2. Revoluția de la 1821 condusă de Tudor Vladimirescu a fost unul dintre
evenimentele care au marcat începutul procesului de renaștere națională a
României. Revoluția a avut cauze naționale, economice și sociale și, deși a fost
în cele din urmă înfrântă, a adus în atenția cancelariilor marilor puteri
europene situația din Principatele Dunărene și a determinat Imperiul
Otoman să pună capăt domniilor fanariote.
Informații generale
Perioadă februarie-august 1821
Loc
Țara Românească, părți
din Moldova; Sangeacul din
Nicopole
Rezultat
Victorie militară otomană
Victorie politică valahă,
sfârșitul fanarioților
3. Revoluția română de la 1821 s-a integrat în mișcarile generale sociale și naționale care au
zdruncinat continentul european de la vest la est, dar și dincolo de Oceanul Atlantic, în
America Latină. În toate aceste mișcări revoluționare se disting o serie de țeluri comune –
libertate, independență și unitate națională – stimulate și promovate în toată lumea
de Revoluția americană de la 1783 și de Revoluția franceză de la 1789, dar prezente și
în Supplex Libellus Valachorum.
Sistemul Sfintei Alianțe, închegat în perioada postnapoleoniană, a fost o încercare de
restaurare a vechilor privilegii aristocratice și de conservare a sferelor de
influență imperiale, care, în ciuda unor succese vremelnice, nu a reușit să stăvilească
procesul de instaurare a noilor orânduiri liberale, concomitent cu trecerea de la economia
de subsistență feudală la economia productivistă capitalistă. Toate mișcările revoluționare
ale epocii au fost dominate de obiective sociale sau naționale, sau de o combinație a
acestora: abolirea structurilor feudale, înlocuirea autorității absolute a monarhului și
a aristocrației, bazată pe religie, prin autoritatea legii, votată într-un parlament, câștigarea
independenței și înfăptuirea unității naționale pentru popoarele supuse dominațiilor
imperiale sau coloniale.
4. Tudor Vladimirescu (sau Theodor, așa cum s-a iscălit întotdeauna) s-a născut în
satul Vladimir din Gorj, pe la 1780, (data nașterii încă este subiect de controversă
istorică), într-o familie de țărani liberi, cu o bună stare materială. A devenit unul
dintre reprezentanții tinerei burghezii aflate în plină ascensiune: a fost arendașul mai
multor moșii, vătaf de plai (subprefect) de Mehedinți și a practicat negustoria. A
participat la războiul ruso-turc din 1806 – 1812 în fruntea unui corp de panduri olteni,
fiind decorat cu ordinul „Sfântul Vladimir” clasa a III-a și înălțat la gradul
de locotenent. A călătorit mult în țară și în străinătate, a învățat câteva limbi străine
și a legat o strânsă prietenie cu intelectuali ardeleni (Gheorghe Lazăr devenindu-i
sfetnic apropiat), prin intermediul cărora a avut acces la lucrările unora dintre
corifeii Școlii Ardelene. A dat dovadă de reale aptitudini de comandant și organizator
militar, fiind cel care a pus bazele noilor unități de panduri, care trebuiau să devină
nucleul „Adunării norodului” – oastea revoluției de la 1821.
5. Țelurile revoluției de la 1821 au fost consemnate în diferite acte,
începând cu Proclamația de la Padeș și Scrisoarea către Poartă
„Cererile norodului românesc” din 23 ianuarie/4 februarie 1821,
continuând cu Proclamațiile din 16/28 martie, 20 martie/1 aprilie, al
doilea „arzmagzar” către Poartă din 27 martie/8 aprilie și alte
scrisori și declarații ale lui Vladimirescu. Din toate documentele
reiese că se urmărea realizarea în etape succesive a unor măsuri
care să asigure instituirea unei noi ordini sociale și politice și să
asigure accesul țării la un statut de mai largă independență.
6. Dacă în ceea ce privește înlăturarea domnilor fanarioți consensul tuturor claselor
și păturilor sociale era asigurat, în ceea ce privește alte prevederi ale programului
său Tudor Vladimirescu se putea aștepta la opoziția marilor boieri. Pentru a avea
un mijloc de luptă cu ei, dar și pentru a asigura forța militară necesară apărării
țării, el s-a grăbit să asigure reorganizarea armatei naționale. Tudor a luat
legătura cu șefii mișcării antifanariote, dar și cu elementele mișcării Eteria, care
plănuia o amplă mișcare împotriva Imperiului Otoman. S-a așteptat momentul
potrivit pentru declanșarea mișcării revoluționare romanești. Acesta a fost
considerat ca fiind începutul anului 1821, după moartea domnitorului
fanariot Alexandru Șuțu (15/27 ianuarie).
După ce s-a aflat în strânsă legătură, încă din decembrie 1820, cu boierii din
„partida națională”, în frunte cu Grigore Ghica și Barbu Văcărescu, pe 15/27
ianuarie 1821 s-a încheiat un act de colaborare prin care Tudor era desemnat să
ridice „norodul la arme [...] pentru obștescul folos”.
7. Pregătirile politice au fost însoțite de cele de ordin militar. Încă din 1815, Tudor își făcuse
cunoscute planurile de creare a unei armate naționale cu care,
„numai cu pandurii țării, făr’ de niciun ostaș străin, voi face de a nu se mișca o iarbă din
pămantul țării”
prin care el respingea practic orice pretenție viitoare a Porții de asigurare a siguranței
granițelor principatului. Recrutările pentru viitoarea armată națională începuseră cu
mult timp înainte de izbucnirea revoluției. De recrutări s-au ocupat căpitanii de
panduri bine cunoscuți în satele oltenești, tot ei ocupându-se și de crearea unor
depozite de arme și muniție.
8. În primăvara lui 1822, de la București și Iași au fost trimise delegații pentru a
cere Înaltei Poarți domni pământeni. Din aceste delegații au făcut parte printre
alții: Ioniță Sandu Sturdza, un coborâtor al lui Vlad Țepeș, Grigorie Dimitrie
Ghica, nepot de frate al decapitatului Grigore Alexandru Ghica al Moldovei și
vornicul Iordache Râșcanu, viitor membru in divanul domnesc al Moldovei.
Această acțiune a adus în Moldova, după lunga perioadă fanariotă, din nou un
domn pământean în persoana lui Ioniță Sandu Sturdza și în Muntenia pe Grigore
al IV-lea Ghica. Deși înfrântă prin intervenția armatelor otomane, Revoluția din
1821 a reușit să determine sfârșitul epocii fanariote prin restabilirea domniilor
pământene, lucru care a dus la înlăturarea gravelor prejudicii aduse
de Poartă statutului de autonomie a celor două Țări Române. Totodată, revoluția a
consolidat ceea ce Nicolae Bălcescu va denumi mai târziu ca fiind „Partida
Națională”.
