Documentul discută despre importanța casei regale române în istoria țării, argumentând că aceasta ar trebui să recâștige o poziție semnificativă în societate, indiferent de forma de guvernământ. Autorul subliniază realizările lui Carol I și Ferdinand I, care au modernizat România și au contribuit la unitatea națională, precum și provocările întâmpinate de regele Mihai I în contextul războiului și comunismului. Se pledează pentru reconectarea cu valorile naționale și reexaminarea rolului casei regale în conturarea identității românești.

1. Casa Regala Română – un imperativ republican
Lauren i u Pavelescu
A accepta uriaşa importanţa a Casei Regale Române î n istoria
noastră recentă este un lucru lesne şi de bun simţ pentru noi toţi –
moldoveni sau bănăţeni, ortodocşi sau catolici, muncitori sau profesori. A
î n ţ elege î n schimb faptul ca doar datorită ei, avem o istorie statală despre
care să discutăm, acesta este uneori un lucru despre care î ntreaga elită
românească pare să uite î n mod voluntar …
Î n rândurile ce urmează, voi î ncerca să argumentez teza conform
căreia Casa Regală Română trebuie să-şi recâştige poziţia î n societatea
noastră, indiferent de forma de guvernământ a statului, astăzi republicană.
Această poziţie trebuie susţinută instituţional şi constituţional, dar ea trebuie
să î ş i câştige puterea din convingerile noastre, ale tuturor. Dar pentru a
argumenta o astfel de idee, trebuie mai î ntâi să punctez câteva din
elementele de noutate pe care Casa Regală le-a adus odată cu Regele
Carol I, precum şi despre moştenirea politică, economică şi culturală pe care
primele generaţii regale le-au lăsat nouă, românilor.
Fără a avea pretenţia că tratez exhaustiv problematica regalităţii î n
România, opinez că merită startat acest demers istoric prin menţionarea
primei constituţii a ţării, adoptată de Parlamentul Român la 29 iunie 1866.
Aceasta era la acel moment, una dintre cele mai avangardiste şi moderne
constituţii ale timpului, punând bazele modernizării statului. Legea
Fundamentală de la 1866, alcătuită după model belgian, a fost gândită şi
scrisă ca o manifestare a independenţei, prevăzând ereditatea domniei,
atribuţiile domnului suveran şi ignorând dependenţa curentă a ţării de
Imperiul Otoman (prin omiterea articolelor care stipulau suzeranitatea
Otomană). De asemenea, nu se amintea nimic privitor la garanţia colectivă
a puterilor europene, noua constituţie implicând deja un soi de
independenţă, chiar dacă î nc ă necâştigată formal. Pentru prima dată
România devenea o monarhie constituţională.
Războiul ruso-turc din 1877-1878 î n care rolul României a fost decisiv
şi î n care Carol I a fost nu doar strateg militar ci şi lider efectiv de oşti, a
adus României mult visata independenţă. Anul 1881 a marcat un punct de
cotitură î n istoria noastră, prin aşezarea pe harta Europei şi a lumii a unui

2. 2
nou stat suveran şi independent. Ca un exerciţiu, este interesant de studiat
câte din actualele state ale Europei erau constituite la acea dată şi funţionau
după o constituţie ca cea română.
Carol I a modernizat statul român î ntr- un mod aproape total:
instituţiile fundamentale, armata, căile ferate, şcoala, universitatea, a
profesionalizat viaţa economică şi a adus Romania pe scena geopolitică şi
economică a Europei. La sfârşitul celor 48 de ani de domnie, Carol a “predat”
românilor o cu totul altfel de Românie decât a găsit-o: un stat suveran şi
independent şi nu un Principat, o Românie reformată instituţional, profund
modernizată şi aşezată pe un parcurs istoric al existenţei demne şi prospere.
Continuatorul său la tron, Ferdinand I, acest „necunoscut, pentru câţiva o
taină, aproape pentru nimeni o certitudine” î n cuvintele lui Nicolae Iorga,
avea să devină cel care a unit un popor dezbinat artificial până î n 1918 sub
o singură ţară, o singură limbă şi un singur steag. Ferdinand I, a devenit
“ întregitorul”, reuşind î ntr- un timp relativ scurt să armonizeze o ţară
fundamental diferită: un teritoriu şi o populaţie augumentate (295 mii de km
pătraţi faţă de 150 de mii î n 1914, 17 milioane de locuitori faţă de 7.7
milioane î n 1914), patru limbi oficiale şi patru monede.
Acest suveran timid, dar extrem de virtuos, un om de o vastă cultură şi
viziune a continuat reformarea statului şi a adus României Mari unitatea fără
de care nu s-ar fi putut desăvârşi statul român modern. Ferdinand I a umplut
unul din golurile lăsate de Carol I, reforma agrară, î mp ă r ţind terenuri
ţăranilor şi a promulgat Constituţia de la 1923. Î n timpul său moneda
românească a ajuns comparabilă cu cea din Belgia şi Elveţia iar România a
cunoscut cel mai mare boom industrial din istorie. Ferdinand I a lăsat
României votul universal î n locul celui cenzitar şi, prin dăruire, loialitate şi
exemplu personal, a permis dezvoltarea organică a unei ţări î n care
democraţia parlamentară asigura libertăţile şi drepturile cetăţenilor ei. A
continuat şi a dezvoltat toate proiectele sociale şi culturale î ncepute de
unchiul său, de la mişcările sindicale, la universităţi şi dezvoltarea diasporei.
Universitatea Politehnică din Timişoara, î ntemeiată din ordinul Regelui
Ferdinand I î n 1920, păstrează o frază emblematică rostită de suveran: ”Nu
zidurile fac o c o al ă , ci spiritul care domnee e î ntr‘ î nsa”.
t
Î n ciuda tulburării viee politice românee sub domnia zbuciumatt
ă ii ti
a lui Carol al II-lea, România a cunoscut pe lângă derapajele evidente ale
democraţiei de stat, o creştere economică marcantă şi o intensă dezvoltare
culturală. Cei zece ani de domnie ai lui Carol al II-lea nu s-au putut constitui
şi î n sfârritul statalităţii românee î ntrucât România era deja un stat matur
ti,

3. 3
şi avea resurse suficiente, organice şi instituţionale, să reziste. Î n 1940, se
suie din nou pe tron, după perioada de regenţă de trei ani din 1927-1930,
Regele Mihai I. Poate nici o altă personalitate nu îmbină într-un mod atât de
tragic destinul unui popor. Născut şi plămădit parcă din material regesc, viaţa
şi domnia Regelui Mihai I au fost marcate de două războaie personale: cel
cu naziştii apoi cel î mpotriva comuniştilor, război care s-a dovedit mult mai
lung şi mai complicat decât cineva a prevăzut. Î n t r- un final, suveranul le-a
câştigat pe amândouă …
Istoria Regelui Mihai I este marcată de un dramatism ne întâlnit la
niciun alt suveran european din secolul XX. Moştenind o Românie ciunţită
din toate părţile, î ntr- o Europă î n război, cu prerogative mult diminuate,
Regele Mihai I a reuşit să le supravieţuiască legionarilor, apoi să se opună
lui Hitler, dar a fost nevoit să asiste neputincios cum o mână de oameni au
asasinsat un stat, construit şi plămădit cu trudă şi dedicare î nc ă din 1866.
După cum Principele Radu î i numeşte î ntr- un mod foarte inspirat, aceşti
”chiriaşi ai istoriei” nu au schimbat doar forma de conducere, ci au desfiinţat
î ns ăş i statalitatea, exercitând conducerea fără vreun interes naţional şi
acţionând exclusiv sub cizma sovietică.
Î n ciuda abdicării forţate şi a exilului, Regele Mihai a rămas un munte de
loialitate, de demnitate şi onoare. A fost şi este şi astăzi singurul pod de
legătură a naţiunii române cu ea însăşi, o adevărată boltă peste timp ale
cărei fundaţii sunt puterea exemplului personal, răbdarea şi imensa
dragoste pentru neamul românesc. Chiar izgonit din propria-i patrie î n
ianuarie 1948 şi î ntâmpinat î n anii de după Revoluţia din 1989 cu taburi de
noua conducere ”democratică”, toamna vieţii Regelui Mihai nu poate decât
să-i confirme î nc ă o dată valorile după care a trăit o viaţă: spirit de
răspundere, loialitate şi generozitate.
Câţi din actualii lideri politici ar putea împărtăşi o viaţă similară cu cea
a Regelui Mihai, câţi ar putea rămâne loiali valorilor care au consacrat un
stat, câţi ar păstra neschimbată iubirea faţă de poporul care l-a alungat şi
câţi ar putea transmite nealterată esenţa statalităţii unui neam cu un arc
peste timp mai mare de jumătate de secol?
Î n mod evident, Regele Mihai reprezintă esenţa poporului nostru,
actuala Generaţie a V-a regală fiind elementul de continuitate destinat să
ducă mai departe lupta de o viaţă a suveranului – î mplinirea şi consolidarea
României ca stat. O generaţie cu o misiune complicată, î n ciuda relativei

4. 4
stabilităţi democratice şi a păcii care ne marchează istoria, Principesa
Moit enitoare Margareta şi Principele Radu trebuie să (re)afirme şi să ne
consolideze identitatea. Prin acţiunile lor, prin Fundaţia Principesei
Margareta, prin programele Iniţiativa Europa Regiunilor, The Friendship
Tour şi Serile Regionale, prin colaborarea cu Biserica, cu Armata
(Principele Radu fiind colonel al Armatei Române) şi cu Academia, actuala
Generaţie Regală î ş i conduce viaţa exclusiv după î ndatoririle pe care le
resimte organic faţă de poporul român. Este greu de î n ţ eles şi aproape
imposibil de cuantificat aportul pe care Principesa Moct enitoare Margareta
şi Principele Radu l-au avut î n promovarea intereselor României, dar şi mai
greu de î n ţ eles este lipsa totală de sprijin pe care elita românească o
acordă Casei Regale.
Remarcabil este şi cum Principesa Moo tenitoare Margareta şi
Principele Radu îşi trăiesc destinele conform principiilor şi valorilor Casei
Regale într-un stat care, de facto, nu le recunoaşte însemnătatea, le ignoră
demnitatea şi loialitatea şi parcă se preface că nici nu există; uneori ai
senzaţia că înjunghierea esenţei statului român din decembrie 1947 este
consimţită de întreaga noastră elită.
Mă î ntreb adesea ce a mai rămas din conştiinţa noastră statală, cum
ne privim î n oglinda istoriei şi ce dorim cu adevărat să transmitem
generaţiilor viitoare? Vrem să transmitem indiferenţa şi ignorarea instituţiei
Casei Regale care, alături de Biserică şi de Academia Română, sunt entităţile
cele mai profund româneşti şi cele mai statornice elemente de identitate
naţională? Sau vrem să luăm parte la o î ntoarcere spre adevăratele valori,
să ne cunoaştem şi să ne recunoaştem istoria, să aşezăm la locul cuvenit şi
să valorificăm fiecare grăunte de esenţă statală, î ncepând cu şcoala,
continuând cu Biserica şi Armata, recunoscând î n mod instituţional
importanţa şi rolul Casei noastre Regale, şi terminând cu noi î n ş ine?
Democraţia, acest mecanism social şi instituţional, deşi imperfect
totuşi atât de minunat, ne-a dat posibilitatea să ne î ntoarcem cu faţa din nou
spre Europa. Putem să privim iarăşi spre bătrânul continent, chiar dacă
pleoapele ne sunt î nc ă greoaie de moştenirea comunistă. Dar democraţia
singură nu ne poate ajuta să privim şi spre noi î n ş ine, să ne redescoperim
ca popor şi să ne regăsim identitatea şi fibra statală. Pentru aceasta este
nevoie de ceva mai mult. Este nevoie de cunoaştere, de optimism şi
speranţă, de î ntoarcerea la valori, de recunoaşterea acţiunilor instituţiilor
noastre fundamentale ai căror lideri promovează fibra organică a statului şi a

5. 5
conştiinţei naţionale şi separarea lor de interesele personale mărunte,
partinice şi de multe ori meschine, deghizate î n promisiuni şi discursuri
submediocre menite să ne abată atenţia de la lucrurile cu adevărat
importante. Şi mai este nevoie de respectarea tradiţiilor şi perceptelor unei
Case ai cărei lideri, prin respect, loialitate, curaj şi generozitate, au smuls
din inexistenţă un stat şi l-au dăruit locuitorilor lui î n haine noi, democratice
şi prospere.
Căci acesta este adevăratul pariu al genera ţ iei mele – un pariu
î n care cinicii afirmă că România este condamnată la a avea o istorie
amputată, de a performa slab din punct de vedere economic, instituţional şi
socio-cultural şi de a rămâne un stat necoerent, neprevizibil şi mai mult sau
mai puţin eşuat. După cum ştim cu toţii, intrarea î n NATO şi aderarea la
Uniunea Europeană reprezintă cei doi piloni fundamentali pe baza cărora
România are „şansa de a se consolida identitar”, după cum î nsu ş i Regele
Mihai o afirmă. Dar şansa nu garantează reuşita! Cele două puncte de sprijin
(internaţionale) nu pot alcătui singure un plan, o fundaţie solidă pe care să
putem construi. Mai avem nevoie de unul, de data aceasta naţional şi
acesta este actuala Casă Regală, prin reprezentanţii ei, Regele Mihai şi
Regina Ana, respectiv Principesa Moo enitoare Margareta şi Principele
t
Radu. A discuta despre identitate naţională sau despre consolidarea ei î n
afara Casei Regale a României este ca şi cum ai î ncerca să construieşti un
pod sau o catedrală fără niciun plan ingineresc – poţi î ncerca, dar cu
siguranţă ceea ce clădeşti este sortit eşecului.
Căci aceasta este liantul de simbol şi continuitate, de esenţă şi
statalitate. Iar aceste ingrediente publice nu au nimic de-a face cu politica
social-democrată, cu cea liberală sau creştin-democrată, cu monarhia sau
cu republica, ci au de-a face cu î ns ăş i identitatea naţională!
Privesc cu mare admiraţie la ţări precum Statele Unite ale Americii, o
ţară liberă, democratică şi valoroasă. Dar admiraţia mea nu se naşte doar
datorită cifrelor care caracterizează o naţiune, a produsului intern brut per
capita sau a puterii ştiinţifice şi culturale, ci î n primul rând datorită modului
î n care fiecare cetăţean se naşte şi creşte î n spiritul demnităţii poporului
din care face parte, î n care patriotismul se afirmă şi se trăieşte indiferent de
gradul de cultură sau de contul bancar, indiferent de culoarea pielii sau de
Dumnezeul personal şi î n care anumite valori sunt conştientizate ca a fi
americane şi nu democrate sau republicane. O ţară î n care cetăţenii
votează o dată la patru ani nu doar pentru bunăstare şi securitate, ci şi
pentru demnitate şi identitate statală. Este interesant de observat cum atât

6. 6
candidaţii republicani cât şi cei democraţi fac referire la părinţii fondatori şi la
valorile care au consacrat naţiunea americană aproape î n fiecare discurs.
De câte ori, mă î ntreb retoric, s-a amintit î ntr- un discurs al
Preşedintelui României, oricare ar fi el de după 1990, personalitatea şi
moştenirea celui care a î nf ă ptuit România modernă, sau a celui care a unit
toţi românii sub un singur steag, o singură limbă şi un singur stat? Şi de câte
ori s-a amintit despre uriaşa nedreptate făcută Regelui Mihai de o mână de
criminali ale căror arme de „negociere” au lăsat o naţiune î n umbra istoriei
aproape jumătate de veac? De câte ori s-a amintit public sau mai puţin
formal faptul că istoria noastră datorează enorm, ca să nu spun totul, unei
Case a cărei viziune şi valori ne-a aşezat pe harta lumii? Când s-a mulţumit
acestui om, devenit deja legendă, Regelui Mihai, pentru î nalta lui ţinută
morală, pentru loialitatea şi răbdarea cu care şi-a trăit î ntreaga existenţă şi
pentru sprijinul efectiv acordat României de-a lungul vieţii? Câţi oameni ai
elitei Româneşti, nu doar politice ci şi economice, culturale sau media, se
sinchisesc măcar să afle agenda Principesei Moo tenitoare Margareta şi a
Principelui Radu, darămite să le mai şi mulţumească pentru continua
promovare a României şi a românilor ei atât î n interiorul ţării cât şi î n Europa
şi î n î ntreaga lume?
Acestea nu sunt întrebările unui republican sau ale unui monarhist;
acestea sunt întrebările unui tânăr român care crede în rezistenţa şi în
generozitatea poporului din care face parte, chiar şi atunci când
răspunsurile pe care şi le dă îi zdruncină încrederea în elitele care ar trebui
sa îl inspire.
Opinez că România are o şansă enormă de a reconcilia istoria propriei
deveniri prin afirmarea instituţională a respectului faţă de Casa Regală şi
prin constituţionalizarea rolului pe care aceasta din urmă trebuie să-l joace.
Un rol de reprezentare şi de promovare a statului român, de participare la
viaţa publică î n mod legiferat, de dezvoltare a societăţii prin acţiuni de stat
şi personale, de legătură î ntre societatea civilă şi elita politică, economică şi
culturală. Nu î n ultimul rând un rol de punte de legătură istorică şi culturală
cu ţări ale Europei şi de element de statornicie şi de simbol ale esenţei
statului român.
Generaţia a V-a reprezentată de Principesa Moo enitoare Margareta
t
şi de Principele Radu, ca păstrătoare şi continuatoare a moştenirii politice,
culturale şi economice a celui care a fost votat cel mai mare român al tuturor
timpurilor, Carol I, trebuie să capete din partea noastră, a tuturor, un respect

7. 7
instituţionalizat. Şi acesta nu poate să î mbrace decât haina constituţională.
Necesitatea modificării legi fundamentale pentru armonizarea ei cu noul
statut al României de ţară membră a Uniunii Europene, precum şi pentru
eliminarea ambiguităţilor, ne dă şansa de a introduce un articol prin care se
oficializează rolul Casei Regale î n România republicană de astăzi. De altfel,
acest demers este absolut necesar indiferent de forma de guvernare a
statului. Chestiunea promovării Casei noastre Regale nu ţine de vreo
doctrină, nu ţine de vreun crez politic sau de vreo formă sau alta de
administrare a ţării – ea ţine de insăşi esenţa statului şi de valorile care ne-
au consacrat ca popor.
Mai mult de două treimi din români consideră că Familia Regală, prin
Regele Mihai, Principesa Moo enitoare Margareta şi Principele Radu,
t
trebuie să se implice mai mult î n reprezentarea şi dezvoltarea ţării. Dar
această implicare nu poate fi augumentată şi susţinută decât prin
constituţionalizarea rolului reprezentaţilor Casei Regale. România
republicană de astăzi î ş i trăieşte prezentul democratic cu spatele la trecutul
ei, dar nu trebuie să uităm că aventura europeană românească a î nceput nu
î n 1989 sau î n 2007, ci î n 1866 … Bezna comunistă nu (mai) trebuie să
ne altereze simţurile iar noi avem obligaţia să redescoperim şi să promovăm
toate elementele de identitate naţională pe care le avem la dispoziţie. Iar
Casa Regală şi-a trăit î ntreaga existenţă î n slujba noastră, a poporului
român …
Cred cu tărie că instituţionalizarea rolului Casei Regale Române va
î nt ă ri republica, va î nt ă ri statalitatea şi va duce la consolidarea identitară
despre care amintea Regele Mihai. Maturitatea politică a României de azi,
î n acest timp istoric, se poate afirma prin recunoaşterea Casei Regale ca
instituţie ce ţine de fibra statului român alături de Biserică şi de Academie.
Palatul Elisabeta şi generaţiile regale care î i vor călca pragul nu se pot
manifesta altfel decât româneşte, noi fiind cei responsabili să le transformăm
î n simboluri de mândrie naţională, de continuitate şi tradiţie. Alianţa Nord
Atlantică este un pilon de siguranţă naţională, Uniunea Europeană se
constituie ca un al doilea pilon de libertăţi şi democraţie, dar Casa Regală
trebuie să asigure al treilea pilon de identitate statală, de tradiţie şi esenţă
românească. Casa Regală este astă zi, mai mult ca oricând … un
imperativ republican!