homework help,online homework help,online tutors,online tutoring,research paper help,do my homework, https://www.homeworkping.com/

1. Get Homework/Assignment Done
Homeworkping.com
Homework Help
https://www.homeworkping.com/
Research Paper help
https://www.homeworkping.com/
Online Tutoring
https://www.homeworkping.com/
click here for freelancing tutoring sites
Capitolul 1.
OBIECTUL ŞI METODELE DE CERCETARE ALE DISCIPLINEI
„FUNDAMENTELE ŞTIINŢEI MĂRFURILOR”
1.1. Obiectul şi problematica disciplinei
Disciplina „Fundamentele ştiinţei mărfurilor” este una dintre disciplinele
fundamentale ale învăţământului economic, care se ocupă de studierea proprietăţilor
mărfurilor în strânsă legătură cu calitatea lor.
Disciplina se mai numeşte „Bazele merceologiei”. Etimologic, termenul de
merceologie derivă de la cuvântul latin merx = marfă (mercis = al mărfii) şi cuvântul
grecesc logos (ştiinţă, cunoaştere). Corespondente lingvistice în alte limbi sunt: study
of commodities (engleză), warenkunde (germană), merceologia (italiană),
tovarovedenie (rusă), connaissance des marchandises (franceză).
În lucrări ştiinţifice recente se formulează diferite definiţii ale Merceologiei,
dintre care se pot reţine următoarele:
Merceologia este ştiinţa care studiază mărfurile, atât cele materiale, cât şi cele
fără conţinut material, în toată varietatea şi complexitatea problematicii lor
(I.Schileru).
Merceologia este ştiinţa cercetării tehnico-economice a mărfurilor din punct de
vedere al utilităţii şi calităţii, prin prisma necesităţilor şi a eficienţei economico-
sociale (V. Dinu, M. Negrea).
Merceologia este o disciplină cu caracter tehnico-economic, care se ocupă de
studierea proprietăţilor mărfurilor în strânsă legătură cu calitatea lor. Merceologia
integrează noţiunile de calitate, utilitate, necesitate, eficienţă economico-socială. O
definiţie cuprinzătoare a merceologiei o desemnează ca fiind ştiinţa cercetării tehnico-
economice a produselor într-o concepţie integratoare a utilităţii şi calităţii, raportată la
necesitate şi eficienţă economică şi socială.
Marfa, ca obiect al schimburilor economice şi produs al muncii, reprezintă
1

2. unitatea a doi factori: valoarea şi valoarea de utilizare (întrebuinţare). Mărimea
valorii este determinată de valoarea materiei prime şi auxiliare, uzura aparatelor şi
utilajelor, timpul de muncă, valoarea ambalajelor etc. şi se exprimă prin preţ.
Valoarea de utilizare a mărfii reprezintă modul cum marfa satisface anumite
nevoi ale omului. Merceologia studiază numai valoarea de utilizare a mărfurilor, adică
gradul sau nivelul în care mărfurile satisfac anumite nevoi de consum prin sortimentul
şi calitatea lor.
Merceologia are un caracter complex, dinamic şi practic. Caracterul
complex al merceologiei este determinat de faptul că conţinutul acesteia a fost orientat
constant spre marfă şi problematica mărfii în toate ipostazele sale, determinate de
modificările complexului de nevoi la nivelul producţiei de mărfuri comercializabile,
materiale şi imateriale (servicii, informaţii, asistenţă, consultanţă etc.). Merceologia
acoperă, aşa dar, o problematică extrem de vastă, nucleul sau fiind constituit de
obiectul schimburilor economice – marfa.
Evoluţia societăţii umane a introdus mutaţii la nivelul comportamentului
consumatorului de produse şi servicii. Aceste mutaţii au determinat adaptarea
permanentă a producţiei şi comerţului, implicit menţinerea în realitatea cotidiană a
cunoştinţelor ce constituie fundamentul disciplinei, demonstrând astfel caracterul
dinamic al merceologiei.
Caracterul practic, formativ al Merceologiei constă nu numai în însuşirea
cunoştinţelor şi abilităţilor necesare specialistului din comerţ şi turism, ci şi în
realizarea unei temeinice educaţii economice şi însuşirea unor principii etice, fără de
care practicarea cu succes a profesiunii de economist rămâne un deziderat
nerealizabil.
Merceologia studiază mărfurile din punct de vedere tehnic, economic şi social.
Studiul mărfurilor din punct de vedere tehnic se referă la cunoaşterea:
- materiilor prime şi a produselor specifice, a grupelor de produse;
- schemelor tehnologice de fabricaţie a produselor;
- proprietăţilor, sortimentelor, cerinţelor, normelor de cercetare;
- controlului calităţii, metodelor de conducere şi management al calităţii;
- metodelor de verificare a calităţii materiilor prime, procesului tehnologic şi
produselor finite;
- marcării, ambalării, manipulării şi transportului mărfurilor.
Studiul mărfurilor din punct de vedere tehnic reprezintă funcţia tehnică a
merceologiei.
Merceologia are un pronunţat caracter economic, introducând o viziune
integratoare asupra utilităţii şi calităţii produsului, raportate la nevoia manifestată pe
piaţă şi la criteriile eficienţei economice. Cunoaşterea mărfurilor din punct de vedere
economic presupune cercetarea:
- problemelor generale ale mărfurilor, a regulilor de clasificare, codificare,
marcare, standardizare;
- problemelor economice conexe cu economia produsului;
- implicaţiilor de natură economică a nivelului calităţii produselor la
producător (cheltuieli de producţie) şi la beneficiar cheltuieli de exploatare,
întreţinere, reparaţii etc.);
- optimizarea gamei sortimentale a mărfurilor în funcţie de corelarea
criteriilor de calitate cu criteriile economice şi sociale;
- capacitatea de a folosi cunoaşterea produselor pentru scopuri comerciale,
publicitare, informatice.
Studiul mărfurilor din punct de vedere economic reprezintă funcţia
2

3. economică a merceologiei.
Cunoaşterea mărfurilor din punct de vedere social presupune studiul:
- proprietăţilor care influenţează, direct sau indirect, starea de sănătate,
nivelul de cultură, civilizaţie, gust estetic al produselor;
- studierea gradului de poluare a mediului ambiant la fabricarea produselor;
- dezvoltarea metodelor de cercetare comparativă şi de testare a calităţii
produselor şi informare a consumatorilor asupra rezultatelor cercetării pentru protecţia
consumatorului şi a mediului.
Studiul mărfurilor din punct de vedere social reprezintă funcţia socială a
merceologiei.
Se poate afirma, că merceologia studiază probleme şi fenomene specifice
diferitelor sortimente de mărfuri pe întreg circuitul tehnico-economic al acestora:
producător – comerţ – beneficiar – consumator – mediu ambiante. Se studiază aspecte
referitoare la clasificarea, codificarea, standardizarea, certificarea, recepţia cantitativă
şi calitativă, păstrarea, depozitarea, transportul mărfurilor, modul de comportare la
consumator, reintroducerea în circuitul economic, dacă este cazul efectele produselor
asupra mediului. Informaţiile referitoare la mediu au dublu sens, de la producător şi
consumator şi privesc atât evoluţia temporală, cât şi cea spaţială a calităţii mărfurilor.
Problemele calităţii produselor şi serviciilor sunt studiate şi în legătură cu importanţa
funcţiei calităţii în managementul firmei, ca instrument al strategiei comerciale.
1.2. Merceologia – etape în evoluţie şi perspective
3

4. Studiul problematicii mărfurilor este aproape la fel de vechi ca şi omenirea.
Evoluţia societăţii umane a condus în mod firesc la apariţia mărfurilor şi, datorită
schimburilor efectuate cu aceste bunuri, la necesitatea cunoaşterii mărfurilor.
Apariţia banilor, ca echivalentul valoric al mărfurilor, a permis dezvoltarea
comerţului. Există informaţii referitoare la proprietăţile utile ale mărfurilor (Vitruviu),
informaţii despre produsele agricole (Homer) sau cosmetice (Ovidiu). Preocupări din
domeniul studierii mărfurilor (înregistrarea anumitor bunuri, stabilirea regulilor de
comercializare, marcarea, depozitarea mărfurilor) au existat în Egiptul Antic (sec. al
IV-lea Î.H.). Contribuţii cu privire la studierea mărfurilor au fost făcute de Leonardo
da Vinci, Giordano Bruno etc.
Despre o ştiinţă în adevăratul sens al cuvântului se poate vorbi odată cu
apariţia lucrării ştiinţifice a lui Johann Beckmann „Curs pregătitor de merceologie sau
pentru cunoaşterea celor mai alese mărfuri din străinătate”, Gottingen (1793-1800).
Lucrarea lui Beckmann poate fi considerată momentul de naştere a merceologiei şi de
trecere de la practica simplă la o disciplină ştiinţifică.
În opinia cercetătorilor contemporani ai istoriei merceologiei se consideră că
pionierii învăţământului merceologic trebuie căutaţi printre reprezentanţii şcolilor
germane şi italiene Dintre personalităţi germane care au dezvoltat ştiinţa merceologică
îi putem enumera pe P.J.Marpeger, V.Poschi, A.Oetjer, G.Grundke ş.a. Şcoala italiană
este reprezentată de Secundo I.Arnaudon, C.Pertusi, G.V.Villavechia şi mai recent
M.Melissano.
În România merceologia apare şi se studiază sub diferite denumiri (Mărfuri,
Productologie, Cunoaşterea mărfurilor etc.), odată cu înfiinţarea primelor şcoli
comerciale la Bucureşti (1864) şi Galaţi (1865) şi cu apariţia primelor manuale
elaborate de M.Malian (1879) şi A.Vlaicu (1879).
Şcoala românească de merceologie este reprezentată în principal de două
curente, prin şcoala de la Bucureşti şi şcoala de la Cluj. La începutul secolului XX au
fost fondate primele două Academii de Înalte Studii Comerciale şi Industriale: în 1913
la Bucureşti (în prezent Academia de Studii Economice), şi în 1920 la Cluj (în prezent
facultatea de Ştiinţe Economice a Universităţii „Babeş-Boliay”).
În prezent merceologia se studiază ca o disciplină de sine stătătoare în peste 30
de ţări. La ASE Bucureşti funcţionează o secţie de profil, secţii de masterat şi doctorat
cu specializarea Merceologic.
Merceologia s-a dezvoltat continuu, s-au pus bazele teoretice şi metodologice
în disciplina „Fundamentele ştiinţei mărfurilor” şi „Bazele merceologiei” şi în
disciplinele specifice de Merceologia produselor alimentare şi Merceologia
produselor industriale.
Nevoia de adaptare la realitate şi de aliniere la cerinţele pieţei învăţământului
şi forţei de muncă impune permanente adaptări şi corecţii ale tematicii disciplinelor
merceologice, în măsură să asigure actualitate imperios necesară a acestui domeniu de
studiu la realităţile aspre ale pieţei libere.
4

5. 1.3. Metode de cercetare în merceologie
Pentru studierea mărfurilor se folosesc mai multe metode de cercetare, având
în vedere faptul, că produsele sunt considerate ca un sistem de structuri şi funcţii, care
participă în proporţii diferite la stabilirea nivelului calitativ la un moment dat.
Se respectă următoarele principii de bază ale metodologiei de cercetare a
calităţii produselor:
 stabilirea concordanţei între necesitate şi produs, realizată în condiţii de
eficienţă economică la producător şi beneficiar;
 formalizarea rezultatelor, integrarea funcţiilor parţiale într-un sistem
unic pentru aprecierea calităţii întregului;
 completarea reciprocă a metodelor pentru obţinerea cât mai exactă a
calităţii întregului (determinări de laborator, organoleptice etc.).
Metodele de cercetare ale Merceologiei s-au diversificat şi perfecţionat
continuu, datorită progreselor tehnico-ştiinţifice din producţia de mărfuri. O analiză a
metodelor folosite permite gruparea lor în:
1. Metode generale:
- metoda inductivă,
- metoda deductivă,
- metoda analizei şi sintezei,
- metode matematice şi informatice, metode statistice.
2. Metode specifice, clasice în studierea merceologiei:
- metode psiho-senzoriale,
- metode experimentale,
- analiza structurii,
- analiza funcţională,
- analiza comparativă,
- analiza tipologică.
3. Metode moderne (de concepţie):
- analiza valorii,
- analiza morfologică,
- metoda Delphy,
- metoda Brainstorming,
- metoda Benchmarking.
1.3.1. Metode generale de cercetare
Metoda inductivă permite stabilirea de legături generale, a unor legităţi
generale Pornind de la particular la general, de la fapte spre concepte, pot fi elaborate
prin inducţie prognoze şi strategii. Modul inductiv este foarte eficient în cercetarea
proprietăţilor mărfurilor.
Metoda deductivă se utilizează pentru a cunoaşte particularul, plecând de la
general. Spre exemplu, dacă se cunosc condiţiile de păstrare într-un depozit, se pot
deduce modificările ce pot avea loc într-un produs; cunoscând un produs din prospect,
se poate deduce comportarea lui, comparându-l cu alte produse existente pe piaţă.
5

6. Metoda analizei şi sintezei permite cercetarea produselor, folosind cuplu, o
unitate foarte utilizată în cercetarea mărfurilor. Analiza presupune descompunerea
logică a unui produs în părţi componente pentru a afla aportul fiecărei părţi la calitatea
produsului în ansamblu. Cele mai frecvente analize sunt analizele fizice şi analizele
chimice. Acestea permit stabilirea compoziţiei, structurii produsului şi sunt
caracterizate prin justeţe şi precizie. Neajunsul acestor cercetări analitice constă în
faptul că ele reclamă timp mai îndelungat de execuţie, echipamente, calificare şi
costuri ridicate. Cercetarea modernă, prin utilizarea unor cantităţi infime de substanţe
şi reactivi, beneficiind de aparatură performantă, reduce considerabil durata
determinărilor, efectuând simultan seturi de teste în condiţii unitare.
Sinteza permite regruparea părţilor componente descompuse prin analiză,
pentru a afla sistemul de corelaţii între proprietăţile şi funcţiile părţilor constituente
ale produsului.
Metodele matematice şi informatice se utilizează pentru evaluarea şi
cuantificarea calităţii, optimizarea sortimentului şi calităţii mărfurilor. Se folosesc în
special în disciplina distinctă, numită „Calimetrie”.
Metodele statistice se folosesc pentru prelucrarea, analiza şi interpretarea
rezultatelor şi permit generalizarea datelor de la nivelul eşantionului (probei) la cel al
lotului de produse (de exemplu controlul statistic al calităţii loturilor de produse).
1.3.2. Metode specifice de cercetare
Metodele psiho-senzoriale (organoleptice) se bazează pe folosirea organelor
de simţ pentru obţinerea datelor primare privind forma, mărimea, culoarea, aspectul
exterior, gustul, gradul de prospeţime sau degradare a produselor.
Metodele organoleptice, fiind dependente de numeroşi factori – condiţii de
determinare, parametrii biologici ai operatorului etc. – sunt afectate de subiectivism şi
incertitudine. Cu toate că au un caracter orientativ, sunt importante, în special pentru
produsele alimentare, cosmetice, parfumerie.
Metodele experimentale permit cercetarea calităţii produselor prin testări,
măsurători, simulări, care tind să reproducă cât mai fidel condiţiile reale de
comportare a produselor în utilizare. Sunt metode costisitoare şi laborioase, aplicarea
acestor metode presupune existenţa unor condiţii de desfăşurare, echipamente şi
proceduri conforme prescripţiilor. Se mai numesc şi „metode de laborator” şi deseori
se recomandă corelarea metodelor experimentale cu cele psiho-senzoriale pentru
obţinerea unor rezultate obiective privind evaluarea calităţii mărfurilor.
Analiza structurii de regulă este asociată cu analiza compoziţiei, ea permite
identificarea naturii materiilor prime şi ponderii lor în produs. Analiza structurii este
importantă şi din punct de vedere economic, deoarece ponderile materiilor prime din
produs influenţează preţul de vânzare.
Analiza funcţională constă în verificarea produselor de înaltă tehnicitate în
laboratoare, poligoane de încercări, pe standuri de probă, a nivelului performanţelor în
timp, de exemplu consum de carburanţi, fiabilitate, viteză, randamente etc.
Analiza comparativă permite ierarhizarea produselor în funcţie de nivelul
calităţii atins pe plan regional, naţional sau internaţional, ţinând seama de proprietăţi
şi eficienţă în utilizare, raportate la preţ.
6

7. Metoda comparativă are un caracter de subiectivitate, deoarece există un
număr mare de proprietăţi şi nu există criterii unice de apreciere a calităţii. Pentru a
obiectiva metoda, în analiza comparativă se poate utiliza indicatorul sintetic al calităţii
şi eficienţei economice.
1.3.3. Metode moderne de cercetare
Se utilizează pentru ameliorarea calităţii şi îmbunătăţirea eficienţei economice
a produselor şi serviciilor încă în faza de concepţie-proiectare, precum şi în cazul
proceselor de înnoire şi diversificare sortimentală a produselor.
Analiza valorii (tehnico-economică) urmăreşte ca funcţiile obiectului studiat
să fie concepute şi realizate cu cheltuieli minime în condiţii de calitate care ar putea
satisface necesităţile utilizatorilor în concordanţă cu cerinţele social-economice.
Metoda permite stabilirea corelaţiilor optime între diferite părţi şi subansamble ale
produselor, prin maximizarea raportului funcţii-costuri.
Metoda se foloseşte în ţara noastră pentru produsele tehnice şi servicii din
sectorul turismului şi alimentaţiei publice. Analiza valorii permite reducerea costurilor
inutile sau disproporţionate în raport cu utilitatea conferită.
Analiza morfologică permite obţinerea unor variante nor de produse (servicii)
sau îmbunătăţirea calităţii acestora în urma combinărilor multiple într-o matrice cu
valori ale proprietăţilor. În esenţă, se întocmesc aşa-numitele „cutii morfologice”, care
sunt construcţii tridimensionale şi permit găsirea variantelor nor de produse şi căi de
îmbunătăţire a calităţii lor.
Metoda Benchmarking este utilizată pentru compararea preformanţelor
produselor şi serviciilor cu cele ale liderilor recunoscuţi, ca atare, la un moment dat pe
piaţă. Rezultatele sunt folosite pentru stabilirea obiectivelor referitoare la
îmbunătăţirea proceselor şi produselor pentru reducerea decalajului faţă de lider.
7

8. Capitolul 2.
SISTEMATICA MĂRFURILOR
Sistematica mărfurilor, domeniu important al cercetării merceologice actuale,
se ocupă cu studiul sistemelor de clasificare, a metodelor şi criteriilor de ordonare a
produselor în cadrul acestor sisteme. Scopul principal al cercetărilor în acest domeniu
îl reprezintă elaborarea unor sisteme de clasificare ştiinţific fundamentate şi
aplicabilitate practică, asigurarea utilizării unei terminologii unitare privind produsele.
Multitudinea necesităţilor oamenilor şi diversificarea lor continuă a condus
la apariţia unei mari varietăţi de produse, care în procesul creării şi utilizării lor au
componente diferite. Acestea îl determină pe producător să adapteze atitudini
specifice, în scopul creării bunului sau serviciului corespunzător dorinţelor
consumatorului. De aceea pentru activitatea practică este foarte utilă clasificarea
produselor în grupe ce au caracteristici similare şi comportament similar, răspunzând
asemănător acţiunilor de marketing. Clasificarea produselor şi-a dovedit o necesitate
în studiul merceologic, deoarece ele se focalizează pe similitudini între grupe de
produse.
Se folosesc o serie de criterii de clasificare, cele mai importante pentru
activitatea de marketing s-au dovedit durata utilizării, scopul şi destinaţia lor, tipul de
cumpărare, nivelul implicării lor sau a riscului, complexitate, caracteristicile lui pentru
distribuitor, gradul de perisabilitate etc.
Clasificarea, în general, este o operaţie conceptuală, reprezentând o modalitate
de a distinge simultan elementele unei mulţimi, discrete sau continue, compusă din
obiecte sau din fapte, din proprietăţi sau din idei. Tipul clasificării depinde de scopul
propus (cognitiv sau practic) şi de relaţiile dintre elementele şi categoriile definite în
vederea clasificării mulţimii respective.
De-a lungul timpului, corespunzător progreselor înregistrate în ştiinţă şi
tehnologie şi pe măsura dezvoltării comerţului, importanţa sistematizării mărfurilor a
crescut, determinând amplificarea încercărilor de elaborare a unor sisteme de
clasificare, pentru facilitarea abordării pe plan teoretic, dar mai ales în scopuri
practice a mulţimii produselor în continuă diversificare.
Elemente ale sistematizării produselor pot fi identificate deja în perioada
economiilor naturale. Produsele erau grupate pe baza unor criterii simple,
reprezentând caracteristici exterioare, formale, de exemplu după mărime (mici şi
mari), masă (uşoare, grele).
Odată cu evoluţia înregistrată în domeniul cunoaşterii şi extinderea relaţiilor
comerciale, a crescut importanţa clasificării produselor după originea geografică, iar
progresele înregistrate în tehnologie au determinat prioritatea de ordin tehnic.
Printre cei care au avut preocupări de fundamentare ştiinţifică a clasificării
mărfurilor se numără Johann Beckmann (Tratat de merceologie, 1793-1800), B.Buse
(Îndrumar de merceologie, 1789-1801), A. Almedinger (1901)V.Poschl (Sistematica
teleologică a mărfurilor şi mijloacelor pentru obţinerea şi utilizarea lor ş.a. O
contribuţie importantă la elaborarea bazelor teoretice ale clasificării mărfurilor a fost
adusă de G.Grundke. Luând ca model sistemul de clasificare ierarhică din ştiinţele
naturii, Grundke delimitează nouă niveluri de ordonare a produselor: diviziune, grupă
(subgrupă), clasă, ordin, gen, specie, subspecie, sort, clasă de calitate. Noţiunea de
specie, care desemnează produsele care au toate proprietăţile importante identice,
reprezintă după opinia autorului, noţiunea de bază a sistematicii produselor.
Abordarea în scopuri practice a mulţimii mărfurilor, în continuă diversificare,
a determinat intensificarea preocupărilor pentru elaborarea unor sisteme de clasificare,
8

9. potrivit cerinţelor specifice unui sau altui domeniu de activitate. De-a lungul timpului,
în urma progreselor tehnologiei si ştiinţei ci pe măsură dezvoltării comerţului,
importanţa sistematizării mărfurilor alimentare a crescut, determinând realizarea de
sisteme de clasificare cu utilitate practică .
În practica economică se utilizează o mare diversitate de clasificări ale
mărfurilor. Ele pot fi grupate în clasificări sistematice, nesistematice şi combinate.
Clasificările sistematice asigură ordonarea produselor pe categorii relativ
omogene, pe baza unor criterii, stabilindu-se un sistem de relaţii între categoriilor
constituite.
În clasificările nesistematice produsele sunt cuprinse în ordinea apariţiei lor,
fără a se ţine seama de categorii înrudite de produse.
Clasificările combinate asigură ordonarea produselor pe un anumit număr de
categorii omogene, în cadrul cărora se realizează, în continuare, clasificarea
nesistematică a elementelor componente.
Cel mai important criteriu de clasificare a mărfurilor este scopul sau destinaţia
utilizării lor, care conduce la delimitarea a două categorii: mărfuri de consum şi
mărfuri de producţie (industriale). Se constată că în practică multe mărfuri se găsesc
simultan în ambele grupe: calculator, electricitate, automobile etc.
1. mărfurile de consum se adresează direct consumatorului final şi sunt
cumpărate pentru uzul personal sau al gospodăriei. Ele sunt denumite mărfuri ale
cumpărătorului. În funcţie de tipul de cumpărare ca rezultat al efortului făcut pentru
luarea deciziei de cumpărare, mărfurile de consum se clasifică în:
a. produse uzuale (de uz curent) sau de convenienţă – cele cumpărate frecvent
şi stabil în timp, cu minim de efort pentru decizia de cumpărare, deci cu “implicare
redusă”, fără ezitări şi deliberări prelungite. De obicei au preţuri mici şi sunt
disponibile pe piaţă. În această categorie se include:
- produsele principale sau de bază, ce se achiziţionează cu regularitate pentru
că se consumă/înlocuiesc rapid (ex. pâine, zahăr, alte alimente, ţigări, săpun). Sunt
produse de serie, pentru care contează marca în care consumatorul are încredere;
- produsele de moment, sunt cumpărături neplanificate, generate de stimulul
vizual sau ambalaj şi care se găsesc în multe locuri, deci nu se depune efort pentru a le
căuta. Sunt mărfuri cumpărate din impuls fără a avea intenţia iniţială de a le cumpăra
(ex. ciocolata). Se disting mărfuri cumpărate din:
- impuls pur,când produsul este nou sau se doreşte evitarea rutinei;
- sugestie când se sugerează cumpărarea;
- planificare când se face oferta pe o anumită perioadă dinainte stabilită (ex.
cadouri de Crăciun).
- produse de urgenţă, sunt cumpărături ad-hoc, nu din dorinţa de moment, ci
ca urmare a unei nevoi de moment (ex. pălărie sau ochelari de soare la mare). De
obicei consumatorul este în criză de timp şi de aceea nu este sensibil la
preţ.
Pentru produsele uzuale accentul trebuie pus pe distribuţie intensivă,
amplasare convenabilă, program de lucru corespunzător, autoservire etc.
b. mărfuri comparabile, sau la alegere pe care cumpărătorul le achiziţionează
prin comparare cu alte produse în funcţie de calitate, preţ, stil. Efortul cumpărătorului
de a culege informaţii şi a face comparaţii este mare, dorinţa lui fiind să facă alegerea
optimă. Se disting bunuri:
- omogene - care sunt aproape similare şi în acest caz alegerea se va face în
funcţie de preţul cel mai mic (ex. îmbrăcăminte, încălţăminte).
- eterogene - care se cumpără în funcţie de atribute: caracteristici, garanţii,
9

10. performanţe, etc., ca termen de comparaţie (ex. produse electronice) şi sunt în general
mărfurile de folosinţă îndelungată. Între anumite limite, preţul nu influenţează
decizia de cumpărare ci trăsăturile tangibile, serviciile post-vânzare. Pentru aceste
mărfuri accentul se pune pe avantajele competitive, publicitate, garanţii, imaginea
mărcii, activitatea distribuitorilor care trebuie să ofere un sortiment bogat în vederea
satisfacerii nevoii diversificate a indivizilor.
c. mărfuri speciale sunt bunurile, ce posedă o caracteristică unică ce-l
interesează pe cumpărător, determinată de calitatea deosebită sau design deosebit.
Cumpărătorii fac de obicei un efort deosebit pentru a intra în posesia unui asemenea
bun al unei mărci recunoscute, care poate să nu aibă trăsături distincte deosebite,
unicitatea fizică nu este susţinută (ex. parfum).
Pentru aceste mărfuri accentul se pune pe menţinerea caracteristicilor ce-i
conferă unicitate, pe publicitate, informaţiile ce trebuie să le primească consumatorii.
d. mărfuri nedorite sau fără căutare, sunt produsele pe care cumpărătorii nu
simt nevoia să le cumpere, pentru că nu le cunosc sau nu se gândesc să le cumpere,
dar pot fi convinşi să o facă printr-o susţinută campanie publicitară. Se includ două
categorii:
- produse noi – cele ce introduc un nou concept pe piaţă (ex. cuptorul cu
microunde) dar care trebuie să-i convingă pe consumatori de avantajele lor deosebite.
- produse periferice – sunt cele pe care cumpărătorul nu le caută deoarece
consideră că poate trăi liniştit şi fără ele.
Pentru această categorie de produse accentul se pune pe publicitate susţinută şi
alte eforturi de marketing. Cumpărarea acestor mărfuri este un exemplu tipic de
manipulare a consumatorului prin publicitatea care-i stârneşte interesul şi-l determină
să încerce produsul respectiv.
2. mărfurile industriale sau mărfurile de producţie sunt cele care permit unei
întreprinderi să funcţioneze, să producă şi să ofere produse consumatorilor. Ele sunt
produsele utilizatorului de produse, folosite pentru producţia altor mărfuri şi servicii.
În postura de cumpărător industrial se poate afla: producătorul de bunuri, angrosistul,
detailistul, guvernul sau organizaţiile non-profit. O caracteristică a acestor mărfuri de
care trebuie să se ţină seama în activitatea de marketing, constă în faptul că cererea
lor este considerată derivată, deci dependentă de cererea de mărfuri de consum. De
aceea întreprinderile producătoare de mărfuri industriale trebuie să urmărească şi
tendinţele manifestate în rândul consumatorilor finali, pentru a anticipa schimbările
în nivelul cererii.
În funcţie de modul în care participă la procesul de producţie şi la formarea
costurilor de producţie, distingem trei categorii de mărfuri industriale.
a. mărfuri de capital sau de investiţii, achiziţionate pentru a produce propriile
produse finite. Ele sunt considerate mijloace fixe, care participă la mai multe procese
de producţie, se uzează treptat şi îşi transmit într-o perioadă de timp îndelungată
valoarea în noul produs prin amortizare, care este element al costului de producţie,
reprezentând consumul de capital fix. Include două categorii de bunuri:
- instalaţii, maşini, utilaje, clădiri ce participă la realizarea produselor finite şi
care se cumpără de la producător după un proces complex de luare a deciziei şi în
urma unor negocieri îndelungate. Asemenea produse sunt vulnerabile la declinurile
economiei şi foarte serios afectate în perioada de recesiune, în care trebuie diminuat
preţul pentru a se vinde. Aceasta îi determină pe cumpărătorii lor să-şi reînnoiască
tehnic capitalul în perioada respectivă şi astfel se reia producţia şi treptat se iese din
criza economică.
Pentru aceste produse se pune accent pe alegerea lor în funcţie de preţ,
10

11. capacitate, întreţinere, gabarit, durabilitate, fiabilitate etc.
- echipamente accesorii consumabile ce sunt utilizate în procesul de producţie
sau activităţile de birou, denumite în contabilitate obiecte de inventar. Ele nu participă
direct la crearea noului produs, dar contribuie la buna desfăşurare a activităţi
întreprinderii, cu o durată de funcţionare cu mult mai scurtă decât maşinile, utilajele şi
instalaţiile. În general sunt produse standardizate, în cumpărarea cărora sunt implicate
mai multe persoane, iar atunci când preţul este mare, în alegerea lor au mare
importanţă facilităţile oferite la cumpărare cum ar fi: ratele, împrumutul, leasingul etc.
b. materii prime, materiale şi subansamble denumite şi produse de proces,
care devin parte componentă a produsului creat de întreprindere. Se includ în această
categorie:
- materiile prime – sunt elemente neprocesate care sunt convertite în procesul
de producţie. Acestea pot fi produse agricole şi produse naturale ce sunt extrase din
sol şi subsol, care în general au volum mare şi valoare unitară mică. În general sunt
furnizate de câţiva mari producători şi au tendinţa de a fi distribuite direct
utilizatorilor industriali. De aceea, se urmăreşte asigurarea calităţii relativ constante,
livrarea promptă, transport fluent şi obţinerea lor pe baza unor contracte pe termen
lung.
- materialele sunt semiprelucrate, ca urmare a suportării de către materiile
prime a unui proces de prelucrare (ex. minereu, scândură etc.).
- componentele prefabricate sau subansamblele – sunt cele care au suferit un
proces superior de prelucrare (ex. termostat, motor, comutator etc.) care se distribuie
atât pe piaţa producătorilor de produse finite cât şi pe cea a post-vânzărilor ce sunt
vândute depanatorilor (ex. piese auto).
Accentul în cazul lor se pune pe servicii şi preţ.
c. furnituri şi servicii – sunt mărfuri de uz curent ce intră însă în componenţa
produselor, dar necesare activităţii normale a întreprinderii.
- furniturile sunt: de exploatare (hârtie, lubrifianţi) şi sunt echivalentul
produselor de convenienţă pentru consumatorii casnici şi de întreţinere (rulmenţi,
siguranţe electrice) folosite pentru repararea sau înlocuirea accesoriilor stricate.
Asemenea mărfuri se negociază şi se cumpără prin contracte pe o anumită
perioadă prin intermediul distribuitorilor.
- Serviciile cumpărate de întreprindere sunt oferite de agenţii publicitare,
birouri de avocatură, firme de contabilitate, de recrutare a personalului etc. pe baza
unui contract de prestări-servicii cu mici producători sau producătorul
echipamentului.
Pentru aceste mărfuri accentul se pune pe disponibilitate, promtitudine şi
uşurinţa în relansarea comenzilor.
Un alt criteriu important, pentru activitatea de marketing, de clasificare a
produselor îl reprezintă durabilitatea sau caracterul tangibil, conform căruia
distingem:
1. mărfuri durabile sau de folosinţă îndelungată – sunt produse fizice foarte
rezistente la uzură mai ales fizică, dar şi morală într-o anumită măsură, ce se
utilizează pe perioade lungi de timp şi au folosire repetată (mobilă, electrocasnice
etc.).
Pentru acest gen de mărfuri accentul se pune pe fiabilitate, service, garanţie,
calitate.
2. mărfuri de scurtă folosinţă sau non-durabile – sunt cele ce se consumă într-
un timp scurt, în una sau mai multe utilizări, se uzează rapid fizic şi sunt sensibile la
uzura morală, la orientările modei.
11

12. 3. serviciile – sunt activităţi, avantaje sau satisfacţii oferite spre vânzare, care
în esenţă au caracter intangibil şi nu au drept rezultat transferul proprietăţii asupra
vreunui lucru.
Se caracterizează prin: intangibilitate, inseparabilitate, variabilitate,
perisabilitate şi lipsa proprietăţii.
Intangibilitatea – este caracteristica esenţială a serviciilor care exprimă
imposibilitatea de a le determina nu ajutorul celor cinci simţuri ale omului. Pentru că
ele nu sunt obiecte ci “experienţe” nu pot fi testate înainte de a fi cumpărate.
De aceea un rol esenţial îi revine reclamei şi relaţiilor publice, promovării în
general, prin care ofertantul îşi prezintă “produsul” încercând să-l convingă pe viitorul
beneficiar de eficienţa utilizării serviciului său. Aceasta implică o strategie de
promovare mai complexă şi mai incisivă.
Datorită intangibilităţii consumatorii nu pot compara serviciile între ele în
vederea stabilirii valorii, ceea ce implică un risc de cumpărare mai mare decât în cazul
produselor şi ca urmare preţul serviciului respectiv se poate justifica doar prin calitate.
Oportunitatea pentru “produse auxiliare” (produse ce sporesc valoarea prin
adăugarea lor la oferta principală) este o altă consecinţă a intangibilităţii serviciilor
care poate spori eficienţa activităţii prestatorului de servicii (ex. turismul şi arta prin:
articole de îmbrăcăminte, cărţi sau înregistrări, etc. sporesc valoarea ofertei întrucât
produsele respective sunt reflecţii ale experienţei serviciului care le acompaniază.
Inseparabilitatea producţiei de consum se datorează faptului că serviciile sunt
fabricate şi consumate în acelaşi timp, consumatorul fiind adesea partener în procesul
fabricaţiei ceea ce implică mare grijă în asigurarea condiţiilor optime de confort, care
contribuie la creşterea încrederii beneficiarului (ex. băncile sunt foarte preocupate de
realizarea confortului şi încrederii clienţilor).
În general beneficiarii asociază serviciul cu prestatorul ceea ce impune o
preocupare deosebită pentru asigurarea unui comportament faţă de client plin de
solicitudine, pentru ca acesta să devină un consumator fidel.
De asemenea inseparabilitatea impune acordarea unei atenţii deosebite
distribuţiei serviciului respectiv la locul şi în momentul în care îl solicită
consumatorul, ceea ce conduce la diversificarea modalităţilor de realizare a acestora
pentru satisfacerea nevoii cât mai rapid şi comod (ex. planificarea telefonică la
cabinetul medical la ora convenabilă pacientului).
Perisabilitatea constă în faptul că serviciile nu pot fi inventariate sau
depozitate, acumulate, deoarece partea rămasă neutilizată se pierde. De aceea este
esenţială sincronizarea ofertei cu cererea, la aceasta contribuind în mare măsură şi
diferenţierea preţurilor în funcţie de loc şi timp în aşa fel încât să se realizeze o
nivelare a maximelor şi minimelor într-un interval de timp, asigurându-se astfel
eficienţa de ansamblu.
Variabilitatea serviciilor e determinată de faptul că producţia şi consumul sunt
simultane ceea ce conduce la apariţia diferenţelor de calitate şi de aceea accentul în
activitatea de marketing trebuie pus pe diferenţa faţă de ofertele simultane. Marca
unui serviciu, a unei firme mai ales, are un rol important şi în general relaţiile cu
publicul, publicitatea.
Lipsa proprietăţii – ca atribut, face ca un consumator al serviciilor să nu poată
beneficia de el decât un timp limitat, fără a-l avea în posesie, la dispoziţie, fără să-l
poată închiria. În general după consumul unui serviciu, cumpărătorul rămâne doar cu
o factură, o amintire. Aceasta face ca ofertanţii de servicii să fie mai mult preocupaţi
pentru reamintirea mărcii, pentru păstrarea relaţiilor cu consumatorul.
Toate aceste caracteristici ale serviciilor imprimă şi marketingului
12

13. particularităţi, mai ales în alcătuirea mixului de marketing.
Se disting trei categorii de servicii:
a. serviciile de închiriere pentru o perioadă a unor mărfuri ca: maşini, utilaje,
birouri, case.
b. serviciile mărfurilor personale se referă la reparaţii, spălătorii, întreţinere a
mărfurilor personale, colective şi organizaţionale folosite în mod curent.
c. serviciile nonmărfurilor - care nu se adresează unui bun cum ar fi servicii
contabile, de consultanţă juridică, psihologică, asistenţă socială, de prospectare a pieţii
etc.
Importanţa pe care serviciile o capătă o dată cu dezvoltarea economico-socială
şi existenţa caracteristicilor specifice ale acestora a condus la specializarea
marketingului pentru acest domeniu important.
Clasificarea produselor alimentare are ca scop elaborarea metodelor si
criteriilor de ordonare a produselor şi încadrarea lor in sisteme raţionale pe baza unor
caractere distinctive. In funcţie de domeniul de utilizare se folosesc diferite sisteme
criteriale. Principalele criterii de clasificare a produselor alimentare sunt prezentate în
tab. 1.1.
Tabelul 1.1
Criteriile de clasificare a produselor alimentare
C r i t e r i u C l a s i f i c a r e
Origine Produse vegetale, produse animale, produse minerale, produse mixte
Gradul de
prelucrare
tehnologica
Materii prime, semifabricate, produse semipreparate, produse finite
Compoziţia
chimică
Produse cu preponderenţă lipidică , protidică, glucidică , produse
gustative
Destinaţia în
consum
Produse pentru consum uman, produse pentru consum industrial
Conservare Produse proaspete, produse conservate
Stabilitate Produse uşor alterabile, produse alterabile, produse greu alterabile
Modul de
ambalare
Produse vrac, produse ambalate
Metabolic
Produse alimentare energetice (bogate în lipide, sau în glucide sau în
lipide si glucide),
produse alimentare constructoare (bogate în protide, aminoacizi,
săruri de calciu), produse alimentare protectoare (bogate în vitamine,
enzime, săruri minerale).
Clasificarea merceologică a produselor alimentare exprimă un sistem logic
de grupare a produselor alimentare, care ţine seama de origine, compoziţie chimică,
proprietăţi merceologice, gradul prelucrării tehnologice, ordonând produsele
alimentare în 10 grupe.
Modelul clasificării ştiinţifice merceologice, acceptat în mare măsură
pe plan internaţional, ordonează mărfurile în următoarele grupe principale:
 Cereale şi derivate
13

14.  Legume, fructe şi derivate
 Zahărul şi produse zaharoase
 Produse gustative (stimulente, condimente, băuturi)
 Grăsimi alimentare (vegetale, animale, mixte)
 Lapte şi produse din lapte
 Ouă şi produse din ouă
 Carne şi produse din carne
 Peşte şi produse din peşte
 Concentrate alimentare.
Privind clasificarea merceologică observăm, că produsele grupelor I-IV şi
parţial a grupei V sunt de origine vegetală, următoarele grupe VI-IX şi parţial grupa a
X fiind de origine animală. O altă caracteristică priveşte regăsirea trofinelor în
grupele prezentate, astfel în produsele grupelor I-III predomină glucidele, în produsele
grupei IV nu regăsim trofine (sau prin excepţie în cantităţi foarte mici), în produsele
grupei V predomină lipidele, iar în produsele grupelor VI-IX regăsim protide, dar şi
cantităţi variabile de lipide.
Clasificarea merceologică se aseamănă în mare măsură cu cea utilizată în
cadrul activităţilor comerciale, la organizarea depozitelor, a reţelei de magazine şi
raioane.
Modelele practice oficiale de clasificare a mărfurilor, utilizate pe plan
mondial, sunt cunoscute sub denumirea de nomenclaturi. Pentru activităţile
comerciale, cu cât nomenclaturile sunt mai detaliate şi precise, cu atât sunt mai utile.
Principalele nomenclaturi utilizate în prezent în lume sunt:
1. Nomenclaturile vamale, cum ar fi Nomenclatura Vamală de la Bruxelles
(NVB), Nomenclatura Consiliului de Cooperare Vamală (MCCV), Nomenclatura
Sistemului Armonizat.
2. Nomenclaturile destinate analizei economice, cum ar fi Clasificarea Tip
pentru Comerţul Internaţional (CTCI), revizuirile 1,2 şi 3.
În România, pentru activităţile de import este utilizat Tariful vamal de
import al României. Ministerul Comerţului şi Industriei are obligaţia de a publica
periodic modificările şi regimul de import şi export al produselor alimentare.
14

15. Capitolul 3
PROPRIETĂŢILE GENERALE ALE MĂRFURILOR
Proprietăţile mărfurilor sunt însuşiri, atribute ale mărfurilor, care le dau o
anumită utilitate în consum şi au menirea să satisfacă a nevoie sau să realizeze un
serviciu cerut de consumator.
În capitolele anterioare am arătat, că merceologia este o disciplină, a cărui
obiect este studierea proprietăţilor mărfurilor în strânsă legătură cu calitatea lor,
Cunoaşterea proprietăţilor, aportului lor la stabilirea calităţii este deosebit de
importantă în practica economică.
Proprietăţile mărfurilor sunt determinate de materia primă utilizată, procesele
tehnologice de fabricaţie, operaţiile de ambalare, transport, manipulare şi păstrare.
Primii doi factori determină structura şi compoziţia chimică a produselor, la rândul
său determinând mărimea altor proprietăţi.
3.1. Clasificarea proprietăţilor mărfurilor
Proprietăţile mărfurilor pot fi grupate şi definite după mai multe criterii:
1. În funcţie de ponderea pe care o au în stabilirea calităţii se disting:
- proprietăţi critice – care determină în mod decisiv calitatea mărfurilor, ele
reprezentând circa 10 % din numărul total al proprietăţilor (de exemplu, proprietăţile
igienico-sanitare ale produselor);
- proprietăţi importante – cele care au o influenţă considerabilă asupra
calităţii produselor; numărul lor reprezintă circa 40 % din totalul proprietăţilor (de
exemplu proprietăţile nutritive ale alimentelor);
- proprietăţi minore – cu influenţă redusă asupra calităţii, dar care au o
pondere mai mare în totalul proprietăţilor, de circa 50 %.
2. În funcţie de modalitatea de determinare există:
- proprietăţi măsurate direct (masă, dimensiuni, compoziţie chimică etc.);
- proprietăţi măsurate indirect (durabilitate, siguranţă în funcţionare etc.);
- proprietăţi apreciate organoleptic (culoare, gust, miros etc.).
3. După aportul adus la serviciul pe care îl îndeplinesc în timpul utilizării, se
deosebesc proprietăţi:
- tehnico-funcţionale (rezistenţă, durabilitate, fiabilitate etc.);
- economice (consum de energie, cheltuieli în utilizare, cheltuieli cu piese
de schimb etc.);
- psiho-senzoriale (estetice şi organoleptice);
- ergonomice (confort în utilizare etc.);
- ecologice (grad de poluare a mediului etc.).
4. După ramura ştiinţifică care se ocupă de studiul proprietăţilor distingem:
- proprietăţi fizice (optice, mecanice, termice, electrice etc.);
- proprietăţi chimice (rezistenţa la acizi şi baze, rezistenţa la coroziune etc.);
- proprietăţi igienico-sanitare (conţinutul de toxine, conţinutul şi natura
microorganismelor etc.);
- proprietăţi tehnologice (sudabilitate, deformabilitate etc.).
5. După modul de exprimare proprietăţile sunt:
- exprimate cifric (30 kg, 25 cm);
- exprimate în valori absolute (34 m, 10 l);
- exprimate în valori relative (5 %);
15

16. - exprimate în valori de interval (14 + 1).
- exprimate noţional (dulce-amar, moale, clar-opalescent).
-
3.2. Proprietăţile fizice
Proprietăţile fizice au o contribuţie semnificativă atât ca pondere, cât şi ca
importanţă pentru calitatea mărfurilor. Proprietăţile fizice sunt foarte variate şi pot fi
grupate astfel:
- proprietăţi fizice generale (masa, compactitatea, densitatea, porozitatea,
higroscopicitatea, umiditatea, permeabilitatea);
- proprietăţi termice (căldura specifică, dilatarea, capacitatea calorică);
- proprietăţi electrice (conductibilitatea electrică, capacitatea electrică,
rigiditatea electrică);
- proprietăţi magnetice (starea de magnetizare, permeabilitatea magnetică);
- proprietăţi optice (aspectul cromatic, transparenţa, luciul, reflexia,
refracţia);
- proprietăţi mecanice (rezistenţa, rezilienţa, plasticitatea, duritatea,
elasticitatea, durabilitatea);
- proprietăţi tehnologice (maleabilitatea, forjabilitatea, sudabilitatea,
capacitatea de a forma şi reţine gaze, proprietăţi reologice ale aluatului).
3.2.1. Proprietăţi fizice generale
Masa se determină prin cântărire (cu aparate de cântărire numite balanţe) şi
constituie cantitatea de substanţă dintr-un anumit corp (marfă, produs). În funcţie de
tipul produselor, pentru aprecierea calităţii se determină: masa totală (brută) a
produsului, masa specifică sau densitatea (masa unităţii de volum), masa pe metru
pătrat, masa pe metru liniar etc.
În Merceologie, se folosesc următoarele proprietăţi derivate din masă:
- masa pe unitatea de lungime (kg/m) în cazul majorităţii produselor textile;
- masa pe unitatea de suprafaţă (kg/m2
) la covoare, hârtie, piele;
- masa pe unitatea de volum (kg/m3
) la produse din lemn.
În vorbirea curentă apare adesea confuzia între noţiunile de masă şi greutate.
Greutatea unui corp este forţa cu care acesta este atras vertical spre centrul
Pământului.
Masa specifică (densitatea) reprezintă masa unităţii de volum şi poate fi
exprimată în kg/dm3
sau g/cm3
.
Din această relaţie reiese că la acelaşi volum şi pentru acelaşi produs, dacă
structura corpului este compactă, masa (deci densitatea) lui este mai mare decât în
cazul când structura este poroasă.
Astfel, o sticlă compactă poate avea densitatea de 3,4 kg/dm3
, în timp ce o
sticlă cu o structură celular poroasă (sticla spongioasă) poate avea o densitate sub 1,
de exemplu 0,2 kg/dm3
.
La corpurile lichide densitatea depinde de temperatură şi de substanţele
dizolvate în lichidele respective. Determinarea densităţii la lichide se face cu ajutorul
areometrului (densimetrului) sau picnometrului.
Densitatea poate fi: reală (corespunzătoare materialului fără pori) şi aparentă
(în cazul materialelor poroase).
Densitatea reală (d) se referă la materialele compacte (fără pori), precum şi la
substanţa propriu-zisă a materialelor poroase.
16

17. Densitatea aparentă (da) a corpurilor poroase este egală cu raportul dintre masa
corpului şi volumul lui, limitat de suprafaţa lui exterioară (adică inclusiv volumul
porilor). Această densitate se referă pe lângă materialele poroase şi la materialele în
stare de pulbere (ciment, ipsos etc.), care întotdeauna prezintă goluri între granule.
Compactitatea reprezintă gradul (în procente) de îndesare (umplere) a
materialului pe unitatea de volum şi se exprimă prin raportul dintre densitatea
aparentă şi densitatea reală. Corpurile care nu prezintă pori au compactitatea egală cu
1 (de exemplu sticla). La corpurile poroase compactitatea scade.
Porozitatea este conţinutul în pori al unui corp şi este proprietatea inversă a
compactităţii.
Proprietăţile de sorbţie.
Sorbţia este procesul de înglobare a vaporilor de apă, a gazelor sau a
substanţelor dizolvate de către corpurile solide sau lichide.
Principalele proprietăţi de sorbţie sunt: absorbţia, adsorbţia, higroscopicitatea,
capacitatea de îmbibare a apei, capilaritatea, permeabilitatea.
Absorbţia reprezintă fenomenul de îmbibare a substanţelor lichide sau
gazoase în spaţiile intermoleculare ale absorbantului.
Adsorbţia este procesul de fixare a moleculelor unui lichid sau gaz sub forma
unei pojghiţe foarte subţiri în spaţiile intermoleculare ale adsorbantului.
Higroscopicitatea este însuşirea unor mărfuri de a absorbi valorii de apă din
mediul înconjurător. Natura materialului, temperatura şi umiditatea relativă a
atmosferei înconjurătoare sunt factori care influenţează higroscopicitatea produselor.
Capacitatea de îmbibare a apei reprezintă absorbţia şi reţinerea apei de către
proba de material la scufundarea lui în apă. Unele materiale (vata, lemnul, pielea,
textilele) au o capacitate mare de îmbibare a apei.
Capacitatea de cedare a apei (desorbţia) se caracterizează prin cedarea
umidităţii din produs mediului ambiant, când aerul are o umiditate relativă scăzută.
Capilaritatea se determină prin înălţimea la care se ridică lichidul prin
difuziune capilară într-un timp determinat. Capilaritatea este o proprietate
caracteristică pentru produse ca vata, ţesăturile etc. şi serveşte pentru determinarea
calităţii acestor produse.
Permeabilitatea este proprietatea unor mărfuri de a lăsa să treacă prin ele
particule de aer, vapori de apă, praf etc. Această proprietate este deosebit de
importantă pentru mărfurile textile, îmbrăcăminte, încălţăminte, influenţând gradul de
confort şi proprietăţile igienice.
Permeabilitatea este cu atât mai mare, cu cât este mai mare numărul de pori.
Inversul acestei proprietăţi este impermeabilitatea, fiind o proprietate principală a
unor ţesături, foi de cort etc.
3.2.2. Proprietăţile termice
Se referă la modul de comportare a materialelor sub acţiunea energiei termice.
Temperatura poate modifica unele proprietăţi ale produselor: lungimea, volumul,
structura, rezistenţa electrică, culoarea, starea de agregare etc.
Principalele proprietăţi termice sunt: conductibilitatea termică, stabilitatea
termică, termoizolarea, căldura specifică, coeficientul de dilatare termică şi
capacitatea calorică.
Conductibilitatea termică este proprietatea corpurilor de a conduce căldura
prin masa lor. Cantitatea de căldură ce trece prin material este direct proporţională cu
17

18. suprafaţa lui, cu timpul şi invers proporţională cu grosimea stratului de material.
Transmiterea căldurii prin conducţie are loc mai ales în corpurile solide.
Căldura se transmite treptat, din moleculă în moleculă, fără deplasare vizibilă de
substanţă. În realitate moleculele corpurilor solide se află într-o permanentă mişcare
oscilatorie în care cele cu conţinut de căldură mai mare (mai repezi) se ciocnesc cu
cele mai sărace în căldură (mai lente), cedându-le o parte din energia lor cinetică. În
felul acesta moleculele mai reci se încălzesc, iar cele mai calde se răcesc. Fenomenul
persistă până când temperatura corpului de uniformizează.
În cazul metalelor la transmiterea căldurii participă electronii liberi, datorită
cărora metalele au o conductibilitate termică mai mare decât alte materiale.
Conductibilitatea termică a metalelor este aproximativ proporţională cu
conductibilitatea electrică.
Prin stabilitate termică se înţelege rezistenţa la foc a materialelor. Mult mai
precis poate fi caracterizată stabilitatea termică prin temperatura maximă la care poate
fi expus produsul fără a suferi degradări. Stabilitatea termică este o caracteristică
importantă pentru mase plastice, fibre naturale şi sintetice şi cauciucuri.
Produsele şi mărfurile pot fi caracterizate prin analiză termică. Metodele
termice de analiză permit determinarea pentru produse a temperaturii de fierbere, de
topire, de autoaprindere, de congelare, de înmuiere, de inflamabilitate etc.
Termoizolarea este capacitatea corpurilor de a conduce rău căldura. Produse
ca pluta, asbestul, lâna, penele de pasăre, hârtia, cartonul şi în general corpurile
poroase care deţin în masa lor aer, sunt rele conducătoare de căldură şi se numesc
izolatori termici.
Cunoaşterea capacităţii de termoizolare prezintă interes la alegerea
materialelor din care se produc diferite mărfuri electrocasnice, îmbrăcăminte,
încălţăminte, produse pentru construcţii etc.
Căldura specifică reprezintă cantitatea de căldură necesară unui gram dintr-
un corp pentru a-şi ridica temperatura cu un grad Celsius, fără a-şi modifica starea
fizică sau chimică. Experienţa arată, că pentru a încălzi cu acelaşi număr de grade
aceleaşi cantităţi de substanţe diferite, sunt necesare cantităţi de căldură diferite. Cea
mai mare căldură specifică, exprimată în cal/g/grad o au: apa (1), cauciucul (0,5); lâna
(0,41), iar cea mai mică o au metalele: aluminiul (0,2), cuprul (0,091).
Dilatarea termică este proprietatea corpurilor de a-şi modifica dimensiunile
sub acţiunea căldurii. Dilatarea poate fi liniară şi volumică. Dilatarea termică liniară
este creşterea în lungime a unui corp, provocată de creşterea temperaturii. Dilatarea
volumică reprezintă creşterea volumului unui corp datorită creşterii temperaturii sale;
este caracteristică pentru corpurile amorfe, la care variaţia lungimii este aceeaşi în
toate direcţiile, modificându-se doar volumul corpului, nu şi forma.
Mărimea cu care au crescut dimensiunile unui corp în urma unei dilatări se
numeşte dilataţie. Această proprietate este importantă pentru mărfurile metalice (de
exemplu liniile de cale ferată), instrumentele de măsurare etc. O atenţie mare se
acordă din acest punct de vedere ambalării produselor lichide. Recipientele utilizate în
acest scop nu se umplu complet, lăsând spaţiu pentru dilatarea, respectiv contractarea
mărfurilor în limita spaţiului aferent din ambalaj.
Capacitatea calorică este capacitatea produselor de a absorbi o anumită
cantitate de căldură din mediul înconjurător.
După modul de comportare faţă de agenţii termici, produsele se împart în:
Termostabile – nu sunt influenţate considerabil de acţiunea căldurii;
Termorezistente – rezistente la temperaturi înalte sau joase (sticla ignifugă,
asbest, fibre policlorvinilice etc.);
18

19. Refractare – rezistente la temperaturi înalte fără a-şi schimba compoziţia şi
fără a se sfărâma, înmuia sau topi.
3.2.3. Proprietăţile electrice
Aceste proprietăţi sunt caracteristice în special mărfurilor electronice,
electrotehnice, electrocasnice. Principalele proprietăţi electrice sunt: conductibilitatea
electrică, rezistenţa electrică şi rezistivitatea electrică, capacitatea electrică, rigiditatea
electrică.
Conductibilitatea electrică este proprietatea unui material de a conduce
curentul electric, adică de a permite deplasarea sarcinilor electrice în interiorul lor sub
acţiunea unei diferenţe de potenţial.
Rezistivitatea electrică este proprietatea inversă conductibilităţii, fiind invers
proporţională cu mobilitatea purtătorilor de sarcini.
În funcţie de electroconductibilitate, materialele se împart în:
Conductoare electrice – conduc bine curentul electric şi au o rezistivitate
mică. Conductoarele au o largă utilizare în electrotehnică şi telecomunicaţii, din
această categorie fac parte majoritatea metalelor. Cele mai bune conducătoare
electrice sunt: argintul, cuprul, aluminiul. Aliajele acestor metale au de asemenea o
conductibilitate electrică bună, dar ceva mai redusă, în urma alierii câştigând însă
proprietăţi mecanice mai bine.
Materiale electroizolante (izolatoare) – nu conduc curentul electric, opunând
rezistenţă mare la trecerea lui prin material. Datorită acestei proprietăţi se utilizează la
realizarea izolaţiei între părţile conductoare ale dispozitivelor electrice. Cele mai
cunoscute materiale electroizolante sunt: porţelanul, sticla, lemnul impregnat,
cauciucul, materialele plastice – policlorura de vinil, bachelita, polistirenul etc.
Materialele semiconductoare – se situează din punct de vedere electric între
conductoare şi electroizolatoare, putând conduce curentul electric numai în anumite
condiţii. Aliajele semiconductoarelor sunt pe bază de siliciu şi germaniu, care
impurificate cu elemente trivalente (bor, galiu) conduc curentul electric prin „goluri”
şi sunt de tip p, iar cele impurificate cu elemente pentavalente (arseniu, fosfor) au plus
de electroni şi sunt de tip n. Materialele semiconductoare se utilizează pe larg la
obţinerea tranzistoarelor şi circuitelor integrate.
Rezistenţa electrică reprezintă raportul între tensiunea electrică continuă,
aplicată la bornele unui circuit electric şi intensitatea curentului pe care îl stabileşte în
circuit. Unitatea de măsură este ohmul.
Capacitatea electrică caracterizează un sistem de conductoare, de exemplu
un condensator, din punct de vedere al energiei electrice pe care o poate acumula la
un moment dat. Capacitatea unui conductor este numeric egală cu raportul dintre
sarcina electrică a armăturii şi tensiunea dintre armături. Ea depinde de proprietăţile
geometrice şi de mediul care separă cele două armături. Unitatea de măsură este
faradul.
Rigiditatea electrică este valoarea intensităţii unui câmp electric, care, aplicat
unui material, provoacă străpungerea electrică a acestuia (străpungerea este pierderea
proprietăţilor materialului în urma unei energii mari aplicate). Rigiditatea depinde de
frecvenţă şi temperatură şi are importanţă la obţinerea unor piese electronice.
19

20. 3.2.4. Proprietăţile magnetice
Fenomenele magnetice şi interacţiunea dintre câmpul magnetic şi cel electric
stau la baza transformării energiei electrice în diferite alte forme de energie cu diferite
utilizări practice.
Principalele proprietăţi magnetice sunt: starea de magnetizare şi
permeabilitatea magnetică.
Starea de magnetizare este starea materiei, caracterizată prin moment
magnetic al unităţii de volum diferit de zero, generat de mişcarea electronilor pe
orbită şi în jurul axei proprii. Aceste mişcări dau naştere momentelor magnetice.
Starea de magnetizare a unui material poate fi temporară (în funcţie de existenţa unui
câmp magnetic exterior) şi permanentă (prezentă şi în absenţa unui câmp magnetic
exterior).
Permeabilitatea magnetică reprezintă raportul între inducţia magnetică a
materialului şi inducţia magnetică a vidului., Variaţia inducţiei magnetice în funcţie
de variaţia câmpului magnetic este folosită mai ales în industria electrotehnică. În
funcţie de permeabilitatea magnetică materialele pot fi magnetice dure (pentru
magneţi permanenţi) şi magnetice moi (pentru electromotoare).
3.2.5. Proprietăţile optice
Se manifestă prin culoare, luciu, transparenţă, reflecţie şi lumină.
Culoarea din punct de vedere fizic este o însuşire a luminii, determinată de
compoziţia sa spectrală şi reprezintă o radiaţie de o anumită lungime de undă, cu
efecte de natură fiziologică asupra retinei, efecte produse de lumina zilei sau de
lumina reflectată de un corp oarecare.
Corpurile produc senzaţia vizuală a culorii prin absorbţia unei părţi din
radiaţiile care compun lumina albă, ochiul percepând radiaţiile reflectate sau emise de
corpuri. În anumite condiţii, unele corpuri emit lumină cu o compoziţie care depinde
de natura, temperatura şi iluminarea corpurilor.
Spectrul radiaţiilor luminoase este cuprins între 4000 A (lumina violetă) şi
7500 A (lumina roşie). Deci, cu creşterea lungimii de undă a luminii, culoarea luminii
se modifică treptat, trecând de la violet la indigo, albastru, verde, galben, portocaliu şi
roşu. Majoritatea corpurilor absorb din spectrul vizibil anumite radiaţii în mod
specific, obţinându-se o anumită culoare, adică absorbţia este selectivă. Absorbţia
selectivă a luminii depinde nu numai de diferenţele de compoziţie a substanţelor, cât
mai ales de structurile lor chimice (de exemplu, culoarea diamantului diferă de cea a
grafitului).
Transparenţa reprezintă proprietatea unui material sau a unui mediu să lase
să treacă prin el o anumită radiaţie, fără a modifica în vre-un fel caracterul radiaţiei
respective. Un material transparent pentru lumină permite să treacă prin lumina, fără a
o difuza, astfel încât obiectele aflate dincolo de un strat de acest material pot fi văzute
clar.
Un produs este cu atât mai transparent, cu cât absoarbe şi reflectă mai puţină
lumină. Această proprietate este de o mare importanţă pentru mărfurile din sticlă şi
unele materiale plastice.
Transparenţa se exprimă prin factorul de transmisie, care este raportul
procentual dintre razele luminoase care au pătruns în material şi cele care au trecut
prin el. Transparenţa se consideră foarte bună când raportul respectiv depăşeşte 90 %.
Inversul transparenţei este opacitatea, iar proprietăţile intermediare sunt
20

21. transluciditatea şi opalescenţa.
Opalescenţa este proprietatea de difuziune a luminii în unele medii tulburi (de
exemplu apă cu puţin lapte) în urma fenomenului de împrăştiere a luminii.
Transluciditatea reprezintă proprietatea unui corp (de exemplu geam mat, porţelan)
de a permite trecerea luminii, dar de a împiedica vederea clară prin el a unui obiect în
urma difuzării luminii care vine de la acel obiect.
Luciul este proprietatea optică a suprafeţei mărfurilor de a reflecta lumina
incidentă cu difuziune cât mai redusă. Luciul depinde de aspectul suprafeţei, de
uniformitatea acesteia
Reflexia este fenomenul de întoarcere la mediul din care au venit şi a unor
radiaţii, de exemplu, de lumină, care au întâlnit o suprafaţă de separaţie între două
medii.
Refracţia este fenomenul de abatere din drumul ei a unei raze de lumină care
străbate suprafaţa de separaţie a două medii transparente diferite. Indicele de refracţie
este egal cu raportul dintre sinusul unghiului de incidenţă şi sinusul unghiului de
refracţie a unei raze care pătrunde dintr-un mediu în altul.
Această caracteristică este importantă pentru multe produse, cum ar fi pentru
petrol, ulei, băuturi, parfumuri, sticlă, materiale plastice etc. Determinarea indicelui de
refracţie se face cu două scopuri: pentru aprecierea gradului de puritate şi a
concentraţiei unor produse, folosind în acest scop refractometrul.
3.2.6. Proprietăţile mecanice
Proprietăţile mecanice se referă la comportarea mărfurilor la acţiunea
diferitelor forţe exterioare ce le pot modifica structura sau forma. Cele mai importante
proprietăţi mecanice sunt: rezistenţa la diferite solicitări, plasticitatea, duritatea,
elasticitatea, durabilitatea etc.
Rezistenţa este una dintre proprietăţile cele mai importante ale multor
mărfuri, cum sunt materialele de construcţii, produsele textile, mărfurile metalice,
materialele plastice etc. Rezistenţa caracterizează proprietatea unui corp de a se
împotrivi la acţiunea diferitelor forţe exterioare (tracţiune, rupere, încovoiere, îndoire,
compresiune, uzură), care tind să-l distrugă.
Rezilienţa (rezistenţa la şoc mecanic) reprezintă rezistenţa la rupere prin
izbire. Se determină prin ruperea dintr-o singură lovitură a unei probe crestate la
mijloc. Rezilienţa depinde de structura materialului şi indică rigiditatea, tenacitatea şi
fragilitatea unor mărfuri.
Rigiditatea reprezintă proprietatea materialelor de a se opune deformărilor
mecanice (ex. metalele). Tenacitatea este proprietatea materialelor de a se rupe sub
acţiunea forţelor externe după deformaţii permanente vizibile (ex. lemnul).
Fragilitatea este determinată de proprietatea de a se rupe brusc sub acţiunea unor
forţe externe, fără deformaţii vizibile.
Plasticitatea este capacitatea materialelor de a căpăta deformaţii permanente,
fără a-şi modifica volumul, sub acţiunea solicitărilor mecanice.
Duritatea (rezistenţa la pătrundere) caracterizează capacitatea materialului de
a se opune la pătrunderea unui corp din exterior în stratul superficial. Duritatea poate
fi determinată prin mai multe metode: prin zgâriere, prin apăsare, metode dinamice.
Elasticitatea este proprietatea materialelor de a se deforma sub acţiunea
forţelor exterioare şi de a reveni la forma şi dimensiunile iniţiale după încetarea
solicitărilor. Alungirea este deformarea care precede ruperea, în cazul în care efortul
de tracţiune este mai mare decât limita de elasticitate.
21

22. Durabilitatea mărfurilor este capacitatea de a-şi menţine însuşirile un timp cât
mai îndelungat, în condiţii normale de exploatare. Este un indicator sintetic, în care se
regăsesc, direct sau indirect, valorile principalelor proprietăţi mecanice. Durabilitatea
mărfurilor depinde de natura şi structura produsului, de fenomenele de uzură şi
oboseală, dar şi de acţiunea unor factori externi.
3.2.7. Proprietăţile tehnologice
Cunoaşterea acestor proprietăţi este necesară pentru adaptarea tehnologiilor de
prelucrare a materialelor în scopul obţinerii produselor finite. Această proprietăţi se
manifestă în procesele de prelucrare şi sunt caracteristice diferitelor grupe de produse.
În cazul ţesăturilor cele mai cunoscute proprietăţi tehnologice sunt: aspectul
exterior şi draparea.
Aspectul exterior al ţesăturilor depinde de combinarea culorilor, concordanţa
între desen şi culoare, posibilitatea de realizare pe scară largă şi de preţul de cost.
Draparea este proprietatea ţesăturilor de a forma cute şi dungi în
îmbrăcăminte. Caracterul cutelor depinde de proprietăţile fibrelor, de proprietăţile
mecanice şi de structura ţesăturii.
În cazul metalelor cele mai importante proprietăţi tehnologice sunt:
turnabilitatea, maleabilitatea, forjabilitatea, sudabilitatea, plasticitatea.
Maleabilitatea este proprietatea metalelor ca sub acţiunea unor forţe
exterioare să se deformeze fără a se fisura.
Forjabilitatea este proprietatea metalului de a putea fi forjat, adică de a suferi
deformaţii permanente fără fisurare în stare solidă. Forjarea este prelucrarea unui
semifabricat metalic, prin presare la cald sau la rece, cu ciocanul sau cu presa.
Sudabilitatea este proprietatea metalelor sau maselor plastice de a putea fi
sudate. Sudarea este operaţia de îmbinare nedemontabilă a două sau mai multe piese,
executată la cald prin topire sau presare, astfel încât piesele sudate să formeze un corp
comun.
Plasticitatea este proprietatea unui material solid sau păstos de a căpăta
deformaţii permanente fără fisurare, când este supus unor anumite solicitări. În cazul
făinii de grâu, principalele proprietăţi tehnologice (de panificaţie) sunt: capacitatea de
hidratare, capacitate de a forma şi reţine gaze, proprietăţile reologice ale aluatului.
3.3. Proprietăţile chimice
Proprietăţile chimice ale mărfurilor definesc tipul şi cantitatea substanţelor
chimice din produs, comportarea faţă de diferiţi agenţi chimici, solubilitatea etc. Cele
mai importante proprietăţi chimice sunt: compoziţia chimică şi stabilitatea la acţiunea
agenţilor chimici.
Compoziţia chimică reprezintă tipul şi conţinutul substanţelor chimice care
intră în compoziţia mărfurilor. Substanţele care determină compoziţia chimică sunt
grupate în substanţe de bază, secundare, impurităţi şi corpuri străine. Proprietăţile şi
proporţiile acestor substanţe influenţează asupra modului de comportare faţă de
anumiţi factori care acţionează în timpul utilizării, transportului sau păstrării
mărfurilor. Cunoaşterea acestor proprietăţi este foarte importantă în special pentru
produsele alimentare, chimice, cosmetice, textile, încălţăminte.
În practica industrială şi merceologică prin analiză chimică se stabileşte
cantitatea şi calitatea materiilor prime, a produselor semifabricate şi a produselor
finite, precum şi desfăşurarea proceselor de fabricaţie.
22

23. Dacă analiza se referă numai la o identificare a elementelor care intră în
compoziţia substanţelor, ea se numeşte calitativă, în timp ce stabilirea cantităţilor
corespunzătoare din fiecare element care intră în compoziţia unei substanţe poartă
numele de analiză cantitativă.
Proprietăţile chimice, consecinţă principală a compoziţiei chimice, se reflectă
în comportarea faţă de acizi, oxidanţi, săruri, coloranţi etc. Această comportare
determină stabilitatea mărfurilor în procesele de păstrare, transport şi utilizare.
Stabilitatea la acţiunea agenţilor chimici exprimă proprietatea mărfurilor de
a rezista sau nu la contactul cu diferite substanţe în timpul utilizării sau păstrării.
Studierea stabilităţii mărfurilor la acţiunea agenţilor chimice, presupune cunoaşterea
modului de comportare la acizi, săruri, oxigenul din aer etc. De exemplu, comportarea
textilelor sub acţiunea detergenţilor, vaselor de menaj sub influenţa diverşilor acizi,
metalelor faţă de agenţii de coroziune.
Dintre produsele industriale, sticla prezintă o rezistenţă bună la acţiunea apei,
a bazelor, acizilor şi a sărurilor, dar acidul fluorhidric are o acţiune corozivă.
Rezistenţa sticlei la acţiunea substanţelor chimice este o proprietate importantă pentru
sticla de laborator, sticla optică, de construcţii, de ambalaj. Materialele plastice sunt
rezistente la acizi, baze, oxizi şi se folosesc în industria chimică, unde nu rezistă alte
materiale. Unele produse textile, de exemplu bumbacul, hidrolizează în contact cu
acizii, formând săruri, alte produse (lâna) sunt rezistente la acizi, dar se degradează în
contact cu bazele sau alcoolii.
O proprietate importantă a metalelor şi aliajelor utilizate în obţinerea
mărfurilor metalice este capacitatea de a rezista la acţiunea agenţilor corozivi, deci
rezistenţa la coroziune. Coroziunea poate fi produsă de agenţi atmosferici, de
electroliţii din aer sau din sol.
Coroziunea poate fi uniformă, când întreaga suprafaţă a piesei este uniform
atacată sau locală, când coroziunea se manifestă în anumite porţiuni sau la unii
componenţi ai aliajelor.
3.4. Proprietăţi psiho-senzoriale (organoleptice)
Aceste proprietăţi pot fi urmărite cu ajutorul organelor de simţ şi în consecinţă
au implicaţii majore asupra comportamentului consumatorului, putând stimula sau
inhiba consumul.
Pentru produsele alimentare, proprietăţile senzoriale deţin o pondere medie de
60 % în coeficientul de calitate generală.
Capacitatea de a percepe proprietăţile organoleptice diferă de la un individ la
altul, fiind determinată de sensibilitatea organului de simţ faţă de anumiţi stimuli
externi. Datorită importanţei comerciale şi fiziologice a caracteristicilor senzoriale s-
au dezvoltat tehnicile de analiză a calităţii produselor, constituind o nouă disciplină,
numită „analiză senzorială” sau senzorică.
Proprietăţile senzoriale se exprimă noţional, spre deosebire de celelalte
caracteristici, care pot fi măsurabile prin analize, fie direct, fie indirect şi exprimate
cifric în anumite limite maxime sau minime, după importanţă.
Mirosul este un mijloc de exprimare a senzaţiilor olfactive. Mirosul
alimentelor are o influenţă deosebită asupra consumatorului în luarea deciziei de
cumpărare sau respingere a mărfurilor. Clasificarea mirosurilor a făcut obiectul a
numeroase studii şi încercări, fără a putea stabili până în prezent criterii obiective,
unanim acceptate, pentru o clasificare obiectivă şi completă. Una din clasificările cele
mai folosite aparţine lui Henning, acesta apreciază că există şase mirosuri de bază:
23

24. floral (parfumat), picant, eteric, răşinos, de ars şi putred, sistematizate în prisma care
îi poartă numele.
Senzaţiile gustative sunt exprimate prin gust. Stimulii senzaţiilor gustative
sunt prezenţi în structura chimică a produselor alimentare. Ca şi în cazul mirosului,
există nişte grupe funcţionale ce îndeplinesc fie rol excitant – glucofore (glucoza)
pentru gustul dulce, fie rol de intensificator – auxogluconice (grupa hidroxil).
Gusturile se clasifică în patru senzaţii de bază: dulce, sărat, acru şi amar.
Gusturile de bază sunt provocate de substanţele pure: clorura de sodiu are gust sărat;
soluţiile acizilor acetic, citric, tartric au gust acre; gustul de dulce este conferit de
glucoză, zaharoză, fructoză; gustul amar este caracteristic pentru substanţele care au
gruparea nitro - NO2: chinină, săruri de magneziu.
Caracteristic mecanismului de percepţie este faptul că cele patru gusturi
fundamentale au receptori diferiţi, cu o sensibilitate specifică, localizaţi în diferite
regiuni ale limbii. Pentru dulce sensibilitatea este maximă la vârful limbii, pentru
amar la baza ei, pentru sărat pe margini (imediat după vârf), iar pentru acru partea
mijlocie a suprafeţei laterale.
Senzaţiile gustative şi senzaţiile olfactive se influenţează reciproc, încât în
procesul percepţiei excitarea uneia determină indirect şi excitarea celeilalte. Aroma
este o caracteristică complexă gustativ-olfactivă, specifică produselor alimentare.
Aceasta poate exista fie datorită compoziţiei naturale a materiilor prime, fie ca urmare
a tehnologiei de prelucrare sau utilizării unor potenţiatori de aromă.
Un caz particular al aromei îl reprezintă buchetul – specific doar băuturilor
alcoolice. Vinurile şi vinarsurile învechite de calitate superioară au un buchet
deosebit, dacă sunt învechite în condiţii speciale; aroma este rezultatul unor reacţii
chimice complexe.
Proprietăţile tactile (cutanate). Senzaţiile tactile se datorează sensibilităţii
pielii, determinate de terminaţiile nervoase libere. Sensibilitatea tactilă este foarte
mare pe vârful degetelor, pe buze, pe suprafaţa limbii.
Senzaţiile cutanate sunt de trei feluri: senzaţii tactile (de atingere sau
presiune); senzaţii termice (de cald, de rece); senzaţii alergice (de durere).
Cu ajutorul simţului tactil pot fi evidenţiate o serie de caracteristici importante
ale produselor ca: forma, consistenţa, elasticitatea, rigiditatea, adezivitatea,
dimensiunea suprafeţei, temperatura produsului, greutatea mişcarea obiectelor etc. sau
caracteristici cum sunt: prospeţimea, frăgezimea, gradul de tare la produsele
alimentare.
Exprimarea proprietăţilor tactile se face prin intermediul indicilor noţionali ca:
neted, aspru, fibros, lipicios, fierbinte, cald, rece, uscat, moale, apos, crocant,
sfărâmicios, pufos, fragil, gumos, păstos etc.
24

25. Capitolul 4.
ESTETICA MĂRFURILOR
Dimensionarea calităţii estetice a mărfurilor se impune ca o necesitate
determinată de evoluţia omului pe de o parte şi de evoluţia mediului economic pe de
altă parte. Astăzi, produsul este considerat a fi nu numai o entitate fizică, dar şi una
psihologică. În prezent asistăm la o puternică interferenţă între industrie şi artă, la o
pătrundere tot mai puternică a valorii artistice în universul obiectelor.
Estetica reprezintă o disciplină filosofică, care studiază esenţa, legităţile,
categoriile şi structura acelei atitudini umane faţă de realitate, caracterizată prin
reflectarea, contemplarea, valorizarea şi făurirea unor trăsături specifice ale obiectelor
şi proceselor din natură, societate şi conştiinţă sau ale creaţiile omeneşti.
În Dicţionarul explicativ al limbii române Estetica este definită ca ştiinţa care
studiază legile şi categoriile artei, considerată ca forma cea mai înaltă de creare şi de
receptare a frumosului; ansamblu de probleme privitoare la esenţa artei, la raporturile
ei cu realitatea, la metodele creaţiei artistice, la criteriile şi genurile artei.
Categoria fundamentală a esteticii este frumosul. Frumosul nu are sens decât
pentru oameni şi numai pentru cei capabili să-l perceapă. El oglindeşte atât ordinea
lumii exterioare, cât şi armonia trăirilor interioare, subiective, îmbinând planul
afectivităţii cu cel al raţionalităţii lucide.
Estetica studiază:
- frumosul natural;
- frumosul artistic;
- frumosul industrial.
Frumosul industrial reprezintă obiectivul esteticii industriale. Estetica
industrială este un proces de implicare a artei în structura produsului industrial. Ea
cuprinde atât elemente de proiectare cât şi elemente de psihologie a formelor, de
teorie a consumurilor, de sociologie a gusturilor.
Estetica mărfurilor este o disciplină de sinteză, a cărei cunoaştere impune
cunoştinţe economico-sociologice, de marketing, merceologie, management, de teorie
şi practică artistică.
Designul este un cuvânt englezesc, ce defineşte un fenomen de civilizaţie.
Dicţionarele recunosc pentru design accepţiuni ca: intenţie, schemă de abordare a unei
lucrări, construcţie, proiectare, compoziţie. Principala lui semnificaţie rămâne
proiectarea estetică – procesul complex de concepere şi proiectare a formelor
funcţionale şi totodată frumoase. Când termenul design se referă la producţia în serie,
se foloseşte expresia design industrial. Designul face parte integrantă din industria şi
economia contemporană, fiind o componentă esenţială a culturii materiale, a esteticii
şi mediului înconjurător.
Elementele esteticii mărfurilor sunt explicate şi caracterizate prin intermediul
categoriilor estetice. Principalele categorii estetice sunt: forma, structura, linia,
desenul, stilul, ornamentul, simetria, proporţia, armonia, contrastul şi culoarea.
Forma este un element esenţial în producţia mărfurilor de larg consum şi
reprezintă manifestarea în exterior a ordinii interioare a obiectelor. Forma este definită
într-un sens vag, ca fiind configuraţia generală a liniei sau volumului şi într-un sens
mai precis, ca fiind aranjamentul părţilor care determină această configuraţie.
Forma este generată în primul rând de structura materialului, de funcţionalitate
şi utilitate. Forma produselor, fiind accesibilă pentru percepţie, devine atribut al
valorii lui, un purtător de informaţii asupra valorii produsului. Ea provoacă omului o
25

26. reacţie emoţională, prin care se exprimă aprecierea senzorială directă a formei: forma
atrage sau respinge, place sau displace. Pentru ca forma unui obiect util să fie
frumoasă, ea trebuie să fie armonioasă, să fie corelată cu compoziţia, iar compoziţia
să corespundă obiectului, construcţiei, materialului de fabricaţie.
Forma exprimă veridic conţinutul. Evoluţia formei produselor poartă amprenta
dezvoltării tehnicii în diferite perioade istorice, putem uşor constata trecerea de la
forme grele, încărcate la simplitate şi frumos (de exemplu, evoluţia formei aparatelor
electrocasnice şi electrotehnice). În prezent formele sunt raţionale şi au o linie
elegantă, formele geometrice şi aerodinamice înlocuiesc formale tradiţionale, creând o
atmosferă modernă şi plăcută.
Forma are un caracter dinamic, constituind un element de diversificare
sortimentală şi de creştere a competitivităţii pe piaţă. Produsul va avea succes pe
piaţă, dacă pe lângă o funcţie bună va avea şi o formă atractivă, Importantă rămâne
îmbinarea armonioasă a elementelor funcţie-formă, forma produselor fiind de aşa
manieră concepută, încât să corespundă atât sub raport estetic, cât şi funcţional-
utilitar.
Echilibrul dintre funcţie – formă - structură este o necesitate de care se ţine
seama în proiectarea produselor. În acest echilibru, funcţia reprezintă destinaţia
produsului, adică scopul pentru care a fost creat, forma exprimă configuraţia
produsului, prin care obiectul apare ca produs al muncii, ca marfă, iar structura
exprimă modul cum este dispusă material, aranjamentul şi coeziunea moleculelor, în
vederea alcătuirii ei.
Specialiştii apreciază, că examinarea şi soluţionarea în condiţii optime a
unităţii dintre formă, structură şi funcţie, reprezintă punctul cheie al esteticii
industriale, este modalitatea prin care se poate atinge perfecţiunea evidentă şi
emoţională numită frumos industrial.
Linia ca element estetic determină forma obiectelor, delimitează şi
circumscrie toate obiectele vizibile, producând o infinită diversitate de forme.
Există mai multe tipuri de linii: linii drepte, supuse legilor proporţiilor, care
determină armonia; linii circulare, care pot include conţinuturi atrăgătoare; linii
imitative, reproduc elemente din natură, ale au un caracter dinamic, în evoluţie dând
senzaţia de mişcare; linii geometrice, care dau senzaţia de echilibru; linii orizontale,
verticale sau oblice etc.
Asocierea mai multor tipuri de linii amplifică rezultatele expresive, datorită
contrastului lor implicit. Cu ajutorul liniilor se transpune imaginea unei idei,
obţinându-se desenul.
Desenul este o consecinţă a schiţării liniilor şi a formării conturului, care dau
imaginea unei idei sau a unui obiect. Se pot realiza desene liniare, figurative,
nefigurative, statice, dinamice etc.
O caracteristică importantă a desenului este autenticitatea lui. Şi în cazul
desenului trebuie să se ţină seama de raporturile dintre utilitate şi material, de
aplicarea culorilor şi valorile tonale.
Deşi desenul este un element estetic autonom, funcţia lui a fost şi rămâne în
multe cazuri subordonată, având rolul de a preceda şi pregăti execuţia lucrărilor.
Stilul exprimă o sinteză a trăsăturilor dominante a unei structuri, civilizaţii,
epoci. Stilul poartă amprenta unei anumite perioade, trăsăturile spirituale care
individualizează un domeniu al culturii la un anumit moment istoric. Ca atare, stilul
nu poate fi limitat doar la domeniul creaţiei artistice, ci cuprinde toate acele
manifestări ale activităţii umane, care includ aspecte cu caracter estetic.
Apartenenţa stilurilor la diferite epoci, îndeosebi artistice, determină o mare
26

27. varietate de şcoli şi orientări. Astfel, putem aminti stilurile mobilierului: Clasic,
Renaştere, Baroc, Regence, Ludovic al XVI-lea, stil rustic, stil contemporan. În
activitatea turistică în funcţie de zonă, categorie, destinaţie, se utilizează diferite stiluri
de mobilă, dând o notă distinctă unităţilor de turism. În schimb, producţia de mare
serie este orientată spre modele noi, cu linie modernă, cu o funcţionalitate continuu
îmbunătăţită, cu o finisare exterioară şi interioară superioară.
Ornamentul este un element de podoabă, decorativ, executat în diferite
tehnici, independent sau integrat într-o compoziţie şi destinat să înfrumuseţeze un
obiect sau un edificiu. Este o proprietate minoră, cu pondere mare din totalul
proprietăţilor şi cu efecte deosebite asupra cumpărătorilor.
Chiar dacă în estetica mărfurilor preocupările actuale sunt orientate spre
simplificarea formelor, suprafeţelor, volumelor, pentru expresivitatea şi claritatea
ansamblului, nu trebuie eliminată în totalitate decoraţiunea. Ornamentul capătă o
valoare estetică majoră în condiţiile când nu este un adaos de prisos, când nu este
strident, disonant şi când, dimpotrivă, corespunde unor nevoi, necesităţi estetice,
stimulând bunul gust. Ornamentul îşi menţine importanţa mai ales la produse
industriale ca: stofe, ţesături, confecţii, covoare, tapete, tapiserii, bijuterii, ceasuri,
rame, grilaje etc.
Simetria este expresia unor raporturi de mărime şi formă, de ordine şi
dispunere, de potrivire şi concordanţă pe care o au părţile unui întreg între ele şi în
totalitate. Fiind proprietatea reală a unui ansamblu alcătuit din elemente care răspund
anumitelor reglementări, părţile se pot raporta la un centru, la o axă, la o distanţă, un
plan etc. Prin simetrie obiectele capătă proprietăţi de armonie, echilibru,
proporţionalitate.
Proporţia reprezintă raportul elementelor din punct de vedere cantitativ, din
punct de vedere al mărimilor (dimensiuni, suprafeţe, volume. Un element se găseşte în
raport cu altul într-o anumită mărime, cel următor se găseşte în raport cu celelalte, iar
întreg ansamblul este alcătuit din raporturi precise.
Armonia redă raportul elementelor din punct de vedere calitativ, formând
impresia finală de plăcut. Armonia exprimă concordanţa elementelor componente ale
unui întreg, unitatea conţinutului şi a formei. Armonia este considerată atribut sau
efect al frumosului.
Contrastul face parte din legile care privesc variaţia, constituind un factor
care stimulează percepţia. Contrastul înlătură situaţia de monotonie, stimulează
variabilitatea, permite compararea unor valori estetice cu altele, conturarea
caracterelor proprii ale elementelor ansamblului, etalarea expresivităţii întregului.
Se cunoaşte contrastul de linii şi forme, de mărimi şi structuri, de textură, de
umbră şi lumină, de valoare, de culoare, de cald şi rece etc.
Culoarea reprezintă una dintre cele mai importante elemente ale esteticii.
Culoarea, ca efect, nu există decât la nivelul ochiului, ea nu are o existenţă proprie, ci
numai o interpretare fiziologică.
În funcţie de efectele psihologice pe care la au asupra oamenilor, culorile se
împart în două categorii – culori calde şi culori reci. Culorile roşu, galben, portocaliu
au lungimi de undă mari şi se numesc culori calde. Culorile verde, albastru, violet au
lungimi de undă mici şi se numesc culori reci.
Din punct de vedere estetic, culoarea poate fi caracterizată prin luminozitate,
tonalitate şi saturaţie.
Luminozitatea este un factor necromatic şi se referă direct la intensitatea sursei
luminoase, folosindu-se uneori şi termenul de strălucire.
Tonalitatea este caracteristica culorii care se referă la sursa perceptivă calitativ
27

28. şi indicată cu termenii: roşu, verde, galben, albastru.
Saturaţia este caracteristica culorii care se raportează la o scară de senzaţii,
reprezentând grade crescânde de culoare plecând de la alb. O culoare este cu atât mai
saturată, cu cât pare mai amestecată cu alb. Un corp care absoarbe uniform toate
radiaţiile, apare negru. Dacă absorbţia este numai parţial uniformă, ele apare cenuşiu.
Un corp care reflectă toate radiaţiile spectrului vizibil cu aceeaşi intensitate, apare alb.
Folosirea culorii se face în scopuri practice şi estetice pentru a crea nota de
individualitate a produsului. Preferinţa pentru culori nu este condiţionată numai de
legi ale percepţiei, ci şi de convingeri şi de predilecţii personale. În afară de valoarea
afectivă, deoarece toate produsele cumpărate sunt colorate, culoarea are şi o mare
valoare economică.
Valoarea estetică a produselor în general şi a produsului industrial în special,
prin concepţia cromatică, reprezintă la etapa actuală de dezvoltare a producţiei
industriale o preocupare majoră.
28

29. Capitolul 5.
ÎNNOIREA, MODERNIZAREA ŞI
DIVERSIFICAREA SORTIMENTELOR DE MĂRFURI
5.1. Consideraţii generale
În condiţiile actuale ale pieţei interne şi internaţionale, produsul trebuie să fie
definit în strânsă legătură cu conceptul de marketing. Conform acestui concept,
produsul reprezintă ansamblul elementelor ce generează cererea exprimată de
consumator pe piaţă. Aceasta depinde atât de creaţia inginerească, cât şi de
prezentarea produsului, de canalele de distribuţie, preţul, calitatea, prestigiul pe care-l
oferă utilizatorului etc.
De aici rezultă, că concepţia, proiectarea, realizarea unui produs trebuie
efectuate în concordanţă cu cerinţele marketingului, astfel produsul trebuie însoţit de
un program complex privind lansarea şi comercializarea sa pe piaţă. În acest context
apare necesitatea definirii produsului nou.
Este foarte dificil de a defini produsul nou, deoarece sunt foarte diferite
criteriile prin care de diferenţiază un produs nou de un produs denumit generic nou în
sfera de producţie şi în cea comercială. Astfel, cele mai utilizate criterii sunt: tipul de
nevoi pentru care este destinat, nivelul modificat al calităţii reflectat în gradul de
satisfacere al nevoilor şi caracteristicile tehnice ale produsului, inclusiv modul de
ambalare.
Se poate astfel afirma, că putem vorbi despre un produs nou, dacă acesta aduce
pe piaţă cel puţin un element util nou, cum ar fi: o nouă compoziţie chimică, un
principiu de funcţionare nou, o tehnică (reţetă) de fabricaţie nouă, un model nou,
eventual realizat într-un stil nou.
Cei care cu adevărat tind spre o poziţie solidă pe o piaţă, investesc în înnoirea,
modernizarea şi diversificarea produselor.
Înnoirea cuprinde: modernizarea, înnoirea totală şi diversificarea
sortimentului.
Modernizarea presupune, înainte de toate, reproiectarea şi redimensionarea
produselor cu respectarea strictă a cerinţelor de rezistenţă, confort, estetică, valoare
nutritivă etc., ţinând seama şi de principiile utilizării.
Înnoirea totală (diversificarea pe verticală) urmăreşte înlocuirea produselor
vechi cu produse complet noi, aceasta are la bază aducerea pe piaţă a unor produse noi
cu caracteristici de calitate noi, cu o valoare de întrebuinţare îmbunătăţită, cu principii
de funcţionare noi, care asigură performanţe superioare.
Diversificarea propriu-zisă (diversificarea pe orizontală) presupune lărgirea
sortimentului de produse fără aducerea unor elemente noi, remarcabile, în ceea ce
priveşte compoziţia chimică, performanţele sau principiul de funcţionare al
produsului. Aceasta de fapt este o înnoire de sortimente.
Unii autori definesc şi a treia cale de diversificare, denumită colaterală (de
graniţă), care conduce la completarea sortimentului prin valorificarea unor resurse de
materii prime disponibile din categoria materialelor refolosibile şi recuperabile.
Principalele etape pe care trebuie să le parcurgă o firmă până la lansarea unui
produs nou sau înnoit sunt (după I.M.Juran):
- cercetarea ştiinţifică:
- calculele tehnico-economice şi comerciale;
- proiectarea şi întocmirea documentaţiei tehnice;
- stabilirea tipodimensiunilor şi specificaţiilor;
29

30. - proiectarea procesului de fabricaţie;
- asigurarea unor materii prime corespunzătoare;
- achiziţionarea unor utilaje performante;
- asigurarea unor aparate de măsură performante;
- organizarea procesului de producţie;
- controlul procesului tehnologic;
- controlul final al produselor;
- desfacerea produselor;
- activităţile de service la beneficiar;
- reluarea cercetărilor pentru înnoirea şi diversificarea producţiei.
Toate aceste etape includ promovarea factorilor care asigură calitatea: materii
prime, calificarea personalului, tehnologie, management, mediu.
În etapa actuală avem de-a face cu accelerarea foarte pronunţată a schimbărilor
privind sortimentul industrial. Cu cât produsele solicită o tehnică mai avansată, durata
de viaţă pe piaţă scade la valori tot mai mici. Produsele electronice sunt înnoite astfel
după 1,5-2 ani, în unele cazuri şi mai des, iar în cazul computerelor înnoirea se face la
un interval chiar mai mic, de aproximativ 5-7 luni.
Realizarea produsului nou sau înnoit porneşte de la studiul pieţei, în speţă de
la activitatea de marketing în general, deci, trebuie determinat care este succesul la
care se poate aştepta produsul, care este calitatea şi preţul cel mai agreat de
consumator. Cercetarea ştiinţifică se bazează pe studiul literaturii şi a produselor din
ţară şi străinătate şi scoate în evidenţă nivelul calitativ atins pe plan mondial şi
soluţiile adoptate.
Pentru protecţia produselor noi soluţiile constructive care prezintă noutate pe
plan mondial se brevetează. Este important că producţia poate începe înaintea
adoptării brevetului.
Calculele tehnico-economice şi comerciale analizează produsul faţă de
etaloane şi caută atingerea unui raport calitate-preţ superior faţă de acestea.
Prin proiectare se stabileşte calitatea produsului. Produsul trebuie realizat pe
cât posibil cu repere standardizate, deoarece utilizarea acestora reduce preţul şi
asigură o mentenabilitate bună.
Se realizează prototipul şi se proiectează fluxul tehnologic, pe baza
prospectelor utilajelor achiziţionate.
Urmează omologarea ştiinţifică a procesului de fabricaţie, care trebuie să
permită o monitorizare permanentă a calităţii şi eliminarea tuturor rebuturilor
nerecuperabile.
Calitatea produsului se asigură prin controlul riguros al materiilor prime. După
reglarea utilajelor se realizează seria zero. Produsele se supun la un control final
foarte riguros cu scopul de a detecta sursele de noncalitate şi de a le elimina.
Deci, prin înnoire şi diversificare poate fi modificată forma produselor, a
ambalajelor, dar este esenţial că prin înnoire şi diversificare trebuie mărită valoarea de
întrebuinţare a produselor.
Costurile şi efectele diversificării şi înnoirii trebuie corelate cu efectele
economice urmărite. Prin diversificare şi înnoire trebuie obţinută o rată a profitului
mai mare decât cea pe care întreprinderea o obţinea fără aceste acţiuni, adică
programul de înnoire trebuie orientat spre profit.
30

31. 5.2. Inovarea tehnologică ca mijloc de realizare
a înnoirii şi diversificării sortimentale
Orice firmă va putea să se impună pe piaţă şi să-şi consolideze poziţia ocupată
numai prin adoptarea unor măsuri de îmbunătăţire a ofertei sale, în special prin
diversificarea sortimentului oferit şi mai ales prin lansarea pe piaţă a unor noi
produse, care să satisfacă cerinţele în continuă evoluţia a pieţei. Geneza tuturor
produselor şi tehnologiilor existente sunt rezultatul unor cercetări făcute fie de
cercetători din domeniul cercetării fundamentale, fie de cei din cercetarea aplicativă.
Pornind de la aceasta, tezele de principiu în orice abordare a problemei
inovării sunt următoarele:
- inovarea tehnologică este un factor critic pentru supravieţuirea şi
dezvoltarea celor mai multe din întreprinderile industriale şi nu ar trebui lăsată la voia
întâmplării;
- resursele destinate inovării tehnologice pot fi justificate într-un anumit
moment numai dacă au drept efect realizarea în continuare a obiectivelor organizaţiei;
- analiza inovărilor tehnologice din trecut dezvăluie un număr de factori,
din care toţi apar prezenţi în multe din succese;
- se poate elabora un mod de abordare şi de înţelegere conceptuală a
proceselor din cadrul activităţii de inovare;
- luarea de decizii îmbunătăţite şi obţinerea unui profit mai mare ca urmare a
investiţiei ar trebui să constituie efectul activităţii conştiente de aplicare în practică a
conceptelor.
Orice analiză a procesului inovaţional în domeniul produselor şi tehnologiilor
conţine obligatoriu aprecieri asupra evoluţiei în general a inovaţiei tehnice în legătură
directă cu fenomenul creaţiei ştiinţifice şi tehnice, precum şi cu prognoza tehnologică.
Pornind de la aceste aprecieri, se poate afirma, că procesul inovaţional, atât în
cazul produselor, cât şi în cazul tehnologiilor, reprezintă un important punct de
pornire în analiza activităţilor oricărei organizaţii economice.
Pentru a se face inovare într-o întreprindere, trebuie să existe obligatoriu un set
minim de premise, ce vor garanta succesul acestei activităţi şi implicit a rezultatelor
activităţii de cercetare-dezvoltare. Acest set trebuie să conţină următoarele premise:
- existenţa unor necesităţi clar exprimate pe piaţă, dublate de orientarea
efortului de inovare către satisfacerea acestor nevoi identificate prin intermediul unei
interfeţe piaţă-organizaţie;
- existenţa mijloacelor susceptibile de a putea fi puse la dispoziţie pentru
realizarea activităţilor de cercetare-dezvoltare, inovare, mai ales sursele de finanţare;
- existenţa unui personal cu o pregătire corespunzătoare, un adevărat
colectiv de lucru, cu experienţă şi capacitate de acumulare de noi cunoştinţe;
- accesul facil la toate sursele de informaţie necesare activităţii complexe de
cercetare şi inovare.
Existenţa acestor premise asigură doar cadrul necesar pentru o activitate de
inovare de succes, ele trebuind să fie însoţite de o corectă punere a lor în valoare.
Practic este greu să se stabilească unde se sfârşeşte cercetarea şi unde începe aplicarea
industrială.
Pentru ca o activitate de inovare să aibă un rezultat valorificabil, prin
fabricarea de produse care să asigure un succes pe piaţă, trebuie să se ţină cont de o
serie de factori ce influenţează direct procesul inovaţional:
- îmbinarea activităţii de cercetare-dezvoltare cu cea de marketing –
orientarea spre piaţă;
31

32. - integrarea activităţii de cercetare-dezvoltare în cadrul obiectivelor de
ansamblu ale organizaţiei;
- selectarea eficientă a proiectelor şi existenţa unui sistem corect de
evaluare;
- conducerea şi controlul eficient al proiectului;
- sursa de idei creatoare;
- organizaţie receptivă la inovare;
- antrenarea uneia sau mai multor persoane în procesul de creaţie-inovare.
Un proces de inovare, implicit unul dedicat înnoirii şi diversificării
sortimentale, bine fundamentat şi realizat, poate asigura unei organizaţii succesul şi
imaginea care să o impună în faţa partenerilor şi mai ales a concurenţilor, într-un
mediu atât de complex şi de dinamic în continuă evoluţie.
32