platform local development network 2020

2. Cuprins
Introducere in Dezvoltarea comunitară
1. Comunitatea
2. Dezvoltare şi Dezvoltare durabilă
3. Strategiile dezvoltării
4. Dezvoltare comunitară şi Dezvoltare comunitară durabilă
5. Abordarea participativa
6. Particularităţi ale dezvoltării comunitare
7. Valori de bază ale dezvoltării comunitare
8. Istoricul dezvoltării comunitare
9. Antecedente ale dezvoltării comunitare în România
10. Necesitatea dezvoltării comunitare în România

3. Tema I
Introducere in
Dezvoltarea comunitară
Universul de discurs al dezvoltării comunitare

4.  Sistemul național de asistență socială reprezintă
ansamblul de instituții, măsuri și acțiuni prin care statul
intervine pentru prevenirea, limitarea sau înlăturarea
efectelor temporare ori permanente ale situațiilor care pot
genera marginalizarea sau excluderea socială a
persoanei, familiei, grupurilor ori comunităților.

5. 1. Comunitatea
Comunitatea = formă complexă de organizare umană aflată la graniţa dintre formal şi
informal, concretizată prin relaţii sociale interpersonale, stabilite între persoane care ocupă
un spaţiu precizat şi între care s-a creat o concordanţa de:
✓ Valori, atitudini
✓ Limbaj
✓ Tradiţii
✓ Interese comune
✓ Mod de a se comporta
✓ Acţiune
✓ Identitate comună
(Zamfir, Zamfir, Dan, 2003).
= grupare umană caracterizată prin probabilitate sporită de unitate valorică
a membrilor ei (Sandu, 2005).
= o mulţime de relaţii sociale bazate pe un element comun participanţilor –
de obicei un simţ al identităţii comune (Marshall, 2003).
G.A. Hillery analizează 94 de definiţii (Rural Sociology, 1955), găsind un singur element
comun: toate se referă la oameni!
În contextul acestui curs, prin comunitate avem în vedere: satul, comuna, oraşul mic sau
subdiviziuni ale acestora (strada, cartierul). Pentru alte tipuri de comunităţi (virtuale,
funcţionale etc), vom face precizările cuvenite.
Fondatorul teoriei comunităţilor – Ferdinand Tönnies, Gemeinshaft und Gesellshaft
(Comunitate şi societate), 1887.

6. 2. Dezvoltare socială şi Dezvoltare durabilă
 Dezvoltare socială – extinderea spaţiului de oportunităţi pentru satisfacerea nevoilor
socio-umane (Sandu, 2005)
 Dezvoltare durabilă - totalitatea formelor şi metodelor de dezvoltare socio-economică, al
căror fundament îl reprezintă în primul rând asigurarea unui echilibru între sistemele
socio-economice şi elementele capitalului natural.
- este dezvoltarea care urmăreşte satisfacerea nevoile prezentului,
fără a compromite posibilitatea generaţiilor viitoare de a-şi satisface propriile nevoi
(Comisia Mondială pentru Mediu şi Dezvoltare, WCED) .
 Deşi iniţial dezvoltarea durabilă s-a vrut a fi o soluţie la criza ecologică determinată de
intensa exploatare industrială a resurselor şi degradarea mediului, în prezent conceptul s-
a extins asupra calităţii vieţii în complexitatea sa, şi sub aspect economic şi social. Obiect
al dezvoltării durabile este acum şi preocuparea pentru dreptate şi echitate între state, nu
numai între generaţii.
(http://ro.wikipedia.org/wiki/Dezvoltare_durabil%C4%83)

7. 3. Strategiile dezvoltării
După actorul principal putem distinge între:
 Strategiile individuale – conform cărora efortul individual în cadrul economiei de piaţă
liberă este principala sursă a bunăstării; această strategie ţine de o poziţie de tip
neoliberal. Piaţa liberă îşi are propriile limite, generând inegalităţi excesive, excludere,
marginalizare, sărăcie;
 Strategiile etatiste – se situează în cealaltă extremă şi pleacă de la premisa conform căreia
numai statul cu agenţiile sale specializate poate avea o privire de ansamblu asupra
nevoilor şi poate direcţiona eficient resursele spre satisfacerea lor. Astfel de strategii au
fost specifice statelor comuniste, dar şi democraţiilor occidentale postbelice în modelul
“statului bunăstării” de până la criza petrolului din anii 70, când se revine la modelul
neoliberal;
 Strategiile comunitare - se centrează pe efortul comunităţii locale, capabile de a gestiona
mai bine şi eficient resursele pentru satisfacerea nevoilor de dezvoltare; este o poziţie
complementară, îmbrăţişată (paradoxal) şi de socialişti şi de neoliberali; dacă iniţial
devoltarea comunitară era gândită ca o soluţie pentru ţările sărace (perioada colonială) şi
pentru comunităţile izolate ale ţărilor dezvoltate, azi corespunde unei tendinţe generale
de descentralizare, specifică postmodernităţii (autorităţile locale fiind mai capabile să
promoveze diversitatea stilurilor de viaţă, toleranţa, identitatea culturală etc).

8. 4.Dezvoltare comunitară şi
Dezvoltare comunitară durabilă
Dezvoltarea comunitară - un proces menit să creeze condiţiile de progres economic şi social
pentru întreaga comunitate cu participarea activă a acesteia şi cu totală încredere în
iniţiativa comunităţilor (O.N.U. 1955).
- schimbare voluntară realizată în, prin şi pentru membrii unei comunităţi (Sandu, 2005)
Dezvoltare comunitară durabilă – set de politici şi activităţi care lucrează împreună pentru
a crea vitalitate economică, protecţia mediului şi echitate socială”.
(Rainey et al, 2003, apud Sandu, 2005).
În concluzie, dezvoltarea comunitară înseamnă dezvoltarea comunităţii prin
participarea activă a membrilor ei.
Pentru a evita orice ambiguitate, unii preferă să vorbească de dezvoltare
comunitară participativă.
Dezvoltarea comunitară participativă este “procesul prin care actorii interesaţi influenţează
şi împart controlul asupra iniţiativelor de dezvoltare şi asupra deciziilor şi resurselor care îi
afectează” (Banca Mondială, 2006).

9. Dezvoltarea trebuie să fie un proces:
 echitabil din punct de vedere social,
 vizibil din punct de vedere economic
 nevătămător pentru mediul înconjurător.
Pentru aceasta oamenii trebuie să fie plasaţi în centrul proceselor de planificare şi de
luare a deciziilor.
Un proiect de tip participativ poate ajuta la descătuşarea energiilor latente ale oamenilor şi
de asemenea poate contribui la atingerea scopului de a realiza o dezvoltare durabilă.
Experienţa a demonstrat că oamenii îşi pot elabora propriile alternative de dezvoltare dacă
sunt lăsaţi să ia propriile decizii în direcţiile care îi privesc pe ei. Dacă sunt sprijiniţi ei îşi pot
creea chiar şi propriile resurse.
•Este un proces de învățare experiențială

10. 5. Abordarea participativă
= mod de acţiune prin care se acordă prioritate rolului activ al beneficiarilor.
Este un proces prin care beneficiarii direcţi îşi asumă responsabilitatea pentru desfăşurarea
activităţilor şi participă activ la toate fazele acesteia.
 Participare la luarea deciziilor în comunitate, definirea nevoilor, prioritizarea acțiunilor
 Participarea ca muncă
 Participarea la cheltuieli
 Participarea ca obligaţie contractuală și la mentenanța lucrărilor

11. 6. Particularităţi ale dezvoltării comunitare
Dezvoltarea comunitară presupune următoarele dimensiuni:
1. Dimensiunea democratic participativă – membrii comunităţii participă activ şi reprezentativ în
luarea deciziilor privind bunăstarea comunităţii şi se implică în transpunerea lor în viaţă;
2. Dimensiune formativă – prin practica experiențială se acumulează experiență autogestionării
comunității
3. Dimensiune acţională - membrii comunităţii nu mai aşteaptă pasiv hotărârea destinelor lor de către
autorităţi, ci se implică în decizii şi acţiuni;
4. Dimensiune economică – ameliorarea condiţiilor de existenţă nu ar fi posibilă fără mobilizarea
resurselor comunităţii prin contribuţii financiare şi prin munca fiecărui beneficiar;
5. Dimensiune civică – prin reunirea reţelelor societăţii civile, organizaţii comunitare, ONG-uri, asociaţii
profesionale, sindicate, patronate în luarea deciziilor şi monitorizarea instituţiilor statului;
6. Dimensiune managerială – prin întărirea capacităţii de conducere a membrilor, liderilor şi grupurilor
comunitare;
7. Dimensiune formativă – angajarea membrilor comunităţii în acţiuni de dezvoltare comunitară
presupune învăţare şi exersare a colaborării, comunicării, deciziei şi rezolvării de probleme, sporindu-
le capacitatea de acţiune;
8. Dimensiune psihosocială – permiţând intercunoaştere, interacţine, colaborare, integrare, încredere
interpersonală, coeziune, solidaritate, întrajutorare;
9. Dimensiune culturală – prin includerea diferitelor interese, statusuri, etnii, culturi care interacţionează
în activităţile comunitare (inclusiv a celor marginali).
Rezultatul: Sporirea tuturor formelor de capital comunitar

12. 7. Valori de bază ale dezvoltării comunitare
 Abordare participativă - participare civică – cetățenie activă
 Spirit de inițiativă, organizatoric
 Voluntariat
 Echitate și coeziune socială
 Oportunități egale
 Responsabilitate socială
 Încredere reciprocă, solidaritate
 Dialog și comunicare
 Învățare experiențială
 Proactivitate
 Valorificarea resurselor locale
 Actualizarea potențialului latent al comunității

13. 8. Istoricul dezvoltării comunitare
 În înţelesul de “efort colectiv pentru o viaţă mai bună”, dezvoltarea comunitară are o istorie
îndelungată. Unele analize îl plasează pe socialistul utopic Robert Owen (1771-1851) la începutul
unor astfel de proiecte (New Lanark).
 În perioada interbelică sunt citate acţiunile întreprinse de autorităţile coloniale din Africa
pentru a îmbunătăţii viaţa localnicilor.
 Un moment important îl reprezintă mişcarea cooperativă a autoadministrării şi dezvoltării
iniţiată de Mohondas K. Gandhi, ca parte a mişcării de independenţă a Indiei.
(http://en.wikipedia.org/wiki/Community_development#The_history_of_community_developme
nt)
 În anii ’50/’60 dezvoltarea participativă devine o adevărată modă, fiind implementată în peste
60 de ţări ale Lumii a Treia.
 În anii ’90 dezvoltarea comunitară devine regulă în strategiile de stimulare a dezvoltării ale
Băncii Mondiale, care înfiinţează Fondurile sociale.
(cf. A. Hatos, http://209.85.135.132/search?q=cache:KEVeV3edcX4J:socioumane.ro/downloads
/ceex-192/articole/Dezvoltarea%2520comunitara.doc+dezvoltare+comunitara+participativa)

14. 9. Antecedente ale dezvoltării comunitare în
România
 În România, dezvoltarea comunitară are o tradiţie ce poate fi localizată în special la
nivelul mişcărilor sociale declanşate de ministrul liberal Constantin Angelescu pentru
construcţia şcolilor săteşti, în care preoţi, învăţători, profesori, prefecţi, primari au
acţionat ca animatori comunitari pentru mobilizarea de surse financiare şi forţă de
muncă necesare construcţiei şcolilor. După distrugerile primului război mondial,
numărul şcolilor a crescut de la 7.915 înainte de Unire, la 17.385 în 1937-1938.
(Sandu, 2005)
▪ În perioada comunistă s-a încercat, în spiritul contradictoriu al lumii totalitare,
introducerea muncii voluntare obligatorii (!), care mobiliza comunitatea spre acțiuni
cooperative, dirijate centralist (curățirea imașului, a cursurilor de ape, colectarea
fructelor de pădure etc.). Astfel de acțiuni au compromis ideea de voluntariat, care a fost
asociat muncii silnice. De aici și reactanța psihologică (acțiune de respingere) a
voluntariatului post-comunist.

15. 10. Necesitatea dezvoltării comunitare în România
În România, necesitatea acestui tip de intervenţie socială se impune din cel puţin patru motive:
 Existenţa evidentă a subdezvoltării: absenţa curentului electric, a canalizărilor, a drumurilor
asfaltate, poluarea industrială, exploatarea nemiloasă a pădurilor și resurselor naturale,
minorităţi marginalizate, discriminări multiple etc.; ruralitatea ocupă 87% din suprafața țării,
cuprinzând 9,6 mil persoane, cu populație îmbătrânită (migrarea tinerilor spre urban și
exterior)
 Ineficienţă administrativă, birocraţie, indiferenţă, dispreţ, corupţie;
 Inechități sociale grave generate de sistemul mafiei politico-judiciare;
 Reactanţa psihologică, sau chiar resentiment la adresa spiritul comunitar al vechii societăţi; ca
urmare replierea individului pe propriul interes şi dispreţul pentru orice înseamnă comunitate.
De aici nevoia unui efort de a reînvăţa colaborarea, solidaritatea, implicarea comunitară, controlul
puterii administrative. Conform acestei paradigme, asistentul social nu mai intermediază
servicii pentru asistatul pasiv, ci îl asistă în efortul său de a realiza prosperitatea împreună cu
concetăţenii săi. Este o nouă filosofie a asistării, o nouă logică, a încrederii în sine şi a
disponibilităţii asumării propriului destin comunitar.
Ideea este aceea a refuzului entropiei sociale, a diseminării acţiunilor şi intereselor, solidarizarea şi
responsabilizarea membrilor comunităţii pentru propria lor dezvoltare. Este resuscitată astfel
viaţa asociativă şi comuniunea, cetăţeanul şi comunitatea devenind mai responsabili pentru
propria lor devenire. Se redescoperă comunitatea şi se reinventează coeziunea socială.

16. Probleme recapitulative
 Definiţi comunitatea
 Definiţi dezvoltarea durabilă
 Caracterizaţi strategiile dezvoltării
 Definiţi dezvoltarea comunitară/durabilă/participativă
 Caracterizați formele participării
 Enumerați dimensiunile dezvoltării comunitare
 Indicați câteva momente semnificative din istoria dezvoltării comunitare
 Argumentați necesitatea dezvoltării comunitare în România

17. Bibliografie
Lucrări fundamentale:
 1. Alexiu, M.; Anastasoaei, T., Dezvoltare comunitară, Waldpress, Timisoara, 2001;
 2. Ciumăgeanu, D., Kolumban, G., Ile, L., Misaroş, G., Predescu, S., Sălăgeanu, D., Introducere în dezvoltarea comunitară prin
intermediul Telecentrului, Centrul de dezvoltare rurală, Timişoara, 2002;
 3. Ionescu, I., Sociologia dezvoltării comunitare, Ed. Institutul European, Iaşi, 2004;
 4. Sandu, D., Dezvoltare comunitară. Cercetare, practică, ideologie, Editura Polirom, Iaşi, 2005;
 5. Sandu, D., (coord.), Practica dezvoltării comunitare, Editura Polirom, Iaşi, 2007;
 6. Zamfir, C., Stoica, L., O nouă provocare: Dezvoltarea socială, Polirom, Iaşi, 2006;
 7. Zamfir, E., (coord.), Strategii antisărăcie şi de dezvoltare comunitară; Editura Expert, Bucureşti, 2000;
 8. Zamfir, E., Preda, M., Diagnoza problemelor sociale comunitare. Studii de caz, Editura Expert, Bucureşti, 2000;
Alte lucrări utile:
 1. Amado, G.; Guittet, A., Psigologia comunicării în grupuri, Editura Polirom, Iaşi, 2007.
 2. Barry, N., Bunăstarea, Editura DuStyle, Bucureşti, 1998.
 3. Istrate, Ion, (coord.), Comunităţi în mişcare: Programe şi intervenţii sociale, Bucureşti, Editura Agata, 2004;
 4. Guéguen, N., Psihologia manipulării şi supunerii, Editura Polirom, Iaşi, 2007.
 5. Neculau, A., Dinamica grupului şi a echipei, Polirom, Iaşi, 2007.
 6. Neculau, A.; Ferréol, G., Aspecte psihosociale ale sărăciei, Editura Polirom, Iaşi, 2000;
 7. Orford, J., Psihologia comunităţii. Teorie şi practică, Editura Oscar Print, Bucureşti, 1998;
 8. Peretti, A; Legrand,J.-A; Boniface, J., Tehnici de comunicare, Polirom, Iaşi, 2001.
 9. Pescaru, M., Matricea comunitară. Cunoaştere, comunicare şi acţiune comună în satul contemporan, Presa Universitară
Clujeană, Cluj- Napoca, 2003;
 10. Putnam, R.D. et all, Cum funcţionează democraţia, Polirom, Iaşi 2001;
 11. Rughiniş, C., Cunoaştere incomodă. Intervenţii sociale în comunităţi defavorizate în România anilor 2000, Editura Printech,
Bucureşti, 2004;
 12. Sandu, D., Spaţiul social al tranziţiei, Polirom, Iaşi, 1999;
 13. Sandu, D., Sociabilitatea în spaţiul dezvoltării. Încredere, toleranţă şi reţele sociale, Polirom, Iaşi, 2003;
 14. Pop, L., M., (coord.), Dicţionar de politici sociale, Editura Expert, Bucureşti, 2002;
 15. Zani, B; Palmonari, A., (coord.), Manual de psihologia comunităţii, Polirom, Iaşi, 2003 ;