Sanatate cu nuci si alune

1. Pagină 1 din 7
TOTUL DESPRE NUCI ŞI ALUNE
Oleaginoasele sunt benefice în prevenirea maladiilor cardiovasculare. Datorită
conţinutului în magneziu, contribuie la buna funcţionare a unor enzime cu rol în refacerea
celulară. Consumul de oleaginoase este benefic sănătăţii cardiovasculare. Toate
oleaginoasele (migdale, nuci pecan, alune etc.) şi arahidele (leguminoasele) conţin acizi graşi
de acelaşi tip cu cei conţinuţi de uleiul de măsline. Astfel, consumând unt de arahide, obţii
aceleaşi beneficii ca atunci când consumi ulei de măsline. În plus, oleaginoasele sunt bogate
în proteine, fibre şi vitamina E, un antioxidant care neutralizează radicalii liberi responsabili
de îmbătrânirea celulară. Pentru persoanele hipertensive, se recomandă însă oleaginoasele
nesărate. Dacă ţii la silueta ta, nu le consuma în exces, deoarece la 100 g de oleaginoase
corespund aproximativ 600 de calorii. Oleaginoasele au în general un conţinut ridicat de
vitamina E, fibre, minerale şi oligoelemente (potasiu, magneziu, fosfor, calciu, fier, zinc şi
cupru), o pondere importantă de lipide şi un conţinut proteic superior fructelor.
Migdalele sunt menţionate în istorie încă din Antichitate, fiind un
ingredient de preţ în pâinea faraonilor egipteni. Originea exactă nu se știe, dar se crede că
provin din China şi Orientul Mijlociu. Exploratorii din antichitate consumau migdale în
călătoriile lor pe Drumul Mătăsii, care lega Asia de zona Mediteraneană, în special Spania şi
Italia, astfel încât această plantă a fost curând aclimatizată şi în Europa. În America,
migdalul a fost adus abia în secolul al XVIII-lea, de către călugării franciscani, adaptându-se
foarte bine în California, unde şi acum se cultivă intens. Pe parcursul istoriei, migdalele au
avut o puternică semnificaţie religioasă, etnică sau socială. Românii aruncau cu migdale
asupra mirilor, ca semn de fertilitate, acest obicei regăsindu-se şi în zilele noastre, când la
nunţi se dăruiesc invitaţilor săculeţe cu migdale glazurate. O altă tradiţie există în Suedia,
unde, în fiecare an, de Crăciun, se găteşte budinca de orez în care se ascunde o migdală. Cine
o găseşte va avea noroc tot anul următor.
Arborele de migdal este înrudit cu cireşul, prunul şi piersicul, dar fructele sale nu sunt
comestibile. Migdalele pe care le consumăm sunt de fapt seminţele acestui arbore, învelite cu
o coajă tare, în interiorul unui fruct ce ajunge la maturitate în 7-8 luni de la înflorire.
Migdalele sunt printre cele mai hrănitoare fructe uscate. Cu un conţinut redus în
grăsimi nocive şi bogate în minerale şi vitamine, ele ajută în combaterea bolilor
cardiovasculare şi chiar în prevenirea unor forme de cancer. Migdalele sunt cea mai bună
sursă de magneziu şi vitamina E, considerată vitamina anti-sterilităţii, cu rol în reglarea
funcţiei de reproducere. Calciul conţinut ajută la menţinerea sănătăţii oaselor şi a dinţilor, în
vreme ce fosforul ajută memoria. Nivelul ridicat de proteine şi fibre din migdale le fac un
aliment valoros, în special într-o dietă vegetariană sau de post, când pot substitui carnea,
păstrând aportul nutritiv. Studiile au demonstrat că este suficientă introducerea în dieta
zilnică a migdalelor pe o perioadă de doar o lună, pentru ca efectele benefice ale acestora să
se facă simţite. Migdala ca atare nu conţine carbohidraţi şi de aceea este recomandată
persoanelor care suferă de diabet. Cantitatea zilnică recomandată este de 30 de grame, adică
aproximativ 20 de migdale. 24 de sâmburi de migdale conţin aproximativ 6 g de proteine şi
3,35 g de fibre.

2. Pagină 2 din 7
Arahidele sunt originare din America de Sud, Mexic şi America
Centrală. Deşi sunt considerate a fi fructe uscate, ele fac parte din familia leguminoaselor.
Fructele sunt nişte păstăi ce se dezvoltă sub pământ, fiecare putând conţine până la 4 seminţe
din care se dezvoltă alunele. Cunoscute şi sub numele de „alune de pământ” sau „alune
americane”, arahidele au fost folosite de oameni în alimentaţie din cele mai vechi timpuri.
Cercetări arheologice au scos la iveală dovezi ale cultivării arahidelor în Peru cu circa 7.600
de ani în urmă. În cultura precolumbiană, arahidele ocupau un loc de cinste, regăsindu-se în
diferite forme de artă, precum sculptură sau bijuteriile. Exploratorii portughezi au
popularizat această plantă şi pe continentul european şi cel african în secolul al XIX-lea, de
unde a fost adusă ulterior şi în America de Nord. În SUA, arahidele au fost aduse în secolul
al XVIII-lea de către neguţătorii de sclavi, fiind cultivate în special pentru uleiul extras, ca
hrană pentru animale sau ca înlocuitor pentru cacao.
La începutul secolului XX, cercetările botanistului american George Washington
Carver au scos la iveală potenţialul nutritiv al arahidelor, tot acum punându-se bazele
popularităţii imense de care se bucură arahidele astăzi în SUA. Studiile lui Carver au
identificat nu mai puţin de 300 de utilităţi ale arahidelor, atât în alimentaţie cât şi în industrie.
Astăzi arahidele se regăsesc într-o varietate largă de produse alimentare şi în cultura culinară
a multor ţări. Sunt consumate cel mai des ca gustare, încorporate în deserturi sau produse de
patiserie, precum şi sub forma celebrului unt de arahide. Untul de arahide a fost produs
prima dată în 1890, de către John Kellogg, cel care a inventat, printre altele, şi binecunoscuţii
fulgi de porumb. Conceput iniţial ca înlocuitor al untului, cel de arahide a căpătat rapid
popularitate, astăzi fiind extrem de apreciat ca gustare de dimineaţă şi ca ingredient în
diferite reţete. Arahidele, ca şi untul obţinut din ele, constituie o sursă semnificativă de
proteine, mai mare decât orice altă plantă leguminoasă. Grăsimile conţinute sunt în principal
nesaturate, benefice pentru organism prin efectul de reducere a nivelului de colesterol din
sânge şi a riscului de boli cardiovasculare. Conţin minerale precum magneziul, zincul,
cuprul, fosforul sau potasiul, precum şi o importantă cantitate de fibre. Cercetări ştiinţifice
recente au demonstrat că arahidele conţin antioxidanţi, extrem de utili sănătăţii organismului
uman. Nivelul de antioxidanţi din arahide rivalizează cu cel al multor fructe şi legume
precum merele, murele, căpşunile sau morcovii. Arahidele sunt cultivate în numeroase
regiuni ale lumii, principalii exportatori fiind SUA, China şi Argentina, cel mai mare
importator fiind Uniunea Europeană.

3. Pagină 3 din 7
Nucile. Consumate zilnic, împiedică îngroşarea arterelor şi previn
bolile de inimă. Opt nuci pe zi menţin arterele flexibile, inima sănătoasă şi previn atacul
vascular cerebral. Se recomandă consumul de nuci mai ales după o masă bogată în grăsimi,
pentru a-i atenua efectele negative. Acidul alfa-linoleic din nuci este benefic pentru cei cu
tulburări de ritm cardiac. Nucile mai conţin antioxidanţi şi arginină, un aminoacid utilizat de
corp pentru a produce oxidul nitric, cu rol în procesele de învăţare şi memorare, reglarea
presiunii arteriale, digestie, erecţie peniană, combaterea cancerului. Nucile pot înlocui
majoritatea nutrienţilor animali în cazul vegetarienilor, adică cele mai multe vitamine B,
fosfor, fier, cupru, potasiu şi proteine. În combinaţie cu pâinea, cerealele sau leguminoasele
(mai ales soia şi lintea) se poate obţine gama întreagă de aminoacizi esenţiali. Nuca este
bogată în acizi graşi Omega-3 iar consumul ei poate duce la scăderea colesterolului. Miezul
de nucă este recomandat în caz de slăbiciune generală şi extenuare. Se poate pregăti o
excelentă băutură energizantă dintr-un pahar de suc proaspăt de fructe, amestecat cu miez de
nucă pisat şi miere.
Caju este originar din nordul Braziliei şi face parte din aceeaşi familie cu mango-ul şi
fisticul. În secolul al XVI-lea, exploratorii portughezi au introdus această plantă şi în alte
regiuni tropicale, precum India şi unele ţări africane, unde e cultivat şi astăzi, cei mai mari
producători din lume fiind India, Brazilia, Mozambic, Tanzania şi Nigeria. Unele persoane
sunt alergice la caju, totuşi el se numără printre cele mai puţin alergenice nuci. Are un
conţinut bogat de potasiu, fosfor şi magneziu, conţinând de asemenea, calciu, sodiu, fier,
zinc, seleniu şi vitamina K. În plus, este una dintre cele mai gustoase tipuri de nuci. Uleiul de
caju este și medicinal, fiind demonstrate proprietăţile sale antibacteriene. Din pudra de
seminţe se extrage un antivenin.
Castana comestibilă este originară din regiunile temperate ale emisferei nordice. Poate fi
consumată în stare proaspătă sau prelucrată industrial, sub formă de făină, din care se prepară
un piure gustos şi hrănitor sau se foloseşte la fabricarea surogatului de cafea şi a uleiului de
castane. Castanele conţin potasiu, fosfor, calciu, magneziu, sodiu, fier, seleniu şi magneziu şi
vitaminele A, C şi K. 10 castane prăjite conţin 2,7 g proteine şi 4,3 g fibre. Castanele au
numeroase calităţi curative. Ele vin în ajutorul celor cu probleme de inimă, anemicilor şi

4. Pagină 4 din 7
celor care suferă de boli ale stomacului. Castanele pot fi un aliat de nădejde în tratarea
afecţiunilor respiratorii, precum tusea convulsivă. Conţin fibre, deci persoanele care au
probleme de digestie sau cei care vor să-şi întărească musculatura n-ar trebui să le evite.
Castanele sunt delicioase. Piureul din castane se află printre puţinele produse prelucrate
termic care îşi menţin aproape în totalitate vitaminele. Castanele se pot folosi şi extern. Dacă
aveţi acnee, folosiţi o combinaţie de miere şi miez de castane şi aplicaţi-o pe faţă, fiind o
veritabilă mască revigorantă, cu acţiune antiinflamatorie şi de reducere a sebumului.
Substanţele conţinute de castane refac găurile microscopice din vasele de sânge şi le conferă
elasticitate. Tinctura este bună pentru varice.
Nuca de macadamia. Consideraţi iniţial plante ornamentale, arbuştii de macadamia au
devenit o adevărată comoară după descoperirea lor în 1857 de către chimistul scoţian John
Macadam, al cărui nume îl poartă. Înainte de secolul al XIX-lea, aceste nuci erau cunoscute
doar de către populaţia aborigenă din Australia, care le consumau, însă nu cultivau planta.
Doar două dintre cele 9 specii de macadamia existente produc celebrele nuci, cele mai
scumpe din lume. Originari din Australia, arbuştii macadamia au fost plantaţi pentru prima
dată în scop comercial în Hawaii, care astăzi reprezintă una dintre cele mai mari surse de
nuci macadamia din lume, iar SUA cel mai important consumator. Alţi exportatori
importanţi ai preţioaselor nuci sunt Africa de Sud, America Centrală şi Australia. Preţul
ridicat al nucilor de macadamia se justifică nu doar prin faptul că arbuştii produc fructe abia
după 7-10 ani, ci şi din cauza cojii foarte rezistente ce trebuie îndepărtată înainte de vânzare.
Coaja acestor nuci este atât de tare, încât nu poate fi spartă cu un spărgător obişnuit. Se
folosesc utilaje automatizate care, după spargerea şi îndepărtarea cojilor, sortează miejii în
funcție de calitate. Aceştia pot fi mâncaţi în stare naturală, prăjiţi sau înveliţi în ciocolată.
Nucile de macadamia sunt preţuite nu doar pentru gustul lor dulce, rafinat, ci şi pentru uleiul
pe care îl conţin (70-80%), folosit la fabricarea cosmeticelor de îngrijire a pielii. Ele au un
conţinut bogat de potasiu, fosfor, magneziu, calciu, sodiu fier.
Mugurii de pin sunt seminţele comestibile ale arbustului cu acelaşi nume, pinul. În lume
există aproximativ 20 de specii de pini care produc aceşti muguri comestibili. Obiceiul de a
mânca seminţe de pin datează încă de pe vremea grecilor şi romanilor, care obişnuiau să le
păstreze în miere de albine. În prezent, mugurii se găsesc peste tot în lume, având diferite
nume: nuci indiene, pinon, pignon, pignole, pinhao şi sunt utilizaţi în special la prepararea de
salate şi în compoziţia unor deserturi delicioase. Pentru ca un astfel de pin să poată ajunge la
producerea de semințe, este necesar să treacă de la 15 până la 25 de ani de la plantare.
Culegerea mugurilor se realizează manual, ceea ce impune şi costuri mari de vânzare pe
piaţă. Din punct de vedere al conținutului nutriţional, mugurii de pin pot au între 10 şi 30%

5. Pagină 5 din 7
proteine (în funcţie de specia de la care provin) şi aduc o cantitate importantă de fibre
organismului. Prin presare la rece, se obţine uleiului de pin, apreciat atât pentru gustul plăcut,
cât şi pentru proprietățile antioxidante şi antiinflamatorii.
Nuca pecan. Provenind din America de Nord, pecanul este o specie
înrudită cu nucul. Numele îi vine de la cuvântul indian Algonquin paccan, însemnând o nucă
atât de tare încât nu poate fi spartă decât cu piatra. Pecanul a devenit cunoscut în Europa abia
în 1792, când exploratorul Alvar Nunez Cabeza de Vaca a scris primul despre această
specie de arbore. Aroma de pecan este considerată de gurmanzi ca fiind una desăvârşită, de
o dulceaţă net superioară faţă de alte sortimente de nuci, respectiv sâmburi graşi. Miezul de
pecan este unic datorită concentraţiei ridicate de grăsimi polisaturate, precum şi de substanţe
cu rol antioxidant. Pecanul este un fruct oleaginos, foarte bogat în lipide (72%), ceea ce
explică valoarea energetică ridicată: 700 kcalorii la 100 g. Pe lângă lipide, nuca pecan
conţine un procent de proteine net superior faţă de alte nuci (9,3%). Uleiul conţinut de acesta
este atât de concentrat, încât, dacă îl aprinzi cu un chibrit, focul va fi întreţinut până la
arderea completă. Pecanul e o sursă excelentă de grăsimi nesaturate, conţinând mai mulţi
antioxidanţi decât oricare alt sâmbure gras, fiind urmat de nuci şi alune. Cantitatea foarte
mare de vitamina A din pecan este binevenită atunci când dorim să ne protejăm vederea,
oasele şi dinţii sau să ne îmbunătăţim starea generală de sănătate. De asemenea, consumul
frecvent, dar în cantităţi moderate, de pecan duce la scăderea colesterolului rău.
Fisticul este sămânţa comestibilă, cu gust uleios, foarte plăcut, a unui arbore originar din
vestul Asiei. Fisticul are un conţinut important de potasiu şi fosfor şi ceva mai mic de
magneziu, calciu, sodiu, fier şi seleniu. E foarte bogat în vitamina A. Resveratrolul din fistic
are un rol important combaterea cancerului şi a bolilor de inimă, triptofanul îmbunătăţeşte
dispoziţia şi combate depresia sau insomnia, iar cistina (un factor important în prevenirea
îmbătrânirii precoce) favorizează absorbţia fierului.
Alunele de pădure sunt o sursă excelentă de proteine, fibre şi
magneziu. Au un conținut scăzut de sare şi se pot mânca crude sau pastă. Sunt ingredientul
principal din crema italiană Nutella. Uleiul de alune de pădure e folosit extern pentru a
înlătura celulita. Alunele sunt foarte bogate în vitamina E şi săruri minerale. Atenţie însă! Nu
exageraţi cu consumul lor. 100 g de alune au 650 kcal. În scopuri terapeutice, de la alun se
folosesc: miezul fructelor, uleiul acestora, frunzele şi mugurii.

6. Pagină 6 din 7
Aluna e fructul-sămânţă al alunului comun (Corylus avellana), arbust care creşte spontan,
dar este şi cultivat. Fructele sunt mici şi sferice sau ovoidale, câte 2-4 într-un grup, alcătuite
dintr-un înveliş lemnos ce închide o singură sămânţă comestibilă.
Alunele de pădure reprezintă una dintre culturile cele mai străvechi şi sunt originare din
Asia. Manuscrisele chinezeşti de acum 5000 de ani menţionează alunele de pădure ca pe o
hrană sacră din ceruri. Romanii şi grecii foloseau alunele de pădure în scopuri medicale.
Medicul Dioscoride din Grecia Antică lăuda proprietatea alunelor de pădure de a vindeca
tusea cronică şi răcelile şi de a ajuta la creşterea părului în zonele cu început de calviţie.
Principalii producători de alune de pădure sunt Turcia, Italia, Spania şi Franţa.
Alunul românesc este un arbust care creşte mai ales la margini de pădure, acolo unde este
lumină din belşug şi pământ afânat. Alunele românești se coc la începutul lunii septembrie.
Alunul turcesc este mai productiv, dar fructele sale nu au virtuţile tămăduitoare şi vitalitatea
alunului autohton.
Alunele sunt un aliment cu un înalt conţinut caloric şi bogat în săruri minerale. Ele conţin:
grăsimi uleioase în mari cantităţi, proteine, zaharuri, fibre alimentare, săruri minerale (fosfor,
magneziu, fier, mangan, cupru seleniu etc.) vitamine, mai ales E şi, în cantitate mai mică,
vitaminele din grupul B şi vitamina A, răşini, pigmenţi şi tanini.
Alunele de pădure au o aromă puternică şi sunt deseori folosite în copturi, dar şi pentru a
face unt de alune, faină şi paste. Alunele se găsesc în comerţ cu sau fără coajă, tăiate,
măcinate sau prăjite şi se consumă mai ales uscate. Sunt întrebuinţate ca atare în cofetărie iar
în industria dulciurilor ca înlocuitor al pudrei de cacao. Din alunele presate, se obţine un ulei
apreciat atât în alimentaţie, cât şi în industria cosmetică.
Alunele de pădure nu constituie doar o sursă de proteine de foarte bună calitate. Pe lângă
vitamina E (un antioxidant puternic) ele mai conţin şi alte substanţe nutritive benefice
sistemului imunitar. Sunt bogate în arginină, un aminoacid care relaxează vasele de
sânge. Aceste nucifere de pădure au cea mai mare concentraţie de acid folic dintre toate
tipurile de alune. Acidul folic reduce riscul apariţiei defectelor în tubul neural înainte de
naştere şi poate reduce riscul apariţiei bolilor cardiovasculare, anumitor tipuri de cancer,
bolii Alzheimer şi depresiei. Alunele conţin minerale care scad tensiunea: calciu, magneziu
şi potasiu. Sunt şi o sursă bogată de squalenta, o substanţă naturală care se află şi în uleiul de
măsline, uleiul din germeni de grâu, uleiul de orez, uleiul de rechin şi în drojdie, cu efecte
împotriva cancerului şi reduce colesterolul. Un studiu efectuat pe subiecţi umani a arătat că
persoanele cu un nivel ridicat de colesterol care au consumat alune de pădure timp de 8
săptămâni au prezentat un nivel scăzut al lipidelor care formează placa arterelor (LDL) şi un
nivel crescut al colesterolului pozitiv HDL, în comparaţie cu grupul de control.
Fructele alunului sunt o adevărata mină de energie, având o valoare calorică şi nutritivă
apropiate de cea a cărnii, fiind în schimb mai digerabile şi total lipsite de toxicitate. Ca
medicament, alunele au valoare terapeutică atunci când sunt consumate crude, neprăjite,
fiind indicate pentru: anemie, creştere, colesterol mărit, diabet, fragilitate capilară, pietre la
rinichi, sarcină, boli pulmonare.
Frunzele alunului se folosesc ca infuzie, decoct şi băi, au efect hemostatic, vasoconstrictor şi
tonifiant venos. Ele se recoltează în lunile iunie-iulie.
Uleiul de alune virgin constituie un tratament excelent în eliminarea teniei şi împotriva
infecţiilor căilor respiratorii. Uleiul de alune se obţine prin presare la rece. El nu poate fi
conservat mult în timp. Are efecte tămăduitoare foarte puternice. O linguriţă de ulei luată
seara şi una dimineaţa, timp de 15 zile, duce la eliminarea teniei. Luat zilnic, uleiul de alune
protejează gâtul împotriva infecţiilor, fiind folosit cu mult succes şi în tratarea hipertensiunii
arteriale; doza este aceeaşi.

7. Pagină 7 din 7
Uleiul de alune conţine lecitină şi mulţi acizi graşi nesaturaţi: până la 83% acid oleic şi până
la 25% acid linoleic. El influenţează pozitiv microcirculaţia şi penetrabilitatea pielii,
atenuează luciul uleios, are efect astringent şi reglează secreţia de sebum, are efect nutritiv şi
hidratant, nu usucă pielea şi nu lasă o senzaţie grasă. Este un ulei deosebit de delicat şi nu
favorizează apariţia comedoanelor, diminuează vergeturile, repară cicatricele, asigură
elasticitatea pielii. Este un ulei cunoscut şi pentru efectele de catifelare şi atenuare a
semnelor îmbătrânirii. Poate fi utilizat pentru toate tipurile de ten. Se aplică 3-5 picături pe
tenul curat, masând uşor. Evitaţi însă zona ochilor. Pentru rezultate optime, este de preferat a
se aplica seara, înainte de culcare şi din nou dimineaţa.
Făina de alune este un energizant şi vitalizant de excepţie. Prin zdrobirea alunelor crude în
piuă sau măcinarea lor cu râşniţa, se obţine o făină foarte gustoasă, care poate fi amestecată
cu miere şi busuioc şi mâncată pe pâine, sau din care se poate prepara untul de alune, mixând
alunele într-un blender, până devin o pastă groasă.
Sfaturi şi recomandări în folosirea alunelor de pădure:
- Dacă sunt în coajă, alegeți alunele grele şi pline. Cele decojite pot fi păstrate în locuri
răcoroase şi uscate aproape o lună, iar în frigider sau congelator se vor menţine proaspete 4
luni.
- Pieliţa poate fi îndepărtată prin prăjire uşoară şi apoi prin frecare. Alunele pot fi prăjite în
cuptor, folosind o coală de hârtie de copt. În cantitate mică, se pot măcina cu râşniţa de
cafea.
- Încercaţi untul de alune de pădure ca alternativă la untul de arahide. Este foarte gustos.
- Alunele de pădure se pot adăuga în salatele favorite şi se pot amesteca în cerealele de la
micul dejun. De asemenea, puteţi adăuga alune de pădure, tăiate sau mixate, în iaurt.