Documentul discută despre povestea întâlnirii dintre Isus și femeia samariteană, subliniind drumul de la păcat la închinarea adevărată. Această poveste ilustrează cum Isus, prin dragoste și compasiune, se apropie de cei pierduți, oferindu-le o nouă șansă și o întâlnire cu Dumnezeu. Este un apel la a recunoaște propriile rănile și nevoile spirituale, pregătind calea pentru transformarea personală.

1. 1
Drumul de la păcat la ı̂nchinare adevărată
Marian Zaharia, Calvary Chapel Bucureşti, 18 august 2013
Text: Ioan 4:1‐26
Introducere:
Acum câţiva ani, într‐o zi însorită de vară, în sudul Floridei, un băieţel s‐a hotarât să înoate în lacul din spatele casei
sale. În graba sa de a se arunca mai repede în apă, a alergat pe uşa din spatele casei, lăsând în urmă pantofi, şosete şi
tricoul cu care venise. S‐a aruncat în apă, fără să realizeze că, în timp ce el înota spre mijlocul lacului, un aligator
venea spre ţărm.
În acest timp mama privea îngrozită pe fereastră şi vedea cum cei doi se apropie tot mai mult. De frică, mama alerga
către apă, strigând la fiul său cât putea de tare. Auzind vocea mamei, băiatul speriat s‐a întors, înotand spre mama
sa. Era prea tarziu... Chiar în momentul când mama sa l‐a înhăţat de mâini pe micul băiat aligatorul l‐a înşfăcat de
picior. A inceput o adevărată bătălie între ei. Aligatorul era mult mai puternic decat mama sa, dar care era foarte
hotărâtă să nu‐i dea drumul băiatului cu nici un preţ.
Un fermier s‐a întâmplat să treacă prin apropiere. Auzind strigătele a alergat la locul respectiv apoi ţintind a
împuşcat aligatorul. De necrezut, dupa săptămâni şi săptămâni în spital băiatul a supravieţuit. Picioarele sale erau
pline de cicatrice făcute de animalul feroce, iar pe mâini avea urmele unor răni adânci făcute de unghiile mamei, în
efortul ei de a‐şi salva fiul iubit.
Un reporter care l‐a intervievat pe băiat după această traumă, l‐a întrebat dacă vrea să‐i arate rănile. Baiatul i‐a
arătat rănile de pe picioare, dar cu o deosebita mândrie, i‐a spus reporterului:
“Dar priveşte la mâinile mele. Am răni adânci şi aici. Le am pentru ca mama nu m‐a lăsat să pier.”
Tu şi eu putem să ne identificăm cu micul băiat. Şi noi avem răni. Nu de la un aligator sau ceva de genul acesta. Dar
avem răni ale unui trecut dureros. Unele dintre ele sunt urâte şi au cauzat regrete adanci. Dar unele răni sunt pentru
că Dumnezeu nu te‐a lăsat sa cazi, să te pierzi1
.
Astăzi ne vom opri să urmărim povestea adevărată a modului în care Hristos, din dragoste pentru un suflet pierdut,
se foloseşte de trecutul dureros pentru a‐i oferi şansa unui nou început. Este vorba de celebra întâlnire dintre
Mântuitor şi femeia samariteană dintr‐un oraş numit Sihar.
Din primul verset al textului nostru de astăzi citim că Isus a fost informat că „fariseii au auzit că El face și botează
mai mulți ucenici decât Ioan”. Cine a le‐a comunicat acest lucru? Nu ştim cu certitudine. Fie că a fost vocea uliţei, fie
că vorbim de spioni ai fariseilor sau chiar de către ucenicii lui Ioan, se pare că acest motiv a fost suficient încât să îl
determine pe Mântuitorul să plece din Iudeea. Din versetul 2 aflăm şi că Isus nu boteza El însuşi, dedicându‐şi viaţa
predicării şi ucenicizării celorlalţi.
Popularitatea lui Ioan Botezătorul cauzase deja destul probleme pentru farisei, iar acesta era se afla în momentele
din apropierea arestării sale. Prin urmare unul mai mare decât Ioan nu avea cum să fie deloc o veste bună pentru
1
Sursa povestirii: www.resursebiblice.ro

2. 2
farisei, ci o ameninţare directă. Iar Domnul Isus alege soluţia plecării în special datorită faptului că lucrarea Lui încă
nu se încheiase, prin urmare nu putea îngădui ca lucrurile să se precipite.
Mulţi erau încă aceia care aveau nevoie să se întâlnească cu Cel care urma să ofere apa vieţii, iar Isus plănuia să
ajungă la fiecare dintre ei. Decizia pe care o ia El ne aduce o confirmare în plus că este aşa. „Fiindcă TREBUIA să
treacă prin Samaria”, ne spune versetul 3, „a ajuns lângă o cetate din ţinutul Samariei, numită Sihar, aproape de
ogorul pe care‐l dăduse Iacov fiului său Iosif.”
Orice învăţăcel în ale culturii şi istoriei vremii ne poate confirma faptul că nu era deloc un lucru obişnuit pentru un
iudeu să treacă prin Samaria în drumul lui către Galileea. Pentru a evita ostilitatea samaritenilor, cel mai adesea ei
traversau Iordanul şi treceau prin Perea. Cel mai probabil că Isus avea un motiv întemeiat pentru care TREBUIA să
traverseze Samaria. Termenul „trebuia” în original se poate traduce ca „neapărat necesar” (gr. Dei ‐ δεῖ). Era
NEAPĂRAT NECESAR, OBLIGATORIU, musai ca Isus să ajungă acolo, prin urmare şi motivul acesta l‐a determinat pe
Isus să călătorească altfel decât restul iudeilor! Nu am nici un dubiu că are legătură cu întâmplarea pe care tocmai
am citit‐o.
În căldura amiezii, lângă fântâna din Sihar, construită chiar de înaintaşii lui, Isus se întâlneşte, aparent cu totul şi cu
totul întâmplător, cu o femeie care venise să scoată apă. Omul, singur, împovărat şi păcătos, se întâlneşte cu
Dumnezeul care este iubire...
Întâmplarea aceasta ne oferă cel puţin trei modele, trei exemple cât se poate de practice, şi vom trece la
momentul potrivit prin fiecare dintre ele. Aceste trei exemple urmează paşii prin care omul ajunge să se transforme
dintr‐un păcătos pierdut şi iresponsabil într‐un închinător adevărat.
Vă invit să facem împreună o călătorie imaginară, drumul pe care fiecare om trebuie să îl parcurgă pentru a ajunge,
de la o viaţă de păcat la închinarea adevărată...
DRUMUL DE LA PĂCAT LA ÎNCHINAREA ADEVĂRATĂ
1. Drumul de la păcat la închinarea adevărată începe cu chemarea lui Dumnezeu.
a. La început este un om, singur, căzut, singur, trist, lipsit de slava lui Dumnezeu, ca toţi oamenii (Romani
3:23). Povestea femeii poate fi povestea fiecăruia dintre noi.
b. Isus ne oferă aici un exemplu al modului în care Dumnezeu ne vorbeşte nouă, oamenilor.
i. El face primul pas către omul căzut şi care are nevoie de mântuire.
 Atunci când omul a fost neascultător, în grădina Edenului, Dumnezeu face mai întâi
promisiunea izbăvirii, înainte de a comunica pedeapsa, consecinţa pentru răzvrătire:
 Domnul Dumnezeu i‐a zis femeii: – Ce ai făcut? – Şarpele m‐a înşelat şi am mâncat, a
răspuns femeia. Domnul Dumnezeu i‐a zis şarpelui: „Pentru că ai făcut aceasta,
blestemat eşti între toate vitele şi între toate animalele sălbatice; pe pântece te vei târî şi
vei mânca ţărână toată viaţa. Voi pune duşmănie între tine şi femeie, între sămânţa ta şi
sămânţa ei; El îţi va zdrobi capul, iar tu îi vei zdrobi călcâiul.”(Geneza 3:13‐15)
ii. În singurătate ‐ cel mai probabil, datorită faptului că era cunoscută pentru faptele ei urâte,
femeia era marginalizată de societate. Nu ştim dacă se simţea singură, dar, cu siguranţă era
singură atunci când l‐a întâlnit pe Isus
 Atunci când suntem singuri – să ne amintim că tristeţea noastră şi falimentul sunt
terenul cel mai bun în care Dumnezeu poate vorbi inimilor noastre închise.
iii. Atunci când ne aşteptăm poate mai puţin şi într‐un mod de asemenea neaşteptat.
iv. În mijlocul activităţilor obişnuite ale vieţii.

3. 3
2. Drumul de la păcat la închinarea adevărată continuă prin omul trimis de Dumnezeu să propovăduiască
Evanghelia.
a. Nu este o opţiune, ci o poruncă a lui Dumnezeu pentru ucenicii Săi: „În sfârşit, S‐a arătat celor
unsprezece, când şedeau la masă; şi i‐a mustrat pentru necredinţa şi împietrirea inimii lor, pentru că nu
crezuseră pe cei ce‐L văzuseră înviat. Apoi le‐a zis: „Duceţi‐vă în toată lumea şi propovăduiţi Evanghelia
la orice făptură. Cine va crede şi se va boteza va fi mântuit; dar cine nu va crede va fi osândit”. (Marcu
16:14‐16)
b. "Nu ai nici o dorinţă ca toţi cei din jurul tău să fie mântuiţi ? Atunci nici tu nu eşti mântuit. Fii sigur de
asta !" (Charles Spurgeon)
c. Isus ne oferă aici un exemplu de abordare în evanghelizare:
i. Modul de abordare a lui Isus este unul înţelept. El începe umil, cu o cerere (Dă‐mi să beau),
făcând treptat trecerea de la lucrurile naturale către cele spirituale.
ii. Foloseşte mijloace de comunicare adaptate nivelului ei de înţelegere – o lecţie cu obiecte şi o
abordare personală, exemplificată, politicoasă dar directă şi fără ocolişuri în abordarea
problemei păcatului.
 EX. Cu puţin timp înainte Isus s‐a întâlnit cu Nicodim, care era tot ceea ce femeia aceasta
nu era, si abordarea lui a fost cu totul alta!
iii. Se asigură că mai întâi cad barierele dintre ei – evidenţiate de întrebarea femeii. „Cum Tu,
Iudeu, ceri să bei dela mine, femeie Samariteancă?”
a. Samaritenii erau în relaţii foarte proaste cu iudeii, care mergeau până la ură
b. În cultura vremii, bărbaţii erau descurajaţi să vorbească cu femeile. Ei erau
învăţaţi de către rabini în felul următor: „Niciodată să nu vorbeşti cu o femeie pe
stradă, chiar dacă ea este mama, sora sau soţia ta!”
 Se mergea şi mai departe, până la zicale de genul: „Mai bine să arzi cuvintele legii, decât
să le înveţi unei femei”
 „El era iudeu, era era samariteancă; el era bărbat, ea era femeie; el era învăţat, ea era
ignorantă; el era un om moral, ea avea moravuri uşoare; el era bogat şi de clasă
superioară, ea era săracă şi, probabil marginalizată; el l‐a recunoscut pe Isus, ea l‐a privit
doar ca pe un călător ciudat; Nicodim era serios şi demn, ea a fost superficială şi,
probabil, zgomotoasă”. (John: The Gospel of Belief ‐ M.C.Tenney p.92)
iv. Cum ne raportăm noi la cei cărora le ducem vestea bună?
 Sunt categorii de oameni la care ne temem sau nu ne simţim confortabili să ducem
vestea bună?
3. Drumul de la păcat la închinarea adevărată trece prin nevoia spirituală de care uneori nu suntem conştienţi,
dar de care Dumnezeu ne reaminteşte în mod constant.
a. La început ochii noştri sunt aţintiţi asupra nevoilor pământeşti. Isus ştie lucrul acesta şi tocmai de aceea
alege ca punct de plecare setea fizică, nevoia de a bea, pentru a ilustra nevoia spirituală după apa vieţii.
i. „Dă‐Mi să beau”, i‐a zis El femeii.
ii. „Cum Tu, iudeu, ceri să bei de la mine, femeie samariteană?”, i‐a răspuns aceasta, probabil
mirată, indignată, ironică, sau toate la un loc.
iii. „Dacă ai fi cunoscut tu darul lui Dumnezeu şi Cine este Cel ce‐ţi zice: „Dă‐Mi să beau!”, tu singură
ai fi cerut să bei, şi El ţi‐ar fi dat apă vie.” – Isus face prezentările. Da, Dumnezeu vine să îţi ofere
ceva! Ce moment extraordinar, acela în care realizezi că stai în faţa Unuia infinit mai mare şi mai
vrednic de respect!
iv. A înţeles femeia despre cine este vorba? Cu siguranţă inima ei a început să bată, şi a îneput sp
simtă că persoana cu care vorbeşte este mai mult decât un simplu om. Intuiţia feminină s‐a

4. 4
întâlnit cu Duhul lui Dumnezeu, făcând‐o să îndulcească mult tonul. „Doamne”, îl numeşte ea pe
Isus – Kurios în greacă, şi care înseamnă stăpân, Dumnezeu.
v. Perspectiva omului – diferită de cea a lui Dumnezeu. Sunt puncte de vedere de multe ori total
opuse, asemeni lui 6 şi lui 9.
 Ilustraţie – în drumul către birou am fost mai întâi măgulit, apoi iritat că oamenii (o fată,
o bătrână, un vecin) se holbau la mine, întorcând capul. Abia după câteva ore am
observat că purtam pantalonii şi tricoul invers.
b. Perspectiva umană, limitată, a femeii, se lărgeşte pe măsură ce stă de vorbă cu Isus (V.11‐13) până la
punctul în care apare credinţa! Ea a crezut că Isus are apa vie şi că poate să i‐o dea, deşi privirile ei încă
se îndreptau către beneficiile materiale, imediate.
i. Dumnezeu ne oferă viaţa veşnică, iar noi ne mulţumim să visăm la a visa la lucruri mărunte, pe
care le vom cheltui aici pe pământ...
ii. Uneori oamenii vin la Dumnezeu din motive greşite. Suntem datori să avem răbdare cu ei şi să îi
ajutăm să capete imaginea de ansamblu, cea corectă.
4. Drumul de la păcat la închinarea adevărată ajunge la locul în care realizezi că eşti păcătos, ca urmare a
confruntării păcatului din viaţa ta . (V.16‐18)
a. Scopul lui Isus nu este să o judece, să o insulte să o batjocorească sau să o umilească pe femeie.
b. Scopul Lui Isus este acela de a readuce la viaţă conştienţa nevoii spirituale, povara mare a păcatului şi
strigătul sufletului după Dumnezeu.
c. Isus vorbeşte cu autoritate spirituale, cuvintele lui Dumnezeu.
i. Dacă vrei ca vorbele tale să atingă inima omului, ele trebuie să fie inspirate de către Dumnezeu şi
să vină cu autoritatea dată de El! Acesta trebuie să înţeleagă că tu nu vorbeşti cuvintele tale, ci
cuvintele Lui! „Doamne, văd că eşti un prooroc” – proorocul vorbeşte cuvintele lui Dumnezeu.
ii. Evanghelizarea ta va fi eficientă numai dacă poţi spune din toată inima „aşa vorbeşte DOMNUL”,
chiar dacă nu o vei face cu voce tare!
d. Confruntarea păcatului trebuie să fie preocuparea noastră constantă – aminteşte‐ţi numai că lupta este
cu păcatul, nu cu păcătosul. Tu vrei să îi câştigi pe cei nemântuiţi, nu să îi goneşti prin atacuri la
persoană.
e. Din nefericire, în ziua de astăzi sunt atât de mulţi creştini falşi, care nu trăeiesc ceea ce spun, pentru că
li se prezintă o Evanghelie falsă. Observaţi că Isus nu se întoarce la subiectul păcatului, odată închis. El
este important, dar Isus doreşte să o conducă pe femeie la o supunere totală şi necondiţionată faţă de
Dumnezeu, la o închinare sinceră şi care să îi schimbe total viaţa. El nu îi promite lucruri materiale, nu îi
spune că aici, pe pământ, îi va fi mai bine. Promisiunea lui este legată de o viaţă veşnică, de DARUL lui
Dumnezeu
5. Drumul de la păcat la închinarea adevărată trece dincolo de ritual
a. Atât samaritenii cât şi iudeii recunoşteau că Dumnezeu le‐a poruncit înaintaşilor lor să aibă un loc
special de închinare.
i. Samaritenii recunoşteau doar Pentateuhul, ca autoritate divină, cuvânt al lui Dumnezeu – ei se
închinau pe muntele Gherizim, unde se credea că Avraam i‐a zidit pentru prima oară un altar lui
Dumnezeu (Deut. 12:15)
ii. Iudeii recunoşteau întreg canonul evreiesc, prin urmare aveau ca loc de închinare (2 Cronici 6:6)
b. Ce trist este atunci când ritualul ia locul relaţiei cu Dumnezeu, despărţindu‐ne de Acesta dar şi unii de
alţii! În numele religiei se produc, încă, cele mai mari diviziuni în zilele noastre, suficiente cât să ducă la
ură şi chiar război.
i. Isus începe prin a transmite un mesaj clar: locul închinării nu este mai important decât Cel care
porunceşte şi primeşte închinarea noastră!

5. 5
ii. „Femeie”, i‐a zis Isus, „crede‐Mă că vine ceasul când nu vă veţi închina Tatălui, nici pe muntele
acesta, nici în Ierusalim”. (Ioan 4:21)
c. Ce trist este şi că, deşi credem în acelaşi Dumnezeu, necunoaşterea Cuvântului Său îi duce pe unii către
a nu avea o imagine corectă despre ceea ce este El.
i. Samaritenii nu îl puteau cunoaşte pe Dumnezeu, pentru că ei au respins profeţii care vorbeau
despre El şi care îi puteau călăuzi în cunoaşterea Lui.
 Voi vă închinaţi la ce nu cunoaşteţi; noi ne închinăm la ce cunoaştem, căci Mântuirea
vine de la iudei. (Ioan 4:22)
ii. Exemplu: modul în care este văzut Dumnezeu de către diferiţi oameni din zilele noastre.
d. Ce trist este că unii oameni nu sunt închinători adevăraţi!
i. Isus vorbeşte despre închinătorii adevăraţi, prin urmare există şi închinători falşi
e. Închinarea adevărată este în duh
i. „Cine este născut din Duh este duh”, spune tot Isus în Ioan 3:6. Duhul nostru este cel care ne
ajută să ne conectăm la Dumnezeu. De acolo ne luăm puterea, de acolo ne luăm energia care să
ne ajute să ne punem viaţa la dispoziţia lui Dumnezeu.
f. Închinarea adevărată este în adevăr
i. Sfinţeşte‐i prin adevărul Tău: Cuvântul Tău este adevărul. (Ioan 17:17)
ii. Isus i‐a zis: „Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa. Nimeni nu vine la Tatăl decât prin Mine. (Ioan 14:6)
iii. Această închinare implică o cunoaştere temeinică şi o supunere totală faţă de Cuvântul lui
Dumnezeu. Şi ea este posibilă doar în şi prin Hristos! Mai mult decât orice, închinarea înseamnă
să‐L iubeşti pe Dumnezeu.
g. Oamenii de multe ori înţeleg doar muzică prin închinare. Vedem că închinarea este mai mult de atât. Ea
nu se limitează la momentul prezenţei la Biserică ci este un stil de viaţă!
6. Drumul de la închinarea adevărată nu se termină niciodată – ea este doar începutul, atât pentru viaţa noastră
dar şi pentru viaţa altora!
a. Te voi înălţa, Dumnezeule, Împăratul meu, şi voi binecuvânta Numele Tău în veci de veci. În fiecare zi Te
voi binecuvânta şi voi lăuda Numele Tău în veci de veci. (Psalmi 145:1‐2)
b. La finalul întâlnirii din istorisirea noastră de astăzi, femeia a înţeles un adevăr vital: faptul că Isus este
Mesia, Hristosul.
i. „Ştiu”, I‐a zis femeia, „că are să vină Mesia (căruia I se zice Hristos); când va veni El, are să ne
spună toate lucrurile.” Isus i‐a zis: „Eu, Cel care vorbesc cu tine, sunt Acela.” (Ioan 4:25‐26)
c. Din momentul acela, lucrurile au căpătat o nouă dimensiune. Primul lucru pe care îl face, după
întâlnirea cu Hristos este să le spună şi altora vestea bună! Ruşinea şi povara faţă de păcatele trecutului
dispar şi ea începe să vorbească despre Isus! Oamenii nu doar că o ascultă, dar are loc o adevărată
trezire spirituală! Mulţi cred datorită ei, iar Dumnezeu sporeşte numărul acestora!
i. Mulţi samariteni din cetatea aceea au crezut în Isus din pricina mărturiei femeii, care zicea: „Mi‐a
spus tot ce am făcut.” Când au venit samaritenii la El, L‐au rugat să rămână la ei. Şi El a rămas
acolo două zile. Mult mai mulţi au crezut în El din pricina cuvintelor Lui. (Ioan 4:39‐41)
ÎNCHEIERE
Dumnezeu ne abordează într‐un mod personal şi ţinând cont de ceea ce suntem – de educaţia, cultură, vârstă, etc. O
face pentru că ne iubeşte şi vrea să ne ofere şansa mântuirii. Dumnezeu te vrea şi pe tine, aşa cum eşti, cu bune şi
rele. Astăzi, dacă El ţi‐a vorbit, nu ezita! Poate că te‐ai oprit, undeva pe drum, în avansul tău către a fi un închinător
adevărat. Nu te opri, continuă! Pentru că apa vie poate veni doar de la El şi orice efort, merită.