1. PLATFORMA LIBERALĂ
PENTRU ROMÂNIA
“Pentru o nouă economie”

2. CUPRINS
INTRODUCERE
1. FISCALITATEA ŞI BUGETUL
2. ECONOMIA ŞI MEDIUL DE AFACERI
3. ADMINISTRAŢIA CENTRALĂ ŞI LOCALĂ
4. JUSTIŢIA
5. EDUCAŢIA
6. SĂNĂTATEA
7. SISTEMUL DE PENSII
8. MUNCA ŞI COEZIUNEA SOCIALĂ
9. AGRICULTURA ŞI DEZVOLTAREA RURALĂ
10. INFRASTRUCTURA ŞI TRANSPORTURILE
11. ENERGIA
12. MEDIUL
13. APĂRAREA NAŢIONALĂ ŞI SIGURANŢA CETĂŢEANULUI
14. RELAŢIILE EXTERNE ŞI AFACERILE EUROPENE
2

3. INTRODUCERE
Este pentru a treia oară, în istoria recentă, când evoluţia Romaniei trebuie marcată
printr-o opţiune fumdamentala in ceea ce priveste destinul sau. Cea dintâi a fost
asumată în decembrie 1989 când poporul român a optat pentru democraţie, societate
deschisă şi economie concurenţială. Marcată de sindromul tergiversării, de
contradicţii, ambiguităţi şi jumătăţi de măsură, această opţiune a învins, în cele din
urmă, căci a fost urmată de exprimarea celei de-a doua opţiuni, un deceniu mai târziu:
aderarea la NATO şi la Uniunea Europeană. Aceasta a dus la o seamă de evoluţii
favorabile dar, precum se poate observa din rezultatele economice şi din conflictele
sociale ale anului 2009, statutul de membru în NATO şi UE nu a dus, implicit, la
înlăturarea unor vulnerabilităţi.
Pentru România, după schimbarea din 1989 şi aderarea la Uniunea Europeană,
acesta este a treia oportunitate de a-şi clarifica modelul socio-economic de
dezvoltare.
Justeţea opţiunii pe care o vom lua va fi corelată cu soluţiile de ieşire din criză şi
reluarea „marşului forţat” pe care România l-a parcurs timp de aproape un deceniu
pentru diminuarea decalajelor faţă de ţările dezvoltate ale Uniunii Europene, în
eforturile de consolidare a democraţiei şi a economiei funcţionale de piaţă, de
îmbunătăţire a nivelului de trai.
Alegerea pe care trebuie să o facem nu se referă la principiile care ne-au călăuzit până
acum. Depăşirea crizei economice şi consolidarea statului de drept nu presupun
abandonarea principiilor liberalismului, ci, dimpotrivă, consacrarea lor. Soluţiile de
ieşire din criză sunt de esenţă liberală. Evoluţia post-criză a României şi proiectarea
politicilor publice în decada următoare trebuie să ducă la schimbarea paradigmei de
dezvoltare caracterizată în ultimii douăzeci de ani prin liberalizare accelerată şi
integrare în economiile europene. S-a dovedit că doar liberalizarea în absenţa
politicilor liberale a făcut din economia României una vulnerabilă. După douăzeci
de ani de tranziţie la capitalism economia românească este mai mult o economie
complementară şi nu una competitivă cu economiile statelor membre ale Uniunii
Europene.
Opţiunea noastră este fără echivoc: stat de drept şi capitalism. Aceasta
înseamnă respect faţa de principiile liberale ale echilibrului şi controlului
reciproc al puterilor în stat, ale apărării libertăţilor individuale, ale garantării
proprietăţii şi ale încurajării dezvoltării capitalului sub toate formele sale :
uman, industrial, financiar, tehnologic, cultural ori funciar, în scopul creşterii
bunăstării românilor.
Valabilitatea opţiunii noastre, precum şi justeţea măsurilor pe care le vom aplica sunt
legate de modul în care vom reuşi să ieşim din criza economică şi morală în care ne
3

4. aflăm. Un Guvern performant ar trebui să facă din anul 2010 anul reluării creşterii
economice, astfel încât la sfârşitul actualului mandat parlamentar, în anul 2012,
produsul intern brut şi investiţiile străine directe să fie mai mari decât cele al anului
2008, şomajul să coboare sub 5%, inflaţia să se situeze în jurul valorii de 3% iar
deficitul de cont curent să poată fi acoperit în proporţie de cel puţin 80% prin
investiţii directe de capital. În ce priveşte ieşirea din criza morală, ea va depinde de
modul onest şi responsabil în care clasa politică, reprezentanţii săi in fruntea
instituţiilor statului vor şti să-şi facă datoria.
Acest model este, aşadar, nu numai economic, ci şi cultural. Esenţa actualei tranziţii
constă în trecerea, în plan politic, de la totalitarism la democraţie şi, în plan
economic, de la socialism la capitalism. Acest proces nu este numai economic sau
instituţional. Tranziţia este în primul rând un proces cultural. Ea are în vedere
emanciparea mentalităţilor, recuperarea unor valori tradiţionale şi consacrarea altora
noi, reconfigurarea spiritului comunitar, structurarea societăţii civile şi a spiritului
civic, asumarea identităţii naţionale în termenii unui europenism al naţiunilor etc.
Din punct de vedere instituţional, principala noastră provocare constă în
redimensionarea rolului statului, fără însă a face vreo concesie nostalgiilor socialiste.
Singurul sistem socio-economic bazat pe drepturile individului este cel capitalist.
Capitalismul recunoaşte că orice om este stăpân pe viaţa sa şi pe dreptul de a o trăi
aşa cum doreşte, atâta vreme cât nu încalcă drepturile celorlalţi. Capitalismul se
bazează pe esenţa naturii umane şi nu cere sacrificarea interesului individual de
dragul "binelui colectiv" ca în socialism. În capitalism "binele public" reprezintă
însumarea realizărilor individuale. Capitalismul este singurul sistem economic în care
consensul este voluntar şi negociat. Un stat paternalist nu este nici social şi cu atât
mai puţin liberal.
Redimensionarea rolului statului nu înseamnă, în mod automat, reducerea ponderii şi
funcţiilor sale în societate. Redimensionarea rolului statului semnifică reducerea
ponderii acestuia ca agent economic dar şi rafinarea funcţiilor sale ca stat de drept,
garant al bunei funcţionări a pieţelor şi a liberei competiţii. Lipsa unei viziuni clare în
această privinţă aduce prejudicii reformei şi sporeşte costurile acesteia. De altfel,
politica bugetară este grevată în primul rând de lipsa unei evoluţii în ceea ce
priveşte redimensionarea rolului statului. În România, statul îşi asumă mai multe
obligaţii decât este în măsură să onoreze. În aceste condiţii, nu trebuie să ne surprindă
faptul că veniturile sunt neîndestulătoare. Asumându-şi prea multe responsabilităţi pe
care le-ar putea onora mai eficient sectorul neguvernamental, statul, oricât de puternic
ar fi, nu poate face faţă.
Reducerea rolului statului se îndreaptă către următoarele domenii:
administrarea participaţiunilor statului prin instituţii de tip financiar,
încurajarea sistemelor private de asigurări sociale, stimularea initiativei private
în domenii aparţinând în mod tradiţional politicilor publice, cum ar fi educaţia
4

5. sau sănătatea, reducerea drastică a numărului de ministere, transferarea
prestărilor de servicii din sfera parafiscalităţii către sectorul privat, corelarea
serviciilor publice prestate cu costurile aferente, realizarea unui echilibru între
costurile de natură salarială şi cele privind investiţiile publice.
Redimensionarea rolului statului, prin reducerea rolului său ca agent economic
şi diminuarea ponderii sale decizionale precum şi întărirea rolului său ca garant
al drepturilor constituţionale şi al bunei funcţionări a pieţelor constituie
fundamentul „noii economii”. Într-o societate democratică şi aşezată pe baze
capitaliste, statul trebuie să aibă trei funcţiuni principale: a) stabilirea cadrului
legislativ şi supravegherea respectării acestuia; b) realocarea prin bugete a
impozitelor; c) siguranţa naţională.
5

6. 1. FISCALITATEA ŞI BUGETUL
Strategia fiscal bugetară trebuie să ţină seama de constrângerile ce decurg din
manifestarea crizei economice dar, în acelaşi timp, ea nu trebuie să sacrifice
obiectivele pe termen mediu şi lung ale economiei româneşti. În perioada imediat
urmatoare este necesară creşterea veniturilor bugetare. Dar opinia potrivit căreia
principalul obiectiv trebuie să devină maximizarea cu orice preţ a veniturilor bugetare
este dăunătoare. Politica fiscală trebuie să funcţioneze în serviciul producătorilor de
impozite şi nu în serviciul culegătorilor de impozite.
Fiscalitatea trebuie să se subsumeze principalului obiectiv şi care este dezvoltarea
economică. Viziunea fiscală trebuie să fie calitativă, să stimuleze iniţiativa şi să
răsplatească spiritul antreprenorial.
Acelaşi lucru se poate spune şi în ce priveşte cheltuielile. În ultimul an am asistat la
repetarea până la obsesie a temei privind reducerea cheltuielilor. Câtă vreme acest
lucru se face fără o viziune corelată privind redimensionarea rolului statului, nu va fi
altceva decât o campanie populistî şi ineficientă de demascare a unor abuzuri
punctuale, de exagerare sau chiar de inventare a altora, numai şi numai pentru a da
cetăţenilor sentimentul că cineva se preocupa de modul în care banii lor sunt cheltuiţi.
Care este efectul unei astfel de campanii se observă prea bine în rezultatele bugetare
ale anului 2009, cele mai dezastruoase din ultimii douăzeci de ani.
Strategia fiscal-bugetară anti-criză prezentată în cele ce urmează se întinde pe
perioada 2010 - 2014. Ea este mai mult decât o strategie bugetar-fiscală. Este
răspunsul nostru la chestiuni ce ţin nu doar de consolidarea finanţelor ţării, dar şi de
stimularea mediului economic, pornind de la ideea că aceste două obiective se susţin
reciproc.
Obiectivele acestei strategii sunt următoarele:
1. Stoparea declinului economic şi reluarea creşterii economice, astfel încât
în anul 2012, potenţialul economic al României, exprimat prin evoluţia
reală a Produsului Intern Brut, să-l depăşească pe cel al anului 2008.
2. Consolidarea fiscala, astfel încât deficitul bugetar să coboare la 1% din
PIB.
3. Creşterea ocupării, astfel încât numărul salariaţilor din economie să
depăşească 5 milioane, ceea ce presupune coborârea ratei şomajului sub
5%, comparativ cu nivelele anului 2008.
4. Menţinerea deficitului de cont curent la un nivel de până la 7-8% din PIB,
cu o acoperire de 80% în investiţii străine directe.
5. Creşterea conformării voluntare - adică totalul sarcinii fiscale onorate de
către contribuabili la timp şi potrivit legii - la 90%.
6. Aderarea la zona euro, aşadar îndeplinirea criteriilor privind convergenţa
nominală, la 1 ianuarie 2014.
6

7. Aceste ţinte în planul politicilor financiare şi fiscal-bugetare vor trebui
însoţite de ameliorarea indicatorilor nivelului de trai şi de o reducere a
deficitelor structurale ale României, ceea ce presupune o continuă
preocupare spre îndeplinirea criteriilor de convergenţă reală.
Aceasta presupune corelarea strategiei fiscal-bugetare cu celelalte politici publice
prezentate in Platforma „Noua economie”. Strategia fiscal-bugetara are în această
privinţă un dublu rol: pe de o parte asigură susţinerea financiară a celorlalte
politici publice, iar pe de altă parte realizează evaluarea indicatorilor de eficienţă
politicilor respective, asigurând o formă de control atât ex-ante dar, mai ales, ex-
post.
Strategia fiscala anticriză – măsuri imediate
Principala preocupare a acestei strategii fiscale de măsuri anticriză pe termen scurt
vizează stoparea declinului economic şi adoptarea unor măsuri pentru stimularea
creşterii economice, menţinerea locurilor de muncă existente şi crearea altora noi.
Aceste măsuri vor fi luate imediat ce noul Guvern va fi învestit de către Parlament.
Ele cuprind două pachete de acte normative. Cel dintâi se referă la anularea sau
modificarea unor acte normative emise de Guvernul Boc. Dintre acestea
amintim:
- anularea impozitului forfetar;
- anularea restricţiilor privind deductibilitatea taxei pe valoarea adăugată la
achiziţia de automobile şi a cheltuielilor cu combustibilul;
- facilităţi fiscale pentru profitul reinvestit, dar şi pentru alte categorii de
investiţii, a căror sursă nu este profitul. Această măsură este justificată de
faptul că, în condiţiile crizei economice, destul de puţine firme înregistrează
profit şi, în plus, pe noi ne interesează să încurajăm imboldul de a investi.
Cel de-al doilea pachet de acte normative se referă la reintroducerea unor măsuri
luate de guvernul liberal anul trecut pentru preîntâmpinarea crizei economice şi care
au fost anulate imediat ce Guvernul Boc a fost învestit. Iată câteva dintre aceste
măsuri:
- bonificaţii de 5% din valoarea obligaţiilor fiscale pentru contribuabilii care
îşi plătesc taxele la termen;
- reducerea cu 50% a cotelor de asigurări sociale pentru locurile de muncă
noi, realizate prin angajarea unor şomeri (măsură temporară);
- cotă redusă de TVA de 5% pentru toate livrările de locuinţe noi (măsură
temporară)
- reluarea programului de reducere, de ansamblu, a cotelor de asigurări
sociale.
- reducerea majorărilor de întârziere la plata obligaţiilor fiscale de la 0,1% pe
zi până la un nivel corelat cu nivelul dobânzii de politică monetară.
7

8. Strategia anticriză – măsuri pe termen scurt.
Când vorbim de termen scurt, în înţelesul acestei strategii, avem în vedere anul 2010.
Cele mai importante măsuri se referă la politicile bugetare. Ele au în vedere
următoarele direcţii:
- creşterea veniturilor bugetare.
Dincolo de activitatea curentă de îmbunătăţire a colectării, avem în vedere
luarea unor măsuri pentru eliminarea blocajelor plăţilor în economie,
inclusiv în relaţiile contractuale cu autorităţile publice. Iată câteva dintre aceste
măsuri, menite să îmbunătăţească fluxurile de numerar ale firmelor:
a) accelerarea plăţilor publice datorate operatorilor economici în termen de 30
de zile;
b) acordarea către operatorii economici a dreptului de a pretinde plata dobânzii
de întârziere;
c) măsuri fiscale de stimulare a bunilor platnici;
Creşterea veniturilor bugetare este direct legată de relansarea economică.
Viziunea despre „Noua economie” nu are în vedere creşterea veniturilor
bugetare utilizând instrumente de natură fiscală. Optica noastră este aceea a
relaxării fiscale, şi nu a creşterii poverii fiscale. Până la un punct, scăderea
impozitării este o resursă pentru creşterea, pe termen mediu şi lung, a
veniturilor bugetare. Introducerea cotei unice de 16% începând cu anul 2005 a
dovedit acest lucru.
- reducerea cheltuielilor bugetare
Direcţiile de acţiune sunt legate, pe de o parte, de reducerea nominală a
cheltuielilor bugetare, pe de altă parte realocarea lor astfel încât bugetul să aibă
un rol mai activ în stimularea economică şi, în al treilea rând, de înlăturarea
unor asimetrii şi vulnerabilităţi care să evite derapajele în atingerea
obiectivelor privind deficitul bugetar. Iată câteva dintre măsurile pe care le
avem în vedere:
- reducerea numărului de ministere;
- adoptarea legii salarizării unice;
- introducerea indicatorilor de eficienţă a utilizării fondurilor publice, a
standardelor de cost, atât în administraţia centrală cât şi în cea locală;
- corelarea bugetelor administraţiei locale cu ţintele bugetului general
consolidat;
- creşterea disciplinei în ce priveşte utilizarea fondurilor publice ale unităţilor
finanţate integral sau parţial de la bugetul de stat;
- externalizarea unor servicii publice;
- realizarea unui audit complex care să permită simplificarea aparatului
birocratic;
- încurajarea iniţiativei private în domeniul educaţiei şi al învăţământului;
- utilizarea plafoanelor lunare orientative;
8

9. - transferarea unor cheltuieli în zona de eligibilitate a fondurilor europene.
- creşterea rolului politicilor publice în stimularea activităţilor
economice. Aceasta presupune următoarele măsuri:
- alocarea unui procent de cel puţin 15% din cheltuielile bugetului consolidat
către investiţii, cu deosebire spre cele de infrastructură. Pe măsură ce
creşterea economică se va relua, procentul va trebui să ajungă până la 20%.
- utilizarea instrumentului ajutorului de stat pentru domenii de impact;
- diversificarea instrumentelor de stimulare a exporturilor prin intermediul
Eximbank;
- capitalizarea fondurilor de garantare. Suma necesară în anul 2010 este de
minimum 50 milioane de euro;
- Creşterea gradului de absorbţie a fondurilor europene.
Strategia fiscal-bugetară pe termen mediu.
Obiectivul principal al strategiei pe termen mediu este relansarea economică. Dacă
strategia pe termen scurt se axează îndeosebi asupra politicii bugetare şi atenuării
dezechilibrelor ivite în anul 2009, strategia pe termen mediu se adresează
precumpănitor, prin intermediul politicii fiscale, mediului de afaceri. Direcţiile de
acţiune sunt, în principal următoarele:
- politici de încurajare a investiţiilor
- politici de creştere a capacităţii de absorbţie a pieţei interne, practic
măsuri de stimulare a consumului, şi de stimulare a exporturilor
În această privinţă noi considerăm că este necesară instituirea unui parteneriat fiscal
cu mediul de afaceri, cu toată gama de contribuabili. Aceasta înseamnă că anumite
măsuri de stimulare de natură fiscală vor fi rezultatul acţiunii conjugate a bunei
guvernări dar şi a ameliorării comportamentului fiscal al contribuabililor. Într-o
anumită măsură, scăderea veniturilor bugetare s-a datorat deteriorării conformării
voluntare, adică a disponibilităţii contribuabililor de a plăti taxele şi impozitele,
aceştia preferând, adesea, să se refugieze în zona arieratelor bugetare sau a evaziunii
fiscale. Conformarea voluntară a scăzut de la cca 82% în 2008 până la cca 72% în
2009. Prin măsurile deja anunţate mai sus, precum şi prin perfecţionarea suportului
informatic al Administraţiei Fiscale în sesizarea zonelor de risc fiscal şi, în
consecinţă, în onorarea cu promptitudine a obligaţiilor financiare ale statului, precum
şi prin aplicarea politicilor de încurajare a investiţiilor publice şi private, conformarea
voluntară se poate îmbunătăţi. Practic, decizia de reducere a impozitelor stă la
îndemâna mediului de afaceri. Creşterea conformării voluntare până la 90%
poate duce la reducerea TVA de la 19% la 16% şi, în perspectivă, a cotei unice
de impozitare până la 10-12%. Stabilitatea mediului economic şi ospitalitatea
fiscală sunt mijloacele prin care România îşi poate relua „marşul forţat” de reducere a
decalajelor faţa de ţările dezvoltate ale Uniunii Europene.
9

10. 2. ECONOMIA ŞI MEDIUL DE AFACERI
Realizarea economică cea mai importantă a ultimilor 16 de ani de funcţionare a
Uniunii Europene este, fără îndoială, instituirea Pieţei Interne. Eliminarea barierelor
comerciale şi deschiderea economiilor a permis ca din ce în ce mai multe companii să
concureze liber cu efect pozitiv asupra consumatorilor. În prezent, noua abordare a
Comisiei Europene în acest domeniu constă în trecerea de la “construirea” Pieţei
Interne prin armonizarea legislativă (care a prevalat în anii anteriori) la focalizarea pe
rezultate şi beneficii directe pentru operatori şi consumatori şi pe eficienţa
economică. Din punct de vedere al procesului de liberalizare, Piaţa Internă reprezintă
cel mai relevant şi dinamic cadru de acţiune în interiorul UE. Pe de altă parte, Piaţa
Internă este unul dintre cei mai importanţi piloni ai Strategiei Lisabona pentru
creştere şi ocupare. Pentru România şi ca pentru oricare dintre statele membre al UE
dezvoltarea pieţei interne este calea către consolidarea companiilor şi în special a
firmelor mici şi mijlocii, protejarea consumatorilor, îndepărtarea barierelor
transfrontaliere din calea serviciilor, reducerea costurilor printr-o mai bună
reglementare, scăderea poverii administrative, promovarea tehnologiei digitale,
sprijinirea inovării, colaborarea instituţională pentru informare etc.
În prezent, România nu este un actor reprezentativ în ceea ce priveşte influenţarea
iniţiativelor Pieţei Interne, cauza principală fiind lipsa de competitivitate a economiei.
Mai mult, la o analiză sumară se observă că aproape la fiecare dintre obiectivele de
mai sus, administraţia centrală a introdus măsuri contra-productive: s-a încălcat
principiul continuităţii finanţării pentru cercetare şi inovare, protecţia consumatorului
nu are şi un actor neguvernamental semnificativ, povara administrativă pentru firmele
mici nu scade ci dimpotrivă evoluează permanent, legislaţia achiziţiilor publice
discriminează firmele mici pe criteriu de talie etc. În ciuda statutului de economie de
piaţă funcţională şi a aderării la UE, economia României este încă departe de
principiile pieţei libere şi ale dezvoltării economice sănătoase. Şi aceasta şi pentru că
economia românească aproape că este construită în jurul bugetului statului. În
viziunea PNL, dezvoltarea economică sănătoasă înseamnă construirea unui sector
privat puternic, autonom în raport de puterile politice, capabil să genereze
prosperitate şi să dinamizeze inclusiv reformele din sfera sectorului public.
PNL consideră că pentru îmbunătăţirea mediului de afaceri din România
trebuie promovate simultan obiective specifice Pieţei Interne şi pentru
promovarea IMM în contextul dialogului cu consumatorii şi autorităţile publice.
Pentru creşterea competitivităţii mediului de afaceri din România sunt necesare:
1. Înlăturarea sarcinilor administrative inutile suportate ce către IMM şi
scăderea birocraţiei (cu cel puţin 20%) prin implementarea Strategiei pentru
o mai bună reglementare; simplificarea procedurilor pentru accesarea
fondurilor publice; predictibilitatea modificărilor legislative cu efect asupra
funcţionării IMM (Codul fiscal, Codul muncii); clarificarea legislaţiei cu
10

11. privire la parteneriatul public-privat; simplificarea şi compatibilizarea
sistemelor electronice de raportare ale IMM cu cele de evidenţă ale
autorităţilor prin generalizarea semnăturii electronice, asigurarea transparenţei
deciziilor executivului prin implicarea Camerelor de Comerţ; amendarea
legislaţiei cu privire la achiziţiile publice în scopul reducerii termenelor atât la
atribuire cât, mai ales, în ceea ce priveşte soluţionarea contestaţiilor;
2. Promovarea legislaţiei orizontale de sprijin dedicat pentru IMM prin
modificarea (flexibilizarea) definiţiei IMM în scopul acordării de sprijin
companiilor aflate dincolo de pragul superior al clasificării; clarificarea
modului de acordare a ajutoarelor de stat pe categorii de activităţi (formare,
ocuparea locurilor de muncă, cercetare/dezvoltare, ajutoare regionale, şi,
eventual, noi categorii de ajutoare) pentru a elimina obligaţia de raportare; o
legislaţiei favorabilă IMM în materia TVA (simplificarea procedurilor cu
privire la facturarea TVA, reducerea TVA pentru tranzacţii la nivel local,
asigurarea plăţii pentru servicii punctuale efectuate de către IMM pentru a
reduce riscurile de întrerupere a activităţii acestora); instituirea unui tratament
egal între agenţii economici şi stat (aplicarea principiului reciprocităţii);
accelerarea intrării pe piaţă şi simplificarea ieşirii de pe piaţă a IMM;
3. Îmbunătăţirea accesului IMM la Piaţa Internă prin creşterea informării cu
privire la oportunităţile comerciale din piaţa unică; sprijinirea asocierilor de
IMM cu scopul autoprotejare faţă de practicile neloiale, produsele contrafăcute
sau de calitate neverificată din surse extracomunitare; participarea IMM la
elaborarea de standarde şi revizuirea acestora; promovarea Sistemului
informatic pentru Piaţa Internă; promovarea utilizării sistemului SOLVIT de
cooperare administrativă pentru eliminarea discriminărilor la accesul pe pieţele
naţionale; pregătirea mijloacelor pentru a beneficia de a cincea libertate de
circulaţei, cea a cercetării;
4. Îmbunătăţirea accesului IMM la finanţare, prin capitalizarea Fondului de
Garantare pentru IMM şi înfiinţarea unui microfond pentru microîntreprinderi
şi asociaţii familiale; facilitarea accesului la capitalul de risc (ex. pentru
inovare) şi microcredite; extinderea locului acordat IMM în principalele
programe de finanţare europeană; stimularea finanţării IMM în mediul rural;
5. Promovarea spiritului anteprenorial şi pregătirea resursei umane sunt
obiective care urmăresc scăderea aversiunii la risc a potenţialilor
întreprinzători prin actvităţi de promovare pe diferite paliere a iniţiativei
private inclusiv a autoangajării; în cazul falimentului antreprenorii trebuie să
beneficieze de reducerea timpului pentru reluarea unei alte activităţi (prin
scăderea duratei procedurilor de insolvenţă) şi evitarea discriminării negative a
acelora al căror faliment nu crează suspiciuni asupra cauzelor; pregătirea
resursei umane reprezintă o prioritate mai ales în ceea ce priveşte implicarea
reprezentanţilor IMM în proiectarea politicilor publice în domeniul educaţiei;
11

12. Un alt palier esenţial pentru promovarea unei activităţii economice competitive îl
reprezintă politica industrială. Deşi nu este un domeniu de competenţă exclusivă şi
nici partajată al CE, totuşi, executivul european a preluat responsabilitatea de a
evalua competitivitatea sectorială a unui număr de 27 ramuri industriale. Astfel, dacă
în anul 2005 CE avertiza asupra neglijării, la nivelul statelor membre, al domeniului
ingineriei mecanice, pentru anul 2008 s-au propus două iniţiative pentru promovarea
industriei electrotehnice şi celei alimentare. Pentru România nici unul dintre
documentele de politică industrială elaborate până în în prezent nu a fost construit
unitar şi nici monitorizat în principal din cauza multitudinii de instituţii cu
competenţe în acest domeniu dar şi din cauza eorii de a considera că o politică
industrială înseamnă cu necesitate intervenţia statului pe piaţă.
PNL consideră că România are nevoie de o nouă Politică industrială pentru care
obiectivul central este creşterea competitivităţii economiei româneşti.
Pentru ca economia României să treacă de la stadiul actual de economie
complementară cu economiile statelor membre ale UE la stadiul de economie
competitivă cu acestea este nevoie ca obiectivele politicii industriale să fie susţinute
de politici liberale şi să se pună în practică printr-un mix de măsuri verticale şi
orizontale:
6. Asigurarea finanţării continue pentru activitatea de cercetare, dezvoltare
şi inovare astfel încât ponderea cheltuielilor să ajungă la echivalentul a 3%
PIB din care cel puţin 1% din surse publice; creşterea controlului asupra
modului de alocare a resurselor şi a rezultatelor cercetării susţinută din bani
publici; simplificarea accesului companiilor la surse de finanţare pentru
cercetare şi introducerea unor facilităţi pentru firmele inovative inclusiv
instituirea unui fond cu capital de risc;
7. Creşterea ponderii serviciilor în PIB, prin externalizarea activităţilor pe care
statul le furnizează astăzi; continuarea liberalizării serviciilor financiare;
deschiderea pieţei pentru serviciile poştale; sprijinirea pieţei serviciilor
industriale; diversificarea şi îmbunătăţirea cadrului pentru desfăşurarea
serviciilor (transpunerea Directivei Serviciilor) în scopul simplificării accesului
pe piaţă a cât mai multor firme inclusiv pentru activităţile transfrontaliere;
8. Creşterea ponderii proiectelor orientate către creşterea competitivităţii în
programele cu finanţare internă şi comunitară, în special pe axa dezvoltării
regionale (care trebuie privită ca având impact economic şi mai puţin edilitar);
creşterea ponderii finanţării pentru producţia de bunuri şi servicii noi (surse
regenerabile de energie, servicii pentru mediu); sprijinirea programelor de
pregătire continuă şi specializare precum şi a mobilităţii;
12

13. 9. Întărirea instituţiilor care furnizează servicii pieţei şi creşterea calităţii
reglementărilor. Asigurarea bunei funcţionări a Registrului Comerţului,
Consiliului Concurenţei, Oficiului naţional pentru invenţii şi mărci, Institutului
naţional de standardizare şi metrologie etc; specializarea activităţii tribunalelor
(sfera comercială, muncă); reducerea poverii administrative asupra firmelor (cu
accent pe IMM), prin creşterea calităţii fundamentării reglemetărilor (impactul
economic, social şi de mediu); creşterea calităţii mediului de afaceri;
10. Sprijinirea industriilor intensive în tehnologie şi a investiţiilor intangibile,
generalizarea procedurilor electronice în activitatea economică precum şi în
relaţiile dintre agenţii economici şi puterea publică (acceptarea semnăturii
electronice, generalizarea sistemelor de raportare prin Internet etc.); sprijinirea
activităţilor de comerţ exterior cu efect asupra transferului de tehnologie;
11. Evaluarea anuală a competitivităţii ramurilor industriale relevante şi
iniţierea de măsuri orizontale pentru creşterea competitivităţii acestora,
prin crearea unui Grup la nivel înalt pentru probleme de competitivitate,
energie şi mediu; promovarea de noi programe de cercetare în domenii care
prezintă potenţial tehnologic, valoare adăugată ridicată sau resurse interne
(industria alimentară); îmbunătăţirea cadrului calificărilor pentru noile tipuri de
produse şi servicii; sprijinirea firmelor inovative precum şi concentrarea
acestora; promovarea serviciilor de cercetare independentă. Este necesară
participarea României la grupurile de lucru sectoriale create la nivelul CE
(pentru industria farmaceutică, electrotehnică, inginerie mecanică, industrie
alimentară, tehnologia informaţiei şi comunicaţii, industria chimică şi apărare,
programul spaţial european, ştiinţele vieţii şi biotehnologii modă şi design) şi
pregătirea din timp a modalităţilor de răspuns la provocările ridicate de
evoluţia acestor domenii. Pe acelaşi model, România trebuie să îşi dezvolte
dialogul şi pentru alte industrii cu impact (ex. industria textilă sau
construcţiile);
12.Asigurarea continuităţii politicilor de privatizare şi introducerea pe piaţa
de capital a participaţiilor statului din companiile aflate în portofoliul
AVAS.
Politica industrială trebuie privită în strânsă legătură cu sectorul serviciilor, în
contextul diviziunii europene a muncii care se manifestă tot mai mult şi luând în
considerare nevoia de a păstra şi dezvolta o infrastructură industrială despre
care UE vorbeşte tot mai mult în context global.
13

14. 3. ADMINISTRAŢIA CENTRALĂ ŞI LOCALĂ
Administraţia publică trebuie să reprezinte astăzi nu numai o autoritate executivă, dar
un furnizor de servicii pentru contribuabili. România, ca orice alt stat membru al
Uniunii Europene, nu are de respectat condiţionalităţi rezultate din acte normative
comunitare deoarece acest domeniu nu intră în cele de competenţă ale Comisiei
Europene. Totuşi, atribuţiile specifice ale administraţiei, în special în ceea ce priveşte
proiectarea politicilor publice, nu pot rămâne fără ecou european de vreme ce acestea
au efect transfrontalier imediat, fie că este vorba despre libertăţile pieţei interne, fie
că este vorba despre piaţa muncii, mediu, ori educaţie. Iată de ce Comisia Europeană
şi-a asumat angajamentul potrivit căruia sarcinile administrative generate de legislaţia
comunitară să fie reduse cu 25% până în 2012 cu efect direct asupra mediului de
afaceri, în special în folosul întreprinderilor mici şi mijlocii, precum şi al
consumatorilor. România este, în consecinţă, parte a acestui angajament.
Tocmai pentru că organizarea şi funcţionarea administraţiei centrale şi locale
reprezintă un atribut naţional, ca şi în cazul altor domenii cum ar fi educaţia sau
sănătatea, reformele din administraţie au fost întârziate. Şi aceasta deoarece fiecare
dintre conducerile politice ale României a încercat să-şi impună nemijlocit propria
viziune asupra „binelui public”, de la viziunea de stânga a binelui comun exercitat
prin intermediul direct al statului la viziunea populistă a binelui pe care l-ar stabili
administraţia publică prin simplul efect al descentralizării. Aceste viziuni au uitat că
fiecare cetăţean reprezintă propriul său interes şi că binele făcut cu forţa nu este egal
cu binele decis de individ.
Iată de ce, în numele binelui public pe care partidele politice l-au impus, este
simptomatic faptul că abia la zece ani după schimbarea regimului comunist a fost
promulgată legislaţia cu privire la funcţia publică şi după încă alţi cinci ani s-a
stabilit, doar formal, independenţa politică a prefecţilor ca reprezentanţi ai guvernului
în teritoriu. De fapt, problema la care România nu a răspuns o lungă perioadă de
timp, şi pe care încă nu a rezolvat-o, nu a fost politizarea propriu-zisă a
administraţiei ci limitele acesteia.
PNL consideră că stabilirea distanţei dintre politic şi administraţie reprezintă
principala problemă a cărei soluţionare va încheia tranziţia acestui domeniu în
România.
Limitele neclare sau modest trasate dintre politic şi administraţie fac astăzi ca aceasta
să rămână în continuare doar o birocraţie, politicile publice decizii fără fundamentare
iar funcţionarii publici simpli executanţi fără perspectiva evoluţiei domeniului pe care
îl administrează.
În viziunea PNL obiectivul central al reformelor din administraţie este întărirea
puterii executive în scopul facilitării accesului rapid şi nemijlocit la bunăstare al
contribuabilului.
14

15. PNL consideră că tranziţia în administraţia publică trebuie să se încheie prin
atingerea a trei obiective esenţiale: reforma reglementărilor, descentralizarea,
reforma corpului funcţionarilor publici1.
În ceea ce priveşte reforma reglementărilor, PNL consideră că principiile de
bază ale acestei reforme sunt: principiul proporţionalităţii, al responsabilităţii şi
al transparenţei care vor asigura eficienţa, corecta fundamentare şi consecvenţa
actelor normative şi a politicilor publice.
1. Întărirea legislaţiei cu privire la evaluarea ex-ante a politicilor publice şi a
actelor normative în scopul obligativităţii de conformare la regulile europene
care se referă la evaluarea impactului reglementărilor din punct de vedere
social, economic, al mediului de afaceri, bugetului, mediului înconjurător
precum şi asupra legislaţiei interne şi comunitare. Evaluarea ex-ante realizată
de către legiuitor reprezintă un sprijin pentru firmele care vor trebui să îşi
evalueze costurile de conformare substanţiale (investiţii, achiziţia de servicii
noi etc.) ca efect al respectării reglementărilor europene;
2. Reducerea costurilor administrative pentru mediul de afaceri şi cetăţeni
prin promovarea reglementărilor referitoare la adoptarea modelului costului
standard (în special pentru domeniul fiscal şi cel al sănătăţii). Identificarea şi
cuantificarea costurilor standard reprezintă calea reală spre aflarea şi reducerea
costurilor administrative nete (obligaţii de informare sau raportare către
autorităţi publice şi nu numai) pe care le suportă contribuabilii. Nu stabilirea
unor normative, precum standardele de cost care au ca scop limitarea
cheltuielilor, ci mai ales evaluarea costurilor permite creşterea eficienţei actului
administrativ şi duce la reducerea impactul negativ asupra firmelor din punct
de vedere al productivităţii;
1
Astăzi, numărul total de funcţionari publici din România se ridică la cca. 142.000 (14.700 în administraţia
centrală, 62.000 în structurile deconcentrate şi 65.000 în administraţia locală); creşterea numărului de
funcţionari între ianuarie 2005 şi ianuarie 2009 este de cca. 30.000 de angajaţi dintre care jumătate aparţin
administraţiei locale. Iată cum, în realitate, puterea publică centrală şi cea locală şi-au împărţit pe jumătate
creşterea numărului de funcţionari publici ceea ce demonstrează că obezitatea corpului de angajaţi cu această
calitate nu este un viciu al puterii guvernamentale ci unul generalizat. Dacă luăm în considerare structura
populaţiei ocupate (anul 2007), totalul populaţiei ocupate este de 8.469.000 angajaţi (6.002.000 angajaţi dacă
nu se consideră persoanele care activează în agricultură) din care în sectorul bugetar 1.499.000 angajaţi iar în
sectorul privat 6.970.000 angajaţi (4.503.000 fără cei care activează în sectorul agricol). Rezultă că în
România procentul angajaţilor din sectorul public din totalul populaţiei ocupate variază între 17,7% dacă se
consideră şi angajaţii din agricultură respectiv 25% dacă aceştia nu sunt incluşi (ex. Norvegia 28,5%, Suedia
28%, Franţa are 22%). Aceste cifre, însă, trebuie interpretate în contextul negativ al raportului dintre
populaţia activă şi cea totală (în anul 2007, populaţia activă a ţării - în jur de 10 milioane persoane – a ajuns
la 47,3% din populaţia totală). Iată de ce, simpla descentralizare nu rezolvă problema eficienţei furnizării de
servicii ci sunt necesare măsuri prin care puterea publică îşi deleagă competenţele, astfel încât angajaţii
publici să poată migra spre sectorul privat, scăzând presiunea asupra bugetelor publice.
15

16. 3. Facilitarea interacţiunii dintre sectorul economic şi administraţia publică
centrală prin promovarea legislaţiei lobbying-ului şi prin consultarea directă,
inclusiv prin mecanismul de colaborare tehnică anterior elaborării
reglementărilor. Consultările trebuie să aibă în vedere: identificarea
avizelor/autorizaţiilor/permiselor/licenţelor emise la nivel central şi
identificarea celor mai împovărătoare proceduri pe domenii şi instituţii
responsabile; evaluarea percepţiei mediului de afaceri cu privire la procedurile
administrative; evaluarea cadrului legal şi a poziţiei instituţiilor responsabile de
cadrul de reglementare cu tangenţă asupra mediului de afaceri; analiza
procedurilor administrative (suprapuneri, cerinţe disproporţionate în raport cu
obiectivele propuse); simplificarea/eliminarea procedurilor administrative
având impactul cel mai împovărător asupra mediului de afaceri; creşterea
capacităţii de evaluare şi monitorizare a impactului barierelor administrative
asupra mediului de afaceri, în special asupra IMM-urilor, microîntreprinderilor
şi profesiilor liberale; implementarea “punctului unic de contact” (cerut de
transpunerea Directivei Serviciilor) care va deveni cel mai eficient serviciu de
relaţionare dintre administraţie şi mediul privat;
4. Simplificarea legislaţiei naţionale, cerinţă evidenţiată în mod repetat după
aderarea la UE, trebuie realizată cu scopul de a facilita identificarea,
înţelegerea, interpretarea şi aplicarea rapidă şi corectă a actelor normative. Este
nevoie de asigurarea accesibilităţii la informaţia juridică a tuturor categoriilor
de persoane interesate. De aceea simplificarea legislativă trebuie să se
orienteze către: reducerea semnificativă a masei legislative, asanarea legislaţiei
active prin reevaluarea fiecărui sector legislativ, stabilitatea legislativă prin
diminuarea numărului de schimbări şi recurgerea sistematică la instituţia
"republicării", combaterea supra-reglementării, asigurarea unităţii în cadrul
actelor normative ce privesc aceleaşi domenii ale legislaţiei active. Totuşi este
nevoie ca simplificarea legislativă să aibă în vedere conservarea elementelor de
tradiţie, specifice sistemului românesc de drept, în ceea ce priveşte regulile ce
stau la baza creării sale. Un element de referinţă în simplificarea legislaţiei
naţionale rămâne calitatea transpunerii reglementărilor comunitare;
5. Consolidarea şi extinderea limitelor transparenţei în procesul de
reglementare prin consacrarea procedurilor de evaluare ex-ante şi
generalizarea evaluărilor de impact cât şi introducerea analizelor ex-post.
Reducerea efectelor negative ale reglementărilor şi supra-reglementarea vor
putea, astfel, să fie evitate prin justificarea raţiunilor care stau la baza elaborării
reglementărilor dar şi a politicilor publice; integrarea tuturor sistemelor de tip
e-guvernare precum şi introducerea semnăturii electronice vor permite nu
numai reducerea timpului de elaborare a reglementărilor ci şi reducerea
costurilor de administrare;.
În ceea ce priveşte descentralizarea, PNL consideră că acest proces trebuie
realizat aplicând principiul delegării de competenţe şi separării dintre
16

17. activităţile executive de la nivel local şi cele de verificare şi control de la nivel
central simultan cu evaluarea scenariilor pentru re-desenarea arhitecturii
administrativ teritoriale a ţării pe principiul eficienţei.
6. Efectuarea auditului de sistem în vederea descentralizării decizionale şi
financiare. Este obligatoriu ca procesul de transfer treptat al deciziei de la nivel
central la nivel local, să fie concomitent cu transferul sumelor necesare
susţinerii acestui proces. Se va urmări ca descentralizarea bugetară să se facă
astfel încât autorităţile centrale să devină autorităţi de reglementare şi control
în domeniul lor de activitate, restul atributelor fiind transferate către autorităţile
locale. Auditul de sistem este necesar deoarece descentralizarea nu reprezintă
doar transferul deciziei şi finanţării, ci şi găsirea de soluţii pentru situaţiile
apărute tocmai în acest proces: plata de către autorităţile locale a unor servicii
în contul unor persoane care nu sunt plătitoare de taxe şi impozite pe raza
acelei unităţi administrative (cazul elevilor şi studenţilor din alte localităţi, sau
al bolnavilor beneficiari de servicii medicale etc.) sau riscul dispariţiei unor
servicii publice din cauza imposibilităţii de a fi îndeplinite condiţiile minime
pentru finanţare (numărul minim de beneficiari) în cazul administraţiilor cu
resurse limitate etc;
7. Demararea descentralizării în principalele domenii vizate care trebuie să fie
învăţământul, sănătatea, poliţia, infrastructura la nivel judeţean, agricultura si
dezvoltarea rurală;
8. Stabilirea de atribuţii noi şi consolidarea responsabilităţilor existente
pentru instituţia prefectului în contextul descentralizării: controlul legalităţii
la nivel judeţean inclusiv în ceea ce priveşte transpunerea sau aplicarea
legislaţiei comunitare, coordonarea structurilor deconcentrate ale ministerelor
care funcţionează la nivel judeţean, asigurarea coordonării protecţiei civile la
nivel judeţean şi regional, coordonarea serviciilor publice comunitare (evidenţa
si eliberarea paşapoartelor, regimul de permise auto si înmatriculare a
autovehiculelor) şi cuplarea acestor servicii cu cele oferite de „biroul unic” ;
9. Asigurarea mecanismelor de comasare benevolă a unităţilor
administrativ-teritoriale de mărime redusă. Descentralizarea va scoate în
evidenţă, şi mai mult, scara redusă a unităţilor administrativ-teritoriale din
România2. Aceastǎ realitate conduce la o foarte slabǎ capacitate administrativǎ
şi la cheltuieli mari de administrare. Este nevoie de curaj politic şi
responsabilitate locală pentru a reuşi, astfel, un pas important spre
modernizarea administraţiei locale. Consiliile locale rezultate ar fi mai mici
numeric decât suma celor componente, acelaşi rezultat putând fi obţinut la
nivelul aparatului administrativ. O etapǎ de tranziţie, în care structurile
administrative de la nivelul actualelor comune ar fi păstrate parţial, ar asigura
2
Majoritatea comunelor din România au sub 2000 de locuitori (media europeanǎ este în jur de 10.000 de
locuitori şi multe state membre au limitat fenomenul fragmentǎrii administrative).
17

18. consolidarea şi funcţionalitatea noilor entităţi administrative. O soluţie
particularǎ în acest caz ar fi crearea unor zone metropolitane sau urbane, prin
unificarea municipiilor sau oraşelor cu comunele periurbane. Comasarea
reprezintă una dintre soluţiile de accesare a fondurilor comunitare datorită
scăderii riscului financiar;
10. Reorganizarea regiunilor de dezvoltare. O astfel de măsură ar reprezenta
creşterea gradului de descentralizare dar şi adăugarea de noi atribuţii. Deşi nu
există condiţionalităţi cu privire la structura regiunilor de dezvoltare
comunitară, există recomandări referitoare la numărul de locuitori. Trebuie
spus că politica europeană de coeziune are obiective economice şi nu
administrative. Cu cât mărimea regiunilor este mai redusă (în termeni de
locuitori şi suprafaţă) cu atât creşte dificultatea de alocare a resurselor de la
nivel european, dimensiunea proiectelor se reduce ca şi gradul de absorbţie. Pe
de altă parte, afinităţile intra-regionale pot avea efecte pozitive. Problema reală
ce trebuie rezolvată este, de fapt, acordarea personalităţii juridice structurilor
regionale cel puţin pentru contractarea finanţărilor comunitare. Pentru a lua
astfel de decizii este necesară modificarea Constituţiei pentru introducerea
nivelului regional ca unitate administrativ teritorială a României.
În ceea ce priveşte reforma corpului funcţionarilor publici PNL consideră că
este necesară eliminarea presiunilor politice în special asupra înalţilor
funcţionari publici şi schimbarea paradigmei funcţionării administraţiei publice
de la controlul ex-ante la controlul ex-post.
11. Stabilirea corpului de înalţi funcţionari publici responsabili pentru
coordonarea tehnică a instituţiilor publice de la nivel central, diferiţi de
actualii secretari generali care au un responsabilităţi organizatorice. Rolul
acestora va fi de a reprezenta interfaţa între nivelul politic şi cel administrativ,
în condiţiile delegării de competenţe, delegare prin care se stabilesc foarte clar
limitele decizionale, obiectivele care trebuiesc atinse, eventual indicatori de
evaluare a gradului de îndeplinire. Dacă nivelul politic stabileşte decizia
strategică, înalţii funcţionari propun modalităţile de îndeplinire a obiectivelor.
Pentru România numărul optim de astfel de funcţionari înalţi este de cca. 1000,
fiind promovaţi pe principiul profesionalismului şi desfăşurându-şi activitatea
pe principiul mobilităţii similar cu modelul existent în Comisia Europeană.
Chiar dacă există funcţionari cu o anumitǎ afinitate politicǎ, numiţi în funcţie o
datǎ cu noul guvern, ceilalţi membri ai acestui corp, care sunt înlocuiţi,
primesc sarcini care au o încărcăturǎ politicǎ mai redusă;
12. Introducerea unor metode moderne de management al resurselor umane
de la selecţie, evaluare şi promovare simultan cu ajustarea curriculei
universitare în scopul adaptării acesteia la cerinţele posturilor din
administraţie;
18

19. 13. Reducerea numărului de funcţionari publici implicaţi în activităţi de
control ex-ante şi transferarea lor în activităţi de control ex-post prin
renunţarea la unele servicii prestate de puterea publică şi generatoare de
birocraţie. Este necesar transferul activităţilor din domeniul autorizării sau
certificării către corpurile profesionale şi mediul privat şi păstrarea
funcţionarilor în domeniul verificării şi controlului;
14. Redimensionarea numărului total de angajaţi din sistemul administraţiei
publice, prin limitarea atribuţiilor funcţionarilor publici doar la cele care
implică exercitarea prerogativelor de putere publică şi externalizarea serviciilor
publice de interes economic general (ex. diferitele categorii de utilităţi)
precum şi a unei părţi a celor din categoria celor de interes general (din
domeniile sanitar, educaţie, protecţie sociale etc.). Se poate spune că în
administraţia românească doar cca. 40% din angajaţi lucrează eficient, deci
personalul este numeros raportat la funcţiile pe care sectorul public le
prestează, în comparaţie cu ţările UE. Mai mult, în România există servicii care
se prestează la un nivel calitativ inferior, sau mai restrâns din punct de vedere
cantitativ (ex. servicii care nu se prestează în mediul rural), sau nu se prestează
de loc la nivel naţional (vezi servicii de prevenţie în mediul rural sau în
domeniul protecţiei mediului etc.);
15. Promovarea pachetului de legi cu privire la codul administraţiei publice
care sa reglementeze aspectele privind organizarea si funcţionarea Guvernului,
precum şi a ministerelor si a celorlalte organe ale administraţiei publice
centrale, serviciilor deconcentrate inclusiv instituţia prefectului, consiliilor
judeţene; creşterea mandatului aleşilor locali la 5 sau 6 ani, pentru a putea
asigura o continuitate mai bună pentru proiectele demarate; eliminarea
incompatibilităţii dintre calitatea de primar şi cea de consilier judeţean;
clarificări cu privire la incompatibilităţile relative la funcţiile din administraţie;
16. Creşterea calităţii actului administrativ la nivel local prin introducerea
obligatorie a instituţiei conducătorului profesionist al administraţiilor locale
-un corp de city-manageri- cel puţin la nivel judeţean şi pentru municipiile mai
mari de 30.000 locuitori, pe modelul înalţilor funcţionari din care autorităţile
locale ar urma să îşi selecteze pe cei care vor conduce din punct de vedere
tehnic primăria;
19

20. 4. JUSTIŢIA
În România, problema justiţiei constă, încă, în consacrarea acesteia ca putere
independentă, aptă să se autoreglementeze şi să reziste tentaţiilor venite din sfera
politicului.
PNL consideră că reforma în Justiţie este, în acelaşi timp, şi o reformă politică.
Ea este legată de modul în care clasa politică înţelege să respecte cerinţele statului de
drept, să convină asupra unor principii de drept care trebuie respectate şi să accepte
controlul şi, în acest fel, independenţa actului de justiţie. Respectul faţă de lege
trebuie să fie un atribut obligatoriu al conduitei politice. Astfel, „autoritatea
judecătorească”, aşa cum este acum denumită prin Constituţia României, va deveni o
adevărată „putere judecătorească”.
La aproape trei ani de la intrarea în Uniunea Europeană, România prezintă importante
deficite în ceea ce priveşte transformarea justiţiei într-un serviciu public accesibil şi
performant, care să funcţioneze la standarde europene.
Pe de o parte, în perioada 2004 – 2008, s-au realizat anumite reforme structurale de
armonizare a justiţiei cu standardele europene. Pe de altă parte, însă, aceste progrese
nu au fost consolidate. Evoluţiile recente din sistemul de justiţie indică, în continuare,
fragilitatea acestuia, demonstrată inclusiv prin menţinerea monitorizării Comisiei
Europene în domeniul justiţiei, situaţie ce diminuează credibilitatea României în
cadrul structurilor şi negocierilor de la nivelul Uniunii Europene.
Evoluţiile recente arată existenţa unor conflictele deschise între puterea
judecătorească şi celelalte puteri din stat, situaţie fără precedent şi expresie a
incapacităţii de dialog, mediere şi cooperare a autorităţilor cu atribuţii în domeniu.
Conflictele de natură constituţională între puterea judecătorească şi celelalte puteri
din stat, subfinanţarea critică a sistemului judiciar, menţinerea monitorizării Comisiei
Europene în domeniul justiţiei – toate aceste evoluţii recente demonstrează lipsa de
viziune şi de responsabilitate la cel mai înalt nivel politic, având ca efect însăşi
subminarea statului de drept.
Rolul determinant în sistemul juridic îl are, bineînţeles, judecătorul, cel care produce
propriu-zis actul de justiţie. O justiţie corectă se realizează prin judecători bine
pregătiţi profesional, imparţiali şi stimulaţi să soluţioneze cauzele într-o perioadă de
timp cât mai scurtă. Acordarea imunităţii judecătorilor a rezolvat problema
independenţei, dar nu şi problema responsabilităţii acestora. Izolarea
judecătorului într-un turn de fildeş al autonomiei, a dus, printre altele, la deconectarea
acestuia de consecinţele activităţii sale.
De asemenea, abundenţa şi diversitatea de legi şi alte acte normative fac ca
justiţia să se îndepărteze din ce în ce mai mult de cetăţean. Acesta a ajuns să
perceapă legea şi justiţia ca pe nişte concepte pur formale, care mai degrabă complică
decât să simplifice rezolvarea problemelor de zi cu zi. De aceea, în ultima perioadă,
tot mai mulţi cetăţeni români şi-au căutat dreptatea la Curtea Europeană a Drepturilor
Omului, dând astfel, pe bună dreptate, un vot de blam sistemului nostru judiciar.
20

21. CEDO a sancţionat statul român în repetate rânduri tocmai pentru nedreptăţile
sistemului nostru judiciar controlat politic şi i-a solicitat să-şi modifice legislaţia.
În aceste condiţii, Partidul Naţional Liberal consideră că răspunsul pentru
remedierea fragilităţii instituţionale din justiţie trebuie să aibă în vedere
următoarele direcţii strategice:
1. Reaşezarea în normalitate a raporturilor dintre autoritatea judecătorească
şi celelalte autorităţi ale statului, în primul rând Preşedintele şi Guvernul.
În calitatea sa instituţională de şef al statului, Preşedintele trebuie să redevină
un mediator în raport cu autoritatea judecătoarească, respectând autonomia
acestei autorităţi fundamentale. În acelaşi timp, Guvernul trebuie să redevină un
partener al autorităţii judecătoreşti, pentru funcţionarea în condiţii decente a
justiţiei, prin finanţarea corespunzătoare a activităţii judiciare, prin punerea în
aplicare a hotărârilor judecătoreşti fără obstrucţii pe calea Ordonanţelor de
Urgenţă.
2. Continuarea procesului de reformă legislativă, pentru ca legea în România
să fie echitabilă, modernă, stabilă, predictibilă. Partidul Naţional Liberal
susţine că prin noile coduri de procedură, civilă şi penală, sistemul judiciar va
dispune de anumite soluţii pentru degrevarea instanţelor şi parchetelor, pentru
simplificarea procedurilor, reducerea termenelor şi eliminarea posibilităţilor de
tergiversare a acestora. Noile coduri au menirea de a înlătura anacronismele ce
persistă în sistemul de drept românesc, pe care îl aliniază la practicile şi
principiile europene actuale. Acest cadru general al reformei în justiţie trebuie,
însă, consolidat prin:
a. Unificarea practicii judiciare, care constituie o direcţie de reformă
indispensabilă pentru sistemul de justiţie din România. În condiţiile
actuale ale unei practici juridice neunitare, PNL are în vedere inclusiv
studierea posibilităţii de a introduce precedentul judicar ca izvor de
drept. În prezent, legii îi lipseşte unul dintre atributele sale
fundamentale: predictibilitatea. Cetăţenii şi societăţile comerciale nu ştiu
la ce să se aştepte atunci când se află în faţa unei situaţii litigioase,
fiindcă judecători diferiţi au posibilitatea de a interpreta legea în
modalităţi diferite. De aceea, eforturile unificării practicii judiciare din
ultimii ani trebuie să continue, îndeosebi prin: discutarea cazurilor de
practică neunitară de judecătorii de la diferite grade de jurisdicţie,
implicarea avocaţilor în semnalarea acestor cazuri, asigurarea accesului
la jurisprudenţă prin publicarea permanentă a deciziilor relevante,
organizarea de seminarii pentru judecători şi procurori în domeniul
unificării jurisprudenţei. O posibilă soluţie este şi cea prevăzută de
proiectul noului Cod de Procedură Civilă, prin introducerea procedurii
de rezolvare de principiu a unei probleme de drept de către Înalta Curte
de Casaţie şi Justiţie, a cărei decizie va avea caracter obligatoriu pentru
toate instanţele. ICCJ, cu rolul de integrator şi de unificator al practicii
21

22. judiciare, trebuie să asigure eficienţa justiţiei, printr-un sistem de
hotărâri de speţă care să nu se contrazică între ele şi să nu pună în
discuţie credibilitatea actului de justiţie. În acelaşi timp, considerăm
oportună crearea unei comisii de experţi care să studieze posibilitatea
introducerii în dreptul românesc a unei forme a sistemului precedentului
judiciar.
b. Utilizarea metodelor alternative de soluţionare a disputelor. Aceasta
ar asigura un plus de descentralizare şi flexibilitate pentru sistemul de
drept românesc, prin: utilizarea, în primă fază, a medierii, ca
modalitate alternativă de soluţionare a conflictelor pe cale amiabilă.
Transformarea medierii într-o etapă preliminară ar însemna că orice
persoană care doreşte introducerea unei acţiuni în faţa instanţei de
judecată va apela, mai întâi, la procedura medierii. Sistemul medierii
obligatorii, în diferite variante, aşa cum funcţionează peste tot în lume,
va favoriza o justiţie mai flexibilă şi puţin costisitoare, precum şi
degrevarea instanţelor de cauzele minore; reforma procedurii de
arbitraj, prin delimitarea riguroasă a sferei litigiilor care pot face
obiectul arbitrajului şi prin prevederea unei instanţe unice, competentă să
intervină pentru a soluţiona problemele ce se pot ivi în organizarea şi
desfăşurarea arbitrajului.
c. Adoptarea Codului de Procedură Administrativă va fi în măsură să
simplifice şi să clarifice, pe înţelesul tuturor, condiţiile de emitere şi
contestare a actelor administrative. De asemenea, noul Cod de Procedură
Administrativă trebuie să limiteze şi să sancţioneze comportamentul
discreţionar şi abuziv la nivelul serviciilor publice, prin: adoptarea unor
proceduri rapide şi unitare pentru emiterea actelor administrative;
stabilirea unor clauze generale minime, obligatorii, în materia
contractelor administrative, cu efect decisiv pentru prevenirea şi
combaterea corupţiei în administraţie; stabilirea unor garanţii
procedurale minime, unitare, în materia controlului administrativ.
Asemenea direcţii de reformă vor conduce, în mod necesar, la
garantarea respectării drepturilor fundamentale ale cetăţenilor.
Pentru aceasta, însă, autorităţile publice vor trebui să aibă în vedere:
i. revizuirea întregii legislaţii procedurale penale şi
administrative care introduce restricţii în exerciţiul drepturilor
fundamentale, în acord cu standardele CEDO şi UE;
ii. clarificarea condiţiilor legale de acordare a mandatelor de
interceptare a comunicaţiilor pe motive de siguranţă naţională
(reducerea duratei şi precizarea limitativă a motivelor care
justifică luarea măsurii);
iii. modificarea legislaţiei privind informaţiile clasificate, astfel
încât să se elimine abuzul de clasificare şi să se asigure accesul
efectiv al publicului la informaţii de interes public;
22

23. 3. Rezolvarea problemelor financiare şi de resurse umane ale sistemului
judiciar. Puterea Judecătorească are nevoie, complementar faţă de reaşezarea
profundă ce prin adoptarea noilor coduri, de o gestionare eficientă a
resurselor umane şi materiale. De altfel, acestea sunt aspectele criticate
constant de Comisia Europeană în rapoartele de monitorizare periodice. În
prezent, deciziile administrative şi financiare sunt luate la nivel central, rolul
decizional al entităţilor vizate – instanţele – fiind minim.
Prin urmare, propunem ca principiul director pe termen mediu pentru buna
administrare a Justiţiei, să fie descentralizarea la nivelul managementului
administrativ şi financiar, prin degrevarea Ministerului Justiţiei şi Plenului
CSM de sarcini ce pot fi îndeplinite mai bine la nivel local.
În acelaşi timp, trebuie să acceptăm că, pentru o justiţie profesionistă, mai rapidă şi
eficientă, se impune şi modificarea sistemului de salarizare al magistraţilor –
procurorilor şi judecătorilor – pentru a premia performanţa şi a penaliza greşelile;
salariul magistratului trebuie să fie direct proporţional cu numărul sentinţelor corecte
pe care le pronunţă şi invers proporţional cu numărul hotărârilor eronate, desfiinţate
de instanţele superioare.
În viziunea PNL, buna funcţionare a justiţiei în România ar presupune câteva
reforme şi măsuri concrete, atît pe termen scurt, cât şi pe termen mediu şi lung.
În ceea ce priveşte termenul scurt, avem în vedere :
a. Garantarea, prin lege, a unui buget pentru justiţie de 1% din PIB şi
o prioritizare corespunzătoare a bugetului instanţelor, prin creşterea
alocărilor pentru investiţii, pregătire profesională şi nu în ultimul rând,
asistenţa judiciară gratuită. În strânsă legătură, se impune abrogarea
actului normativ prin care sumele provenind din taxe judiciare au
fost redirecţionate de la susţinerea financiară a asistenţei judiciare la
bugetul autorităţilor locale.
b. Ministerul Justiţiei trebuie să rămână administratorul sistemului
judiciar. În ceea ce priveşte entitatea responsabilă cu execuţia bugetară,
există numeroase voci care susţin că gestionarea bugetului instanţelor de
către MJ reprezintă o pârghie de presiune politică şi o ameninţare la
adresa independenţei justiţiei. În primul rând, trebuie ţinut cont de
atribuţiile legale ale diferitelor autorităţi şi de autonomia ordonatorilor de
credite. Astfel, conform legii, Ministerul Justiţiei asigură organizarea şi
administrarea justiţiei ca serviciu public şi reprezintă la nivel politic
interesele financiare ale sistemului judiciar. Transferul administrării
bugetului la nivelul instanţei supreme (CSM) ar pune în pericol chiar
independenţa justiţiei, în măsura în care aceasta devine direct
răspunzătoare în faţa unei ramuri a Executivului, prin intermediul
Finanţelor Publice. De asemenea, în aceeaşi ipoteză, avem în vedere
incompatibilitatea privind soluţionarea cauzelor împotriva ordonatorului
principal, faptul că instanţa supremă nu are dreptul de reprezentare al
23

24. celorlalte instanţe din sistem. Această soluţie a fost susţinută, de altfel, şi
de recomandările misiunilor de evaluare ale experţilor statelor membre
UE.
c. Descentralizarea deciziilor privind gestionarea fondurilor în sistemul
judiciar. Ceea ce este cu adevărat necesar nu priveşte schimbarea
ordonatorului principal de credite – care trebuie să rămână Ministerul
Justiţiei, ci creşterea eficienţei cheltuirii fondurilor şi descentralizarea
deciziilor privind priorităţile de finanţare, prin creşterea rolului decizional
al preşedinţilor sau managerilor de instanţă şi al organelor colegiale de
conducere.
d. Introducerea managerului de instanţă. Conducerea administrativă a
instanţelor şi parchetelor trebuie să fie asigurată de manageri, care să-i
degreveze astfel pe magistraţi de sarcini administrative, non-judiciare.
Soluţia are în vedere valorificarea recomandărilor formulate în cadrul
unui proiect de consolidare instituţională şi reformă a sistemului judiciar
finanţat de Marea Britanie.
Pe termen mediu şi lung, PNL are în vedere o serie de reforme, cumr ar fi :
e. Descentralizarea managementului resurselor umane. Potrivit
legislaţiei actuale, statele de funcţii şi de personal pentru curţile de apel,
tribunale, tribunale specializate, judecătorii şi parchete se aprobă cu
avizul conform al Consiliului Superior al Magistraturii, prin ordin al
ministrului justiţiei. Astfel, pentru orice decizie de ajustare a schemei de
personal, inclusiv a personalului administrativ (ex. şoferi), decizia este
luată într-un interval foarte lung (peste un an) într-un regim excesiv de
birocratic (consens la nivelul plenului CSM, respectiv aprobarea
ministrului justiţiei). Se impune, aşadar, flexibilizarea cadrului normativ
pentru a asigura un grad de descentralizare maxim, prin transferul unor
atribuţii de la nivel central (ministrul justiţiei şi plenul CSM) la nivelul
conducerii instanţelor şi parchetelor. În paralel cu introducerea unor
pârghii de cercetare disciplinare, de la nivelul CSM la nivelul
Procurorului General şi la nivelul Ministerului Justiţiei, principiul
constituţional al controlului ierarhic va dobândi un plus de eficienţă.
f. Reforma Consiliului Superior al Magistraturii - este consecinţa
directă a măsurilor propuse anterior, având în vedere transferul excesiv,
în bloc, fără delimitări clare, de atribuţii de la nivelul MJ la nivelul CSM
în cursul anului 2004 şi interpretarea extensivă de către CSM a
mandatului său constituţional. În timp, s-a observat că, pe de o parte,
CSM este incapabil, ca organ colegial, să exercite unele dintre funcţiile
sale fundamentale – de exemplu, să intervină rapid şi descurajant în cazul
abaterilor disciplinare, pe de altă parte, este „victima” dezvoltării unei
birocraţii care practic a devenit „un al doilea minister”, situaţie ce a
condus la o concurenţă instituţională cu efecte negative în planul
funcţionării instituţiilor judiciare. De aceea, atribuţiile legale ale
Consiliul Superior al Magistraturii trebuie limitate la două atribuţii
24

25. fundamenale, sancţionarea disciplinară şi apărarea independenţei
magistraţilor.
4. Consolidarea principiului independenţei în activitatea judecătorilor şi
procurorilor.
Este necesară adoptarea unui Statut al Procurorului, pornind de la
competenţele prevăzute în proiectul noului cod de procedură penală, potrivit
căruia urmărirea penală va fi efectuată de către organele de cercetare penală,
sub supravegherea procurorului, ceea ce elimină obligativitatea efectuării
acesteia personal de către procuror. Atât pregătirea specifică operativă a
ofiţerilor de poliţie, cât şi numărul acestora (peste 15 000) raportat la
numărul procurorilor (aproximativ 2000), justifică reaşezarea competenţelor
organelor judiciare. De altfel, implicarea procurorilor în etapa investigativă
constituie un factor care le afectează imparţialitatea, aspect ce necesită o
clarificare legislativă.
5. Înlăturarea Mecanismului de Cooperare şi Verificare (MCV), derulat
împreună cu Comisia Europeană. La trei ani de la aderarea la Uniunea
Europeană, România nu a reuşit să îndeplinească criteriul esenţial al
construcţiei europene în domeniul Justiţiei – ÎNCREDEREA în buna
funcţionare a sistemului judiciar. Prelungirea Mecanismului de Cooperare şi
Verificare (MCV) menţine România în condiţia de stat asistat, care nu
prezintă suficiente garanţii de integritate şi bună guvernare, un stat care, sub
acest pretext, va fi ţinut în continuare într-o poziţie secundară la masa
marilor decizii europene. Comisia Europeană, în cel mai recent raport de
evaluare, a subliniat în mod just că nu se poate substitui voinţei politice
interne de reformă şi că eliminarea MCV trebuie să devină o misiune de
căpătâi pentru toate forţele politice din România. De aceea, pornind de la
recomandările Comisiei Europene, PNL propune o serie de măsuri concrete,
fezabile, care să contribuie la profesionalizarea actului de justiţie şi la o
bună guvernare, reducând vulnerabilităţile la corupţie:
a. Unificarea practicii judiciare, prin reforma procedurii de
soluţionare a recursurilor în interesul legii de către Înalta Curte
de Casaţie şi Justiţie: recursul în interesul legii continuă să fie cea
mai eficientă metodă de unificare a practicii judiciare, prin urmare
este necesară o procedură mai rapidă şi mai eficientă la nivelul Înaltei
Curţi. Conform legii actuale, întrunirea consensului a două treimi din
judecătorii curţii contribuie la diminuarea clarităţii motivaţiei într-un
termen foarte lung. Procedura trebuie simplificată, ea urmând să fie
soluţionată de secţiile ÎCCJ, în termen de maxim 30 de zile de la
sesizarea Procurorului General.
b. Flexibilizarea administrării resurselor umane din sistemul
judiciar şi creşterea autonomiei administrative a instanţelor şi
parchetelor, prin descentralizarea procesului decizional:
concentrarea tuturor deciziilor privind personalul din sistemul
25

26. judiciar la nivelul conducerii Ministerului Justiţiei şi Consiliului
Superior al Magistraturii îngreunează în mod nejustificat funcţionarea
organelor judiciare; prin urmare, e necesară descentralizarea maximă
a competenţelor decizionale în materie de administrare a resurselor
umane.
c. Reformarea procedurii de evaluare profesională a magistraţilor
în scopul responsabilizării acestui corp profesional, având în
vedere riscul conflictelor de interese şi caracterul preponderent
formal al procedurii prezente (de exemplu, la cea mai recentă
evaluare 98% din personal a obţinut calificativul foarte bine).
PNL consideră că prin aplicarea măsurilor propuse va avea loc aşezarea
cetăţeanului în centrul preocupărilor sistemului judiciar, astfel încât justiţia să
poată garanta fiecărui român protejarea drepturilor fundamentale şi a intereselor sale
legitime. Aceasta înseamnă, însă, un climat de echilibru şi stabilitate, necesar
îndeplinirii funcţiei esenţiale a Dreptului – aceea de a asigura cadrul instituţional al
dreptăţii şi libertăţii individului în societate, de a susţine bazele civilizaţiei umane.
În calitatea sa de membră a Uniunii Europene, România este parte a unui sistem
complex de valori şi principii, valabile oriunde în spaţiul comunitar. De aceea,
reforma pe care o susţin în domeniul justiţiei se întemeiază pe principiul liberului
acces la justiţie şi al procesului echitabil, în spiritul bunului simţ juridic, al legilor
şi valorilor europene.
26

27. 5. EDUCAŢIA
Educaţia şi formarea joacă un rol esenţial pentru modul în care societatea răspunde
provocărilor economice, demografice, tehnologice sau de mediu care se manifestă
permanent. România, împreună cu statele membre ale UE, a fost de acord să continue
cooperarea politică în scopul de a respecta cele patru obiective conţinute în „Cadrul
strategic european de colaborare în domeniul educaţiei şi formării”3 adoptat în luna
mai 2009: îmbunătăţirea calităţii şi eficienţei în educaţie şi formare, punerea în
practică a învăţării de-a lungul vieţii şi a mobilităţii cursanţilor, promovarea echităţii,
a coeziunii sociale şi a cetăţeniei active precum şi stimularea creativităţii şi a
inovării, inclusiv a spiritului întreprinzător, la toate nivelurile de educaţie şi de
formare. Deşi construcţia şi funcţionarea sistemului educaţional reprezintă atribute
naţionale, viitorul României nu poate fi văzut în afara Cadrului european al
calificărilor, al Spaţiului european al învăţământului superior şi a celui al cercetării.
Totuşi, competiţia dintre sistemele de învăţământ din UE va continua să se manifeste
iar România trebuie, chiar în dificilul proces de modernizare a educaţiei, să îşi
păstreze acele avantajele competitive pe care încă la mai are.
PNL consideră că decizia politică în cea ce priveşte modernizarea sistemul de
învăţământ trebuie să se bazeze pe principiul conform căruia educaţia
reprezintă mai întâi o investiţie şi abia apoi un cost social.
Investiţia în educaţie înseamnă o investiţie în viitor deoarece afirmarea societăţii
româneşti într-o lumea modernă, o lume a cunoaşterii, nu este posibilă fără o educaţie
de calitate. De aceea, sistemul educaţional, ca şi cel al sănătăţii, reprezintă spaţiul
public unde interesul public se suprapune peste cel individual. Deficienţele actuale
din sistemul educaţional sunt recunoscute atât de profesori cât şi de părinţi şi elevi şi
trebuie spus că problema educaţiei nu va fi rezolvată doar prin finanţări suplimentare
de la bugetul statului ori prin instituirea de reguli mai severe aplicate de la nivelul
central sau local. Deficienţele sistemului educaţional s-au transformat, în timp, în
deficite cronice: în primul rând deficitul în ceea ce priveşte resursa umană (cel mai
elocvent exemplu fiind creşterea numărului de profesorilor suplinitori care a ajuns la
aproape un sfert din totalul personalului didactic), deficitele care privesc
infrastructura şcolară (de la disparităţile majore în ceea ce priveşte dotarea până la
accesul elevilor la şcoală), dezechilibrul curricular în ceea ce priveşte atingerea
obiectivului educaţional de formare a competenţelor, deficitele administrative create
prin supra-centralizarea deciziei etc.
3
Scopul acestor obiective este, în esenţă pentru anul 2020, ca: cel puţin 95 % dintre copiii cu vârsta cuprinsă
între 4 ani şi vârsta pentru înscrierea obligatorie la şcoala primară ar trebui să beneficieze de educaţie
preşcolară, proporţia abandonului şcolar timpuriu din sistemele de educaţie şi formare ar trebui să fie sub 10
%, procentul persoanelor cu vârsta de 15 ani cu competenţe scăzute de citire, matematică şi ştiinţe exacte ar
trebui să fie mai mic de 15 %, proporţia persoanelor de 30-34 de ani care frecventează învăţământul terţiar să
fie de cel puţin 40 %, în medie cel puţin 15 % dintre adulţi ar trebui să participe la programele de învăţare
de-a lungul vieţii.
27

28. PNL consideră că în educaţie, nu doar banii lipsesc, ci şi concurenţa reală şi
responsabilitatea. Dezvoltarea sănătoasă a şcolii româneşti înseamnă, în primul
rând, o educaţie în spiritul libertăţilor individuale, a responsabilităţii şi liberei
întreprinderi, inseparabilă de un mediu competiţional real între şcoli, programe
educaţionale, ambianţe şi idei. Modul de gândire a sistemului educaţional trebuie
permită trecerea de la o viziune centralistă ce pune oamenii la dispoziţia statului, la o
autentică viziune liberală, una în care statul trebuie pus la dispoziţia oamenilor.
Mai mult decât enunţarea principiilor de bază pe care trebuie să se bazeze sistemul
educaţional: egalitatea de şanse, asigurarea calităţii în educaţie, relevanţa educaţiei
într-o societate în evoluţie permanentă, este nevoie ca şcoala să poată decide şi pentru
sine astfel încât profesorii să aibă în faţă o carieră nu doar o meserie iar educaţia să se
centreze pe beneficiarul său final, elevul şi familia acestuia. Iată de ce, este nevoie de
autonomia şcolii în contextul implicării comunităţilor locale. PNL consideră că
autorităţile publice locale reprezintă instrumentul prin care comunităţile locale
urmăresc modul în care este asigurată calitatea învăţământului. În ceea ce priveşte
învăţământul superior, reformele nu au fost niciodată finalizate. În acest caz nu
autonomia a fost problema de soluţionat ci deschiderea către competitivitate, aceasta
însemnând orientarea către excelenţă, cercetarea ştiinţifică şi adaptarea la piaţa
muncii. Întârzierea reformelor din sistemul educaţional românesc a creat o mare
presiune din partea întregii societăţi şi de aceea marea provocare de astăzi este legată
de necesitatea simultaneităţii reformelor care să urmărească: descentralizarea
administrativă, autonomia financiară, libertatea academică şi răspunderea publică.
În viziunea PNL obiectivul central pe care îl urmăreşte reformarea sistemului
educaţional este calitatea.
Din punct de vedere al beneficiarilor direcţi, calitatea în educaţie înseamnă ca
procesul de învăţământ să asigure la fiecare nivel, competenţele necesare pe care
absolvenţii acelui grad de instrucţie să le poată utiliza pentru a-şi fructifica propria
competitivitate socială. Din punct de vedere al interesului public, calitatea semnifică
eficienţa utilizării resursei umane şi financiare astfel încât investiţia publică în acest
domeniu să crească nivelul de competitivitate a sistemului socio-economic românesc.
Pentru a atinge acest obiectiv sunt necesare:
1. Descentralizarea sistemului educaţional – ca principiu fundamental al
eficientizării învăţământului românesc. Şcoala trebuie redată comunităţii din
care face parte, adică beneficiarilor ei reali, familiile şi comunitatea locală.
Beneficiarii efectivi ai educaţiei cunosc cel mai bine şi au cel mai mare
interes s cunoască de ce are şcoala nevoie pentru a se dezvolta şi, de aceea,
reprezentanţii consiliului local, împreună cu părinţii şi profesorii, trebuie sa
fie cei care organizează şi conduc activităţile educaţionale. Principiul
descentralizării trebuie să vizeze toate dimensiunile relevante pentru
calitatea actului educaţional:
28

29. a. descentralizarea curriculei, prin existenţa în planul de
învăţământ a unui fond de timp aflat la dispoziţia consiliului de
administraţiei al fiecărei şcoli, care va decide alocarea acestuia în
conformitate cu cerinţele şi nevoile specifice, particulare, ale
elevilor din şcoala respectivă; în acest context se urmăreşte şi
descongestionarea planurilor de învăţământ;
b. descentralizarea finanţării, care va intra şi în responsabilitatea
autorităţilor locale, în special în privinţa investiţiilor şi dotărilor în
materie de infrastructură şcolară. Asigurarea autonomiei financiare
la nivelul fiecărei unităţi şcolare înseamnă ca şcolile să fie
conduse prin instituţia consiliului de administraţie, în care
membrii vor fi părinţii precum şi persoane cu bună reputaţie, cu
experienţă în domeniul educaţional, finanţatori – publici şi privaţi
- ai activităţilor şcolare. Instituţiile şcolare vor putea să-şi
construiască propriul buget şi să decidă cât din resursele financiare
să fie alocate către remunerarea profesorilor şi cât către
infrastructura şcolară, în funcţie de cerinţele specifice;
c. descentralizarea politicii de personal, ceea ce înseamnă că
angajarea cadrelor didactice se va decide la nivelul fiecărei şcoli,
prin deciziile consiliului de administraţie cu privire la concursuri,
evaluarea şi salarizarea personalului. Aceasta include şi
descentralizarea conducerii activităţii şcolare, de către directori
care încheie contracte de performanţă şi de management cu
autorităţile locale şi consiliul de administraţie al şcolii. Angajarea
sau concedierea profesorilor, desemnarea directorilor nu trebuie să
reclame implicarea primarului, ca autoritate politică locală - sau a
inspectorului general – ca autoritate statală centrală. Autonomia
decizională impune libertatea de alegere şi responsabilizarea
şcolilor în actul educativ. O autonomie reală – decizională şi
financiară – reprezintă stimulentul pentru inovare şi creativitate.
Succesul fiecărei şcoli va depinde de gradul în care dezvoltă noi
metode didactice, noi modalităţi de transmitere a cunoştinţelor;
2. Centrarea procesului educativ pe beneficiar, prin asigurarea finanţării
elevului şi nu a instituţiei şcolare. Finanţarea de bază pentru învăţământul
preşcolar şi învăţământul obligatoriu se va acorda tuturor şcolilor, publice şi
private, dacă acestea sunt acreditate şi se supun evaluării periodice realizată
de Ministerul Educaţiei. Astfel, prin transferul elevilor de la o şcoală la alta
se vor transfera şi resursele financiare alocate educaţiei sale, ceea ce justifică
ideea conform căreia: calitatea educaţiei contează mai mult decât tipul
furnizorului acesteia. Principiul finanţării elevului va naşte o piaţă deschisă a
serviciilor educaţionale iar dacă părinţii sunt nemulţumiţi de anumite şcoli,
ei îşi pot muta copiii la altă instituţie şcolară iar odată cu transferarea
elevului, va avea loc şi transferarea subvenţiei de la buget. Este evident că
acest sistem impune constrângeri bugetare tari pentru orice unitate şcolară,
29

30. stimulând creşterea calităţii serviciilor educaţionale. Numai astfel, şcolile
pot concura, pot rămâne pe piaţă şi se pot dezvolta. Principiul finanţării
elevului este un alt instrument care contribuie la creşterea autonomiei
financiare şi a libertăţii instituţionale ale organismelor şcolare şi încurajează
diversitatea pe piaţa educaţiei.
3. Stimularea educaţiei în regim privat prin crearea unui cadru legislativ
favorabil înfiinţării de noi şcoli private, ca alternativă la educaţia publică, cu
condiţia respectării unor standarde de infrastructură şi calitate educaţională.
În acest sens, se impune reevaluarea procedurilor de acreditare, licenţiere,
atestare a competenţelor didactice, construire a planurilor de învăţământ,
recunoaştere a diplomelor etc.
4. Acordarea de credit fiscal de 100% contribuabililor pentru sumele
direcţionate către finanţarea unităţilor şcolare, cercetare ştiinţifică sau burse
şcolare. Statul mai poate avea un rol esenţial pentru îmbunătăţirea situaţiei
învăţământului, în afara descentralizării, prin stimularea participării private
voluntare la finanţarea educaţiei, mai precis prin nefiscalizarea acestor sume.
Creditul fiscal presupune deducerea de la plata impozitului a fondurilor
alocate în acest scop respectiv pentru acoperirea diferitelor cheltuieli
generate de educaţia copiilor4;
5. Crearea unui parcurs de carieră pentru corpul profesoral prin
coroborarea legislaţiei specifice cu cea a muncii, cea a salarizării în scopul
asigurării predictibilităţii pe parcursul activităţii profesorilor. Această
necesitate este primul pas pentru păstrarea profesorilor performanţi în şcoli
şi repoziţionarea socială a acestora;
6. Asigurarea egalităţii de şanse şi modernizarea infrastructurii sistemului
educaţional. Egalitatea de şanse reprezintă o prioritate şi de aceea trebuie
eliminat decalajul care diferenţiază în mod dramatic mediul rural de cel
urban; de asemenea trebuie clarificat cadrul de educaţie specifică pentru
copiii cu nevoi de educaţie speciale; o necesitate specială este şi
flexibilizarea curriculei în scopul asigurării de noi oportunităţi pentru elevii
supradotaţi. În ceea ce priveşte infrastructura este nevoie de modernizare
pentru asigurarea compatibilităţii între noile informaţii şi mijloacele de
transmitere a acestora. Deşi problema infrastructurii de bază a şcolii rămâne
o prioritate publică, scopul final este acela de a aduce şi păstra elevii cât mai
mult timp în contact cu şcoala şi noile cunoştinţe;
4
În Germania, spre exemplu, părinţilor care aleg să-şi trimită copiii la şcoli private le sunt eligibile pentru
exonerări fiscale următoarele: cheltuieli cu cazarea copilului în campus, 30% din taxele şcolare, cheltuieli
legate de transport. Deducerea fiscală este de asemenea utilizată pentru cărţi, materiale şi transport în ţări ca
Franţa, Grecia, Luxemburg, Belgia, Spania, Italia, Portugalia, Olanda.
30

31. 7. Educaţia permanentă, ca program prioritar de educaţie a adulţilor pe
toată durata vieţii5. Un astfel de program prioritar ar permite continuarea
unei activităţi remunerate şi productive din punct de vedere economic de
către persoanele de vârsta medie, fapt ce ar îmbunătăţi şi raportul actual,
total nefavorabil, dintre numărul salariaţilor si cel al pensionarilor.
Stimularea programelor de educaţie permanentă va avea în vedere deduceri
fiscale aplicate mediului de afaceri pentru investiţiile în programele de
formare a resurselor umane, precum şi introducerea de programe obligatorii
de formare a personalului în instituţiile publice;
8. Educaţia europeană. Odată cu integrarea României în Uniunea Europeană,
învăţământului românesc îi revine şi sarcina de a promova valorile culturale
europene, în unitatea şi diversitatea lor, fără a neglija specificul naţional,
identitatea culturală românească. Un pas important îl reprezintă cursul de
limba, cultura şi civilizaţie romanească în Europa, demarat în anul 2007,
având şi obiectivul promovării identităţii culturale româneşti în spaţiul
european. Un alt obiectiv al educaţiei europene urmăreşte stimularea
competenţelor în tehnologia informaţiei şi comunicaţiilor, la toate ciclurile
şcolare;
În ceea ce priveşte învăţământul superior obiectivul care urmăreşte creşterea
calităţii se traduce prin adaptarea la piaţa muncii, deschiderea către excelenţă şi
consolidarea cercetării.
În viziunea PNL universitatea trebuie să fie una de tip antreprenorial şi cu priorităţi
de cercetare. Autonomia financiară şi libertatea decizională de la nivelul universitar
va trebui să transforme instituţiile de învăţământ universitar într-un întreprinzător pe
o piaţă lărgită, a serviciilor educaţionale, de training şi de cercetare ştiinţifică. Pe de
altă parte obiectivul îmbunătăţirii calitative se poate atinge în contextul creşterii
reputaţiei absolvenţilor şi a vizibilităţii rezultatalor cercetării. Modernizarea
învăţământului superior şi a cercetării implică:
9. Întărirea autonomiei universitare, în ceea ce priveşte definirea diferenţiată
a programelor de studii, eliminând principiul unificator prin care finanţarea
se face pe un număr de studenţi. Finanţarea trebuie să urmărească relevanţa
domeniului şi nu doar numărul participanţilor la programul de studii. Astfel,
profesorii pot lucra mai eficient cu studenţii cu efecte benefice asupra
pregătirii acestora. De asemenea finanţarea multianuală a programelor de
studii este esenţială pentru asigurarea continuităţii programelor de studii
(astăzi, din cauza sistemului de finanţare, pierderea unui număr de studenţi
duce la stoparea programului de studii). Promovarea măsurilor de intrare şi
5
În România, rata de participare a adulţilor (25-64 de ani) la educaţie şi formare profesională permanentă
este de 11 ori mai mică decât nivelul mediu de participare aşteptat de U.E. în 2010, iar progresul înregistrat
faţă de 2000 este, de asemenea, nesemnificativ.
31

32. rămânere în sistem prin întărirea suportului financiar pentru cercetătorii
debutanţi şi doctoranzi;
10. Constituirea cadrului naţional al calificărilor, pentru creşterea
compatibilităţii cu sistemele de educaţie din statele membre în ceea ce
priveşte cunoştinţele, abilităţile şi competenţele; acesta va permite
intensificarea mobilităţii. Cadrul naţional al calificărilor este o componentă
care trebuie văzută ca o contribuţie a cadrului european cu efecte pozitive
asupra liberei circulaţii a persoanelor şi a cunoaşterii;
11. Diferenţierea şi concentrarea universităţilor cu respectarea principiului
autonomiei în scopul alocării eficiente a resurselor şi pe baza aplicării
criteriilor de calitate aferente activităţii didactice şi de cercetare;
12. Promovarea culturii antreprenoriatului, prin stimularea iniţiativelor care
privesc atât promovarea propriilor produse intelectuale cât şi elemente ale
transferului tehnologic.
13. Creşterea calităţii activităţii de cercetare prin eliminarea fragmentării
acesteia, regândirea sistemului de evaluare a granturilor de cercetare,
transparenţa utilizării fondurilor. Pe de altă parte, este necesară stabilirea
priorităţilor naţionale de cercetare în interiorul Programelor cadru ale UE
dar şi corelarea cu priorităţile CE exprimate prin documentele elaborate de
către structura specializată Joit Research Center. Stimularea procesului de
“brain regain” în universităţi şi centre de cercetări. Stabilirea de facilităţi
fiscale substanţiele pentru firmele care investesc în programele prioritare de
cercetare naţionale şi europene.
32

33. 6. SĂNĂTATEA
Deficitele sistemul public de sănătate s-au accentuat şi în prezent au ajuns să nu
mai poată fi compensate. Primul deficit este cel de finanţare. În realitate, prima
problemă este legată de gestionarea resurselor financiare, gestionare care prin
percaritatea ei face practic imposibil de identificat adevărata nevoie de finanţare. Iată
de ce, chiar dacă în fiecare an finanţarea sistemului de sănătate a crescut, sumele au
fost insuficiente. Cauza acestui deficit este, de fapt, urmarea manifestării agresive al
celui de-al doilea deficit, cel instituţional şi administrativ. Mai precis, este vorba
despre influenţa sistemului centralizat care, prin proliferare birocraţiei, s-a pus în
calea reformelor. Ministerul Sănătăţii şi Casa Naţională de Sănătate adoptă deciziile
cele mai importante dar şi pe cele pentru care nu se poate justifica necesitatea
centralizării, coordonează dar şi concentrează întreaga activitate din sistemul public
de sănătate, prin structuri ale căror sitseme de management sunt depăşite şi nu de
puţine ori suspectate de corupţie.
PNL consideră că sistemul naţional de sănătate trebuie readus în paradigma
eficienţei ca serviciu public, obiectiv pierdut odată cu creşterea influenţei
negative a birocraţiei statului.
Eficacitatea sistemului public de sănătate actual trebuie evaluată, în primul
rând, în funcţie de incidenţa bolilor. O privire asupra tabloului statistic referitor la
bolile din România dă o înfăţişare foarte sumbră situaţiei. Ţara noastră are cei mai
mulţi bolnavi de tuberculoză din Uniunea Europeană6 şi ocupă „un loc de frunte” şi în
ceea ce priveşte numărul deceselor din cauza bolilor cardiovasculare la ambele sexe7.
În ceea ce priveşte incidenţa sifilisului, românii se situează pe locul întâi în UE şi pe
locul al şaselea în Europa, se află pe primele locuri la numărul de cazuri de cancer de
col uterin iar în ceea ce priveste cazurile de hepatita B România este a douăsprezecea
ţară din Europa şi a treia din UE. Potrivit Federaţiei de Diabet, Nutriţie şi Boli
Infecţioase, 25% dintre români sunt obezi, iar 50% au probleme cu kilogramele în
plus, situaţie ce creşte riscul foarte multor boli, cum sunt bolile cardiovasculare sau
diabetul. Această radiografie solicită o imperativă şi imediată descentralizare
decizională şi financiară.
PNL consideră că este nevoie de autonomia administrativă şi financiară a
unităţilor spitaliceşti în scopul creării unei reale concurenţe în ceea ce priveşte
furnizarea serviciilor de sănătate.
Astfel, performanţa unei unităţi sanitare va depinde de promptitudinea şi eficienţa în
rezolvarea problemelor bolnavilor şi nu de capacitatea administrativă a ministerului, a
casei naţionale de asigurări sau a autorităţilor locale.
6
Potrivit Atlasului de Sănătate în Europa din 2008, România este fruntaşă în privinţa cazurilor de
tuberculoză, situându-se pe locul al patrulea, în condiţiile în care primele ţări din Uniunea Europeană se află
abia pe locul al paisprezecelea.
7
România se situează între ţările cu rata cea mai mare de decese, cu o treime mai mare decât ratele în ţările
din Uniunea Europeană.
33