3. SUMAR
EDITORIAL
Raluca NACLAD, De la dreapta la stânga / 3
ANCHETA „ANTITEZE“: Elita intelectuală în România de azi / 5
Sorin Adam MATEI / 6
Mona MOMESCU / 7
Mihaela MUDURE / 10
Daniel CLINCI / 11
Lucia DARAMUS / 14
Dorin PLOSCARU / 15
Virgil RĂZEŞU / 17
Mihail Sorin GAIDĂU / 19
RADIOGRAFIILE PREZENTULUI
Raluca NACLAD, Despre democratizarea spaţiului cultural / 24
POESIS
Liliana URSU / 28
ATELIER DE TRADUCERE
J.M.G. LE CLÉZIO – Premiul Nobel 2008, Comoară
(Traducere de Mădălin ROŞIORU) / 31
ISTORIE LITERARĂ: Documentar Grigore Cugler
Cristian LIVESCU, „Simbolul exilului deplin…“ / 46
Grigore CUGLER: Apunake (autobiografie), Decan al Majestăţii,
Încordare, Aniversare,
În peştera de la Tăvălugi, Autobiografie 1953 / 55
Matila GHYKA, „Aveam cancelar un băiat foarte învăţat…“
Monica LOVINESCU, Grigore Cugler / 60
Vi-l prezint pe Apunake (Petru COMARNESCU, Nicolae MANOLESCU) / 69
Constantin TOMŞA, Radiografia unei matrice cu rezonanţe slave: Roznov
/ 71
CRONICĂ LITERARĂ
Cristian LIVESCU, Primul Geo Bogza: „penetral“, „stridenţă“, „grotesc“ /
78
Constantin TOMŞA, Iulian Antonescu şi poezia medievală / 86
Traduceri de Iulian ANTONESCU / 89
INEDIT
Poeme de Daniel TURCEA / 95
Dorin Ploscaru, Valiza cu manuscrise a lui Daniel Turcea,
Încredinţată ÎPS Mitropolit Teofan / 99

4. SEMN DE CARTE
Cristian LIVESCU, Liviu Ioan Stoiciu, nou tratat despre frică şi „stigmatul
obârşiei“ / 101
SPECULUM
Igor şi Grichka BOGDANOV, Chipul lui Dumnezeu / 108
(Traducere de Virgil Răzeşu)
Dan IACOB, Constantin Noica, între predanie şi preluare
PROZĂ
Mădălin ROŞIORU, An american original / 116
SACERDOŢIU LIRIC
Triptic creştin (poeme de Theodor DAMIAN, Sever NEGRESCU, Dorin
PLOSCARU) / 121
AGORA
Raluca NACLAD, Resurecţie şi inerţie (Colocviul Naţional al
Tinerilor Critici Literari
„G. Călinescu faţă cu noua critică literară“, ediţia a V-a) / 130
CLIO
Constantin BOSTAN, Jurnalul lui G. T. Kirileanu –
Vizita familiei regale române în Basarabia (III) / 137
ARS POETICA
Utta –Siegrid KÖNIG, Poeme / 144
CONFESIV
Vlad VLAS, A fi în cuşca de nebuni... / 147
LOCUL ŞI SPIRITUL
Gheorghe A. M. CIOBANU, Un „Gulliver“ în ţara poeziei / 149
IDEI/ ATITUDINI/ SEMNAL
Valentin ANDREI, Roman Vlad – un titan al muzicologiei
mondiale / 151
Lucian STROCHI, Portretul la Ştefan Potop / 154
Cecilia ANDREI, Cultura astăzi / 156
Cornel GALBEN, Portrete de personalităţi nemţene (George
Aaaron, Mihai Pauliuc) / 158
Constantin TOMŞA, La Târgu-Mureş, o excelentă revistă de
cultură / 160
Din viaţa societăţii scriitorilor din judeţul Neamţ / 162

5. EDITORIAL
Raluca NACLAD
DE LA DREAPTA LA STÂNGA
Unul dintre cei mai inteligenţi tineri pe care îi cunosc îmi atrăgea
atenţia, atunci când i-am trimis invitaţia de a participa la ancheta „Elita
intelectuală în România de azi“, că termenul „elită“ este o formă fără fond,
produsul unui mecanism suspect, de autolegitimare a unei instanţe care vizează
dominarea. Aşa este, dacă ne raportăm la paradigma de gândire a lumii de azi.
Un loc comun al analizelor ce identifică specificitatea lumii postmoderne este
tendinţa acesteia de a respinge adevărurile absolute şi ierarhiile. Astăzi, viziunea
lumii guvernate de o ordine ierarhică este înlocuită cu cea a unei lumi alcătuite
rizomatic (după termenul propus şi transformat în concept de Gilles Déleuze),
adică un ansamblu în care legăturile dintre punctele sale sunt neierarhice,
ierarhia este înlocuită de reţea, iar centrul este pretutindeni. Tânărul meu amic
este bine ancorat în spiritul veacului prin lecturi importante ce pornesc de la
Nietzsche, trec prin Foucault şi ajung la gânditorii în vogă ai momentului. Ca el
gândesc mulţi dintre tinerii noştri cu studii serioase, mai ales dacă au avut şansa
unor burse în străinătate, şi care aleg să fie în special de stânga, sătui de
inconsistentul, sterilul discurs anticomunist pe care intelectualii noştri cei mai
vizibili (pe care i-am identifica cu elita) îl tot flutură de 20 de ani. Spun steril
pentru că nu a contribuit la o asanare a vieţii politice de elementele securităţii
comuniste, care se află în continuare la putere conducând în funcţie de interese
de clan, nu a contribuit la o expunere publică a dosarelor celor care s-au repezit
să preia puterea începând cu anii ‟90, asta în condiţiile în care instituţiile ce se
ocupă de studierea crimelor comunismului sau de dosarele informatorilor cu
notorietate publică au fost date pe mâna unor intelectuali cu prestigiu. Pe lângă
acestea, a te lupta cu fantoma comunismului la 20 de ani de la decesul acestuia e,
cel puţin, hilar.
Şi iată că după ce am deplâns decapitarea elitelor româneşti în timpul
comunismului şi mulţi au spus că aceasta ar fi principala cauză a haosului din
societatea românească de azi, ne trezim că a trecut timpul elitelor (înţelegând
prin termen o autoritate cu un grad ridicat de instruire, cu influenţă în viaţa
publică). În contextul noii forme de gândire, cuvântul „elită“ sună pompos şi
desuet. E ca o bătrână doamnă bine pomădată şi îmbrăcată în dantele care stă în
rând cu nişte tineri îmbrăcaţi în latex. Şi totuşi istoria nu o fac cei mulţi,
antiteze NR.1/2011 3

6. anonimii, ci o scriu, mai bine sau mai rău, tot vârfurile. E adevărat, e discutabil
cine ajunge în vârf.
Personal, nu mi se pare excesiv discursul intelectualilor noştri cu bună
vizibilitate în spaţiul public, în sensul în care acesta promovează valorile de
dreapta. Adevărata problemă nu ţine de axiologia acestui discurs, ci de relaţia
defectuoasă cu Puterea a acestor intelectuali. Cu incontestabile merite culturale,
aceşti intelectuali de vârf de la noi nu au nicio influenţă în viaţa publică, forul
unde trebuie să se facă auzită vocea lor, unde să-şi exprime viziunea. Şi aceasta
pentru că au renunţat la rolul de analiză critică a măsurilor luate de Putere,
acceptând să coabiteze cu conducerea politică pentru a se împărtăşi de
beneficiile puterii. Această coabitare este la fel de nocivă dacă vorbim de
sprijinirea regimului Iliescu, Constantinescu sau Băsescu. Indiferent de forţa
politică ajunsă în vârf, nu se poate vorbi de „cei buni“ şi de „cei răi“, căci
puterea corupe întotdeauna şi există mereu pericolul derapajelor de tot felul, de
la tendinţe totalitare la satisfacerea intereselor de grup în dauna binelui comun.
Aşa înţelegem şi mai bine poziţionarea tinerilor noştri intelectuali în special la
stânga ideologică, în opoziţie cu cei care formează establishment-ul
intelectualităţii de la noi. Faptul că tinerii care astăzi se manifestă activ în spaţiul
civic sunt, în mare parte, de stânga, ar putea fi surprinzător într-o ţară care a
trecut prin 45 de ani de teroare roşie. Însă faptul că valorile de dreapta şi în
special ideologia capitalistă au fost favorizate într-o societate în care cei mulţi nu
pot trăi, ci doar supravieţui, la care se adaugă marea lovitură dată capitalismului
de criza mondială izbucnită în 2008, pe care România o poartă încă în spate,
toate acestea au deziluzionat tinerii, îndreptându-i spre valorile la modă în
Occidentul european, cu preponderenţă de stânga, care par mult mai umane prin
grija faţă de celălalt.
Acum, mă întreb câţi dintre tinerii aceştia entuziaşti care îl reevaluează
pozitiv pe Marx nu sunt mânaţi de dorinţa sinceră de a ajunge o forţă dominantă
pe piaţa ideilor, în sfera politicului, în viaţa civică, luându-le locul „bătrânilor
dinozauri“ de dreapta?! Şi în discursurile celor de stânga, mai tineri sau mai
puţin tineri, sesizez agresivitatea unui demers către realizarea unei dominanţe.
Nu poţi critica Puterea fiind tu însuţi însetat de putere. Pe de altă parte, nu-mi
place această cramponare de ideologii. A fi de dreapta sau de stânga pare să fie
principala preocupare exhibată într-un discurs public al unui intelectual,
indiferent de generaţie, asta în situaţia în care politicul există într-o devălmăşie
totală, onestitatea asumării unei ideologii fiind străină politicienilor noştri.
Dacă ar fi să numesc răul acestor timpuri, aş zice că este umflarea eului
până la disoluţia esenţei persoanei. Iar acest eu creşte ca un aluat dospit atunci
când acţionează în el fermenţii obsesiei de putere. Capitalul de imagine a ajuns
cea mai puternică valoare din piaţa socială, o monedă care se dovedeşte calpă de
prea multe ori. De aceea mă întorc la o genială afirmaţie a lui Virgil Ierunca:
„România nu are nevoie de genii, ci de caractere!“
4

7. ANCHETA ANTITEZE
ELITA INTELECTUALĂ
ÎN ROMÂNIA DE AZI
Această anchetă se doreşte a fi o componentă a demersului de resurecţie
a discuţiilor din spaţiul public românesc, care vizează locul şi rolul celor
chemaţi la analiza critică a stărilor de fapt şi a tendinţelor din societatea
românească de astăzi. Am ales interlocutori din generaţii diferite, care nu au
pactizat cu regimul comunist sau cu cele de după 1990, cu speranţa lipsei de
parti-pris-uri, cel puţin, politice. (R. N.)
1. În ce măsură intelectualitatea constituie o voce credibilă in viaţa
publică românească?
2. Care ar trebui sa fie locul şi rolul intelectualului în relaţia cu
puterea? (Puterea îşi selectează elita care s-o susţină sau
intelectualitatea iniţiază un pact cu puterea?)
3. Cât influenţează moralitatea unui autor receptarea operei sale?
4. Ce înseamnă intelectual de succes şi care sunt elementele ce
condiţionează accederea la acest statut în România de azi?
antiteze NR.1/2011 5

8. SORIN A. MATEI
(specialist în sociologia comunicaţiilor şi a culturii, profesor de
comunicare la Purdue University, Indiana, S.U.A.):
1. Răspunsul depinde de ceea ce
înţelegem prin „intelectualitate“. Dacă ne referim
la intelectualitate ca o pătură largă, cuprinzând
mai ales categoriile sociale ce produc cu ajutorul
pregătirii lor specializate şi superioare noi idei,
lansează afaceri sau noi tehnologii, susţin viaţa
economică cu noi metode de producţie sau
schimb, sunt implicate în educaţie sau în
comunicarea specializată, atunci trebuie spus
răspicat că România e pe cale să redescopere
valoarea intelectualilor. Trăim în secolul 21, în
care rolul capitalului ca resursă şi metodă
centrală de ancorare a lumii a fost luat de
informaţie. Este un secol în care intelectualitatea a devenit noua „clasă
conducătoare“. Pe de altă parte, dacă ne referim la intelectualitatea „de vârf“, la
acele personaje publice pricepute la toate, de la teologie, la fizică, filosofie,
istoria artei şi economie sau politică cred că acesteia ar trebui să i se spună că
timpul ei a trecut. Lumea modernă nu poate fi condusă din amvonul
intelectualului generalist, profetic, ce se consideră îndreptăţit să pună lumea la
cale din simplul motiv că există.
2. Aşa cum ne-am dori ca parlamentarii să se lase de afaceri şi oamenii
de afaceri de politică, aşa şi intelectualitatea care crede în misiunea sa creatoare
şi critică ar trebui să se preocupe de lucrul pe care îl ştie cel mai bine, anume de
a analiza lumea din jurul ei, de a propune soluţii şi teorii ce nu au un parti-pris
sau, dacă e nevoie, de a critica puterea. România are nevoie de o autentică
separare a puterilor în stat în sensul cel mai larg al termenului. Nu numai puterea
executivă trebuie separată de cea legislativă sau judecătorească, pentru a se evita
abuzul de putere, ci şi puterea economică trebuie izolată de cea politică şi
intelectuală. Numai astfel se poate evita mercantilizarea ideilor şi a politicii sau
politizarea economiei şi a ideilor. Ba aş adăuga că astfel am evita şi edulcorarea
actului politic cu etereale idei, bune în teorie şi caduce în practică.
3. Mai întâi aş reformula întrebarea înlocuind „receptarea“ cu
„valoarea“. Enorm, dacă moralitatea sa personală este reflectată în operă. Puţin
sau deloc dacă moralitatea actului său intelectual este deasupra sau independentă
de comportamentele sale cotidiene. Contează foarte mult dacă ce faci şi cine eşti
în viaţa de zi cu zi se reflectă în ideile pe care le profesezi în scrierile tale.
6

9. ANCHETA ANTITEZE
4. Există în România mai multe modele intelectuale. Unul vine din
trecut, modelat de idealul intelectualului atotştiutor, profet, „de elită“. Celălalt
este cel al intelectualului activist, bătăios, implicat în variate cauze. Un al treilea
ar fi cel al intelectualului specializat, ce se concentrează pe domeniul său de
studiu. Un al patrulea este cel al intelectualului fabricat la duzină în morile de
educaţie numite universităţi private. În fine, mai este intelectualul venal, care şi-
a cumpărat autoritatea după ce a ajuns în poziţii de putere. Fiecare grup are
modalitatea sa de a se manifesta şi de a-şi promova cauza în faţa publicului.
Intelectualii profeţi au format nişte secte gnostice, în care intră numai cei aleşi şi
miruiţi de profeţii zilei. Intelectualii activişti îşi leagă basmale roşii în jurul
frunţii şi aruncă cu pietre în magazinele de sticlărie ale protipendadei
„capitaliste“. Specialiştii fac bani sau cariere, de multe ori internaţionale, fără să
se fi auzit de ei în mod public. Sunt celebraţi numai când iau Premiul „Nobel“
sau devin profesori la Harvard. În fine, intelectualii venali îşi iau doctoratele
între două sesiuni ale parlamentului, iar cei produşi pe bandă rulantă vând
tratamente naturiste sau devin parapsihologi.
MONA MOMESCU
(lector la Universitatea „Ovidius“, Constanţa şi lector de limba
română la Columbia University, S.U.A.):
1. La început, aş vrea să fac anumite
precizări, cu privire la terminologia aleasă de
iniţiatorii anchetei: folosind în întrebări atât
intelectualitate, cât şi intelectual/ autor/ intelectual
de succes, deschideţi de fapt mai multe trasee de
abordare, care se pot baza pe definiţii diferite ale
unei categorii profesionale, sociale, privite
individual sau colectiv. În plus, termenul
intelectualitate implică existenţa unei clase sociale
cu acest nume, care ar trebui să beneficieze de o
ideologie proprie sau să se bucure de un statut
socio-politic anume. Pe de altă parte, termenul mă
duce cu gândul la discursul politic dinainte de 1990, în care era menţionată
constant „înfrăţirea“ dintre intelectualitate, ţărănime şi clasa muncitoare, sub
stindardul partidului unic. O atare clasificare aşeza, de fapt, cele trei „clase“ sub
semnul unui surd, dar insurmontabil conflict, în realitate. Aşadar, sub rezerva
variaţiei terminologice utilizate de iniţiatorii anchetei, voi încerca să răspund la
prima întrebare.
antiteze NR.1/2011 7

10. Viaţa publică românească, începând cu constituirea statului-naţiune
modern, a fost într-un proces permanent de căutare, promovare, revizuire a unor
modele de comportament sau soluţii sociale şi politice. Este notoriu rolul
generaţiei Maiorescu, rolul lui Titu Maiorescu personal, apoi al lui N. Iorga, apoi
al grupului coagulat în perioada interbelică de personalitatea fascinantă a lui Nae
Ionescu. Judecând numai după aceste momente din evoluţia „spiritului public“
românesc, aş spune că ceea ce este desemnat aici prin intelectualitate a avut cel
puţin vizibilitate şi uneori un rol constructiv la nivel colectiv. Să ne gândim
numai la rolul intelectualităţii în accepţia de educator, „luminător al maselor“
din epoca paşoptistă, atunci când era chiar nevoie de un program coerent de
educare a unei populaţii preponderent rurale şi deosebit de conservatoare. În
ceea ce priveşte situaţia actuală, sunt convinsă că intelectualii (deseori
confundaţi la noi cu specialiştii în diverse domenii, care trebuie să aibă un
cuvânt greu în educare şi contribuţie la binele general), eu cred că aceştia au o
voce creditabilă atâta timp cât se pronunţă asupra a ceea ce ştiu mai bine, fiecare
în domeniul său, ca şi atunci când dovedesc că a fi intelectual înseamnă a nu
practica dispreţul faţă de celălalt (categorial, individual, real sau imaginar), a nu
te situa pe poziţii extreme sau a nu abandona echilibrul raţiunii în favoarea unor
spaime sau frustrări sau opţiuni ideologice conjuncturale.
Personal, cred în rolul educativ al intelectualităţii, nu în situarea pe o
poziţie care adânceşte ruptura dintre intelectual şi non-intelectual. În măsura în
care intelectualitatea se defineşte ca o elită care are soluţii pentru celălalt, aflat
într-o poziţie subalternă, multe din posibilităţile ca intelectualii să contribuie
constructiv la educare şi progres social sunt anulate. La fel şi în cazul în care
„intelectualitatea“ se defineşte ca atare, imprecis, în raport cu muncitorii sau cu
restul.
2. Câteva posibile răspunsuri la această întrebare se află în volumul
Idolii foruluii, apărut la Editura Corint în 2010, care reuneşte opinii ale unor
specialişti din cele mai diverse domenii: politologie, sociologie, filosofie etc. A
invoca acum riscurile şi paradoxurile afacerii Dreyfus înseamnă a repeta la
nesfârşit şi cu puţin folos, lucruri deja ştiute. Ştim că din Evul Mediu
intelectualul funcţiona ca un fel de sacerdot ambiguu în relaţiile cu puterea.
Orice regim politic a selectat un număr de persoane cu vizibilitate publică,
menite să confere credibilitate regimului, iar aceştia nu se pot defini neapărat ca
intelectuali. Ştim foarte bine că în campanile electorale, fie de nivel sătesc sau
planetar, sunt prezente persoane cunoscute în comunitatea căreia ele se
adresează, apreciate sau care satisfac un anume tip de frustrare sau nostalgie de
grup (mă refer aici la actori fascinanţi, genul G. Clooney sau R. Gere şi nu mai
puţin la persoane de o anume notorietate din media românească, solişti de
muzică populară, promotori de spectacole de televiziune etc.). Aşa că nu numai
cei pe care întrebarea îi defineşte, vag, drept intelectuali, fac pactul cu puterea
sau, pur şi simplu, cred într-o anume ideologie. De ce să nu admitem aceasta, că
oamenii sunt convinşi că o anume ideologie, o anume atitudine politică etc. sunt
8

11. ANCHETA ANTITEZE
cele mai potrivite pentru societate la un moment istoric. Important este ca
publicul să fie destul de educat încât să recunoască eventualele exagerări sau
interese personale, să respecte aceste alegeri ale altora, dar să îşi construiască
propriile opţiuni. De aceea spun că problema numărul unu este educaţia generală
(cea civică intrând aici). În felul acesta ne alcătuim propriile noastre opinii, şi
contează mai puţin dacă un grup de putere selectează un număr de figuri de
notorietate să-l reprezinte, să-i popularizeze opiniile etc. Publicul va lua ceea ce
e bun, va accepta pe celălalt şi nu se va mai preocupa excesiv şi contraproductiv
de „cine de-al cui e“.
3. Răspunsul la această întrebare, aşa cum e ea formulată, ne trimite la
necesitatea de a considera încă valabil raportul direct, cauzal, între biografia/
comportamentul autorului şi finalitatea efortului său, care este, cum aţi spus,
opera. Dacă vorbim despre literatura de ficţiune, contra-exemplele sunt multe şi
de succes: Fr. Villon, O. Wilde, mulţi alţii, din toate spaţiile culturale. În plus, nu
orice carte are statutul de operă, chiar de am lua în discuţie numai definiţia
arhicunoscută a operei, dată de Tudor Vianu. Dacă însă nu ne referim la ficţiune,
ci la cărţi care îşi propun să aducă publicului un model de comportament, să
sugereze o ideologie de urmat, să facă o analiză a unui moment istoric, să
denunţe o formă sau alta de totalitarism, atunci este de dorit, pentru credibilitate,
ca autorul să nu se fi situat exact pe poziţia pe care o critică. Spun aceasta pentru
că, adeseori, cititorii sunt înclinaţi să ignore valabilitatea unor idei şi să judece o
carte în numele biografiei autorului (mai ales când aceasta este cunoscută,
autentic sau anecdotic) sau, şi mai grav, în numele unor accidente biografice ale
familiei acestuia. Mai cred şi că moralitatea este dată de o anume autenticitate,
adică de consecvenţa unor poziţii ideologice asumate; de pildă, nu suntem azi
marxişti, la anul libertarieni şi tot aşa. Iar dacă aceste revelaţii şi transformări
personale au loc şi le integrăm în ceea ce scriem, măcar e normal să recunoaştem
asta şi să explicăm de ce am optat pentru o nouă cale. Cred că acesta e mesajul
moral pe care îl poate un autor transmite publicului: să evoluăm, să ne analizăm
critic opţiunile, dar să nu fim ipocriţi. Ştiţi, adagiul baudelairian referitor la
fratele-cititor ipocrit; dacă autorul nu e ipocrit, atunci şi fratele-cititor va creşte
moral.
4. Cel mai scurt răspuns ar fi: o persoană care scrie cărţi/se manifestă ca
animator al spiritului şi care este răsplătit material pentru asta, adică liber-
profesionist intelectual. Dacă ar fi să găsesc o actualizare a acestui model, m-aş
gândi la Bernard Henri Levy, care se pronunţă, cu o autoritate parţial
autoproclamată, despre politica mondială, politica internă a Franţei şi multe
altele. Referitor la spaţiul românesc, cred că nu statutul de intelectual de succes
este idealul celor ce scriu, ci acela de profesionist care, având siguranţa
cunoştinţelor şi conştiinţa că trebuie să ne instruim permanent şi să acceptăm şi
păreri diferite, poate schimba ceva în domeniul său şi, cel mai important, îi poate
forma pe alţii, pentru a nu exista un hiatus între generaţii. Eu cred că aceasta
antiteze NR.1/2011 9

12. asigură succesul. Fără îndoială, este necesară şi o recompensă socială adecvată,
nimeni nu mai crede în intelectualul famelic, care mănâncă (sau nu) după toanele
vreunui Mecena de circumstanţă, indiferent cine ar fi acesta (persoană sau
instituţie).
MIHAELA MUDURE
(profesor universitar şi conducător de doctorat la Catedra de
engleză a Facultăţii de Litere, Universitatea „Babeş-Bolyai“;
traducătoare, eseistă, publicistă cu o bogată activitate ştiinţifică
internaţională)
1. Nu, intelectualitatea laică nu constituie o
voce credibilă în societatea românească
contemporană. Voci mult mai influente au preoţii, de
exemplu. Explicaţia are cauze istorice. Misionarismul
nu a prea fost vocaţia intelectualului român.
Intelectualul român s-a simţit mai bine în umbra
puterii şi la adăpostul puterii. De aici, de sub această
pulpană caldă a mai complotat, a mai făcut cu ochiul
adversarilor, a mai rezistat prin cultură. Contra-
exemplele sunt puţine.
2. Relaţia intelectualului cu puterea trebuie să fie critică. Restul sunt
accidente ce ţin de biografie: cine iniţiază relaţia şi când. E ca la amor: important
e cum se face, nu cine a făcut primul pas. Din cauza acestei responsabilităţi
critice, intelectualii sunt, de regulă, oameni de stânga. E mult mai greu,
conceptual vorbind, să iniţiezi un dialog critic cu puterea de pe poziţii de dreapta
şi dacă eşti, cu adevărat, de dreapta. O altă chestiune la noi este că se practică
indistincţia politică. Etichetele politice nu sunt, de cele mai multe ori, relevante.
3. Nu ar trebui să influenţeze deloc. Totdeauna dau exemplu studenţilor
mei pe John Dryden, mare poet englez din secolul al XVII-lea şi părintele criticii
literare de limbă engleză. A trăit bietul om timpuri „interesante“ şi l-a prins şi pe
Carol I, şi pe Cromwell, şi pe Carol al II-lea, fiecare cu pretenţiile lui de adulare
sinceră şi absolută! Şi a scris bietul om la ode şi pentru unul şi pentru altul. Că
doar nu era să-şi lase capul pe butuc şi să ne lase fără Annus Mirabilis sau
MacFlecknoe sau superbele sale comedii baroce! Acum, la mai bine de 300 de
ani de la moartea sa, când acele pasiuni s-au stins, înregistrăm aceste accidente
biografice ca atare şi trecem mai departe. Importantă rămâne opera. Ce ai lăsat
după tine pe raftul bibliotecii. Restul e important doar pentru contemporani. Cu
alte cuvinte, cel fără păcat să ridice piatra! Sau, ca să dau un exemplu mai din
10

13. ANCHETA ANTITEZE
vremea noastră, Adrian Păunescu a fost o personalitate cu lumini şi umbre, dar
poezia lui Rugă pentru părinţi este o capodoperă şi puţini poeţi contemporani se
pot lăuda că au reuşit să facă mulţimea să plângă cu o poezie. Ori la Cenaclul
„Flacăra“ ţi se umezeau ochii atunci când se recita/cânta această poezie.
4. Intelectual de succes înseamnă să ai bani, poziţii de influenţă, să apari
des pe sticlă. Există oameni foarte valoroşi, astăzi, în România care sunt într-un
anonimat greu de înţeles. Dau doar câteva exemple. Am citit nişte romane foarte
reuşite scrise de contemporani: Privighetoarea arsă de Mircea Cavadia, Traga
şerpilor de Grigore Adrian sau Mieii tunşi zero rămân repetenţi de Teodor
Parapiru. Nu numai că nu am auzit să fi primit vreun premiu, dar nici măcar vreo
recenzie nu s-a scris despre aceste romane. Anglista clujeană Ioana Sasu-Bolba
s-a angajat de câţiva ani într-o muncă de mare complexitate: traducerea unor
zone din literatura engleză din secolele al XVII-lea şi al XVIII-lea neacoperite
până în prezent. S-a tradus şi publicat până în prezent: poezia religioasă
metafizică, un volum din opera lui Alexander Pope, un volum de poezii din
opera lui Jonathan Swift (părintele lui Gulliver a fost şi un mare poet). E gata de
tipar un volum din John Dryden, păcătosul amintit mai dăunăzi. Se pregăteşte o
selecţie din poezia feminină a epocii (Aphra Behn, Lady Mary Wortley
Montagu, Mary Robinson, Anne Killigrew, Eliza Haywood etc.) precum şi un
volum din poezia libertină a epocii (Contele de Rochester, Charles Sedley).
Toate acestea sunt gesturi culturale de mare relevanţă, dar ecoul lor nu a reuşit să
treacă de sala cu oglinzi a Filialei Cluj a Uniunii Scriitorilor din România.
DANIEL CLINCI
(redactor al revistei „Tomis“, doctorand în filologie al
Universităţii Bucureşti, în prezent studiază ca bursier la
Universitatea din Amsterdam)
Ideologia „elitei“
Titlul acestei anchete mă obligă să fac
precizări suplimentare cu privire la termenul de
„elită intelectuală“, care mi se pare puternic
încărcat ideologic. Iar aceasta din mai multe
motive pe care le voi expune aici: în primul rând,
ideea că ar exista un subsistem social sau un grup
cu anumite trăsături distinctive supranumit
„intelectualitate“ este dificil de susţinut. Această
categorie socială există doar în practicile discursive
ale celor care, prin ele, încearcă să se legitimeze ca potenţială instanţă dominantă
antiteze NR.1/2011 11

14. a spaţiului public. Mecanismele de autolegitimare, însă, nu fac decât să o
autonomizeze, adică să o izoleze de restul societăţii. Altfel spus, ajungând la a
doua obiecţie pe care o am, a vorbi despre o „elită“, separată de restul societăţii
şi, desigur, păstrând ideea unei superiorităţi dacă nu în mod necesar materiale, ci
simbolice, înseamnă a promova un discurs în care survine problema dominării,
în acest caz, a „intelectualităţii“ ca „elită“ faţă de „ceilalţi“, care trebuie
îndrumaţi în direcţia pe care categoria dominantă doreşte să o traseze. Cred că
aceste argumente sunt suficiente pentru a ne despărţi de sintagma din titlu şi
pentru a recunoaşte faptul că păstrează o ideologie de clasă care se manifestă în
jocuri ale dominării şi autorităţii asupra celuilalt. Şi, ca să-l parafrazez pe
Foucault, căruia rândurile de faţă îi sunt, oarecum, tributare, treaba noastră este
să luptăm împotriva fascismului, fie el şi cel din capetele noastre.
1) Viaţa publică românească este destul de eterogenă încât să nu permită
astfel de simplificări. Cred că problema scriitorilor, artiştilor sau a Academiei nu
ar trebui să fie obţinerea credibilităţii publice, ci despărţirea de un model al
izolării pe care l-au practicat cu relativ succes în perioada totalitară şi post-
totalitară, neintervenind cu consecvenţă în viaţa publică. Aceşti „intelectuali“,
dacă mai preferaţi acest termen, s-au ocupat numai cu amenajarea propriului lor
spaţiu închis, spaţiu care nu comunică cu exteriorul. Cu alte cuvinte, s-a creat un
câmp (în termenii lui Bourdieu) al academiei, al scriitorilor, al artei etc.,
autonom, în măsura în care nu are impact asupra societăţii. Ieşirile actorilor
acestui câmp în alt spaţiu public decât cel pe care şi l-a construit sunt eşecuri
repetate: apărarea idealismului de dreapta de către Pleşu, Liiceanu, Patapievici
etc. nu are decât rolul de a transfera capital simbolic de la „elită“ la administraţie
şi invers. Altfel, facţiunile care se poziţionează împotriva acestora şi care îi
acuză de pact cu „puterea“ joacă acelaşi joc al legitimării proprii prin
delegitimarea celuilalt. Scopul lor e acelaşi: a obţine autoritate şi influenţă în
spaţiul public. S-ar putea cita ca exemplu în acest sens Observatorul cultural,
care jonglează cu temele actualităţii politico-sociale sub egida aceluiaşi bun simţ
comun pe care îl invocă şi Dilema veche sau 22, însă direcţionat împotriva
regimului actual.
Aşadar, spaţiul public cu tendinţe quality funcţionează, trist, dar
adevărat, la fel precum cel deschis de publicaţiile de scandal. Singura diferenţă
este că cititorii şi colaboratorii unora se pretind „intelectuali“, iar ceilalţi, nu.
Materiale critice pe teme serioase nu găsim decât rar, iar denominaţia „publicaţie
de cultură“ a abdicat în favoarea tratării subiectelor de actualitate din domeniul
politic şi social cu miros de ideologie. Acesta este cel puţin unul dintre motivele
pentru care spaţiul pretins quality nu este creditabil: pentru că face ce fac şi alţii,
aducând în plus propria voinţă de a fi un dispozitiv de dominare socială. Nu
trebuie să ne simţim diferiţi de alte culturi din cauza acestei situaţii; şi în
Occident intelighenţia e strict despărţită de lumea din afara ei, trăind în propria
sa ficţiune. Lecţia lui Nietzsche nu a fost învăţată nici măcar de culturile în care
a vieţuit.
12

15. ANCHETA ANTITEZE
2) Desigur, o succintă privire asupra spaţiului public autohton ne indică
clar faptul că lupta pentru putere este deosebit de acerbă, iar conflictele nu se
mai poartă pe terenul academic sau cultural, ci pe cel al politicului, ceea ce, dacă
atitudinea celor implicaţi n-ar fi suspectă de partizanat necondiţionat, este foarte
bine. Intelighenţia noastră încă nu a căpătat o conştiinţă a rolului său public, în
afara micilor aranjamente şi a retoricii electorale la momentul potrivit. Poziţia sa
există în măsura în care îi oferă avantaje, atât individual, cât şi colectiv.
Discursurile diferite pe care intelighenţia le propune, în afara faptului că au o
audienţă foarte limitată, nu se disting prin consecvenţă, ci fac parte din aceeaşi
multiplicitate care speculează pe marginea unor teme şi tendinţe actuale în
societatea românească; din acest punct de vedere, este trist faptul că mulţi
indivizi care se pretind „intelectuali” gândesc România ca inferioară
Occidentului, contribuind, întreţinând şi popularizând straniul discurs negativ
care domină conştiinţa publică locală.
De preferat ar fi ca indivizii aceştia să nu mai ţină discursuri din fotolii
călduţe şi cu stipendii frumoase. Să tacă. Sau să nu mai facă nici o diferenţă între
ei şi ceilalţi oameni, să renunţe la modelul acesta paternalist care îi aruncă în
derizoriu. Eventual, să-şi definească clar poziţia şi scopurile, ca să ştim şi noi
„cu cine votăm“.
3) Chestiunea moralităţii unui autor nu mă priveşte câtuşi de puţin.
Moralitatea însăşi înseamnă lucruri diferite în funcţie de receptor. Probabil sunt
unii care nu-l citesc pe Wilde pentru că a fost homosexual, pe Heidegger pentru
că a fost nazist şi pe Marx pentru că a fost comunist. Moralitatea este parte din
ideologia de clasă dominantă pe care anti-comunismul nostru perpetuat de
îngerii liberalismului după 20 de ani de la decembrie `89 o pune în aplicare. Un
moralist cum e Pleşu, deşi e în vogă, e ridicol din cauza discursului său negativ
care întreţine acea ideologie despre care vorbeam, total anacronică, scrisă pentru
femeile casnice din clasa superioară urbană. Şi poveştile lui şi ale altora nu sunt
decât mici scandaluri cotidiene care trec odată cu zilele. Să nu uităm că
Nietzsche ne sfătuia să ne ferim de oameni ca aceştia.
4) Intelectual de succes, artist de succes, afacerist de succes etc.
înseamnă, în România şi aiurea, să fii un bun manipulator al capitalului de orice
natură ar fi acesta. Capitalul este singura valoare pe care lumea de azi o mai
recunoaşte.
Primul pas către renunţarea la o ideologie este identificarea sa, iar
combaterea discursurilor dominante nu se poate face înlocuindu-le cu
discursurile dominante proprii. Nu avem nevoie de lideri luminaţi care să ne
conducă pe căile adevărului şi dreptăţii neoliberale, nici de moralişti care să
apere bunul simţ comun, nici de filosofi închişi în birouri ministeriale,
senatoriale şi directoriale, avem nevoie de o luptă constantă împotriva
antiteze NR.1/2011 13

16. tehnologiilor puterii care se instalează în societate, dacă nu cumva suntem deja
iremediabil pierduţi.
LUCIA DARAMUS
(scriitoare, traducătoare, jurnalist cultural)
E un subiect tare stufos, pentru că sunt
complicate cele două ingrediente implicate:
intelectualul şi puterea.
La prima vedere nu ar avea nimic de-a face
unul cu altul, dar, în subsidiar, ele sunt
complementare. Dacă ne uităm la scena intelectuală
actuală românească, putem observa că prea puţin o
voce intelectuală este şi o voce politică puternică. În
general, intelectualii noştri stau într-un colţ de
umbră, mimând credibilitatea. Este şi foarte greu să
te afişezi politic, pentru că, mai mult sau mai puţin,
intelectualii noştri au avut ceva de împărţit cu
puterea trecutului, cu comunismul. Poate se vor
ridica voci care să fie pertinente dintre cei din generaţia noastră, care să fie în
stare să aibă un dublu statut: de intelectual şi de reprezentant al puterii.
La ora actuală există personalităţi (puţine la număr) care au reprezentat
ceva sau reprezintă ceva în viaţa politică românească şi numesc aici pe Ion
Vianu (în primul rând), care, plecat din ţară, a continuat în spaţiul occidental să
scrie articole în defavoarea comunismului, apoi pe Gabriel Liiceanu, pe
Patapievici, pe Pleşu şi alţii. La categoria alţii mă gândesc la jurnaliştii culturali,
la scriitorii care publică în ziare tablete politice sau de atitudine ca Mircea
Mihăieş, Tismăneanu, Stelian Tănase etc.
Nu, intelectualitatea nu constituie o voce credibilă în viaţa publică
românească. În relaţia cu puterea, rolul intelectualului ar trebui să fie unul foarte
important, pentru că intelectualul şi puterea sunt complementare. Să luăm numai
cazul oamenilor de litere. De când există literatura, un rol al acesteia a fost să
demaşte politicul, să-l ironizeze, să dea la iveală ce nu e în regulă. Asta a făcut
Plaut în teatrul lui, asta au făcut generaţii de scriitori de-a lungul timpului. Arma
scriitorului e cuvântul, a artistului plastic e culoarea, materialul. Scriitorul
trebuie să fie în mijlocul societăţii, să fie ponderea pentru politic, pentru putere
şi niciodată să nu facă jocul puterii.
În privinţa moralităţii, aici lucrurile se împart cumva. Există mai multe
păreri. Moralitatea unui autor nu cred că influenţează receptarea operei acestuia.
Aici avem celebrul caz Dostoievski. Opera a depăşit cu mult omul, moralitatea
acestuia şi nu e cazul să intrăm în amănunte. Desigur, dacă vrei să fii un lider de
opinie, e bine să fii moral, cât mai moral. Dar avem şi alt caz, cel al lui Van
14

17. ANCHETA ANTITEZE
Gogh care a trăit cu o prostituată. Faptul, scos din contextul vieţii lui, ar părea
imediat amendabil, însă, citindu-i viaţa nu ai cum să nu observi că Van Gogh
practic a fost un sfânt (păcat că s-a sinucis, dar era bolnav psihic în momentul în
care a făcut-o) şi a vrut s-o salveze pe femeia cu care a trăit. Recomand a se citi
romanul lui Irving Stone, Bucuria vieții.
În ceea ce mă priveşte, nu judec opera unui om în funcţie de moralitatea
lui, desigur, mă interesează foarte mult ca libertatea lui, a autorului de pildă, să
nu distrugă libertatea altuia, a celuilalt. Cu alte cuvinte, libertatea mea să se
întindă până la libertatea celuilalt, să nu-l lezez. E mult de discutat aici, pentru că
sunt mai multe tipuri de moralitate. Cred că există un decalog al moralităţii
cuprins în cuvântul decenţă. Şi, dacă o luăm în litera Bibliei, nu există om care
să poată spune că este alb ca neaua, astfel încât să aibă dreptul să pună mâna pe
piatră şi să arunce. Cred în decenţă, cred, aşa cum am mai spus, în libertatea mea
care să nu lezeze libertatea altuia.
Ultima întrebare este nu grea, ci nostimă. E nostimă, smulgându-mi un
zâmbet în colţul gurii, pentru că a fi intelectual de succes la noi în ţară înseamnă
în primul rând în a sta mai tot timpul pe ecran, pe la diferite posturi de
televiziune. Ţi se vând cărţile în funcţie de cât de vizibil eşti pe ecran. Sunt
sigură că există şi alţi intelectuali de vază la noi în ţară, în afară de cei trei
consacrați, Liiceanu, Pleșu, Patapievici, dar care nu sunt atât de vizibili pe
ecrane. E limpede, în ţară la noi, lumea se uită la televizor şi prea puţin îşi
formează o idee despre un om, despre opera lui, din cărţile pe care le scrie sau
din revistele de cultură. Mi-ar plăcea să se facă o anchetă printre oamenii politici
şi să vedem câte reviste de cultură citesc ei.
DORIN PLOSCARU
(preot, poet, publicist)
1. Tonul istoriei noastre moderne a fost
dat de intelectualitate. În 1848, în 1877, în 1918.
Am avut un Alecsandri, un Bălcescu, un
Kogălniceanu, un Brătianu, un Eminescu. În
viaţa publică a României de azi, vocea
intelectualităţii se aude din ce în ce mai stins.
Sigur, la nivel politic, avem un Cristian Preda
universitar, consilier prezidenţial şi
europarlamentar, avem un Mihail Neamţu, recent
aşezat la loc de frunte în fotoliul directorial, un
Teodor Baconsky, Ministru de Externe şi scriitor rasat, un Teodor Paleologu,
universitar de anvergură, fost Ministru al Culturii. Exemplele pot continua: avem
antiteze NR.1/2011 15

18. un Pleşu şi Liiceanu cu excelenta lor emisiune şi personalitatea fiecăruia care
copleşeşte, îl avem pe Horia Roman Patapievici cu „Înapoi la argument“ pe TVR
Cultural, care e un regal mai întotdeauna, îl avem pe Radu Preda, minunat eseist
şi teolog de profunzime. Ana Blandiana şi Romulus Rusan cu a lor ctitorie
monumentală, Memorialul de la Sighet. Toate aceste voci contează. E mai puţin
important că unii le ascultă şi alţii, nu. Important e că ele există, se manifestă în
spaţiul public, sunt auzite şi, vrând-nevrând, lumea le află punctele de vedere.
2. Locul şi rolul intelectualului...? Puterea ameţeşte. Mărirea schimbă
firea cum zice românul. Puterea te face neom; nu mai ai suflet, milă; calci peste
cadavre; ai sentimentul că stăpâneşti veşnic! Uneori intelectualul încearcă să
invite la dialog Puterea (vezi greva profesorilor) dar fără şanse de reuşită. Se
obţin doar promisiuni, trageri de timp, amăgiri. Dacă puterea îşi selectează elita?
Sigur. Perversitatea, machiavelismul, lichelismul, duplicitatea, demagogia,
funcţionează şi astăzi foarte bine. O parte a elitei acceptă târgul în schimbul unor
servicii, burse, funcţii, salarii etc. Pact cu puterea? Nu prea. Nu prea stă Puterea
la pacte cu intelectualitatea. De orice rang ar fi ea. Sau dacă stă, o face de paradă
şi de ochii lumii, „diplomatic“.
3. S-a tot vorbit de autor şi de operă. Aici e autorul, acolo e opera.
Teoria nu prea se regăseşte în practică. Moralitatea autorului influenţează
receptarea operei sale foarte mult. Poezia, s-a spus, este a celor învinşi. Mulţi
scriitori au fost zdrobiţi de viaţă dar au ieşit învingători în opera literară. Sunt
foarte multe modele şi exemple: de la Eminescu la Voiculescu, de la Nichita
Stănescu la Mihail Sadoveanu, de la Ion Creangă la Dumitru Stăniloae sau
Daniel Turcea.
4. Există o mancurtizare şi o telenovelizare a literaturii de azi. O
manelizare, dacă vrei. Melodrame ieftine, texte siropoase, romane à la Coelho
sau Pavel Coruţ şi succesul e gata. Tiraje uriaşe. O reţetă a succesului, a
intelectualului de succes, sigur că este, dar nu e aplicabilă la toţi. Durerea cea
mai mare pentru intelectualul român din România de azi e că omul nu mai
citeşte. Episodul cu gospodina care venea de la piaţă cu sacoşele pline de
verdeţuri şi deasupra avea şi un volum de poezie format liliput era elocvent prin
‟90. Astăzi nu mai e. În Copou, îmi povesteau Nichita Danilov şi Dorin
Spineanu, în anii ‟95-‟96 au scos pe tarabă colecţia de un leu. Clasici români şi
străini. Lume se uita, îi pipăia. Vedea cartea, era frumoasă, dubios de ieftină
însă, şi o punea la loc cu sfială. Nu-i aşa că-i ciudat românul?! Cititorul
condiţionează succesul. Şi ca intelectual de elită trebuie să fii mai întâi cititor de
elită. Apoi ca scriitor, trebuie să ai curaj, să fii perseverent, să nu fii demagog, să
transmiţi emoţia, să arzi dacă vrei să aprinzi, să cultivi frumosul, binele,
adevărul şi dreptatea prin scrisul tău, să nu te prostituezi literar... Intelectualul de
succes are oarecum şi ceva comercial în el, ceva de plastic, ceva cu emulgatori şi
aditivi care nu-mi place. Intelectualul nu trebuie să caute succesul, pentru că
poate fi ieftin şi trecător. Succesul trebuie să-l caute pe intelectual.
16

19. ANCHETA ANTITEZE
VIRGIL RĂZEŞU
(scriitor, traducător, publicist, editor, medic)
1. La 20 de ani de la revoluţie şi în situaţia în
care am ajuns acum, când – practic – societatea
românească şi-a măcinat, cu bună ştiinţă şi cu un rar
meşteşug, temeliile şi reperele de orice fel, când s-a
transformat (a spune iremediabil nu este nici o
exagerare) într-o magmă amorfă şi lipsită de
vitalitate, a mai vorbi despre o pătură intelectuală
credibilă şi cu vreo influenţă oarecare asupra
mersului societăţii mi se pare un nonsens. Cred că
mai existăm ca societate dintr-o inerţie a lucrurilor
pornite de cine ştie când şi nu din acţiunile conştiente
şi obiective ale membrilor societăţii postrevoluţionare.
Pare apocaliptică afirmaţia, dar nu e departe de adevăr. Mai cred că, prin
forţa împrejurărilor, pătura intelectuală a fost înlocuită în cea mai mare parte de
o alta, pseudo-intelectuală, găunoasă, ţâfnoasă şi cu nasul pe sus, lipsită de
moralitate şi valoare, care-şi tratează beteşugurile la Viena, îşi petrece concediul
numai în Hawaii sau Tenerife şi care s-a contopit şi se confundă cu puterea, pe
care o deserveşte, ocupând posturile cheie. Exemplul cel mai la îndemână ni-l
oferă europarlamentarii noştri, dintre care unii nu fac parte din intelectualitate
nici în glumă sau dacă au pornit ca intelectuali adevăraţi, s-au dezis de această
categorie, dându-se în stambă pentru câţiva galbeni pătaţi. La urma urmei,
intelectualitatea românească îşi merită soarta, pentru că după decenii de
desconsiderare, la momentul cuvenit, al transformărilor radicale şi (fără
exagerare) revoluţionare, când ar fi putut face ceva pentru ea şi pentru întreaga
societate, cuvântul ei de ordine a fost … ce-mi trebuie ?, nu fac politică, nu mă
amestec, îmi văd de-ale mele ş.a.m.d. Şi atunci, locul intelectualului, care ar fi
putut înţelege mai bine mersul şi rosturile lucrurilor, acţionând spre binele şi
progresul societăţii, a fost ocupat de vânzătorii de tot felul, care ne-au adus unde
suntem. Aproape că nu mai am speranţa că ne vom putea desprinde din
marasmul în care ne aflăm şi care, de fapt, este indus tot de vechile structuri
revopsite în straie democratice care-şi văd de propriile interese, în dispreţul
populaţiei de rând. Şi, când nu vom mai avea ce vinde, vom deveni slugile celor
de dincolo de frontiere. Povestea cu cumpăratul pământului de către străini nu
este chiar poveste. Mai pe scurt, nu cred că intelectualitatea noastră mai are
vreun strop de vlagă ca să îndrepte ceva sau să canalizeze societatea către nişte
idealuri credibile. Va trebui s-o luăm de la capăt, pentru că acum ne aflăm într-o
formă de ev mediu, bine înţeles cu straie noi, cu mobil la ureche şi PC pe masă.
2. De-a lungul istoriei s-a dovedit că tot ceea ce au creat şi au realizat
societăţile, temeinic şi durabil, a fost determinat de marile personalităţi şi de
antiteze NR.1/2011 17

20. vârfurile societăţii, gânditori conştienţi de mersul lucrurilor. Marii noştri bărbaţi
(şi nu mai puţin femei), care au contribuit la propăşirea (cuvânt splendid ca
înţelesuri, aproape uitat) României dintre cele două războaie mondiale, au purtat
pecetea unei intelectualităţi adevărate, mânate de idealuri sfinte. Democraţia cu
care ne împăunăm astăzi este un fel de surogat jalnic şi foloseşte păturii mustind
a putere, care face totul pentru sine şi în dispreţul celor mulţi.
Puterea nu are cum să apeleze la elita intelectuală pentru că adevărata
elită nu ţine în veci de veci cu puterea şi, ca atare, rămâne neluată în seamă şi,
deci, fără cuvânt. Pentru putere, intelectualitatea este un bolovan atârnat de gât.
Da, puterea selectează ceea ce pare a fi elita, o aduce în faţă, o plăteşte bine, o
şlefuieşte după interesele sale şi o foloseşte. Nu vi se pare emblematic că atâţia
(destui) intelectuali adevăraţi, care ţipau pe toate căile că opera lor suferea de
lipsa de libertate a regimului trecut şi de la care, după revoluţie, se aştepta o
adevărată explozie creatoare, imediat ce au fost invitaţi să guste din plăcinta
naţională, au devenit moşieri, oameni de afaceri şi au uitat de opera pe care
vroiau sau trebuiau s-o creeze ?! Elita folosită de putere, antrenată de iureşul
puterii, ajunsă în rang mare, întoarce spatele trecutului şi oamenilor mari ai
acestui neam şi cântă osanale sau manele laolaltă cu cei cu canale prospere de
televiziune şi maşini de lux. Nu ne putem mira că puterea ignoră cu desăvârşire
intelectualitatea adevărată şi nu este interesată de înflorirea ei şi a minţilor
luminate.
Cred că locul intelectualităţii în societate este esenţial şi din rândurile ei
ar trebui aleşi reprezentanţii tuturor structurilor. Un intelectual adevărat (nu
neapărat deţinător al unei diplome universitare, ştim cam cum se obţin în ultima
vreme) sau mai bine zis o persoană educată înţelege mai bine ceea ce se petrece
în societate, apasă cu mai multă uşurinţă pârghiile care trebuie puse în mişcare,
discerne ceea ce este cu adevărat valoros şi durabil pentru societate şi nu se lasă
antrenat de aparenţe înşelătoare sau de moment. Din păcate, intelectualitatea
noastră a pierdut experienţa efectivă în conducerea treburilor statului şi
profesionalismul izolat nu-şi mai îndeplineşte rolul său integrator.
3.Întrebarea este extrem de dificilă, iar răspunsul nu poate fi decât
ambiguu. De principiu, dacă vorbim de adevăraţii creatori de operă, durabilă, ei
îşi pun amprenta pe creaţiile lor. Altfel nu sunt decât copiatori şi folosesc
instrumentele şi mănuşile celor autentici. Vorbind mai direct, nu pot admite că
un creator cu o moralitate îndoielnică poate zămisli o operă morală (sau invers).
Ori, dacă o face pentru o perioadă oarecare, falsitatea se decopertează şi în cele
din urmă leapădă hainele care nu-i aparţin şi rămâne cel ce este. Sigur că în
astfel de judecăţi intervine în mod fatal interpretarea pe care fiecare dintre noi, şi
societatea în ansamblul ei, o acordăm moralităţii. Pentru cel judecat sau analizat,
moral este să trăiască şi să creeze aşa cum crede de cuviinţă şi mai puţin după
canoanele societăţii. De altfel, istoria tuturor domeniilor de activitate umană ne
oferă suficiente exemple de acest fel. Şi în cele din urmă, se poate conchide că
ceea ce rămâne din creaţie şi contează este, în primul rând, opera, care nu se
18

21. ANCHETA ANTITEZE
alterează în timp şi mai puţin creatorul care, odată cu trecerea timpului, mai
pierde din judecăţile anterioare.
4. În societatea românească de astăzi, în care scala valorilor a rămas la
fel de desconsiderată ca şi în regimul trecut, chiar dacă e vorba de alte registre
operaţionale, intelectualul de succes seamănă leit cu personajele de succes din
domeniul economic şi cântarele sale sunt identice: averi, vile, călătorii etc.
Restul nu-l mai interesează. Aproape că nici propria operă sau ceea ce lasă în
urmă nu-l mai preocupă şi dacă mai creează ceva este doar de ochii lumii, ca să
nu se dezmintă. Reuşita socială, viaţa facilă şi acumularea de bunuri îl împing
către suficienţă. Spună ceilalţi ce-or vrea!
Dacă este să ne referim la creaţia literară, ceea ce mi se pare cel mai
grav este că s-a alterat foarte tare instituţia chemată să cântărească orice operă:
critica. Cred că noi am avut o critică foarte serioasă şi foarte conştientă de
menirea ei. Or, în prezent, tonul criticii s-a superficializat îngrijorător, critica
este aservită unor interese imediate şi nu mai puţin meschine, nu se poate pune
preţ pe ea. Adevăraţii critici nu mai citesc (nici măcar în diagonală). Cele câteva
voci care încearcă să realizeze un aparat critic de mare competenţă sunt uşor
anihilate de marea masă a aplaudacilor care judecă totul după autor sau creator şi
acordă importanţă nejustificată falselor valori. Croitorii deveniţi creatori de
modă, frizerii deveniţi hair-stilişti şi câţi alţii asemenea, deţin topul mas-mediei
şi marea masă a consumatorului de operă adevărată nu ajunge mai sus. Critica
nu-l ajută şi nu-l învaţă să desluşească valoarea reală, dintr-o supraproducţie
efectivă.
MIHAIL SORIN GAIDĂU
(caricaturist, jurnalist de analiză social-politică)
1. Au rămas destui intelectuali capabili să
perceapă, să analizeze, să constate onest şi obiectiv starea
de lucruri actuală. Regretabile sunt doar lipsa de
solidaritate şi coeziunea dintre diferitele profesii şi ocupaţii
ce întregesc statutul şi conţinutul unei familii mai
numeroase: intelectualitatea, un „arhipelag“ cu preocupări
suficient de egoiste pentru a nu consimţi hotărâtor la
asumarea unor riscuri, pretinse de implicarea civică
marcantă. „Insularitatea“ şi diversitatea atitudinilor
intelectualilor români dezvăluie un „cor“ dizarmonic
motivat, înainte de toate, de precarităţi materiale. Pentru a
deveni credibil şi convingător dinaintea autorităţii administrative şi a oricărui tip
de electorat, intelectualul are nevoie de educaţie solidă, de fermitate şi principii
antiteze NR.1/2011 19

22. în care să creadă şi pe care să le respecte necondiţionat. Labilitatea dinaintea
unor surse de putere şi (sau) de finanţare poate discredita moral. Dante Alighieri
a fost un intelectual rafinat, cu principii de nezdruncinat şi a murit în exil, la
Ravenna. Nicolae Bălcescu şi-a probat onestitatea civică până la capăt, fiind
nevoit să moară în exil. Nu-i plăcut să mori în sărăcie, printre străini… Caius şi
Tiberius Gracchus, aristocraţi temeinic şi frumos educaţi, implicaţi convingător
de partea plebei au pierit asasinaţi. Mulţimea nu a asimilat, în profunzime,
calitatea şi rostul acestui sacrificiu. Pentru principiile sale republicane, Cicero a
fost „taxat“ cu asasinarea. Horatius şi Vergiliu s-au simţit mai bine închinând
ode lui Octavianus Augustus. Dedicat unor principii nobile, Voltaire s-a aflat
mai mult pe fugă… Cao Xueqin, un intelectual chinez de mare cultură şi
rafinament, autorul celebrului roman Visul din pavilionul roşu, a pierit în
sărăcie, fidel principiilor sale, preferând să facă zmeie din hârtie policromă decât
să accepte genuflexiunile impuse de statutul de mandarin, în „Oraşul Interzis“.
Nu poate prezenta dubii calitatea intelectuală a lui Sadoveanu sau a lui
Tudor Arghezi. Cetăţeanul zilelor noastre se poate îndoi doar de condiţia lor
morală, fără a mai studia contextul abrupt, agitat şi neprietenos care i-a
determinat pe cei doi scriitori să accepte oferta regimului comunist.
Pentru a afla cât de creditabilă poate fi vocea intelectualităţii în viaţa
publică, ar mai fi necesar un răspuns, la altă întrebare: ce discernământ mai are
electoratul din România zilelor noastre? Mai multe semi-necunoscute, dintr-un
sistem de ecuaţii complex aşteaptă soluţii lipsite de echivoc, altfel, riscul de a
blama intelectualitatea în ansamblul său este major. Istoricul nonagenar, Neagu
Djuvara, susţine că „societatea românească s-a răsturnat în mod extrem de grav
în cei cincizeci de ani de comunism. (…) În comunism s-au întâmplat lucruri
grave, iar persecutarea întregului strat de deasupra, nu numai din punct de
vedere politic, a răsturnat toate valorile. Au venit ăia mai răi, mai tâmpiţi,
cocoşaţii şi guşaţii. Problema e că, dintre ei, foarte mulţi au rămas comunişti în
suflet. În cei cincizeci de ani de care vă vorbeam, s-a stricat ceva în creierul
acestui popor. Mai adaug ceva. Românul a fost aşa de dezgustat de ce i s-a
întâmplat, încât în prezent fuge din ţară pe capete“ (Interviu realizat de Vlad
Stoicescu pentru “Evenimentul zilei”- ediţia din 19 februarie 2009). Un
comentariu cu titlu interesant posta şi Dan Mihalache, la 6 aprilie
2011(http://dmihalache.wordpress.com/), reluat de Cotidianul în ziua următoare,
7 aprilie 2011: „Ceva e defect în «România real㻓.
2. Cineva este intelectual prin natura pregătirii, a preocupărilor şi
activităţii sale. Intelectualitatea nu este o turmă de oi pentru care vechilul
„african“ al moşiei stabileşte ţarcuri cu un anumit format, pe placul stăpânului
vremelnic. Calitatea de intelectual a cuiva nu poate fi situată, în mod obligatoriu,
pe acelaşi palier cu o anumită conduită civică şi morală din salonul de lux al
aşteptărilor ideale. Şi intelectualii au dorinţe, interese, aspiraţii, pasiuni… Ar fi
nefiresc să nu-şi dorească atingerea lor. Unele pot fi egoiste, personale sau de
castă, altele sunt generoase, spre utilitatea şi progresul general.
La „bufetul suedez“ al puterii politice sunt invitaţi sau ispitiţi să
participe cei care se bucură de prestigiu, popularitate, consideraţie şi respect, dar,
20

23. ANCHETA ANTITEZE
mai ales, cei pricepuţi şi experimentaţi, chiar dacă sunt, într-o oarecare măsură,
imorali. Unii vor consimţi, alţii doar în anumite condiţiuni sau niciodată. Un
intelectual versat, de calibru înalt, este conştient că rostul prezenţei în
vecinătatea puterii presupune avantaje, responsabilităţi, uneori şi umilinţe. Aflat
la masa puterii, în calitate de consilier ori simplu obiect decorativ, intelectualul
poate pricepe că este folosit şi pentru a gira o conducere abuzivă, proastă sau
ticăloasă. Tovărăşiile proaste erodează un nume bun, chiar îl pot compromite
decisiv. O bună şi rară ocazie a intelectualităţii româneşti de a stabili, de pe
poziţii de relativă superioritate, un pact general cu puterea politică, a fost irosită
lamentabil imediat după evenimentele sângeroase din decembrie 1989. „Cărţile“
au fost jucate inabil, chiar dezastruos, puterea politică trişând aproape de fiecare
dată, vreme de peste două decenii. Puterea politică a fost atenţionată de mass-
media, prin voci oneste şi responsabile care-i semnalau derapajele, erorile,
abuzurile, actele de grosolană corupţie, trădările, minciunile sfruntate şi
imoralitatea. În mod constant, puterea politică s-a folosit de anumite mijloace
avute la îndemână: cine nu a răspuns pozitiv la ofertele tentante ale puterii a fost
penalizat prin dezvăluiri compromiţătoare, extrase din arhivele fostei Securităţi
comuniste, când au existat asemenea… oportunităţi. Un titlu mai proaspăt,
printre altele de acelaşi gen, întregeşte o metodă de lucru: „A crescut producţia
industrială la capitolul dosare“ (articol publicat de Academia Caţavencu, la 2
martie 2011). Cel mai frecvent au fost livrate „câinilor“ hămesiţi din mass-media
numele unor cunoscuţi scriitori, actori, critici literari şi ziarişti! Extrem de rar au
fost publicate spicuiri din dosarele unor politicieni, mai ales din opoziţie. Ce fel
de pact cu puterea poate fi încheiat în asemenea condiţii? Bruno Corty semna un
articol incitant în cotidianul francez Le Figaro, citând cuvintele cunoscutului
scriitor româno-american, Norman Manea: „LA ROUMANIE EST UNE
DÉMOCRATIE KAFKAÏENNE!“
Divizată şi sărăcită, intelectualitatea din România nu are nici un motiv
moral scuzabil şi credibil pentru a pactiza cu reprezentanţii unei puteri politice
(oricare ar fi culoarea ei) care şantajează constant, uzând doar de umilitoarele
privilegii ale forţei brute! Oficialităţile afirmă că au fost înregistrate anumite
progrese, inclusiv în agricultură, iar României îi este mai bine ca niciodată! Cu
multe decenii în urmă, epigramistul polonez Stanislaw Jerzy Lec a lansat o
întrebare: „Dar ce fel de bine poate fi acela însoţit de o stare generală proastă“?
3. Moralitatea rămâne un factor subiectiv, fiind dependentă de
mentalităţile, prejudecăţile, mofturile şi gustul vremurilor. Uneori, o existenţă
scandaloasă, anumite gesturi, atitudini, extravaganţe determină sporirea
notorietăţii. Cu câţiva ani înaintea decesului său, plasticianul Salvador Dali a
făcut publică dorinţa de a-şi vinde celebrele sale mustăţi oraşului-port Genova,
contra sumei de 22.000 de USD! Informaţia a făcut ocolul lumii, dar Salvador
Dali a renunţat deşi oferta a sporit simţitor, spre 100.000 USD! Scriitorul francez
Charles Maurras a fost un simpatizant al Guvernului de la Vichy şi teoreticianul
naţionalismului integral, fiind condamnat pentru extremismul său de dreapta şi
„pactizarea cu inamicul“. Acest stigmat nu scade calitatea operei sale. Poetul
Radu Gyr a fost condamnat pentru apartenenţa sa la „Garda de Fier“, iar
antiteze NR.1/2011 21

24. administraţia comunistă l-a expediat în puşcăriile destinate aşa-zişilor „duşmani
ai poporului“! Nichifor Crainic a beneficiat de acelaşi tratament. În România, o
anumită opţiune politică a fost taxată ca fiind imorală, duşmănoasă, aşa cum se
întâmplă, mai des, prin ţările lumii a treia. Din fericire, Radu Gyr, Nichifor
Crainic şi Mircea Vulcănescu sunt reeditaţi cu succes şi astăzi, indiferent de
orientarea „ştampilei“ ce le-a fost aplicată. Mihail Sadoveanu a preferat să
colaboreze cu sistemul importat de la Răsărit, făcând parte chiar şi din rândul
oficialităţilor de frunte care au semnat condamnări la moarte şi recluziuni
severe! Dumbrava minunată şi Fraţii Jderi sunt studiate şi savurate, în
continuare, de numeroşi cititori. Pe mulţi nu-i interesează cât de imoral a fost
Sadoveanu, câţi „copii din flori“ a zămislit şi nici cât de mult a beneficiat de pe
urma statutului său. Tudor Arghezi şi-a probat de câteva ori curajul civic şi
patriotismul, dar nu s-a sfiit, fiind strâns cu uşa nevoilor, să pactizeze cu
ocupantul german (în vremea Primului Război Mondial) ori cu bolşevismul
românesc. I-a scăzut valoarea? Un intelectual riguros le studiază opera cu
atenţie, fără să se împiedice în amănuntele unor vicii sau orientări politice
dezastruoase. Rimbaud a fost homosexual, Edgar Poe şi-a stimulat creativitatea
cu opium şi whisky, iar Ion Barbu devenise opioman. Oscar Wilde a fost
implicat într-un scandal cu homosexuali şi a petrecut vreo doi ani la puşcărie. A
fost nevoit să părăsească Anglia, stabilindu-se definitiv în Franţa. The Ballad of
Reading Gaol şi De Profundis sunt rodul literar al suferinţelor şi umilinţelor
îndurate de Wilde în închisoare. Numeroşi actori şi poeţi români şi-au asigurat
notorietatea slăvind regimul comunist şi pe liderii săi, alţii şi-au „turnat“ colegii
şi rubedeniile la Securitate. Intelectualul se află mereu între ciocanul puterii
politice şi nicovala vremurilor. Ce ar fi putut face criticul literar Adrian Marino
după eliberarea din închisorile comuniste? I s-a impus o colaborare, un târg cu
Securitatea şi a acceptat, dar valoarea operei sale este recunoscută în Japonia.
Cancerul „turnătoriei“ i-a afectat şi pe unii reprezentanţi ai clerului, dar
credincioşii frecventează cu destulă ardoare sfintele locaşuri de cult, contribuind
în mare măsură la edificarea altora, mai noi, mai somptuoase. Nu oricine are
veleităţi de martir. Doar moaştele sfinţilor, câte or fi scăpat mai puţin vătămate
din ghearele torţionarilor, sunt venerate de mulţimi anonime.
4. Nu cred că există o reţetă privitoare la succes din care să lipsească
munca stăruitoare, talentul, harul şi ingeniozitatea. Poetul Horatius a lăsat
posterităţii şi un număr apreciabil de obscenităţi, preferând să-i închine
imperatorului Octavianus mai multe laude versificate. Mai pomeneşte cineva de
ele? I-au diminuat prestigiul? Dacă a fost şi oportunist, nu înseamnă că i-au lipsit
valoarea, talentul şi succesul. Filosoful stoic Seneca s-a remarcat ca mentor al
împăratului Nero. Fiind un aristocrat înstărit, a fost tentat şi de înavuţire,
practicând cu mult succes cămătăria. Pentru muritorul de rând, pare imoral şi de
neînţeles: cum să te pretinzi stoic dacă eşti cămătar? Apokolokyntosis (Apoteoza
lui Claudius , sau Prefacerea în dovleac a divinului Claudius) rămâne încă o
probă materială a… conduitei stoicului Seneca: lucrarea este pigmentată cu
obscenităţi groase, pe gustul plebei, un soi de manea literară plină de picanterii,
din care nu lipseşte artificiul milesian. Cu tot stoicismul său, Lucius Annaeus
22

25. ANCHETA ANTITEZE
Seneca s-a răzbunat birjăreşte pe răposatul Claudius Caesar, pentru cei opt ani de
exil înduraţi. Trecerea timpului nu i-au desfigurat imaginea de intelectual, de
filosof şi scriitor. Numele său s-a bucurat întotdeauna de succes. Pentru un
intelectual român pragmatic, oportunismul nu-i suficient dacă-şi doreşte succesul
imediat. Dincolo de calităţile native, sunt necesare conjuncturi favorabile şi
prieteni bine amplasaţi în „garderoba“ puterii politice. Până la urmă, „toate
atârnă de vremuri şi împrejurări“, încă din ceţoasele vremuri biblice: „Am mai
văzut apoi sub soare că nu cei iuţi aleargă, că nu cei viteji câştigă războiul, că nu
cei înţelepţi câştigă pâinea, nici cei pricepuţi bogăţia, nici cei învăţaţi
bunăvoinţa, ci toate atârnă de vremuri şi împrejurări.“ (Eclesiastul - cap. 9,
versetul 11).
antiteze NR.1/2011 23

26. Raluca NACLAD
DESPRE DEMOCRATIZAREA
SPAŢIULUI CULTURAL
Volumul colectiv, Idolii forului. De ce o
clasă de mijloc a spiritului este de preferat „elitei“
intelectualilor publici (Editura Corint, Bucureşti,
2010), coordonatori Sorin Adam Matei şi Mona
Momescu, reprezintă o dovadă clară a faptului că în
spaţiul cultural românesc există un curent de opinie
puternic, de critică a establishment-ului, capabil să
treacă de la atacul la persoană la critica argumentată
a unor stări şi fapte. S-a scris despre acest corpus de
texte că ar fi o demolatoare ofensivă a valorilor de
stânga, orchestrată din afara graniţelor ţării. Cine îl
citeşte cu onestitate, va constata diversitatea
modului de abordare a problemelor fixate spre
dezbatere, iar faptul că Sorin Adam Matei, autorul incendiarei cărţi Boierii
minţii, şi-a ales drept partener în coordonare un intelectual al cărui text din
volum, prezintă, în multe puncte, o critică a ideilor exprimate de ceilalţi
semnatari, este un indicator al dorinţei de echilibru în discurs.
La o primă privire, însemnând doar o frunzărire a volumului, acesta
frapează prin strategiile comunicaţionale la care face apel: la începutul fiecărui
articol, cititorul este invitat la discuţii cu fiecare dintre cei 15 semnatari pe
pagina web a volumului, fie de pe computer, fie de pe telefonul mobil – fapt
pentru care se găsesc imagini cu coduri 2D presărate prin carte. Materialul
volumului a fost conceput în baza unui set de întrebări, chestionări care rămân
deschise publicului cititor, invitat să participe la discuţii internaute. Aşadar, o
preocupare intensă pentru obţinerea unui feed-back, iniţierea unei dezbateri
publice, nu (doar) conceperea unei bombe care să fie detonată în forum pentru a
pulveriza statuile vizibililor zilei.
Cartea porneşte de la premisa că România este blocată într-un model
cultural revolut. Nota comună a articolelor o reprezintă discutarea pe marginea a
două acuze formulate la adresa celor ce se înscriu, prin vizibilitate publică, în
categoria elitelor: obsesia enciclopedismului, care determină aglutinarea în
discurs a celor mai „pestriţe“ idei, şi dispreţul pentru competenţa specializată.
N-am înţeles opţiunea coordonatorilor de a propune drept prefaţă
articolul lui Michael Shafir, care exprimă un punct de vedere propriu, fără să se
refere la ceilalţi semnatari, şi care urmează unei generoase introduceri ce
prezintă fiecare dintre textele grupajului. Poate din respect pentru autoritatea sa
în politologie, recunoscută internaţional. Fiecare dintre noi avem mentalul
populat cu elite, indiferent cât de incorect politic sună acest cuvânt acum.
Michael Shafir pune problema intelectualului angajat politic. În opinia sa,
transformarea capitalului cultural în capital politic este frauduloasă. Funcţia
critică pe care o presupune statutul de intelectual nu îi permite acestuia să se
alinieze formal în sfera politicului. În momentul în care intelectualii publici
24

27. RADIOGRAFIILE PREZENTULUI
primesc funcţii din partea puterii, aceştia devin funcţionari publici şi, ca atare,
trebuie să se retragă din sfera publică. Coabitarea cu puterea duce la pierderea
statutului de intelectual. Finalul articolului său este sugestiv: „Intelectuali, nu
mergeţi cu girofarul!“
Sorin Adam Matei încearcă, în primul rând, să explice cât mai clar
obiectivele acestei cărţi, pentru a nu fi percepută ca „un simplu act coral al
operei Boierii minţii“. Îşi fundamentează discursul prin apelul la contribuţiile
speculative ale lui Francis Bacon, autor de la care împrumută şi sintagma din
titlu. Intelectualul român preia teoria celor patru idoli/iluzii ale cunoaşterii
formulate de Bacon şi o aplică realităţilor culturale din România de azi. Pentru
S. Matei aceşti idoli ai spaţiului public sunt: „acele iluzii legate de nevoia pe
care unii cred că o avem pentru crearea şi menţinerea unor minuscule grupuri de
intelectuali fără specializare (publici), enciclopedici într-un sens amator al
cuvântului, în rolul de educatori ai maselor. Idolii mai sunt acele idei considerate
transcendente, esenţialiste, inspirate de un plan divin sau transuman, care au
toate soluţiile, pentru toate situaţiile. Idolii forului sunt, în fine, iluziile pieţei
publice de idei. Sunt modelele de comportament care amintesc de un ev
premodern, ce nu au acoperire în «aurul» cunoaşterii specializate“. Fenomenele
culturale care îl îndreptăţesc pe autor să identifice astfel de idoli sunt: ideologia
genialităţii, fascinaţia faţă de intelectualul generalist, primatul educaţiei în
grupuri informale unde discipolii sunt crescuţi în spiritul obedienţei oarbe faţă de
maeştri şi de ideile lor. Sorin Adam Matei amendează în primul rând apelul la
discursul teologic al acestor intelectuali, refuzând posibilitatea explicării lumii în
funcţie de ordinea transcendentă, revelată.
Privind articolul său, în ansamblu, îmi face impresia că Sorin Matei ar
goni de pe piaţa ideilor valorile religioase, pe considerentul că ar fi retrograde.
Trăsătura lor dogmatică, deci care determină fixitatea acestora, ar fi o frână în
calea progresului; nu ar avea ce căuta în confruntarea de idei unde totul trebuie
supus chestionării în permanenţă. Într-adevăr, în cadrul paradigmei de gândire
care îl legitimează pe autor, a cărei trăsătură principală este relativitatea,
imuabilitatea nu poate să existe. Însă, dincolo de necesitatea chestionării
permanente a lumii în care trăim, poate avem nevoie şi de ceva stabil în forul
nostru interior. A trăi doar pe nisipurile mişcătoare ale relativităţii poate fi la fel
de periculos pentru psihic ca şi vieţuirea într-un orizont al terorii sacre.
În continuarea acestui demers de respingere a valorilor teologice, vine
atacul dur la instituţia maestrului. Punctul de plecare îl constituie un citat din
Jurnalul de la Păltiniş, în care G. Liiceanu se regăsea în postura ucenicului, iar
Noica era identificat cu un mare părinte duhovnicesc. Mă tem că, în context,
fraza respectivă sună altfel, dar oricum ambii intelectuali (şi acuzatul şi
acuzatorul) vorbesc despre lucruri pe care nu le cunosc pentru că nu le-au
experimentat. Sacrul autentic nu e o chestiune de discurs, de ideologie, ci de
trăire. A vorbi despre relaţia părinte – ucenic în lumea monahală este o depăşire
a specializării fiecăruia dintre ei.
Sunt de acord cu Sorin A. Matei că nu de la intelectuali generalişti de
tipul Pleşu, Liiceanu, Patapievici vin soluţiile economice, politice, sociale etc. de
care România are atâta nevoie, ci de la intelectualii specializaţi. Dar cred că este
o iluzie faptul că societatea românească ar mai fi fascinată de enciclopedismul şi
de aerele de genialitate ale celor mai sus menţionaţi. Dacă luăm în considerare
antiteze NR.1/2011 25

28. impactul important pe care îl are televiziunea asupra populaţiei, vom observa că
apariţiile lor tind spre zero la rating. Un caz special îl reprezintă Dan Puric, dar
popularitatea sa în rândul maselor ţine în cea mai bună măsură de spectacolul
apariţiei sale şi al organizării discursului său exploziv, de accesibilitatea
acestuia, şi mai puţin de ideile vehiculate. Pentru cine trăieşte în România de azi
e clar că nu intelectualii cu aere de genialitate blochează accesul populaţiei de
cultură medie la viaţa publică. Sorin Matei salută faptul că preşedintele Obama
îşi face agenda politică în funcţie de discuţiile de pe platformele media şi
opiniile de pe blogurile politice cu cele mai mari accesări. Şi la noi internetul
este o sursă de informare şi dezbatere destul de accesată, iar comentariile extrem
de vii, destule fiind şi pertinente, însă guvernanţii nu sunt interesaţi să asculte
aceste voci ale forului.
Daniel Barbu face o analiză bine documentată a pericolelor care pândesc
democraţia. Una dintre afirmaţiile cheie ale discursului său mi se pare
următoarea: „După fascism şi comunism, nu ar mai merita numele de intelectual
decât acel protagonist al reflecţiei publice capabil să rămână critic faţă de
propria cauză.“ Daniel Barbu amendează dezinteresul intelectualilor noştri
vizibili pentru problema educaţiei şi derapajele legii educaţiei care nu porneşte
de la problema de bun simţ a definirii celui pentru care se face şi răsface o astfel
de lege. „A lămuri cine este elevul şi cum trebuie luat acesta în grija comunităţii
naţionale înseamnă a hotărî cum vor arăta viitorii cetăţeni”.
Caius Dobrescu introduce conceptul de kitsch în lumea intelectuală.
Acesta ar consta „într-o ofertă de «viziuni despre lume şi viaţă» din care au fost
extirpate tensiunile şi dilemele, dar care beneficiază totuşi de o complexitate
exterioară, ornamentală, menită să măgulească inteligenţa combinatorică a
virtualului consumator.” De fapt, acest concept denumeşte tot fascinaţia pentru
enciclopedismul amatoristic. Dincolo de discursul de clarificare a unor concepte
precum „înalt” şi „popular”, de încercarea de a înţelege complex cultura de
masă, mi s-a părut un sofism erudit explicarea valorii de catharsis a emisiunii
„Ciao, Darvin”.
Articolul lui Gabriel Andreescu inventariază „războaiele culturale” din
spaţiul românesc ai ultimilor 20 de ani, semnalând tribalizarea grupurilor
intelectuale, impactul ideologiilor unor publicaţii de analiză politică şi socială
precum 22 şi Observator cultural. M-a surprins preluarea cu entuziasm a
formulei junk-conservatorism propuse de Liviu Andreescu. Formula mi-ar fi
sunat la fel de rău dacă ar fi fost junk-socialism sau junk-liberalism.
Istvan Aranyosi face demonstraţia că, din punct de vedere al
standardelor academice internaţionale, al publicaţiilor omologatoare, intelectuali
ca Pleşu şi Liiceanu nu pot fi denumiţi filozofi.
Mircea Flonta atrage atenţia asupra necesităţii ca intelectualul public să
ia în considerare, atunci când îşi elaborează teoriile, achiziţiile intelectualului
specializat, ale omului de ştiinţă, pentru a fi în pas cu lumea pe care doreşte s-o
explice.
Bruno Ştefan detaliază distincţia între intelectual şi specialist, cea mai
mare parte a articolului fiind o succesiune de prezentări antitetice ale celor două
categorii.
Vasile Morar are, poate, cel mai umanist articol, aducând în atenţie o
suită de valori morale, din ce în ce mai eludate de societatea post-morală. Acesta
26

29. RADIOGRAFIILE PREZENTULUI
insistă asupra necesităţii ca faptele unui intelectual public să fie în consonanţă cu
valorile pe care le promovează.
Stelu Şerban propune, ca sarcină de primă importanţă a intelectualului din
România de azi, critica cunoaşterii în câmpul politicului, fapt care ar duce la
impunerea unei morale minime în peisajul politic. O astfel de critică ar diminua şi
efectele, de multe ori catastrofale în istorie, ale exaltării pasiunilor.
Alexandru Matei analizează modul în care piaţa de idei din România este
acaparată de două produse: anticomunismul şi procreştinismul, valori de dreapta, a
căror promovare a însemnat legătura cu curentele de gândire întrerupte în 1945.
Dincolo de necesitatea unui astfel de proces recuperator, autorul observă că
stagnarea într-un astfel de proiect reprezintă o desincronizare cu gândirea
occidentală prezentă. În articolul său există unele afirmaţii amendabile care conţin
analogii dubioase. De exemplu, găseşte puncte comune între ideologia
protocronistă şi „heideggerienii postnoicieni“. Alexandru Matei consideră că
astăzi este necesară o articulare între relaxarea tonului şi tensiunea analitică în
discursul intelectual.
Articolul lui Lucian Nastasă Kovacs este un strigăt împotriva imposturii
care a ajuns la proporţii cu adevărat periculoase pentru mediul universitar de la
noi. Discursul său este o suită de exemple uluitoare pe această temă. Autorul le
aminteşte tuturor acestor impostori că nu sunt nemuritori, subînţelegându-se că
locul lor va fi la coşul istoriei, cum au păţit-o atâţia care s-au cocoţat în vârfurile
ierarhiilor prin fals intelectual şi sforării.
Mona Momescu chestionează unele puncte de vedere prezente în volum,
cum ar fi, de exemplu, aplicabilitatea teoriilor din spaţiul anglo-saxon sau
american în analiza rolului intelectualului în societatea românească, cadru în care a
fost asimilat, de-a lungul istoriei, modelul francez. Prezentarea efectelor
„restauraţionismului interbelic“, analiza termenului „paramodern“, atât cu sens
negativ cât şi pozitiv, reflecţia asupra unor polemici precum cele determinate de
cartea Boierii minţii sau cea dintre H. R. Patapievici şi Carmen Muşat, accentul
pus pe necesitatea implicării intelectualilor în actul educaţional, sunt câteva dintre
reperele studiului său, care se remarcă prin claritate şi largă perspectivă asupra
problemelor abordate.
Marius Ghilezan încearcă o abordare psihanalitică a manifestărilor celor
socotiţi „elita intelectuală“ din România de azi, pe care îi consideră reprezentanţii
unei culturi „moral-nevrotice“, făcând referire la fenomenul turnătoriei şi al
marginalizării sociale din anii comunismului.
Adrian Gavrilescu propune o elocventă analiză a conceptului de
„intelectual public“, pe care o relaţionează cu poziţia acestei categorii în societatea
românească, în mai multe etape ale istoriei recente, pornind de la perioada
comunistă până la discursurile anului electoral 2008. Autorul amendează
„discursul unic“, necritic, precum şi „gândirea cazonă“, elemente ce caracterizează
discursul multora dintre intelectualii noştri vizibili în spaţiul public.
Indiferent de parti-pris-urile autorilor, problemele discutate în această
carte reprezintă o fereastră deschisă prin care pătrunde un aer proaspăt în for.
Acest grupaj analitic relansează dezbaterea despre locul şi rolul intelectualului în
spaţiul public românesc, nu e doar „bomba aruncată de tigru ca să-i cadă
elefantului trompa“, cum suna o replică dintr-un moment umoristic, celebru la noi
în anii ‟70.
antiteze NR.1/2011 27

30. Liliana URSU
POEME
Câte puţin despre cărţile de poezie
o carte de poezie poate fi
precum cafeaua abia râşnită
şi poate avea pe copertă:
un zburător, un pod, o cascadă, un munte.
o carte de poezie poate fi
precum o cheiţă
de la o gradină mult visată
şi poate avea dincolo de copertă
o uşă la Împărăţia Cerească.
Facerea poemului
din când în când,
am îngenuncheat în singurătatea odăii
şi am semănat stele
Poveste cu lupoaică şi miel
Lupoaica a încremenit cu ochii pe cer.
Stelele erau atât de luminoase.
Şi păsările la fel.
Şi mielul atât de frumos,
cu ochii ca două stele,
aproape îl iubea.
28

31. POESIS
Aproape uitase să-i mai sară la gât,
aproape uitase de puii ei mereu flămânzi.
Dar haita, haita, ah, haita
o împungea în coaste,
îi rupea blana, gata să-i soarbă
şi ultima picătură de sânge
precum un lac apusul de soare.
Atunci se puse pe urlat la lună,
la stele, la lume, la viaţa ei,
la haită.
Şi
atât a urlat şi a urlat lupoaica
până ce mielul a iertat
şi a acoperit-o
cu lacrima Lui.
Stau la masă cu îngerul meu în Patmos
Tată, stau la masă cu îngerul meu
şi îi vorbesc despre tine:
cum la 70 de ani ai sădit o sută de pomi
şi despre jurnalul tău cu muncile de primăvară,
cu muncile de toamnă
şi despre cartea ta despre locomotive
dar mai ales despre iubirea pentru mama
ce mai răzbate încă din scrisorile către ea
pe care le-am găsit înfăşurate în voalu-i de mireasă
şi despre cum mi-ai vopsit toate uşile în alb
„În faţa oamenilor buni uşile se deschid singure“
îmi spuneai zâmbind,
„iar paşii tăi, copila mea, vor deschide poteci noi
spre locuri curate, necunoscute ţie acum.“
Şi îngerul meu păzitor îmi şopteşte
„Să te faci negustor de lucruri înalte.“
Au trecut anii tată,
şi eu sunt pe această insulă sfântă
şi stau de vorbă cu îngerul meu
şi îi povestesc despre inima ta mare,
în care ne strângeam cu toţii
iar tu ne împărţeai mari felii de pace.
antiteze NR.1/2011 29

32. Şi m-am rugat cu îngerul meu
în peştera Apocalipsei
la Sfântul Ioan Evanghelistul,
ucenicul ce şi a plecat capul pe pieptul Domnului
aşa cum de atâtea ori
mi-am odihnit eu capul la pieptul tău, tată,
scutul meu în viforul lăuntric
fierbinte m-am rugat cu îngerul meu
să aibă grijă de noi,
eu încă aici pe pământ,
tu deja în ceruri.
Skala, Patmos, la 6 iunie 2010
Jurnalul de la Gotland sau câte ceva despre cutii poştale şi
întâlniri cu cei plecaţi şi colecţia de vară 2009
Pe cutia poştală a unei case din Visby scrie doar Marie şi Waldemar. În
aceste nume străine eu îi simt atât de prezenţi pe mama şi pe tata din casa lor de
pe strada Balanţei din Sibiu. Uneori despărţirile trebuiesc anulate. Măcar pentru
o vreme. Măcar într-un oraş străin dintr-o ţară depărtată. Sau, mai ales, pe o
insulă cum e Gotland, unde moartea celor dragi poate fi învinsă iar puţina viaţă
ce le-a mai rămas se retrage în două prenume străine de pe o cutie poştală.
Ridic ochii. O mierlă a început să cânte în liliacul alb din faţa casei de
pe Bredgatan.
Îl aud deodată pe tata întrebându-mă ca în copilărie: „Şi ce fapte bune ai
făcut azi ?“, iar eu îi răspund cu dor, cu tot dorul strâns în mine în aceşti 16 ani
de când a plecat.
„Am udat toate florile de la Casa de pe deal a scriitorilor din ţările
baltice şi în poieniţa de lângă Paviljonsgatan am curăţat un copac japonez de
vâscul care-l sufoca. Şi am hrănit o pisică rătăcită. A, da, şi am ajutat-o pe o
doamnă căruntă în blugi şi cu adidaşi cu paiete să dea nume noi colecţiei de
vară din minusculul ei magazin cu bluze eterice.
„Ştiu că sunteţi poetă şi precis veţi găsi nişte cuvinte frumoase pentru
bluzele mele la care am lucrat toată iarna.“ I le-am scris frumos în engleză şi cu
litere de tipar pe un caiet vechi cu o corabie trasă de un cal pe copertă. A doua
zi, când am trecut prin faţa magazinului ei le-am regăsit sub bluzele expuse:
„Aer ţesut“, „Apă curgătoare“, „Roua serii“, „Steaua de mătase“, „Sora
zâmbetului“.
30

33. ATELIER DE TRADUCERE
J.M.G. Le CLÉZIO
PREMIUL NOBEL 2008
Jean-Marie Gustave Le Clézio (n. 13 aprilie 1940 în Nice) este un
scriitor francez, laureat al Premiului
Nobel pentru Literatură în 2008.
Opera sa cuprinde romane, eseuri şi
traduceri din mitologia indiană. În
motivaţia de acordare a premiului
Nobel există această afirmaţie
relevantă despre specificul lumii sale
ficţionale: „Autor al inovaţiilor, al
aventurii poetice şi al extazului
senzual, explorator al umanităţii
aflate deasupra şi dedesubtul
civilizaţiei dominante.“
COMOARĂ
Era pe vremea în care nu se tăia gâtul cailor când ajunseseră prea bătrâni
să mai fie de folos, ci erau lăsaţi să plece în munţi, să-şi întâlnească moartea în
beţia libertăţii. Asta îi povestea tatăl lui. Samaweyn îşi amintea de vocea lui,
când povestea despre vremurile din vechime, vremuri în care duhurile sălăşluiau
încă alături de oamenii din Petra, lângă izvoare, când porunceau vânturilor şi
furtunilor şi când păstrau taina mormintelor.
Pe atunci cele cinci familii ale poporului beduin aveau un pact cu ele, iar
duhurile le aduseseră în oraşul lor, în mijlocul văii. Copiii duceau turmele la
păscut pe plaiurile munţilor, bărbaţii culegeau grâul fraged care creşte de la sine
pe câmp, înainte de Al-Bayda. Izvoarele ţâşneau slobode, femeile luau din ele o
apă curată, care nu seca niciodată. Bătrânele aprindeau focurile în mormintele
săpate în stâncă, şi întreaga vale se umplea, la lăsarea serii, de fumul de la
vetrele oamenilor din popor.
Tatăl lui Samaweyn mai pomenea şi despre oprelişte, deoarece nimeni
n-avea voie, în vremurile acelea, să caute să cunoască tainele trecutului. Nimeni
nu trebuia să-i lase pe străini să se apropie de Comoară, deoarece duhurile sunt
antiteze NR.1/2011 31

34. pizmaşe şi pline de mânie. Dacă nenorocirea voia ca un străin să pătrundă în
oraşul lor şi să caute să-şi însuşească bunurile lor, duhurile s-ar fi răzbunat, iar
poporul beduin ar fi fost izgonit pentru totdeauna din Petra.
Aşa grăit-a tatăl lui Samaweyn, şi totul se împlinise întocmai cum îi
spusese. Acum Samaweyn era singur pe lume deoarece taică-su plecase de
cealaltă parte a mării şi nu se mai întorsese. Cele cinci familii bedul fuseseră
izgonite departe de valea duhurilor şi pentru ele guvernul construise un sat de
case din ciment, toate identice. Pe atunci copiii rătăceau printre ruine, citind cu
buricele degetelor desenele pe care duhurile le lăsaseră pe pietre, pe cioburi,
privind la danţul nevăzut ce ridica norii de praf în curţile palatelor moarte.
*
Samaweyn a deschis valiza neagră. E valiza pe care taică-su a luat-o cu
el de cealaltă parte a mării. E o valiză arătoasă, zdravăn ferecată, cu o
încuietoare cu patru rotiţe cifrate ce nu îngăduie deschiderea decât în schimbul
unei taine. Samaweyn este singurul care cunoaşte această taină. Ceilalţi locuitori
ai casei, unchiul din partea mamei, verii lui habar nu au de ea. De asemenea, nu
au habar nici de conţinutul valizei. Podoabe, aur, poate bani de hârtie? Asta cred
ei. Iar Samaweyn e mulţumit că ei pot crede aşa ceva. Când are poftă de deschis
valiza, iese din casa unchiului său şi merge pe câmp, cât mai departe cu putinţă.
Merge până la un promontoriu de unde se vede foarte bine valea calcinată a
duhurilor. Acolo venea cu taică-su, demult, ca să audă duhurile glăsuind. Îşi
aminteşte vocea lui, mâna lui pe umăr. Totul a dispărut, cuvintele şi suflarea,
tăria mâinii tatălui şi culoarea ochilor lui. N-a mai rămas decât peisajul calcinat
şi această valiză care a sosit într-o zi, de cealaltă parte a mării. De aceea i-a intrat
lui Samaweyn în obicei să vină aici, ca să-şi amintească.
Verii lui stau aplecaţi, pândesc de pe zidul de chirpici care înconjoară
satul bedul. N-au habar de nimic. Nu ştiu nimic despre comoară. Atunci, de
ciudă, aruncă pietre, ţipă ca vulturii. Dar nu îndrăznesc să se apropie de
Samaweyn. Ştiu că e ca taina duhurilor, cel care o încalcă se zăvorăşte într-un
cerc nevăzut care-l înnebuneşte, până ce merge pe propria sa umbră.
Samaweyn a întors rotiţele care eliberează încuietoarea şi a deschis încet
capacul valizei. Întotdeauna îl deschide încet, din cauza vântului viclean care se
poate repezi să-i răspândească întreg conţinutul valizei.
Pe fundul acesteia se află nişte hârtii legate cu o sforicică, fotografii,
scrisori. Aceasta este comoara, numai hârtii şi poze. Dar Samaweyn e fericit de
fiecare dată când saltă capacul, ochii îi strălucesc şi i se luminează faţa, şi de
aceea ceilalţi îşi închipuie aur şi argint sau teancuri de dolari.
În casa unchiului său din partea mamei, Samaweyn n-a deschis niciodată
valiza. O pune pe pământ, lângă pat, cu o pernă deasupra, ca un scaun. Într-o zi a
dat peste Ali care încerca s-o deschidă. Întorcea rotiţele, notându-şi fiecare cifră.
Nu l-a auzit pe Samaweyn sosind. Samaweyn a sărit la gâtul lui şi s-au încăierat.
Ali era cel mai puternic: l-a răsturnat pe Samaweyn şi-a vrut să-l sugrume. Îl
strângea de gât, sub mărul lui Adam, iar Samaweyn începea să se sufoce când
32