian a dat acele edicte sângeroase, scrise cu
vârful sabiei muiat în sânge. În acelaşi timp, le-a poruncit judecătorilor să
născocească noi şi mult mai îngrozitoare pedepse.
Aşadar, se poate bănui cu câtă ură erau urmăriţi în fiecare zi acei evlavioşi
închinători ai lui Dumnezeu. Persecuţia a continuat cu o cruzime neobosită şi cu
fărădelegi dintre cele mai cumplite. În acest fel, caracterul smerit al creştinilor,
pe care nici un duşman nu l-a tratat vreodată cu lipsă de respect, a devenit acum
principala bătaie de joc a cruzilor lor concetăţeni. Era oare vreo pedeapsă prin
foc sau vreo tortură care să nu se aplice tuturor, fără deosebire de vârstă sau
gen? Se poate spune, cu adevărat, că atunci pământul a vărsat lacrimi, că toată
întinderea cerului a jelit, din pricina mulţimii sângelui vărsat pe nedrept, şi însăşi
lumina zilei s-a întunecat de durere, văzând acestea.
Dar care a fost urmarea acestor fapte? De ce înşişi barbarii se pot lăuda cu
deosebirea dintre purtarea lor şi aceste cruzimi? Barbarii i-au ţinut în cea mai
blândă captivitate pe creştinii care au plecat mai apoi dintre noi. Aceiaşi barbari
le-au asigurat creştinilor nu doar scăpare de primejdie, ci şi practicarea liberă a
sfintei lor religii. Iar acum poporul roman poartă această pată însângerată, pe
care creştinii, pe atunci alungaţi de lumea romană şi refugiaţi la barbari, au pus-
o asupra noastră.” 10
Tânărul Constantin ştia că tatăl său, Constantius, îi sprijinea pe creştinii din
întreg imperiul, în timpul persecuţiei pornite împotriva lor de stăpânitorii cei
tirani.
De fapt, Constantius primea reproşuri de la Diocleţian cu privire la vistieria lui,
numind-o lovită de sărăcie. Odată Diocleţian, stăpânul cel rău şi lacom al
10
Eusebiu, Viaţa, Cartea a II-a, cap. L-LIII.

13. imperiului, i-a cerut lui Constantius să-i arate ce se găsea în vistieria lui. Şi a
mai spus că ar fi bine ca vistieria să fie plină ori Constantius să justifice de ce a
rămas goală, după cum se şi aştepta Diocleţian. Atunci Constantius i-a chemat la
sine pe cei mai bogaţi dintre supuşii lui şi le-a cerut să-i aducă daruri de
bunăvoie. Iar aceia şi-au încredinţat averile în grija lui, astfel încât vistieria s-a
umplut peste aşteptări. Îndată ce trimişii lui Diocleţian au inspectat vistieria lui
Constantius, au rămas uimiţi văzând că se revărsa de atâtea bogăţii. Însă aceasta
nu era o situaţie obişnuită, adică vistieria din palatul lui nu era păstrată mereu
plină şi sub pază, ci a fost umplută atunci, prin generozitatea binevoitoare şi
recunoştinţa supuşilor lui, de unde reiese, după cuvintele lui Constantius, că
vistieria era în siguranţă, ca şi cum s-ar fi aflat în grija unor vistiernici
credincioşi. Solii împăratului au fost aşadar uimiţi de belşugul ce l-au găsit.
După plecarea acelora, Constantius a înapoiat bogăţiile supuşilor, fără să arate
nici cea mai mică urmă de lăcomie. Aceasta era bunătatea şi generozitatea tatălui
lui Constantin, şi aceste fapte pilduitoare le-a urmat, crescând, viitorul şi marele
împărat creştin. 11
Fiul lui Constantius, principele Constantin, era măreţ din toate punctele de
vedere: prin harul său natural, prin frumuseţe, statură, putere, inteligenţă şi înţe-
lepciune dumnezeiesc dăruită, precum şi printr-o educaţie nobilă. El îi întrecea
pe toţi ceilalţi într-o asemenea măsură, încât cei aflaţi atunci la putere au ajuns
să fie neobişnuit de temători şi invidioşi faţă de el şi căutau mereu, cu ochi răi,
să afle prilejul de a-l necinsti sau de a-l discredita în vreun fel. Aşadar,
Constantin a hotărât să se îndepărteze de prezenţa şi de comploturile acelora. 12
***
Dar mai bine să înfăţişăm, de pildă, felul în care invidiosul Galerius a plănuit să-
l ucidă pe Constantin, printr-un vicleşug.
În Răsărit, potrivit dorinţei împăratului şi a celor din suita sa, era obiceiul ca
aceştia să se întreacă prin felurite jocuri de război. O asemenea întâmplare este
cea pe care o vom înfăţişa. În amfiteatru erau eliberaţi, de obicei, un urs şi un
leu, cărora mai înainte li se îndepărtau colţii şi ghearele. Împăratul intra în arenă
şi ucidea fiarele cu un toiag. În acelaşi timp erau ascunşi în arenă treizeci de
oameni. Fiecare ţinea în mână bureţi, pe care trebuiau să-i arunce în împărat,
care, la rândul său, arunca în ei cu pietre. După ce împăratul îi dobora unul câte
unul, spectatorii îl aclamau ca învingător.
11
Ibidem, Cartea I, cap. XIII, XIV.
12
Ibid., Cartea I, cap. XIX, XX.

14. În unul dintre aceste spectacole, înşelătorul Galerius Maximianus a voit să-l
ucidă în taină pe Constantin, folosindu-se de următorul vicleşug. Galerius a
poruncit ca slujitorii să dea drumul în amfiteatru unui urs şi unui leu cărora nu li
se scoseseră dinţii. După aceasta, Galerius s-a prefăcut că este bolnav şi a
poruncit să fie înlocuit în arenă de către Constantin.
Sfântul nostru a coborât acolo, purtând cu sine doar un toiag. Şi s-a dovedit atât
de curajos împotriva acelor fiare, încât le-a omorât pe amândouă. Apoi i-a
doborât pe toţi cei treizeci de oameni care, fiind slujitorii de încredere ai împă-
ratului, de această dată nu mai aruncau cu bureţi, ci cu pietre.
Galerius, aflând despre cele petrecute, s-a umplut de mânie din pricina planului
său eşuat, dar s-a gândit îndată la o acoperire. S-a apropiat ca şi cum nu ar fi
ştiut nimic despre acel plan, mustrându-i pe cei care lucrau în arenă pentru aşa-
zisa lor neglijenţă, care aproape că a costat viaţa lui Constantin.
&&&
Deşi Galerius nu l-a plăcut niciodată pe Constantin, el ştia că Diocleţian îl
aprecia mult pe tânăr. De aceea, era atent să nu dea pe faţă nici un fel de
vrăjmăşie îndreptată spre fiul lui Constantius. Însă politica aceasta s-a schimbat
atunci când Diocleţian a lăsat frâiele puterii în mâinile lui Galerius.

15. Constantin fuge de la curtea lui Galerius Maximianus
Ştirea despre cele întâmplate în amfiteatru a ajuns la urechile lui Constantius,
acum noul Augustus al Apusului, care s-a hotărât să-şi elibereze fiul. Cons-
tantius a pretins că este bolnav şi i-a cerut lui Galerius Maximianus să-i trimită
fiul, ca să-l poată vedea pentru ultima dată. Dar Constantius s-a îmbolnăvit apoi
cu adevărat şi trebuia mai mult ca niciodată să-l întâlnească pe Constantin.
După ce a amânat răspunsul vreme de câteva săptămâni, Galerius a primit o a
doua scrisoare de la suferindul Constantius, care se afla atunci în Galia. Galerius
nu dorea să provoace o ruptură cu cel ce stăpânea alături de el. Astfel, a acceptat
cererea lui Constantius, numai că a plănuit în taină să-l ucidă pe Constantin, în
timpul călătoriei către tatăl său, cu ajutorul „tâlharilor”. Însă, prin harul lui
Hristos, toate capcanele lui au fost zădărnicite, deoarece tânărul Constantin a
plecat mai devreme decât se aştepta Galerius şi, astfel, a ajuns la tatăl său întreg
şi nevătămat 13
.
***
Sfântul Teofan mărturisitorul şi cronicarul 14
descrie felul în care Constantin a
reuşit să scape: „În vreme ce Constantin era în Răsărit, anume în Palestina,
îmbrăţişând cauza creştinilor, Galerius Maximianus aflase de felul cum tânărul
îşi întărea faima prin inteligenţa minţii lui, prin tăria trupului şi prin aptitudinile
sale în educaţie. Atunci Galerius a aflat printr-o proorocie că acest om, Cons-
tantin, va pune capăt tiraniei şi păgânismului. Aşadar, Galerius a plănuit să-l
ucidă mişeleşte. Însă prin rânduiala lui Dumnezeu, Constantin, ca şi David cel
din vechime, a fost înştiinţat de acel complot şi a fugit sub ocrotirea tatălui său.
Apoi, atât tatăl, cât şi fiul au adus mulţumire lui Hristos pentru izbăvirea lui
Constantin.” 15
13
13 Lactanţiu (240 - cca 320) scrie că tânărul Constantin, având bănuieli în privinţa lui
Galerius, şi-a grăbit plecarea. În timp ce înainta pe cale, el omora caii pe care-i schimba, la
fiecare oprire, încât oamenii lui Galerius nu au mai găsit cai odihniţi. Dar Zosimus, în
lucrarea lui, Historia Nova (Auguştii până în 410), spune că tânărul Constantin doar a
schilodit caii ţinuţi la acele posturi prin cheltuiala vistieriei publice. Majoritatea istoricilor
sunt de acord că prinţul Cons-tantin nu avea nici timpul şi nici intenţia de a-i constrânge pe
paznicii acestor posturi şi nici de a omorî sau a schilodi toţi caii. A se vedea Kousoulas, “A
Hasty Departure”, The Life and Times of Constantine the Great, pp. 146-148.
14
14 Sfântul Teofan (f 845) este prăznuit de Sfânta Biserică în ziua de 12 martie. Lucrarea
lui, Istoria bisericească, se află în colecţia P.G. 108.
15
15 Cronica Sfântului Teofan mărturisitorul, în: The Chronicle of Theophanes the Con-
fessor, AM 5793, A.D. 300/301, trad. de C. Mango şi R. Scott (Oxford: Clarendon Press,
1997), pp. 12-13. Constantin a fost sub comanda lui Galerius în timpul Războiului Persan şi
apoi la Dunăre. În iarna anului 301/302 Constantin l-a însoţit pe Diocleţian în Palestina,
apoi în Nicomidia, în martie 303 şi în martie 305, şi probabil că şi în perioada următoare,
inclusiv în timpul călătoriei la Roma [Ibidem, p. 13, nota 7]. Constantin a plecat de la
Galerius curând după 1 mai 305 şi s-a întâlnit cu tatăl său, Constantius, care era la acea

16. &&&
Constantius s-a bucurat foarte mult văzând că fiul său a venit la momentul
potrivit, pentru a fi numit succesor la tron.
Dar pe lângă Constantin, Constantius Chlorus mai avea trei fii, de la a doua lui
soţie, Teodora, fiica lui Maximian Herculius. Aceşti fii erau
 Dalmatius,
 Hannibalianus şi
 Iulius Constantius al II-lea. Fiul cel din urmă va deveni tatăl lui Iulian
apostatul.
Însă Constantin era cel mai iubit de tatăl lui, nu doar fiindcă era cel mai mare
dintre fii, ci şi pentru că era cel mai chibzuit şi mai disciplinat dintre ei.
Eusebiu Pamfilus al Cezareei arată faptul că, prin rânduire dumnezeiască şi
fugind de vicleşugurile celorlalţi împăraţi, Constantin a sosit lângă patul de
moarte al iubitului său tată, chiar în momentul în care acesta îşi dădea duhul. 16
Îndată ce Constantius l-a văzut pe Constantin, l-a îmbrăţişat cu multă bucurie.
Apoi, înaintea tuturor celor prezenţi, Constantius a prezis ascensiunea tânărului
său fiu, zicând: „După cum Hristos te-a păzit de atacurile vrăjmaşilor şi te-a
adus la vremea potrivită, pentru a primi împărăţia, ca unul care eşti vrednic de
aceasta, tot astfel cred că El te va ajuta până la sfârşit, ca să-i întăreşti pe toţi în
credinţă.” 17
După ce a spus acestea, l-a numit Augustus în locul său şi i-a zis:
„Ia aminte, fiule, să-i iubeşti pe creştini şi să-i ajuţi, dacă vrei să fii slăvit în
toată lumea.” Din aceste cuvinte reiese că şi Constantius Chlorus era creştin. În
toată vremea Constantius s-a dovedit a fi un judecător virtuos şi drept, milostiv
şi filantrop. Niciodată nu a strâns aur sau argint, niciodată nu a cheltuit mai mult
decât îi era necesar şi era foarte milostiv faţă de cei săraci.
vreme foarte bolnav. După aceea, Constantin a participat cu succes la campania ţinută la
nord de zidul lui Hadrian, alături de tatăl său, care se simţea ceva mai bine, şi a rămas cu el
până la moartea lui la York, în ziua de 25 iulie 306 [Ibidem, p. 14, nota 8].
16
Eusebiu, Op.cit., Cartea a IV-a, cap. XXI.
17
17 Tatăl şi fiul, împreună cu Crocus, căpetenia germană, au traversat Canalul (Mânecii -
Fretum Gallicum) pentru a începe o expediţie împotriva picţilor din partea nordică a
Insulelor Britanice (Scoţia de astăzi), care năvăleau în sud şi jefuiau gospodării şi sate.
Campania s-a încheiat în iunie, cu succes, mulţumită unui plan ingenios, deşi riscant, al lui
Constantin, de a-i încercui pe picţi şi de a-i izola. Kousoulas, “Constantine Shows His
Mettle”, The Life and Times, pp. 149-152.

17. Constantin Augustus
Pe când Constantin era în ţinutul picţilor împreună cu Crocus, au instalat acolo
garnizoane care să păstreze pacea şi ordinea. Constantin a primit un mesaj
urgent de la prefectul pretorian al tatălui său, fiind rugat să vină fără întârziere în
cetatea de frontieră Eboracum (York).
Muribundul Flavius Constantius i-a cerut fiului său să ia sub protecţia lui pe
soţia sa, Teodora, şi pe cei şase copii ai lor, deoarece copilul cel mai mare,
Dalmatius, avea doar doisprezece ani. Constantius a murit în ziua de 25 iulie
306, în vârstă de cincizeci şi cinci de ani.
Eusebiu al Cezareei ne spune că tânărul Constantin a fost numit îndată împărat
de către Constantius, care după aceea şi-a dat ultima suflare. Constantius a
răposat în patul său, din palatul imperial, mulţumind lui Dumnezeu pentru toate,
înconjurat de fiii şi fiicele lui. 18
Mult mai târziu, Constantin a notat într-o scrisoare aceste observaţii cu privire la
tatăl şi la rudele sale: „Obişnuiam să-i privesc pe foştii împăraţi ca pe nişte
oameni faţă de care nu puteam avea nici o simpatie, datorită cruzimii sălbatice
a caracterului lor. Într-adevăr, tatăl meu a fost singurul care a lucrat neîncetat
binefaceri pentru popor şi care cerea binecuvântarea lui Dumnezeu Tatăl în
toate acţiunile lui, cu o evlavie admirabilă. Însă ceilalţi, care aveau o minte
bolnavă, erau mai râvnitori în cruzime, decât în măsurile blânde, iar această
atitudine o aprobau fără nici un fel de oprelişti. În acest fel, în toată perioada
domniei lor, ei au persecutat adevărata învăţătură. Furia lor a devenit atât de
violentă, încât, în mijlocul unei perioade de pace ei au stârnit, după cum s-a şi
petrecut, flacăra războiului civil, crezând că apără interesele religioase şi
comune ale oamenilor.”19
Eusebiu ne spune că marile persecuţii susţinute de ceilalţi conducători, au
constituit politica dominantă faţă de creştinii din imperiu, până când toate
palatele imperiale au fost lipsite de oameni temători de Dumnezeu. Împăraţii, de
asemenea, s-au lipsit pe ei înşişi de rugăciunile creştinilor, pe care aceştia
obişnuiau să le rostească în numele conducătorilor lor. Aşa au fost acei împăraţi
răi şi lipsiţi de harul şi ocrotirea Atotputernicului Dumnezeu, prin poruncile lor
neînţelepte 20
.
Se cuvine să arătăm aici una dintre experienţele lui Constantius Chlorus cu
creştinii din stăpânirea sa. Printr-o imitare înţeleaptă a celorlalţi împăraţi,
18
Eusebiu, Op.cit., loc.cit.
19
Ibidem, Cartea a Il-a, cap. XLIX.
20
Ibid., Cartea a IV-a, cap. XV.

18. Chlorus a pretins că face asemenea lor şi, astfel, a pus la încercare loialitatea
spirituală a supuşilor lui, însă cu pedepse mai puţin aspre. Hotărârea celorlalte
stăpâniri de atunci era ca toţi închinătorii la idoli, care doreau să-şi manifeste
credinţa, şi-o puteau păstra şi, pe lângă aceasta, puteau avea chiar o slujbă
publică, în vreme ce toţi creştinii care îşi mărturiseau credinţa trebuiau să fie
izgoniţi. Idolatrii şi creştinii s-au înfăţişat înaintea lui Constantius, supunându-se
faţă de acest decret. Deci au arătat atunci că sunt credincioşi fie Dumnezeului
creştin, fie - să dea Dumnezeu să cunoască şi ei aceasta! - fie demonilor. Apoi
au aşteptat verdictul lui Constantius. Nu a durat mult până hotărârea împăratului
a fost dată. Într-un mod contrar scopului afirmat la început, Constantius i-a
îndepărtat pe toţi închinătorii la idoli, apoi le-a încredinţat creştinilor paza sa şi a
imperiului. În acest fel, s-a înconjurat de cei care credeau în Hristos, aceştia
bucurându-se de protecţia lui şi, prin urmare, a fost binecuvântat cu o domnie
paşnică. 21
Mai înainte ca împăratul Constantius să-şi dea sufletul, el a dezvăluit pe patul
morţii, în prezenţa lui Crocus şi a comandanţilor săi de oşti, că voia ca fiul său
cel mare, Constantin, să fie succesorul său. Legiunea cea mai veche a strigat:
„Trăiască Flavius Valerius Aurelius Constantinus, Augustus!” Astfel, ridicarea
lui Constantin la rangul de Augustus 22
s-a făcut pe când el era în vârstă de
treizeci şi doi de ani.
În ce priveşte viaţa personală a lui Constantin, ceva mai devreme, pe când era
de douăzeci şi doi de ani, a întâlnit-o pe Minervina şi s-a căsătorit cu ea, în
anul 295. A avut un fiu, dar se pare că mama a murit în timpul naşterii, sau
curând după aceea. Frumosul copil cu părul negru buclat a fost lăsat în grija
Elenei pentru a fi crescut. Ea l-a numit pe băiat Crispus.
Între timp, Constantin, încă aflat în Britania, a primit un raport că francii au
încălcat tratatul de pace încheiat de ei cu tatăl său. Aceştia devastau ţinuturile
din partea nord-estică a Galiei. Constantin a trecut atunci Canalul Mânecii şi i-a
înfrânt pe franci. Când a părăsit câmpul de luptă de acolo, pentru a se îndrepta
spre Treves, lângă Rhin, s-a întâlnit cu mama lui vitregă, Teodora, şi cu cele trei
surori şi cei trei fraţi vitregi ai săi. Teodora, care era cu cinci ani mai tânără
21
Ibid., Cartea a IV-a, cap. XVI, XVII.
22
Păgânul Zosimus (sec. VI), în lucrarea lui, Historia Nova, notează că „fiii legitimi” ai
împăratului care murise „nu au fost socotiţi vrednici de a conduce imperiul”. Kousoulas ne
informează că „de fapt, erau prea tineri şi din acest motiv au fost trecuţi cu vederea.
Referirea vădită la „fiii legitimi‟ era un mod viclean de a sugera că tânărul Constantin nu era
„legitim‟... Din punctul de vedere al legii romane, căsătoria lui Flavius Constantius Chlorus
cu Elena era legitimă şi tot astfel era şi fiul lor. Însă obiceiul de a deforma realitatea, din
cauza vrăjmăşiei politice, are o lungă tradiţie.” Kousoulas, “Constantine is Proclaimed
Augustus”, The Life and Times, p. 154.

19. decât Constantin, acum în vârstă de treizeci şi patru de ani, s-a oferit să
părăsească palatul. Constantin a răspuns cu bunăvoinţă că palatul este casa ei şi
că, fiind ostaş, el nu avea nevoie de mult spaţiu ca să locuiască acolo. Ţinând
seama de făgăduinţa făcută tatălui său, el a îndepărtat orice resentiment faţă de
mama lui vitregă. Căci, până la urmă, căsătoria lui Constantius Chlorus cu ea a
fost impusă de tatăl ei, Augustus Maximian, din raţiuni politice. Astfel, în
purtarea faţă de cei aflaţi sub puterea lui, Constantin s-a arătat a fi nobil, cinstit
şi milostiv. 23
După cum am mai spus, înainte de moartea lui Constantius Chlorus, a avut loc
abdicarea de bunăvoie a foştilor împăraţi Diocleţian şi Maximian Herculius. Cei
doi aleşi pentru demnitatea de Augustus au fost Galerius şi Constantius. Cei care
au primit apoi rangul de Cezar (co-împăraţi) erau Severus şi Maximinus Daia.
Severus a fost numit Cezar în mai 305, pentru Constantius I Chlorus, lui dându-
i-se comanda Pannoniei, Italiei şi Africii.
La moartea lui Constantius, Severus a fost ridicat la rangul de Augustus de
împăratul rămas în funcţie, Galerius, care încă mai stăpânea Răsăritul. Fiul lui
Maximian Herculius, Maxentius, acum în vârstă de douăzeci şi unu de ani, a
turbat de mânie când a aflat că a fost ignorat în favoarea lui Severus. Acesta din
urmă a fost numit Cezar, apoi, în 306, a devenit Augustus. Maxentius a fost
frustrat şi atunci când Constantin a fost aclamat Augustus pentru partea de apus
a imperiului şi apoi declarat oficial drept Cezar sub Severus. Din păcate, atunci
când a impus taxe mai mari poporului din Roma şi din Italia, Severus nu a mai
fost apreciat. În anul 306 a izbucnit o revoltă în Roma, condusă de Maxentius,
fiul fostului împărat, Maximian Herculius, şi ginerele lui Galerius. Maxentius i-a
cerut tatălui său, care abdicase în 305, să revină în viaţa publică.
Toate izvoarele istorice sunt de acord că Maximian Herculius nu fusese încântat
de această retragere, aşadar el a primit să-l ajute pe fiul său, Maxentius.
În primăvara următoare, Severus a pornit de la Mediolan către Roma, însă
trupele lui l-au părăsit şi el a fost silit să se refugieze la Ravenna. S-a predat lui
Maximian Herculius, cu condiţia să i se cruţe viaţa, însă la scurtă vreme după
aceea a fost executat, în anul 307.
De asemenea, în 305, Daia a fost proclamat Cezar pentru Galerius. El a fost
numit la conducerea Siriei şi a Egiptului. După ce Galerius l-a ridicat pe Licinius
la rangul de Augustus în anul 308, Maximinus Daia a cerut şi a primit acelaşi
23
Fratele vitreg al lui Constantin, Hannibalianus, a avut doi fii, pe Dal-matius şi
Hannibalianus. Marele Constantin, chiar înainte de a muri, le-a dat nepoţilor săi o parte din
stăpânire: Tracia, Macedonia şi Ahaia i-au revenit lui Dalmatius, în vreme ce Armenia şi
Pontul au fost preluate de Hannibalianus.

20. rang. La scurtă vreme după aceea, tatăl şi fiul, anume Maximian Herculius şi
Maxentius, s-au certat. Maximian a căutat refugiu la marele Constantin, pe care
l-a recunoscut ca Augustus.
La început, Maxentius stăpânea Italia, Spania şi Africa. Dar, în anul 308, repre-
zentantul conducătorului Africii, Lucius Domitius Alexander, s-a revoltat şi s-a
proclamat pe sine Augustus. Doi ani mai târziu Constantin a anexat Spania.
Africa a fost recuperată de Maxentius în anul 311, însă curând după aceea el a
fost ucis în bătălia de la Podul Milvius din 312. Mai înainte de a se petrece ace-
stea, tatăl şi fiul au făcut o înţelegere cu marele Constantin, că vor rămâne în
Roma. Între timp, Constantin avea comanda provinciilor apusene în care dom-
nise tatăl său, Constantius Chlorus.
Alcătuirea legăturilor de familie prin căsătorie era importantă pentru tetrarhie,
spre a întări loialitatea. Tatăl lui Constantin, Flavius Constantius, a fost obligat
să divorţeze de Elena şi să se căsătorească cu fiica vitregă a lui Maximian Her-
culius, Teodora. Ea era fiica soţiei lui Maximian dintr-o căsătorie precedentă a ei
şi era cu douăzeci şi şase de ani mai tânără decât Constantius.
În cazul lui Constantin, şi el a făcut o legătură prin căsătorie cu familia lui Maxi-
mian Herculius. Acesta avea o fiică a sa de la soţia lui, Eutropia. Numele fetei
era Fausta, sora lui Maxentius. Tânăra era renumită pentru frumuseţea sa, însă îi
semăna tatălui ei prin judecata răuvoitoare.24
Ceremonia căsătoriei a fost ţinută
în palatul din Arelate. Constantin dădea toate semnele că era îndrăgostit de
tânăra lui mireasă. El nu mai era acum un simplu Cezar, ci era Augustus
recunoscut şi membru legitim al casei Herculeene, dinastia lui Maximian
Herculius.
Pacea a fost instaurată pentru o vreme, spre bucuria tuturor. Constantin şi-a
instalat capitala în cetatea Arelate (Arles) din Galia de sud-est, unde Râul Rhon
se împarte pentru a forma o deltă, la nord-vest de Marsilia. Constantin şi-a
condus împărăţia cu dreptate, motiv pentru care era iubit de toţi, însă pentru
vrăjmaşii lui a ajuns pricină de înfricoşare, deoarece întotdeauna ieşea biruitor.
A luptat împotriva germanilor, pe care i-a învins şi i-a supus stăpânirii lui,
împreună cu ţinuturile acelora din Apus.
După festivităţi, Maximian Herculius i-a cerut noului său ginere să pornească
spre Răsărit, împotriva lui Augustus Galerius Maximianus, dacă acesta va in-
vada Italia. Constantin nu s-a supus, ci a cerut să rămână în sudul Galiei, pentru
24
Maximian era socrul lui Flavius Constantius, tatăl lui Constantin şi astfel, nepoţii lui Maxi-
mian erau fraţii şi surorile vitrege ale lui Constantin. Pentru a arăta complicaţiile legăturilor
de rudenie, trebuie să spunem că sora vitregă a Faustei, Teodora, era acum, pe de altă parte,
şi soacra ei, văduvă. Kousoulas, “Galerius Seeks Revenge”, The Life and Times, p. 173.

21. a-l descuraja pe Galerius. Însă acesta avea un plan: el dorea să domnească şi în
Apus şi să scape de Maxentius şi de Constantin. În consecinţă, Galerius a adunat
o armată mare şi l-a proclamat Cezar pe comandantul său, Licinius. Au pornit
apoi către Roma, trecând prin ţinuturile Illyricului. Când Galerius a pătruns în
ţinuturile Italiei, Maxentius, ginerele său, i-a cerut ca legiunile lui să părăsească
Italia. Galerius s-a retras, prădând foarte mult pe unde trecea. S-a întors în
Nicomidia şi a reînceput să-i persecute pe creştini.
În acea vreme, Maximian Herculius a ajuns în conflict cu fiul său, Maxentius.
Bătrânul împărat l-a denunţat public pe Maxentius, pentru că i-a îngăduit lui
Galerius să lase în urma lui pământul pârjolit. Cu toate că l-a dezbrăcat pe fiul
său de purpura imperială, oastea şi ofiţerii s-au alăturat totuşi lui Maxentius.
Maximian Herculius a părăsit Roma umilit.
În primăvara anului 308, el s-a întors la ginerele său, Constantin. Acesta l-a pri-
mit cu bucurie şi cu toată cinstea cuvenită unui împărat. Precum în vechime
David s-a purtat faţă de Saul, Constantin s-a dovedit a fi un ginere cinstit şi res-
pectuos. Astfel, pentru o vreme, Maximian Herculius a rămas să trăiască alături
de cele două fete ale lui, Teodora şi Fausta. Oricât de mult şi-ar fi dorit Con-
stantin ca mama lui să locuiască împreună cu el la Arelate, aceasta nu ar fi fost o
idee bună. Mama lui vitregă, Teodora, şi copiii ei trăiau la palat. Astfel, Elena a
rămas la Drepanum împreună cu nepotul ei, Crispus. Dar se apropia vremea
când Maxentius avea să se lupte cu viteazul Constantin, cumnatul lui.
Maximian Herculius încă era supărat pe fiul său, Maxentius, deci a voit ca gine-
rele lui, Constantin, să ia provinciile africane de la Maxentius, pentru a-l lipsi pe
acesta de grâne. Bătrânul împărat Maximian Herculius încă mai avea adepţi în
legiunile lui din Mauritania şi Africa Proconsulară. În locurile în care a început
revolta, nu Maximian Herculius a fost proclamat Augustus, ci Domitius
Alexander. Bătrânul împărat l-a învinuit pe Constantin pe motiv că aceia nu i-au
declarat credinţă.
Între timp, Maxentius aştepta vremea potrivită spre a se duce în Africa, temân-
du-se de invadarea Italiei de către Constantin. În acest fel, imperiul era împărţit
în cinci regiuni, între Constantin, Maxentius, Galerius, 25
Maximinus Daia şi
Alexander. Galerius, care suferea de cancer la colon, i-a cerut celuilalt împărat
în vârstă, Diocleţian, să se întoarcă şi să pună capăt acestei separări.
25
Galerius a trecut în Italia probabil în luna mai, fără să întâlnească o rezistenţă serioasă. El
s-a mutat de la Aquilea (est de Veneţia) prin Valea Padului, la Ravenna şi la Fanum Fortunae
(Fano), pe coasta Adriaticii. În iunie, a mărşăluit prin trecătorile Munţilor Apenini. A ajuns
în Umbria, apoi la Interamna (Terni). Ibidem, pp. 173-174.

22. Diocleţian a fost de acord să se întâlnească cu Galerius şi Maximian la Car-
nuntum, lângă actuala Viena. Când s-au întâlnit, Galerius avea cu el un coman-
dant de legiune, pe nume Licinius. Galerius a dezvăluit faptul că, din cauza bolii
de care suferea, pierdea mult sânge, motiv pentru care l-a recomandat pe Lici-
nius să devină noul Augustus. Maximian dorea să-şi recapete purpura, însă
Diocleţian i-a amintit că au făcut înaintea lui Jupiter făgăduinţa de a înapoia
coroana. Astfel, Licinius a fost investit cu purpură de Augustus şi s-a îndreptat
către noua lui capitală, Sirmium.
Aşadar, imperiul îi avea pe Galerius şi Licinius cu rangul de Augustus, iar pe
Constantin şi Maximinus Daia drept Cezari. Maxentius şi Domitius Alexander
au fost respinşi ca uzurpatori.26
În primăvara anului 309, Constantin a trimis după fiul lui, Crispus, care a venit
însoţit de tutorele său, Lactanţiu.27
Bunica băiatului, Elena, a rămas la
Drepanum.
Bătrânul împărat Maximian Herculius, suferind de demenţă, a răspândit zvonul
că ar fi murit Constantin. Acestuia nu i-a venit a crede că ospitalitatea arătată
faţă de socrul lui putea fi răsplătită astfel. Apoi şi-a dat seama că în spatele
acestui zvon era o conspiraţie, în care era implicat şi Maxentius.
Deoarece Constantin încerca pe atunci să liniştească o revoltă iscată între tri-
burile francilor, el trebuia să se întoarcă repede la Arelate. Călătoria pe râul
Rhon (Rodhanus) era modul cel mai rapid de a ajunge la reşedinţa lui. Con-
stantin a adunat cât de multe vase a putut pentru transportul oamenilor şi al cai-
lor. Chiar a improvizat plute pentru flota sa, legând mulţi buşteni unii de alţii.
Când Maximian a aflat de venirea ginerelui său, a furat tezaurul lui Constantin şi
a plecat spre Massalia. Constantin l-a urmărit şi l-a ajuns la Massalia. Atunci
Maximian a început să vorbească batjocoritor despre ginerele său. În ciuda lipsei
de recunoştinţă a socrului, Constantin a trimis soli prin care îşi punea chiar viaţa
în mâinile vârstnicului împărat. Doar după câteva zile bătrânul a venit şi s-au
împăcat, apoi socrul şi ginerele s-au întors acasă. Întreaga problemă a fost pusă
pe seama unei neînţelegeri.
26
Idem, “The Conference at Carnuntum”, The Life and Times, pp. 185-187.
27
Lactanţiu, convertit la creştinism, a scris în limba latină. El l-a însoţit pe Constantin în
invazia din Italia, din anul 312. Opera lui include De Mortibus Persecutorum, ed. de Samuel
Brant (Leipzig, 1897), care vorbeşte despre moartea îngrozitoare a celor care i-au persecutat
pe creştini. Cealaltă scriere a lui, Divine Institutiones, îl laudă pe Constantin. Traducerea
engleză se găseşte în colecţia Ante-Nicene Fathers, vol. VII.

23. Mulţi cred că marele Constantin a urmat acest aranjament pentru a împlini voia
soţiei lui. În plus, a înţeles că socrul lui suferea din pricina ideii fixe de a-şi recu-
pera imperiul pierdut. În cele din urmă, Maximian Herculius a încercat să-şi
ucidă ginerele. Această viclenie nereuşind, bătrânul s-a sinucis prin spânzurare.
Pentru a-şi mângâia soţia, Constantin a organizat pentru socrul lui o înmor-
mântare vrednică de un împărat.28
Dar Constantin trebuia să-şi îndrepte atenţia şi asupra rebeliunii din rândul
francilor. Lupta era grea şi existau pierderi de ambele părţi. Constantin i-a
înfrânt însă şi le-a oferit celor de rang înalt, rămaşi în viaţă, alternativele urmă-
toare: fie luptau în continuare şi mureau, fie trăiau sub protecţie romană şi pu-
teau avea căpeteniile lor. Cea de a doua opţiune le permitea să se închine după
alegerea lor şi să se bucure de roadele muncii lor. Romanii aveau să-i ajute să-şi
reconstruiască locuinţele. De asemenea, garnizoanele romane aveau să rămână
acolo şi să păstreze pacea. Fiii lor erau invitaţi să intre în oaste, iar într-o bună zi
puteau să capete chiar cetăţenia romană.
Francii au fost de acord cu cea de-a doua opţiune. Apoi, trecând peste Pirinei,
Constantin a mers în Spania, unde legiunile încă nu-i recunoşteau stăpânirea.
Guvernatorii şi comandanţii de legiune trădători, aşteptând sosirea pe mare a lui
Constantin, au fugit când au auzit că el traversează lanţul muntos.29
Auzind de succesul lui Constantin în Spania, Maxentius şi-a îndreptat atenţia
asupra recuperării provinciilor africane. Italia avea nevoie de Spania sau Africa
pentru hrană şi grâne. Luptele cu Domitius Alexander au durat trei zile. După
înfrângere, Alexander a fost sugrumat. În timp ce se petrecea aceasta, Constantin
încă era în Spania. Maxentius, mulţumit că a dobândit acele ţinuturi pline de
grâne, şi-a reluat viaţa de petreceri şi orgii. Pe atunci în vârstă de douăzeci şi
cinci de ani, zicea că plăcerea este singurul lui scop în viaţă. Era din nou popular
în Roma, dar, în ciuda exceselor de beţie, era foarte conştient de două lucruri:
Constantin şi legiunile lui erau încă în Galia, iar Licinius era cu oamenii lui în
Illyric şi Pannonia. Maxentius se gândea şi la socrul său bolnav de cancer. Cât
de mult mai putea trăi? Cine va dobândi partea de răsărit a imperiului? 30
Galerius Valerius Maximianus (305-311), persecutorul creştinilor, a fost lovit de
o boală incurabilă chiar în organul patimii sale.31
Un ulcer malign i-a atacat
28
Kousoulas, “Tragedy in Arelate”, The Life and Times, pp. 190-195.
29
Idem, “Constantine Recovers Spain”, The Life and Times, pp. 197-201.
30
Idem, “The End of the Rebellion in Africa”, The Life and Times, pp. 202-207.
31
Galerius Maximianus era atât de desfrânat, încât supuşii lui încercau cu teamă să îşi
ascundă soţiile, pentru ca ele să nu îndure dezmăţurile lui. De asemenea, el nu gusta nimic
fără sprijinul divinaţiei. A poruncit nimicirea completă a creştinilor, nu din cauza necredinţei

24. organele genitale, iar tumora continua să crească. Cu cât tăiau chirurgii mai
mult, cu atât boala se răspândea mai tare. Intestinele i s-au descompus, iar
organele lui genitale putrezeau. Mirosul greu al abcesului era însoţit de o
mulţime de viermi. Aceasta este descrierea făcută de Eusebiu al Cezareei 32
şi
Lactanţiu. Fostul persecutor, după ce s-a rugat zeilor lui, care l-au părăsit, a
înţeles că această suferinţă de nedescris era pedeapsa pentru că i-a prigonit pe
creştini.
În primăvară anului 311, a dat un edict în favoarea acestora, nu fiindcă le-ar fi
împărtăşit credinţa, ci fiindcă a cerut ca ei să se roage pentru vindecarea lui.
Înainte de a da acest edict, a trimis copii ale documentului către Licinius, Con-
stantin şi Daia, pentru a primi semnătura lor. Constantin şi Licinius au fost de
acord cu edictul, nu însă şi Daia. Atunci Galerius a semnat edictul la Serdica
(actuala Sofia din Bulgaria) în ultima zi a lunii aprilie, murind câteva zile mai
târziu.
Documentul spune în parte: „Am dat alte edicte pentru a-i ajuta pe creştini să se
întoarcă la vechile instituţii şi ritualuri, faţă de care mulţi s-au supus din teamă.
Însă şi mai mulţi dintre ei au rezistat şi au îndurat tot felul de morţi. Şi deoarece
mulţi insistă în nebunia lor şi vedem că ei refuză adevărata închinare către zeii
cei cereşti, ne-am întors către milă, din obiceiul nostru de a da iertare tuturor
oamenilor. Ne-am gândit că este cel mai bine să dăm iertare de bunăvoie, pentru
ca toţi creştinii să poată de îndată să se adune în casele lor de închinare; astfel, ei
nu vor face nimic împotriva legii. Într-o altă scrisoare vom transmite magistra-
ţilor ce au de făcut. Aşadar, mulţumind bunăvoinţei noastre, creştinii să se roage
Dumnezeului lor pentru izbăvirea noastră, pentru cea a comunităţii şi pentru ei
înşişi, astfel încât statul să fie în siguranţă şi prosperitate, iar ei să locuiască în
linişte în casele lor.” 33
Cine poate descrie cum se cuvine bucuria pentru eliberarea din temniţe şi din
mine a prizonierilor şi a mărturisitorilor creştini rămaşi în viaţă? Chiar şi popu-
laţia păgână s-a simţit uşurată, când violenţa a fost domolită şi familiile reunite.
Creştinii căzuţi în idolatrie, pentru a se izbăvi de tortură şi moarte, şi-au cerut
iertare de la fraţii lor creştini eliberaţi din temniţe.
Când Maximinus Daia, aflat în îndepărtata Antiohie, a primit vestea că unchiul
lui, Galerius, murise, legiunile lui au intrat în acţiune şi au ocupat Cilicia, Capa-
docia şi Nicomidia. În câteva săptămâni, Daia a adăugat teritoriilor lui pe cele
ale lui Galerius. Licinius, care fusese ridicat la rangul de Augustus de către
lui, cât din voinţa de a le confisca bunurile şi proprietăţile. The Chronicle of Theophanes the
Confessor, AM 5797, A.D. 304/305, p. 20.
32
Eusebiu, Op.cit., Cartea I, cap. LVII.
33
Kousoulas, “The Death of Galerius”, The Life and Times, pp. 213-214.

25. prietenul său, Galerius, se considera pe sine a fi urmaşul legitim, încă de la
întâlnirea de la Carnuntum. Galerius voia ca Licinius să domnească în Apus.
Însă, deoarece Italia, Africa şi Spania erau pe atunci sub stăpânirea uzur-
patorului Maxentius, în vreme ce Constantin domnea în Galia şi Britania, Lici-
nius s-a rezumat doar la conducerea Pannoniei. Astfel, Licinius a preluat
teritoriile europene ale lui Galerius.
În vara anului 311, Licinius şi-a dus legiunile în partea de nord a Bosforului
pentru a se lupta cu Daia. Dar a trimis o delegaţie la Daia cu propunerea de a fa-
ce pace. Deoarece Daia a adăugat legiunilor sale pe cele ale lui Galerius, Lici-
nius a socotit îndată că era depăşit foarte mult, ca număr de ostaşi. Cei doi
Auguşti au fost de acord ca strâmtoarea Bosfor 34
şi Hellespontul să fie graniţa
dintre teritoriile lor. Prin urmare, lui Daia urmau să i se lase teritoriile luate de el
după moartea lui Galerius, cu obligaţia să-l aprovizioneze pe Licinius cu grâne.
Astfel, Licinius şi-a putut păstra teritoriile, până când şi-a adunat suficientă
oaste. Între timp, Daia, care îi dispreţuia pe creştini, a dat un edict prin care
aceştia erau proclamaţi toleraţi în mod oficial. Deşi Daia,
în vârstă de cincizeci de ani, era căsătorit cu Eudoxia, el a făcut o propunere de
căsătorie Valeriei (fiica lui Diocleţian şi văduva lui Galerius). El spera că o
astfel de legătură îl va ridica la rangul de mare împărat al Nicomidiei, cu
reşedinţa chiar în palatul lui Diocleţian. Căuta să devină membru al familiei
Jovian, întemeiată de Diocleţian, nume foarte respectat între păgânii de atunci.
Valeria i-a refuzat propunerea, socotind că era nepotrivit ca Daia să divorţeze de
soţia lui credincioasă, pentru a se căsători cu o văduvă, aflată încă în perioada de
doliu. Daia s-a umplut de ură şi le-a condamnat pe Valeria şi pe mama ei, Prisca,
la sărăcie şi exil în Siria.
Fiind înştiinţat de modul îngrozitor în care au fost tratate soţia şi fiica lui, Dio-
cleţian i-a scris lui Daia să le trimită la Salonae. Însă Daia nu a luat în seamă
scrisorile trimise continuu de Diocleţian, care nu şi-a mai văzut niciodată soţia
sau fiica. 35
34
Strâmtoarea Bosfor (19 mile = 30,5 km) se află în sud-vestul Asiei şi sud-estul Europei.
Bosforul leagă Marea Neagră (la nord) de Marea Marmara (la sud) şi împarte nord-vestul
Turciei.
35
Kousoulas, “Land Grab”, The Life and Times, pp. 216-221.

26. Eliberarea Italiei
Fiul lui Constantius se purta cu dreptate faţă de supuşii săi. Însă desfrânatul şi
avarul Maxentius făcea tocmai dimpotrivă. Prin urmare, făcându-i-se milă de
poporul chinuit al Romei, Constantin a pornit într-acolo cu toată oastea lui.
Trebuia să se asigure că Licinius nu se va amesteca în luptă, însă Licinius era
mai mult decât supus fiului lui Constantius, deoarece şi el avea nevoie de
prietenia lui.
În toamna anului 311, Constantin a trimis un sol la Licinius, acum în vârstă de
patruzeci şi şase de ani, cu propunerea ca el să se căsătorească cu sora lui vitre-
gă, Constantia, pe atunci o fată de şaisprezece ani. Atât Daia, cât şi Maxentius
au aflat de această propunere de căsătorie şi au interpretat-o ca pe o alianţă
ameninţătoare pentru ei.
La începutul lunii aprilie 312, Constantin a pornit lupta împotriva lui Maxentius,
care avea sub comandă 170.000 de ostaşi pedeştri şi 18.000 de călăreţi. Con-
stantin, chiar după eforturi mari de recrutare, nu avea mai mult de 90.000 de sol-
daţi pedeştri şi 8.000 de călăreţi, pentru că trebuia să păstreze cel puţin între trei
şi cinci legiuni de-a lungul Rhinului.
Mai întâi, Constantin a atacat cetatea garnizoană de la Segusio, care avea ziduri
puternice. Aceasta era situată pe drumul care ducea din Galia către valea Padului
(Po). Comandantul garnizoanei a refuzat să se predea, aşadar Constantin a lovit
zidurile cu catapulte şi berbeci. După câteva zile, acestea s-au dărâmat. Însă
garnizoana încă refuza să se predea. Atunci oamenii lui Constantin au ars porţile
cetăţii. Pe când focul se răspândea, Constantin le-a poruncit oamenilor lui să
salveze cât mai multe case cu putinţă. În cele din urmă garnizoana s-a predat.
Constantin a dat ordine stricte pentru a împiedica jafurile şi violurile. El spera ca
vestea despre felul său plin de omenie de a-i trata pe învinşi să se răspândească
repede în Italia, căci venea ca un izbăvitor împotriva tiranului Maxentius.
După căderea cetăţii Segusio, Constantin a mers la cetatea vecină, Augusta Tau-
rinorum, care era păzită de o cavalerie îmbrăcată în armuri şi de cai ce purtau
învelişuri de apărare din metal. Aceştia erau vestiţii katafraktoi, în stare să-i
secere pe ostaşii pedeştri vrăjmaşi şi să le străpungă trupurile cu lăncile şi săbiile
lor. Constantin şi oamenii lui erau conştienţi de această forţă înfricoşătoare.
Prin urmare, Constantin şi-a antrenat ostaşii cu o tactică capabilă să-i contraca-
reze pe călăreţii păziţi de armuri. Le-a cerut oamenilor lui să le îngăduie acelor
katafraktoi să se apropie. Când aceştia au ajuns aproape, îndată ei şi-au rupt rân-
durile şi i-au lăsat să treacă prin deschizătură. Mai înainte ca aceia să-şi poată
întoarce caii, ostaşii lui Constantin au închis rândurile. Prin urmare, călăreţii nu

27. puteau nici să-şi stăpânească bidiviii şi nici să evite să se lovească unul pe
celălalt. Pedestraşii lui Constantin, cu scuturile ridicate, împingeau tot mai mult
către centrul cercului. Caii şi călăreţii duşmani se loveau unii de alţii, rănindu-şi
articulaţiile neacoperite de armură. Cu tendoanele astfel tăiate, calul cădea, iar
călăreţul se prăbuşea la pământ. Călăreţii căzuţi, nemaiputând să se mişte liber,
neputincioşi în armurile lor, au fost ucişi cu uşurinţă.
În ziua următoare, Constantin a mărşăluit până la zidurile cetăţii Augusta Tau-
rinorum. Porţile erau deja deschise, iar căpeteniile cetăţii aşteptau să-l întâmpine
pe Constantin. Ei auziseră de felul plin de omenie în care au fost trataţi vecinii
lor din Segusio şi sperau la aceeaşi bunăvoinţă. Constantin a lăsat acolo o
cohortă şi a pornit către Mediolan, o altă cetate cu ziduri puternice. Aşteptându-
se la un asediu lung, Constantin a aflat cu surprindere că nobilii milanezi îl
aşteptau însoţiţi de o mare mulţime de oameni, ca să-l întâmpine cu cinste.
Astfel, a intrat în Mediolan, în vreme ce mii de oameni îl aclamau. Cu toate că
era încântat că aceştia s-au predat paşnic, Constantin era cu luare aminte la
oastea lui Maxentius, care se afla în nord şi era condusă de capabilul comandant
de legiune Ruricius Pompeianus. Aceste legiuni era răspândite din Verona până
în provinciile Veneţiei şi ale Istriei, pentru a preveni un posibil atac al lui
Licinius. Constantin şi-a dat seama că, de ar fi pornit spre sud, Pompeianus ar fi
ajuns în spatele lui. Prin urmare, a hotărât ca, mai înainte de a porni către sud, să
scape de ameninţarea aflată în spatele lui. Astfel, a rămas la Mediolan timp de
zece zile, pentru ca trupele lui să se odihnească bine, înainte de a porni un atac
împotriva lui Pompeianus la Verona, o altă cetate bine fortificată, situată pe
malurile Râului Adige.
Când trupele lui Constantin a pornit către Verona, Pompeianus i-a trimis pe
ostaşii săi katafraktoi şi cavaleria obişnuită la Brescia (Brixia), pentru a le stân-
jeni înaintarea. Oamenii lui Constantin au folosit aceeaşi tactică de înconjurare a
călăreţilor protejaţi de armuri. Mulţi au fost omorâţi, iar Constantin a continuat
să-şi forţeze drumul către Verona. Deoarece această cetate era înconjurată pe trei
părţi de râul repede curgător şi avea doar o singură posibilitate de abordare pe
uscat, Constantin a gândit să-l silească pe Pompeianus să-şi împartă forţele,
aşadar a trimis câteva cohorte şi catapulte peste râu, către malul de răsărit, şi
apoi la sud, în partea opusă a zidurilor cetăţii, supunând-o unui asediu de mai
multe zile. Pompeianus şi-a dat seama că zidurile nu puteau rezista multă vreme
acelor lovituri puternice. Având nevoie de trupele lui din Veneţia şi Istria, s-a
deghizat în haine ţărăneşti şi a scăpat din Verona cu o corabie. O săptămână mai
târziu, a apărut în fruntea unei forţe armate puternice. Când oştirile s-au izbit în
afara zidurilor Veronei, Constantin s-a aruncat şi el în luptă, ca un şuvoi furios,
ca simplu ostaş, alături de oamenii lui.

28. După ce sălbatica bătălie s-a încheiat, Constantin, plin de sânge pe armură şi pe
mâini, s-a întors în cortul lui. Ofiţerii săi i-au spus cu lacrimi în ochi: „Nu se
obişnuieşte ca un împărat să-şi izbească duşmanul cu propriile mâini şi să asude
în truda luptei.”
La sfârşitul zilei, Pompeianus a fost ucis. Atât ofiţerii cât şi ostaşii din legiunile
lui au cerut să se alăture legiunilor lui Constantin. Au fost primiţi de îndată.
Celor care nu s-au alăturat li s-a îngăduit să plece unde voiau. Nici Verona şi
nici alte cetăţi italiene nu au fost supuse jafului. Această veste s-a răspândit
peste tot în acea regiune, motiv pentru care Aquileia şi celelalte cetăţi din părţile
Veneţiei şi ale Istriei s-au predat în mod paşnic şi şi-au deschis porţile în faţa
ostaşilor lui Constantin. Oamenii din acele garnizoane s-au alăturat legiunilor lui
Constantin, ori s-au întors în satele lor. Acum ariergarda lui Constantin era
asigurată, iar Roma se întindea înaintea lui. 36
Maxentius a acţionat cu indiferenţă, în vreme ce se ocupa de pregătirile pentru a
cincea sa aniversare, din 28 octombrie, pe care plănuia să o desfăşoare însă în
ziua de 26 a aceleiaşi luni. El socotea că cumnatul său nu se va apropia de
Roma.
Între timp, în Arelate, Fausta era sfâşiată între dragostea pentru soţul ei, Con-
stantin, şi pentru fratele ei, Maxentius. Constantin şi legiunile lui au părăsit Ve-
rona şi au mărşăluit prin Valea Padului, îndreptându-se către Bologna (Bononia)
apoi către Rimini (Ariminium), unde garnizoanele nu s-au opus legiunilor. După
aceea, ostaşii lui au trecut prin Fanum Fortunae şi prin munţi. Constantin,
neîntâlnind nici o împotrivire, a ajuns în cele din urmă la Saxa Rubra, la 9 mile
(14,48 km) de Roma, unde şi-a ridicat tabăra.
În aceeaşi vreme, pe 26 octombrie 312, străzile Romei s-au umplut de oameni,
care aşteptau parada şi festivităţile. Toţi romanii crezuseră că Maxentius nu va
sărbători acea aniversare, de vreme ce războiul bătea la uşă. La început a fost o
paradă militară, urmată de acrobaţii şi curse de care. Apoi, în mijlocul între-
cerilor de la Circus Maximus, câţiva dintre oamenii aflaţi în public au strigat
către Maxentius: „Eşti cumva un laş, care se ascunde de Constantin în spatele
zidurilor cetăţii?” Atunci mulţimea a strigat: „Oare eşti un laş?”
Maxentius, a părăsit podiumul mâniat că romanii socoteau despre el că se teme
în faţa cumnatului său, Constantin, pe care îl dispreţuia. A mers şi a consultat
cărţile sibiline pentru a primi o profeţie. I s-a răspuns: „Mâine vrăjmaşul Romei
36
Idem, “Constantine Invades Italy”, The Life and Times, pp. 222-233.

29. va pieri.” Maxentius a primit prevestirea, interpretând-o în favoarea lui. Prin
urmare, s-a pregătit să lupte cu Constantin în afara zidurilor.37
Constantin a auzit despre profeţie, la fel şi ostaşii şi ofiţerii săi, dintre care mulţi
erau păgâni. Profeţia, fiind luată din cărţile sibiline, era înfricoşătoare.38
Cugetând la domnia tiranică a lui Maxentius asupra Romei, Constantin şi-a
amintit că acesta zădărnicise încercările unor guvernatori romani de a-l îndepărta
de la conducerea cetăţii. Prin urmare, datoria de a răsturna acea tiranie îi revenea
acum lui. Ştia că Maxentius era urât şi dispreţuit. Prin obiceiul lui de a acorda
favoruri soţilor în schimbul unei nopţi petrecute cu soţiile lor, şi-i făcuse pe mul-
ţi dintre aceştia duşmani de moarte. Celălalt obicei al lui, de a cere daruri scum-
pe, de asemenea i-a înmulţit pe vrăjmaşii săi.39
Prin urmare, exista multă ură
înăbuşită faţă de Maxentius. Însă profeţia era încă înfricoşătoare pentru mulţi.
37
Idem, “The March on Rome”, The Life and Times, pp. 234-238.
38
„Marele Constantin - notează Sfântul Teofan - se temea de vrăjile lui Maxentius, care
omora prunci nou-născuţi pentru idolatriile lui nelegiuite. Pe când Constantin era în mare
necaz, la ceasul al şaselea din zi, i s-a arătat Sfânta Cruce, alcătuită din lumină”. The
Chronicle of Theophanes the Confessor, AM 5802, A.D. 309/310, p. 23.
39
Eusebiu ne spune că Maxentius, neînvins din punct de vedere militar, căuta astfel de victorii
şi cuceriri şi în domeniul civil, nesuferind parcă să fie cineva egal cu el în viciu, hulă, fără-
delege şi răutate. Socotindu-se pe sine a fi divin şi deasupra legii Romei, Maxentius avea
obiceiul de a trimite după femei libere, roabe ori soţii de oameni obişnuiţi sau senatori, pe
care le necinstea, apoi le trimitea înapoi la familiile lor. Iar demonii au aflat în Maxentius un
om care îşi aducea în faptă dorinţele indecente faţă de orice femeie pe care o întâlnea, chiar
şi faţă de femeile creştine; însă acestea din urmă i-au zădărnicit planurile, deoarece ele
preferau mai degrabă să moară, decât să se lase necinstite de el [Op.cit., Cartea I, cap.
XXXIII].
Într-adevăr, o soţie a unui senator, care era prefect, a fost abandonată de soţul ei fricos în
grija ostaşilor lui Maxentius. I s-a poruncit să se grăbească, pentru a fi dusă la împărat. Ea a
cerut insistent câteva clipe, ca să se pregătească. Trimişii i-au acceptat cererea, iar ea s-a
dus în camera ei. Acolo, fiind singură, femeia şi-a străpuns pieptul cu sabia şi a murit îndată,
lăsându-şi trupul în seama acelor slujitori. Dar ea a spus întregii omeniri, atât generaţiei
prezente, cât şi celor viitoare, printr-un act care vorbeşte mai cu putere decât orice cuvânt,
că mult preţuita curăţie, pentru care creştinii sunt renumiţi, este singurul lucru nestricat şi de
neînvins [Op.cit., Cartea I, cap. XXXIV].
Răutatea lui Maxentius a devenit monstruoasă. El a poruncit ca nenumăraţi romani să fie
omorâţi în interiorul cetăţii, sub cele mai insignifiante pretexte, de către ostaşii care ar fi
trebuit, de fapt, să le ocrotească vieţile. Până şi unii dintre senatorii romani, deşi aveau un
statut privilegiat, au fost învinuiţi şi ucişi, pentru ca Maxentius să le poată confisca pro-
prietăţile [Op.cit., Cartea I, cap. XXXV].
Maxentius a adoptat vrăjitoria în mod public, spintecând femei însărcinate... sau căutând în
măruntaiele pruncilor nou-născuţi. Cruda lui conducere a răsturnat legea recunoscută a
Romei, reducându-i pe cetăţenii ei la robie de facto, prin sărăcie şi foamete. Prin artele
oculte, el căuta să îl înfrângă pe Constantin în bătălie, să îl oprească ori să îl omoare, chiar
înainte de întâlnirea dintre oştile lor [Op.cit., Cartea I, cap. XXXVI].

30. Arătarea Crucii: hristograma sau monograma lui Hristos
Constantin se gândea adesea la îndelungatul timp petrecut în păgânism de cetă-
ţenii imperiului şi la evlavia tatălui său, Constantius, faţă de Dumnezeul cel nou
şi străin al creştinilor. El chibzuise şi asupra binecuvântării unice a vieţii tatălui
său şi asupra destinului nefericit al compatrioţilor săi din clasa conducătoare.
Inima şi sufletul lui erau mişcate adânc, atunci când se gândea la viaţa cea fără
de păcat şi la jertfa lui Hristos. Astfel, s-a hotărât să Îl cheme pe Hristos ca pur-
tător ceresc de stindard al său, în bătălia ce urma cu forţele cele bine înarmate şi
nebiruite ale lui Maxentius.
La aceste cugetări se adăuga şi influenţa lui Hosius din Cordoba, episcop spa-
niol, care a petrecut o vreme chiar în palatul din Arelate şi la Augusta Taurino-
rum, ca oaspete şi duhovnic al Teodorei, a doua soţie a tatălui său.
Prin urmare, Constantin se ruga fierbinte Dumnezeului tatălui său, adică Dum-
nezeului creştinilor, să îi arate cine este El şi să Îşi întindă dreapta Sa, ajutându-l
în necazurile prin care trecea.
În vremea în care Constantin încă zăbovea în rugăciune, a văzut pe cer, deasupra
soarelui, o cruce de lumină, pe care era scris: „În aceasta, învinge.” 40
Atât
Constantin, cât şi întreaga lui oaste au văzut acest semn minunat. 41
Constantin era un om echilibrat şi înzestrat cu o sensibilitate sănătoasă, nelă-
sându-se în voia imaginaţiilor deşarte. Avea încă şi atâta smerenie, încât aproape
că se îndoia că Dumnezeu cel Atotputernic ar binevoi să-l învrednicească de o
vedenie atât de uimitoare pe un om păcătos, precum se socotea pe sine însuşi. Se
îndoia deci în cugetul său, cu o dăruire de sine curată şi nicidecum într-un chip
lipsit de credinţă, întrebându-se ce ar putea fi acea vedenie.
Însă noaptea, mai înainte de a adormi, i s-a arătat Hristos cu acelaşi semn al Cru-
cii, poruncindu-i să facă un stindard, pe care să pună Crucea, prin care se va pu-
tea izbăvi pe sine în toate luptele şi îi va înfrânge pe toţi duşmanii lui. Trezindu-
se în dimineaţa următoare, Constantin a înfăţişat acea minune prietenilor săi.
Apoi i-a chemat la sine pe lucrătorii în aur şi pietre preţioase. Constantin a stat
între ei şi le-a descris semnul pe care îl văzuse, dându-le poruncă să-l
întocmească şi ei la rândul lor aşa, din aur şi din pietre scumpe. 42
40
În aceasta, învinge, în limba latină este in hoc (signo) vinces, iar în limba greacă en touto
nika. Sfântul Teofan mărturisitorul scrie: „Domnul i s-a arătat lui Constantin în timpul nop-
ţii, într-o vedenie, zicându-i: «Foloseşte ce ţi-a fost arătat şi învinge». Astfel, după ce a făcut
o cruce din aur, care se păstrează şi astăzi, el a poruncit ca aceasta să fie purtată în luptă.”
The Chronicle of Theophanes the Confessor, AM 5802, A.D. 309/310, loc.cit.
41
Eusebiu, Op.cit., Cartea I, cap. XXVI, XXVII, XXVIII.
42
Ibidem, Cartea I, cap. XXIX, XXX.

31. Acest semn arăta în felul următor: de o suliţă lungă, îmbrăcată în aur, era prinsă
o stinghie transversală, formând o cruce. În vârful ei era o cunună din aur şi pie-
tre preţioase, iar înlăuntrul ei era prins simbolul numelui Mântuitorului (primele
două litere din numele Hristos): litera ,X’ (grecescul Chi) peste litera ,P’ (gre-
cescul Rho), încât arăta ca un ,X’ suprapus pe litera ,P’. Împăratul a purtat după
aceea şi pe coiful lui simbolul format din aceste două litere suprapuse. De
stinghia transversală atârna o bucată de pânză foarte fină, de culoare purpurie,
acoperită cu o broderie împletită din fire aurite şi împodobită cu cele mai stră-
lucitoare pietre preţioase. Această bucată de pânză avea formă pătrată, iar
lemnul vertical avea partea inferioară de o lungime mai mare. Pe stindard se mai
găsea înfăţişat şi un portret aurit al evlaviosului împărat şi al copiilor lui, sub
trofeul Crucii şi imediat deasupra broderiei. Împăratul folosea tot timpul acest
semn al mântuirii, ca ocrotire împotriva oricărei puteri vrăjmaşe, şi a poruncit ca
altele asemănătoare să fie purtate în fruntea tuturor oştirilor sale. 43
Prin urmare, Constantin era atât de uimit de acea vedenie minunată, încât a
hotărât să se închine doar lui Hristos, al cărui semn i s-a arătat. Trimiţând după
oameni învăţaţi în tainele Evangheliei lui Hristos, i-a întrebat despre vedenia
avută în acea noapte, dorind să afle mai multe despre Dumnezeul creştin. Aceia
i-au vorbit despre Hristos şi Sfânta Sa Cruce, simbolul nemuririi şi trofeul
izbânzii asupra morţii, pe care Hristos a dobândit-o prin Pătimirea Sa.
Împăratul a ajuns să cunoască astfel pricina venirii Domnului şi istorisirea
despre Întruparea Sa. Auzind toate acestea, Constantin era plin de uimire. Pu-
nând alături, aşadar, cereasca sa vedenie cu interpretarea primită, a înţeles că ju-
decata lui fusese bună. Şi, convingându-se că i s-a dat cunoaşterea acestor lucru-
ri prin învăţătură dumnezeiască, din acea clipă a hotărât să se dedice lecturii
scrierilor inspirate. A adus lângă el şi câţiva preoţi creştini ca sfătuitori ai săi.
Întărit astfel duhovniceşte, s-a pregătit pentru bătălia ce se apropia.44
Sinaxarul Mare (în limba greacă) arată că Împăratul Constantin cugeta mult
asupra acelei lupte, fiind oarecum abătut, până când a văzut pe cer, cam pe la
ceasul amiezii, semnul nepreţuitei Cruci. Alături de ea era o inscripţie în limba
greacă, anume: „În aceasta învinge”. Astfel, a învăţat să nu se încreadă în
puterea sa omenească, pentru a-l birui pe vrăjmaş, ci prin acel chip al Crucii să-
şi înfrângă duşmanul în război. În aceeaşi noapte i S-a arătat Hristos şi i-a spus:
„Scoală-te şi fă o cruce asemenea aceleia pe care ai văzut-o. Poart-o cu credinţă
în bătălie, pentru ca întotdeauna să-i înfrângi pe vrăjmaşii tăi.” Atunci
Constantin s-a trezit din somn. Iarăşi, în timpul nopţii, a văzut sus pe cer semnul
43
Ibid., Cartea I, cap. XXXI.
44
Ibid., Cartea I, cap. XXXII.

32. cel purtător de biruinţă. De atunci a crezut cu tot sufletul în adevăratul
Dumnezeu, Domnul nostru Iisus Hristos. Când a răsărit soarele, Constantin a
poruncit construirea unei cruci din aur, făcută aşa cum o văzuse în timpul nopţii.
Ostaşii lui o aveau mereu înaintea lor.
Aşadar, în ziua de 27 octombrie, potrivit lui Lactanţiu, Constantin a cerut ca
semnul ceresc să fie zugrăvit pe scuturile ostaşilor lui şi astfel au pornit la luptă.
Eusebiu al Cezareei adaugă faptul că marele Constantin i-a spus că era pe la
amiază, când a văzut cu ochii lui semnul Crucii pe cer. Era făcută din lumină,
arătându-se deasupra soarelui, şi purta inscripţia cunoscută. Apoi, monograma
XP a fost zugrăvită cu cărbune pe scuturi şi coifuri. Ostaşii lui Constantin s-au
încredinţat că acest simbol dumnezeiesc era cu mult mai puternic decât profeţia
cea înfricoşătoare din cărţile sibiline.
Astfel, Constantin, încurajat de iubirea oamenilor săi şi de evlavia faţă de Dum-
nezeu, a chemat numele lui Hristos ca ocrotitor al său dumnezeiesc. Cu stin-
dardul său imperial aşezat în fruntea oştirii, s-a îndreptat către Roma.
Maxentius a închis cu divizii de ostaşi toate căile către cetate. Apoi a cerut aju-
tor prin ticăloasele sale vrăji, aşteptând înaintarea lui Constantin.
Mereu neînfricat în fruntea oştilor sale, Constantin şi-a purtat supuşii din victo-
rie în victorie. A înaintat neînvins împotriva primelor trei divizii ale oştirii tira-
nului, înfrângându-le cu uşurinţă. Astfel, şi-a deschis calea către inima Italiei.45
La răsăritul soarelui, ostaşii lui Maxentius au ieşit din Roma şi au mers pe Via
Flaminia către nord, având Tibrul în stânga lor. Prefectul pretorian al lui
Maxentius, Rufius Volusianus, a comandat operaţiunea următoare. O forţă
puternică, în frunte cu garda pretoriană, avea să traverseze Tibrul, folosind Pons
Milvius,46
un pod îngust din piatră. Pe lângă acesta, a fost utilizat şi un pod făcut
din pontoane. A plănuit să atace forţele lui Constantin, care aveau tabăra la nord
de râu, între Via Cassia şi Via Flaminia şi în jurul lor. Între timp, o altă parte
numeroasă din oaste avea să treacă râul, folosind alte poduri aflate mai la sud.
Această parte a oştirii avea să se îndrepte tot spre nord şi trebuia să se apropie
după aceea, pentru a se alătura luptei.
Bineînţeles că Volusianus se bizuia pe atacul prin surprindere. Prefectul socotea
că împăratul Constantin nu s-ar fi aşteptat ca forţele lui Maxentius să treacă din-
colo de zidurile cetăţii. În plus, prefectul a vrut să-i găsească pe oamenii lui
45
Ibid., Cartea I, cap. XXXVII.
46
Pons Milvius, actualul Ponte Molle, se află la aproximativ 1,5 mile (2,4 km) de Porta del
Popolo (către Mons Pincius). Pe atunci, zidurile erau cele construite de Aurelian şi în mare
parte semănau cu cele de azi. Pons Milvius a fost construit mai întâi în anul 100 d.H.

33. Constantin încă dormind. Atacul urma să fie unul rapid, apoi Volusianus şi
oştenii lui trebuiau să se întoarcă dincolo de râu. Strategia era ca pontonul
podului să fie folosit pentru a-i prinde în capcană pe cât mai mulţi dintre ostaşii
lui Constantin. Pontonul avea să fie tăiat la mijloc de meşteri. În timp ce făceau
aceasta, meşterii trebuiau să fie protejaţi de arcaşi experimentaţi, aflaţi înăuntrul
unui turn de pe malul de sud al râului.
Volusianus a hotărât tăierea podului atunci când majoritatea ostaşilor lui aveau
să ajungă în siguranţă în partea cealaltă a râului, în vreme ce rândurile din spate
erau abia la jumătatea distanţei. Aşadar, ostaşii lui Constantin din partea nordică
a pontonului aveau să fie abandonaţi, în vreme ce arcaşii trebuiau să reverse
peste ei o ploaie de săgeţi.
Planurile prefectului s-au împlinit doar în parte. El chiar a surprins pe unii dintre
oamenii lui Constantin, în timp ce dormeau. Însă alţii, datorită vacarmului, s-au
trezit şi au intrat repede în luptă. Constantin a înţeles îndată că prefectul a făcut
o gravă greşeală. Volusianus şi oastea lui aveau acum râul în spate, încât cu
greutate se mai puteau mişca.
Constantin a trimis un sol, care să-i îndrume pe comandanţii lui de oşti să-şi răs-
pândească unităţile de-a lungul dealurilor joase, către estul şi sudul Viei Cassia.
Deci forţele vrăjmaşe aveau să fie blocate între dealuri şi râu. Prefectul a
observat aceasta şi a poruncit oamenilor lui să atace acele unităţi. Însă
Constantin, renumit pentru rapiditatea sa, le-a cerut arcaşilor lui să oprească
înaintarea prefectului cu o blocadă de săgeţi. În acel moment, cavaleria şi
infanteria lui Constantin, mişcându-se în formaţie de atac, au venit dintr-o parte.
Săbiile zăngănitoare şi strigătele oamenilor au umplut văzduhul. Oamenii lui
Constantin au continuat să împingă, călcând peste trupuri, încât i-au silit pe
mulţi dintre ostaşii lui Maxentius să cadă în râu, unde s-au şi înecat, din pricina
greutăţii armurilor pe care le purtau.
Maxentius a sosit şi a văzut măcelul, aşadar a trebuit să poruncească trupelor lui
să se retragă în spatele zidurilor cetăţii. Însă pentru a ajunge la cetate, trebuiau să
traverseze Tibrul, iar ostaşii lui Constantin îi urmăreau. Constantin a observat
graba oamenilor lui Maxentius de a trece râul, aşadar a poruncit un atac cu toată
puterea. În acelaşi timp, o ploaie de săgeţi cădea peste vrăjmaşii care fugeau.
Sute de ostaşi coborau în dezordine de pe poduri, călcând unii peste ceilalţi.
Maxentius a pornit pe cal spre podul Milvius. Mulţimea împingând, Maxentius a
căzut de pe cal, sub pod. A încercat să înoate către un loc în care să fie în sigu-
ranţă, însă curentul puternic şi greutatea armurii sale l-au scufundat. Trupul său

34. înecat a fost găsit în dimineaţa următoare, acoperit cu nămol şi încurcat în
ierburi.47
Bătălia s-a încheiat în mijlocul amiezii. Mulţi au fost ucişi, însă cele mai grele
pierderi le-au suferit oamenii lui Maxentius. Numeroşi ostaşi fuseseră răniţi sau
înecaţi.
Cetatea a aflat că Maxentius era mort, iar Constantin a învins. La acea vreme, el
avea patruzeci de ani. Eusebiu ne spune că atunci s-a petrecut un şir uimitor şi
miraculos de evenimente. Maxentius, nemulţumit de vrăjitorie, poruncise să fie
adusă acolo o maşină de război, ce trebuia fixată pe un pod de pontoane, peste
Râul Tibru. Mai înainte ca împăratul Constantin să se poată apropia în fruntea
armatei sale, podul de pontoane a început să se scufunde, iar Maxentius, cu osta-
şii şi gărzile lui, au căzut în adâncuri precum pietrele.48
Aşa s-au petrecut lucrurile, asemenea istorisirilor din Vechiul Testament şi pil-
delor din vechime: carele lui faraon şi oastea lui au fost acoperite de apă, iar
căpitanii aleşi de el s-au înecat în Marea Roşie.49
Cât despre Maxentius, cu el s-a petrecut după cum este scris: „Groapă a săpat şi
a adâncit-o şi va cădea în groapa pe care a făcut-o. Să se întoarcă nedreptatea lui
pe capul lui şi pe creştetul lui silnicia lui să se coboare” [Ps. 7, 15-16]. Aşadar,
„Să cântăm Domnului, căci cu slavă S-a prea slăvit! Pe cal şi pe călăreţ în mare
i-a aruncat! Tăria mea şi mărirea mea este Domnul, căci El m-a izbăvit. Acesta
este Dumnezeul meu şi-L voi prea slăvi, Dumnezeul părintelui meu şi-L voi
prea înălţa! Domnul este viteaz în luptă; Domnul este numele Lui. Carele lui
Faraon şi oştirea lui în mare le-a aruncat; pe căpeteniile cele de seamă ale lui,
Marea Roşie le-a înghiţit. Adâncul le-a acoperit, în fundul mării ca o piatră s-au
pogorât. Dreapta Ta, Doamne, şi-a arătat tăria. Mâna Ta cea dreaptă, Doamne,
pe vrăjmaşi i-a sfărâmat. Cu mulţimea slavei Tale ai surpat pe cei potrivnici.
Trimis-ai mânia Ta şi i-a mistuit ca pe nişte paie. La suflarea nărilor Tale s-a
despărţit apa, strânsu-s-au la un loc apele ca un perete şi s-au închegat valurile în
inima mării. Vrăjmaşul zicea: «Alerga-voi după ei şi-i voi ajunge; pradă voi
împărţi şi-mi voi sătura sufletul de răzbunare; voi scoate sabia şi mâna mea îi va
stârpi.» Dar ai trimis Tu Duhul Tău şi marea i-a înghiţit; Afundatu-s-au ca
plumbul în apele cele mari. Doamne, cine este asemenea Ţie între dumnezei?
47
Kousoulas, “The Battle”, The Life and Times, pp. 245-248.
48
Cf. Ieş. 15, 5.
49
Kousoulas, Op.cit., loc.cit. Sfântul Teofan mărturisitorul descrie scena: „Maxentius a fugit
cu cei care au supravieţuit, dar podul s-a prăbuşit, cu puterea lui Dumnezeu. Maxentius a fost
aruncat în râu, aşa cum s-a întâmplat demult cu faraon şi armata sa, astfel că apa s-a umplut
de cai şi de călăreţi înecaţi”. The Chronicle of Theophanes the Confessor, AM 5896, A.D.
309/310, loc.cit.

35. Cine este asemenea Ţie, prea slăvit în sfinţenie, minunat întru slavă şi făcător de
minuni?” [Ieş. 15, 1-11].
Astfel, ticălosul Maxentius, cu însoţitorii şi căpeteniile lui „afundatu-s-au ca
plumbul în apele cele mari” [Ieş. 15, 10], pierind, aşa cum au prezis oracolele.
Vrăjitoriile lui au fost nimicite, iar restul oştirii lui s-a predat.50
Cetăţenii Romei, care i-au cerut lui Constantin să le vină în ajutor şi care acum
erau eliberaţi de tirania ticălosului Maxentius, au împodobit cetatea şi l-au primit
cu bucurie pe învingător şi Crucea aducătoare de izbândă. Oamenii l-au aclamat
ca izbăvitor al lor.51
După ce a câştigat controlul asupra Romei, Constantin a poruncit ca înainte de
orice moaştele Sfinţilor mucenici să fie adunate şi înmormântate cu evlavie.
Romanii au sărbătorit victoria, cinstind pe Domnul şi Crucea de viaţă dătătoare.
Sărbătoarea în cinstea victoriei lui Constantin a durat vreme de şapte zile 52
.
După ce oamenii lui Constantin au ars cadavrele celor ucişi, în ziua de 29
octombrie s-a organizat în cetate o paradă a învingătorilor, care a intrat prin Por-
ta Aurelia. Capul lui Maxentius, ale cărui trăsături încă mai aveau privirea săl-
batică şi ameninţătoare, pe care nici măcar moartea nu a fost în stare să o
înlăture, a fost purtat în vârful unei suliţe în spatele lui Constantin şi în batjo-
curile mulţimii. Câteva săptămâni mai târziu, Constantin i-a trimis capul în Afri-
ca, drept dovadă că Maxentius era mort cu adevărat. Toate pornirile de rebeliune
de acolo au fost domolite.
În ziua de 30 octombrie, Constantin a mers şi s-a adresat Senatului. Dorinţele
senatorilor erau acelea de a fi trataţi cu respect şi de a fi izbăviţi de taxele apă-
sătoare impuse de Maxentius. Constantin le-a făgăduit aceste lucruri. Apoi
cuceritorul a propus să fie ridicat statutul Senatului, prin admiterea unor oameni
de seamă din alte părţi ale imperiului. Constantin a făgăduit că nu vor fi pe-
depsiţi cei care au fost prieteni cu Maxentius.
Toţi cei care îşi pierduseră proprietăţile în vremea lui Maxentius ori a tatălui
acestuia, Maximian Herculius, le-au primit înapoi. Garda pretoriană urma să fie
desfiinţată.
Spre finalul ceremoniei, senatorii l-au proclamat pe Constantin „Augustus Maxi-
mus”, adică împărat suprem, superior lui Licinius şi lui Maximinus Daia, după
50
Eusebiu, Op.cit., Cartea I, cap. XXXVIII.
51
The Chronicle of Theophanes the Confessor, AM 5896, A.D. 309/310, loc.cit.
52
Ibidem, AM 5803, A.D. 310/311, pp. 23-24.

36. care Senatul a votat ridicarea unei statui şi a unui arc de triumf în cinstea lui
Constantin.
Astăzi acesta se află lângă Coloseum, în Roma. Dedicaţia arată: „Împăratului,
Cezar, Flavius Constantinus Maximus, Felix Pious, Augustus: fiindcă prin inspi-
raţia Dumnezeirii, prin măreţia minţii lui şi desfăşurarea oştirii lui, a nimicit din-
tr-o lovitură pe tiran şi pe cei dimpreună cu el şi a reabilitat Republica - Senatul
poporul Romei îi închină acest slăvit arc de triumf.” Constantin a rămas acolo
vreme de două luni.
Fausta a venit de la Arelate şi a locuit în palatul Lateran. Cât priveşte pe văduva
lui Maxentius, fiica lui Galerius, ea şi fiul ei, în vârstă de trei ani, au fost ucişi.
Linia masculină a lui Maximian Herculius era acum stinsă.
În anul următor, Rufus Volusianus a fost ales prefect al cetăţii şi consul. Şase ani
mai târziu, Constantin l-a numit prefect pretorian.
Înainte de plecarea lui Constantin din Roma, el l-a chemat pe episcopul Miltia-
des (Melchiades, 311-314) şi i-a oferit palatul Lateran ca reşedinţă oficială.
În câteva săptămâni, Constantin avea slăvita monogramă brodată pe o ţesătură
de un roşu aprins, alături de cuvintele latine In Hoc Vinces, pusă pe toate stin-
dardele, care aveau să fie cunoscute de atunci sub numele de labarum 53
.
Potrivit Sinaxarului mare (în limba greacă), biruitorul Constantin a fost primit cu
mare bucurie de popor. Când a urcat pe tronul imperial, toţi l-au cinstit şi i s-au
închinat după cuviinţă. De Dumnezeu ocrotitul împărat a dat un edict, prin care
a hotărât ca Sfânta Cruce să fie înălţată în locul cel mai de seamă din cetate. De
asemenea, a poruncit să fie căutate cu multă râvnă şi grijă sfintele moaşte ale
mucenicilor, care şi-au vărsat sângele în numele Stăpânului Hristos. A hotărât ca
mucenicii să fie înmormântaţi cu cinstirea şi evlavia cuvenite. Creştinii care se
aflau în temniţe au fost eliberaţi, iar cei trimişi în surghiun se puteau întoarce
oricând la ai lor.
Astfel, izbânda marelui Constantin a fost, cu adevărat, o victorie a creştinătăţii
împotriva idolatriei. Vreme de trei sute de ani, din perioada Sfinţilor apostoli şi
până la marele Constantin, creştinătăţii i s-a împotrivit fără încetare păgânismul.
Însă acum credinţa lui Hristos ieşise victorioasă din această înfruntare şi se eli-
berase de jugul tiranilor. Moaştele mucenicilor au fost aduse la lumină, spre ru-
şinarea păgânilor. Creştinii ascunşi în catacombe au ieşit la vedere, ca să se
închine adevăratului Dumnezeu.
53
Kousoulas, “The Battle”, The Life and Times, pp. 249-253.

37. Crucea a învins, iar Maxentius a fost nimicit. Bucuria între creştini era fără mar-
gini, întrecând orice închipuire. Era o bucurie ce se întemeia pe adevăr.

38. Primii ani ai domniei lui Constantin
Pe când se petreceau acestea, Maximinus Daia era în Antiohia. Campania lui
împotriva regelui creştin al Armeniei eşuase. Teritoriul lui suferea din pricina
ciumei, care omorâse mii de oameni. Maximinus Daia a fost foarte nemulţumit
că Senatul îl proclamase Augustus Maximus pe viteazul Constantin, fiindcă se
socotea pe sine ca Augustus superior în rang lui Constantin şi Licinius. El fusese
proclamat Cezar pentru Galerius, unchiul său, şi desemnat să conducă Siria şi
Egiptul. După ce Galerius l-a ridicat pe Licinius la rangul de Augustus în anul
308, Maximinus Daia a cerut şi a obţinut acelaşi titlu. În anii 306 şi 308, Daia a
poruncit săvârşirea de jertfe generale pentru zeii păgâni. Cei care nu s-au supus,
au suferit mucenicie, mutilare ori muncă silnică în mine şi cariere de piatră.
În anul 311, Daia a acceptat cu greutate edictul lui Galerius, care impunea o
atitudine tolerantă faţă de creştini. A sprijinit ideea ca Actele lui Pilat, o plă-
smuire anti-creştină, să fie predată în şcoli.54
În anii următori, el i-a învinuit pe
creştini de toate calamităţile sau epidemiile care s-au abătut peste teritoriul său.
Odată cu moartea lui Galerius, în 311, Daia a ocupat Asia Mică. În toamna
anului 312, şi-a domolit oarecum persecuţiile, iar în 313, cu puţină vreme înainte
de moartea lui, a acordat Bisericii toleranţă deplină şi i-a înapoiat proprietăţile
confiscate. În acelaşi an, a invadat teritoriile lui Licinius din Tracia, însă a fost
învins jalnic la Tzurulum şi silit să se retragă în Asia Mică, unde a murit bolnav.
După ce Constantin a cucerit Roma, Licinius socotea că Italia i se cuvine, însă
nu voia să ajungă să-i înfrunte pe Constantin la apus şi pe Daia la răsărit. S-a
gândit şi că viteazul Constantin avea să fie cumnatul său. Plănuita lui căsătorie
cu sora lui Constantin, Constantia, era o garanţie a acordului său că împăratul
Constantin putea să înceapă invadarea Italiei.
În februarie 313, participanţii la nuntă - anume mireasa Constantia, împreună cu
Teodora, mama ei, şi Fausta, mătuşa ei - au părăsit Arelate alături de Constantin
şi trei sute de curteni, ofiţeri şi trupe de ostaşi, pentru a-l întâlni pe mirele
Licinius la Mediolan.
Căsătoria a fost pentru Constantin un prilej de a discuta cu Licinius despre pro-
blemele cu care se confrunta imperiul. În doar câteva zile, au ajuns la o hotărâre
54
Galerius, convins de vrăjitorul Theoteknos, aducea jertfe demonilor şi asculta de oracole.
Theoteknos, târându-se în peştera lui, îi spunea mereu îngrijoratului Galerius că trebuie să îi
ucidă pe creştini. Prin urmare, au fost alcătuite cu viclenie aşa zisele Memorii ale
Mântuitorului. Textul batjocorea credinţa creştină şi a fost răspândit în toate părţile cetăţii.
Chiar şi dascălilor li s-a poruncit să îl includă în planul lor de predare. Scopul era acela de a
batjocori taina creştină. The Chronicle of Theophanes the Confessor, AM 5794, A.D.
301/302, pp. 14-15.