2. Educaţia fizică, ca obiect de studiu, îndeplineşte o serie de funcţii. Acestea sunt ( Raţă, 2004, p. 10):
1. Funcţia de dezvoltare armonioasă, deoarece practicarea exerciţiului fizic contribuie la realizarea dezvoltării somatice şi
funcţionale, la formarea unei ţinute corecte şi armonioase;
2. Funcţia de perfecţionare a capacităţii motrice, dat fiind faptul că exersarea exerciţiilor fizice contribuie la
îmbunătăţirea nivelului de dezvoltare a aptitudinilor psihomotrice şi cel de însuşire şi stăpânire a deprinderilor şi
priceperilor motrice;
3. Funcţia igienică, întrucât, practicarea exerciţiului fizic necesită însuşirea şi respectarea normelor de igienă individuală
şi colectivă, de igienă a bazelor, terenurilor şi instalaţiilor sportive;
4. Funcţia educativă întrucât exersarea exerciţiilor fizice necesită însuşirea unor norme de conduită morală, formare
individului care să poată conlucra într-o activitate de grup,într-o activitate socială;
5. Funcţia de emulaţie întrucât execuţia exerciţiului fizic presupune formarea capacităţii de depăşire şi autodepăşire, a
capacităţii de întrecere, de competiţie;
6. Funcţia recreativă întrucât practicarea exerciţiului fizic contribuie în formarea capacităţii de a petrece în mod util
timpul liber, de a se recrea, de a se distra şi destresa.
3. Mijloacele sunt instrumentele cu care se acţionează şi în educaţie fizică şi sport sunt concepute, selectate sau
elaborate - în majoritatea cazurilor - de conducătorul procesului instructiv-educativ și sunt grupate astfel:
a) Exerciţiul fizic – ”un act motric special şi specializat, care se mai numeşte şi gest motric. Problema fundamentală este
de a deosebi exerciţiul fizic de celelalte acte motrice umane. Soluţia este simplă dacă evaluarea se realizează prin
prisma obiectivelor de îndeplinit (exerciţiul fizic se practică în scopul realizării obiectivelor educaţiei fizice şi sportului,
pe când alte acte motrice umane - din agricultură, comerţ, industrie etc. - vizează alte obiective!) (Cârstea, 2000, p. 41),
b) Aparatura de specialitate - instalaţii (porţi, panouri, groapa de sărituri, bară fixă, inele, parcursuri sau trasee aplicative
"fixe" în aer liber, filee pentru tenis, volei etc.), aparate şi materiale specifice (mingi, scări fixe, bănci de gimnastică,
bârne, saltele, bastoane, eşarfe, cercuri, gantere, extensoare etc.).
c) Mijloacele si măsurile de refacere a capacităţii de efort a subiecţilor pe parcursul activităţii respective: lecţie, concurs
etc.- prin pauzele dintre exerciţiile respective, pauze active sau pasive, mai mari sau mai mici sau după încheierea
activităţii respective prin duş cald şi mişcări de relaxare musculară (inclusiv de automasaj).
4. Principiile de instruire în educaţie fizică şi sport
1. Principiul participării conştiente şi active - implică, atât participarea conştientă cât şi participarea activă a subiecţilor.
Respectarea acestui principiu presupune:
a) Înţelegerea corectă şi aprofundată a obiectivelor specifice procesului de practicare a exerciţiilor fizice, a efectelor practicării
sistematice a exerciţiilor fizice asupra organismului propriu, adozării precise a efortului în funcţie de particularităţile individuale
şi a necesităţii unei succesiuni de mijloace sau sisteme de acţionare (chiar dacă nu întotdeauna acestea sunt şi atractive) etc.
b) Înţelegerea clară şi memorarea actelor şi acţiunilor motrice care se învaţă. Subiecţii trebuie să cunoască cel puţin fazele
fundamentale de execuţie biomecanică (de exemplu, "elan - bătaie/desprindere - zbor şi aterizare" pentru orice săritură!),
c) Manifestarea unei atitudini responsabile pentru însuşirea materialului predat
d) Formarea capacităţii subiecţilor de apreciere obiectivă a propriului randament. Propriile execuţii şi rezultate nu trebuie nici
supraapreciate, dar nici subapreciate.
2. Principiul intuiţiei - acest principiu este fundamental. În educaţie fizică şi sport, principiul intuiţiei presupune stimularea a
cât mai multor analizatori, pentru a se forma o imagine cât mai exactă despre ceea ce se învaţă. Se folosesc cele trei modalităţi
clasice de instruire în acest sens:
a) Demonstraţia/demonstrarea celor ce urmează să fie însuşite;
b) Prezentarea unor materiale (planşe, schiţe, diapozitive, filme, casete video etc.), care redau imaginea celor ce trebuie
învăţate;
c) Observarea execuţiei altor subiecţi, din acelaşi grup sau din alte grupuri; observarea dirijată tematic.
5. 3. Principiul accesibilităţii - subliniază necesitatea desfăşurării activităţilor de practicare a exerciţiilor fizice în funcţie de particularităţile d
vârstă, sex şi nivel de pregătire..
Accesibilitatea presupune:
• selecţionarea cu atenţie a stimulilor, a exerciţiilor fizice;
• stabilirea unei dozări corespunzătoare a efortului fizic;
• folosirea unor reglatori metodici pentru a accelera procesul de însuşire a unor acte sau acţiuni motrice de către subiecţi;
• adaptarea metodelor şi procedeelor metodice de instruire şi educaţie la nivelul de înţelegere şi de dezvoltare psiho - motrică a subiecţilor;
• diferenţierea evaluării randamentului subiecţilor
6. 4. Principiul sistematizării şi continuităţii - are mare importanţă deoarece reprezintă condiţiile principale pentru
asigurarea reuşitei în programarea stimulilor, indiferent de particularităţile subiecţilor sau de alte variabile de ordin
material, spaţial sau temporal. Pentru respectarea acestui principiu sunt necesare următoarele cerinţe:
a) Materialul de învăţat/însuşit trebuie să fie grupat, ordonat şi programat în concordanţă cu logica internă pe care o
impune
b) Întotdeauna materialul nou predat trebuie să se sprijine pe cel însuşit de subiecţi în activităţile anterioare
c) Conţinutul procesului de instruire trebuie să fie programat/planificat încât să se asigure o legătură logică nu numai
între lecţii
d) Participarea ritmică a subiecţilor la procesul de instruire şi educaţie.
5. Principiul legării instruirii de cerinţele activităţii practice numit și şi principiul "modelării".
Tot ce se însuşeşte ar trebui valorificat în viaţă, în activităţi curente sau sportiv-competiţionale.
7. 6. Principiul însuşirii temeinice numit și principiul "însuşirii durabile" sau al "durabilităţii" și se bazează pe
accesibilitate, sistematizare, continuitate, participare conştientă şi activă, generalizare etc. Presupune:
a) Asigurarea unui număr suficient de repetări a actelor şi acţiunilor motrice, atât în fiecare activitate concretă (lecţie,
şedinţă de pregătire etc.),
b) Într-o perioadă scurtă de timp să nu se programeze şi să se încerce însuşirea unui volum prea mare din materialul de
învăţat.
c) Pentru cunoaşterea permanentă a nivelului de însuşire a materialului predat, să se facă în mod ritmic verificarea
pregătirii subiecţilor prin probe de control, inclusiv concursuri sau competiţii sportive.
8. Bibliografie
• Cârstea, G (2000), Teoria şi metodica educaţiei fizice şi sportului, Editura AN-DA Bucureşti
• Baciu, C., Bocoş, M., Chiş, V., & Ionescu, M. (2001). Pedagogie: suporturi pentru formarea profesorilor. Cluj-Napoca:
Presa Universitară Clujeană.
• Bocoş, M., Chiş, V., Dancsuly, A., & Ionescu, M. (1998). Educaţia şi dinamica ei. București, editura Tribuna
Învăţământului,
• Cârstea, G (2000), Teoria şi metodica educaţiei fizice şi sportului, București, Editura AN-DA
• Raţă, G., (2004), Didactica educaţiei fizice şi sportului, Bacău, editura Alma Mater, Bacău,
• https://profuldesport.ro/stafete-educatie-fizica-si-sport/)
