Revista Cronos nr. 1 (42), ianuarie 2019. Revista Cronos - izvor de cultură, peniţa de aur - revistă internaţională de cultură, fondată la Constanţa, martie 2013, Anul VI, serie nouă. ISSN 2286 – 1963. ISSN-L 2286 – 1963. REDACŢIA: Director fondator: Lenuş Lungu Director: prof. univ. Nicolae Vasile Redactor şef: Ioan Muntean Secretar de redacţie: Gabriela Mimi Boroianu Redactori & colaboratori: Gabriela Mimi Boroianu, Lenuş Lungu, Adriana Iftimie Ceroli, Rodica Bogdan, Marin Anghelescu, Victor Rusu Grafică şi ilustrare: Matei Ioaniţiu, Ioan Muntean Coperţi: Ioan Muntean (selectare foto web) Tehnoredactare: Ioan Muntean Corectură: Gabriela Mimi Boroianu

1. coperta 1
„„„AAAtttuuunnnccciii cccââânnnddd nnn---aaammm sssăăă mmmaaaiii pppooottt iiiuuubbbiii pppeee
nnniiimmmeeennniii,,, aaammm sssăăă mmmooorrr... VVVoooiii,,, ccceeeiii cccaaarrreee șșștttiiițțțiii cccăăă mmmeeerrriiitttaaațțțiii
dddrrraaagggooosssttteeeaaa mmmeeeaaa,,, aaavvveeețțțiii gggrrriiijjjăăă sssăăă nnnuuu mmmăăă uuuccciiidddeeețțțiii..."""
GGGeeeooo BBBooogggzzzaaa

2. CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură – revistă internaţională de cultură
ANUL VI, serie nouă, nr. 2 (43), 2019
2
coperta 2
sumar revistă
EDITORIAL 3
NICOLAE VASILE 3
CRONOLOGIE 5
RODICA BOGDAN 5
ESEU 7
DANDU BRIEL 7
POEZIE 11
GABRIELA ENESCU 11
ION CUZUIOC 12
CONSTANTIN MÂNDRUȚĂ 13
COSTEL AVRĂMESCU 14
ILIANA CĂTĂNESCU 15
NICU DOFTOREANU 16
FLORIN T. ROMAN 17
PAUL ROTARU 18
IOAN MUNTEAN 19
MARIA GIURGIU 20
VLADIMIR NICHITA 20
LENUŞ LUNGU 21
INTERVIURI 22
LENUȘ LUNGU 22
DIALOGURI PRIVIGELIATE 24
DAN LUPESCU 24
PROZĂ 28
SIVIA GIURGIU 29
CATI URUCU 33
NICOLETA MIJA 34
CORINA MATEI 35
COLECŢII 39
MADA CAZALI 39
NOTE DE CĂLĂTORIE 35 40
FLORENTIN SMARANDACHE 40
CRONICĂ DE CARTE 36-41 43
VICTOR RUSU 43
TEATRU 47
VLAD SĂRĂTILĂ 47
TRADUCERI 50
GABRIELA MIMI BOROIANU 50
PAGINI INTERNAŢIONALE 51
NICOLAE VASILE 51
LUCA CIPOLLA 52
AUTORI STRĂINI 53
ROBERTO VOLTI 53
STEFANO CAPASSO 53
LUCIANO PELLEGRINI 54
LORENZO LANDINI 54
CENACLU CRONOPEDIA 55
NICU DOFTOREANU 55
LECTURI ÎN FOILETON 56
NICOLAE VASILE 56
ADRIAN SCRIMINȚ 59
REVISTA REVISTELOR 63
COPERTA 4
LIVIU REBREANU 64
amintiri din
Biblioteca
Cronopedia
Amprente temporale-
antologie de poezii
cronopediene, Editura
Docucenter, Bacău, 2011
Coordonatori: Lenuş Lungu şi
Ioan Muntean
Coperta: Ioan Muntean
Tehnoredactare şi corectură:
Ioan Muntean
Grafică: Elena Cristina Dincă
Revistă internaţională de
cultură, Fondată la Constanța,
martie 2013
ISSN 2286 – 1963
ISSN-L 2286 – 1963
Revista culturală
C r o n o s ~ Peniţa de
Aur – izvor de cultură poate fi
citită online pe site-ul
Cronopedia.
Email:
cronostaifas@gmail.com
tel.: 0770406865, 0762655234
Comenzi pentru achiziționarea
revistei se pot face pe site-ul
Cronopedia şi pe adresa de
email de mai sus.
REDACŢIA:
Director fondator: Lenuş Lungu
Director: Nicolae Vasile
Redactor şef: Ioan Muntean
Secretar de redacţie: Gabriela Mimi Boroianu
Redactori & colaboratori: Gabriela Mimi Boroianu, Lenuş
Lungu, Camelia Ardelean, Adriana Iftimie Ceroli, Mircea
Gordan, Agafia Dragan, Rodica Bogdan
Grafică şi ilustrare: Ioan Muntean
Coperţi: Ioan Muntean (selectare foto web)
Tehnoredactare: Ioan Muntean
Corectură: Gabriela Mimi Boroianu
Colaboratori: Ion Cuzuioc - Ambassador of Peace –
Chișinău, prof. Smaranda (Mada) Cazan-Livescu UNIFERO
& Diplomatic – USA
Responsabilitatea privind conținutul textelor publicate în revista
C r o n o s – Peniţa de Aur – izvor de cultură aparţine în mod
direct autorilor care le semnează, în numele libertății de exprimare.
Reproducerea - integrală sau parţială - a revistei şi difuzarea ei pe
cale electronică sunt autorizate pentru folosul privat al cititorului şi
pentru scopuri necomerciale.
ANUL VI, serie nouă, nr. 2 (43), 201919
2

3. CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură – revistă internaţională de cultură
ANUL VI, serie nouă, nr. 2 (43), 2019
3
editorial
editorial 3-4
Nicolae Vasile
Lumina creației,
deasupra binelui
și răului
Creația este atribuția
lui Dumnezeu, care a făcut
lumea în șapte zile... Dar,
după aceea?... Alte lumi n-a
mai făcut și s-a dedicat,
printre altele, de
„administrarea” creației în
unica lume existentă, despre
care nu știm cât este de
întinsă!...
Din întâmplări reale,
de mai mare sau mai mică
amploare, de la creatori mai
mari sau mai mici, multe
consemnate de istorie,
cunoaștem că diversele
forme de creație vin în capul
creatorilor acestora
instantaneu, fie că le visează,
fie că le sunt inoculate într-
un fel sau altul etc. Cei mai
mulți poeti, compozitori,
pictori etc. susțin că s-au
trezit, pur și simplu, cu
subiectul creației în cap.
Evident, majoritatea
oamenilor obișnuiți nu cred,
dar acesta nu este un
impediment de a merge mai
departe cu acest
raționament.
Matematicianul indian
Srinivasa Ramanujan
Iyengar (n. 1887 - d. 1920),
fără a fi școlit tradițional,
încă din copilărie, visa o
serie de formule matematice
de mare noutate și
complexitate, într-un limbaj
diferit de cel uzual în
matematica momentului, pe
care le transcria. Un
apropiat, sesizându-se de
aceste întâmplări a facut
demersurile necesare
trimiterii acestuia la
Colegiul Trinity din
Cambridge, în Anglia, unde,
transpunând cele visate în
limbajul matematic
conventional, a adus
contribuții substanțiale în
domeniile analizei
matematice, teoriei
numerelor, seriilor infinite și
fracțiilor continue,
recunoscute de marii
matematicieni ai vremurilor
respective, după o serie de
dispute.
Balade precum
Mesterul Manole mai sunt
multe în lume, care dau o
semnificație divină asupra
conjuncturii în care au
apărut multe dintre creațiile
artistice reprezentative
existente, și care, într-un fel
sau altul, descriu un dialog
între Creatorul Suprem și
pamânteanul desemnat să
ducă la îndeplinire creația
respectivă.
Putem spune că, după
o selecție numai de El
cunoscută, Dumnezeu a
făcut și continuă să facă un
transfer de lumină a
creației spre anumiți
oameni pe baza cărora
omenirea a evoluat
științific, artistic etc. la
nivelul actual. (Poezia
Apare creația!...) Dar ce le
transferă Domnul
acestora?...
Pentru a aprofunda
înțelegerea transferurilor
individuale, din domeniul
creației, trebuie să analizăm
întâi transferul de
dumnezeire generală, la
nivelul umanității, care a
avut loc la nivelul binelui și
răului: Iisus Hristos (Mesia,
în Vechiul Testament), fiul
lui Dumnezeu, reprezentând
modelul binelui, pe care
omul obișnuit să caute să-L
imite în viața sa pământeană
și Satan, (Belzebut, în
Vechiul Testament), un
înger repudiat de Dumnezeu
pentru nerespectarea celor
cerești, reprezentând
modelul răului, de care
omul de rând trebuie să se
ferească.
Cu alte cuvinte,
Dumnezeu este și peste bine,
și peste rău, într-un mod
care seamănă a logică

4. CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură – revistă internaţională de cultură
ANUL VI, serie nouă, nr. 2 (43), 2019
4
editorial
binară, și, astfel, instaurează
și menține un echilibru al
umanității.
Tot un astfel de
transfer îl face Domnul și în
cazul creației umane, adică
creatorului pământean îi
transferă atât binele cât și
răul.
Coborând pe pământ,
în relația om obișnuit-om
creator, omul obișnuit se
așteaptă să vadă la nivelul
oamenilor creatori doar
binele, aceștia, considerând
acceptabil, ca rezultat al
credinței, doar modelul
reprezentat de Iisus Hristos,
iar oamenii creatori se
prezintă în societate drept
ceea ce sunt, o combinație
de bine cu rău, ceea ce au
primit prin transfer de la
Dumnezeu. Din această
dihotomie, în care inițial și
prioritar este reprezentat
binele, rezultă toate
aspectele divergențelor
geniu-societate, în literatura
română, acestea începând cu
celebra lucrare “Gâlceava
înțeleptului cu lumea”.
În viața creatorilor
adevărați există un punct
anume, în care aceștia, aflați
până atunci doar în zona
binelui, conștientizează
trecerea deasupra binelui și
răului, abordând vizibil și
aspecte specifice răului, iar
întâmplarea respectivă
poartă un nume: momentul
Pactului cu Diavolul. Până
atunci, toți creatorii au o
doză de ipocrizie, abia după
aceea, sunt realmente
sinceri în creația lor.
Un exemplu celebru de
asemenea întâmplare, un
pact, dirijat cumva, este cel
referitor la marele poet
persan Muhammad Rumi
(n. 1207 - d. 1273), anterior
derviș (calugăr musulman),
fără preocupări filozofice,
literare, remarcabile, fiind
preocupat în mod exclusiv
numai de zona binelui.
Întâlnirea din anul 1244 cu
Shams din Tabriz (n. 1185 -
d. 1248), cunoscut
„instructor spiritual” al
acelor vremuri, i-a schimbat
radical viața. Acesta l-a
convins să cultive și locuri, și
oameni din afara zonei
convenționale precum:
bordeluri, unde căuta să le
convingă pe angajate că nu
este bine ce fac, cluburi,
unde a și participat la
inventarea unui nou tip de
dans „dervișii rotitori”,
devenit foarte popular,
ulterior. Moartea suspectă a
instructorului l-a trecut
într-o stare psihică
deosebită de cea anterioară,
a parăsit definitiv vechiul
său stil de viață și a început
ceea ce avea să devină una
dintre cele mai profunde
creații din istoria omenirii.
Altfel, ar fi rămas un simplu
derviș!...
Apare creaţia!...
Mai este un fapt ceresc
pe care vi-l dăruiesc,
creaţia, atribuţie divină,
poate şi spre voi să vină!
Din nefiinţă în fiinţă,
din dorinţă şi putinţă,
v-am creat cândva pe toţi,
fii mei sunteți, vii sau morţi!
Să vă fie vouă bine,
v-am dăruit credinţa-n Mine,
dovadă de prietenie,
v-am lăsat Fiu’-n custodie!
Să aveţi o viaţă plină,
din puterea Mea divină,
veţi putea crea şi voi,
artă, ştiinţă, lucruri noi!
(Nicolae VASILE, Universul
ciclic)

5. CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură – revistă internaţională de cultură
ANUL VI, serie nouă, nr. 2 (43), 2019
5
cronologie
eveniment literar 5-6 cronologie
Rodica Bogdan
Calendar literar
(născuţi în februarie)
4.02.1809 - Vasile Cârlova
(m. 1831) - poet și ofițer
român, care a scris doar
cinci poezii dar a intrat în
Istoria literaturii române a
lui George Călinescu și a
introdus în literatura
română faimoasa temă a
preromantismului european.
6.02.1908 - Geo Bogza (m.
1993) - scriitor, jurnalist,
poet român, teoretician al
avangardei, asociat cu
nașterea mișcării
suprarealiste din România,
fratele muzicianului
Alexandru Bogza și al
scriitorului Radu Tudoran
(pseudonimul lui Nicolae
Bogza).
07.02.1812 - Charles
Dickens (m. 1870) - criitor
englez reprezentativ pentru
realismul secolului al XIX-
lea, cunoscut prin opere
precum Marile speranțe,
Aventurile lui Oliver Twist,
David Copperfield, Martin
Chuzzlewit, Dombey și fiul,
Timpuri grele, Dugheana cu
vechituri (Pravalia cu
antichități), Documentele
postume ale clubului
Pickwich, Nicholas Nickeby,
Barnaby Rudge, Poveste
despre două orașe (ultimele
două, romane istorice).
08.02.1828 - Jules Verne
(m. 1905) - scriitor francez și
un precursor al literaturii
științifico-fantastice.
9.02.1908 - Cicerone
Theodorescu (m. 1974) –
poet român, a lucrat ca
editor și reporter, a atras
atenția specială pentru
versurile sale inspirate din
munca și suferința
feroviarilor.
10.02.1898 - Bertolt
Brecht (m. 1956) -
dramaturg, poet și regizor
german, inițial expresionist,
întemeietor al instituției
teatrale "Berliner
Ensemble", inițiator al
"teatrului epic", a promovat
o nouă teorie și practică a
teatrului, bazate pe efectul
distanțării epice.
12.02.1894 - Otilia
Cazimir (m. 1967) -
scriitoare, poetă,
traducătoare și publicistă
română, supranumită poeta
sufletelor simple, fiind
cunoscută ca autoare de
versuri pentru copii.
12.02.1899 - Isac Peltz (m.
1980) - scriitor și jurnalist
evreu-român, membru al
Uniunii Scriitorilor din
România. A scris numeroase
roman și nuvele, între care
mai cunoscute sunt: „Calea
Văcărești”, „Foc în hanul cu
tei”, „Moartea tinerețelor”.
14.02.1928 - Radu Cârneci
(m. 2017) - poet
reprezentativ al perioadei
postbelice și mai apoi
postcomuniste a literaturii
române. A fost, de
asemenea, jurnalist,
editorialist și un asiduu
traducător de poezii, autor
al unor antologii valoroase.
14.02.1935 - Grigore
Vieru (m. 2009) - poet
român din Republica
Moldova. În 1993 a fost ales
membru corespondent al
Academiei Române.
15.02.1834 - V. A. Urechia
(Vasile Alexandrescu-
Urechia) (m. 1901) - istoric,
scriitor, om politic român,
membru fondator al
Academiei Române.
15.02.1840 - Titu
Maiorescu (m. 1917) -
academician, avocat, critic
literar, eseist, estetician,
filosof, pedagog, politician
și scriitor român mason,
prim-ministru al României
între 1912 și 1914, ministru
de interne, membru
fondator al Academiei
Române, personalitate
remarcabilă a României
sfârșitului secolului al XIX-
lea și începutului secolului
XX.
15.02.1921 - V. Em. Gălan
(m. 1995) - prozator român
care a scris romane
inspirate de transformarea
socialistă a agriculturii,
proză de atmosferă, comedii
și reportaje.
16.02.1924 - Ion Hangiu -
cărturar de seamă, iniţiator

6. CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură – revistă internaţională de cultură
ANUL VI, serie nouă, nr. 2 (43), 2019
6
cronologie
de programe culturale cu
importanţă pedagogica,
istoric literar prestigios; cel
mai important istoric al
presei din întreaga cultură
română.
17.02.1952 - Stelian
Tănase - scriitor, eseist,
istoric, politolog, publicist,
scenarist, regizor, realizator
de televiziune și analist
politic român.
19.02.1633 - Miron Costin
(m. 1691) - boier, diplomat,
om politic și un important
istoric al Principatului
Moldovei.
19.02.1904 - Mircea
Vulcănescu (m. 1952) -
economist, filolog, filosof,
publicist, sociolog, teolog și
profesor de etică român,
condamnat de un tribunal
din România pentru crime
de război.
19.02.1936 - Marin
Sorescu (m. 1996) -
scriitor român (poet,
dramaturg, prozator),
membru titular (din 1992)
al Academiei Române.
19.02.1940 - Mircea Radu
Iacoban - dramaturg,
prozator, scenarist român.
20.02.1924 - Eugen Barbu
(m. 1993) - membru
corespondent al Academiei
Române, director de reviste,
jurnalist, pamfletar,
polemist, publicist,
romancier, scenarist și om
politic român, laureat al
premiului Herder.
20.02.1927 - Mircea
Maliţa (m. 2018) -
academician român,
diplomat, matematician,
profesor universitar și
eseist.
21.02.1805 - Timotei
Cipariu (m. 1887) - erudit
român transilvănean,
revoluționar pașoptist,
politician în Transilvania,
cleric greco-catolic,
membru fondator al
Academiei Române, primul
vicepreședinte, apoi
președintele Asociației
Transilvane pentru
Literatura Română și
Cultura Poporului Român,
lingvist, istoric, teolog,
pedagog și orientalist,
„părintele filologiei
române”, poliglot (cunoștea
circa 15 limbi)
21.02.1865 - Anton
Bacalbaşa (m. 1899) -
ziarist, prozator și
traducător român, creatorul
personajului literar Moș
Teacă.
22.02.1810 - Grigore
Alexandrescu (m. 1885) -
poet și fabulist român.
22.02.1903 - Tudor
Muşatescu (m. 1970) -
poet, prozator, dramaturg
și umorist român.
22.02.1904 - Nagy István
(m. 1977) - prozator și
dramaturg român de limbă
maghiară, membru titular
(din 1974) al Academiei
Române.
23.02.1912 - Romulus
Vulcănescu (m. 1999) -
scriitor și etnolog, membru
de onoare (1993) al
Academiei Române.
26.02.1938- Bogdan
Petriceicu Haşdeu (m.
1907) - scriitor și filolog
român, pionier în diferite
ramuri ale filologiei și
istoriei românești.
Academician, enciclopedist,
jurist, lingvist, folclorist,
publicist, istoric și om
politic, una dintre cele mai
mari personalități ale
culturii române din toate
timpurile.
26.02.1802 - Victor Hugo
(m. 1885) - poet, dramaturg
și romancier francez.
Scriitor romantic, a fost pair
al Franței din 1845, senator
al Parisului și membru al
Academiei Franceze din
1841. Printre operele sale
cele mai cunoscute se
numără Mizerabilii și
Notre-Dame de Paris.
28.02.1754 - Gheorghe
Şincai (m. 1816) - istoric,
filolog, traducător și scriitor
român, reprezentant al
Școlii Ardelene.

7. CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură – revistă internaţională de cultură
ANUL VI, serie nouă, nr. 2 (43), 2019
7
eseu
eseu 7-12
Dandu Briel
Timpul care nu
există!
Timpul este prezent
în toate dar fără să
existe!
Am citit recent un
comentariu prin care cineva
spunea că a descoperit cum
într-un anumit loc de pe
pământ timpul se scurge cu
câteva miimi mai incet într-
o anumită perioadă și atunci
m-am întrebat: o fi auzit
acea persoană de anomaliile
magnetice care există în
anumite locuri?. În unele
zone sunt atât de puternice
încât fac o mașină să urce cu
motorul oprit și locurile sunt
cunoscute chiar în Romania.
Ce fenomen mai simplu
poate fi decât acela prin care
o anomalie magnetică face
ca un ceas să meargă mai
încet. Din moment ce acest
fapt se petrece numai în
locul cu pricina, iar eu știu
că timpul nu există, sub
nicio formă palpabilă, de ce
să nu fim de acord că este
vina magnetismului terestru
și nu a ceva ce este doar o
formă de gândire. Este ca și
cum ai spune că, în acel loc,
timpul se opune chiar
trecerii lui, ceea ce este ieșit
din comun.
Și, chiar așa, dacă ar fi
să considerăm că numai
acolo timpul se scurge mai
lent, ne întrebăm: despre
care timp vorbim, al cui, al
celui cu ceasul sau al tuturor
și restul timpului ce face, se
scurge altfel în alte părți?
Adică timpul trece peste tot
normal dar într-un anumit
loc o ia mai domol ca și cum
ar fi făcut din mai multe
părți din care unele merg ca
lumea iar altele sunt mai
leneșe. Rar ceva mai naiv
gândit!
La fel se mai susține că
cei care zboară în cosmos
trăiesc mai mult deoarece
pentru ei timpul trece altfel.
Iar mi se pare o teorie
eronată, având în vedere că
timpul nu există și mult mai
plauzibil mi se pare să afirm
că, datorită
imponderabilității, orice
proces din celula umană se
desfășoară mult mai lent și
asta face ca omul să se uzeze
și să îmbătrânească mult
mai greu în spațiu. Să luăm
exemplu de la broștele
țestoase care își reduc la
minim funcțiile vitale și
trăiesc astfel sute de ani.
Pentru un om aflat pe
pământ sigur este greu să
facă așa ceva dar în cosmos
totul vine de la sine. Și în
acest caz se consideră grșit
că timpul nu mai este
universal valabil ci pe bucăți
și fiecare merge cum vrea în
funcție de zonă.
Chiar teoria care
susține că timpul se
curbează la o anumită
gravitație din găurile negre
mi se pare mult exagerată
având în vedere că nu avem
ce să curbăm. Cum să
curbezi ceva care nu există?
Și în fond, de ce să se
curbeze când el nu este
materie ci doar un gând,
cum să curbezi un gând?
Adică el trece normal peste
tot, așa cum gândește toată
lumea și la un moment dat o

8. CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură – revistă internaţională de cultură
ANUL VI, serie nouă, nr. 2 (43), 2019
8
eseu
ia așa într-o altă direcție
atras de ceva. Ca și cum ar
avea masă! Și iar vine
întrebarea: dacă o parte din
timp o cotește ce face restul,
mai trece sau nu? Sau
așteaptă partea evadată să se
corecteze? Și apoi ce se
petrece cu cel care a cotit,
rămâne cotit și o ia pe altă
parte, și ajungem iar la
varianta în care susuținem
că timpul e făcut din mai
multe timpuri ceea ce este
imposibil. Adică o parte
trece mai încet, alta și mai
încet iar alte părți o cotesc și
așa rezultă, la final, că
timpul ăsta e foarte
indisciplinat și se comportă
exact ca și cum ar fi vorba de
un gând uman care face tot
felul de jocuri.
E adevărat că mulți
consideră timpul ca fiind
liniar, fără absolut nicio
justificare, și asta e încă o
davadă că lumea face ce vrea
cu timpul căci el este evident
un simplu gând, iar dacă
este liniar nu poți să nu te
întrebi cât de groasă este
această linie și de unde până
unde, iar alții spun că el
trece, deși nu l-a văzut
nimeni trecând sau măcar
plimbându-se de colo colo.
Probabil că datorită vieții
noastre cu un sens precis de
la naștere spre moarte se
consideră, intuitiv, că timpul
trece cumva invers. O mare
eroare!
Pe de altă parte este la
fel de adevărat că tot ce
EXISTĂ se poate curba.
Materia există, spațiul
există, lumina există, și totul
este foarte măsurabil dar cu
timpul este o mare problemă
deoarece nimeni nu a
dovedit că există. Absolut
nimeni nu deține o mostră
de timp. Este o bășcălie să
spui că timpul există
deoarece este dovedit și
măsurat cu ceasul, când
toată lumea știe că
măsurarea aceasta nu este
decât o convenție umană
raportată la mișcarea
planetelor, la zile și la nopți.
Oricum veșnicia universului
nu este afectată de
minusculele noastre
măsurători. Măsurarea
timpului raportată la
mișcarea unor planete este o
invenție pur umană generată
de necesitatea organizării
vieților noastre minuscule.
Ca să scape de
problema timpului chiar
Einstein l-a cuplat cu spațiul
și a creeat acest continuu
spatiu– timp, care face de
toate, poate fi parcurs, poate
fi îndoit, poate trece, etc...
În realitate nici el nu a
răspuns la întrebarea
privind existența timpului,
deoarece nu a putut spune
unde este localizat acesta.
Sau mai bine spus, de unde
începe? Și nici nu și-a pus
problema să răspundă la
întrebarea: dacă o mașină se
deplasează prin mișcare în
spațiu și timp cum se face că
atunci când stă consumă
doar timp. În acestă situație
cuplajul spațiu-timp nu mai
este valabil, suntem în
divorț? Cuplarea spațiului cu
timpul este artificială și nu
poate fi justificată decât în
cazul mișcării, în rest timpul
trece de capul lui? Cred că
este evident pentru toată
lumea că dacă în acest
univers nu ar exista nici cea

9. CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură – revistă internaţională de cultură
ANUL VI, serie nouă, nr. 2 (43), 2019
9
eseu
mai mică mișcare, nici
măcar a unui string de
materie, noțiune de timp ar
fi total inutilă. În cazul
nostru e foarte simplu să pui
pe seama timpului,
mișcarea, viața,
îmbătrânirea, moartea în loc
să vezi că orice apare,
evoluează și apoi dispare.
Absolut orice, ființe, obiecte,
planete, constelații etc...și
niciuna nu are legătură cu
timpul uman.
Unii mai spun că nici
magnetismul nu îl vedem și
el există sau că nici undele
radio nu le vedem și sunt.
Este perfect adevărat,
magnetismul se poate
măsura și verifica concret,
undele radio se pot utiliza
pe frecvențe și categorii și
așa își dovedesc existența
dar cu timpul nu poate face
nimeni nimic. Nu se poate
depozita, ambala, chiar
dacă în mintea unora el se
mai și curbează deci ar
putea fi ușor de împachetat,
nu se poate urmării sub
nicio formă chiar dacă
oamenirea a inventat ceasul
pentru a-l justifica într-un
fel. Materia are formă,
spațiul are o formă și chiar
lumina are nenumărate
forme și culori doar timpul
nu are nimic, nici formă,
nici volum, nici liniar, nici
plat, adică în niciun fel.
Nimeni nu a demonstrat
până acum existența
timpului palpabil deoarece
nu are cum. Nimeni nu știe
unde este acesta și ce este
el. Toți stau cu ochii în
ceasuri și cu senzația că îl
măsoară când de fapt ei își
măsoară activitățile după
niște reguli inventate.
Deasemenea chiar
Einstein a recunoscut că
timpul este relativ, în
funcție de fiecare om și
dădea un exemplu de
senzație a trecerii timpului
când ne aflăm cu mâna pe o
plită încinsă. Ceea ce face el
prin această idee nu este
decât să confirme că timpul
este o formă de gândire
absolut personală și
individuală. Nu există un
timp universal valabil ci
doar cel gândit de fiecare pe
parcursul vieții lui. De aceea
avem și senzația că
momentele plăcute trec
prea repede iar cele dificile
abia se scurg sau sunt
situații în care avem
senzația că timpul s-a oprit
în loc.Dacă timpul ar fi
universal valabil toți am trăi
aceiași secundă, aceeași
clipă și ne-am afla cu toții în
același moment al lui.
Am și eu o contribuție
personală la cele de mai sus
după ce în perioada armatei
am pierdut efectiv numărul
zilelor și am „scăpat” trei
dintre ele. (de fapt câtă
lume nu se întreabă
deseori: în ce zi suntem
azi?).
Metoda pe care am
conceput-o și pe care am
experimentat-o ani de zile
îmi confirmă că timpul este
doar un mod de gândire și
el depinde de mintea
fiecăruia. El nu este
universal și fiecare face ce
vrea cu timpul din capul lui.
Pentru a nu fi un haos
general numitorul comun al
tuturor este ceasul și fusul
orar,care chiar împarte
timpul cronometrabil în
părți, ca să nu înebunească
lumea cu aceeași oră pe tot
globul pământesc și fiecare
să țină cont de răsăritul lui.
„Metoda de trecere din
timpul clasic,
cronometrabil, într-un timp
personal” ne ajută să
parcurgem distanțe foarte
mari, cu avionul, de
exemplu și loc de câteva ore
să avem senzația de câteva
minute. Este foarte greu de
imaginat așa ceva!. În
realitate se schimbă, prin
voință proprie, doar
percepția de trecerea
timpului comparabil cu cel
indicat de ceas care ne-a
înregimentat pe toți.
Această metodă se poate
utiliza oricând avem nevoie
să scurtăm durata resimțită
dedicată unui anumit
eveniment, mai ales dacă
suntem observatori pasivi,

10. CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură – revistă internaţională de cultură
ANUL VI, serie nouă, nr. 2 (43), 2019
10
eseu
un concert, o slujbă
religioasă, un spectacol de
teatru... Eu am
experimentat-o foarte mult
și prima reușită a fost
senzația că zborul cu
avionul de la Frankfurt la
Chicago l-am parcurs în
șapte minute și jumătate și
nu opt ore. Culmea este că
ai în compensație și un
puternic sentiment de
odihnă și relaxare.
Principiile acestei Metode
sunt pe net.
Ceea ce pare
extraordinar este și faptul
că, Metoda aplicată invers
la scara întregii vieți are
aceleași efect, pur și simplu
ai senzația că i-ai oprit
cursul și nu mai
îmbătrânești. Concret, eu
m-am oprit cu număratul
anilor la o vârstă care mi s-a
părut foarte benefică și
pozitivă. Nu vreau să mă
lungesc pe acest subiect dar
organismul și
subconștientul meu au
preluat această idee, pe care
eu am făcut-o publică oricui
mă întreba, și de atunci
toate testele mele de
sănătate și cele de
inteligentă sau de reflexe se
încadreză numai sub acest
prag stabilit. Dacă acum mă
întreabă cineva ce vârstă am
răspunsul meu este: exact
vârsta pe care mi-o dați și
spre marea mea plăcere
puțini sunt cei care reușesc
să ghicească vârsta din
buletin. Dacă te hotărăști că
tu ești șeful atunci faci ce
vrei cu subconștienul tău.
Cineva mai spunea și
că timpul se poate curba,
atât de mult, încât trecutul,
prezentul și viitorul ajung
simultane. Un fel de ghem
sau de cocoloș! Sunt de
acord doar cu ultima parte,
cu simultaneitatea și pentru
asta nu trebuie chinuit
timpul deoarece trecutul
este acum, chiar în
noi,deoarece nimeni nu s-a
despărțit de copilul care a
fost și care este încă în el,
prezentul este acum pentru
că el reprezintă însăși
existența noastră continuă
(viața), el apare și dispare
odată cu noi, într-o lume
plină de o multitudine de
alte prezenturi și este total
greșit să considerăm că este
doar clipa actuală, nu, el
durează cât toată existența
noastră și dispare odată cu
noi, iar viitorul există acum
și asta o pot demonstra
răspunzând la orice
întrebări legate de viitor,
prin metode specifice, ceea
ce înseamnă că el este și
așteaptă doar să fie
desfășurat. Trecutul,
prezentul și viitorul sunt
forme unice și total
individuale ale fiecarui om,
ființă sau obiect și nu există
nicio legătură de exemplu,
între trecutul meu și cel al
piramidelor așa cu nu există
niciuna între viitorul meu și
al altor persoane cu
excepția simultaneității în
cazul contemporanilor.
Mulți nu știu, dar
viitorul nu are legătură cu
soarta imuabilă și nu este
ceva ce ne este dat și care ne
determină viața pe tot
parcursul ei. El se modifică
în fiecare clipă prin deciziile
pe care le luăm! În fiecare
moment al vieții ne formăm
un viitor pe care în
următorul moment, prin
liberul arbitru, îl putem
schimba după dorință. Sigur
că trăim și murim, asta e
clar, dar de la una la alta
drumul depinde de ceea ce
noi hotărâm să fim. Cu
fiecare hotărâre pe care o
luăm viitorul se schimbă în
consecință iar cei care
susțin că soarta lor este
pecetluită aceia nu sunt în
stare să și-o hotărască și se
complac în a fi niște legume
vorbitoare.
În concluzie timpul
există numai în mintea
noastră și singura lui putere
este aceea pe care hotărâm
noi să i-o dăm!

11. CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură – revistă internaţională de cultură
ANUL VI, serie nouă, nr. 2 (43), 2019
11
şi-abdici de la trezire,
Țărână printre pași uitați
pierduți de noi și depărtați
își cântă-a despărțire.
Priveam la ceruri uneori
și NU ȘTIAM că-mi cazi în zori
în trupul ce m-apasă,
Că drumul ce-l știam comod
îmi va părea un episod
iar viața-mi ne-nțeleasă,
Că timpul ce-l doream stabil
e încă putred de labil
în toată-mi închisoarea...,
Iar zâmbetul ce-l țin ascuns,
de zeci de ani e nepătruns,
ca ochii-mi și ca marea,
Că ploaia ce mi-ai dat-o-n zori
mă umple încă de fiori
și-mi seacă disperarea,
Iar arșița din trupul meu
îl cheamă chiar pe Dumnezeu
cu toată îndurarea.
Să-mi ardă spicele ce-mi cresc
de când pe tine te iubesc
și-ți torn sămânța-n coapse,
Iar trupul ce mi-ai dăruit
la viață el m-a osândit
prin câmpuri de mătase.
Te vreau prin paturi c-o mărgea
să strângi puterea lumii-n ea,
cuprins de desfrânare
Să-mi uzi dorința ce-o resimt
în uniunea ce-o consimt
și fără ezitare
Să smulgi din mine tot ce-i rău
și să-l azvârli apoi în hău
prin gemete de viață,
Cuprinși de colaps să murim
apoi în iarnă să-nflorim
când gerul ne îngheață.
poezie
poezie 13-18
Gabriela Enescu
Niciodată, iubite
Nu ştiam
Niciodată, iubite
„Niciodată, iubite, n-am să merg fără tine!”
Îmi ești rug în simțire și în carne descânt.
Îți ador mângâierea ce în lanțuri mă ține
Și îmi cânt fericirea că eu astăzi îți Sunt.
„Niciodată, iubite, n-am să merg fără tine”
Nici spre culmea-mplinirii, nici spre-apusul pierdut!
Mă voi ține cu dinții și de maluri străine
Dacă-n zori mă vei umple cu un singur sărut.
„Niciodată, iubite, n-am să merg fără tine”
Nici la marea albastră, nici în crângul cu flori
Unde tu îmi pictai poezii pe coline
Și-mi urzeai două aripi să-mi dai drumul să zbor.
„Niciodată, iubite, n-am să merg fără tine”
Chiar desculță prin spini și prin ger tremurând
N-o să cad la pământ nici în iarna ce vine
Chiar de-mi smulge suflarea... și-ar fi mult prea curând...
„Niciodată, iubite, n-am să merg fără tine!”
Am să stau nemișcată pe al lespedei nor
În mireasă-mbrăcată și cu brațele pline
Așteptându-te iară ca să-mi vii, să nu-ți mor.
„Niciodată, iubite, n-am să merg fără tine!”
Voi iubi și eterul și genunea din noi
De-ți voi fi adorată pân’ la ultimul mâine
Iar destinul va cere să ne poarte în doi!
Nu ştiam
Ce pot fi eu când tu nu-mi ești?
Din pântec pruncii mi-i golești
şi-mi cerni păcatul firii.
Ce-mi poți fi tu de eu nu-ți sunt?
Cuvânt spurcat pe-un legământ
în iadul rătăcirii.
Credințe noi în zei și regi
de care astăzi te renegi
şi-abdici de la trezire,
Țărână printre pași uitați
pierduți de noi și depărtați
își cântă-a despărțire.

12. CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură – revistă internaţională de cultură
ANUL VI, serie nouă, nr. 2 (43), 2019
12
poezie
Ion Cuzuioc
Viaţă în culori
Ion Cuzuioc
Viaţă în culori
Afacerile Dianei mergeau bine, chiar foarte bine,
veniturile ei creșteau ca pe drojdii,
în doar trei ani ea a reușit să se califice
printre cei mai prosperi întreprinzători din regiune,
casă cu trei niveluri, vile la mare și la munte,
mașini de lux, conturi în bancă deja au început să țină de trecut,
zilele și nopțile erau consacrate în totalmente afacerilor,
nu se mai gândea la măritiș, la copii, la o familie
ca la ceilalți colegi de lucru,
viața personală nu-i mai aparținea
până într-o zi, că bună nu poate fi numită, o banală răceală
a impus-o să treacă pragul unei clinici medicale private,
după ce i-a ascultat plămânii medicul i-a recomandat
să-și facă o radiografie pentru a-i stabili diagnoza finală,
peste o oră și ceva laboranta
i-a prezentat și pelicula radiografică a pacientei,
imaginea l-a pus în gardă pe medic, mai bine zis l-a înspăimântat,
pacienta Diana intuind că ceva este la mijloc
a insistat ca medicul să-i destăinuie boala,
să-i spună pe șleau de ce suferă dânsa?
Medicul n-a avut încotro și-a recunoscut că radiografia
afirmă cancerul la plămâni
și este necesar de urmat un tratament special,
venind acasă Diana a deschis calculatorul ca să se informeze
mai detaliat despre această boală nemiloasă, incurabilă,
din spusele medicului și din informația de pe internet
dânsa a conchis că zilele ei sunt numărate,
chiar a doua zi a venit la serviciu luând decizii neobișnuite,
casa cu trei niveluri donată unui orfelinat,
vilele le-a pus la dispoziția familiilor de pensionari nevoiași,
mașinile de lux au trecut în proprietatea școlilor speciale,
Diana mergea zilnic și la biserica din preajma casei
ca să se pocăiască și să facă donații în dreapta și-n stânga,
mai mult a hotărât să ridice un alt lăcaș sfânt din banii ei,
cu alte cuvinte toată averea ei a fost distribuită după necesitate,
dânsa trecând cu traiul la bloc într-un apartament obișnuit,

13. CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură – revistă internaţională de cultură
ANUL VI, serie nouă, nr. 2 (43), 2019
13
nimănui nu și-a destăinuit boala continuând să meargă la serviciu
și să-și exercite funcțiile conform obligațiunilor sale,
nu se mai gândea la nimic ce-ar fi putut s-o îngenuncheze în fața sorții,
era împăcată că a reușit câte ceva în viață
iar veniturile ei vor fi de folos oamenilor,
și așa cum ședea în fotoliul din birou și servea cafeaua
așa a și auzit sunetul telefonului mobil,
l-a deschis ca să audă o voce cunoscută, a medicului de la clinica privată:
ne cerem scuze pentru eroarea laborantei noastre
care mi-a prezentat o peliculă radiografică străină,
mai pe scurt plămânii dumneavoastră sunt curați,
vă felicit și vă doresc sănătate…
poezie
Constantin
Mândruță
Dragobete
Primăvăratică
Ea, când vine pe la mine
În costm de primăvară,
Ar arăta şi mai bine,
De-ar ieşi din el afară!
În familie cu soacra
Până la însurătoare
Era vorbăreţ un pic,
Dar a dat de-o gură mare
Şi-acum are „ciocul” mic!
Ispita
Cred că vin chiar de la dracu
Nurii ei, l-au prins în plasă...
Când amanta-i preţioasă,
E şi mai sărac... săracu!
Fidelitate
A făcut şi puşcărie,
La ieşire-a căutat-o
Şi cu mare bucurie
Tot pe ea a violat-o!
Floricica
Părinţii ei, atât de buni,
O floricică au crescut;
Ajunsă-acum în nouă luni,
„Din flori” copilul s-a născut.
Dragobete
Dragobete, Dragobete,
De ce rimezi tu cu „fete”?!
Mie-mi trebuie femei,
Mi le dai sau mi le iei?
Eterna Eva
E iarnă şi mă uit pe coastă,
S-a dus zăpada, vorba-aceea:
De mi se va rupe-o coastă,
Rămâne-n urma mea… femeia.
Antirabic
Contra câini, sfatul e bun:
Îmbrăcaţi-vă mai gros,
Dacă vă muşcă, vă spun,
Nu ajung colţii la os...
Meteo
În februarie nu crede
Că frumos va fi afară,
Dacă umbra ursu-şi vede,
Mai avem până la vară!
Fără miros
De frig, o ţuică mi se-oferă,
Nu-mi place, dar nici nu mă las,
Degeaba cel ce-a dat-o speră
... O beau ţinându-mă de nas!
Lupi
Iarna, ca un timp prezent,
Ne scoate de toate-n cale:
Avem lupi în Parlament,
Dar avem şi în Trivale!

14. CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură – revistă internaţională de cultură
ANUL VI, serie nouă, nr. 2 (43), 2019
14
poezie
Costel Avrămescu
Biruinţă
Între mare și țărm,
Parâma nostalgiei
Strunește cu greu
Dorul de larg al amintirilor.
Printre stâncile realității,
Luna de cart
Ridică valuri de maree
Și le rostogolește
În deșertul sufletului
Făcând să-i rodească ispita.
Inima
Nu mi-am făcut
Niciodată
Timp
Să stau de vorbă cu ea,
Dar ea
Știe totul,
Absolut totul,
Autoportret
Niciodată singur.
În sanctuarul neliniștii,
În care se întretaie
Și drumurile,
Și clipele,
Și vibrațiile luminii...
Cuvintele stau aliniate lângă
gând.
Cum vântul nomad,
Alerg în urmărirea propriului
eu.
Încercarea
de a-l experimenta
Îmi consumă inima
Cu fiecare bătaie;
Până la ultimul entuziasm.
Revelație
Am devenit
sclavul cuvintelor mele.
De cele mai multe ori,
Mă dor a nesupunere;
Se răzvrătesc
În furtuna îndoielilor mele.
Apoi,
Visurile care se repetă
obsesiv:
Încolțesc,
Cresc și zboară,
Și iar cresc...
Doar în tăcere,
Impun ascultare:
Nu condamn niciodată
Ceea ce nu înțeleg.
Murmurul tăcerii
Când, în gând,
Încolțesc semințele zborului,
Cuvântul devine
o bătaie de aripi,
Iar poemul, drumul aripilor
În văzduhul răscolit de vânt.
Poetul, har și libertate,
Murmurându-și tăcerea
– Încărcată
de povara sufletului –
Sub măreția aripilor
În căutarea luminii.
Despre mine.

15. CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură – revistă internaţională de cultură
ANUL VI, serie nouă, nr. 2 (43), 2019
15
poezie
Iliana Cătănescu
Să iubeşti fără
trup
Suflet peregrin
Fiinţialitate
Să iubeşti fără trup
Să iubești fără trup, doar cu sufletul tot,
să te știi dezburat și să zbori, fără știre,
să-ți așezi inima lângă-a sa, în chivot,
să o ia în fărâme cei avizi de iubire,
să te-nalți pân' la ceruri, în explozii de cânt,
vămi să treci printre îngeri renăscând în azur,
să prefaci universul în fior de cuvânt
şi în tine-nțelesu-i să respire, iar, pur,
să visezi pentru doi, într-un dans aripat,
să renaști doar prin el, cel ce te-a înflorit,
anotimp să îți fie glasul lui de bărbat
când te cheamă cu el în ninsori de iubit,
să-nviezi și să mori, fără trup, într-o stea,
pe când noaptea culege myosotis lacteic,
să te-aprinzi de iubire și să arzi doar prin ea,
să trăiești veșnicia, dăruind prometeic.
Suflet peregrin
Suflet amarat de visuri, scoică marea fremătând,
șuier vânturând abisuri, în vâltorile de gând,
macină nisipul firii în ocheanul nevederii
şi-n clipirea amăgirii scrie proorociri durerii.
Suflete, catarg albind zările spre nemurire
prin bulboane-nvârtejind, drum croindu-ți spre iubire,
în corabia-mi de frunze, de cochilii și senin
valul tău sărută buze de fior acvamarin.
Peregrin pe-acuarela veșnicirii, dus de vânt,
un desculț pe pasarela dintre Taină și Cuvânt,
vei străbate labirint, absolutul în iubire,
fir de lacrimă de-argint, strâns în lemn de răstignire.
Fiinţialitate
Cine ești tu, nu te mai întreba
când ontologice-ndoieli te scurmă,
olimpian, precum iubirea mea,
ți-am inventat un munte, fără urmă.
Acolo, pe un jilț ierbind în stâncă,
floarea de colț îți va mai sta aproape,
privirea ei, tăcută și adâncă,
va izvorî căderile de ape
Și rar, vor trece păsări increate
prin zborul ploilor sub nori zglobii,
cu aripile lor desperecheate,
în dimineți, tu mă vei înveli.
Și-or trece veșniciile pe rând,
cum vor mai fi trecând, fără de știre,
pe când îți împleteam gând după gând
în genele-nsorite de iubire.
Cine sunt eu, nu te voi întreba,
o știu ținându-ți sufletul de mână,
iar inima bătând doar în a ta,
va bea din nemurire-n strai de lună.
Cine ești tu, nu te mai întreba,
căci înlăuntrurile tale-mi sunt
predestinări în suflet să îmi stea
și să le simt vibrația-n Cuvânt.

16. CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură – revistă internaţională de cultură
ANUL VI, serie nouă, nr. 2 (43), 2019
16
Nu simţi că nu te mai cuprind fiorii tinereţii?!
Sau iar te minţi că vântu-ţi ţine partea
Şi răsfoieşte Cartea…Vieţii
Fără a se sfii să spulbere imaginea tristeţii!?
Te-alinţi, desigur, dar…
Nu simţi?!
Nu simţi.. că egoismul este încă-n floare?
Că nu mai vine nimeni când te doare?
Că nu îi pasă nimănui de tine,
De parcă după ce s-au dus părinţii
N-a mai rămas nimic să ţină-n viaţă flăcăra credinţii!
Ştiu că speranţa-nseamnă credite din plin,
Iar disperarea plata lor peşin
Şi că ar trebui să ţin de ea cu dinţii…
Dar, chiar de-aş vrea să fiu iar optimist şi „fresh“,
Pentru c-altfel dezamăgirea îmi plăteşte „cash”,
Iar dezolarea-n rate… cota parte,
Presimt că nu se poate,
să redevin supus,
Deoarece văd că deja s-a dus
Cam mult
Din parte-a dou-a vieţii pline de tumult
… de ataşat la turmă
Lăsând uitată-n urm-Aroma Tinereţii,
Şi viaţ-a doua,
Ce dacă ar fi să fie iar,
Aş vrea să vie-aşa,… Plină de har
ca rou-a dimineţii,
Să-ţi facă viaţa rea pustie,
Un pic mai rozalie
Sau, poate…
Soart-a doua aş fi tentat a spune… bunăoară,
Însă nu ştiu dac-ar mai fi posibil c-astă vară
Să mă mângâi cu dezmierdări de început de înger
Acolo unde sânger
eu, a doua oară!
De fapt în viaţa asta,… chiar toate sunt la mân-a doua!?
Sau este vorba doar despre-o a doua şansă
Pe care roua gîndului trecut ne lasă
s-o întrezărim cât încă-i ne’ntinată?
Care-i de fapt adevăratul punct din trioul balans:
Second hand…
Second life,
sau,
Second chance?!
poezie
NNNiiicccuuu DDDoooffftttooorrreeeaaannnuuu
TTTaaannngggooouuulll 222---nnneeeiii

17. CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură – revistă internaţională de cultură
ANUL VI, serie nouă, nr. 2 (43), 2019
17
poezie
Florin T. Roman
Odaia bunicii
mele
Odaia bunicii mele
O cămăruţă-ngustă, dar curată,
ce nu se ştie când a fost durată,
cu-aspectul învechit, ca de chilie
în care-şi duce zilele o monahie,
un pat precum o veche piesă de muzeu,
în care se-odihneşte, parcă, Dumnezeu,
un scurt cuptor cu plită, văruit,
ce-i de pe vremea regelui zidit,
o masă mică într-un colţ stingher,
trei scaune înghesuite şi-un cuier,
o mâţă ce se freacă de picioare
şi doi nepoţi plecaţi departe tare…
Deasupra patului, cu perne mici,
pe un perete şubred, din chirpici,
stă, ca o santinelă, o icoană
cu Sfânta Ana de când era mamă,
purtând în inimă o bucurie mare
şi-n braţe pe Preasfânta Născătoare.
Pe-un alt perete – o fereastră demodată
ce dă spre uliţa azi asfaltată,
odinioară plină de noroi
prin care treceau greu care cu boi.
De la fereastra asta, nu prea mare,
prin negri nori, ca printre cruzi duşmani,
surâde vesel, uneori, acelaşi soare
ce surâdea şi-acuma 94 de-ani.
Şi pe-alt perete – nişte rame învechite
din care, ca din pagini mult citite,
zâmbesc prin anii numeroşi şi duri
nepoate şi nepoţi maturi.
Şi în aceleaşi rame strâmte,
puse cu grijă-n loc de frunte,
ca un certificat de sănătate –
poze color cu multe strănepoate.
Un fiu şi-o noră răbdători, trudiţi,
se îngrijesc zilnic, neobosiţi,
nimic să nu lipsească de pe masă
şi casa să rămână mereu casă.
Mărunta cameră devine brusc mai mare
adesea, când vin trei pensionare
ce-s coborâte parcă pe perete
dintr-un tablou c-o mamă şi trei fete,
trei fete harnice, frumoase şi cinstite,
pe umeri cu cosiţe lungi şi împletite,
cum le purtau demult fecioarele cuminţi,
sfioase şi ascultătoare de părinţi.
Şi-odaia-ncepe, tot mai tare, să se-nvârtă
de voie bună, veselie multă,
cu amintiri frumoase şi poveşti,
cu bancuri şi glume copilăreşti,
şi câte-o ceartă, ca între surori,
care se stinge repede, cu râs de mori.
Şi nici n-ai crede că-s pensionare
surorile acestea vesele, sprinţare,
de n-ai vedea, când străbate oraşul,
că trece şi pe la ele poştaşul.
Iar noaptea, când se urcă în tablou
cele trei fete tinere, din nou,
şi liniştea cuprinde iarăşi satul
încet, de la un capăt pân’ la altul,
şi când pe rând luminile se sting,
în încăpere nu se mai disting
decât smerenie, iubire şi candoare,
cu care se roagă fără-ncetare
o bătrânică mică ce se cheamă
ca Sfânta Mamă, de sus, din icoană.

18. CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură – revistă internaţională de cultură
ANUL VI, serie nouă, nr. 2 (43), 2019
18
poezie
Paul Rotaru
Suflete prigonite
I
Infinitul plămădi scânteia
Ca să-i cadă pradă... înadins,
Neștiind că, astfel, rupe cheia
Către miezul sinelui aprins.
De atunci, întors mai
totdeauna
La repere care fug de el,
Își invocă, obstinat, furtuna
Ce-i redă originea... fidel.
Supraviețuirea răzvrătită
E în fața lui, acum, un for
Care măsluiește și palpită
Legea unui jar inferior.
Si, luându-și straiele de viață,
Infinitul se preface om.
Forul l-a gonit ca pe-o paiață,
Dar i-a dat, drept pavăză, un
pom.
Nu ar fi crezut ce amăgire
Își atrase bietul infinit:
Om pe om din veci îl
hărțuiește,
Iar sfârșitul e coșmarul lui.
Forul îi dictează că iubește,
Însă focul e al nimănui.
Se prefac în torțe minunate
Vagi principii fermentate-n
ani
Numai ca să demonstreze
toate
Ce noroc pe ei că sunt
umani!
Suflete prigonite
II
Ce tribut am dat
deșertăciunii?!
Tot ce i-am promis în zeci de
oase.
Chiar am împlinit cumva pe
unii,
Iar pe alții... Lasă-i să mă
lase!
Văluri de-ntuneric și lumină
Mi-au blocat incertele
intenții
Fără să le pot găsi vreo
vină...
Eu credeam că am prea mari
pretenții.
Spirele neliniștii din genă
Se dizolvă chiar sub ochii
mei,
Însă eu mă prind, cuprins de
jenă,
De lianți promiși de
semizei...?
Nu, copile! îmi spunea
tăcerea,
Caută-ți destinul către Casă.
Lumii poți să îi rezervi
părerea,
Dar de tine, lumii, cât îi
pasă?!
Joci incertitudini de paradă
Și plonjezi nesigur în obscur?
În șarada asta au să cadă
Cei mai mulți – și tot mai
mulți, ți-o jur!
Rupți de oameni, îngerii
suspină,
Căci ar vrea un adn din
OASE.
– Lucifer! îi strig, din ce
lumină
Te-ai născut și Tu? Din care
CASE?
Suflete prigonite I
Infinitul plămădi scânteia
Ca să-i cadă pradă... înadins,
Neștiind că, astfel, rupe cheia
Către miezul sinelui aprins.
De atunci, întors mai totdeauna
La repere care fug de el,
Își invocă, obstinat, furtuna
Ce-i redă originea... fidel.
Supraviețuirea răzvrătită
E în fața lui, acum, un for
Care măsluiește și palpită
Legea unui jar inferior.
Si, luându-și straiele de viață,
Infinitul se preface om.
Forul l-a gonit ca pe-o paiață,
Dar i-a dat, drept pavăză, un pom.
Nu ar fi crezut ce amăgire
Își atrase bietul infinit:
În sublima lui închipuire,
Liniștea nu este de găsit!
Om pe om din veci îl hărțuiește,
Iar sfârșitul e coșmarul lui.
Forul îi dictează că iubește,
Însă focul e al nimănui.
Se prefac în torțe minunate
Vagi principii fermentate-n ani
Numai ca să demonstreze toate
Suflete prigonite II
Ce tribut am dat deșertăciunii?!
Tot ce i-am promis în zeci de oase.
Chiar am împlinit cumva pe unii,
Iar pe alții... Lasă-i să mă lase!
Văluri de-ntuneric și lumină
Mi-au blocat incertele intenții
Fără să le pot găsi vreo vină...
Eu credeam că am prea mari pretenții.
Spirele neliniștii din genă
Se dizolvă chiar sub ochii mei,
Însă eu mă prind, cuprins de jenă,
De lianți promiși de semizei...?
Nu, copile! îmi spunea tăcerea,
Caută-ți destinul către Casă.
Lumii poți să îi rezervi părerea,
Dar de tine, lumii, cât îi pasă?!
Joci incertitudini de paradă
Și plonjezi nesigur în obscur?
În șarada asta au să cadă
Cei mai mulți – și tot mai mulți, ți-o jur!
Rupți de oameni, îngerii suspină,
Căci ar vrea un adn din OASE.
– Lucifer! îi strig, din ce lumină
Te-ai născut și Tu? Din care CASE?

19. CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură – revistă internaţională de cultură
ANUL VI, serie nouă, nr. 2 (43), 2019
19
poezie
Ioan Muntean
ar putea fi
dragoste
e un sentiment înfricoşător
să am nevoie de tine
așa cum fac
fără să te ating vreodată
fără să te cunosc
deși în multe feluri
simt că-l împlinesc
simt că poate
ești specială
de-asta te-aştept mereu
într-o perioadă scurtă de
timp
ai schimbat privirea mea
către viață
îmi dai speranțe
îmi dai motive
aș vrea să găsesc
un viitor pentru noi
ce există acum
un timp și un loc
undeva coborât din vis
pentru a restabili
certitudinea
și pentru a afla
dacă ar putea fi dragoste
4 patru
altă lume nemărginită
şi acum vezi pieţe largi
mulţimea se-nghesuie
pentru că trebuie să fie
din nou o eră
nu-mi place lutul din jurul
gâtului meu
n-am văzut văzut oraşe în
oraşe
un chip ciudat
şi o căsuţă poştală
cu vorbe ca să nu pierd
astrele
ce fac suflete
din cauza motorului
suflu şi respir oxidat
cu degetul
5 cinci
dar zburătorului i s-a ridicat
vrând să-şi încheie drumul
cu talpa piciorului
stâng de sabie cu capul
atuuI orei nenăscute
si cu stropii deîmpărţit cu
vederea doar
nu trebuie să înteleagă
lumea
neatinsă într-o baltă fără
fund
şi scoarţa trunchiului tau
se adună în vremi trecute
un vis de săptămâni
încurcat si cârtit
din mâzgăleli pe geamul
autobuzului
alese de oameni ai iubitei
cu un verde potir
ca o floare de pictor
6 şase
vremea
doamne fereşte
îmi vine devreme
peste bolţi aprinse
de anotimpuri
ma fascina de-a dreptul
din apa botezului
şi cu biserici
diavolul
deşi n-am înţeles niciodată
vreunul
cu limba nu pare ca toata
lumea
vrea sa termine un vapor
un cuvânt
ca atunci timpul
adun toate aceste păsări
ce reprezintă un fel nevăzut
de oraşe
oraşe de un verde potir
ce se şriu
ca tine
aşa de cuvioase

20. CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură – revistă internaţională de cultură
ANUL VI, serie nouă, nr. 2 (43), 2019
20
poezie
Maria Giurgiu
Te aştept iar
primăvară!
Am pornit într-o călătorie
Din portul Tinereții
demult...
Cu toate pânzele sus.
Pe catargul corăbiei mele
Arboram insemnele
Primelor primăveri.
Îmi curgea prin vene atunci
Un vis îmbobocit de iubire
Timid ca o briză călduță.
Prinsese rădăcini sub zăpadă
Și creștea repede
Într-un an, cât în zece
Visul meu de iubire!
Îmi invadease de primăvară
grădina
Cu soare fericire și flori.
Pe catarg, la pornire
Am arborat steagul cu
mărțișoare
Albăstrele suave
Și de sub palide petice de nea
Surâdeau curajoși primii
ghiocei.
Am făcut înconjurul lumii
La bord în popasuri, prin
porturi și ani
Mi s-au alăturat clandestin
Alți pasageri, și răi și buni.
M-au însoțit în călătoria prin
anotimpuri
Prieteni, bucurii, iubiri,
tristețe, eșecuri, dușmani!
M-a priponit de ceva timp
Iarna grea cu viscol și geruri
În Nordul înghețat
Printre banchize și cețuri
Și prin vene, tot frigul
Arcticii
S-a incuibat.
Te aștept cu dor Primăvară
Să poposești pe corabia mea,
iară
Și să spulberi din sufletul
Și trupul înfrigurat, obosit
Frigul și înghețul cernit
Tristețea în care m-am
împotmolit!
Vino dar Primăvară
Cu mărțișoare, soare și flori
Și reînvierea din ierni cu
ninsori!
Vladimir Nichita
nedumerire
în fine!
s-au descălțat de bocanci
s-a sfăramat tropăitul -
șenilele împachetate
au fost băgate în buzunare...
pufăind din țigări
imaginea zilei
mici rotunduri ale timpului -
neființa îi ordinul celor mari
care râd
de păsările cu aripi frânte...
în piață rațiunii
oamenii-s desfăcuți în felii
oamenii fac sex -
suflete aruncate
pe caldarâmul
precarei existențe...
în biserici
Sfinții tremură de frig
nu s-a pomenit
niciodată așa ceva -
la Masă Tăcerii se discută
fară să se rostească cuvinte...
avem nevoie
de alte perechi de ochi
și noi creiere între picioare -
care să rezolve
problemele prezentului...

21. CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură – revistă internaţională de cultură
ANUL VI, serie nouă, nr. 2 (43), 2019
21
poezie
Lenuş Lungu
Explozii
Explozii de tăcere
se închid în norii inimii
lacrima lovită
în interiorul zidurilor mele.
Am
Am
am strâns vise
am adunat cuvinte
am șters lacrimi abandonate
din suflet presărate.
Te caut
Te voi aștepta
în nopțile târzii
când luna va străluci
în desertul de argint
te caut în tăcerea
întunericului
luminat de focul inimii
te voi găsi dincolo de dune
unde visele urmăresc
urmele amintirilor
și aerul miroase
a flori de tei de matase.
Inima
O inimă dureroasă
cu privirea ascunsă
în spatele unui zid de lacrimi
respirația lipsită de suflare
și vocea ruptă
sângele din tâmple
străbate mai puternic
bule de singurătate plutesc
și aerul este înmuiat
de absența ta.
Iubește-mă până
la stele
Uită-te la mine
când vorbesc cu tine
cu privirea mă dezbraci
sărutându-mi buzele spre
nebunie
plăceri inspirate
în adâncurile corpului
gura fierbinte în alunecare
pe curbele goale
țipete în gânduri intrigante
briza modelează momentul
o lumină copleșește totul
cu mâinile atingând
atingeri reale
cuvinte simple și umane
un dans intens
în ritmuri puternice
de o fantezie șoptită
gâfâind de pasiune
arsuri de cald și umed.
Imagini
Imagini oglindite
într-o clipă
mișcări seducătoare
mâinile ating tăceri
degete neobosite
în universuri incandescente.
Jocuri
Respiră-mă
mângâie-mă
atinge-mă
bucurie și dorință
se nasc fără teamă
mintea zboară
spre cer fără margini
și valuri în cald
trezește plăcerea
ce îmbrățișează pasiunea
acum e târziu...departe
în noapte
doar stelele se pot vedea
în întuneric se ascultă
tăcerea
jocuri de seducție
protagoniștii minții
imaginații răsucite
chiar și creierul
a ajuns la plăcerea
ochilor noștrii îmbrățișați.

22. CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură – revistă internaţională de cultură
ANUL VI, serie nouă, nr. 2 (43), 2019
22
dezbateri
cafeneaua cu peniţe 19-23 (dezbateri) interviuri
Lenuș Lungu
Interviu cu
pictoriţa Nynna
Vizireanu
Nynna Vizireanu o
artistă de mare valoare
pictor și grafician își
exprimă prin desene
gândurile, sentimentele,
desenează din imaginație și
emană prin arta
sensibilitatea, gingășia,
frumusețea și talentul.
Plină de modestie,
artista dăruieşte din
desenele ei tuturor
iubitorilor de frumos pentru
a îmbina plăcut arta
scrisului cu arta grafică.
Desenele Nynnei
Vizireanu au ajuns în
paginilor multor cărţi ale
autorilor de poezie
contemporană: antologiile
de poezie „Romania din
suflet”, „Spiralele vieţii”,
“Drumurile vieţii”, „Mirajele
vieţii”, în volumele „Agate
Magice“si „Mirajele
albastre” ale poetului Mihai
Leonte, „Bucăți din inima
mea” de Amelia Magori,
„Invitaţie la mare” şi „Efigii
ale clipei” de Ana Ruse,
„Fiorul zborului tandru” de
Val Andreescu.
Orice tablou are
povestea sa. Unele sunt
triste, altele emană stare de
fericire.
Nynna Vizireanu îşi
exprimă sentimentele şi
trăirile sufleteşti
mărturisind că pentru
artistul din ea „Pământul
este o insulă de viaţă în
imensitatea Universului şi
asemenea unei flori, trebuie
să creştem şi să înflorim
acolo unde răsărim”.
Grafica ei are o valoare
deosebită, care se ridică
deasupra realului, a materiei
existenţiale, a conştiinţei
omeneşti.
L.L.: Ne puteți spune
câteva cuvinte despre
dumneavoastră?
N.V.: Motto, un
refugiu unde îmi strecor
emoțiile printre culori și uit
de nuanțele negre ale vieții,
sufletul meu o paletă de
culori cu care îmi pictez
gândurile și trăirile pe
pânza vieții, Nynna
Vizireanu.
Mă numesc Niculina
Vizireanu (Nynna
Vizireanu) am 60 de ani, și
sunt pasionată de pictură,
desen, grafică.
L.L.: Începuturile
carierei dumneavoastră
artistice, ce profesori v-au
orientat și susținut?
N.V.: Pictez încă din
clasele primare pasionată și
dornică să învăț mereu din
tainele desenului și picturii!
Profesorii de desen au fost
primii mentori. Sunt
căsătorită, am doi copii,
chitesența vieții mele și doi
nepoței adorabili!
L.L.:Care este
povestea dumneavoastră
despre pictură? Când și cum
va-ți descoperit această
pasiune?
N.V.: Din 2007 sunt
membră a Careului Artelor
Amfora Constanța și al
Cenaclului literar Mihail
Sadoveanu Constanț a,iar
din 2014 președintele
Careului Artelor Amfora. La
început, datorită mentorului
meu poetul Mihai Leonte am
avut câteva colaborări
pentru reviste și antologii de
poezii al poeților de pe net
cu toate că nu credeam că
modestele mele lucrări vor fi
apreciate și cerute să facă
parte în volume de poezii.
Apoi am prins încredere și
mi-am postat lucrările pe
site-uri de artă, literatură în

23. CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură – revistă internaţională de cultură
ANUL VI, serie nouă, nr. 2 (43), 2019
23
dezbateri
dorința ca desenele mele să
transmită acel mesaj pe care
am încercat să-l transpun pe
pânză, hârtie cu speranța să
placă privitorului! Mereu am
fost încurajată și sprijinită
de familie și alți oameni
minunați cărora le
mulțumesc: Amelia Magori,
Felicia Nica, Lazaroiu Aurel,
Pop Vasilica, Floarea
Carbune, Paul Teodorescu și
graficianul Nastase Leonte.
Lor și vouă vă voi fi mereu
recunoascătoare. Am
debutat într-o expoziție de
grup la Galeriile Amfora
după care au urmat mai
multe expoziții în Constanța
și din țară. Desenele mele au
ajuns în paginile multor
reviste și cărți ce aparțin
autorilor de poezie și proză
contemporană. După cum
am subliniat de mai multe
ori, sunt un artist fără studii
în domeniu, nu mă consider
un artist talentat, dar ce fac,
fac din pasiune! Creația
fiecarui om indiferent că-i
literatură, muzică, artă, este
un fel de portret al lui însuși
și cu cât încearcă să se
ascundă pe sine, cu atât mai
clar își va dezvălui
caracterul, în ciuda voinței
lui. Încă din copilarie,
desenul a fost pentru mine o
poartă de evadare!
L.L.: Puteți să ne
povestiți un pic despre
expozițiile dumneavoastră?
N.V.: Arta pentru
mine a fost și este o terapie
iar poezia mă inspiră cel mai
mult. Am participat la foarte
multe expoziții din cadrul
Careului artelor Amfora, la
muzeul Național al Marinei
Române, Biblioteca
județeană I.N.Roman și în
afara Constanței. Am
particiapt și la concursuri de
pictură din București
Dumitrie Știubei unde am
luat premii și la concursurile
internaționale din Japonia
oraganizate de poeta Floarea
Cărbune unde am primite
diplome de excelență.
L.L.: Ați expus enorm
cum ați reușit?
N.V.: Din anul 2014
am fost propusă președintă
a Careului artelor unde am
încercat și încerc cu ajutorul
colegilor mei să realizăm un
program expozițional cât
mai divers încât lucrările
noastre să ajungă la sufletul
vizitatorului și iubitorului de
artă și să încânte privirea
prin multitudinea de creații!
Suntem un grup de 39 de
membri, artiști plastici
foarte talentați, ce pun suflet
în creațile lor. Avem o
frumoasă colaborare și un
real sprijin din partea
Cercului Militar Constanta,
Muzeul Național al Marinei
Române Constanța și
biblioteca județeană
I.N.Roman Constanța
pentru care suntem
recunoscători că ne pun la
dispoziție spații pentru
expozițile nostre.
L.L.: Ce vă place mai
mult să pictați?
N.V.: În general îmi
place să pictez peisaje
marine, flori și portrete
feminine, poezia și natura
mă inspiră cel la mult!
L.L.: Care sunt
planurile și proiectele
dumneavoastră?
N.V.: Pe viitor încerc
să reușesc să realizez o
expoziție personală, să
coordonez pe mai departe
grupul de pictori amforiști și
să am putere și inspirație
creatoare să pot expune pe
mai departe lucrările.
L.L.: Mai este pictura
apreciată astăzi în România?
N.V.: Eu sper și cred
că pictura, arta este
apreciată în România, chiar
avem în țară artiști foarte
talentați, care merită
mediatizați și sprijiniți!
Fiecare e unic prin creațile
sale, pentru că pune suflet,
muncă și timp.
L.L.: Ce părere aveți
despre, tendința actuală în
pictura românească?

24. CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură – revistă internaţională de cultură
ANUL VI, serie nouă, nr. 2 (43), 2019
24
dezbateri
interviu
N.V.: Tendința actuală
în pictura românească și cea
mondială o consider pozitivă
deoarece se adaptează
progresuli, tehnologiei și
cerințelor chiar dacă mulți
din noi în sufletul nostru am
rămas fideli vechii școli de
artă, dar viața ne obligă
uneori să mergem după cum
cere pe piața artei.
Supraviețuim cum se spune!
L.L.: De unde vă
inspirați pentru lucrările
dumneavoastră? Care sunt
temele preferate?
N.V.: Ar fi multe de
spus dar important ca
fiecare artist să se
regăsească în creațiile sale și
să pună suflet în tot ce face
iar dacă reușește să și le
valorifice e o mare realizare!
Doamna dr. Doina Pauleanu
îmi prezenta lucrările ca
fiind rafinate, romantice,
pline de imaginație și de
mesaje! Am încercat mereu
sa-mi îmbunătățesc stilul, să
învăț și să realizez lucrări
mult mai reușit tehnic,
coloristic, mereu încerc să
învăț din tainele picturii! Pot
să spun că nu am expus
enorm ci doar am încercat să
particip la expozițiile
organizate de Amfora și la
alte expoziții unde am fost
invitată!
L.L: Câteva cuvinte de
încheiere pentru revistă?
N.V: Vreau să vă
mulțumesc pentru invitația
la acest interviu, mă simt
onorată și recunoscătoare!
Revista Cronos, o revistă de
cultură universală născută la
țărm de mare, complexă,
închegată care poromovează
și sprijină frumosul, un
promotor al culturii
contemporane, un izvor de
cultură pentru toate
gusturile ce încearcă să
aducă cultura mai aproape
de sufletele iubitorilor de
frumos. Vă doresc succes în
tot ce realizați!
Multumesc Lenuș
Lungu dar și grupului
redacțional al revistei!
dialoguri privigeliate
Dan Lupescu
Marin Sorescu –
punţi spre
nemurire (2)
Interviu cu prof. univ.
dr. George SORESCU,
Laureat al Academiei
Române
(continuare din nr. 6
(42)/2018
– Îngăduiţi-mi,
domnule profesor, să
precizez că, în 1897, la
Craiova, i-a apărut lui
Coşbuc – de la a cărui
naştere, la Hordou, în
Ţara Năsăudului, s-au
împlinit, la 20
septembrie, 150 de ani -
”Antologia sanscrită”
(fragmente din „,Rig-
Veda”, „Mahabharata”
„Ramayana”), iar în
1898, în Bucureşti, a
publicat, tot în propria-i
traducere „Sacuntala”
de Kalidasa…
– Deşi a rămas în
istoria literaturii cu eticheta
de”poet al ţărănimii”,
plecând de la o parte a
universului său liric, George
Coşbuc a fost unul dintre cei
mai cultivaţi poeţi ai
perioadei sale. A fost şi
rămâne un virtuoz al
prozodiei, utilizând inclusiv
terza rima şi introducând, în
literatura română, gazelul,
preluat din lirica orientală.
Asemenea lui Mihai

25. CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură – revistă internaţională de cultură
ANUL VI, serie nouă, nr. 2 (43), 2019
25
interviu
Eminescu, el s-a inspirat din
momentele de bază ale
istoriei românilor, ei doi
fiind singurii care au adus în
actualitatea vremii lor toate
marile personalităţi, de la
daci şi romani până în
veacurile XVI-XVIII-XIX,
bătăliile glorioase şi clipele
de răscruce din istoria
noastră naţională. O vreme,
Coşbuc a trăit şi a creat în
Craiova, unde i s-a născut
unicul fiu, Alexandru,
decedat într-un accident de
automobil, la Tismana, în
1915. Această tragedie
intempestivă l-a marcat atât
de teribil pe marele poet
transilvan încât nu a mai
putut scrie şi nu i-a putut
supravieţui nici trei ani,
stingându-se şi el, la 9 mai
1918.
– Vă rog, domnule
profesor George
Sorescu, să punctaţi anii
dv de gimnaziu şi liceu,
apoi pe cei de student…
– După cursurile şcolii
primare din Bulzeşti, la
sugestia învăţătorului Ilie
Trăşculescu, sora din
Bucureşti a mamei mele,
profesoara de italiană Maria
Ionescu, m-a luat la ea şi m-
a ajutat să încep gimnaziul
în Capitală. Am revenit în
Craiova, la „Fraţii Buzeşti”,
unde am dat, cum spuneam,
într-un singur an,
examenele pentru doi ani de
liceu. În sesiunea iunie 1949,
am devenit absolvent al
Liceului „Fraţii Buzeşti”, cu
certificatul nr. 05057… Am
urmat, apoi, cursurile
Facultăţii de Filologie a
Universităţii din Bucureşti,
fiind coleg cu Marin Bucur,
Titus Popovici, Mioara
Grigorescu-Avram, Teodor
Vârgolici ş.a. Mi-am ales ca
temă pentru teza de licenţă
„Ţiganiada de Ion Budai
Deleanu”. Am funcţionat,
ulterior, ca profesor de
literatura română la Liceul
„Traian” din Turnu Severin
(1953-1961), conducând,
câţiva ani, cercul literar”Al.
Vlahuţă”. Încă din 1957,
Marin Sorescu (student la
Iaşi) era invitat în cenaclul
de la Severin, unde citea
poezii precum „Ada-
Kaleh”, „Expatriatul”
„Lacul roşu”, „Cântec”
etc. Şedinţele cenaclului
erau ţinute lunar, în sala cea
mare a Bibliotecii „I. G.
Bibicescu”.
– Care au fost cele
mai importante modele
umane pe care vi le-aţi
ales ca repere în viaţă?
Le-aţi luat din realitatea
imediată sau din
mitologie, istorie, artă?
– În perioada anilor de
studii liceale şi universitare,
nu-mi fixasem un ideal de
viaţă, pentru că eram sub
influenţa scriitorilor noştri
clasici, cât şi a altor
persoane din zone de cultură
apropiate familiei Sorescu.
Aspiraţia iniţială era aceea
de a fi profesor. Printr-un
paradox, voiam să urmez şi
teologia, să devin preot
practicant. În anii când
frecventam cu consecvenţă
Biblioteca „Aman” din
Craiova, căutam şi studiam
cărţi de creştinism, de
istoria religiilor, încât la
orele de religie – de la Liceul
„Fraţii Buzeşti” – colegii mă
îndemnau: „Sorescule, mai
pune-i o întrebare preotului-
profesor, ca să treacă ora
mai repede!”…După 12 ani,
aflându-mă, ca lector
universitar, la Institutul
Pedagogic de 3 ani din
Craiova, portarul m-a
anunţat că mă caută cineva.
Era fostul meu profesor de
religie, din anii de licean,
care auzise că lucrez în
învăţământul superior. Mi-a
mărturisit că m-a căutat
doar de bucuria revederii şi
pentru a-mi spune că s-a
reprofilat şi a devenit
profesor de muzică… Vreau

26. CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură – revistă internaţională de cultură
ANUL VI, serie nouă, nr. 2 (43), 2019
26
interviu
să insist şi să vă spun,
domnule Lupescu, că, de-a
lungul vieţii, problemele de
religie m-au fascinat. Am
citit şi am recitit Biblia în
mai multe rânduri, chiar
Biblia lui Şerban
Cantacuzino din 1688,
scrierile, arhicunoscute
acum, ale lui Giovani Papini,
Renard, Nietzsche, studii
fundamentale privind marile
religii: iudaismul,
creştinismul, islamismul,
hinduismul şi budismul. Am
fost obsedat de curiozitatea
de a cunoaşte geneza
religiilor, cât şi structura
anumitor mituri în care-şi
găsesc expresia şi sunt
explicate în „Istoria
credinţelor şi ideilor
religioase”, respectiv, în
celebrul studiu „De la
Zamolxis la Gengis-
Han”, ambele de Mircea
Eliade. Mă frământă şi în
deceniile de acum, de la
cumpăna mileniilor,
preocuparea de a studia
aceste vaste şi complexe
probleme, pentru a înţelege
în ce măsură ele au fost
prelucrate, complicate,
stilizate, încât ne apar în
diferite ipostaze, cu evident
rol educativ.
– Vocaţia literară
de la cine aţi moştenit-
o?
– … Un alt paradox: pe
când eram în clasele
primare, am încercat să
scriu un basm, deşi nu
aveam reperele de bază şi
nici orizontul respectiv.
Spălând rufele, mama –
căreia îi citeam ceea ce
scriam - mă completa. Mai
târziu, în anii de liceu, am
scris un volumaş de versuri,
care a circulat la profesorii
mei Luca Preda şi Predică.
Dar, în anii de facultate, cu
excepţia câtorva momente
lirice, am abandonat această
preocupare, întrucât
pregătirea pentru seminarii,
orele de cursuri şi
examenele îmi acaparau tot
timpul. Marin, fiind elev la
Liceul Militar „Dimitrie
Cantemir” din Predeal, mi-a
luat caietul de versuri şi a
transcris o parte dintre ele,
pe care mi le-a înapoiat.
Restul au rămas la el. Dintre
poeziile transcrise, se detaşa
un poem de 104 strofe:
„Bujor şi Iulina”, un fel
de basm în versuri. Acesta
l-a stârnit, cred, în
asemenea măsură încât
Marin – fără a mă concura -
a scris, la rându-i, un basm
în versuri intitulat „Ion
Ciobanul şi Ileana
Torcătoarea”, de 177 de
versuri clasice, izometrice,
de 7-8 silabe, prozodic
dispuse în forma catrenului.
Acest basm, scris în 1951-52,
la Predeal, era precedat de
„Bunicul”, în care Marin
îşi luase ca model arhetipal
chiar pe bunicul nostru,
George Ionescu (86 de ani),
tatăl mamei noastre:
Nicolina Şt. Sorescu. Fost
notar în comunele Bulzeşti
şi Balota, George Ionescu
era un om blajin, bun
povestitor, pe care Marin îl
ascultase în copilărie cu
încântare, luându-şi-l apoi
ca model şi pretext liric… Nu
mă pot abţine să nu vă recit
măcar primele strofe,
domnule Lupescu, pentru
farmecul lor aparte: „Şi
vântul a tăcut pe vale,/Şi
sara s-a lăsat demult,/Afară
nu-i nicio suflare:/Nici glas
de ape şi nici cânt. Chiar
vântul a tăcut pe
vale.//Bunicul ca
întotdeauna/Mă cheamă pe
genunchii săi/Să-mi spună
iar poveşti cu Muma-
/Pădurii şi cu aprigi zmei,
Cum spune el întotdeauna.

27. CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură – revistă internaţională de cultură
ANUL VI, serie nouă, nr. 2 (43), 2019
27
interviu
(…)//Ca el nu-i nimeni de
sfătos/Cuvântul lui te
cucereşte/Şi glasu-i e
melodios,/Iar basmul spus
de el trăieşte,/Ca el nu-i
nimeni de sfătos./(…) //
„Povestea mea-i poveste
veche/Şi nu-i din carte
adunată,/Ea ne vorbeşte de-
o pereche/De-ndrăgostiţi… a
fost odată…,/Povestea mea-i
poveste veche!(…) //Voi
spune astăzi o poveste/Ce
mi-o spunea şi mie
Moşu./de-atunci e mult, ce
mult mai este/De când cu
Împăratul Roşu!”… În felul
acesta versifica Marin la
vârsta de 15 ani… Deci,
începuturile noastre literare
stau sub semnul unei vizibile
influenţe folclorice (şi la
Marin, şi la George Sorescu).
– În consonanţă cu
filonul extrem de
puternic al culturii
tradiţionale… Dar
vocaţia pedagogică, cum
v-o explicaţi?
– Vocaţia pedagogică
mi-a fost înrâurită de
profesorul de filosofie
Romică Stănculescu, de la
Liceul”Fraţii Buzeşti”. Era
un bun pedagog, un bun
profesor, cu deschideri şi
interpretări adecvate
subiectului abordat. Pot să
afirm că am rămas uimit,
privind retrospectiv, la acei
ani foarte turburi, că aici,
la”Fraţii Buzeşti”, am avut
şansa unor asemenea
profesori cu vocaţie aparte.
Am înţeles, mai târziu, că
Romică Stănciulescu nu era
un simplu profesor, ci avea o
cultură filosofică temeinică.
Întorcându-mă de la
Bucureşti, în 1953, l-am
reîntâlnit… Şi-a reaminti de
mine… „Dragă Sorescule, ce
mai faci?”… Mi-a mărturisit
că a fost urmărit, în timp, de
operele unor mari filosofi,
precum Kant şi
Schopenhauer. A insistat pe
ideea că, fără o cultură
filosofică profundă şi bine
asimilată, nu poţi vorbi cu
un intelectual. Şi, desigur,
nu te poţi exprima ca un
intelectual. Pentru că nu ai
orizontul cunoaşterii
complet. Din păcate, azi,
mulţi dintre cei ce bat la
„porţile afirmării” ori cred că
s-au consacrat, în ultimii 15-
20 de ani, nu sunt conştienţi
de acest adevăr extrem de
important. Fără cultură
filosofică nu te poţi numi
nici intelectual, nici scriitor,
nici creator de artă sau om
de cultură…
– Mătuşile din
Bucureşti ce rol au avut
în formarea dv.?
– Cel mai substanţial
ajutor l-am primit de la
Maria Ionescu, cum
spuneam, profesoară de
italiană, sora din Bucureşti a
mamei Aceasta m-a luat din
Bulzeşti, după absolvirea
claselor primare, şi m-a
ajutat să urmez studiile
gimnaziale în Capitală. Era,
repet, profesoară de italiană,
studiase şi fusese în Italia
câţiva ani, avea o bibliotecă
bună, pe care eu o
scotoceam deseori, îmi
alegeam cărţi… De atunci,
încă de atunci m-am
obişnuit să-i citesc pe Dante,
pe Petrarca, ca şi pe alţi
scriitori clasici… Fiind ani de
război, a trebuit să mă
transfer la „Fraţii Buzeşti”,
în Craiova, mai aproape de
Bulzeşti, însă mătuşa
profesoară din Bucureşti a
continuat să mă îndrume şi,
mai ales, să mă sprijine
pecuniar, cu preponderenţă
pecuniar.

28. CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură – revistă internaţională de cultură
ANUL VI, serie nouă, nr. 2 (43), 2019
28
proză
proză 28-33
Puiu Răducan
Varză cu peşte
Se taie varză-n 4-5-6,
dar să rămână întreagă, se
iau 5-6 peşti – nu se scot
solzii sau maţele. Se
zdrobesc pe caldarâm că
sunt nervoşi şi se bagă cu
nasul sub fusta verzei.
Dacă cască peştii li se
aruncă-n ochi cu 2 pumni de
orez lăbărţat. Orez
nelăbărţat se pune şi
deasupra până ce se acoperă
varza. Peste oreaza
nelăbărţată se depun 2-3
pumni de mălai, că dacă
pestii păcălesc orezul şi
oreaza, să le intre mălai la
subsioară. Se pune la clocit
tigaia la foc scăzut. Dacă nu
fierbe repede să adauga la
buricul peştilor spanac,
busuioc, păpădie şi ciuboţica
cucului. Dacă cucul este prea
mare şi ciuboţica rămasă
mică se pun doi ciuboţici.
Se serveşte cu
beţişoare chinezeşti.
Poftă bună!
Portretul
Privesc cu jind la
portretu-mi din perete. A
obosit şi el! Şi peste el s-a
aşternut un praf de viaţă!
Of, Doamne, ce se
întâmplă?! Portretul se
mişcă în ramă! Rama se
mişcă, se lăţeşte să facă loc
portretului. Dar ce face?
Coboară! Coboară agale din
ramă. Mă cuprind vânturi de
suspine vineţii. Trece uşor
lângă obiectul muncii –
laptop – intră-n odaia de
alături şi priveşte jur-
împrejur. Cu spaimă şi
mirare îl privesc, dar îl şi
urmez discret pe terasă.
O guralivă păsărea-l
întâmpină! Nu se fereşte de
el, de portretul meu. Parc-ar
fi prieteni de-o viaţă.
Încerc să strunesc
lacrimile, să pun stăpânire
pe ele. Cad stele pe râu.
Luna-şi înmoaie condurii-n
valuri zgomotoase de la
piedicile uriaşelor pietre.
Câţiva plopi proapspăt
văruiţi îmi salută portretul.
Şi luna şi stelele fac acelaşi
lucru. Fără aripi de clorofilă,
portretul stă pe dunga
terasei, priveşte râul, cerul,
stelele, luna... iar pe mine
nu mă bagă în seamă. Ce l-o
fi apucat! Cred că am mai
multe riduri ca el, ba şi
ghiocei mai mulţi la
tâmplele obosite.
Tiptil mă strecor în
casă. Rama goală puşcă are
de furcă cu cei câţiva pui de
păianjen. Deodată, scârbit
de urâciunile vieţii, o idee
mă gâdilă şi mă-ndeamnă să
urc în ramă, iar el, protrtul
să treacă la calculator să mai
muncească şi el. Să vadă şi el
cum este când munceşti
de-ţi dai duhul să cobori
cuvinte-n foi, materie primă
pentru criticoii de ocazie
amară să te înjure...
S-o fi săturat sărmana
lucrătură violetiană să-mi
stea-n spate, să vadă ce
eforturi fac şi cât de uşor
sunt bălăcărit...
Mă decid! Urc în ramă!
Aoleu! De ce se face mică?
De ce fug puii de păianjen la
apropierea mea ? Un semn
discret mă atinge pe umăr.
Era portretul. Cu freza
făcută-n oglinda de râu suia
lin spre ramă. Se-nghesuie
la locul lui, eu rămân la fel
de mirat şi trec la munca de
zi cu zi: Materie primă
pentru gonflabilii criticoi,
exact când toamna vine
peste mine în icoane
bizantine...

29. CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură – revistă internaţională de cultură
ANUL VI, serie nouă, nr. 2 (43), 2019
29
proză
Sivia Giurgiu
Punct ochit
Vera chicoti, încântată
de năstrușnicia ideilor ce-i
zumzăiau prin scăfârlia
acoperită cu smocuri de păr
complet alb, de care era
foarte mândră, de când
reușise să împiedice
dispariția completă a
podoabei sale capilare,
renunțând la pelerinajul
forțat pe care trebuia să-l
facă lunar la coafor, pentru a
vopsi restul de păr ce-i mai
rămăsese. Asista cu
amărăciune la degradarea
fizică pe care bătrânețea o
impunea și împotrivirea ei
se dovedea inutilă, din toate
punctele de vedere, căci
dezastrul lua proporții, cu
fiecare lună ce se adăuga
vârstei. Se privea mult în
oglindă, se studia îndelung,
apoi lua șifonierul la purecat
și proba una câte una, toate
boarfele străvechi atârnate
pe umerașe, acoperite cu
saci de pânză sau plastic,
confecționați din fețe de
perne uzate sau luați de la
spălătoria din colț, unde mai
ducea uneori la curățat câte
o fustă sau vreun sacou, pe
care nu le mai îmbrăca, de
ani buni.” Doar de dragul de
a le împrospăta mirosul și de
a le prelungi existența!”,
susținea ea. Fusese o femeie
cochetă, deși nu prea avea ce
pune în valoare. Nu fusese
frumoasă niciodată și cel
mai mult suferise din cauza
înălțimii sale, care nu
depășea un metru jumătate.
Picioarele scurte, subțiri și
noduroase susțineau un trup
lipsit de forme feminine, dar
curat și îngrijit.
Pe cât era de mică și de
nevolnică, pe atât era de
trufașă, din care cauză nu
permisese niciunui bărbat să
intre în viața ei, deși
încercaseră câțiva. Teama de
a nu fi ridiculizată din cauza
urâțeniei sale o determinase
să înalțe un zid de netrecut
între ea și stirpea
bărbătească și își dedicase
întreaga viață familiei de
origine, pe care îi petrecuse
unul câte unul la cimitir,
deși era cea mai mare dintre
cei opt frați pe care îi
avusese. Rămăsese ultima
pe lumea asta și nu părea să
aibă vreo grabă să o
părăsească. Îi mai lipseau
trei ani, până la un secol de
viață. În imensa ei
simplitate, era un om fericit!
Unica grijă si cea mai
importantă, era ea însăși. Se
iubea cu patimă și în inima
ei nu mai era loc pentru
altcineva, de acum. Poate
doar un pic de simpatie s-ar
putea presupune că nutrea
pentru Eva, o nepoată
îndepărtată ca și grad de
rudenie, despre care niciuna
nu ar fi putut să estimeze cu
exactitate îndepărtarea.
Cum și aceasta era singură
pe lume, conveniseră de
comun acord să-și unească
destinele printr-o
conviețuire de interes
reciproc. Una avea nevoie de
un acoperiș deasupra
capului și de un loc de
muncă pentru a se întreține,
iar cealaltă de companie și
îngrijire. Eva crescuse într-
un orfelinat și nu cunoscuse
altceva decât austeritate,
lipsuri materiale și afective,
până când reușise să fugă de
acolo la numai paisprezece
ani, când foamea, disperarea
și frica de violențele suferite
deveniseră de neîndurat.
Muncise pe unde apucase și
dormise pe stradă, prin gări
și prin adăposturi
improvizate, alături de alți
năpăstuiți ai sorții, fusese
violată de mai multe ori și
avortase doi prunci, din
cauza bătăilor primite de la
fiarele străzii.
Când aflase de
existența ei, Vera avea cu
douăzeci de ani mai puțin și

30. CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură – revistă internaţională de cultură
ANUL VI, serie nouă, nr. 2 (43), 2019
30
proză
mijloace suficiente pentru a
adăposti în casa ei un suflet
oropsit și fugar. Aflase
povestea Evei de la o
verișoară comună, care îi
găsise sărmanei femei o
slujbă la cimitirul unde
odihneau morții familiei și
care locuia într-o baracă
improvizată chiar acolo, în
regatul încremenit al tăcerii
veșnice. Eva nu se simțise
niciodată mai în siguranță și
mai liniștită iar cimitirul
devenise căminul ei. Îngrijea
mormintele, parcul, aleile și
capela, cu cel mai desăvârșit
respect și acest lucru atrase
bunăvoința celor vii, care își
vizitau rudele.
În dimineața unui
început de noiembrie, când
Vera intră în capela familiei
cu brațele pline de flori, o
descoperi pe Eva lustruind
cu sârg marmura pietrelor
funerare și fotografiile
adormiților, murmurând
rugăciuni pentru sufletele
acestora. Rămase în prag
surprinsă, observând cu
atenție comportamentul
femeii și pioșenia ei o mișcă
profund. Dezmierda
chipurile din fotografii cu
profundă smerenie și
afecțiune, de parcă ar fi fost
cele mai dragi ființe.
– Tu trebuie să fii Eva,
îngrijitoarea de la cimitir!
– Așa este! Dumneata
ești Vera Popescu, dacă nu
mă înșel! V-am văzut de mai
multe ori pe aici, dar nu m-
am apropiat! În capela asta
am recunoscut rude
îndepărtate din partea
mamei mele! Uite, ea de
exemplu, este o verișoară de
gradul trei, de-a mamei!
– Da? Iar mie îmi e
mătușă de văr! Hm, ca să
vezi! mormăi Vera confuză.
Acela a fost începutul
raportului lor și de atunci
viața a curs asemeni unui
torent, când mai blând, când
mai violent, vreme de
douăzeci de ani. Pentru Eva,
care credea că le văzuse și
trăise pe toate în
tumultuoasa ei existență,
adaptarea la caracterul și
tabieturile acestei femei,
fusese o mare și complicată
încercare. Fire supusă și
devotată, suportase toate
capriciile și absurditățile
bătrânei, cu stoicism și
răbdare infinită. Se
confruntase cu lipsa ei totală
de maturitate și
înțelepciune, cu răutățile
justificate poate, doar de o
plictiseală infantilă, pe care
nu știa cum altfel să o
combată, decât punând la
grea încercare nervii
celorlalți. Se distra pe cinste
când reușea să stârnească
crize de nervi, oricui se
nimerea să cadă victimă
imaginației ei de satrap.
Născocea farse
inimaginabile pentru „sfânta
Eva”, care era mai mereu o
țintă inocentă și inofensivă,
ce nu riposta niciodată.
Mai nou, descoperise
repulsia acesteia pentru tot
ce însemna mirosuri în
camera ei sau pe haine,
motiv pentru care ținea ușa
camerei mereu închisă,
pentru a nu permite ca
mirosul de bucătărie să-i
impregneze lucrurile
personale, mai ales că Vera
adora să gătească cu toate
ușile la perete. Cu tot calmul
său, Eva își ieșise de câteva
ori din fire și îi reproșase
acesteia atitudinea
provocatoare. Proastă idee!
Acum Vera avea non-stop
atacuri de „amnezie” și biata
Eva se vedea adesea nevoită
să iasă din casă mirosind ca
o tigaie încinsă, deși nu-și
putea explica cum de
ajungea mirosul acela
îngrozitor de ulei ars, tocmai

31. CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură – revistă internaţională de cultură
ANUL VI, serie nouă, nr. 2 (43), 2019
31
proză
în șifonierul ei, deși îl ținea
închis cu rigurozitate.
Întrebată, Vera ridica din
umeri nedumerită de așa
ciudățenie și nega orice
amestec în misterul acela.
Chicotelile ei însă o
demascară. Astfel, Eva o
puse sub urmărire și curând
misterul fu dezlegat.
Prefăcâdu-se că iese din casă
la cumpărături, se ascunse
în baie și asistă incredulă la
un adevărat ceremonial
diabolic al bătrânei
vrăjitoare. Aproape sărind
într-un picior de plăcere și
veselie, spiridușul mic și
stufos deschise larg ușile
camerei și al șifonierului
Evei, pregăti o tigaie cu ulei
în care prăji până reduse în
scrum vreo doi ardei și
câțiva căței de usturoi, al
căror miros intens nu putea
fi ignorat sau eliminat cu
una cu două și râzând de
mama focului, începu
să”tămâie” cu tigaia
fumegândă prin camera și
prin șifonierul bietei
nefericite, după care captă
fumul în interiorul acestuia,
închizând ușile, așa cum le
lăsase păgubita.
Impulsul Evei fu inițial
să dărâme ușa băii care o
ascundea și să o căsăpească
pe diavolița cu părul creț,
dar în mintea ei încolți
pentru prima oară gândul
răzbunării, așa că rămase
unde era, sufocându-și
mânia și stupoarea în
prosopul de la baie. După o
vreme reapăru în casă,
mimând la perfecție
ignoranța absolută și își
văzu de treburi, cenzurându-
și cu vitejie impulsurile
criminale. Vera se purta de
parcă”nici usturoi nu...
arsese, nici gura nu avea
cum să-i pută”, vorba
proverbului readaptat la
situație.
„Lasă drace, că te
potcovesc eu pe tine!”
promise Eva, ceva mai
consolată. Planul de
răzbunare era deja, gata.
Scoase din congelator o
bucată de carne și o puse
într-un borcan bine închis,
pe care îl puse la maturat pe
hotă, deasupra aragazului
unde rămase nestingherit,
câteva zile. Piticul
Matusalem nu avea treabă
pe la asemenea înălțimi, așa
că nu erau riscuri. Între
timp, Eva încasă cu
resemnare și răbdare alte și
alte matrapazlâcuri, menite
să-i testeze autocontrolul
nervilor, dar trecu probele
cu succes, numai datorită
desertului savuros cu gust
de răzbunare, ce se dospea
sus pe hotă. Când borcanul
se aburise și se colorase de
un verde suspect și
primejdios, Eva luă cu
precauție „bomba
artizanală” și o destupă
afară în curte, unde câteva
muște mai băgăcioase
căzură victime „vitriolului
parfumat”, căzând fulgerate
pe pavaj. Surâzând
mulțumită de rezultat, noua
noastră producătoare de
armament casnic închise
borcanul și-l puse la loc
sigur, așteptând noaptea cu
deosebită nerăbdare și
satisfacție.
– Vera, de acum
ferestrele trebuiesc închise
noaptea! Odată cu lăsarea
serii se răcorește simțitor și
nu se mai poate dormi cu
geamul deschis, numai dacă
ții neapărat să contractezi o
pneumonie! Ce zici, te riști?
–Sigur că nu! Auzi, ce
întrebare! căzu în „capcană”,
inofensiva „bătrânică”. Dar
să nu îmi închizi ușa la
dormitor! Nu suport
camerele închise!
– Nuu, nici vorbă! Știu
foarte bine asta!
– Să nu stingi lumina,
că trebuie să merg la baie,
mai întâi!
Eva profită de răgaz și
ascunse borcanul letal sub

32. CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură – revistă internaţională de cultură
ANUL VI, serie nouă, nr. 2 (43), 2019
32
proză
pat, așteptând-o să adoarmă
și când auzi primele
sforăieli, se furișă ca o
umbră și deschise capacul,
care bufni sub forța gazului
acumulat, dar nu atât de
tare, încât să trezească
victima adormită, apoi
astupându-și nasul îl lăsă
patru-cinci minute așa, până
împuți odaia destul de bine,
îl scoase afară, astupându-l
la loc, închise ușa și se
refugie în camera ei,
așteptând efectele. De teamă
că nasul bătrânei nu
reacționează la asemenea
atacuri, scăpă intenționat un
obiect pe pardoseală, astfel
încât bătrâna se trezi,
bombănind speriată. La
numai câteva secunde după,
izbucniră o serie de icnete,
grohăieli și ușa dormitorului
fu izbită de perete, apoi cea
de la baie avu aceeași soartă,
iar zgomotele ce urmară fură
muzică celestă pentru
urechile răzbunatei Eva,
care se tăvălea pe jos de râs,
acoperindu-și hohotele
dezlănțuite, cu perna.
Palidă și ciufulită,
arătarea care ieși din baie,
nu semăna nici pe departe
cu Vera cea poznașă.
– Vera, ce-i cu tine!
exclamă Eva cu exagerată
îngrijorare. Doamne, arăți
ca o stafie! Ce-ai pățit? Stai,
că te ajut să ajungi în pat! se
precipită ea, ipocrită. Pfff,
dar ce mama dracului pute
aici? Parcă a explodat
haznaua! Vera, nu cumva!...
insinuă ea, abia ținându-și
râsul.
Speriată și oripilată,
biata Vera reîncepu cu
oticnelile, dispărând din nou
în baie. Întoarse lenjeria
intimă și pe față și pe dos,
cercetându-o cu o bănuială
crescândă, dar constată
ușurată că nu exista niciun
corp delict, așa cum se
temuse.
– Deci?... o interogă
necruțătoare Eva,
scormonind indiscret cu
priviri acuzatoare
ghemotocul alb, pe care
bătrâna încerca instinctiv
să-l ferească de ochii ei
inchizitori.
– Nnu am făcut pe
mine, dacă asta insinuezi!...
se bâlbâi ea nesigură și
umilită. Uite, sunt curați!
– Păi atunci, ce dracu
miroase așa, în camera ta?
se miră Eva, indignată.
Deschide fereastra aia, că
murim aici! Ai grijă ce bagi
în stomacul ăla seara, că
sărim în aer, cu casă cu tot!
Umilită și vinovată,
biata Vera nu mai scoase
niciun murmur! Doar
mintea îi mai pâlpâia febril,
asaltată de griji și întrebări.
„Ce dracu mi se
întâmplă! Oi fi intrat în
putrefacție, de vie? De
mâine seară încolo, doar
portocale în loc de cină!
Asemenea putoare omoară
până și un elefant! Dacă nu
mă trezeam la timp,
muream gazată! Mah! Acu
să vezi, ce aere de
superioritate o să își dea
asta! Nu mai dorm cu
fereasta închisă complet!
Până dă frigul, o las crăpată
puțin! Așa ceva!...”
De cealaltă parte a
casei, Eva savura cu nesaț
gustul victoriei și căuta
soluții pentru alte eventuale
farse, la care Păcăliciul cel
pitic avea să o mai supună,
negreșit! De un lucru era
sigură în casa mătușii. Nu se
va mai plictisi.

33. CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură – revistă internaţională de cultură
ANUL VI, serie nouă, nr. 2 (43), 2019
33
proză
Cati Urucu
Maestrul
paradoxal
– fragment –
Cartierul meu se afla în
zona Dosul Morii, între
cârciuma lui Bobocică,
Alimentara lui Ouate,
grădinile de zarzavat ale
bulgarilor ciopleni și
biserica lor catolică. Un
capăt al străzii ducea spre
groapa de nisip, vecină acum
cu Centrala Termoelectrică
București Sud. Casa primilor
mei ani de viață avea o
cameră joasă, din pământ,
mobilată doar cu două
paturi și un godin. În curte
se înșirau încă trei case mici,
un grajd și un cais. Bunicul
Gheorghe căra nisip pentru
ridicatul caselor. Poate
aveam cinci ani când am
intrat în grajd unde cei doi
cai, Lola și Bălan, mă
miroseau blând, suflând
peste mine aer cald. Îmi
plăcea asta. Mi se părea că
primesc o binecuvântare din
nările lor mari şi blânde.
Bălan era aproape alb și,
spre durerea mea, avea ochii
sângerii. Era orb și mă
întrebam cum de mai trage
căruța pe străzi. Dar nu a
trecut mult până am aflat
durerosul secret. Cu puţin
înainte să aflu cauza orbirii
calului, un unchi m-a urcat
în caruță și am plecat la
cărat nisip. De data asta
Bălan trăgea singur căruța.
Din când în când unchiul îl
lovea cu biciul şi asta mă
durea şi pe mine, nu doar pe
bietul animal. „Unchiule, de
ce îl biciuiești pe Bălan?” am
întrebat. „Altfel nu mai are
putere să tragă și îl duc la
abator”, mi-a răspuns. „Dar
acum de ce l-ai lovit iar?”,
am întrebat din nou, „Nu
vede și când se sperie de
ceva nu ia în seamă cum trag
de hățuri, aşa că trebuie să-l
lovesc ca să nu ne răstoarne
cu căruță cu tot”. De atunci
am refuzat să merg la cărat
de nisip. Peste un timp am
intrat în grajd, să-mi mângâi
prietenii. Aşteptam ca ei să-
mi trimită prin nările lor
dovada bucuriei de a mă
simţi lângă ei. Bunicul era
acolo. Vorbea cu cineva.
M-am oprit, ca să ascult ce
se întâmplă. El, bunicul, îl
dojenea pe unchiul meu că a
lovit calul cu biciul peste
ochi. Am încremenit de
durere. Un ţipăt, de groază
şi de revoltă mi-a scăpat din
adâncul inimii. Ce
nenorocire auzisem?! M-au
trimis imediat afară. Am
ieşit plângând. Atunci,
sfâşiat de durere, înţelegeam
ce s-a întâmplat după ce, cu
ceva vreme mai înainte, îi
văzusem ochii sângerii. M-
am întors, i-am vorbit
plângând: „Prietenul meu
Bălan, suferi din cauza unui
om. Şi eu sunt om, dar
niciodată nu am să înţeleg,
nu am să accept cruzimea
semenilor mei!”
A doua zi am intrat pe
furiș în grajd să-l mângâi pe
iertătorul meu prieten,
Bălan. El, cu un ochi
sângerând, m-a mirosit și a
suflat aerul cald, dăruit de
sufletul său iubitor, în părul
meu blond. Am stat
nemişcat, ca atunci când
mergi la preot pentru
spovedanie. Trist, într-un
târziu Bălan și-a întors capul
în căpița de paie. Au mai
trecut câteva luni și am aflat
că dragul meu prieten
necuvântător a fost dus la
abator. De atunci eram cel
mai singur copil, curtea
părea mai mare și rămăsese
goală fără Bălan! M-am
ascuns în spatele casei și am
plâns. N-a mai avut cine să
mă consoleze. Ştiam că
Bălan ar fi suflat peste mine
aerul cald, trimis odată cu
blândeţea inimii lui. Dar
plecase pentru totdeuana.
Nu l-am uitat nici acum pe
Bălan, sufletul drag,
prietenul sincer!

34. CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură – revistă internaţională de cultură
ANUL VI, serie nouă, nr. 2 (43), 2019
34
proză
Nicoleta Mija
S-a întors iarna...
Întotdeauna mi-a
plăcut iarna. Stăteam afară
înfofolită bine de bunica,
priveam cerul și alergam
printre fulgi. Îmi mângâiau
obrajii roșii, ochii străluceau
de fericire. Eram un copil
care se bucura de
frumusețea anotimpurilor,
uitam de nasul înfundat, de
durerile din gât, de nasul
înghețat al iernii.
Privesc pe geam și nu-
mi vine să cred. Fulgii
dansează printre crengile
înmugurite. Dar nu știu ce
se întâmplă anul acesta...
Am crezut că iarna a plecat
departe la Polul Nord, acolo
unde domnește printre
vânturile înghețate.
Oamenii grăbiți merg
înfrigutați printre fulgii
mari. Aș vrea să le spun la
toți.. „Mi-e dor de
primăvară!” De verdele
grădinii, de roua dimineților
luminoase pline de culoare.
Mi-e dor de mugurii de
lumină care-mi colorează
fața și-mi încarcă sufletul de
multă bucurie. Aștept
printre micii ghiocei
înfrigurați să înflorească
bujorii, lalele, cireșii... Vreau
să ascund mai bine soarele
într-un buzunar, să-l păstrez
pentru zilele când este frig.
Nu am nici o tragere de
inimă, merg printre fulgii
mari, este frig, merg ...iarna
este totuși frumoasă. Zile
mai scurte, nopți lungi,
aștept primăvara. Mă
cufund în liniștea tăcerii
fulgilor care rup haina
primăverii. Pe patul iernii
primăvara a înflorit ghoceii
și a topit câteva zile urmele
altei ierni. Azi mai mult ca
altă dată m-a cuprins mai
tare dorul de o primăvară,
de miros de iarbă verde, de
albastrul senin, de o rază de
soare. Timpul se scurge
agale, primăvara vine,
printre fulgii iernii
pregătește simfonia
primăverii. Mă ascund
deseori printre gândurile
colorate ale notimpurile
vieții mele. Vântul respiră
obosit de acestă iarnă care
nu mai vrea să plece.
Merg liniștită, atinsă
de acestă ninsoare, am în
buzunar ascunsă o rază de
soare și-n suflet multă
culoare. Cât de lungă este
acestă iarnă, mi-e dor de
muzica frunzelor, este frig în
martie. Pașii anotimpurilor
calcă prin sufletele noastre
spre o altă primăvară printre
zâmbetele mușcatelor de la
fereastră. Ninsoarea iernii
mi-a lăsat în suflet un caiet
cu multe pagini scrise în
ziele reci, cenușii. Poate un
fulg a rămas în mintea mea,
dar în suflet a venit
primăvara.
Îmi place și iarna,
anotimpul așteptării, un
anotimp în care amintirile
călătoresc noapte de noapte
printre alte anotimpuri. Azi
mai mult ca altă dată îmi
este foarte dor de primăvară.
Închid caietul iernii, privesc
fulgii într-o dimineață de
martie, simt frigul care-mi
dă târcoale. Deschid o cutie,
așez frumos căciula și fularul
omului de zăpadă, le păstrez
pentru altă iarnă. Zile mai
lungi, nopți mai scurte, un
alt caiet, alte gânduri se
desprind printre câteva raze
de soare.

35. CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură – revistă internaţională de cultură
ANUL VI, serie nouă, nr. 2 (43), 2019
35
proză
Corina Matei
O seara la muzeu
– povestire
scurtă
– Lasă-mă să-ți
povestesc ce mi s-a
întâmplat în Egipt, îmi
spuse o tipă drăguță, la vreo
treizeci de ani, care stătea
lângă mine în avion.
Ne îndreptam spre
Cairo, după o scurtă escală
la Istanbul. Eu eram cam
obosită și vroiam să dorm,
dar se pare că vecina mea nu
avea să mă lase în pace.
– Bine, povestește-mi,
i-am spus.
– După o zi petrecută
în plin soare egiptean, ne
îndreptam însoțiți de ghid
spre Valea Regilor. Știam cu
aproximație ce se află acolo,
citisem foarte multe lucrări,
însă nimic nu m-ar fi putut
pregăti pentru ceea ce avea
să urmeze... am vizitat mai
multe morminte în care
aerul era înăbușitor și unde
ne împiedicam tot timpul de
pietrele ascuțite de pe jos.
Înaintam la lumina torțelor
și trebuia să avem grijă să nu
ne pierdem de cel din față.
Am străbătut astfel câteva
săli funerare, pline cu
obiecte prețioase... ghidul ne
spunea că sunt duplicate ale
celor originale și că erau
aduse acolo special pentru
turiști.
… Înaintam încet, eram
cu toții obosiți iar pe mine
începuse să mă doară capul,
îmi spuse fata.
– Mai e mult? nu
m-am putut abține să nu
întreb.
Ea pufni în râs și-mi
aruncă o privire mirată:
– Ai obosit deja? mă
întrebă ea, ironic. Nici nu
am ajuns la muzeu.
– ...într-un final am
ajuns la capătul acelor
culoare întunecate și am
reușit să ieșim pe altă parte
a muntelui față de intrare.
Toți eram transpirați,
obosiți dar respiram fericiți
aerul nopții... Aerul era la fel
de fierbinte, dar cel puțin
eram afară, nu în interiorul
muntelui.
Ghidul era agitat.
Traversarea muntelui
durase prea mult și mai avea
un obiectiv în program:
muzeul.
Noi începusem să
glumim că poate o fi închis
la ora asta, că poate paznicii
dorm de mult, dar el ne tot
împingea spre autocar.
Am ajuns în cele din
urmă la muzeu. Mai era o
jumătate de oră până la
închidere. Citisem că avea
obiecte valoroase, dar
puține... așa că era timp să-l
vizităm pe tot.
Am intrat în muzeu.
Era curat și foarte răcoare.
Pardoseala fusese stropită
de curând și emana aburi
fierbinți... aproape nu-mi
simțeam picioarele, iar capul
îmi bubuia din nou din
cauza căldurii îndurate în
deșert.
Ne-am oprit la fiecare
exponat și am făcut poze.
Aveam să le analizăm acasă,
în liniște... ceilalți din grup
parcă erau niște umbre care
alunecau pe podeaua
aburindă.

36. CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură – revistă internaţională de cultură
ANUL VI, serie nouă, nr. 2 (43), 2019
36
proză
– Și iată, dragi turiști,
atracția acestui muzeu... zise
ghidul nostru cu o voce
stridentă care ne trezi din
reverie. Speram să nu fie
mutată de aici, pentru că în
curând muzeul intră în
renovare, ne mărturisi el...
Se dădu la o parte din
ușă și ne lasă să intrăm într-
o sală pătrată, cu pereți de
marmură. În mijloc era un
sarcofag imens, deschis...
Ne-am apropiat, plini
de curiozitate și de o ciudată
anxietate... iar deodată…
mumia aflată acolo... s-a
ridicat pe neașteptate și cu o
voce cavernoasă a rostit
câteva cuvinte într-o limbă
necunoscută...
Eu am încremenit... o
parte din turiști și-au pornit
camerele de luat vederi...
– Ce crezi că a spus
mumia? am întrebat eu
prostește.
– Tu ce crezi? Ne-a
întrebat ce facem acolo și de
ce o deranjăm, mi s-a
răspuns, cu un clipit
complice.
... Oricum, eu am
leșinat și ulterior am aflat că
venise ambulanța și până
mi-am revenit eram deja la
hotel. Abia a două zi, când i-
am întrebat pe ceilalți ce-a
fost... ne-am speriat cu
adevărat.
Văzând înregistrarea,
am observat că mumia
spusese câteva cuvinte apoi
căzuse înapoi la locul său cu
un clinchet lugubru.
Ghidul era
înspăimântat și tocmai ne
spunea că în douăzeci de ani
de carieră nu mai văzuse așa
ceva.
– Mai ai înregistrarea?
am întrebat eu.
– Da, o am acasă. Când
ne întoarcem, te invit pe la
mine să o vezi, dacă nu
crezi, spuse ea.
– Curios lucru, am
spus. Mă întreb ce s-o fi
întâmplat de fapt acolo...
– Mai bine nu ne
întrebăm... sunt nopți în
care visez că sunt acolo și că
mumia îmi vorbește din
nou, spuse ea pe gânduri.
Nici nu știu ce caut acolo
din nou. Egiptul este
întotdeauna misterios, crud
și foarte fierbinte... hai că
mai e o jumătate de oră și
aterizăm. Poate ațipești și tu
un pic, surâse ea,
înțelegătoare.
Prietena -
povestire
fantasy
– Dacă poți stă zece
secunde liniștită, o să-ți
povestesc ceva din perioada
de după accidentul meu
nautic, zise mătușa mea
Gloria.
– Bine, bine... am zis
eu plictisită.
Era o seară caldă de
vară. Soarele apunea în
spatele unei liziere de
pădure de fagi. Mai era
puțin și venea toamna, iar
eu trebuia să mă întorc
acasă, deci la școală...