Integrarea Romaniei in UE

UNIVERSITATEA DIN CRAIOVA
FACULTATEA DE ECONOMIE ŞI ADMINISTRAREA
AFACERILOR
Prof.univ.dr. FOTA CONSTANTIN
INTEGRAREA ROMÂNIEI
ÎN
UNIUNEA EUROPEANĂ
- “ante” şi “post” aderare -
MANUAL UNIVERSITAR
Editura UNIVERSITARIA
Craiova - 2008

Lect.univ.dr. GHERGHINESCU Oana
A colaborat substanţial la elaborarea acestei cărţi:
- Autoare a punctului 3 din Capitolul VI, intitulat
"Perspectivele aderării la Uniunea Economică şi Monetară"
(p.175-185).
- Sistematizarea întregului material.
Îi aduc pe această cale mulţumiri deosebite.
Copyright © 2007 UNIVERSITARIA
Toate drepturile sunt rezervate Editurii UNIVERSITARIA
Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale
Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale
Fota Constantin
INTEGRAREA ROMÂNIEI ÎN UNIUNEA EUROPEANĂ
- „ante” şi „post” aderare -
Craiova - Editura UNIVERSITARIA - 2008
273 p.
ISBN

Pro memoria
Manualul tratează problematica integrării României în
Uniunea Europeană ca un proces complex, de durată,
început înainte de 1990, puternic marcat prin asocierea din
1993-2006, dar mai ales prin aderarea din 1 ianuarie 2007,
care va continua şi după acest moment pe o lungă perioadă
de timp, până spre jumătatea actualului secol, când se
apreciază că ţara va deveni o piaţă bine angrenată în
economia şi societatea europeană, cu un standard de viaţă
cel puţin la nivelul mediu occidental din acel moment.
Sunt tratate în manual principalele etape ale acestui
proces, aşa cum s-au succedat temporal, analizele fiind
raportate la perioadele respective pentru a induce percepţia
de perpetuă actualitate. De aceea şi titlul manualului
sugerează integrarea României în Uniunea Europeană ca
proces continuu, fiind subtitrat cu expresia „ante” şi „post”
aderare.

Integrarea României în Uniunea Europeană4

Cuprins 5
CUPRINS
CAPITOLUL I
RELAŢIILE ECONOMICE EXTERNE ALE ROMÂNIEI CU ŢĂRILE
EUROPENE ÎNAINTE DE ASOCIEREA LA UNIUNEA
EUROPEANĂ ................................................................................ 9
1. Scurt istoric al comerţului exterior şi al politicii comerciale a
României în perioada dinaintea celui de-al
doilea război mondial ................................................................ 9
a) Cadrul economic general al activităţii de comerţ
exterior în perioada interbelică .......................................... 9
b) Politica comercială a României în perioada
interbelică ........................................................................ 11
2. Comerţul exterior al României în perioada economiei
central-planificate .................................................................... 17
a) Cadrul general al relaţiilor economice între
est şi vest în contextul războiului rece ............................. 17
b) Sistemul economiei de comandă .................................... 23
c) Sistemul centralizat de comerţ exterior ........................... 25
d) Evoluţii de ansamblu ale comerţului exterior ................... 27
e) Relaţiile României cu ţările europene şi Uniunea
Europeană înainte de 1990 ............................................. 29
3. Relaţiile României cu UE în perioada 1990-1992 ................... 36
a) Reforma comerţului exterior şi politica comercială a
României ......................................................................... 36
b) Relaţiile României cu Uniunea Europeană
în anii 1990-1992 ............................................................. 54
CAPITOLUL II
ASOCIEREA ROMÂNIEI LA UNIUNEA EUROPEANĂ .............. 57
1. Principiile asocierii ................................................................... 57
a) Cadrul general ................................................................. 57
b) Dialogul politic ................................................................. 60

2. Zona de comerţ liber dintre România şi UE ............................ 62
3. Circulaţia lucrătorilor şi dreptul de stabilire ............................. 65
a) Circulaţia lucrătorilor ........................................................ 65
b) Drepturi de stabilire ......................................................... 66
4. Cooperarea economică dintre România şi
Uniunea Europeană ................................................................ 69
5. Cooperarea financiară ............................................................. 78
6. Cooperarea culturală ............................................................... 79
CAPITOLUL III
ADERAREA ROMÂNIEI LA UNIUNEA EUROPEANĂ.
CRITERII DE ADERARE, STRATEGII ŞI MECANISME DE
NEGOCIERE ................................................................................ 81
1. Extinderea Uniunii Europene .................................................. 81
a) Extinderea spre Vest ....................................................... 85
b) Extinderea spre Est ......................................................... 87
c) Integrarea economică, politică şi socială ......................... 87
d) Relaţiile Uniunii Europene cu ţările terţe ......................... 89
2. Criteriile de aderare la Uniunea Europeană ............................ 91
a) Criteriul politic .................................................................. 92
b) Criteriul economic ............................................................ 92
c) Criteriul abilităţii de asumare a obligaţiilor de
membru al UE ................................................................. 93
3. Strategii ale României de aderare la
Uniunea Europeană ................................................................ 94
a) Strategia de la Snagov .................................................... 94
b) Strategia naţională de dezvoltare economică pe
termen mediu .................................................................. 99
c) Planul de acţiune în vederea aderării României la
Uniunea Europeană ...................................................... 102
4. Mecanismul şi procedurile de desfăşurare a
negocierilor de aderare ......................................................... 108
a) Cadrul general şi dinamica negocierilor ........................ 108
b) Documentele de poziţie ................................................. 111
c) Principii metodologice pentru elaborarea
documentelor de poziţie ................................................ 113
d) Dosarele de fundamentare ............................................ 117

Cuprins 7
CAPITOLUL IV
STADIUL ASOCIERII ŞI ADERĂRII ROMÂNIEI
LA UNIUNEA EUROPEANĂ ..................................................... 121
1. Asocierea României la UE .................................................... 121
a) Stadiul aplicării prevederilor Acordului de asociere ....... 121
b) Impactul asocierii asupra economiei României şi
a relaţiilor economice cu Uniunea Europeană .............. 122
2. Stadiul aderării României la UE ............................................ 125
a) Criteriul politic ................................................................ 126
b) Criteriul economic .......................................................... 128
c) Capacitatea de a-şi asuma obligaţiile de membru ........ 130
CAPITOLUL V
IMPLEMENTAREA STRATEGIEI DE ADERARE A
ROMÂNIEI LA UNIUNEA EUROPEANĂ
ÎN PERIOADA 2005-2006 ......................................................... 143
1. Programul de dezvoltare economică pe
perioada 2004-2006 .............................................................. 143
a) Situaţia actuală a României în economia
europeană ..................................................................... 143
b) Perspective macroeconomice până în 2006 ................. 145
c) Planul 2004-2006 ca parte a Strategiei de
dezvoltare economică pe termen lung .......................... 150
d) Implementarea Planului Naţional de Dezvoltare ........... 153
2. Acţiuni pentru definitivarea implementării şi
aplicarea acquis-ului comunitar ............................................ 159
a) Criteriul politic ................................................................ 159
b) Criteriul economic .......................................................... 161
c) Capacitatea de asumare a obligaţiilor de membru ........ 162
3. Raportul de monitorizare a stadiului de pregătire
a României pentru aderarea la UE (septembrie 2006) ........ 165
4. Tratatul de aderare a României la UE ................................... 168
CAPITOLUL VI
ROMÂNIA POSTADERARE ..................................................... 170
1. Consideraţii generale (“Poezia integrării” după
Teodor Baconsky) ................................................................. 170
2. Consecinţe ale integrării în piaţa unică ................................. 172
a) Efecte ale relaţiilor economice ale României
cu celelalte ţări membre ................................................ 172

b) Efecte asupra relaţiilor economice ale României
cu ţările terţe .................................................................. 174
3. Perspectivele aderării la
Uniunea Economică şi Monetară .......................................... 175
a) Statuarea independenţei băncii centrale ....................... 176
b) Analiza gradului de îndeplinire a criteriilor de
convergenţă nominală de la Maastricht ......................... 178
c) Adoptarea noului mecanism al ratelor de schimb ......... 181
d) Convergenţa reală vs. convergenţa nominală ............... 182
e) Noi perspective de organizare şi acţiune ...................... 185
CAPITOLUL VII
ROMÂNIA ŞI TRATATUL UNIUNII EUROPENE ...................... 187
1. Condideraţii generale privind necesitatea şi geneza
Tratatului Uniunii Europene ................................................... 187
a) Coordonatele ideii unei Uniuni europene ...................... 187
b) Necesitatea Tratatului Uniunii Europene ...................... 190
c) Geneza şi elaborarea Tratatului Uniunii Europene ....... 193
2. Substanţa Tratatelor Uniunii Europene ................................ 198
a) Structura de ansamblu a Tratatelor .............................. 198
b) Valorile, obiectivele şi apartenenţa la
Uniunea Europeană ...................................................... 199
c) Competenţele Uniunii Europene ................................... 201
d) Instituţiile Uniunii Europene ........................................... 203
e) Relaţiile externe ale Uniunii Europene .......................... 209
f) Cetăţenia europeană ..................................................... 212
3. România – parte a Uniunii Europene ca entitate
economică, juridică, şi uniune politică ................................... 213
a) Opţiunea pro-europeană a României ............................ 213
b) Rolul României în instituţiile europene .......................... 215
c) Identitatea României şi identitatea Europei ................... 217
ANEXA “Tratatul de aderare a României la UE” ..................... 221
INDEX DE TABELE ŞI FIGURI ................................................... 269
BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ ...................................................... 270
DE ACELAŞI AUTOR .................................................................. 273

Relaţiile economice externe ale României înainte de asocierea la UE 9
CAPITOLUL I
RELAŢIILE ECONOMICE EXTERNE ALE
ROMÂNIEI CU ŢĂRILE EUROPENE ÎNAINTE
DE ASOCIEREA LA UNIUNEA EUROPEANĂ
1. Scurt istoric al comerţului exterior şi al
politicii comerciale a României în perioada dinaintea
celui de-al doilea război mondial
a) Cadrul economic general al activităţii de comerţ
exterior în perioada interbelică
Activitatea de comerţ exterior reprezintă un element
calitativ de apreciere a evoluţiei activităţii economice,
schimburile economice internaţionale, comerţul exterior cu
bunuri şi servicii, balanţa de plăţi externe fiind indicatori
reprezentativi, care dau o imagine clară asupra economiei
unei ţări.
Comerţul exterior al României a cunoscut o serie de
particularităţi, în funcţie de perioada istorică în care acesta s-
a derulat.
În perioada 1900-1945 economia mondială a parcurs
mai multe etape, caracterizate prin fenomene specifice, ţara
noastră înscriindu-se în linia generală, fapt care şi-a pus
amprenta asupra comerţului exterior al Românei.
Etapa refacerii economice de după primul război
mondial (1919-1923) a fost caracterizată printr-o intervenţie
fermă a statului în comerţul exterior. Astfel, s-a instituit un

regim de taxe de export la produsele agricole, s-a adoptat un
tarif vamal protecţionist pentru industrie, iar pe lângă Banca
Naţională a funcţionat un serviciu de control al valutei şi
plăţilor care avea dreptul de monopol al cumpărării devizelor.
În 1922 se iau măsuri de prohibire a exportului de produse
alimentare de primă necesitate, iar din 1923 se lasă liber
exportul cerealelor cu condiţia plăţii taxelor vamale.
Etapa avântului economic (1924-1929) s-a
caracterizat prin încercări de sporire atât a importului necesar
dezvoltării infrastructurilor din industrie şi transporturi, cât şi a
exportului pentru aducerea de valută în ţară. Comerţul
exterior al României a crescut cu 131,6% în 1927 faţă de
1924, pentru ca în anul 1929 să se ajungă la importuri în
valoare de 29,6 miliarde lei şi exporturi de 28,9 miliarde lei.
Balanţa comercială a fost activă în toţi aceşti ani, cu toate că
a fost pasivă în relaţiile cu statele dezvoltate.
Etapa crizei economice mondiale (1929-1933) a afectat
profund comerţul exterior al României, care se baza pe
exportul de materii prime (cereale, petrol, lemn) şi pe import
de produse finite. Chiar dacă exportul a crescut cantitativ de
la 7,1 milioane tone în anul 1929 la 8,9 milioane tone în 1934,
valoarea acestuia a scăzut drastic de la 28,9 miliarde lei la
13,7 miliarde lei. În schimb, chiar dacă importul a scăzut
cantitativ de la 1,1 milioane tone în 1929 la 0,6 milioane tone
în 1934, valoric el s-a menţinut la un nivel ridicat, scăzând,
totuşi, de la 29,6 miliarde lei la 13,2 miliarde lei în perioada
menţionată. Balanţa comercială a fost excedentară, România
exportând foarte mult, la preţuri reduse, pentru obţinerea
valutei necesare acoperirii importurilor şi plăţii datoriei
externe.
Etapa intervenţiei statului în economie (1934-1938) a
fost caracterizată de continuarea măsurilor adoptate în timpul
crizei. Exportul a crescut cantitativ până în anul 1936, dar
valoric nu s-a înregistrat acelaşi trend. Predominante în
exportul românesc erau materiile prime, în special petrolul
(42% din totalul exporturilor) şi cerealele (40% din totalul

exporturilor). Importul a cunoscut valori oscilante menţinându-
se în linii mari pe o creştere cantitativă, având loc şi o
diversificare a structurii (în special produse semifabricate şi
materii prime). Balanţa comercială a fost activă datorită
intervenţiei statului prin limitarea importurilor şi impulsionarea
exporturilor.
Etapa 1938-1940 a fost marcată de instituirea de
către Carol al II-lea a unui regim dictatorial. Influenţată de
situaţia internaţională (ocuparea Cehoslovaciei şi a Poloniei
în 1939, capitularea Franţei în 1940) România a fost nevoită
să accepte subordonarea politică şi economică a Germaniei.
Astfel, producţia agricolă, bogăţiile solului şi subsolului erau
gestionate de Germania, s-au creat zone libere în porturile
româneşti şi, în plus, România lichida operaţiunile de export
prin clearing-ul european german. În aceeaşi perioadă a fost
adoptat un decret lege care introducea sindicalizarea
obligatorie a industriilor.
Etapa celui de-al doilea Război Mondial (1940-1944)
poate fi numită şi etapa distrugerii economiei naţionale.
Comerţul exterior al României a fost dirijat în proporţie de
87% spre Germania şi Italia, iar restul de 13% spre ţări aflate
sub influenţa Germaniei, exportul românesc fiind compensat
de produse germane. Balanţa a fost tot timpul excedentară
prin obligarea României la efectuarea unor exporturi la preţuri
foarte reduse, sub preţul pieţei, către Germania şi limitarea
excesivă a importurilor. Totalul pagubelor înregistrate de
România în relaţiile cu Germania în perioada 1940-1944 a
fost de circa 440 milioane dolari.
b) Politica comercială a României în perioada
interbelică
O politică economică orientată spre dezvoltarea
modernă a României a fost aplicată după Războiul de
Independenţă din 1877-1878. Aceasta s-a concretizat într-o

serie de legi, cum au fost cele pentru încurajarea industriei
din anii 1887 şi 1912. Erau stimulate industriile naţionale care
prelucrau materiile prime autohtone (agricole şi minerale) şi
se acordau înlesniri speciale celor care exportau asemenea
produse prelucrate. De asemenea, se acordau înlesniri
întreprinderilor exportatoare de produse fabricate din materii
prime importate.
Ca urmare, s-au dezvoltat considerabil o serie de
industrii. Potrivit economistului Mihail Manoilescu, în
deceniul al patrulea industriile petrolului şi lemnului erau
competitive pe plan internaţional, industriile alimentară,
ceramică, metalurgică, a mobilei, hârtiei, pielăriei şi textilă,
erau competitive pe plan naţional (faţă de importuri), iar cea
chimică avea o productivitate cu mult peste media naţională.
Evoluţia comerţului exterior al României în perioada
1919-1939, ani de mari dificultăţi interne şi de conjunctură
internaţională nefavorabilă, reliefează realizarea unei balanţe
comerciale excedentare în 14 ani, incluzând perioada crizei
din 1929-1933. Această reuşită a fost şi rezultatul unei politici
comerciale active, care a utilizat întreaga gamă de
instrumente specifice: tarifare şi netarifare la import şi de
promovare şi stimulare la export.
- Politica tarifară
Primul tarif vamal, în adevăratul sens al cuvântului, a
fost introdus în anul 1875, urmat la scurt timp de tarifele din
anii 1878 şi 1886. Aceste prime trei tarife se caracterizau prin
impunerea unor taxe vamale ridicate la importul de articole pe
care manufacturile româneşti le produceau în acea perioadă
(piei tăbăcite, făină, confecţii, bunuri de consum din lemn şi
metal, blănuri etc.). Tariful din 1886 prevedea, pentru prima
oară în politica comercială românească, posibilitatea
introducerii unei suprataxe de 30% la importul din ţările care
discriminau exporturile României.
Ultimul tarif vamal adoptat înaintea primului război
mondial a fost cel din 1904, cunoscut ca Tariful Costinescu.
Acesta avea, de asemenea, un caracter protecţionist, fiind

scutite de taxe de import numai materiile “cu adevărat prime”,
nu şi semifabricatele. Colonialele şi produsele ce nu se
fabricau în ţară erau supuse unor taxe fiscale proporţionale
cu valoarea lor. Sistemul de taxe adoptat era acela al tarifului
general, căruia i se puteau aduce reduceri prin convenţii
internaţionale.
După primul război mondial, moneda naţională s-a
depreciat într-un ritm galopant, ajungând în anul 1920 la 1/10
din valoarea sa în aur. În acelaşi timp, structura economiei,
prin formarea statului naţional unitar, a căpătat un caracter tot
mai industrial. Aceste două elemente principale au impus
modificarea vechiului tarif. Astfel, la 29 aprilie 1920
(Titulescu), pentru a contracara efectele deprecierii valutare,
s-a decis multiplicarea taxelor vamale din Tariful Costinescu
cu un coeficient de 5. La 1 iulie 1921 (Averescu) are loc o
nouă modificare a tarifului vamal, pentru a acorda o protecţie
corespunzătoare ramurilor industriale care încep să se
armonizeze în structura economiei naţionale, în special
industriilor metalurgică, chimică, textilă, lemnului, cimentului
şi pielăriei. Acest tarif prezenta însă dezavantajul că
prevedea taxe vamale specifice, nefiind posibilă aplicarea de
coeficienţi de majorare în condiţiile deprecierii în continuare a
leului, care a ajuns la 1/17 în 1921, 1/30 în 1922 şi 1/40 în
1923 şi 1924 din valoarea sa în aur. În aceste condiţii, la 22
iulie 1924 (Brătianu), în scopul asigurării stabilităţii protecţiei,
s-a hotărât fixarea taxelor în aur, stabilindu-se coeficientul de
înmulţire a taxei la 30. Ulterior, la 26 martie 1926 (Brătianu) şi
10 aprilie 1927 (Averescu) au avut loc noi modificări ale
tarifului vamal, în sensul stabilirii taxelor la un nivel care să
contracareze efectele deprecierii, în continuare, a leului şi să
acorde o protecţie corespunzătoare noilor ramuri industriale.
Un moment de referinţă în evoluţia politicii comerciale a
României în perioada interbelică îl constituie adoptarea
tarifului vamal de import din 1929, elaborat sub îndrumarea
lui Virgil Madgearu şi Mihai Popovici, pe atunci miniştri la
industrie – comerţ şi finanţe. Noul tarif vamal îşi propunea să

confere un caracter de stabilitate politicii vamale a României,
după o perioadă de frecvente modificări determinate în
principal de deprecierea leului. În concepţia lui Virgil
Madgearu, ca reflectare a gândirii sale economice generale,
noua politică vamală urma să apere “în primul rând interesele
agriculturii, care este şi rămâne producţia de bază a ţării şi
apoi ale celorlalte ramuri de producţiune, iar din acestea, în
primul rând, ale acelora care prezintă condiţiuni fireşti de
dezvoltare la noi”. Tariful Madgearu cuprindea două categorii
de taxe: generale, reductibile prin convenţii comerciale
internaţionale; minimale, ireductibile si aplicate, de regulă, la
mărfurile care se produceau în ţară. Tariful prevedea,
totodată, posibilitatea majorării cu titlu excepţional şi temporar
a taxelor minimale, în cazul în care preţurile de import, mai
reduse decât preţurile interne, ar fi periclitat existenţa unei
ramuri a producţiei autohtone.
Criza economică din anii 1929-1933 a determinat
adoptarea de noi măsuri de limitare a importurilor. În aceşti
ani, precum şi în perioada până în anul 1938, s-a accentuat
protecţionismul vamal. Astfel, au fost suspendate scutirile
vamale acordate la unele importuri de materii prime,
semifabricate şi maşini (acid azotic, cărămizi refractare,
becuri electrice, ţevi, tablă cositorită, cabluri, maşini electrice,
cazane de aburi, vagoane cisternă, maşini centrifuge etc.).
Beneficiau, în continuare, de scutiri vamale numai piesele de
schimb pentru industria constructoare de maşini agricole şi
unele produse finite ce nu se fabricau în ţară.
În perioada 1939-1944, activitatea de comerţ exterior a
României s-a desfăşurat sub influenţa pregătirilor militare şi a
războiului. Convenţia economică încheiată în anul 1939 cu
Germania nazistă a subordonat nu numai politica comercială,
ci întreaga economie naţională intereselor germane.
- Politica netarifară
Dintre cele mai importante măsuri netarifare aplicate
în perioada interbelică sunt de menţionat: restricţii privitoare
la circulaţia mijloacelor de plată (legiferate la începutul anului

1932); limitarea importului prin introducerea în noiembrie
1932 a contingentării pentru circa 120 articole, iar în 1933
pentru 100 de articole, reprezentând circa 80 la sută din
totalul importului; introducerea taxei de contingentare
încasată la marfa importată; mărirea taxelor de autorizaţii la
import, în acelaşi timp renunţându-se la reducerea directă a
cotelor de import acordate importatorilor.
După scoaterea de sub regimul contingentării a unor
produse în mai 1934, ca urmare a scăderii excedentului în
balanţa comercială şi a deprecierii cursului leului, se
introduce viza de transfer de devize, prin care cotele de
import sunt complet subordonate disponibilităţilor de mijloace
de plată.
La 1 decembrie 1934 se revine la regimul restrictiv, iar
la 1 octombrie 1939 toate atribuţiile privind schimbul şi plăţile
cu străinătatea au fost trecute de la Banca Naţională a
României la Ministerul Economiei Naţionale, care le-a
exercitat printr-un organism special creat: Oficiul Schimburilor
Comerciale cu Străinătatea.
- Politica de promovare şi de stimulare a exportului
Aceasta s-a aplicat îndeosebi în timpul crizei
economice mondiale din 1929-1933. Astfel, în 1931 s-a
practicat sistemul primelor de export la cereale. Din 1932 s-
au instituit prime diferenţiate pe ţări şi categorii de mărfuri,
care erau plătite dintr-un fond constituit din taxele percepute
asupra autorizaţiilor de import.
Legea vamală din 1933 a introdus admisia temporară
şi draw-back-ul la materiile prime importate şi, ulterior,
industrializate în ţară şi livrate în străinătate sub formă de
produse superior prelucrate. În 1934 s-a creat un fond pentru
subvenţionarea exportului, din care se plătea o primă de 6%
la exportul de cereale, lemn şi petrol.
La jumătatea anului 1935 a fost instituit un nou regim
de prime diferenţiate la export, care erau subvenţionate dintr-
o taxă uniformă de 44% asupra tuturor mărfurilor importate,
pentru ca în decembrie 1935 să fie înlocuit cu un sistem de

prime valutare, prin care se acorda exportatorului o primă de
38% la cursul oficial al valutei încasate şi predate Băncii
Naţionale a României. Sursa primei valutare de 38%
provenea de la importatori, care la procurarea valutei de la
BNR suportau o prelevare de 38% peste cursul oficial al
valutei respective, precum şi din aplicarea unei taxe ad
valorem de 12% asupra mărfurilor importate şi a unei taxe de
12% asupra exportului de petrol.
Reţinerea la dispoziţia exportatorului a unei cote
din valuta încasată din export constituia, de asemenea, un
stimulent. Se încurajau mai ales produsele româneşti care nu
fuseseră exportate, respectiv, cu valuta deţinută exportatorul
putea importa produsele necesare reluării procesului de
producţie. În anul 1938 se lasă, spre exemplu, la dispoziţia
exportatorilor de cereale o cotă de 30% din devizele încasate.
Un alt instrument de stimulare a exportului l-a
constituit instituirea de cursuri valutare diferenţiate
convenţionale în acordurile de clearing încheiate cu diferite
ţări şi destinate să realizeze orientarea dorită schimburilor
comerciale spre statele care plăteau în devize forte.
Pe linie bancară, pentru încurajarea exportului prin
credite speciale, s-a înfiinţat Banca pentru valorificarea şi
industrializarea produselor agricole de export (regnul animal
şi vegetal).
În anul 1939 s-a creat Direcţia Organizării şi Încurajării
Exportului în cadrul Ministerului Economiei Naţionale.
Aceasta cuprindea compartimentele: Serviciul Asociaţiilor de
Exportatori şi Producători pentru Export; Serviciul Informaţii,
Conjunctură şi Documentare; Serviciul Transporturi pe Apă,
Uscat şi Aer; Serviciul Taxe Vamale; Serviciul Organizării
Debuşeelor în Străinătate; Serviciul Propagandei în
Străinătate.

2. Comerţul exterior al României în perioada
economiei central-planificate
a) Cadrul general al relaţiilor economice între est şi
vest în contextul războiului rece
După al doilea război mondial, statele lumii au făcut
obiectul unei noi configurări a spaţiului geopolitic. Economiile
naţionale s-au refăcut în ritmuri diferite, iar relaţiile
internaţionale au intrat cu greu în normalitate datorită
necesităţii refacerii ţărilor beligerante, suprasolicitate de
efortul militar. În acest context, relaţiile comerciale şi politice
au avut o evoluţie lentă şi fluctuantă.
Pentru analiza relaţiilor comerciale în perioada 1945-
1990 între est şi vest este necesară în primul rând
identificarea partenerilor. Astfel, în accepţiunea curentă
"estul" defineşte Europa Centrală şi de Est în contextul
integrării specifice după al doilea război mondial şi include
URSS şi cele şase ţări: Bulgaria, Cehoslovacia, RD
Germania, Polonia, România şi Ungaria, care au pus bazele
a două acorduri: un acord economic - CAER-ul (Consiliul de
Ajutor Economic Reciproc) încheiat în ianuarie 1949; un
acord militar - Pactul de la Varşovia încheiat în mai 1955.
"Vestul" cuprinde în general statele Europei
occidentale, în plus alte ţări membre NATO (SUA, Canada) şi
ţările membre OCDE care nu aparţin continentului european.
În contextul relaţiilor postbelice, dezvoltarea relaţiilor
economice dintre est şi vest s-a justificat mai ales din motive
politice, cele economice având o semnificaţie secundară.
Formarea blocului ţărilor socialiste a fost rezultatul celui
de-al doilea război mondial, respectiv al împărţirii lumii în
sfere de influenţă ale principalelor ţări învingătoare (URSS,
SUA şi Anglia).
În sfera de influenţă a URSS, care s-a extins în principal
asupra ţărilor din Europa Centrală şi de Est, s-a încercat o

politică de autoizolare a ţărilor prin constituirea unei
organizaţii de colaborare economică şi tehnico-ştiinţifică între
acestea - CAER-ul, ai cărui membri fondatori au fost:
Bulgaria, Cehoslovacia, Polonia, România, Ungaria şi URSS.
Ulterior au aderat Albania (din 1949 până în 1962), RD
Germania în 1950, RP Mongolă (1962), Republica Cuba
(1972) şi RS Vietnam (1978). În afara ţărilor membre, CAER-
ul a început să întreţină legături de colaborare, pe bază de
convenţii multilaterale şi cu alte state fără ca acestea să
devină membri.
Dacă până la înfiinţarea CAER-ului, colaborarea dintre
ţările care au devenit ulterior membre ale acestei organizaţii
se desfăşura pe baze bilaterale, odată cu crearea acestuia au
fost puse bazele şi pentru colaborarea multilaterală. Întrucât
în ţările membre CAER comerţul exterior şi relaţiile valutare
erau monopol de stat, colaborarea dintre ele avea loc la nivel
interguvernamental iar principala formă a constituit-o
coordonarea planurilor de dezvoltare economică ale statelor
membre. Statutul CAER-ului, adoptat în 1959 la a XII-a
Sesiune a CAER, a fost ulterior modificat prin adoptarea şi a
altor documente vizând colaborarea economică şi tehnico-
ştiinţifică dintre ţările membre, între care cele mai importante
au fost: Programul complex al adâncirii şi perfecţionării în
continuare a colaborării şi dezvoltării integrării economice
socialiste a ţărilor membre ale CAER în 1971 în baza căruia
au fost adoptate programe speciale de colaborare pe termen
lung în domenii ca: energie, combustibil şi materii prime;
agricultură şi industrie alimentară; construcţii de maşini;
mărfuri industriale de larg consum; transporturi; Declaraţia cu
privire la direcţiile principale ale dezvoltării şi adâncirii în
continuare a colaborării economice şi tehnico-ştiinţifice între
ţările membre ale CAER; Programul complex al progresului
tehnico-ştiinţific al ţărilor membre CAER; Concepţia colectivă
a diviziunii internaţionale socialiste a muncii; Propuneri privind
etapizarea perfecţionării mecanismului colaborării

multilaterale şi integrării economice, precum şi a activităţii
CAER.
Fără a minimaliza unele rezultate obţinute pe linia
colaborării economice şi tehnico-ştiinţifice între ţările membre
CAER, trebuie reţinut că acestea nu au fost pe măsura
aşteptărilor, fapt ce a determinat, mai ales la ultimele sesiuni
ale acestei organizaţii, manifestarea unor puternice
divergenţe de interese între ţările membre, colaborarea
intrând în impas, iar economia acestora într-o criză profundă.
De subliniat că URSS-ul, spre deosebie de celelalte ţări
membre CAER, se găsea într-o situaţie privilegiată.
Comparabilă cu SUA în ceea ce priveşte populaţia, vastul
teritoriu şi pieţele interioare cu un enorm potenţial care o
făceau mai puţin dependentă de pieţele externe, URSS
dispunea de resurse naturale excepţionale de petrol, gaz,
cărbune, minerale, metale preţioase şi diamante. În plus,
URSS s-a refăcut rapid după al doilea război mondial, ea fiind
beneficiară a repartiţiilor de război, la care se adaugă
importante rechiziţii din ţările "eliberate". Nu este de neglijat
nici faptul că în 1945, cu toate că relaţiile comerciale normale
au fost întrerupte în timpul războiului şi în ciuda distrugerilor
masive, potenţialul industrial al URSS era superior celui atins
în 1940 (URSS a beneficiat în anii războiului de o puternică
asistenţă tehnică şi financiară din partea aliaţilor americani).
Această poziţie de plecare relativ favorabilă a conferit URSS
o flexibilitate pe care partenerii săi din CAER nu au avut-o.
Relaţiile comerciale est-vest în această perioadă nu pot
fi luate în considerare fără a aborda contextul general
internaţional şi, în special, raportul militar SUA-URSS. Cele
două superputeri au fost caracterizate ca adversari-parteneri.
Înţelegerile temporare nu au făcut să dispară complet
ostilităţile. Chiar dacă cele două au evitat cu multă abilitate o
confruntare militară directă, menţinerea şi perfecţionarea
nivelului lor militar la cote greu imaginabile este manifestarea
cea mai frapantă a antagonismului lor. În acest raport de
forţe, sovieticii au fost cei care au avut de câştigat. În

intervalul 1950-1980, 13 ţări au trecut de sub influenţă
occidentală sub influenţa rusă: Afganistan, Angola, Benin,
Cambodgia, Cuba, Etiopia, Irak, Laos, Libia, Mozambic, Siria,
Vietnam şi Yemenul de Sud.
Relaţiile comerciale dintre est şi vest au comportat un
anumit cost politic în măsura în care coeziunea internă a
CAER ar fi putut fi pusă în joc; nu de puţine ori solidaritatea
socialistă a trecut înaintea considerentelor de rentabilitate. În
realitate, politicile economice ale ţărilor din est nu au fost atât
de omogene pe cât apartenenţa lor la Pactul de la Varşovia a
lăsat să se creadă. Programele de reformă economică
adoptate după 1989 au scos în evidenţă diferenţe pe alocuri
substanţiale.
În ceea ce priveşte politica ţărilor din vest, în măsura în
care comunismul dorea să suprime capitalismul şi să domine
lumea, comerţul est-vest putea fi privit ca un fenomen
aberant; dintr-o altă perspectivă se afirmă că, dimpotrivă,
legăturile comerciale reprezentau un instrument important în
favoarea relaţiilor internaţionale pacifiste.
Integrarea în organizaţiile şi acordurile cu caracter
global a fost privită cu ostilitate de către URSS, aceasta
refuzând să participe la diverse organizaţii internaţionale -
GATT, FMI, Planul Marshall, OCDE - pe motiv că erau
teleghidate de SUA. Pe fondul relaţiilor tensionate dintre SUA
şi URSS, schimburile economice au fost permanent marcate
de consecinţele conflictelor politice şi militare mai lungi sau
mai scurte. Nu a existat o autonomie a comerţului în raport cu
politica.
Prin măsurile legislative şi de politică economică pe
care le adoptă Senatul american, SUA declanşează un
adevărat război comercial: The Export Control Act (1949) viza
interzicerea exporturilor de materiale strategice; Trade
Agreement Extension Act permitea preşedintelui SUA să
suspende sau să interzică toate concesiile tarifare acordate
URSS şi statelor satelite; Mutual Security Act (1954) autoriza
preşedintele să interzică exporturile de arme, muniţii sau

tehnologie avansată către toate ţările (în fapt numai către cele
comuniste); Agricultural Trade Development and Assistance
Act (1954) interzicea vânzările pe credit de produse agricole
către ţările comuniste.
Începând din 1949, fluxurile comerciale între cele două
blocuri se reduc simţitor. Vestul îşi caută debuşee pe alte
pieţe internaţionale, iar comerţul în interiorul CAER se
dezvoltă puternic. După moartea lui Stalin (1953) şi venirea
lui Hrusciov la putere (1955), războiul rece cunoaşte o uşoară
relaxare şi face loc "coexistenţei paşnice". Politica economică
mai mult sau mai puţin autarhică începe să ridice probleme
blocului comunist. Se conştientizează tot mai mult avantajele
unor schimburi economice reciproce.
În occident, încheierea conflictului corean (1953) este
interpretată ca o lovitură netă şi definitivă dată expansiunii
sovietice. În unele medii politice începe să se elaboreze
teoria "convergenţei" potrivit căreia comerţul are menirea să
apropie şi să detensioneze relaţiile dintre ţările capitaliste şi
cele occidentale. Teoria convergenţei, al cărei promotor este
francezul Samuel Pisar, susţine că relaţiile comerciale sunt
un mijloc de destindere a relaţiilor politice şi economice; ele
permit adoptarea unei atitudini de cooperare între state şi
stimulează voinţa şi capacitatea ţărilor din est de a crea
societăţi de consum. Incitaţi de noua teorie şi de ocaziile
practice care se ivesc, managerii firmelor occidentale încep
să vadă în pieţele comuniste cele mai largi debuşee.
Semnele "dezgheţului" apar din 1954, când lista embargoului
este subţiată. SUA, spre deosebire de europeni, sunt mai
puţin presate în relaxarea relaţiilor comerciale.
După 1965 şi, mai ales între 1972 şi 1975, pe fondul
destinderii relaţiilor politice, comerţul est-vest a cunoscut o
expansiune foarte rapidă. Noua politică, ai cărei susţinători au
fost preşedinţii Franţei, SUA şi cancelarul vest-german, şi-a
găsit expresia în Actul Final al Conferinţei pentru Securitate şi
Cooperare în Europa, de la Helsinki (1975) care a reunit toate
ţările europene, SUA şi Canada. Ţările membre CAER aveau

nevoie tot mai stringent de tehnologie avansată şi de
asistenţă financiară occidentală, deci şi de relaţii comerciale
mai consistente cu ţările vestice.
În 1970, URSS a rupt oficial lanţul politicilor autarhice.
Întâlnirea Nixon-Brejnev s-a soldat cu un acord comercial de
mare amploare care privea importul de cereale din SUA.
Progresiv, americanii îşi schimbă atitudinea. La întărirea
relaţiilor comerciale contribuie două măsuri legislative: US
Export Administration Act (1969), care relaxează interdicţia
exportului de materiale strategice şi Export Administration
Amendments (1977), prin care s-a renunţat la criteriul
destinaţiei spre ţări comuniste în acordarea licenţelor de
export.
Ca urmare a acestor măsuri şi a altora asemănătoare,
în perioada 1965-1977, importurile ţărilor est-europene din
ţările OCDE au crescut de 8 ori, iar exporturile de 6 ori.
Anii '80 aduc noi tensiuni în relaţiile est-vest,
preponderent din motive politice, dar şi economice - criza
economică mondială, accentuată de cele două şocuri
petroliere (1973, 1979). Pe plan politic, relaţiile est-vest sunt
influenţate de două evenimente majore: invadarea
Afganistanului de către ruşi la 29 decembrie 1979, apoi
ocuparea acestuia de către Armata Roşie; criza poloneză şi
instaurarea legii marţiale în 1981.
Reacţia americană nu s-a lăsat aşteptată: din 4 ianuarie
1980, Carter anunţă limitarea livrărilor de cereale către URSS
la cele 8 milioane de tone garantate de acordul din 1975 şi
suspendarea livrării celor 17 milioane de tone suplimentare
prevăzute iniţial. La 8 ianuarie 1980 suspendă toate
autorizaţiile către blocul comunist care aveau ca obiect livrări
de produse ce încorporează tehnică avansată. Noul
preşedinte american, Ronald Reagan (ales la 4 noiembrie
1980) întăreşte măsurile luate de predecesorul său. La 29
decembrie 1981 a luat o serie de decizii, care au mers până
la a interzice avioanelor Aeroflot să aterizeze pe aeroporturile
americane. Totuşi, nu confirmă embargoul asupra cerealelor:

din contră, câteva luni mai târziu, se hotărăşte reluarea
aplicării acordului din 1975. Măsurile punitive continuă: la 9
octombrie 1982, i se retrage Poloniei clauza naţiunii celei mai
favorizate, pentru încălcarea unor principii şi libertăţi
fundamentale: scoaterea în afara legii a sindicatului liber
Solidaritatea şi introducerea legii marţiale.
În 1982, ţările CEE au anunţat că nu se asociază
sancţiunilor economice decise de Washington. Această
reacţie era strâns legată de interesele economice care aveau
ca obiect, printre altele, petrolul rusesc. Primele negocieri ale
europenilor cu Uniunea Sovietică pentru furnizarea de gaz
siberian contra bunurilor de echipament, tehnologiilor şi
creditelor au început în 1979. Americanii îşi manifestă
dezaprobarea încă din faza iniţială a proiectului; contractul
stipula că Europa de Vest, care consuma deja 27 mld.m3
din
gazul rusesc, va primi începând cu 1987-1988, 60 mld.m3
în
valoare de 10 mld. USD. Un consorţiu de bănci franceze şi
germane se angajează să furnizeze URSS credite cu
dobândă de 8,8%, la jumătate din valoarea dobânzii pe piaţa
franceză.
b) Sistemul economiei de comandă
În această perioadă politica economică a României,
comerţul exterior şi politica comercială erau tipice pentru o
economie central-planificată. În centrul politicii economice s-a
aflat industrializarea forţată, dezvoltarea în special a
construcţiei de maşini, considerată pivot. În acelaşi timp,
sectorul agricol şi cel agro-industrial au fost trecute pe plan
secundar, iar producţia bunurilor de consum a fost neglijată.
Evoluţia economiei româneşti a cunoscut mai multe
etape, influenţate de o serie de evenimente interne şi
internaţionale: etapa refacerii economice de după război
(1945-1948), etapa colectivizării agriculturii (1948-1965),
etapa hipercentralizării economice (1965-1989).

Etapa 1945-1948 se caracterizează prin desfiinţarea
opoziţiei şi eliminarea drepturilor democratice, în plan politic,
şi printr-o tranziţie de la economia de piaţă interbelică spre
economia central-planificată, în plan economic.
Etapa 1948-1965 este marcată de influenţa sovietică
atât în plan economic, cât şi politic, social şi cultural.
Comerţul exterior a înregistrat o creştere de 470%, exporturile
având un ritm de creştere mai mare (510% faţă de 440% la
importuri). Structura exportului a cunoscut o serie de
modificări. Astfel, ponderea combustibililor şi materiilor prime
minerale a scăzut de la 33,8% în 1950 la 25,1% în 1965, iar
exportul de maşini, utilaje şi mijloace de transport a crescut
de la 4,2% la 18,8% în aceeaşi perioadă de timp. În ceea ce
priveşte importul, ponderea maşinilor, utilajelor şi mijloacelor
de transport a crescut de la 38% la 39,9%, iar ponderea
combustibililor şi materiilor prime minerale a crescut de la
23,5% la 31,4%. Orientarea geografică a comerţului exterior
al României a cunoscut o diversificare. Dacă în 1948,
România întreţinea relaţii comerciale şi de cooperare cu 29
de state, în 1965 numărul acestora a crescut la 98, reluându-
se schimburile comerciale cu ţările dezvoltate.
Etapa 1965-1989 este marcată de interesul deosebit
acordat industriei, căreia i-au fost alocate fonduri importante.
Acordarea României, pentru o perioadă scurtă de timp, a
clauzei naţiunii celei mai favorizate de către SUA şi
recunoaşterea ei ca “ţară în curs de dezvoltare” au condus la
o rată a acumulării ridicată. Până în anul 1985, exportul a
crescut de 8,2 ori faţă de anul 1965 şi s-au înfiinţat unele
societăţi mixte cu parteneri străini. Limitarea importurilor din
ţările dezvoltate necesare industriei a făcut ca produsele pe
care le exportam să devină din ce în ce mai puţin competitive
pe plan extern.
Din anul 1985, comerţul exterior a fost centralizat
excesiv, atât importurile, cât şi exporturile fiind dirijate în cea
mai mare parte către ţările membre CAER.

c) Sistemul centralizat de comerţ exterior
- Monopol de stat
Politica comercială a României din această perioadă
era caracteristica sistemului economic central-planificat. Au
fost abandonate toate instrumentele politicii comerciale
utilizate înainte de război, fiind instituit monopolul de stat
asupra comerţului exterior şi monopolul de stat valutar.
Prin monopol asupra comerţului exterior se
înţelege, în primul rând, faptul că activitatea de comerţ
exterior este proprietate a statului, sectorul privat fiind exclus.
În al doilea rând, realizarea practică a operaţiunilor de comerţ
exterior se face de întreprinderi specializate în astfel de
operaţiuni, expres autorizate în acest scop, toate fiind
localizate în Bucureşti, întreprinderile producătoare neavând
dreptul de a face direct exporturi sau importuri. În al treilea
rând, întreprinderilor de comerţ exterior li se repartizează un
nomenclator precis de produse de export şi import, fiind
exclusă concurenţa dintre ele.
Prin monopol valutar s-a înţeles dreptul exclusiv al
statului de a încasa şi deţine valuta din export şi de a
repartiza unităţilor economice valuta necesară importului,
deţinerea valutei fiind interzisă persoanelor juridice şi fizice.
- Plan de comerţ exterior şi plan valutar
Principalele instrumente utilizate pentru reglementarea
activităţilor de comerţ exterior au fost planul de comerţ
exterior şi planul valutar ca părţi integrante ale planului
general de dezvoltare economico-socială a ţării.
Exporturile şi importurile erau planificate anual şi pe
cinci ani, devenind sarcini obligatorii atât pentru întreprinderile
specializate în comerţul exterior, cât şi pentru producătorii de
mărfuri de export sau de beneficiarii mărfurilor din import.
Nerealizarea sarcinilor se reflecta negativ nu numai în
veniturile unităţilor, ci şi în salariile angajaţilor, acestora fiindu-
le reţinută o cotă de până la 25% pentru nerealizarea
planului. Prin plan se stabilea, de asemenea, destinaţia

mărfurilor de export, provenienţa mărfurilor din import,
precum şi preţurile acestor mărfuri.
Transformarea în lei a valutei rezultate din export şi
alocarea valutei necesare pentru import se realiza la un curs
fix, stabilit prin lege, care nu avea o legătură cu puterea reală
de cumpărare a monedei naţionale. Diferenţele dintre preţul
intern în lei şi preţul extern în valută erau regularizate prin
bugetul de stat. Pe ansamblu, la import rezultau diferenţe
favorabile, pe care le încasa statul, iar la export rezultau
diferenţe nefavorabile, pe care le acoperea bugetul de stat. În
fapt, se realiza o subvenţionare generală a exportului din
prelevările la import, în ultimă instanţă pe seama preţurilor
interne mai ridicate, deci a populaţiei.
Prin acest mecanism s-a reuşit o creştere cantitativă
considerabilă a exporturilor şi realizarea, în ultimii ani ai
perioadei, a unei balanţe comerciale excedentare şi a unei
rezerve valutare de 2,3 miliarde de dolari. Aceste realizări
cantitative au fost obţinute, însă, în detrimentul standardului
de viaţă, fiind exportate produse esenţiale pentru populaţie,
precum şi în detrimentul industriei, nefiind efectuate importuri
esenţiale pentru modernizare.
- Participarea la organizaţiile internaţionale şi
relaţiile cu grupările regionale
În această perioadă au avut loc, totuşi, unele evoluţii
pozitive în politica comercială a României: aderarea la GATT,
FMI şi BIRD, precum şi încheierea unor înţelegeri cu
Comunităţile Europene (CE) şi EFTA.
În planul rezultatelor pozitive poate fi menţionată şi
obţinerea de către România a preferinţelor vamale
generalizate acordate de ţările dezvoltate ţărilor în curs de
dezvoltare, pe baza autodeclarării ca ţară în curs de
dezvoltare în cadrul UNCTAD.
În ultimii ani ai sistemului socialist, devenit
hipercentralizat şi dictatorial, România a fost aproape total
izolată atât pe plan bilateral, cât şi în cadrul organizaţiilor
internaţionale. Ca reacţie, regimul de atunci a hotărât

întreruperea relaţiilor cu FMI şi BIRD, precum şi renunţarea la
clauza naţiunii celei mai favorizate care ne fusese acordată
de SUA.
d) Evoluţii de ansamblu ale comerţului exterior
În perioada 1950-1989 volumul valoric al comerţului
nostru exterior a crescut de circa 36 de ori, din care exportul
de 42 de ori, iar importul de 29 de ori, ritmul mediu anual de
creştere per total comerţ exterior fiind de circa 10%.
Tabel I.1
Volumul total al comerţului exterior al României în anii
1970, 1980, 1988 şi 1989
UM 1970 1980 1988 1989
Volumul total al comerţului exterior
- Clearing ţări
socialiste (CTS)
mil.ruble 1880,5 5487,3 9808,3 9767,2
- Devize
convertibile (DC)
mil.dolari 1720,5 16413,4 9530,7 9460,6
Export
- CTS mil.ruble 941,2 2755,0 5206,0 4641,1
- DC mil.dolari 804,5 7290,1 6541,0 5990,1
Import
- CTS mil.ruble 939,3 2732,3 4801,7 5126,1
- DC mil.dolari 916,0 9123,3 2989,7 3470,5
Ritmul de creştere a comerţului exterior românesc a fost
diferit de la o perioadă la alta, în intervalul 1950-1989 şi
comparaţia cu alţi indicatori ai dezvoltării economice ne arată
că România nu s-a putut înscrie ferm în tendinţele ce s-au
manifestat pe plan mondial în evoluţia comerţului exterior.
Deşi, pe ansamblu, comerţul nostru exterior a înregistrat
ritmuri înalte de creştere până la sfârşitul deceniului opt
(devansând în anumiţi ani chiar dinamica producţiei

industriale), obiectivul stabilit prin plan (atât în cincinalul
1971-1975, cât şi în cincinalul 1976-1980) cu privire la
creşterea diferenţiată pe cele două fluxuri (creşterea mai
accelerată a exporturilor şi mai lentă a importurilor) nu a fost
integral îndeplinit şi, din această cauză, balanţa comercială s-
a soldat adesea deficitară.
La această situaţie s-a ajuns atât ca urmare a
influenţelor negative exercitate de criza economică mondială,
care s-a declanşat şi adâncit în deceniul 8, cât şi a unor
importante deficienţe care s-au manifestat pe plan intern,
îndeosebi pe linia asigurării producţiei pentru export în
domenii cu o pondere mare în exportul ţării. Aceasta
contribuia la dezechilibrarea balanţei comerciale şi crea mari
greutăţi în ceea ce priveşte balanţa plăţilor curente, în
condiţiile în care importurile au fost realizate şi uneori chiar
depăşite, iar preţurile la o bună parte din aceste importuri
(îndeosebi combustibil, materii prime şi echipamente
industriale) au crescut în perioada respectivă. Toate acestea
au determinat România în acea perioadă să facă apel la noi
credite externe, care au devenit tot mai scumpe şi au sporit
datoria externă a ţării (circa 11 miliarde dolari în 1980).
În această situaţie, începând cu cincinalul 1981-1985,
s-au luat unele măsuri pentru redresarea evoluţiei comerţului
nostru exterior şi diminuarea treptată a datoriei externe
acumulate în perioada anterioară. Măsurile luate în această
perioadă vizau forţarea considerabilă a exporturilor şi
limitarea drastică a importurilor, cu consecinţe negative
asupra dezvoltării economiei naţionale, cât şi asupra nivelului
de trai al populaţiei.
Fără a fi realizat integral sarcinile stabilite în domeniul
comerţului exterior, în cincinalul 1981-1985, balanţa
comercială a fost treptat redresată, realizându-se chiar o
excedentare a acesteia şi, prin aceasta, achitarea peste 40%
din datoria externă contractată anterior.
În acelaşi sens s-a continuat şi în cincinalul 1986-1990,
până la căderea regimului comunist, reuşindu-se achitarea

integrală a datoriei externe, până în martie 1989, prin
excedentarea balanţei comerciale şi vânzarea unei
însemnate cantităţi de aur din visteria ţării (70 de tone).
Supradimensionarea unor capacităţi de producţie în
domenii mari consumatoare de materii prime şi energie, în
condiţiile unei dotări precare a ţării cu astfel de factori de
producţie, a dus la creşterea dependenţei de import şi, în
aceste condiţii, la forţarea cu orice preţ a exporturilor, a tot
ceea ce se putea exporta, inclusiv exportul de produse
agroalimentare cu mult peste nivelul admisibil.
Aceasta a făcut ca România să decadă din locul pe
care îil ocupase în comerţul mondial spre sfârşitul deceniului
opt şi să se situeze, potrivit datelor publicate de GATT, în
1988 pe locul 33 la export (13,1 miliarde dolari) cu o pondere
de 0,5% din exportul mondial şi pe locul 45 la import (10
miliarde dolari), cu o pondere de 0,3%, situându-se cu mult în
urma unor ţări cu potenţial economic similar.
O evoluţie asemănătoare a avut-o şi ponderea
comerţului exterior în venitul naţional al României, scăzând
de la 50% în 1980 la circa 32% în 1989. Cât priveşte volumul
comerţului exterior pe locuitor, şi el a scăzut de la peste 1100
dolari în 1980 la circa 900 dolari în 1988-1989.
Toate acestea arată o slabă ancorare a României în
diviziunea internaţională a muncii şi în circuitul economic
mondial.
e) Relaţiile României cu ţările europene şi Uniunea
Europeană înainte de 1990
Spre sfârşitul anilor ‘60, România şi-a manifestat
interesul faţă de GATT, nu atât în ideea de a aplica regulile
comerţului internaţional, cât în dorinţa de afirmare în exterior
şi de obţinere a unor avantaje comerciale. Pentru început, ea
a solicitat statutul de observator la lucrările GATT, după ce

participase în 1964, ca ţară în curs de dezvoltare, la prima
sesiune de la Geneva a UNCTAD.
Ulterior, România a solicitat oficial începerea de
negocieri pentru aderarea la GATT, în acest scop fiind instituit
un grup de lucru care a negociat cu ţara noastră condiţiile
aderării. Această negociere specială a fost necesară întrucât
sistemul economic central-planificat al României era
incompatibil cu filosofia economică de piaţă, cu principiile şi
normele GATT. În consecinţă, au fost convenite condiţii
speciale de aderare faţă de regimul participării la această
organizaţie a celorlalte ţări membre GATT. Documentul
cuprinzând condiţiile aderării României la GATT a fost
finalizat în 1971, după care România a devenit membră cu
drepturi depline a GATT, obţinând în cadru multilateral clauza
naţiunii celei mai favorizate din partea celorlalte ţări membre.
Ca membră a GATT şi concomitent cu participarea la
UNCTAD, România şi-a consolidat statutul de ţară în curs de
dezvoltare şi, ca atare, poziţia de beneficiar al preferinţelor
acordate de ţările dezvoltate ţărilor în curs de dezvoltare. În
baza aceluiaşi statut de ţară în curs de dezvoltare, România a
beneficiat de asistenţă tehnică din partea GATT prin
pregătirea de specialişti în domeniul comerţului internaţional
şi de acces la informaţii privind economia mondială şi relaţiile
economice internaţionale.
Relaţiile României cu UE s-au înscris în acelaşi concept
de a nu se ignora realităţile lumii contemporane, de a stabili
relaţii cu aceasta în vederea promovării intereselor proprii.
Exporturile româneşti în ţările UE erau puternic afectate de
politica comercială şi agricolă instituită de această grupare
faţă de ţările terţe, în special prin taxe vamale ridicate, taxe şi
suprataxe de prelevare, sistemul de contingente în multe
cazuri discriminatoriu etc. Toate acestea au împiedicat
dezvoltarea într-o mai mare măsură a exporturilor româneşti
pe pieţele comunitare, în timp ce importurile au continuat să
crească în ritm relativ ridicat.

În consecinţă, România a trecut la promovarea unei
politici comerciale active în relaţiile cu UE, urmărind
eliminarea obstacolelor care aveau efecte negative asupra
schimburilor comerciale şi cooperării reciproce.
Un prim pas l-a constituit încheierea de aranjamente
tehnice de către unele întreprinderi de comerţ exterior
româneşti cu organele comunitare, prin care partenerii români
s-au angajat să nu realizeze exporturi sub preţurile minime
stabilite de UE, ţările membre ale Uniunii renunţând, la rândul
lor, la aplicarea de suprataxe la importul din ţara noastră.
Astfel de aranjamente au fost încheiate pentru exportul de
porci vii şi unele sortimente de carne de vită, carne de raţă şi
gâscă, unele sortimente de brânzeturi, ouă, vin şi ulei de
floarea soarelui.
Un al doilea pas l-a constituit solicitarea de către
România, în anul 1971, a preferinţelor vamale generalizate
acordate de UE ţărilor în curs de dezvoltare. În acel an, s-a
realizat primul contact între autorităţile româneşti, respectiv
Ministerul Comerţului Exterior şi Comisia Pieţei Comune. Ca
rezultat, începând cu 1 ianuarie 1974, România a fost inclusă
pe lista ţărilor beneficiare ale sistemului generalizat de
preferinţe vamale al UE (CEE în acea perioadă) care, deşi se
aplica în multe privinţe în mod discriminatoriu faţă de ţara
noastră în raport cu alte ţări în curs de dezvoltare, a avut un
rol pozitiv în promovarea exporturilor româneşti de produse
industriale pe pieţele ţărilor comunitare.
Cel de-al treilea pas a constat în încheierea cu UE a
două angajamente pe grupe de produse: pentru schimburile
cu produse siderurgice şi pentru schimburile cu produse
textile, acesta din urmă negociat în cadrul Acordului Multifibră
GATT. Aceste acorduri, deşi cuprindeau elemente restrictive,
au asigurat o anumită stabilitate şi creştere a exporturilor
româneşti.
Al patrulea moment deosebit de semnificativ în
evoluţia relaţiilor României cu UE l-a reprezentat încheierea
în 1980 a Acordului privind reglementarea comerţului cu

produse industriale şi a Acordului privind crearea Comisiei
mixte România – CEE.
Relaţiile ţării noastre cu Comunităţile Europene se
bazează pe acordurile şi aranjamentele încheiate cu acestea,
care vizează, în principal, schimburile comerciale şi
cooperarea economică.
De la documente cu o sferă limitată de aplicare
(Aranjamente tehnice încheiate de Î.C.E. Prodexport cu
Comisia CE privind preţurile minime la exportul unor produse
agroalimentare româneşti în Piaţa comună, în 1970), s-a
trecut apoi la negocierea unor acorduri sectoriale. Este vorba
de Acordul privind comerţul cu produse textile (intrat în
vigoare în 1977 şi reînnoit ulterior); Aranjamentul privind
comerţul cu produse siderurgice (intrat în vigoare în 1978 şi
reînnoit anual) şi Acordul privind comerţul cu produse
industriale (altele decât cele textile şi siderurgice). Odată cu
acest din urmă acord, a mai fost încheiat şi un altul pentru
crearea unei Comisii mixte România-CEE (ambele intrate în
vigoare la 1 ianuarie 1981).
Prin aceste două importante acorduri, pe lângă faptul că
s-au stabilit relaţii oficiale între cele două părţi contractuale,
pe de o parte România, iar, pe de altă parte, Comunitatea
Economică Europeană şi ţările membre, s-au obţinut unele
facilităţi la exporturile româneşti pe pieţele comunitare,
constând în liberalizări şi negocieri de contingente.
Pe plan multilateral, România a participat, ca ţară
membră a CAER, la aşa-numitul dialog CAER – UE. Între
cele două organizaţii urma să se încheie un acord comercial
şi de cooperare, care presupunea şi recunoaşterea lor oficială
reciprocă. În cadrul acestui dialog, România a optat pentru
încheierea acordului nu numai între CAER şi UE, ca
organizaţii, ci şi între ţările membre ale celor două organizaţii.
Datorită acestei poziţii, neagreată de celelalte ţări membre ale
CAER, tratativele dintre cele două organizaţii s-au prelungit,
iar finalizarea lor a fost surprinsă de evenimentele ce au avut

loc începând din 1989 în Europa de Est şi fosta URSS. În
toamna anului 1990, CAER-ul a fost desfiinţat.
Este important de amintit faptul că România a fost
prima ţară din centru şi estul Europei care a încheiat astfel de
acorduri cu Piaţa Comună, ceea ce a însemnat
recunoaşterea de facto a CEE ca entitate. Din păcate, acest
capital politic nu a fost valorificat la timp de ţara noastră în
raporturile sale cu CEE. În timp ce celelalte ţări membre ale
CAER rămâneau în expectativă faţă de Piaţa Comună (sau,
mai mult, se pronunţau împotriva recunoaşterii Comunităţii
Europene pe plan internaţional), în anul 1982 România şi-a
exprimat disponibilitatea negocierii unui acord şi mai
cuprinzător cu CEE vizând comerţul şi cooperarea comercială
şi economică dintre cele două părţi. Comunitatea a dat curs
cererii noastre şi a organizat patru runde de negocieri
exploratorii la nivel de experţi cu privire la conţinutul
acordului, dar a condiţionat încheierea acestuia de
recunoaşterea diplomatică a CEE de către ţara noastră.
Abia în 1986, când România deţinea preşedinţia în
cadrul CAER, ţările membre ale acestui Consiliu şi-au
exprimat acordul cu privire la recunoaşterea diplomatică a
CE, România a legat însă această recunoaştere de
aprobarea de către Consiliul Ministerial al Pieţei Comune a
mandatului Comisiei privind încheierea noului acord cu ţara
noastră. Întârzierea acreditării de către România a unui
ambasador pe lângă CE, chiar şi după aprobarea mandatului,
pe de o parte şi divergenţele cu organismele comunitare în
problema respectării drepturilor omului în ţara noastră, pe de
alta, au dus la suspendarea oficială, de către Consiliul de
Miniştri al CE, în aprilie 1989, a negocierilor cu România în
problema încheierii Acordului de comerţ, cooperare
comercială şi economică.
Imediat după 1989, la 7 ianuarie 1990, România a
procedat la recunoaşterea diplomatică a CE ca entitate şi la
acreditarea unui ambasador pe lângă această organizaţie. Ca
urmare, negocierile au fost reluate şi finalizate, Acordul a fost

semnat în octombrie 1990 şi, după ratificare, a intrat în
vigoare la 1 mai 1991.
După admiterea ţării noastre în "Grupul celor 77",
România (în perioada 1972-1974) a făcut demersuri pe lângă
CE să i se recunoască statutul de ţară în curs de dezvoltare
şi, pe această bază, să fie înscrisă pe lista ţărilor beneficiare
de preferinţe vamale generalizate. Ca urmare, începând din
1974, o serie de produse româneşti au fost acceptate la
import în piaţa comună în scutire totală sau parţială de taxe
vamale. Trebuie remarcat, însă, faptul că autorităţile
comunitare au rezervat României un regim de preferinţe mai
restrâns decât celorlalte ţări, având un grad de dezvoltare
apropiat sau chiar mai ridicat decât cel al ţării noastre. Cu
toate îmbunătăţirile parţiale aduse ulterior schemei de
preferinţe vamale generalizate de CEE în favoarea României,
în 1990 mai existau încă peste 50 de poziţii şi subpoziţii
tarifare de mărfuri româneşti excluse de la preferinţe.
Cu începere de la 1 ianuarie 1991, adică dup 17 ani de
solicitări şi negocieri, CEE a pus, în sfârşit, capăt acestei
discriminări, acordând României acelaşi tratament ca şi
celorlalte ţări în curs de dezvoltare. În treacăt fie spus, în
1991 Piaţa Comună a mai acordat preferinţe vamale
generalizate Ungariei, Poloniei, Cehoslovaciei şi Bulgariei,
deşi acestea nu făceau şi nu fac parte din categoria ţărilor în
curs de dezvoltare.
Perseverenţa pentru obţinerea unui regim mai favorabil
de acces al mărfurilor româneşti în Comunităţile Europene îşi
găseşte explicaţia în tradiţiile de schimb comercial stabilite
de-a lungul anilor.
Numai în perioada 1980-1990, aproximativ un sfert din
exporturile noastre s-au îndreptat către Piaţa Comună. După
dispariţia CAER, relaţiile noastre comerciale cu ţările
comunitare ocupă de departe cel mai important loc,
reprezentând, în anul 1991, 40,6% din totalul exporturilor
României pe relaţia devize convertibile (faţă de 5,9% AELS,
3,5% SUA, 2,8% Japonia) şi 26% din totalul importurilor pe

aceeaşi relaţie (faţă de 6,5% AELS, 3,5% SUA şi 1,4%
Japonia).
Volumul schimburilor comerciale româno-comunitare în
anii '80 a fost puternic influenţat de povara datoriei noastre
externe, de recrudescenţa protecţionismului, de evoluţia
preţurilor externe şi a cursurilor de schimb valutar etc. În baza
Acordului de comerţ şi cooperare economică, în 1990, CE s-a
angajat să elimine, cel mai târziu până la finele primului an de
la intrarea în vigoare a acordului respectiv, restricţiile
cantitative aplicate de Piaţa Comună la o serie de produse
originare din România, iar la altele să suspende aplicarea
restricţiilor cantitative. La produsele la care se menţin restricţii
cantitative, Comunitatea s-a angajat să deschidă în fiecare an
contingente de import în favoarea produselor de import care
prezintă interes pentru România.
În ceea ce privesc schimburile comerciale cu produsele
agricole, nu s-au stabilit măsuri concrete de liberalizare, ci s-a
exprimat numai disponibilitatea părţilor de a examina
posibilitatea acordării de concesii pe o bază reciprocă şi
avantajoasă.
Pe linia cooperării comerciale, părţile contractante şi-au
exprimat intenţia de a menţine şi ameliora reglementările,
facilităţile şi practicile comerciale favorabile întreprinderilor
sau societăţilor celeilalte părţi pe pieţele lor respective. În
termeni la fel de generali, a fost exprimată dorinţa părţilor de
încurajare a cooperării economice în domeniile considerate
ca fiind de interes reciproc şi anume: industria şi sectorul
minier; agricultura şi industriile agroalimentare; cercetarea-
dezvoltarea, ştiinţa şi tehnologia; energia; protecţia mediului
înconjurător şi gestiunea resurselor; transportul, turismul şi
alte activităţi privind serviciile; telecomunicaţiile etc. Pentru a
asigura buna funcţionare a Acordului şi a Aranjamentelor
aferente acestuia, a fost creată o Comisie mixtă.

3. Relaţiile României cu UE
în perioada 1990-1992
a) Reforma comerţului exterior şi politica
comercială a României
După 1989, în cadrul programului de reformă, politica
comercială a României a fost radical schimbată, în regim de
terapie de şoc, comerţul, în special comerţul exterior, fiind
considerat “vârf de lance” în condiţiile colapsului
mecanismului central-planificat şi tranziţiei la economia de
piaţă.
Sistemul centralizat din domeniul comerţului exterior
a fost înlocuit cu sistemul economiei de piaţă. Monopolul de
stat asupra comerţului exterior şi monopolul de stat valutar au
fost desfiinţate. Toate firmele, indiferent de natura capitalului,
de stat sau privat, sau de forma de organizare au obţinut
dreptul de a efectua operaţiuni de comerţ exterior, cu singura
condiţie să aibă prevăzute astfel de activităţi în statutul lor de
funcţionare. S-a creat, astfel, posibilitatea unei legături directe
între firmele româneşti, producătoare sau comerciale, şi
firmele străine, cu toate consecinţele favorabile ce decurg din
acestea.
Instrumentele utilizate în sistemul centralizat au fost
înlocuite cu instrumente de politică comercială ale economiei
de piaţă, permiţând firmelor să realizeze exporturi sau
importuri pe baza unor considerente comerciale: preţ, calitate,
termen de livrare etc. Astfel, a fost introdus un tarif vamal
efectiv la import, au fost puse în aplicare politici netarifare, de
promovare şi stimulare a exporturilor. În plus, firmele dispun
liber de valuta rezultată din export şi au acces liber la valuta
necesară pentru importuri, iar cursul de schimb al monedei
naţionale se formează pe piaţă, în funcţie de cerere şi ofertă.
Întreaga politică comercială a României, instrumentele
utilizate de aceasta sunt în concordanţă cu principiile şi

regulile comerţului internaţional statuate de GATT-OMC la
care ţara noastră este parte contractantă. Din punctul de
vedere al măsurilor radicale adoptate în domeniul comerţului
exterior, România se află printre ţările în tranziţie bine cotate,
nu însă şi din alte puncte de vedere ale procesului de
reformă.
- Politica tarifară
Actualul Tarif vamal al României a fost introdus în anul
1991, printr-o hotărâre guvernamentală, ca element esenţial
al reformei economice şi tranziţiei la economia de piaţă.
Întrucât Parlamentul României nu a reuşit să consacre acest
tarif prin lege, el a fost aprobat în august 1993 prin Ordonanţa
Guvernamentală Nr. 26. Parlamentul a aprobat această
Ordonanţă, cu modificările ulterioare, prin Legea Nr. 102 din
12 noiembrie 1994.
 Clasificare şi codificare
Din punct de vedere al nomenclaturii, respectiv
clasificării şi codificării mărfurilor în tarif, România a adoptat
Sistemul Armonizat, utilizat de ţările Uniunii Europene, ţările
EFTA, ţările asociate la Uniunea Europeană şi alte state. Aşa
cum am văzut, Sistemul Armonizat se caracterizează prin
clasificarea mărfurilor după criteriul combinat – origine şi grad
de prelucrare – şi prin codificarea lor cu 6 cifre uniforme pe
plan internaţional şi încă 2 cifre reprezentând detaliere
naţională, în total 8 cifre.
În acest fel construit, Tariful vamal al României are XXI
secţiuni, 96 capitole şi peste 5000 de poziţii tarifare. Primele
două cifre se referă la codul capitolului, următoarele două la
codul grupei de marfă, următoarele două la codul poziţiei,
toate conform Sistemului Armonizat, iar ultimele două
reprezintă poziţia conform detalierii naţionale.
De exemplu, Secţiunea XII se intitulează: Încălţăminte,
pălării umbrele, umbrele de soare, bastoane, bice, cravaşe şi
părţi ale acestora; Pene şi fulgi preparate şi articole din
acestea; Flori artificiale; Articole din păr uman. Capitolul 64
din această secţiune se numeşte: Încălţăminte, ghete şi

articole similare; Părţi ale acestor articole. La 64.03 din acest
capitol găsim grupa: Încălţăminte cu tălpi exterioare din
cauciuc, material plastic, piele naturală sau reconstituită şi cu
feţe din piele naturală. La 64.04 găsim aceeaşi încălţăminte
în ceea ce priveşte talpa (din cauciuc, material plastic, piele
naturală sau reconstituită), dar cu feţe din materiale textile. La
poziţia 64.03.51 găsim poziţia: Încălţăminte cu tălpi exterioare
din piele naturală care acoperă glezna dar nu acoperă pulpa
(deci pantofi). În fine, la 64.03.51.15 este detaliată această
poziţie, cu precizarea “cu tălpile interioare de o lungime mai
mare de 24 cm şi cu destinaţia bărbaţi”. La 64.03.51.19 găsim
aceeaşi încălţăminte, dar destinată femeilor. În concluzie,
dacă vrem să importăm pantofi din piele (faţa şi talpa) pentru
bărbaţi, de peste 24 cm lungime, trebuie să ne încadrăm,
pentru a şti care este taxa vamală de import, la poziţia
64.03.51.15.
Se pune întrebarea: de ce este necesară o astfel de
detaliere a produselor în tariful vamal? Răspunsul este:
pentru a permite politicii comerciale să descurajeze mai mult
sau mai puţin importul diferitelor produse, în funcţie de
situaţia competitivă a ramurilor, subramurilor, sectoarelor şi
firmelor din ţara respectivă. Una poate fi taxa la importul de
încălţăminte, de exemplu, şi alta la importul de piei brute sau
tăbăcite. Una poate fi taxa la încălţăminte din piele şi alta la
cea din materiale textile etc.
 Nivel de protecţie
Nivelele taxelor vamale au fost stabilite în anii 1990-
1991, la propunerea ministerelor de ramură de atunci,
respectiv Ministerul Industriei şi Ministerul Agriculturii. Astfel,
ele au reflectat mai degrabă punctul de vedere al
producătorului, decât cel al consumatorului. Impunerea
vamală medie a fost de circa 11% (medie aritmetică).
Pe diferite produse, taxele vamale au fost stabilite în
plaje de la 0% (scutite de taxa vamală) la produse care nu pot
fi oferite de producătorii interni la 45% pentru produsele cele
mai protejate, considerate insuficient de competitive în

producţia internă, sau având în vedere posibilitatea dezvoltării
lor în perspectivă.
Taxele vamale figurează în Tariful vamal la valoarea lor
nominală, adică un procent din valoarea mărfii importate, de
exemplu 10% (taxa pe valoare). Aceasta reprezintă nivelul
protecţiei nominale la produsul respectiv. De exemplu:
valoare import CIF (cantitate x preţ + transport + asigurare) =
100$ x cursul de schimb 33000 lei / 1$ = 3300000 lei + 10%
taxa vamală = 3630000 lei, din care 330000 lei reprezintă
protecţia nominală. În raţionamentele şi calculele economice
se utilizează şi noţiunea de protecţie efectivă.
Aşa cum s-a menţionat, protecţia efectivă reprezintă
protecţia acordată unui produs semiprelucrat sau finit în
raport cu protecţia acordată materiei prime sau materialelor
utilizate pentru folosirea produsului semiprelucrat sau finit.
Nivelul protecţiei efective nu figurează în tarifele vamale, ci
trebuie calculată de cei care analizează economicitatea, după
formula deja cunoscută:
mf
mmff
VV
)T(V)T(V
Te



în care:
Tf = taxa nominală la produs finit;
Tm = taxa vamală la materia primă;
Vf = valoarea produsului finit importat;
Vm = valoarea materiei prime utilizate.
Un exemplu din practică este edificator. Preţ CIF import
televizor = 100$, curs 33000 lei/1$, taxa 42%. Valoare import
produs finit = 100 x 33000 + 42% = 4.686.000 lei. Preţ CIF
import componente = 50$, taxa 15%. Valoare import
componente = 50 x 33000 + 15% = 1.897.500 lei.
Transpunând în formulă, rezultă o protecţie efectivă la
televizor (produs finit) de 69%, faţă de 42% protecţie
nominală.

 Coloane de taxe
Principial, Tariful vamal al României este un tarif cu o
singură coloană de taxe (taxe de bază), exprimate ad
valorem, adică un procent din valoarea în vamă a mărfurilor.
Valoarea în vamă este preţul de import CIF, rezultat din
facturi, transformat în lei la cursul comunicat de Banca
Naţională.
Privind în Tariful vamal al României vom constata că
acesta are, actualmente, mai multe coloane de taxe vamale:
taxa vamală (taxa de bază), taxa vamală aplicată în anul
curent, taxa la importul din Uniunea Europeană, taxa la
importul din EFTA, taxa la importul din CEFTA, taxa în
Sistemul global de preferinţe comerciale (SGPC) şi, în fine,
taxa la importul din ţările participante la Protocolul “celor 16”.
Întrebarea care se pune este: ce taxă vamală se
aplică la importul unui anume produs? Răspunsul este:
depinde din ce ţară importăm. Dacă importăm din Germania,
care este membră a Uniunii Europene (25 ţări), aplicăm taxa
din coloana UE. Dacă importăm din Norvegia, care este
membră a EFTA (4 ţări), aplicăm coloana AELS (EFTA).
Dacă importăm din Bulgaria, care este membră a CEFTA,
vom aplica coloana CEFTA. Dacă importăm din Moldova,
Turcia, Israel, ţări cu care avem acorduri de liber schimb
aplicăm coloanele corespunzătoare acestor ţări. Dacă
importăm din India, care este participantă la SGPC, aplicăm
coloana SGPC. În fine, dacă importăm din Egipt, care este
participantă la Protocolul “celor 16”, aplicăm coloana P-16. În
fine, dacă importăm dintr-o ţară care nu este participantă la
nici una din grupările menţionate, de pildă din SUA, aplicăm
prima coloană de taxe sau, după caz, coloana taxelor valabile
în anul curent.
Prima coloană este taxa GATT, care se aplică în
condiţiile clauzei naţiunii celei mai favorizate. Taxele din
aceasta coloană se reduc treptat în condiţiile Actului Final al
Rundei Uruguay, Marakesh, 1994, conform listei LXIX-
România. Cea de-a doua coloană reprezintă taxa aplicată în

cursul anului curent, respectiv taxe mai reduse, conform unor
decizii guvernamentale valabile pentru anul respectiv.
Taxele vamale prevăzute în Tariful vamal se modifică
anual, în funcţie de acordurile multilaterale, regionale sau
bilaterale la care participă România. Cunoaşterea taxelor
aplicate în anul curent, ca şi a modificărilor care vor fi operate
în perspectivă are o importanţă deosebită pentru firme,
cunoscând că taxa vamală este element al preţului de import.
Pe această bază, firmele pot să adopte decizia cea mai
eficientă privind produsul pe care îl importă, din ce ţări
importă şi intervalul de timp în care importă. În egală măsură,
cunoaşterea taxelor vamale este importantă şi pentru
producătorii interni sau pentru exportatori, întrucât ele dau
indicaţii preţioase privind capacitatea de concurenţă a firmelor
străine pe piaţa internă sau pe pieţele externe.
 Controlul originii mărfurilor
Pentru a demonstra că marfa provine dintr-o anume
ţară se folosesc certificatele de origine a mărfurilor. În
principiu, o marfă este considerată originară dintr-o ţară dacă
cel puţin 50% din valoarea ei a fost creată în acea ţară.
Regulile de origine sunt reglementate de GATT-OMC, dar cu
particularităţi în funcţie de grupa de ţări din care provine
marfa.
În Ghidul de aplicare a Tarifului vamal sunt redate
acordurile încheiate de România cu UE, EFTA, CEFTA,
SGPC şi P-16, inclusiv regulile de origine şi documentele ce
trebuie completate (certificate de origine pentru fiecare în
parte). În măsura în care nu se prezintă la vamă astfel de
certificate, se aplică taxa vamală din coloana 1 sau 2, după
caz. Dacă documentul urmează a fi prezentat ulterior, pentru
a scoate marfa din vamă taxa generală trebuie garantată,
diferenţa urmând a fi restituită la prezentarea documentului.
 Contingente tarifare, taxe compensatorii şi taxe
antidumping
În frecvente cazuri, guvernul aprobă în cursul anului
contingente tarifare, adică importul unor cantităţi de produse

scutite de taxe vamale sau cu plata unor taxe vamale mai
reduse. Asemenea facilităţi nu se includ în Tariful vamal şi ele
pot fi cunoscute din Monitorul Oficial. De asemenea, guvernul
poate introduce suprataxe de import, în cazurile reglementate
expres de GATT-OMC şi de alte acorduri internaţionale
încheiate de România. Nici acestea nu apar în Tariful vamal,
având caracter temporar.
În afară de aceste situaţii, guvernul poate introduce
taxe compensatorii, împotriva unor importuri de produse
subvenţionate în ţara exportatoare, sau anti-dumping
împotriva unor importuri al căror export din ţara producătoare
este realizat la preţuri sub nivelul normal al pieţei. Astfel de
măsuri sunt făcute publice de guvern şi se referă numai la
importurile din ţările vizate. Trebuie însă subliniat că măsurile
respective afectează totalul importului mărfii din ţara
respectivă, chiar dacă exportul subvenţionat la preţ de
dumping a fost practicat numai de o singură firmă.
- Politica netarifară
 Reglementări de ordin cantitativ
O definire a mărfurilor prohibite şi restricţionate la import
(şi la export) o găsim în Codul vamal (1997).
Sunt considerate prohibite toate mărfurile al căror
import sau export este interzis cu oricare titlu. Conform
reglementărilor naţionale şi internaţionale sunt interzise la
import şi export armele de distrugere în masă, stupefiante,
materiale pornografice etc.
Sunt considerate ca restricţionate mărfurile al căror
import sau export este supus unor condiţii sau îndeplinirii a
unor formalităţi speciale. Unele astfel de produse
restricţionate sunt supuse unui regim special de import.
O primă categorie o reprezintă importurile şi exporturile
de articole şi tehnologii supuse controlului destinaţiei finale,
precum şi controlului exporturilor pentru neproliferarea
armelor nucleare, chimice şi biologice şi a rachetelor
purtătoare de asemenea arme (Hotărârea Guvernului nr.
594/1992). Pentru asemenea produse este necesară o licenţă

de import (Tip A), respectiv de export (Tip B). Controlul
acestor tranzacţii este exercitat de Agenţia Naţională de
Control al Exporturilor.
O a doua categorie o reprezintă importul de deşeuri şi
reziduuri de orice natură, precum şi al altor mărfuri
periculoase pentru sănătatea populaţiei şi pentru mediu
(Hotărârea Guvernului nr. 437/1992). În principiu, astfel de
importuri sunt interzise. Fac excepţie deşeurile care urmează
a fi prelucrate pentru obţinerea unor materii prime şi care nu
prezintă risc toxicologic şi ecologic. Astfel de produse pot fi
importate numai pe bază de licenţă de import, cu acordul
Ministerului Mediului şi al unor ministere de resort (Ministerul
Industriei pentru produsele industriale, Ministerul Agriculturii,
Alimentaţiei şi Pădurilor pentru produse alimentare şi
Ministerul Sănătăţii pentru produsele medicale).
Alte produse restricţionate sunt supuse unor
contingente de import sau de export. În continuare, ne vom
referi atât la contingentele de import, cât şi la cele de export,
deşi acest capitol vizează în special activitatea de import. La
import, contingentele sunt stabilite în două situaţii: prima,
atunci când guvernul doreşte să restricţioneze anumite
importuri pentru a acorda protecţia suplimentară taxelor
vamale unor sectoare ale economiei; a doua, când prin
convenţii internaţionale cum sunt cele încheiate în cadrul
GATT-OMC, cu UE, EFTA sau CEFTA s-a convenit importul
într-un anumit an a unor cantităţi determinate de produse
cărora li se aplică taxe vamale preferenţiale, mai reduse
decât cele prevăzute în coloana taxa vamală sau taxa vamală
valabilă în anul curent. Primul tip de contingent este accesibil
tuturor ţărilor exportatoare, pe când cel de-al doilea este
accesibil numai ţărilor sau grupelor de ţări din coloana
respectivă de taxe vamale. Asemenea contingente se
stabilesc la finele anului pentru anul următor.
La export contingentele au, de asemenea, două
motivaţii: internă, atunci când guvernul limitează exportul
pentru protecţia aprovizionării interne sau a resurselor

naturale; externă, atunci când ţara parteneră importatoare
limitează importul din România şi cooperează cu organismele
româneşti pentru respectarea restricţiilor respective.
Contingentele de export din aceasta a doua categorie se
referă la exporturi în grupări economice cu care România are
încheiate acorduri speciale, la ţări care aplică restricţii
generale la importul unor produse, cum ar fi cele textile,
precum şi la ţări dezvoltate care acordă preferinţe vamale
ţărilor în curs de dezvoltare numai în cadrul unor cantităţi
determinate. Pot apărea, în alte cazuri, limitări voluntare la
exportul unor produse, impuse, de asemenea, de motivaţii
externe. Pentru toate aceste situaţii este necesară o licenţă
de export. Licenţele introduse din motive externe sunt
considerate a avea un caracter statistic.
 Reglementări de ordin calitativ
Politica generală a României în domeniul calităţii este
insuficient evoluată, ca atare şi politica comercială în
domeniul calităţii mărfurilor exportate sau importate nu este la
standardele şi gradul de sofisticare existente pe plan
internaţional. Ca rezultat, calitatea mărfurilor indigene, cu
puţine excepţii, nu a înregistrat un progres semnificativ în
ultimii ani, iar piaţa internă este invadată de produse
inferioare calitativ, multe contrafăcute.
Reglementările din România în materie de standarde
prevăd: alinierea la standardele internaţionale, în special la
cele existente în UE; obligativitatea standardelor privind
protecţia sănătăţii, muncii şi mediului; introducerea ştampilei
de conformitate a produselor cu standardele naţionale;
înfiinţarea sistemului naţional de certificare, coordonat de
Institutul Român de Standardizare. În plus, România a aderat
la Acordul privind măsurile sanitare şi fitosanitare şi la
Acordul privind obstacolele tehnice în calea comerţului,
ambele încheiate în cadrul GATT.
Prin Hotărârea Guvernului nr. 545/1991 privind
urmărirea calităţii produselor şi serviciilor pentru prevenirea şi
descurajarea actelor care pot afecta viaţa şi sănătatea

oamenilor şi animalelor sau calitatea mediului şi prin
Hotărârea Guvernului nr. 602/1991 privind înfiinţarea Oficiului
de Control al Calităţii Vinului şi Băuturilor, au fost stabilite
reguli privind cerinţele de calitate pentru mărfurile produse,
importate sau vândute pe piaţa internaţională.
Cerinţele privind ambalajele, marcarea şi etichetarea
alimentelor, băuturilor, produselor farmaceutice şi
cosmeticelor sunt reglementate prin standarde de produse.
Nu sunt cerinţe diferite pentru mărfurile importate, cu excepţia
faptului că eticheta trebuie să includă traducerea în limba
română a principalelor caracteristici ale produsului (perioada
de garanţie, eventualele interdicţii de folosire şi principalele
componente). Pentru unele produse importate se cere un
prospect în limba română sau într-o limbă de circulaţie
internaţională.
Regulile fito-sanitare aplicabile în România sunt
stipulate la Legea nr. 5/1962. Conform regulilor în vigoare, în
România se aplică carantina fito-sanitară în baza normelor de
carantină elaborate de Ministerul Agriculturii, Alimentaţiei şi
Pădurilor privind importul, exportul şi tranzitul produselor
agricole şi alimentare. Aplicarea regulilor fito-sanitare şi urmă-
rirea transpunerii lor în practică se realizează prin carantina
vamală.
Conform Hotărârii Guvernului nr. 545/1991, mărfurile
produse, importate şi vândute trebuie să fie însoţite, în funcţie
de caracteristicile tehnice, de o “declaraţie de conformitate”,
“buletin de analiză” sau “buletin de testare”.
Ministerul Agriculturii, Alimentaţiei şi Pădurilor are
sarcina de a elabora reglementările fito-sanitare şi sanitar-
veterinare, iar Ministerul Sănătăţii regulile sanitare.
Reglementările sanitar-veterinare sunt stabilite prin Legea nr.
60/1974 şi norme ale Ministerului Agriculturii, Alimentaţiei şi
Pădurilor. Reglementările sanitare şi fito-sanitare privind
alimentele, produsele farmaceutice şi cosmetice din producţie
internă, prevăzute în Ordinul Ministerului Sănătăţii nr. 184/

1972, şi cele sanitar-veterinare (Legea nr. 60/1974) sunt
valabile şi pentru mărfurile importate.
Aşa cum s-a menţionat, prin adoptarea Hotărârii
Guvernului nr. 340/1992 privind regimul de import al
deşeurilor şi reziduurilor de orice natură şi a altor mărfuri
periculoase pentru sănătatea populaţiei şi mediului s-au
stabilit reglementări specifice pentru astfel de mărfuri,
respectiv: importul de deşeuri şi reziduuri de orice natură,
indiferent dacă sunt prelucrate sau nu, este interzis; sunt
exceptate 38 categorii de deşeuri, pentru care este necesară
aprobarea prealabilă a Ministerului Mediului, Ministerului
Industriei, Ministerul Agriculturii, Alimentaţiei şi Pădurilor şi
Ministerul Sănătăţii după caz. Pentru astfel de mărfuri sunt
impuse condiţii speciale de ambalare, încărcare şi transport.
Importul celor 38 de categorii de mărfuri poate fi efectuat
numai dacă importatorul român prezintă o “declaraţie de
conformitate”, eliberată de autorităţile competente din ţara de
origine, certificată de autorităţile vamale din ţările
exportatoare, care să confirme că mărfurile respective nu
prezintă risc toxic sau de mediu.
 Formalităţi la import
În înţeles uzual, prin formalitate de import se înţelege o
licenţă de import. În practică, termenul se aplică într-o gamă
mai extinsă de instrumente, cum ar fi licenţe de ţară în scop
statistic, certificate consulare, certificate de abilitate a
exportatorului şi altele.
România foloseşte licenţe la import (cât şi la export)
numai pentru mărfurile supuse controlului şi pentru mărfurile
restricţionate cantitativ. În primul caz, licenţele pot fi
considerate automate, întrucât nu îşi propun să limiteze
cantitativ importul sau exportul. În cel de-al doilea caz,
licenţele sunt neautomate, propunându-şi în mod expres
limitarea cantitativă a importului sau exportului. În ambele
cazuri, potrivit Codului vamal, licenţele se administrează în
mod nediscriminatoriu, potrivit regulilor GATT-OMC. Fac

excepţie licenţele în regim de taxe preferenţiale, care se
aplică conform înţelegerilor încheiate cu statele respective.
La export, criteriile de împărţire a contingentelor sunt
următoarele: primul venit – primul servit; performanţele de
export anterioare, inclusiv gradul de utilizare a licenţei
acordate într-o perioadă anterioară; preţul de export;
modalitatea de încasare a valutei prevăzută în contract;
pentru exportatorii noi veniţi pe piaţă se rezervă un anumit
procent din totalul contingentului de export. La import,
produsele contingentate sunt, de regulă, cele care
concurează puternic producţia internă. Evident, preţul pe
piaţa internă al acestora este mai mare decât preţul de
import, ceea ce permite obţinerea unei marje de profit
substanţiale. De aceea, există un interes deosebit al
importatorilor pentru obţinerea de licenţe de import la
mărfurile contingentate.
În afara licenţelor, pot fi considerate formalităţi de
import şi alte acte utilizate în ţara noastră: declaraţie de
încasare valutară la export; certificat de abilitare la export sau
import pentru mărfurile supuse controlului; licenţa de ţară
pentru urmărirea contingentelor convenite în cadrul
înţelegerilor internaţionale.
De subliniat şi faptul că tranzacţiile în compensare
(fără efectuarea de plăţi) sunt supuse licenţelor, atât la
export, cât şi la import. Mai mult, astfel de licenţe sunt supuse
avizării prealabile Ministerului Finanţelor şi Băncii Naţionale.
- Politica de promovare şi stimulare a exportului
 Măsuri de promovare
Sunt politici guvernamentale care nu presupun un efort
financiar special al statului. Astfel de măsuri sunt: acordurile
economice internaţionale, reprezentarea oficială în
străinătate, participarea la târguri şi expoziţii internaţionale şi
Centrul Naţional de Comerţ Exterior
 Acorduri economice
Acordurile comerciale încheiate cu alte state urmăresc
să asigure un acces cât mai favorabil pentru exporturile

proprii pe pieţele ţărilor partenere, prin obţinerea de concesii
de natură tarifară (în special reduceri de taxe) şi netarifare (în
special eliminarea unor contingente de import).
Cele mai importante acorduri comerciale sunt: GATT-
OMC, la care România este parte contractantă, acordurile de
asociere cu UE şi de liber schimb cu EFTA şi CEFTA,
acordurile de liber schimb cu Moldova, Turcia şi Israel,
acordurile bilaterale preferenţiale cu diferite alte state,
participarea la SGPC (GATT-OMC), participarea la P-16
(GATT-OMC) şi beneficierea de SGPV (UNCTAD).
În afară de acorduri comerciale, România încheie şi
alte categorii de acorduri economice, care, de asemenea, au
menirea de a crea, pe bază de reciprocitate, avantaje
economice pentru dezvoltarea activităţilor economice ale
firmelor proprii pe pieţele externe. Astfel de acorduri privesc
promovarea şi garantarea investiţiilor, evitarea dublei
impuneri, pentru transporturile internaţionale sau domeniile
sanitar, veterinar şi fito-sanitar.
 Reprezentarea economică în străinătate
România are reprezentare economică şi comercială în
cadrul ambasadelor din toate ţările cu care întreţine relaţii
diplomatice şi comerciale. Atribuţiile esenţiale ale unei
reprezentări oficiale în străinătate sunt: menţinerea legăturilor
cu statul de reşedinţă pentru îndeplinirea acordurilor între
ţările respective şi dezvoltarea relaţiilor reciproce; furnizarea
de informaţii pentru guvern şi pentru firme în legătură cu
situaţia economică din ţara de reşedinţă şi oportunităţile de
afaceri existente; acordarea de sprijin firmelor din ţara de
origine şi din ţara de reşedinţă în stabilirea de contacte şi în
derularea afacerilor convenite. Reprezentarea oficială în
străinătate nu are abilitatea legală, din punctul de vedere al
dreptului internaţional, de a încheia contracte.
Ţările partenere au, de asemenea, reprezentare
economică şi comercială în România, în special sub forma
secţiilor economice din cadrul ambasadelor. Acestea pot fi
utilizate pentru obţinerea de informaţii în legătură cu politica

comercială a statului respectiv sau despre economie şi
firmele din ţara respectivă.
 Participarea cu pavilioane naţionale, târguri şi
expoziţii internaţionale
În ţara noastră, statul aplică o politică selectivă de
sprijinire a participării la târguri şi expoziţii internaţionale. Lista
acestor târguri se publică anual, de regulă la finele anului
pentru anul următor, sub forma unei hotărâri guvernamentale.
Statul suportă cheltuielile generale de organizare a
pavilioanelor naţionale, iar restul cheltuielilor (transport
exponate, delegaţii etc.) sunt suportate de firme.
În afara acestor participări, firmele, pe contul lor, pot
organiza expoziţii proprii (participări directe) în oricare ţară, la
oricare târg sau în afara târgurilor. Se înţelege că toate
cheltuielile sunt suportate de firma respectivă.
În România sunt organizate Târgul Internaţional
Bucureşti (TIB) (octombrie), Târgul Internaţional pentru
Bunuri de Consum - TIBCO (aprilie), precum şi unele expoziţii
specializate pe produse.
 Centrul Naţional de Comerţ Exterior
O tendinţă recentă în practica relaţiilor comerciale
internaţionale este înfiinţarea de centre de comerţ exterior,
menite să concentreze activităţile de promovare a comerţului
exterior, în special a exporturilor, prin sistematizarea,
profesionalizarea şi permanentizarea sprijinului acordat de
secţiile economice ale ambasadelor, camerele de comerţ şi
alte organisme şi organizaţii implicate.
Centrele de comerţ exterior, sprijinite de UNCTAD şi
GATT-OMC, desfăşoară următoarele activităţi principale:
informare asupra pieţelor externe, promovarea ofertei
naţionale de export, stabilirea de contracte de afaceri,
asistenţa de specialitate în activitatea de comerţ exterior,
pregătirea de personal specializat în operaţiuni de export şi
de import.
Centrul Naţional de Comerţ Exterior a fost înfiinţat în
anul 2001, propunându-şi să aibă reprezentanţe în

principalele judeţe ale ţării, precum şi delegaţii proprii în
principalele ţări partenere. Activitatea sa este bazată pe un
sistem de legături electronice în ţară şi în străinătate, cu
reprezentanţele teritoriale, cu Centrul de Comerţ Internaţional
de la Geneva, cu delegaţii săi din străinătate şi cu centre
similare din alte ţări.
Din punct de vedere statuar şi financiar, Centrul
Naţional de Comerţ Exterior este o instituţie publică, în
subordinea Ministerului Afacerilor Externe, finanţată de la
bugetul de stat şi parţial din încasările colectate de la clienţi
pentru furnizarea de servicii speciale solicitate de firme,
inclusiv studii de marketing internaţional.
 Măsuri de stimulare a exportului
Aşa cum s-a menţionat, acestea implică antrenarea
financiară directă a statului în sprijinirea exportului, în scopul
modificării raportului concurenţial existent pe piaţa externă.
Mijloacele utilizate sunt de natură fiscală, bugetară, valutară
şi bancară.
 De natură fiscală
Sistemul draw-back se practică uzual pe plan
internaţional şi constă în restituirea totală sau parţială a
taxelor vamale de import percepute cu ocazia introducerii în
ţară a unor mărfuri, dacă acestea se reexportă în aceeaşi
stare sau după ce au fost transformate, prelucrate sau
reparate în vederea exportului, sau care au fost încorporate
în produse de export. O astfel de facilitate se acordă numai
pentru acele mărfuri care pot fi identificate cu ocazia
reexportului sau, dacă este cazul, pentru care se poate
dovedi efectuarea uneia din operaţiile menţionate mai sus. În
România, sistemul draw-back este reglementat prin
Hotărârea Guvernului Nr. 124 din anul 1990.
În afară de sistemul draw-back, statele practică scutirea
de taxa pe circulaţia mărfurilor (“0” TVA) asupra mărfurilor
exportate. În România TVA este de 19 %, iar la unele
produse mai redusă sau nulă. În prezent, scutirea de TVA
este temporar anulată, din motive bugetare. Este de prevăzut

că metoda stimulării exportului prin taxa “0” TVA la produsele
exportate va fi reluată după redresarea bugetului.
 De natură bugetară
În principiu, subvenţionarea exportului nu este agreată
de normele comerţului internaţional. S-a admis, totuşi,
subvenţionarea produselor agricole, subvenţionarea
industriilor în proces de restructurare din ţările aflate în
tranziţie spre economia de piaţă şi subvenţionarea exportului
din ţările în curs de dezvoltare.
Runda Uruguay a abordat pentru prima oară
problematica subvenţiilor în domeniul agriculturii, SUA
practicând un grad de subvenţionare mai redus decât ţările
vest-europene. Acest “război comercial” dintre SUA şi UE s-a
soldat cu decizia de transforma-re a subvenţiilor în taxe
vamale (tarifare) şi de reducere cu 25% a taxelor astfel
rezultate până în anul 2004.
România a folosit această decizie pentru a institui taxe
deosebit de ridicate la importul de produse agricole, mergând
până la peste 300% la unele produse. Considerându-se
exagerat de ridicate, începând cu anul 1995 anual au fost
aplicate taxe mult mai reduse pentru anul în curs la astfel de
produse.
În ceea ce priveşte subvenţionarea indirectă prin
reducerea impozitului pe profitul aferent produselor exportate,
Legea 414/2002 prevede aplicarea începând cu data de 1
ianuarie 2003 a unei cote de impozit pe profit de 12,5%
pentru partea din profitul impozabil care corespunde ponderii
veniturilor încasate din export în volumul total al veniturilor, iar
din 1 ianuarie 2004 a unei cote de 25%, similară cu cea
aplicată vânzărilor la intern. Stimularea exporturilor se va face
printr-un sistem de sprijin cu finanţare prin bugetele anuale,
iar mecanismul de acordare va fi aprobat prin Hotărâre de
Guvern.
 De natură valutară
O depreciere a monedei naţionale stimulează pe
termen scurt exportul şi descurajează importul. O apreciere a

monedei naţionale are efecte contrarii; descurajează exportul
şi încurajează importul. Aceste efecte se fac simţite după
perioada realizării contractelor de export sau de import deja
încheiate. Ulterior, preţurile interne se realiniază la preţurile
externe, corespunzător noilor cursuri de schimb. În cazul
deprecierii, preţurile de import majorându-se, cresc şi
preţurile interne, deci influenţează costul exportului, pe care
nu îl mai stimulează ca în situaţia de la început. În cazul
aprecierii, preţurile interne sunt presate, deci începe să fie
favorizat importul.
Cursurile de schimb ale leului se stabilesc, în
prezent, pe piaţă, în funcţie de cererea şi oferta pentru o
valută, ca pentru orice marfă. Sunt deci cursuri flotante şi nu
fixe, ca în sistemul Bretton Woods. Cererea şi oferta pentru o
valută sunt influenţate, la rândul lor, de factori fundamentali
(starea generală a economiei, în ultimă instanţă soldul
contului curent), dar şi de factori subiectivi sau de speculaţii
valutare. Banca Naţională poate interveni pe piaţă, prin
rezerva valutară, vânzând valută pentru a evita deprecierea
pe motive nefundamentale a monedei naţionale şi cumpărând
valută în cazul aprecierii monedei naţionale.
Intervenţia valutară a Băncii Naţionale depinde în
mare măsură de rezervele ei valutare. Rezervele, la rândul
lor, sunt influenţate de soldul balanţei contului curent şi de
soldul balanţei contului de capital. Ţările folosesc în mod
deliberat politica cursului de schimb pentru încurajarea
exportului şi descurajarea importului. Această posibilitate de
manevră este îngrădită de reglementările FMI şi de
consultările din cadrul “G7”, în prezent “G8”. Aceste îngrădiri
au fost necesare întrucât o depreciere unilaterală a monedei
naţionale pentru a încuraja exportul afectează interesele ţării
importatoare, iar o apreciere care încurajează importul poate
duce ţara respectivă în situaţia de a nu mai putea face faţă
plăţilor externe, deci de a nu mai putea importa în viitor.
În România după 1989, cursul de schimb al leului a
înregistrat o continuă depreciere. Prima fază a devalorizării a

fost determinată de aplicarea înainte de 1989 a unui curs fixat
arbitrar ce a atras aprecierea forţată a leului. A doua fază a
deprecierii, care se continuă şi în prezent, este determinată
de slabele performanţe ale economiei, cel mai expresiv fiind
soldul contului curent, permanent deficitar. Acest sold
deficitar începe să fie compensat tot mai mult prin intrări de
capital din împrumuturi externe şi investiţii de capital. În timp
ce investiţiile de capital străine nu intră în responsabilitatea
de rambursare a statului, împrumuturile externe majorează
datoria externă a ţării, care trebuie rambursată, împreună cu
dobânzile aferente.
Evoluţia curentă a cursului leului faţă de valutele
străine creează impresia unei stabilităţi, dar cu preţul
descurajării exporturilor. O depreciere pas cu pas poate
contribui la redresarea balanţei plăţilor externe. Însă,
deprecierea nu poate avea efectele scontate, dacă nu este
însoţită de o politică monetară şi de o politică fiscală
adecvate.
 De natură bancară
În cele mai multe cazuri, comerţul exterior cu maşini,
utilaje, echipamente şi alte produse nu se realizează cu plata
cash, ci pe bază de credit. Fiind vorba de investiţii de valori
mari, cu o durată mare de realizare şi de amortizare prin
profit, exportatorii nu pot să-şi permită să finanţeze din
resurse proprii vânzările respective, iar importatorii, la rândul
lor, nu au resurse de a plăti cash.
În astfel de situaţii intervin guvernele, prin instituţii
specializate, care fie că preiau asupra lor plăţile pentru
exportul pe credit, fie că garantează plata importului pe credit.
În primul caz, exportatorul primeşte contravaloarea mărfurilor
exportate de la guvernul propriu, iar acesta încasează treptat
creditul acordat importatorului străin. În cel de-al doilea caz,
guvernul garantează exportatorului plata ratelor scadente, în
caz de neplată guvernul efectuând plăţile respective.
Funcţia de preluare a plăţilor la exportul pe credit
sau de garantare a plăţilor importurilor pe credit este

îndeplinită de organisme guvernamentale special înfiinţate,
de bănci de export-import. De menţionat faptul că astfel de
bănci sunt, prin excelenţă, guvernamentale şi nu comerciale.
Finanţarea activităţii lor face parte din bugetul statului.
Deşi au funcţii similare, aceste bănci poartă denumiri
diferite în diverse state. Banca de Export-Import (în SUA şi
Japonia), ECGD în Anglia, Hermes în Germania, COFACE în
Franţa, SACE în Italia etc.
Băncile de export-import deschid în favoarea statelor
partenere linii de credite de export, în cadrul cărora pot fi
efectuate importuri de către firmele interesate. Dobânzile şi
perioadele de rambursare a unor astfel de importuri pe credit
sunt, în general, mai favorabile decât la creditele acordate de
către băncile comerciale. Pentru a se evita o concurenţă în
domeniul acordării creditelor de export, ţările îşi coordonează
nivelul dobânzii şi termenele de rambursare în cadrul Băncii
Reglementelor Internaţionale. De cel mai convenabil
tratament beneficiază ţările în curs de dezvoltare
importatoare.
În România funcţionează, potrivit Hotărârii Guvernului
293/1992 EXIMBANK. Banca garantează creditele de export
şi asigură exporturile pe credit împotriva riscului politic. În
plus, Banca acordă exportatorilor credite pentru producţia de
export cu dobândă bonificată, ceea ce este, în fapt, o metodă
de subvenţionare indirectă a producţiei de export.
b) Relaţiile României cu Uniunea Europeană în anii
1990-1992
Transformările profunde care au avut loc în societatea
românească după 22 decembrie 1989, opţiunea României de
a fi parte la procesul de integrare europeană, precum şi
politica de deschidere promovată de UE în relaţiile cu ţările
din Europa Centrală şi de Est au constituit elemente esenţiale

care au permis aşezarea pe baze noi a relaţiilor României cu
UE.
Astfel, la 7 ianuarie 1990, s-a procedat la recunoaşterea
oficială de către România a acestei grupări economice şi la
acreditarea reciprocă de ambasadori.
În februarie 1990, a fost transmis Comisiei UE
Memorandumul României privind includerea printre ţările
beneficiare de ajutoarele şi programele iniţiate de Grupul
“celor 24”. Decizia de principiu în acest sens a fost adoptată
la 16 februarie 1990, iar acceptarea oficială a avut loc la 30
ianuarie 1991.
Începând cu ianuarie şi până în luna iunie 1990 au fost
efectuate demersuri pe lângă UE pentru reluarea, pe baze
noi, a negocierilor vizând încheierea unui Acord de comerţ,
cooperare comercială şi economică România-UE.
Negocierile au fost finalizate în luna iunie 1990, prin
parafarea acordului respectiv, iar semnarea a avut loc la
Luxemburg, la 22 octombrie 1990. Cu ocazia sesiunii
Comisiei mixte, partea română a solicitat ameliorarea
schemei de preferinţe vamale generalizate acordate de UE în
favoarea României. Ca urmare, începând cu 1 ianuarie 1991,
Comisia UE a extins beneficiul preferinţelor vamale la o serie
de produse româneşti, anterior excluse de la acest avantaj,
României acordându-i-se acelaşi tratament ca şi celorlalte ţări
în curs de dezvoltare.
Odată cu aplicarea prevederilor Acordului de comerţ,
cooperare economică şi comercială şi ca ur-mare a evoluţiilor
pe calea democratizării vieţii poli-tice, tranziţiei la economia
de piaţă, România a fost inclusă în martie 1991 printre
beneficiarii de asistenţă financiară PHARE şi i-a fost acordat
un regim mai liberal de import în UE prin eliminarea
restricţiilor cantitative aplicate la unele produse româneşti.
La 30 mai 1991, cu ocazia sesiunii Comisiei mixte, a
fost înmânată preşedintelui părţii comunitare cererea oficială
de începerea a negocierilor în vederea asocierii Românei la
UE. Acest demers devenise cu atât mai urgent în condiţiile în

care unele ţări central-europene (Polonia, Cehia, Slovacia,
Ungaria) începuseră deja negocierile pentru asocierea la UE,
apărând riscul ca produsele româneşti să fie puse într-o
situaţie concurenţială negativă în raport cu ceilalţi exportatori.
Negocierile s-au desfăşurat în perioada decembrie
1991 – septembrie 1992 şi s-au finalizat în octombrie 1992
prin parafarea Acordului european de asociere a României la
UE. Acest document a fost semnat la 1 februarie 1993, a fost
promulgat de Preşedintele României la 5 aprilie 1993 şi
publicat în "Monitorul Oficial" din 12 aprilie 1993. Acordul
European a intrat oficial în vigoare la 1 februarie 1995, după
ratificarea de către toate statele membre ale UE.

Asocierea României la Uniunea Europeană 57
CAPITOLUL II
ASOCIEREA ROMÂNIEI LA UNIUNEA EUROPEANĂ
1. Principiile asocierii
a) Cadrul general
Aşa cum s-a subliniat, România are legături tradiţionale
cu ţările europene şi cu Uniunea Europeană ca entitate, fiind
singura ţară din Europa de Est care, încă din anii '70, a avut
un cadru juridic evolutiv în relaţiile cu UE, iar din 1980 a
procedat la recunoaşterea de facto a acestei grupări
economice prin semnarea Acordului privind crearea Comisiei
mixte România-CEE. Totodată, o serie de factori obiectivi fac
din UE principalul partener comercial al României, respectiv:
apropierea geografică, potenţialul şi complementaritatea
economică.
Contextul istoric în care se încadrează demersurile
României vizând asocierea în vederea integrării în structurile
comunitare se plasează atât sub semnul schimbărilor
profunde care au intervenit în societatea românească după
1989 (instaurarea unui stat democratic şi edificarea unei
economii de piaţă), cât şi al "sfidării" dihotomice la nivelul
Uniunii Europene (necesitatea unor reforme interne
structurale, dublată de inevitabila sa extindere asupra ţărilor
europene care subscriu aceloraşi valori democratice).
Logica duală a construcţiei europene se regăseşte
pregnant în deciziile politice şi documentele programatice

ulterioare semnării Tratatului de la Amsterdam. Agenda 2000
a deschis procesul de reflecţie asupra ajustărilor structurale
impuse de noile realităţi ale unei Uniuni din ce în ce mai
integrate la nivel economic, politic şi de securitate.
Concluziile Consiliului European de la Luxemburg au
consfinţit, printr-un consens istoric al statelor membre ale UE,
statutul de candidat pentru cele 13 state europene aflate în
relaţii de asociere cu Uniunea Europeană. Caracterul
cuprinzător şi dinamic al procesului iniţiat la Luxemburg a fost
prezervat în etapele ulterioare (deschiderea Conferinţei
Europene, ca un cadru pan-european de întărire a cooperării
interstatale; lansarea oficială, la Bruxelles, a procesului de
lărgire a Uniunii cu toate statele nominalizate la Luxemburg;
demararea screening-ului examinării analitice a acquis
communautaire.
Prin încheierea Acordului de asociere la Uniunea
Europeană (Acordul European), România s-a angajat
ireversibil pe calea integrării europene. Strategia naţională de
pregătire a aderării României la UE, adoptată la Snagov în
iunie 1995, a jalonat etapele procedurale şi acţiunile ce
urmau a fi întreprinse în procesul de apropiere de structurile
comunitare. Conştientă de deficienţele şi întârzierile
semnalate în Avizul Comisiei Europene din iulie 1997,
România a accelerat ritmul reformelor economice şi
instituţionale.
Statutul de candidat la aderare, dobândit în urma
Consiliului European de la Luxemburg şi oficializat odată cu
lansarea procesului de negocieri şi aderare la UE, marchează
un nou stadiu al relaţiilor cu Uniunea şi implică asumarea de
responsabilităţi sporite în îndeplinirea criteriilor de la
Copenhaga, în alinierea la normele şi practicile comunitare.
Parteneriatul de Aderare semnat de România constituie
elementul-cheie al strategiei consolidate de pre-aderare,
enunţând principiile, obiectivele şi priorităţile acţionale şi
mobilizând într-un cadru unic toate formele de asistenţă
comunitară. Aflată în faza finală a negocierilor de aderare,

România participă activ la procesul de examen analitic al
acquis communautaire, al cărui obiectiv îl constituie
armonizarea legislaţiei interne cu normele comunitare.
În cadrul acestui demers istoric, asocierea României la
UE se înscrie atât ca o precondiţie a aderării, dar şi ca o
etapă hotărâtoare în vederea aderării, în cadrul căreia s-a
realizat în linii mari, tranziţia la economia de piaţă funcţională,
compatibilă cu cea a membrilor Uniunii Europene.
La 30 mai 1991 a fost depusă cerearea oficială de
începere a negocierilor în vederea asocierii României la UE.
Acest demers devenise cu atât mai urgent în condiţiile în care
unele ţări central-europene (Polonia, Cehia, Slovacia,
Ungaria) începuseră deja negocierile pentru asocierea la UE,
apărând riscul ca produsele româneşti să fie puse într-o
situaţie concurenţială negativă în raport cu ceilalţi exportatori.
Negocierile s-au desfăşurat în perioada decembrie
1991-septembrie 1992 şi s-au finalizat în octombrie 1992 prin
parafarea Acordului european de asociere a României la UE.
Acordul a fost semnat la 1 februarie 1993, a intrat provizoriu
în vigoare la 1 iunie 1993 şi definitiv la 1 ianuarie 1995, după
ratificarea sa de parlamentele tuturor ţărilor membre ale UE.
Acordul de asociere a României la Uniunea Europeană
constă din textul propriu-zis şi anexe. Textul propriu-zis
cuprinde 9 titluri şi se referă la: (I) dialogul politic, (II) principii
generale, (III) libera circulaţie a mărfurilor, (IV) circulaţia
lucrătorilor, dreptul de stabilire şi furnizare de servicii, (V)
plăţi, circulaţia capitalului, concurenţa şi armonizarea legilor,
(VI) cooperare economică, (VII) cooperare culturală, (VIII)
cooperare financiară, (IX) prevederi instituţionale.
Din simpla enumerare a titlurilor rezultă că acordul are
un caracter complex, abordând toate segmentele vieţii
economico-sociale: conlucrarea politică, zona de comerţ liber,
circulaţia serviciilor, a capitalului şi a persoanelor, cooperarea
culturală, precum şi constituirea de instituţii comune pentru
realizarea scopurilor propuse.

b) Dialogul politic
Dialogul politic are un caracter regulat, sub formă de
consultări la nivel ministerial, în cadrul Consiliului de
Asociere, precum şi la nivel parlamentar, în cadrul
Comitetului Parlamentar de Asociere.
În primul articol din Acord se stabileşte că asocierea
între România, pe de o parte, Comunitatea şi statele membre,
pe de altă parte, are ca obiective: să asigure un cadru
adecvat pentru dialogul politic între părţi, care să permită
dezvoltarea unor legături politice strânse; să promoveze
dezvoltarea comerţului, precum şi relaţiile economice
armonioase între părţi, sprijinind astfel dezvoltarea
economică în România; să asigure o bază pentru cooperarea
economică, socială, financiară şi culturală; să sprijine
eforturile României de dezvoltare a economiei, de
desăvârşire a tranziţiei într-o economie de piaţă şi de
consolidare a democraţiei; să stabilească instituţii adecvate
pentru a face asocierea efectivă; să asigure un cadru pentru
integrarea graduală a României în Comunitate.
- Dialog politic
Între părţi a fost instituit un dialog politic regulat, menit
să consolideze apropierea dintre România şi Comunitate, să
sprijine schimbările politice şi economice din ţara noastră şi
să contribuie la stabilirea de noi legături de solidaritate şi de
noi forme de cooperare.
Dialogul politic are ca scop: facilitarea integrării depline
a României în comunitatea naţiunilor democratice şi
apropierea progresivă între România şi Comunitate;
asigurarea unei convergenţe crescânde a poziţiilor în
problemele internaţionale, în special în cazul celor de natură
a avea efecte substanţiale asupra uneia sau alteia dintre
părţi; apropierea poziţiilor părţilor în probleme de securitate şi
întărirea securităţii şi stabilităţii în întreaga Europă.

Pentru realizarea acestor scopuri, în funcţie de
necesităţi, se organizează consultări la cel mai înalt nivel
politic.
La nivel ministerial, dialogul politic are loc în cadrul
Consiliului de Asociere. Acesta poartă o responsabilitate
generală pentru toate problemele pe care părţile ar dori să le
ridice.
Dialogul politic la nivel parlamentar are loc în cadrul
Comitetului Parlamentar de Asociere.
Respectarea principiilor democratice şi a drepturilor
omului stabilite în Actul final de la Helsinki şi Carta de la Paris
pentru o nouă Europă, precum şi a principiilor economiei de
piaţă, inspiră politicile interne şi externe ale părţilor şi
constituie elemente esenţiale ale asocierii.
- Dinamica asocierii
Asocierea a inclus o perioadă de tranziţie cu o durată
de zece ani, împărţită în două etape succesive, fiecare
durând în principiu cinci ani. Prima etapă a început o dată cu
intrarea în vigoare a acordului.
Consiliul de Asociere, ţinând sema de faptul că
principiile economiei de piaţă şi sprijinul Comunităţii prin acest
acord sunt esenţiale pentru asociere, a procedat cu
regularitate la examinarea aplicării acestui acord şi la
realizarea de către România a reformelor economice pe baza
principiilor stabilite în preambul.
Înainte de expirarea primei etape, Consiliul de Asociere
s-a întrunit pentru a decide trecerea la a doua etapă, ca şi
modificările cu privire la prevederile care reglementează a
doua etapă.
Pe durata perioadei de tranziţie menţionate, România şi
Comunitatea au stabilit gradual o zonă de liber schimb bazată
pe obligaţii reciproce şi echilibrate, în concordanţă cu
prevederile acordului de asociere şi în conformitate cu cele
ale Acordului General pentru Tarife vamale şi Comerţ
(GATT).

Nomenclatura combinată a mărfurilor a fost aplicată la
clasificarea mărfurilor în comerţul dintre cele două părţi.
Pentru fiecare produs, taxa vamală de bază la care s-au
aplicat reducerile succesive prevăzute în acord a fost cea
aplicată efectiv erga omnes în ziua care a precedat intrarea în
vigoare a acordului.
Analiza prevederilor acordului duce la constatarea că
acesta a reprezentat punctul de plecare în stabilirea
strategiilor adoptate de România în vederea integrării depline
în Uniunea Europeană.
Principiile care stau la baza lui au dat o orientare clară
de ansamblu a dezvoltării economiei româneşti, precum şi în
sfera evoluţiilor instituţiilor democratice, politice şi sociale.
Perioada de tranziţie prezentă în acord a dat un impuls
deosebit comerţului românesc şi, în acelaşi timp, a dat şansa
economiei româneşti să devină competitivă.
2. Zona de comerţ liber dintre România şi UE
Obiectivul principal al asocierii este realizarea liberei
circulaţii a mărfurilor prin eliminarea taxelor vamale şi a
restricţiilor cantitative din calea schimburilor comerciale
reciproce, cu respectarea principiului asimetriei. La finele
perioadei de tranziţie, între România şi UE s-a creat o zonă
de comerţ complet liber, părţile continuând să aplice la
importul din ţările terţe regimul lor propriu.
Aşa cum s-a menţionat, zona de comerţ liber a fost
realizată în perioada de tranziţie de zece ani, în mod gradual.
Perioada de tranziţie este asimetrică în ceea ce priveşte
ritmul reducerii şi eliminării taxelor de către UE şi România,
oferindu-se ţării noastre o perioadă mai lungă de timp pentru
deschiderea pieţei sale la importurile din UE. UE s-a obligat
să elimine toate taxele vamale şi îngrădirile cantitative până

la sfârşitul primei etape a perioadei, în timp ce România a
făcut acest lucru la sfârşitul celei de-a doua etape.
- Produse industriale
La produsele industriale, UE a eliminat total, la intrarea
în vigoare a Acordului de asociere, restricţiile cantitative şi
taxele vamale la importurile "nesensibile" din România.
Excepţiile au fost reprezentate de produsele "sensibile"
(siderurgice şi textile), la care taxele vamale au fost eliminate
de către UE într-o perioadă de 5-6 ani. La rândul ei, România,
pe baza principiului asimetriei, a eliminat taxele vamale la
produsele industriale provenite din UE într-o perioadă de 5-9
ani. Totodată, pentru România, s-a convenit posibilitatea de a
continua procesul de sprijinire a unor sectoare ale industriei,
inclusiv pe calea subvenţiilor, pentru o perioadă de 5-10 ani.
Astfel de măsuri vizează siderurgia, precum şi activităţile
industriale nou apărute.
- Produse agricole
În ceea ce priveşte produsele agricole, reali-zarea zonei
de comerţ liber are un caracter mai limitat. La exportul
românesc de produse agricole netrans-formate au fost
consolidate avantajele rezultând pentru România din statutul
de ţară beneficiară a sistemului de preferinţe vamale
generalizate. De asemenea, România a obţinut reduceri de
20%, 40% şi chiar 60% a taxelor vamale şi de prelevare la
alte produse decât la cele care beneficiază de preferinţe, însă
în cadrul unor plafoane cantitative majorate stabilite pe baza
performanţelor anterioare de export. La rândul său, România
a acordat concesii privind reducerea graduală cu 25% a
taxelor vamale de import într-o perioadă de 5 ani pentru
produse comple-mentare producţiei româneşti sau deficitare
pe piaţa noastră. În anumite situaţii, aceste concesii sunt
limitate la unele contingente sau restricţii pe perioada de
import. În domeniul comerţului cu produse agricole
transformate, UE a consimţit la eliminarea taxelor vamale şi la
reducerea cu până la 60% a taxelor de prelevare. La rândul
ei, România a redus gradual, până la finele perioadei de

tranziţie, taxele vamale la produsele agricole transformate
importate din UE, în cadrul unor plafoane de import. Această
măsură a fost aplicată după o perioadă de trei ani de la
intrarea în vigoare a Acordului.
- Produse pescăreşti
În domeniul comerţului cu produse pescăreşti, s-a
convenit în favoarea României reducerea cu 10% a taxelor
vamale pentru unele produse şi consolidarea avantajelor de
care România beneficiază pe pieţele comunitare în baza
sistemului generalizat de preferinţe vamale.
- Clauze speciale
Din momentul intrării în vigoare a Acordului de asociere,
pentru schimburile cu toate produsele între România şi
Uniunea Europeană a fost introdusă clauza potrivit căreia în
comerţul dintre România şi UE nu vor fi introduse noi taxe
vamale la import sau export sau taxe cu efect echivalent, iar
cele care se aplică nu vor fi majorate. De la aceeaşi dată, în
comerţul dintre cele două părţi nu vor fi introduse noi restricţii
cantitative sau măsuri având efect echivalent, iar cele
existente nu vor fi mai restrictive. Mai mult, cele două părţi se
vor abţine de la orice măsuri sau practici de natură fiscală
internă, care ar introduce, direct sau indirect, o discriminare
între produsele unei părţi şi produsele similare originare din
teritoriul celeilalte părţi.
În completarea acestor prevederi, Acordul de asociere
stipulează posibilitatea adoptării de către oricare din părţi de
măsuri de salvgardare. Aceasta înseamnă posibilitatea de a
introduce taxe vamale sau restricţii de ordin cantitativ atunci
când un import prea mare sau condiţiile în care acesta este
efectuat sunt de natură să producă sau să ameninţe cu
producerea unui prejudiciu grav unui producător intern, unui
sector de activitate sau unei ramuri economice.
Prin derogare de la prevederile Acordului, România
poate lua măsuri excepţionale, pe durată limitată, sub forma
taxelor vamale majorate. Astfel de măsuri pot viza numai
industriile nou apărute, anumite sectoare aflate în faza de

restructurare sau care se confruntă cu numeroase dificultăţi,
în special când aceste dificultăţi cauzează importante
probleme sociale. Taxele vamale la import introduse de
România şi aplicate produselor originare din UE nu pot
depăşi 25% ad valorem. Valoarea totală a importurilor de
produse supuse unor asemenea măsuri nu poate depăşi 15%
din totalul importurilor de produse efectuate din Uniune în
ultimul an pentru care există statistici vamale disponibile.
Acordul prevede că aceste măsuri vor fi aplicate pe o
perioadă ce nu va depăşi cinci ani, cu excepţia cazurilor când
Consiliul de Asociere autorizează o perioadă mai mare, dar
care încetează la expirarea perioadei de tranziţie. România
are obligaţia să informeze Consiliul de Asociere asupra
oricăror măsuri excepţionale, pe care intenţionează să le
adopte pentru realizarea de consultări în cadrul Consiliului
înainte de aplicarea unor astfel de măsuri.
3. Circulaţia lucrătorilor şi dreptul de stabilire
a) Circulaţia lucrătorilor
Lucrătorii de naţionalitate română, legal angajaţi pe
teritoriul unui stat membru, precum şi soţiile şi copiii acestora
(cu excepţia lucrătorilor sezonieri şi a lucrătorilor a căror
situaţie cade sub incidenţa acordurilor bilaterale) beneficiază
de tratament nediscriminatoriu bazat pe naţionalitate, în ceea
ce privesc condiţiile de muncă, remunerarea sau
concedierea, în comparaţie cu cetăţenii statului respectiv.
România acordă acelaşi tratament pentru lucrătorii care sunt
cetăţeni ai unui stat membru şi sunt legal angajaţi pe teritoriul
său, ca şi pentru soţiile şi copiii acestora, legal rezidenţi pe
respectivul teritoriu.
Pentru coordonarea sistemelor de securitate socială
pentru lucrătorii de naţionalitate română legal angajaţi pe

teritoriul unui stat membru şi pentru membrii familiilor lor,
rezidenţi legali în acea ţară, toate perioadele de asigurare,
angajare sau rezidenţă ale acestor lucrători în diferitele state
membre se cumulează pentru determinarea pensiilor şi a
anuităţilor pentru vârsta de pensionare, invaliditate şi deces
sau în scopul îngrijirii medicale pentru aceşti lucrători şi
membrii familiilor lor. România este obligată să acorde
lucrătorilor care sunt cetăţeni ai unui stat membru şi legal
angajaţi pe teritoriul său, precum şi membrilor familiilor lor
rezidenţi legali pe acest teritoriu, un tratament similar.
Textul acordului prevede că angajarea lucrătorilor
români în statele UE se face ţinând cont de situaţia forţei de
muncă în statul membru, sub rezerva legislaţiei sale interne şi
în conformitate cu acordurile bilaterale încheiate cu România.
Consiliul de Asociere examinează acordarea de alte
îmbunătăţiri, inclusiv facilităţi de acces pentru formarea
profesională, în conformitate cu regulile şi procedurile în
vigoare în statele membre, cu luarea în considerare a situaţiei
pieţei forţei de muncă din statele membre.
b) Drepturi de stabilire
Fiecare stat membru acordă, pentru stabilirea
companiilor şi a cetăţenilor români şi pentru operaţiunile
desfăşurate de companiile şi cetăţenii români stabiliţi pe
teritoriul său, de la intrarea în vigoare a Acordului, un
tratament nu mai puţin favorabil decât cel acordat propriilor
companii şi cetăţeni. România acordă, pentru stabilirea
companiilor şi cetăţenilor din Comunitate şi pentru
operaţiunile desfăşurate de companiile şi cetăţenii din
Comunitate, stabiliţi pe teritoriul său, de la intrarea în vigoare
a Acordului, un tratament nu mai puţin favorabil decât cel
acordat propriilor companii şi cetăţeni.

În cadrul Acordului de Asociere se realizează o corectă
definire a noţiunilor de stabilire, filială a unei companii,
actinităţi economice.
Stabilire înseamnă dreptul de a iniţia şi dezvolta
activităţi economice ca persoane care desfăşoară o activitate
independentă şi de a înfiinţa şi conduce întreprinderi, în
special companii, pe care le controlează efectiv. Statutul de
persoană care desfăşoară o activitate independentă şi de
întreprindere de afaceri aparţinând cetăţenilor nu se va
extinde la căutarea sau preluarea locurilor de muncă pe piaţa
forţei de muncă a celeilalte părţi. Prevederile acestui capitol
nu se aplică celor care nu sunt persoane care desfăşoară o
activitate independentă.
În privinţa companiilor, se are în vedere dreptul de a
iniţia şi desfăşura activităţi economice prin înfiinţarea şi
conducerea de filiale, sucursale sau reprezentanţe.
Filiala unei companii înseamnă o companie care este
efectiv controlată de prima companie.
Activităţile economice includ în special activităţi cu
caracter industrial, comercial, meserii şi activităţi ale liberilor
profesionişti.
Companiile din Comunitate stabilite pe teritoriul
României au dreptul de a achiziţiona, folosi, închiria sau vinde
bunuri imobile, iar în ceea ce privesc drepturile de proprietate
publică, pământul şi pădurile, dreptul de a le închiria, dacă
acestea sunt direct necesare pentru desfăşurarea activităţilor
economice pentru care ele au fost înfiinţate. Acest drept nu
include dreptul de stabilire în scopul comercializării şi
intermedierii în domeniul proprietăţilor imobiliare şi al
resurselor naturale. România a acordat aceste drepturi
sucursalelor şi reprezentanţelor înfiinţate în România de
companii din Comunitate, până la sfârşitul primilor cinci ani de
la data intrării în vigoare a acordului.
O "companie Comunitară", respectiv o "companie
Română" înseamnă, în sensul Acordului, o companie sau o
firmă înfiinţată în concordanţă cu legile unui stat membru sau,

respectiv, ale României şi având sediul înregistrat,
administraţia centrală sau locul principal de afaceri pe
teritoriul Comunităţii sau, respectiv, al României. Totuşi, dacă
firma sau compania înfiinţată în concordanţă cu legile unui
stat membru sau, respectiv, ale României, au doar sediul
înregistrat pe teritoriul Comunităţii sau, respectiv, al
României, operaţiunile ei trebuie să aibă o legătură reală şi
continuă cu economia unui stat membru sau, respectiv, a
României.
Independent de cele menţionate, beneficiarii drepturilor
de stabilire acordate de România şi, respectiv, de
Comunitate, vor fi îndreptăţiţi să angajeze direct sau printr-
una din filialele lor, în concordanţă cu legislaţia în vigoare din
ţara gazdă de stabilire, pe teritoriul României sau, respectiv,
al Comunităţii, angajaţi care sunt cetăţeni ai statelor membre
şi, respectiv, ai României, cu condiţia ca aceşti angajaţi să fie
persoane-cheie şi ca ei să fie angajaţi exclusiv de către astfel
de beneficiari sau filialele lor. Permisele de rezidenţă şi de
muncă ale acestor persoane vor acoperi numai perioada
angajării respective.
Personalul-cheie al beneficiarilor drepturilor de stabilire,
denumiţi aici "organizaţii", include:
▪ funcţionari superiori ai unei organizaţii care conduc
direct organizaţia şi sunt supervizaţi şi conduşi în principal de
consiliul de administraţie sau acţionarii afacerii, incluzând:
conducerea organizaţiei, a unui departament sau a unei sub-
divizii a organizaţiei; supravegherea şi controlul activităţii altor
persoane de supraveghere, a angajaţilor profesionali sau a
persoanelor de conducere; persoane care au autoritatea
personală de a angaja, concedia, recomanda angajarea,
concedierea sau alte măsuri vizând personalul;
▪ persoane angajate de organizaţie care posedă înalte
sau neobişnuite: calificări pentru un anumit tip de muncă sau
comerţ care necesită cunoştinţe tehnice specifice; cunoştinţe
esenţiale pentru serviciul organizaţiei, echipamentul de
cercetare, tehnicile sau managementul.

4. Cooperarea economică dintre
România şi Uniunea Europeană
Comunitatea şi România au stabilit relaţii de cooperare
economică menite să contribuie la dezvoltarea României şi la
creşterea potenţialului său. O astfel de cooperare are ca scop
întărirea legăturilor economice existente, pe cea mai largă
bază posibilă, în beneficiul ambelor părţi.
Politicile şi celelalte măsuri vor fi destinate să producă
dezvoltarea economică şi socială a României şi se vor ghida
după principiul dezvoltării durabile. Aceste politici trebuie să
cuprindă, de la început, totalitatea considerentelor de mediu
şi să fie corelate cu cerinţele unei dezvoltări sociale
armonioase. În acest scop, cooperarea trebuie să se
concentreze în special asupra politicilor şi măsurilor legate de
industrie, inclusiv de sectorul minier, investiţii, agricultură,
energie, transport, dezvoltare regională şi turism.
- Cooperarea industrială
Cooperarea are menirea să promoveze în special:
cooperarea industrială între agenţii economici ai ambelor
părţi, având ca principal obiectiv întărirea sectorului privat;
participarea Comunităţii la eforturile României de
modernizare şi restructurare a industriei sale, atât în sectorul
public cât şi în cel privat, ceea ce face efectivă tranziţia de la
sistemul centralizării planificate la economia de piaţă, în
condiţii care să asigure protecţia mediului înconjurător;
restructurarea unor sectoare specifice; înfiinţarea de
întreprinderi în zone care oferă potenţial de creştere;
transferul de tehnologie şi know-how.
Iniţiativele de cooperare industrială vor lua în
considerare priorităţile stabilite de România. Iniţiativele
trebuie să urmărească, în special, crearea unui cadru propice
pentru întreprinderi, îmbunătăţirea know-how-ului în domeniul
managementului şi promovarea transparenţei în privinţa

pieţelor şi a condiţiilor pentru întreprinderi şi cuprind asistenţa
tehnică, atunci când este cazul.
- Promovarea şi protecţia investiţiilor
Cooperarea are menirea să creeze un climat favorabil
pentru investiţiile private, atât din ţară, cât şi din străinătate,
ceea ce este esenţial pentru reconstrucţia economică şi
industrială în România.
Obiectivele speciale ale cooperării vor fi: pentru
România, stabilirea şi îmbunătăţirea cadrului legal care
favorizează şi protejează investiţiile; încheierea de către
România şi statele membre de acorduri de promovare şi
protejare a investiţiilor; punerea în aplicare a unor
aranjamente propice transferului de capital; crearea unei mai
bune protecţii a investiţiilor; continuarea abrogării actelor
normative învechite şi îmbunătăţirea infrastructurii
economice; schimbul de informaţii asupra oportunităţii de
investiţii sub formă de târguri comerciale, expoziţii, săptămâni
comerciale şi alte asemenea acţiuni.
- Standardele agro-industriale şi aprecierea
conformităţii
Părţile cooperează în scopul de a reduce diferenţele în
domeniul procedurilor privind standardizarea şi aprecierea
conformităţii. În acest scop, cooperarea va urmări:
promovarea alinierii României la reglementările tehnice
comunitare şi la standardele europene privind calitatea
produselor alimentare de origine industrială şi agricolă;
promovarea utilizării reglementărilor tehnice comunitare, a
standardelor europene şi a procedurilor de apreciere a
conformităţii; încheierea, atunci când este cazul, de acorduri
privind recunoaşterea reciprocă în aceste domenii;
încurajarea participării active şi regulate a României la
lucrările organizaţiilor specializate (CEN, CENELEC, ETSI,
EOTC).
Comunitatea va acorda asistenţa tehnică României,
după caz.

- Cooperare în domeniul ştiinţei şi tehnologiei
Părţile promovează cooperarea în activităţi de cercetare
şi dezvoltare tehnologică. Ele vor acorda o atenţie specială
următoarelor aspecte: schimbul de informaţii ştiinţifice şi
tehnice, inclusiv informaţii privind politicile şi activităţile
ştiinţifice şi tehnologice ale fiecăreia dintre părţi; organizarea
de reuniuni ştiinţifice comune (seminarii şi ateliere); activităţi
comune de cercetare şi dezvoltare menite să încurajeze
progresul ştiinţific şi transferul de tehnologie şi know-how;
activităţi de pregătire profesională şi programe de mobilitate
pentru cercetătorii ambelor părţi; dezvoltarea unei atmosfere
propice cercetării şi aplicării de tehnologii noi şi protecţia
corespunzătoare a proprietăţii intelectuale asupra rezultatelor
cercetării; participarea României la programele comunitare.
Cooperarea în cadrul programului comunitar în
domeniul cercetării şi al dezvoltării tehnologice va fi pusă în
practică pe baza unor aranjamente specifice care urmează a
fi negociate şi încheiate conform procedurilor legale ale
fiecăreia dintre părţi.
- Învăţământ şi pregătire profesională
Părţile cooperează în scopul de a ridica nivelul general
de educaţie şi calificare profesională în România, atât în
sectorul public, cât şi în cel privat, luând în considerare
priorităţile României.
Cooperarea se concentrează în următoarele domenii:
reforma sistemului de învăţământ şi pregătire profesională în
România; pregătirea iniţială, pregătirea la locul de muncă şi
recalificarea, inclusiv a directorilor şi a funcţionarilor superiori
civili, atât în sectorul public cât şi în cel privat, în special în
domenii prioritare, care urmează a fi stabilite; cooperarea
între universităţi, cooperarea între universităţi şi firme şi
mobilitatea pentru profesori, studenţi, administratori şi tineret;
promovarea predării în domeniul Studiilor Europene, în cadrul
unor instituţii adecvate; recunoaşterea reciprocă a perioadelor
de studii şi a diplomelor; dezvolotarea învăţământului la
distanţă şi a noilor tehnologii de pregătire; acordarea de

burse de studii; asigurarea materialelor şi a echipamentelor
de pregătire.
Pentru a promova integrarea României la nivelul
instituţiilor comunitare de învăţământ şi cercetare, au fost
stipulate măsuri corespunzătoare pentru a facilita cooperarea
României cu instituţiile europene pertinente. Aceasta poate
include participarea României la activităţile instituţiilor în
cauză, precum şi înfiinţarea de filiale ale acestora în
România. Obiectivele instituţiilor menţionate mai sus trebuie
să se concentreze asupra pregătirii profesorilor, specialiştilor
şi funcţionarilor publici care urmează a fi implicaţi în procesul
de integrare şi cooperare europeană cu instituţiile comunitare.
- Energia
În contextul principiilor economiei de piaţă şi al Cartei
Europene a Energiei, părţile cooperează pentru dezvoltarea
integrării treptate a pieţelor energiei în Europa. Cooperarea
include, printre altele, asistenţa tehnică, atunci când este
cazul, în următoarele domenii: formularea şi planificarea
politicii energetice; managementul şi pregătirea profesională
pentru domeniul energetic; promovarea economisirii energiei
şi a eficienţei energetice; dezvoltarea resurselor de energie;
îmbunătăţirea distribuţiei, precum şi îmbunătăţirea şi
diversificarea aprovizionării; impactul ecologic al producţiei şi
consumului de energie; sectorul energiei nucleare;
deschiderea într-o mai mare măsură a pieţei energiei, inclusiv
facilitarea tranzitului de gaz şi electricitate; sectoarele de
electricitate şi gaz, inclusiv analizarea posibilităţii de
interconectare a reţelelor de aprovizionare; modernizarea
infrastructurilor energetice; formularea condiţiilor cadru pentru
cooperarea dintre întreprinderile din acest sector, ceea ce ar
putea cuprinde încurajarea societăţilor mixte; trasferul de
tehnologie şi know-how, care poate cuprinde, dacă este
cazul, promovarea şi comercializarea de tehnologii energetice
eficiente.

- Cooperare în sectorul nuclear
Scopul cooperării este asigurarea unei utilizări în
condiţii de securitate a energiei nucleare. Cooperarea
acoperă, în principal, următoarele obiective: măsuri
industriale pentru siguranţa în funcţionare a centralelor
nucleare româneşti; perfecţionarea profesională a
personalului de conducere şi a altor categorii de personal
care lucrează cu instalaţiile nucleare; perfecţionarea legilor şi
reglementărilor româneşti privind securitatea nucleară şi
întărirea rolului autorităţilor de supraveghere şi creşterea
resurselor lor; securitatea nucleară, pregătirea şi conducerea
în situaţii de urgenţă nucleară; protecţia împotriva radiaţiilor,
inclusiv controlul radiaţiilor din mediul înconjurător; probleme
legate de ciclul combustibilului şi securitatea materialelor
nucleare; gospodărirea deşeurilor radioactive; retragerea
autorizaţiei şi demontarea instalaţiilor nucleare;
decontaminarea.
Cooperarea va cuprinde schimbul de informaţii şi
experienţă şi activităţi de cercetare-dezvoltare.
- Mediul înconjurător
Părţile dezvoltă şi întăresc cooperarea în domeniul
mediului înconjurător şi al sănătăţii oamenilor, pe care
acestea le consideră a fi prioritare.
Cooperarea are drept scop combaterea deteriorării
mediului înconjurător şi în special: controlul efectiv al
nivelurilor de poluare; sistemul de informaţii privind starea
mediului înconjurător; combaterea locală, regională şi trans-
frontalieră a poluării aerului şi a apei; restaurarea ecologică;
producţia şi utilizarea de energie în mod durabil, eficient şi
efectiv din punct de vedere al mediului înconjurător;
securitatea uzinelor industriale; clasificarea şi manipularea în
condiţii de siguranţă a produselor chimice; calitatea apei, în
special a apelor care traversează frontiera (Dunărea, Marea
Neagră); reducerea cantităţii de deşeuri, reciclarea şi
eliminarea lor în condiţii de siguranţă, aplicarea Convenţiei de
la Basel; impactul ecologic al agriculturii, eroziunii solului şi al

poluării chimice; protejarea pădurilor; conservarea
biodiversităţii; planificarea utilizării pământului, inclusiv
planificarea urbană şi în construcţii; utilizarea instrumentelor
economice şi fiscale; schimbarea climatului global; instruirea
şi atenţionarea în privinţa problemelor mediului.
Cooperarea se va desfăşura în special prin: schimbul
de informaţii şi de experţi, inclusiv informaţii şi experţi în
domeniul transferului de tehnologii curate şi al utilizării sigure
şi sănătoase a biotehnologiilor din punct de vedere al
mediului; programe de pregătire profesională; activităţi
comune de cercetare; armonizarea legilor (standarde
comunitare); cooperarea la nivel regional (inclusiv cooperarea
în cadrul Agenţiei Europene a Mediului) şi la nivel
internaţional; dezvoltarea de strategii, în special în legătură
cu problemele globale şi de climă; studii privind impactul
ecologic.
- Transportul
Părţile dezvoltă şi întăresc cooperarea dintre ele, astfel
încât să dea posibilitatea României să: restructureze şi să
modernizeze transportul; îmbunătăţească circulaţia
pasagerilor şi a mărfurilor şi accesul la piaţa transporturilor,
prin înlăturarea obstacolelor administrative, tehnice şi de altă
natură; faciliteze tranzitul comunitar prin România, pe căi
rutiere, feroviare, pe căi navigabile interioare şi transportul
combinat; realizeze funcţionarea unor standarde comparabile
cu cele comunitare.
Cooperarea va cuprinde, în special, următoarele:
programe de pregătire economică, juridică şi tehnică;
furnizarea de asistenţă tehnică, consultanţă şi schimbul de
informaţii; furnizarea mijloacelor de dezvoltare a infrastructurii
de transport în România.
Cooperarea cuprinde următoarele domenii prioritare:
construcţia şi modernizarea transportului rutier, inclusiv
uşurarea treptată a condiţiilor de tranzit; administrarea căilor
ferate şi a aeroporturilor, inclusiv cooperarea dintre
autorităţile naţionale corespunzătoare; modernizarea

principalelor rute de interes comun şi a legăturilor trans-
europene, a infrastructurii rutiere, a celei de navigaţie
interioară, feroviare, portuare şi aeroportuare; planificarea
utilizării terenului, inclusiv planificarea urbană şi a
construcţiilor legate de trasnporturi; modernizarea
echipamentului tehnic pentru a corespunde standardelor
comunitare, în special în domeniile transportului rutier şi
feroviar, al transportului multimodal şi al transbordării;
elaborarea unor politici consecvente în domeniul
transporturilor, compatibile cu cele aplicate la nivelul
Comunităţii; promovarea programelor comune tehnologice şi
de cercetare.
- Telecomunicaţii, servicii poştale şi transmisiuni
Părţile vor extinde şi întări cooperarea în acest domeniu
şi, în acest scop, vor iniţia cu prioritate următoarele acţiuni:
schimbul de informaţii în privinţa politicilor din domeniul
telecomunicaţiilor, serviciilor poştale şi transmisiunilor;
schimbul de informaţii tehnice şi de altă natură şi organizarea
de seminarii, ateliere şi conferinţe pentru experţii ambelor
părţi; efectuarea de acţiuni de pregătire profesională şi de
îndrumare; efectuarea de transferuri de tehnologie; crearea
de organisme adecvate pentru ambele părţi, care să
elaboreze proiecte comune; promovarea standardelor
europene, a sistemelor de certificare şi a abordării
reglementărilor; promovarea noilor facilităţi în domeniul
comunicaţiilor, serviciilor şi instalaţiilor, în special a acelora cu
aplicabilitate comercială.
Aceste activităţi se concentrează asupra următoarelor
domenii prioritare: modernizarea reţelei de telecomunicaţii din
România şi integrarea sa în reţelele europene şi mondiale;
cooperarea în cadrul structurilor europene de standardizare;
integrarea în sistemul trans-european; aspectele juridice şi de
reglementare în domeniul telecomunicaţiilor; administrarea
telecomunicaţiilor şi a serviciilor poştale şi de transmisiuni în
noul climat economic; structuri organizatorice, strategii de
planificare, principii privind achiziţiile; planificarea utilizării

terenului, inclusiv planificarea urbană şi în construcţii;
modernizarea serviciilor poştale şi de transmisiuni ale
României, inclusiv aspectele juridice şi de reglementare.
- Cooperarea în domeniul social
În privinţa sănătăţii şi siguranţei, părţile dezvoltă
cooperarea dintre ele cu scopul de a îmbunătăţi nivelul de
protecţie a sănătăţii şi securităţii muncitorilor, luând ca punct
de referinţă nivelul de protecţie existent în Comunitate.
Cooperarea va cuprinde în special următoarele:
acordarea de asistenţă tehnică; schimburi de experţi;
cooperarea dintre firme; operaţiuni de informare şi pregătire
profesională; cooperarea în domeniul sănătăţii publice.
În ceea ce priveşte ocuparea locurilor de muncă,
cooperarea dintre părţi se va concentra, mai ales, asupra:
organizării pieţei muncii; modernizării serviciilor de plasare şi
de îndrumare a carierei; planificării şi aplicării programelor de
restructurare regională; încurajării creării de locuri de muncă
pe plan local.
Cooperarea în aceste domenii va îmbrăca forma
studiilor, furnizării de servicii de către experţi şi a informării şi
pregătirii profesionale.
În privinţa securităţii sociale, cooperarea dintre părţi va
încerca să adapteze sistemul românesc de securitate socială
la noua situaţie economică şi socială, în primul rând prin
furnizarea de servicii de către experţi, de informaţii şi
pregătire profesională.
- Turismul
Părţile intensifică şi dezvoltă cooperarea dintre ele, care
cuprinde: facilitarea comerţului turistic şi încurajarea
schimburilor turistice între tineri; sporirea fluxului de informaţii
prin reţeaua internaţională, baze de date etc; transferul de
know-how prin pregătire profesională, schimburi şi seminarii;
studierea oportunităţilor pentru operaţiuni comune (proiecte
trans-frontaliere, înfrăţiri de oraşe etc.); participarea României
la organizaţii turistice europene corespunzătoare;
armonizarea sistemelor statistice şi a regulilor privind

turismul; schimbul de ştiri şi asigurarea unor schimburi
corespunzătoare de informaţii privind problemele majore de
interes comun, care afectează sectorul turistic; asistenţa
tehnică pentru dezvoltarea comercială a infrastructurii de
sprijinire a sectorului turistic.
- Întreprinderile mici şi mijlocii
Părţile urmăresc dezvoltarea şi întărirea întreprinderilor
mici şi mijlocii şi cooperarea dintre acest gen de întreprinderi
din România şi din Comunitate.
Ele încurajează schimbul de informaţii şi know-how în
următoarele domenii: crearea condiţiilor de ordin juridic,
administrativ, tehnic, fiscal şi financiar, necesare pentru
înfiinţarea şi extinderea întreprinderilor mici şi mijlocii şi
pentru cooperarea transfrontalieră; acordarea de servicii
specializate solicitate de către întreprinderile mici şi mijlocii
(pregătirea personalului de conducere, contabilitate,
marketing, controlul calităţii etc.) şi întărirea agenţilor care
acordă asemenea servicii; stabilirea unor legături adecvate cu
agenţii comunitari în vederea îmbunătăţirii fluxului de
informaţii către întreprinderile mici şi mijlocii şi promovarea
cooperării peste frontiere (ex. Reţeaua de Cooperare şi
Afaceri (BC-NET), Centrele Euro-Info, conferinţe etc.).
Cooperarea cuprinde acordarea de asistenţă tehnică, în
special pentru stabilirea unui sprijin instituţional adecvat
pentru întreprinderile mici şi mijlocii, la nivel naţional şi
regional, în domeniul serviciilor financiare, educaţionale, de
îndrumare, tehnologice şi de marketing.
- Protecţia consumatorului
Părţile cooperează în vederea realizării compatibilităţii
depline dintre sistemele de protecţie a consumatorului din
România şi din Comunitate.
În acest scop, cooperarea va cuprinde, în limita
posibilităţilor existente: schimbul de informaţii şi de experţi;
accesul la bazele de date comunitare; acţiuni de pregătire
profesională şi asistenţă tehnică.

5. Cooperarea financiară
România beneficiază de asistenţă financiară temporară
din partea Comunităţii, sub formă de donaţii şi împrumuturi,
inclusiv împrumuturi de la Banca Europeană de Investiţii,
conform prevederilor Articolului 18 al Statutului Băncii, pentru
accelerarea transformării economice a României şi pentru a
ajuta România să facă faţă consecinţelor economice şi
sociale ale reajustării structurale.
Această asistenţă financiară va fi acoperită: fie în cadrul
operaţiunii PHARE prevăzută în Reglementarea Consiliului
CEE Nr.3906/89, aşa cum a fost modificată, pe bază multi-
anuală, sau într-un nou cadru financiar multi-anual stabilit de
către Comunitate în urma consultărilor cu România;
împrumuturile acordate de către Banca Europeană de
Investiţii până la data expirării valabilităţii acestora,
Comunitatea fixând o sumă maximă şi o perioadă de
valabilitate a împrumuturilor pentru anii următori.
În caz de necesitate specială, luând în considerare
directivele de acţiune ale G24 şi disponibilitatea tuturor
resurselor financiare, la cererea României şi în coordonare cu
instituţiile financiare internaţionale, în contextul G24,
Comunitatea va examina posibilitatea acordării de asistenţă
financiară temporară pentru sprijinirea măsurilor menite să
introducă şi să menţină convertibilitatea monedei româneşti şi
pentru sprijinirea stabilizării pe termen mediu şi a eforturilor
de ajustare structurală, inclusiv asistenţa legată de balanţa de
plăţi. Această asistenţă financiară este condiţionată de
prezentarea de către România a programelor pentru
convertibilitate şi/sau pentru restructurarea economiei sale,
după caz, sprijinite de FMI în contextul G24, de acceptarea
lor de către Comunitate, de ataşamentul continuu al României
la aceste programe şi, ca un obiectiv final, de tranziţia rapidă
spre finanţarea bazată pe surse private.

Asistenţa financiară a Comunităţii va fi evaluată în
funcţie de nevoile care apar şi de nivelul de dezvoltare al
României şi ţinând cont de priorităţile stabilite şi de
capacitatea de absorbţie a economiei României, de
posibilitatea de a rambursa creditele şi de a progresa spre un
sistem bazat pe economia de piaţă şi în ce priveşte
restructurarea în România.
Pentru a permite utilizarea optimă a resurselor
disponibile, părţile vor asigura o strânsă coordonare între
contribuţiile Comunităţii, cele din alte surse cum ar fi Statele
Membre, alte ţări, inclusiv G24 şi instituţiile financiare
internaţionale, ca Fondul Monetar Internaţional, Banca
Internaţională pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare şi Banca
Europeană pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare.
6. Cooperarea culturală
Luând în considerare Declaraţia Solemnă privind
Uniunea Europeană, părţile se obligă să promoveze,
încurajeze şi faciliteze cooperarea culturală. După caz,
programele comunitare de cooperare culturală sau cele ale
unuia sau mai multor state membre pot fi extinse României şi
pot fi întreprinse şi alte activităţi de interes pentru ambele
părţi.
Această cooperare poate acoperi mai ales: schimbul
necomercial de opere de artă şi artişti; traduceri literare;
conservarea şi restaurarea monumentelor şi aşezărilor
(moştenire arhitectonică şi culturală); pregătirea celor care se
ocupă cu probleme culturale; organizarea de evenimente
culturale de orientare europeană; răspândirea realizărilor
culturale deosebite, inclusiv pregătirea specialiştilor români în
acest domeniu.
Părţile cooperează în promovarea industriei
audiovizualului în Europa. Sectorul audiovizualului în

România ar putea participa mai ales la activităţi organizate de
Comunitate în cadrul programului MEDIA conform
procedurilor stabilite de către organismele însărcinate cu
conducerea fiecărei activităţi şi în conformitate cu prevederile
Hotărârii Consiliului Comunităţilor Europene din 21
Decembrie 1990, care stabilesc programul. Comunitatea
încurajează participarea sectorului audiovizualului din
România la programele EUREKA corespunzătoare.
Părţile îşi coordonează şi, după caz, armonizează
politicile lor referitoare la reglementările în domeniul
transmisiunilor peste hotare, al normelor tehnice privind
audiovizualul şi al promovării tehnologiei audiovizuale
europene.
Cooperarea ar putea cuprinde, printre altele, schimbul
de programe, burse şi facilităţi pentru pregătirea ziariştilor şi a
altor profesionişti în domeniul mass-media.

Aderarea României la Uniunea Europeană 81
CAPITOLUL III
ADERAREA ROMÂNIEI LA UNIUNEA
EUROPEANĂ. CRITERII DE ADERARE, STRATEGII
ŞI MECANISME DE NEGOCIERE
1. Extinderea Uniunii Europene
În construcţia Noii Europe se remarcă două evoluţii
majore: pe de o parte, aprofundarea procesului de integrare
economică, de la uniune vamală la uniune economică şi
monetară, pe de altă parte, extinderea (lărgirea) geografică,
de la şase ţări membre fondatoare, cu o suprafaţă de
1.270.000 km2
şi o populaţie de 226,4 milioane locuitori, la
25+4 ţări membre, cu o suprafaţă de 5.072.750 km2
şi o
populaţie de 588 milioane de locuitori. Prin aceste evoluţii, UE
a devenit zona cu cel mai înalt grad de integrare economică,
cea mai puternică forţă comercială a lumii, având ca obiectiv
de perspectivă echivalarea puterii economice şi a forţei
comerciale a Statelor Unite ale Americii.
Se poate, de asemenea, remarca faptul că între cele
două evoluţii majore a existat un proces de
intercondiţionalitate în substanţă şi în timp, după cum rezultă
din următorul tablou sinoptic.

Tabel III.1
Extinderea Uniunii Europene
Ani Etape integraţioniste Lărgire geografică
1951-1957 CECO (Tratatul de la
Paris, 1951)
1957-1972
6 ţări fondatoare: Franţa,
Germania, Italia, Belgia,
Olanda, Luxemburg
1972-1986
Comunitatea Economică
Europeană (Tratatul de la
Roma, 1957)
9 ţări membre, prin aderarea
Angliei, Danemarcei şi
Irlandei (1972)
1986-1992 Piaţa Unică (Actul Unic
European, 1986)
12 ţări, prin aderarea Greciei,
Spaniei şi Portugaliei (1981-
1986)
1992-1997 Uniunea Economică şi
Monetară (Tratatul de la
Maastricht, 1992)
15 ţări, prin aderarea Austriei
(1989), Suediei (1991),
Finlandei (1992)
1997-2007 Constituţia Uniunii
Europene (Roma, 2004)
27 ţări membre prin aderarea
Poloniei, Ungariei, Cehiei,
Slovaciei, Sloveniei, Estoniei,
Letoniei, Lituaniei, Ciprului şi
Maltei (2004), României şi
Bulgariei (2007) plus a Turciei
şi Croaţiei.
Mai înainte de a fi concretizată într-un proiect
economic şi politic, ideea unei politici la nivel european s-a
limitat la cercuri filosofice şi vizionari. Perspectiva Statelor
Unite Europene corespundea unui ideal pacifist şi umanist,
brutal dezminţit de conflictele care au sfâşiat Europa în prima
jumătate a secolul XX. Denumirea de “Statele Unite
Europene” se datorează lui Victor Hugo. În timpul celui de-al
doilea război mondial şi după acesta s-a născut şi a devenit
tot mai puternică ideea unei organizări continentale, capabilă
să depăşească antagonismele naţionale.
Alterio Spinelli, federalist italian, şi Jean Monnet,
inspirator al planului Schuman, sunt iniţiatorii celor două
curente de gândire care au făurit procesul de integrare
comunitară: proiectul federalist, întemeiat pe dialog şi o
relaţie de complementaritate, şi proiectul unionist, axat pe

delegarea progresivă a unei părţi din suveranitate de la nivel
naţional către nivel comunitar.
Aceste două teze unesc şi astăzi convingerea că
trebuie să existe – pe lângă puterile naţionale – şi una
europeană, capabilă să gestioneze acele domenii în care
acţiunea comună se dovedeşte mai eficientă decât cea a
statelor acţionând separat şi anume: piaţa internă, moneda,
coeziunea economică şi socială şi politica externă şi
securitatea.
UE este rezultatul eforturilor depuse începând din anii
‘50 de către promotorii Europei Comunitare. Ea reprezintă
cea mai avansată organizaţie de integrare multilaterală,
având posibilitatea de acţiune atât în domeniul economic,
social şi politic, cât şi în domeniul drepturilor omului şi al
relaţiilor externe ale celor 25 state membre.
Tratatul de la Paris din 1951 a întemeiat Comunitatea
Europeană a Cărbunelui şi Oţelului (CECO), iar Tratatul de la
Roma din 1957 Comunitatea Economică Europeană (CEE) şi
Comunitatea Europeană a Energiei Atomice (CEEA),
constituind împreună Comunităţile Europene (CE).
Tratatul de la Roma a fost urmat în 1986 de semnarea
Actului Unic European instituind Piaţa Unică (PU); în 1992
de semnarea Tratatului de la Maastricht instituind Uniunea
Europeană (UE); în 1997 de semnarea Tratatului de la
Amsterdam şi în 2000 de semnarea Tratatului de la Nisa,
privind lărgirea UE şi noile mecanisme de adoptare a
deciziilor. Toate aceste acte din 1951, 1957, 1986, 1992,
1997 şi 2000 constituie baza constituţională a ceea ce
numim, în prezent, Uniunea Europeană (UE), stabilind între
statele membre legături juridice care merg dincolo de relaţiile
contractuale între statele suverane.
UE gestionează ea însăşi o legislaţie aplicată direct
cetăţenilor europeni, cărora le conferă drepturi speciale.
Limitată în prima sa formă la deschiderea pieţei comune a
cărbunelui şi oţelului, cele şase ţări fondatoare: Franţa,
Germania, Italia, Belgia, Olanda şi Luxemburg au început, de

fapt, o iniţiativă de pace, reuşind să asocieze într-un
ansamblu instituţional, subordonat principiului egalităţii, atât
pe învinşii, cât şi pe învingătorii din cel de-al doilea război
mondial.
În 1954, Adunarea Naţională a Franţei a refuzat să
ratifice proiectul unei armate europene, dar în 1957 cei şase
membri au decis să constituie o comunitate economică
bazată pe libera circulaţie a mărfurilor, serviciilor şi
lucrătorilor. Ca rezultat, între ţările membre (cele şase) au
fost desfiinţate taxele vamale, iar la importul din ţările terţe s-
a aplicat treptat un tarif comun, ca medie aritmetică a tarifelor
vamale ale statelor membre. De asemenea, în interiorul
comunităţii au fost desfiinţate îngrădirile de ordin cantitativ. În
acest fel, a apărut uniunea vamală vest-europeană, fără taxe
şi restricţii în interior şi cu o politică comercială comună faţă
de ţările terţe.
În acelaşi cadru, al Comunităţii Economice Europene,
a fost realizată şi o piaţă agricolă comună, bazată pe o
politică agricolă comună. Elementele de mecanism al politicii
agricole comune (PAC) sunt următoarele: preţuri unice
orientative şi garantate pentru producătorii interni, stabilite la
nivelul celor mai ridicate costuri de producţie existente în
Comunitate; taxe de prelevare la import ca diferenţă între
preţurile interne mai ridicate stabilite de Comunitate şi
preţurile mondiale mai scăzute, aceste taxe fiind colectate în
Fondul European de Garantare şi Orientare Agricolă
(FEOGA); subvenţii la export, reprezentând diferenţa dintre
preţurile mondiale mai scăzute şi cele interne mai ridicate,
acordate din fondurile FEOGA. Agricultura vest-europeană a
fost, astfel, subvenţionată în mare măsură pe seama
producătorilor din afara Comunităţilor Europene. Prin această
politică, Comunităţile Europeane au devenit, dintr-o zonă net
importatoare de produse agricole, o zonă net exportatoare.
Pentru a face faţă presiunilor interne şi externe,
Uniunea Europeană a procedat la reforma PAC, mai întâi în
1992 (reforma Mac Sharry), apoi în 1997 (Agenda 2000) şi în

2002 (reforma pe termen mediu a PAC). Prin reforma din
2002 se urmăreşte înlocuirea progresivă a sistemului de plăţi
directe, legate de producţie cu plăţi condiţionate de
îndeplinirea unor standarde ecologice şi în domeniul calităţii
alimentelor, sănătăţii animalelor şi plantelor. Totodată, se are
în vedere majorarea sprijinului acordat măsurilor de
dezvoltare rurală, care a devenit cel de-al doilea pilon al PAC.
Prin cele două politici comune, comercială şi agricolă,
precum şi prin coordonarea politicilor în domeniul energetic
sau cel de transport, CE ca entitate s-a transformat în cea
mai mare putere comercială din lume.
a) Extinderea spre Vest
- Prima extindere
Succesele repurtate de cele şase ţări membre
fondatoare au determinat Marea Britanie, Danemarca şi
Irlanda să li se alăture, la capătul unor negocieri foarte dificile,
cărora Franţa, prin generalul Charles de Gaulle, le-a opus
vetto-ul său în 1963 şi 1967. Cu toată această opoziţie, prima
lărgire a UE s-a produs în 1972 prin aderarea Marii Britanii,
Danemarcei şi Irlandei, care au părăsit gruparea considerată
rivală – Asociaţia Europeană a Liberului Schimb (EFTA).
Concomitent, a avut loc şi o diversificare a preocupărilor
comunitare prin lansarea unor noi politici comune în
domeniile social, regional şi mediului.
Odată cu începutul anilor ’70 din secolul trecut, când a
avut loc şi suspendarea convertibilităţii dolarului în aur, ţările
CE şi-au pus problema unei convergenţe economice şi
monetare, necesitate cu atât mai stringentă în contextul
şocurilor petroliere din 1973 şi 1979. Astfel, alături de uniunea
vamală şi piaţa agricolă comună, s-a pus problema unei
uniuni economice şi monetare. În 1979, ca prim pas, a fost
instituit Sistemul Monetar European (SME), denumit şi
“şarpele monetar”, care a contribuit la stabilizarea ratelor de

schimb, la promovarea unor politici de austeritate şi o mai
mare disciplină într-un spaţiu economic deschis. Şarpele
monetar s-a caracterizat prin stabilirea între valutele
europene de cursuri prin intermediul unei monede de cont
sau fictive – ECU. Cursurile de schimb între valutele
europene şi ECU erau fixe, dar ajustabile periodic cu acordul
ţărilor participante, în timp ce cursurile acestora faţă de
celelalte valute, în primul rând faţă de dolar, erau fluctuante.
- A doua extindere
În anii 1981 şi 1986 s-a produs o a doua importantă
lărgire a CE prin aderarea Greciei şi, respectiv, a Spaniei şi
Portugaliei. În acest fel, numărul de membri a ajuns la 12,
întărindu-se flancul de state al CE spre ţări cu un nivel mai
scăzut de dezvoltare economică. De aceea, s-a impus cu mai
multă stringenţă realizarea şi a unor programe structurale
destinate să reducă diferenţele între nivelurile de dezvoltare
economică existente între cele 12 ţări membre.
În acelaşi timp, Comunitatea s-a afirmat pe plan
internaţional, întărind relaţiile sale cu ţările din sudul
Mediteranei, din Asia, Caraibe şi Pacific (ACP) asociate la
Comunitate prin Convenţiile de la Lomé (1975, 1979, 1985,
1989, 2000).
În 1984, odată cu depăşirea recesiunii economice şi a
disputei cu Marea Britanie, referitoare la contribuţia acesteia
la bugetul comunitar, renaşte speranţa relansării integrării
economice europene. Plecând de la “Cartea Albă” prezentată
de Jacques Delore în 1985, Comunitatea a hotărât să încheie
constituirea unei pieţe mari interioare, piaţă unică, până în
1993. Dispoziţiile legislative ce îngăduiau concretizarea
acestui obiectiv au fost consacrate în Actul Unic European,
semnat la 18 februarie 1986 şi intrat în vigoare la 1 iulie 1987.
- A treia extindere
Revigorarea construcţiei europene comunitare a
determinat pe Austria, în 1989, Suedia, în 1991, şi Finlanda,
în 1992, să candideze la aderarea la CE.

Cei 12, iar începând din 1995, cei 15 s-au angajat într-
un proces de aprofundarea a relaţiilor lor în domeniile politic
şi monetar prin semnarea la 7 februarie 1992 a Tratatului de
la Maastricht, care prevede, printre altele, şi crearea unei
uniuni economice şi monetare.
b) Extinderea spre Est
În condiţiile prăbuşirii “Zidului Berlinului” şi dispariţiei
împărţirii Europei între “Vest” şi “Est”, cele 15 state membre
s-au angajat în ample tratative cu ţările din Europa Centrală şi
de Est în vederea asocierii şi, ulterior, aderării acestora la UE,
apărând în perspectivă o mare Europă unită, formată din
circa 30 de ţări.
La 1 mai 2004 au aderat la UE Cipru, Malta şi opt ţări
foste socialiste, urmând ca România şi Bulgaria să adere în
2007, purtându-se negocieri de aderare şi cu Turcia şi
Croaţia. La finele lunii octombrie 2004 a fost semnată
Constituţia Uniunii Europene.
c) Integrarea economică, politică şi socială
Realizarea unei pieţe unice europene a fost
prevăzută încă din momentul încheierii Tratatului de la Roma.
Progresele înregistrate pe această linie au fost, însă, lente.
Evoluţia procesului spre piaţa unică a fost accelerată prin
semnarea Actului Unic European la 18 februarie 1986. Acest
act a stabilit data realizării definitive a pieţei unice pentru 31
decembrie 1992, vizând mişcarea liberă a bunurilor, a
serviciilor, a capitalului şi a persoanelor pe tot cuprinsul UE.
Pe lângă acestea, Actul Unic a consacrat o
schimbare majoră în modul de adoptare a deciziilor de către
Consiliul de Miniştri. Mai înainte, majoritatea hotărârilor erau
supuse deciziei unanime a Consiliului, din acest motiv

procesul decizional fiind foarte lent. Miniştrii dintr-o ţară sau
alta au adoptat atitudini protecţioniste şi împotriva legislaţiei
absolut necesare pentru realizarea pieţei unice. Actul Unic
European prevede vot majoritar cu privire la toate hotărârile
necesare realizării pieţei unice, exceptând doar domeniul
fiscal şi mişcarea liberă a persoanelor.
Practic, piaţa unică a fost realizată în termenul prevăzut
şi astfel, începând cu 1 ianuarie 1993, Uniunea Europeană,
cu o populaţie de peste 350 milioane locuitori a devenit cea
mai mare piaţă unificată din lume. În interiorul acestei pieţe,
firmele europene beneficiază de posibilitatea unei producţii de
mare serie, comparabilă cu cea realizată de SUA şi Japonia.
În aceste condiţii, preţul de cost şi de export al produselor
oferite de UE poate fi mai competitiv pe piaţa mondială.
În decembrie 1991, şefii de stat şi guvern ai ţărilor
membre, reuniţi în cadrul Consiliului European la Maastricht
(Olanda), au luat măsuri decisive în vederea integrării
europene continue şi ireversibile. Ei au hotărât să stabilească
o Uniune Europeană (UE) bazată pe Comunităţile Europene
(CE) şi întregită cu noi forme de cooperare. Tratatul asupra
UE semnat la 7 februarie 1992, intrat în vigoare la 1
noiembrie 1993 după un dificil proces de ratificare, prevede:
- O cetăţenie a Uniunii
Aceasta înseamnă că toţi cetăţenii statelor membre
sunt cetăţeni ai uniunii, iar fiecare cetăţean are dreptul: să se
deplaseze şi să îşi stabilească domiciliul în mod liber pe
teritoriul Uniunii; să voteze şi să candideze la alegerile
municipale şi europene care se desfăşoară în statul unde şi-
au stabilit domiciliul; să fie protejaţi de autorităţile diplomatice
sau consulare ale oricărui stat membru; să se adreseze
Parlamentului şi funcţionarului însărcinat cu sondarea opiniei
publice.
- Uniunea economică
Directivele politicii economice ale statelor membre vor fi
adoptate de către Consiliul de Miniştri care, în acelaşi timp,
va supraveghea evoluţia economiei în fiecare stat membru şi

în comunitate luată în ansamblu. Dacă această politică nu
corespunde directivelor sau riscă să pună în pericol
funcţionarea Uniunii, Consiliul va lua măsuri în consecinţă.
Statele membre sunt obligate să încerce să evite deficitele
guvernamentale excesive.
- Uniunea monetară
Începând cu 1 ianuarie 1999, UE are o singură
politică monetară. De asemenea, a fost instituit un singur
etalon monetar, euro, precum şi o nouă instituţie Banca
Centrală Europeană, care formează, împreună cu băncile
centrale ale statelor membre, Sistemul European al Băncilor
Centrale (ESCB). De la 1 ianuarie 2002, euro este fizic
moneda comună a 12 din cele 25 ţări membre.
- O uniune politică
Are următoarele componente: o politică de securitate
şi externă comună, care va include formularea pe termen
lung a unei politici de apărare, procesul Conferinţei asupra
Securităţii şi Cooperării în Europa (OSCE); dezarmarea şi
controlul armamentului în Europa; neproliferarea armelor
nucleare şi aspectele economice ale securităţii; creşterea
rolului Parlamentului European; sporirea competenţelor
Comunităţii; o politică comună în domeniul juridic şi al
afacerilor interne (ca, de exemplu, emigraţie, azil, vize
ş.a.m.d.); un birou european de poliţie (EUROPOL) în scopul
schimburilor de informaţii asupra narcoticelor.
d) Relaţiile Uniunii Europene cu ţările terţe
UE reprezintă cea mai mare putere comercială din
lume, deţinând circa 40% din comerţul mondial. Ca entitate,
UE exportă cu 60% mai mult decât SUA şi de circa şase ori
mai mult decât Japonia. Din punct de vedere industrial, UE
este puterea numărul doi în lume, după SUA. În afară de
aceasta, UE este cea mai mare sursă mondială a ajutorului
acordat de ţările dezvoltate ţărilor în curs de dezvoltare.

Ca entitate, UE a încheiat acorduri comerciale şi de altă
natură cu aproape toate statele lumii şi întreţine relaţii
diplomatice proprii cu peste 100 de state.
- Relaţiile comerciale dintre UE şi celelalte ţări
europene dezvoltate
Aceste relaţii sunt reglementate pe baza unor acorduri
de liber schimb. Astfel, între UE şi ţările încă membre ale
EFTA (Elveţia, Norvegia, Islanda, Liechtenstein) a fost
încheiat un acord privind crearea Spaţiului Economic
European (SEE). Aceasta înseamnă că între UE şi EFTA
schimburile comerciale cu produse industriale se realizează
fără taxe vamale.
- Relaţiile cu ţările din bazinul mediteranean
UE a încheiat acorduri de asociere cu Turcia, Cipru şi
Malta şi acorduri de cooperare comercială cu caracter
preferenţial cu Maroc, Tunisia, Egipt, Siria, Algeria, Iordania şi
Israel. Turcia a fost admisă să candideze la aderarea la UE,
iar Cipru şi Malta au aderat deja în 2004.
- Relaţii cu ţările dezvoltate din alte zone
UE întreţine relaţii intense cu SUA, Japonia, Australia şi
Noua Zeelandă bazate pe prevederile GATT-OMC şi pe un
mecanism de consultări bilaterale periodice. Cu Canada, UE
are încheiat un acord-cadru de cooperare economică şi
comercială.
- Raporturile cu ţările Europei Centrale şi de Est
(ECE)
Au fost reglementate, în trecut, prin acorduri comerciale
şi de cooperare economică şi prin aşa-numitele acorduri
sectoriale. Acestea din urmă au vizat reducerea în comerţul
reciproc a taxelor vamale şi restricţiilor cantitative, fiind
perfectate, în special, în domeniul textil, siderurgic şi agricol.
Ca urmare a interesului crescând al ţărilor central şi est-
europene pentru intensificarea şi diversificarea cooperării cu
UE şi aderării în perspectivă la UE, Comisia UE a conceput
un nou tip de acord de asociere pentru ţările respective,
denumit Acord European. Un astfel de acord a fost încheiat

cu Bulgaria, Cehia, Polonia, România, Slovacia şi Ungaria.
Dintre acestea, 4 ţări (Polonia, Ungaria, Cehia şi Slovacia),
precum şi Slovenia, Estonia, Letonia şi Lituania au aderat la
UE ca membri cu drepturi şi obligaţii depline în anul 2004.
Pentru raporturile cu republicile independente din fosta
URSS a fost conceput un alt tip de relaţii: Acord de
Cooperare şi Parteneriat.
2. Criteriile de aderare la Uniunea Europeană
Aşa cum am subliniat, extinderea Uniunii Europene a
urmat două direcţii: spre Vest (european) şi spre Est
(european).
Extinderea spre Vest nu a ridicat probleme deosebite,
ţările care au aderat având regimuri politice democratice şi
sisteme economice de piaţă. Spre deosebire de acestea,
ţările din Est s-au aflat în proces de tranziţie, de la sistemul
politic totalitar şi economie central-planificată la un sistem
politic democratic şi economie de piaţă.
În consecinţă, a apărut necesitatea stabilirii pentru ţările
din Est a unor criterii de aderare pentru a se asigura
compatibilitatea dintre ţările din Vest şi ţările din Est în
privinţa sistemului politic şi a celui economic.
Criteriile stabilite sunt, de fapt, condiţionările însele ale
procesului de tranziţie de la sistemul comunist la sistemul
capitalist, opţiune strategică exprimată de popoarele ţărilor
din Est. Cu alte cuvinte, realizând în practică tranziţia se
îndeplinesc şi criteriile de aderare la UE.
Consiliul European de la Copenhaga din anul 1993 a
stabilit cele trei mari criterii de aderare la UE pentru
extinderea spre est şi anume: criteriul politic, criteriul
economic şi criteriul administrativ şi juridic. Consiliul
European de la Luxemburg din 1997 a decis că, începând cu
finele anului 1998, Comisia va înainta Consiliului rapoarte

regulare în care să evidenţieze progresele fiecărei ţări
candidate spre aderarea la Uniunea Europeană în
conformitate cu criteriile stabilite la Copenhaga.
a) Criteriul politic
Acest criteriu stipulează că ţările candidate trebuie să
realizeze o "stabilitate" a instituţiilor care garantează
democraţia, supremaţia legii, drepturile omului, respectul
pentru şi protecţia minorităţilor.
Democraţia şi supremaţia legii se referă la parlament,
guvern, sistemul juridic şi corupţie, la drepturile omului, la
drepturile politice şi civice, drepturile economice, sociale şi
culturale, drepturile minorităţilor şi protecţia minorităţilor.
În anul 1997, ca punct de pornire în evaluarea cererii de
aderare a României la UE, Comisia a constatat că noile
instituţii ale României sunt democratice şi stabilitatea lor
poate să fie garantată, dar că ele trebuie să fie ancorate
printr-un mai mare respect pentru supremaţia legii la toate
nivele aparatului de stat. Erau deficitare respectul pentru
drepturile fundamentale ale omului, incluzând corupţia,
sistemul judecătoresc, poliţia şi serviciile secrete. De
asemenea, erau scoase în evidenţă deficienţele în privinţa
protecţiei copiilor şi integrării rromilor.
Concluzia generală era atunci că România este pe cale
de a îndeplini condiţiile politice stabilite de Consiliul de la
Copenhaga.
b) Criteriul economic
Consiliul de la Copenhaga a stabilit că un stat membru
al Uniunii Europene trebuie să aibe o economie de piaţă
funcţională şi capacitatea de a face faţă presiunii competitive
şi forţelor pieţei din Uniune.

Existenţa unei economii de piaţă funcţionale presupune:
liberalizarea preţurilor şi a comerţului; existenţa unui sistem
legal consolidat, inclusiv în ceea ce priveşte dreptul de
proprietate. Stabilitatea macroeconomică şi consensul asupra
politicii economice sunt de natură să asigure performanţele
economiei de piaţă. Un sector financiar bine dezvoltat şi
absenţa oricărei bariere semnificative pentru "intrarea" şi
"ieşirea" (de) pe piaţă (înfiinţarea de firme şi falimentul) au
menirea să îmbunătăţească eficienţa economică.
Capacitatea de a face faţă presiunii concurenţiale
presupune existenţa unei economii de piaţă şi a unui cadru
macroeconomic stabil, care să permită firmelor să ia decizii în
climat de predictibilitate. Ea presupune, de asemenea,
resurse suficiente de capital uman şi fizic, inclusiv
infrastructură. Întreprinderile de stat trebuie restructurate, iar
firmele trebuie să investească pentru a-şi creşte eficienţa. În
general, cu cât o economie este mai integrată în Uniunea
Europeană înainte de aderare, cu atât sunt mai mari
posibilităţile de a răspunde exigenţelor statutului de membru.
În anul 1997, Comisia aprecia că România realizase un
progres considerabil în crearea economiei de piaţă, dar că va
fi confruntată pe termen mediu cu dificultăţi serioase în a face
faţă presiunii competitive şi forţelor pieţei din Uniunea
Europeană.
c) Criteriul abilităţii de asumare a obligaţiilor de
membru al UE
Criteriul se referă la capabilitatea de asumare a calităţii
de stat membru, adică a cadrului legal şi instituţional,
cunoscut sub genericul de acquis, prin intermediul căruia
Uniunea Europeană îşi îndeplineşte obligaţiile sale.
Aceasta înseamnă încorporarea efectivă a structurilor
administrative şi a legislaţiei comunitare în structurile şi
legislaţia internă, dar mai ales implementarea acestora în

practică. Îndeplinirea acestui criteriu reprezintă o precondiţie
esenţială pentru crearea unei încrederi reciproce pentru
viitorii membri ai Uniunii Europene.
În anul 1997, opinia Comisiei a fost că, în ciuda
progreselor înregistrate, România nu a transpus şi nici nu a
preluat elementele esenţiale ale acquis-ului, în special în
ceea ce priveşte piaţa internă. De aceea, nu era sigur că pe
termen mediu România va putea îndeplini acest criteriu.
Eforturi considerabile erau necesare în domeniile mediului,
transportului, muncii, justiţiei, afacerilor interne şi agriculturii.
Mai general vorbind, erau necesare reforme susţinute în
administraţie.
La nivelul capitolului următor va fi prezentată situaţia
curentă a îndeplinirii de către România a criteriilor de aderare
la UE, pe baza Raportului din 2004 al Comisiei Europene.
3. Strategii ale României de aderare la
Uniunea Europeană
a) Strategia de la Snagov
Aderarea României la Uniunea Europeană constituie
pentru societatea românească un obiectiv strategic
fundamental. Această opţiune are la bază consensul forţelor
sociale şi politice care vizează ancorarea solidă a ţării în
sistemul de valori european, promovarea interesului naţional,
dezvoltarea societăţii româneşti pe principiile democraţiei şi
economiei de piaţă, în măsură să asigure stabilitatea şi
prosperitatea naţiunii.
Opţiunea pentru integrare se află într-o corelaţie directă
cu procesele de reformă care au loc în România, cu
obiectivele unei societăţi democratice - statul de drept,
pluralismul politic, separarea puterilor, alegeri libere,
respectarea drepturilor omului, inclusiv ale persoanelor

aparţinând minorităţilor naţionale, crearea unui mediu
economic viabil, bazat pe principiile şi mecanismele
sistemului concurenţial, caracterizat prin stabilitate
macroeconomică şi compatibil cu structurile, legislaţia şi
mecanismele instituţionale ale Uniunii Europene.
Consecventă acestei opţiuni, România a încheiat
Acordul European de Asociere la Uniunea Europeană, care a
intrat în vigoare la 1 februarie 1995. Cu ocazia intrării în
vigoare a acestui acord, Parlamentul României a adoptat, la 8
februarie 1995, o declaraţie în care se afirmă voinţa naţională
de a pune în practică, integral, dispoziţiile Acordului de
asociere, în scopul instituirii unui dialog politic intens cu
Uniunea Europeană, de a realiza libera circulaţie a mărfurilor,
serviciilor, capitalurilor şi forţei de muncă, precum şi pentru
armonizarea legislaţiei române cu cea vest-europeană.
Parlamentul României şi-a propus, de asemenea, ca,
recurgând la mijloacele sale specifice, să orienteze evoluţia
social-politică şi economică a ţării, astfel încât să se ajungă la
o cât mai mare apropiere de standardele integrării europene.
Având în vedere toate acestea, Preşedintele României
împreună cu liderii partidelor parlamentare, de guvernământ
şi de opoziţie, au hotărât înfiinţarea unei comisii formate din
experţi ai întregului spectru societal în vederea elaborării unei
Strategii naţionale de pregătire a aderării României la
Uniunea Europeană, care a devenit cunoscută sub numele de
"Strategia de la Snagov 1995".
Obiectivele principale ale strategiei au fost:
 Folosirea cadrului oferit de Acordul European de
Asociere şi sistemul de relaţii structurate. România este
decisă să aibă un rol pozitiv în dialogul sistematic dintre
instituţiile Uniunii Europene şi ţările asociate, în domeniul
politic şi sectorial cu o dimensiune transeuropeană, prin
asociere la acţiunile de politică externă şi de securitate
comună, prin cooperarea în materie de politici generale şi
punctuale, ca şi prin informarea reciprocă cu privire la
scopurile şi instrumentele politicilor aplicate, consultări asupra

politicilor preconizate în vederea asigurării coerenţei
obiectivelor şi, în perspectivă, prin coordonarea acţiunilor
pentru realizarea convergenţei politicilor;
 Promovarea de către România a unei politici
industriale axate pe dezvoltarea şi valorificarea avantajelor
competitive în condiţiile asocierii la Uniunea Europeană, pe
dezvoltări sectoriale care să ia în considerare realizarea unei
convergenţe cu politicile comunitare în materie;
 Integrarea în piaţa energetică europeană şi
interconectarea sistemului energetic românesc la reţelele
transeuropene de energie;
 Integrarea reţelei româneşti de transporturi în reţelele
transeuropene, acordându-se atenţie prioritară coridoarelor
din reţelele transeuropene care ar urma să traverseze
România;
 Crearea condiţiilor pentru ca agricultura României,
valorificând eficient resursele pe care le are la dispoziţie, să
devină un sector competitiv, capabil să se integreze în piaţa
comunitară, pentru asigurarea convergenţei cu reglementările
specifice politicii agricole comune în dinamica lor;
 Stimularea investiţiilor comunitare în România, inclusiv
prin îmbunătăţirea cadrului legislativ, care reglementează
investiţiile străine şi prin preluarea reglementărilor comunitare
în materie;
 Formularea unei politici naţionale de dezvoltare care
să se înscrie în politica europeană de protecţie şi ameliorare
a mediului înconjurător şi a calităţii vieţii şi participarea
României la cooperarea vizând soluţionarea problemelor
ecologice de dimensiune regională sau transeuropeană;
 Sprijinirea şi dezvoltarea întreprinderilor mici şi mijlocii
care reprezintă un sector dinamic, în măsură să absoarbă o
parte a forţei de muncă şi să genereze noi surse pentru
dezvoltare.
"Programul" de măsuri anexat Strategiei este structurat
pe 23 de domenii, prevăzute în Cartea Albă şi, sintetic,
abordează:

- Pentru garantarea liberei circulaţii a mărfurilor
Este prevăzută armonizarea legislaţiei româneşti de
natură să determine fluidizarea fluxurilor comerciale, cu
semnificaţie pentru inserţia progresivă a României în
economia ţărilor comunitare, inclusiv pentru folosirea mai
bună a condiţiilor de acces pe piaţa comunitară pentru
mărfurile româneşti create de actualul cadru de relaţii dintre
România şi Uniunea Europeană.
În acelaşi cadru se are în vedere crearea în România a
unui mediu economic concurenţial conform cu legislaţia
comunitară, care să permită liberul acces pe pieţe, libertatea
de a alege a utilizatorilor şi a consumatorilor, să prevină
împiedicarea, restrângerea sau denaturarea concurenţei şi să
sancţioneze concurenţa neloială. Aceste cerinţe se vor aplica
atât sectorului privat, cât şi celui public şi vor viza în egală
măsură protecţia consumatorului.
- Pentru garantarea liberei circulaţii a capitalurilor
Va fi realizată compatibilizarea legislaţiei româneşti cu
legislaţia comunitară prevăzută în Cartea Albă pentru
domeniul circulaţiei capitalurilor, având ca obiectiv asigurarea
funcţionalităţii pieţelor de capitaluri şi încurajarea investiţiilor.
Aceasta răspunde unei necesităţi esenţiale pentru
pregătirea României în vederea aderării, restructurarea
industriei şi a altor ramuri ale economiei şi continuarea
privatizării, inclusiv pentru folosirea raţională a resurselor
naturale şi punerea în valoare a potenţialului material şi uman
al naţiunii.
Ţinând cont de dinamismul mişcărilor de capital
înregistrat în ultimele trei decenii în economia mondială, de
reducerea subsecventă a costurilor de tranzacţie,
intensificarea competiţiei internaţionale pentru fluxuri de
capital şi importanţa critică a măsurilor de liberalizare pentru
atragerea de capital străin, vor fi luate măsuri pentru
facilitarea dezvoltării unui sector financiar competitiv.
O serie de premise ţinând de regimul investiţiilor
străine, regimul valutar, reforma sistemului bancar, începutul

dezvoltării pieţei valorilor mobiliare au fost deja create, altele
ţinând de dezvoltarea infrastructurii juridice, bancare,
diversificarea instrumentelor financiare şi mai ales asigurarea
unui mediu macroeconomic stabil şi punerea la punct a unui
ansamblu de instrumente adecvate de politică economică
rămân a fi realizate.
- Pentru garantarea liberei circulaţii a persoanelor
Armonizarea legislaţiei va urmări facilitarea contactelor
de afaceri, a schimburilor culturale, ştiinţifice şi de formare
profesională, precum şi relevarea identităţii culturale şi
spirituale europene a poporului român în cadrul conceptului
larg de "cetăţenie europeană". Domeniul se afirmă şi ca
vehicul pentru intensificarea celorlalte forme de circulaţie în
procesul integrării şi totodată dă substanţă uneia din libertăţile
fundamentale ale omului.
Libera circulaţie a persoanelor apare ca un factor
fundamental pentru perioada de tranziţie, pentru
familiarizarea cetăţenilor României cu funcţionarea, politicile
şi mecanismele comunitare - obiectiv esenţial al procesului de
pregătire a aderării şi alinierii la practicile şi procedurile
comunitare, inclusiv pentru armonizarea legislaţiei, cu spaţiul
democratic european şi cu "ideile" europene, de care au fost
îndepărtaţi în condiţiile regimului totalitar. În acest context, se
vor avea în vedere cadrul legal şi reglementările ţărilor
partenere din Uniunea Europeană, care, la rândul lor, ar urma
să faciliteze fluidizarea circulaţiei persoanelor ca parte a unui
efort reciproc.
Legislaţia privind circulaţia persoanelor va avea în
vedere, totodată, crearea cadrului adecvat pentru o
cooperare strânsă în materie de imigrări, azil, combaterea
traficului ilegal.
Din cele prezentate rezultă că "Strategia de la Snagov
1995" a reafirmat opţiunea fundamentală a României de
integrare în Uniunea Europeană şi are meritul de a fi instituit
acordul unanim al forţelor politice, sociale şi civice.

În acelaşi timp, trebuie remarcat caracterul declarativ al
textului, de uz extern şi mai puţin orientat spre aplicaţie
internă, spre măsuri de reformă economică. De altfel, cursul
ulterior al evenimentelor a demonstrat caracterul declarativ al
Strategiei, obiectivul ei privind aderarea României la UE în
anul 2000 nefiind atins.
b) Strategia naţională de dezvoltare economică pe
termen mediu
Strategia naţională de dezvoltare economică a
României pe termen mediu este un document programatic,
de referinţă pentru orientarea politică, economică şi socială a
României în perioada 2001-2004.
Strategia a fost adoptată în şedinţa Guvernului din 16
martie 2000 şi prezentată la 20 martie 2000 instituţiilor Uniunii
Europene, fiind însoţită de declaraţia tuturor partidelor politice
şi a grupurilor parlamentare prin care se exprimă consensul
în privinţa prevederilor strategiei şi a transpunerii ei în
practică, reprezentând garanţia că ritmul procesului de
implementare a strategiei nu va fi influenţat în viitor de
posibilele schimbări ale spectrului politic din România.
Rezultatul urmărit prin transpunerea în practică a Strategiei
este realizarea unei economii de piaţă performante,
compatibile cu principiile, normele, instituţiile şi politicile
comunitare, capabilă să facă faţă presiunii concurenţei în
cadrul pieţei interne a Uniunii Europene, în conformitate cu
criteriile economice de la Copenhaga. România are în vedere
anul 2007 pentru aderare.
Opţiunile strategiei vizează crearea de condiţii pentru:
asigurarea creşterii economice pe baza sporirii ratei
investiţiilor prin participarea semnificativă a capitalului
naţional şi prin atragerea resurselor externe, mai ales sub
formă de investiţii directe, în condiţii de deplină transparenţă,
astfel ca după anul 2001, ritmurile medii anuale de creştere a

produsului intern brut să se situeze între 4 şi 6%; continuarea
măsurilor de stabilizare macroeconomică prin asigurarea unor
deficite bugetare suportabile, în jurul a 3% din produsul intern
brut, reducerea deficitului cvasifiscal, gestionarea
corespunzătoare a datoriei publice şi a deficitului contului
curent, astfel încât să se asigure reducerea treptată a inflaţiei,
care, începând cu anul 2004, să poată fi exprimată printr-o
singură cifră; promovarea unor politici coerente, compatibile
cu mecanismele Uniunii Europene, vizând ajustarea
structurală a economiei, dezvoltarea şi modernizarea
infrastructurii fizice, ştiinţifice şi sociale, revitalizarea şi
retehnologizarea industriilor cu potenţial competitiv,
construirea unei agriculturi întemeiate pe exploataţii de
dimensiuni optime, sprijinirea activităţilor bazate pe
tehnologia informaţiei şi crearea unui mediu prielnic pentru
extinderea şi dezvoltarea turismului, diversificarea serviciilor
financiare, a sectorului terţiar, în general; crearea unui mediu
de afaceri prielnic, bazat pe un cadru legal coerent şi stabil,
care să asigure dezvoltarea competiţiei pe piaţă, reducerea
costurilor de tranzacţii şi diminuarea poverii fiscale;
promovarea unor măsuri specifice de stimulare a
întreprinderilor mici şi mijlocii; definirea clară a drepturilor de
proprietate, asigurarea unor structuri administrative şi juridice
adecvate, capabile să asigure aplicarea legii şi respectarea
obligaţiilor contractuale; modernizarea şi dezvoltarea
serviciilor de utilitate publică astfel ca acestea să răspundă
cât mai bine nevoilor cetăţenilor şi economiei naţionale,
asigurându-se treptat apropierea de standardele ţărilor
membre ale Uniunii Europene; elaborarea şi asumarea unui
program pe termen lung pentru eliminarea riscurilor de
accidente ecologice şi reducerea continuă a nivelurilor de
poluare a mediului înconjurător.
În cursul elaborării strategiei pe termen mediu, au fost
examinate - inclusiv cu modele econometrice - mai multe
scenarii de dezvoltare, diferenţiate atât în funcţie de ritmul şi
profunzimea la care s-ar derula transformările structurale

implicate de tranziţie, cât şi de politicile macroeconomice
posibil de aplicat. "În cazul conservării evoluţiilor de până
acum (scenariul inerţial), - se precizează în cadrul Strategiei -
toate estimările evidenţiază ca inerentă o stagflaţie
quasicronică. Pornindu-se de la opţiunea - larg manifestată la
nivel politic şi pe plan social - pentru integrare înj Uniunea
Europeană, s-a acordat prioritate schemelor de dezvoltare
care ar permite depăşirea cât mai rapidă a actualei crize şi
relansarea pe temelii trainice a economiei naţionale (scenariul
restructurant)".
Scenariul privind dezvoltarea pe termen mediu a
României şi-a propus ca obiectiv esenţial stoparea scăderii
PIB şi realizarea unei creşteri de 1,3% în anul 2000, 3% în
2001, 5% în 2002, 4,5% în 2003 şi de 4% în 2004.
Tabel III.2
Prognoza dezvoltării economice a României
în perioada 2000-2004
Indicator 2000 2001 2002 2003 2004
PIB (% anual) 1.3 3.0 5.0 4.5 4.0
Export (mld. USD) 10.1 10.5 11.1 11.5 12.0
Import (mld. USD) 11.7 12.3 13.2 13.9 14.6
Curs mediu de schimb
(lei/dolar)
20600 24050 26900 29600 31500
Inflaţia anuală (%) 38.8 20.7 15.8 13.8 10.1
Rata şomajului (%) 13.0 10.9 10.1 9.7 8.6
Salariul net (USD/lună
în preţuri 1999)
108 117 127 138 150
În capitolul al treilea, "Politici macroeconomice", sunt
jalonate principalele orientări ale politicilor financiară,
comercială şi monetară ce urmează a fi promovate în
următorii 5 ani.
Se poate spune că obiectivele Strategiei naţionale de
dezvoltare pe termen mediu sunt nu numai dezirabile, ci şi
realiste. România dispune de importante resurse naturale şi

de un capital uman apt de performanţă, de capacităţi
productive potenţial competitive, de o poziţie geografică de
intersecţie a fluxurilor internaţionale de comerţ. Toate aceste
avantaje comparative oferă numeroase oportunităţi atractive
pntru capitalul occidental. Disponibilitatea Uniunii Europene, a
altor organisme internaţionale de a sprijini ţara noastră în
demersul său istoric de integrare a fost, de asemenea,
formulată neechivoc. Sunt decisive depăşirea stării de
economie slab structurată instituţional, articularea funcţională
a noilor mecanisme, promovarea de politici clare şi coerente,
care să reorienteze energiile societăţii - dinspre ţintele false
care le consumă inutil acum - spre obiectivele autentice ale
bunăstării personale şi generale.
Strategia de dezvoltare pe termen mediu a fost
acceptată de toate partidele parlamentare, a fost agreată de
organismele Uniunii Europene, de FMI şi BIRD. Aplicarea sa
în anii 2001-2004 indică deja unele rezultate pozitive, cum
sunt stoparea declinului economic, diminuarea inflaţiei şi a
şomajului şi creşterea exporturilor.
c) Planul de acţiune în vederea aderării României la
Uniunea Europeană
În strânsă legătură cu Strategia naţională de dezvoltare
economică pe termen mediu (adoptată în martie 2000) este şi
Planul de acţiune în vederea aderării României la Uniunea
Europeană, care reprezintă un program de măsuri adoptat de
Guvern în vederea aplicării în practică a Strategiei.
Acest program de măsuri statuează, printre priorităţile
etapei următoare, îmbunătăţirea structurală şi funcţională a
pieţelor şi consolidarea climatului de afaceri şi a mediului
economic concurenţial.

- Politica macroeconomică
 Politica monetară
În domeniul politicii şi stabilităţii monetare s-a dorit ca în
perioada 2000-2004 să se creeze un mediu economic stabil
prin reducerea ratei inflaţiei (până la 9% în 2004) şi crearea
condiţiilor de promovare a convergenţei şi integrării în
Uniunea Europeană. A fost promovată, mai ales în primul
interval al perioadei, o politică monetară restrictivă utilizând
simultan instrumente monetare, de rată a dobânzii şi de curs
de schimb/deficit de cont curent.
S-a urmărit reducerea progresivă a ratelor dobânzii
reale în perioada 2002-2004, precum şi atenuarea fluctuaţiilor
acestora.
În ceea ce priveşte cursul de schimb, în perioada 2000-
2002 s-a urmărit menţinerea cursului real la un nivel relativ
nealterat.
În domeniul balanţei de plăţi, obiectivele principale sunt:
majorarea controlată a soldului datoriei externe şi creşterea
finanţării deficitelor de cont curent prin intrări autonome de
capital.
 Politica financiară (fiscală)
Politica fiscală are ca obiectiv realizarea echilibrului
economic şi a condiţiilor favorabile creşterii economice prin
controlul deficitului bugetar (sub 3% din PIB), raţionalizarea
opţiunilor bugetare, asigurarea transparenţei în cheltuirea
banilor publici, îmbunătăţirea colectării veniturilor bugetare.
Politica în domeniul cheltuielilor publice este aceea de
creştere a eficienţei utilizării fondurilor bugetare printr-o
perfecţionare a managementului bugetar, o raţionalizare,
fundamentare şi dimensionare a cheltuielilor publice în funcţie
de venituri certe, fără a apela la finanţare inflaţionistă.
În domeniul datoriei publice, în perioada 2001-2003, s-a
urmărit realizarea unui control al nivelului şi structurii datoriei
publice interne şi externe în vederea asigurării echilibrului
macroeconomic, stimulării dezvoltării economice şi finanţării
corespunzătoare a obiectivelor publice prioritare.

Politica în domeniul impozitării are ca obiectiv
optimizarea sistemului de taxe şi impozite în vederea instituirii
unui cadru stabil, echitabil şi favorabil dezvoltării afacerilor.
Alte obiecvtive au inclus: creşterea eficienţei în
administrarea proprietăţii statului şi diminuarea blocajului
financiar.
 Politica veniturilor
În perioada 2000-2004, politica veniturilor a avut ca
scop crearea condiţiilor de creştere a veniturilor familiale pe
măsura creşterii productivităţii muncii şi a eficienţei activităţii
economice, combaterea sărăciei prin reglarea creşterilor
salariale, corelarea măsurilor de politică salarială cu măsurile
de politică monetară şi fiscală, programe de combatere a
sărăciei.
Tot în cadrul politicii veniturilor s-a urmărit o
îmbunătăţire a condiţiilor şi procedurilor de salarizare în
sectorul public (instituţii publice, regii autonome, companii
naţionale etc.), stabilirea unei politici coerente privind
ajutoarele familiale, crearea unui cadru consensual de
negociere a salariilor.
 Politici comerciale
În domeniul politicilor comerciale, obiectivul principal
este acela de promovare a integrării cât mai avantajoase a
economiei româneşti în economia europeană şi mondială prin
continuarea liberalizării treptate a comerţului exterior în cadrul
acordurilor deja asumate şi în condiţiile negocierii de noi
acorduri. S-a urmărit instaurarea progresivă a liberului schimb
între România şi UE pentru reducerea impactului aplicării
tarifului vamal comun al UE asupra economiei româneşti.
Alte obiective sunt consolidarea instituţională şi
legislativă, dezvoltarea unui climat favorabil investiţiilor
străine şi sporirea nivelului acestora prin liberalizarea
graduală a mişcărilor de capital, perfecţionarea cadrului
normativ pentru investitorii instituţionali, diversificarea
formelor de investiţii şi încurajarea formelor neconvenţionale
de investiţii.

- Politici de ajustare structurală şi îmbunătăţire a
mediului de afaceri
 Industrie
Obiectivul principal în cadrul industriei este continuarea
restructurării şi privatizării societăţilor cu capital de stat. În
anul 2001, s-a dorit finalizarea restructurării şi privatizării
marilor societăţi comerciale cu capital de stat înscrise în
PSAL, precum şi extinderea programului de privatizare la alte
societăţi comerciale mari de stat din domeniul transportului
feroviar de mărfuri şi al exploatării resurselor minerale,
conform PSAL II.
Alte obiective/scopuri de larg interes pentru perioada
2000-2004 au fost introducerea şi aplicarea unui sistem
coerent de reglementare a falimentului, crearea condiţiilor
favorabile dezvoltării activităţilor industriale, respectarea
strictă a criteriilor ecologice în politicile de dezvoltare
industrială. Pentru dezvoltarea cooperării industriale interne şi
internaţionale se doreşte intensificarea acţiunilor de
prospectare a oportunităţilor de cooperare internaţională prin
orientarea/conştientizarea administraţiei din sfera relaţiilor
internaţionale (comerţ, afaceri externe) către problematica
economică şi a integrării europene, astfel încât, începând cu
anul 2004, să avem o structură raţională a sectorului
industrial, compatibilă cu structura economiei UE.
 Agricultură
În domeniul agricol, un rol prioritar îl are acomodarea
legislativă în domeniul politicilor de îmbunătăţiri funciare şi de
protecţia mediului, precum şi creşterea productivităţii şi a
competitivităţii sectorului agricol printr-o politică de susţinere
a procesatorilor, prin finalizarea procesului de privatizare a
societăţilor naţionale rezultate prin reorganizarea regiilor
autonome aflate în subordinea MAA până în anul 2002, se
doreşte consolidarea protecţiei patrimoniului genetic prin
conectarea Băncilor de Resurse Genetice Vegetale şi
Animale la circuitul internaţional al băncilor care au acest
profil.

În ceea ce priveşte Politica Agricolă Comună (PAC), se
vor susţine producătorii agricoli, precum şi cei din domeniul
piscicol prin îmbunătăţirea nivelului tehnologic în domeniu
(stimulente financiare, leasing), se va defini exploataţia
agricolă şi se va crea cadrul instituţional de înregistrare,
urmând să se compatibilizeze politicile comerciale cu cele ale
UE în domeniu.
În domeniul produselor agro-alimentare, se doreşte
integrarea României în sistemul global de calitate a
produselor agro-alimentare, precum şi acomodarea/alinierea
politicilor sanitar-veterinare prin formarea şi instruirea
specialiştilor în domeniul sanitar-veterinar şi dotarea
laboratoarelor conform prevederilor internaţionale.
Un alt obiectiv este acela de mutare a accentului de la
politica exclusiv agricolă către cea de dezvoltare rurală prin
programe de investiţii în scopul dezvoltării infrastructurii în
mediul rural, crearea Fondului Naţional de Sprijinire a
Agriculturii în conformitate cu reglementările UE etc.
 Transporturi
În cadrul serviciilor de transport, se au în vedere
reabilitarea serviciilor de transport, îmbunătăţirea calităţii
acestora şi alinierea la condiţiile europene de transport cu
ajutorul programului de alinierea la sistemul european şi a
programului de diversificare şi reabilitare a calităţii serviciilor
din domeniul transporturilor. Totodată, prin programul de
reabilitare şi modernizare a infrastucturilor de transport,
programul de reabilitare, construcţii autostrăzi şi modernizare
a infrastucturii situate pe traseele coridoarelor paneuropene
IV, VII şi IX, programul de modernizare a tehnologiioor de
transport, se vor aduce la standarde europene infrastructura,
echipamentele şi mijloacele de transport. Până în anul 2004
s-a urmărit şi reabilitarea serviciului naţional de căutare şi
salvare.
 Sectorul bancar
S-a urmărit crearea unui sector bancar puternic, stabiil
şi credibil, capabil să asigure o intermediere financiară

eficientă. În domeniul redimensionării sectorului bancar, până
la sfârşitul anului 2001, s-au menţinut pe piaţă doar băncile
puternice, viabile.
Alte domenii sunt îmbunătăţirea activităţii de
supraveghere prudenţiale prin sesizarea timpurie a băncilor
cu probleme pentru preîntâmpinarea riscurilor de sistem,
finalizarea procesului de privatizare a băncilor (Banca
Agricolă, CEC, BCR) prin sporirea concurenţei pe piaţă,
creşterea eficienţei băncilor, mărirea gradului de acoperire de
către Fondul de Garantare a riscului de neplată şi creşterea
calităţii servicilor financiar-bancare.
 Pieţele de capital
În domeniul pieţelor de capital, obiectivele sunt: un rol
sporit în finanţarea economiei, o contribuţie substanţială la
redresarea economică, la crearea unei economii de piaţă
funcţionale şi competitive, asigurarea treptată a condiţiilor
pentru integrarea (la orizontul anului 2007) în Piaţa Unică a
serviciilor financiare, revitalizarea pieţei de capital, atragerea
crescândă a economiilor publicului şi a investitorilor
instituţionali autohtoni şi străini, sporirea capitalizării la 30%
din PIB în anul 2004 şi la 80% din PIB în anul 2007.
În ceea ce priveîte Cadrul Legislativ, se doreşte
dezvoltarea cadrului legal, adoptarea acquis-ului comunitar şi
revizuirea corespunzătoare a regulamentelor CNVM, spre a
preciza inter alia regimului de autorizare şi funcţionare a
societăţilor de investiţii, drepturilor creditorilor, proprietatea şi
relaţiile de proprietate, regimul tranzacţionării fondurilor de
investiţii de asigurare şi de pensii. Totodată, se va ridica
nivelul standardelor internaţionale şi europene a normelor de
conduită, evidenţă, diseminare a informaţiei prudenţiale de
resurse proprii şi de pregătire a operatorilor de piaţă,
perfecţionarea sistemelor de compensare, decontare,
depozitare şi registru,
O evaluare a realizării Strategiei pe termen mediu şi a
Planului de acţiuni se va regăsi în capitolul privind stadiul
aderării României la UE.

4. Mecanismul şi procedurile de desfăşurare a
negocierilor de aderare
a) Cadrul general şi dinamica negocierilor
În procesul de înaintare spre realizarea obiectivului său
de prioritate absolută - integrarea în UE - în primăvara anului
2000, România a început negocierile efective de aderare.
Aşa cum s-a menţionat, Consiliul European de la
Helsinki (decembrie 1999) a stabilit că singurul criteriu ce
trebuie îndeplinit în cazul statelor din al doilea val de aderare,
din care face parte şi România, este criteriul politic. Acesta se
referă la existenţa unor instituţii democratice stabile,
respectarea drepturilor omului şi protejarea drepturilor
minorităţilor. Celelalte criterii, economic şi administrativ, sunt
discutate pe parcursul negocierilor, astfel încât în momentul
aderării să fie îndeplinite integral.
Aderarea propriu-zisă rezidă în adoptarea, aplicarea şi
dezvoltarea acquis-ului comunitar, care reprezintă întreaga
legislaţie primară şi derivată, precum şi ansamblul politicilor şi
instituţiilor create pentru a asigura aplicarea, respectarea şi
dezvoltarea corespunzătoare a acestei legislaţii. Din raţiuni
metodologice şi practice, acquis-ul comunitar a fost împărţit în
31 de capitole:
Capitolul 1 Libera circulaţie a mărfurilor
Capitolul 2 Libera circulaţie a persoanelor
Capitolul 3 Libera circulaţie a serviciilor
Capitolul 4 Libera circulaţie a capitalului
Capitolul 5 Dreptul societăţilor comerciale
Capitolul 6 Concurenţă
Capitolul 7 Agricultură
Capitolul 8 Pescuit
Capitolul 9 Transporturi
Capitolul 10 Impozitare
Capitolul 11 Uniunea Economică şi Monetară

Capitolul 12 Statistică
Capitolul 13 Politica socială şi ocuparea forţei de muncă
Capitolul 14 Energie
Capitolul 15 Industrie
Capitolul 16 Întreprinderi mici şi mijlocii
Capitolul 17 Ştiinţă şi cercetare
Capitolul 18 Educaţie, pregătire profesională, tineret
Capitolul 19 Telecomunicaţii
Capitolul 20 Cultură şi audiovizual
Capitolul 21 Politica regională
Capitolul 22 Protecţia mediului înconjurător
Capitolul 23 Sănătatea şi protecţia consumatorilor
Capitolul 24 Justiţie şi afaceri interne
Capitolul 25 Uniune vamală
Capitolul 26 Relaţii externe
Capitolul 27 Politica externă şi de securitate comună
Capitolul 28 Control financiar
Capitolul 29 Prevederi financiare şi bugetare
Capitolul 30 Instituţii
Capitolul 31 Diverse
Unul din principiile fundamentale ale aderării la UE este
acela potrivit căruia cea mai mare parte a acquis-ului nu este
negociabilă, el constituind temelia construcţiei europene.
Acquis-ul comunitar trebuie preluat şi instituit ca atare de
către statul candidat. Pot face obiectul negocierii doar unele
aspecte concrete mai dificile, dar nu pentru a fi eliminate, ci
pentru a identifica modalităţi mai accesibile şi termene mai
convenabile de realizare a lor. De aceea, negocierile efective
sunt precedate de o examinare atentă (screening) bilaterală a
acquis-ului, pentru a fi identificate acele probleme sau
domenii în care statul candidat ar avea dificultăţi reale în
aplicarea prevederilor acquis-ului.
Pentru fiecare capitol de negociere, statul candidat îşi
pregăteşte poziţia sa sub forma unui "document de poziţie".
La acest document de poziţie, Uniunea Europeană răspunde

prin propria-i poziţie de negociere, denumită "poziţie
comună", deoarece ea este adoptată în unanimitate de către
toate statele comunitare, la propunerea Comisiei Europene.
De regulă, negocierea începe cu capitolele mai uşoare,
care sunt mai la îndemâna statului candidat, capitolele mai
dificile fiind lăsate pentru etapele ulterioare, când părţile au
deja o vedere de ansamblu asupra poziţiilor de negociat.
La procesul de negociere, din partea comunitară
participă reprezentanţi ai Consiliului Uniunii, din categoria
miniştrilor de resort pe problemele ce se negociază din
fiecare stat membru al Uniunii Europene şi Comisia
Europeană, reprezentată prin Direcţia Generală pentru
Extindere. Partea română este reprezentată de Delegaţia
naţională, condusă de negociatorul şef cu UE, ministrul
delegat.
Negocierile propriu-zise au loc în cadrul unei reuniuni,
denumită Conferinţa de Aderare, la care participă Consiliul
Uniunii Europene şi negociatorul şef al ţării candidate. Cele
două părţi îşi prezintă poziţiile de negociere asupra câte unui
capitol al acquis-ului. Dacă părţile convin asupra capitolului
respectiv, atunci acesta se poate închide provizoriu. În cazul
în care poziţiile celor două părţi negociatoare sunt diferite,
problemele rămân deschise până se găseşte soluţia
acceptabilă pentru ambele părţi.
Una din regulile de bază ale negocierii pentru
armonizarea poziţiilor diferite este concesia reciprocă.
Aceasta poate fi mai uşor şi mai simplu realizată în
negocierile bilaterale, fiind mai complicată şi mai greu de
realizat în cazul negocierilor multilaterale. Oricare ar fi
concesia solicitată de statul candidat, ea nu poate fi
acceptată decât cu acordul unanim al statelor membre UE.
Intermediarul pentru găsirea soluţiilor reciproc acceptabile
este Comisia Europeană.
Pe lângă problemele concrete ce pot fi ridicate de statul
candidat, negocierile au şi următoarele obiective de bază:
adaptarea tratatelor constitutive ale UE pentru a include noile

state membre şi îndeosebi modificarea instituţiilor comunitare
(stabilirea numărului de membri în Consiliu, în Comisie, în
Parlamentul European, în Curtea de Justiţie etc.), ca urmare
a extinderii; modificarea legislaţiei derivate a Uniunii
Europene astfel încât aceasta să poată fi aplicată în noile
state membre; stabilirea perioadelor de tranziţie;
determinarea contribuţiei noilor state membre la bugetul UE şi
a alocaţiei pe care o vor primi ele din acest buget (prin
participarea la programe, la politica agricolă comună, la
fondurile structurale etc.); fixarea condiţiilor participării noilor
state membre la aplicarea politicilor comune ale UE.
Durata negocierilor este diferită de la o ţară la alta, în
funcţie de gradul de pregătire a fiecăreia. Austria, Finlanda şi
Suedia au avut nevoie de 16 luni pentru negocierea aderării
lor la UE, în timp ce Portugaliei i-au trebuit 80 de luni. Pentru
România, s-a stabilit iniţial, ca dată de încheiere a
negocierilor de aderare, începutul anului 2007 (60 de luni de
negocieri). Între încheierea negocierilor (2004 în cazul
României) şi aderarea efectivă la UE (2007) mai sunt de
parcurs câteva etape: redactarea şi convenirea Tratatului de
aderare, care prevede drepturile şi obligaţiile părţilor în
vederea dobândirii calităţii de membru al UE de către ţara
candidată; obţinerea consimţământului Parlamentului
European prin adoptarea Tratatului de aderare; semnarea
Tratatului de aderare de către toate cele 25 de state membre
ale UE şi de către statul candidat; ratificarea Tratatului de
către toate parlamentele naţionale ale statelor membre sau
prin referendum, în funcţie de prevederile Constituţiei statului
candidat.
b) Documentele de poziţie
În vederea purtării negocierilor pentru aderarea
României la Uniunea Europeană, autorităţile naţionale

întocmesc şi transmit Consiliului Uniunii câte un document de
poziţie corespunzător fiecărui capitol de negocieri.
Elaborarea documentelor de poziţie se realizează pe
baza fundamentării angajamentelor pe care România trebuie
şi poate să şi le asume în cadrul capitolului respectiv de
negociere. Prin urmare, la redactarea documentelor de
poziţie se ajunge în urma întocmirii unui dosar de
fundamentare, care cuprinde toate elementele care au fost
luate în considerare în procesul de elaborare a documentelor
de poziţie.
Fiecare instituţie a administraţiei publice centrale
elaborează propria contribuţie la dosarele de fundamentare
şi, implicit, la documentele de poziţie. Aceste contribuţii sunt
apoi corelate şi armonizate de către instituţia integratoare şi
Ministerul Integrării Europene, în reuniuni de consultare cu
celelalte instituţii implicate în fiecare capitol. Definitivarea are
loc în procedură scrisă, prin obţinerea avizului conducătorului
fiecărei instituţii, înaintea supunerii spre aprobare în şedinţa
Guvernului.
Odată elaborate, documentele de poziţie şi dosarele de
fundamentare sunt supuse adoptării de către Guvernul
României. După adoptare, pot avea loc consultări cu comisiile
parlamentare relevante pentru fiecare capitol de negocieri, în
conformitate cu prevederile Constituţiei.
Documentele de poziţie sunt documentele oficiale prin
care România îşi prezintă, în cadrul Conferinţei de aderare la
Uniunea Europeană, poziţia faţă de fiecare din cele 31 de
capitole de negociere în care este împărţit, pentru raţiuni
metodologice, acquis-ul comunitar.
Documentelor de poziţie ale României li se răspunde de
către Consiliul Uniunii Europene prin poziţii comune, prin care
poziţia României poate fi acceptată sau poate cere României
să îşi modifice poziţia în anumite privinţe. În acest ultim caz,
rămâne ca România să adopte un nou document de poziţie în
acel capitol, modificat în funcţie de solicitările primite şi de
interesele şi posibilităţile proprii.

Un document de poziţie cuprinde următoarele părţi:
poziţia generală a României, prezentată sintetic, privind
acquis-ul comunitar din capitolul respectiv, adoptat până la 31
decembrie 1999 (după caz, se va face şi expunerea sintetică
a derogărilor sau perioadelor de tranziţie solicitate); poziţia
detaliată a României privind acquis-ul comunitar din domeniul
respectiv, cu indicarea distinctă a echivalentului în legislaţia
română a acquis-ului deja preluat sau a dispoziţiilor celor mai
semnificative ale acestuia şi a calendarului şi modalităţilor de
transpunere a acquis-ului care nu a fost încă preluat;
prezentarea instituţiilor aparţinând administraţiei publice
centrale sau de alt tip, cerute de legislaţia comunitară în
domeniu, respectiv instituţii deja existente, caz în care vor fi
prezentate date statistice care să ateste eficienţa funcţionării
acestora, precum şi principalele măsuri pentru sporirea
eficienţei lor, iar dacă este nevoie, calendarul şi măsurile
pentru crearea instituţiilor care sunt încă necesare; explicarea
perioadelor de tranziţie sau a derogărilor, în cazul în care
există asemenea solicitări.
c) Principii metodologice pentru elaborarea
documentelor de poziţie
- Semnificaţia datei aderării
Data asumată de România pentru aderarea la Uniunea
Europeană este 1 ianuarie 2007. De aceea, toate măsurile pe
care autorităţile române îşi propun să le ia până la această
dată sunt sub forma unui plan de măsuri. Măsurile pe care
autorităţile române consideră că le pot lua, pentru motive bine
întemeiate, numai după 1 ianuarie 2007, vor fi indicate ca
atare, cu motivările corespunzătoare. Ele conduc astfel la
formularea de solicitări de perioade de tranziţie.
În acest context, în eşalonarea măsurilor, se ţine cont
de distincţia între orizontul de timp al ediţiilor din anul 2000 al
Programului Naţional de Aderare a României la Uniunea

Europeană (PNAR) şi Planul Naţional de Dezvoltare (31
decembrie 2003), pe de o parte, şi orizontul de timp al
documentelor de poziţie (31 decembrie 2006), pe de altă
parte.
Eşalonarea procesului de armonizare legislativă,
calendarul măsurilor instituţionale şi al altor acţiuni de
adaptare trebuie să se suprapună perfect în intervalul de timp
comun. Mai simplu spus, pentru perioada 1 ianuarie 2001 -
31 decembrie 2003, în documentele de poziţie ar trebui
formulate angajamente identice cu cele exprimate deja în
PNAR. Cu toate acestea, dacă în urma evaluărilor
aprofundate care au loc în pregătirea dosarelor de
fundamentare şi a documentelor de poziţie se ajunge la alte
concluzii, atunci în documentele de poziţie vor fi înscrise
acestea din urmă, însă instituţiile care au ajuns la asemenea
constatări trebuie să ia toate măsurile care să asigure că la
ediţia 2001 a PNAR (care trebuie să aibă ca orizont de timp
data unilateral asumată a aderării) vor fi respectate noile
evaluări.
Fiecare act normativ comunitar trebuie înţeles în
contextul general al politicilor comunitare din fiecare sector,
fiind necesară cunoaşterea acestora. Prezentarea politicilor
comunitare este în primul rând făcută în green papers (cărţile
verzi) şi white papers (cărţile albe), fiind astfel necesară şi
consultarea sistematică şi permanentă a acestora.
- "Perioade de tranziţie" şi "derogări"
Perioada de tranziţie este o excepţie cu caracter
temporar de la aplicarea normelor comunitare într-un
domeniu precis determinat, solicitată de un stat candidat,
iniţial prin documentele sale de poziţie şi ulterior înscrisă în
Tratatul de aderare. Ea intră în vigoare la data la care statul
candidat devine membru al UE şi se încheie la sfârşitul
duratei sale, moment de la care normele comunitare cu
privire la care a fost solicitată perioada de tranziţie devin
opozabile statului respectiv. Derogarea este o excepţie
permanentă de la aplicarea normelor comunitare într-un

domeniu precis determinat. Ea poate lua sfârşit într-un singur
caz, şi anume atnci când normele comunitare de la care s-a
solicitat exceptarea sunt abrogate sau modificate astfel încât
ea să devină lipsită de obiect.
Comisia Europeană a exprimat încă din iulie 1997, în
"Agenda 2000", intenţia sa de limitare a întinderii şi duratei
perioadelor de tranziţie, precum şi de virtuală excludere a
derogărilor. Ulterior, această poziţie a fost confirmată şi
întărită de statele membre în documente succesive. Pe de o
parte, aceasta impune ţării candidate, ca principii de lucru,
formularea de solicitări de perioade de tranziţie şi derogări
numai în urma unor analize şi evaluări temeinice, utilizând în
sprijinul solicitărilor formulate argumente substanţiale,
incontestabile, inclusiv date şi evaluări statistice şi calcule de
prognoză.
România a putut solicita derogări şi perioade de
tranziţie în acele cazuri în care, prin consultări între toate
instituţiile şi grupurile de interese implicate şi relevante, s-a
stabilit că acestea sunt necesare pentru: protejarea unui
interes major economic sau social; evitarea costurilor
excesive pe care le-ar impune un ritm de adaptare accelerat
până la data aderării, în cazurile în care pentru adaptarea
unui domeniu sunt necesare investiţii semnificative, iar
perspectiva existentă nu permite în mod realist luarea în
calcul a unor alocări bugetare acoperitoare în perioada
premergătoare aderării; raţionamente de ordin tehnic; alte
considerente decât cele de mai sus sau o combinaţie a
acestor factori.
În indicarea de derogări se va ţine seama şi de faptul că
acestea sunt mai uşor de acceptat de către cealaltă parte
atunci când: nu privesc acquis-ul esenţial al pieţei interne; nu
privesc probleme care, în momentul purtării negocierilor, sunt
sensibile pentru opinia publică şi mediile politice din statele
membre UE; nu sunt formulate în legătură cu acte normative
comunitare a căror procedură de adoptare, în prezent,
necesită unanimitatea statelor membre UE; sunt formulate în

legătură cu acte normative comunitare care cuprind în chiar
textul lor derogări sau perioade de tranziţie generale sau
individuale (pentru anumite state sau zone geografice
determinate); sunt menite să protejeze justificat situaţii unice
sau rare în raport cu situaţia "medie" din cadrul UE.
Orice solicitare de perioadă de tranziţie trebuie
obligatoriu însoţită, în cuprinsul documentului de poziţie, de
un plan precis şi convingător de măsuri, care să asigure
aplicarea progresivă a acquis-ului comunitar, astfel încât la
termenul-limită al perioadei de tranziţie solicitate să fie
asigurată aplicarea completă a normelor de la care s-a
solicitat exceptarea temporară.
- Repere metodologice comunitare
În stabilirea măsurilor şi a calendarului pe care
autorităţile române se angajează prin documentele de poziţie
să le aplice în vederea dobândirii de către România a calităţii
de stat membru UE s-a ţinut seama de punctele de vedere
exprimate de instituţiile Uniunii Europene prin: rapoartele
Comisiei Europene privind progresele înregistrate de
România; rapoartele actualizate privind examinarea analitică
a adoptării şi aplicării acquis-ului comunitar; minutele
reuniunilor sub-comitetelor şi comitetelor de asociere;
parteneriatul pentru aderare - versiunea 1999, priorităţile
acestuia pe termen scurt şi mediu fiind reflectate în dosarele
de fundamentare şi, în final, în documentele de poziţie.
Pentru capitolele de negocieri privind Piaţa Internă
Unică se ţine seama îndeosebi de: Cartea albă privind
pregătirea ţărilor asociate din Europa Centrală şi de Est
pentru integrarea în piaţa internă a Uniunii şi anexa sa privind
structurile administrative necesare; Strategia pentru Piaţa
Internă europeană, adoptată de Comisie în 1999; road map
(elaborat de fosta DG XV - Internal Market and Financial
Services); alte documente adoptate în cadrul Uniunii
Europene fie pentru uzul autorităţilor statelor membre, fie
pentru a gestiona procesul de aderare a statelor candidate.

Este vital, pentru credibilitatea şi soliditatea poziţiilor
exprimate de România în cursul negocierilor de aderare, ca
aceste poziţii să fie concordante cu documentele
programatice interne. De aceea, în elaborarea dosarelor de
fundamentare trebuie să se pornească de la obiectivele,
acţiunile şi măsurile stabilite în asemenea documente. Dacă
se constată neconcordanţe, ele vor fi evidenţiate şi înscrise în
dosarul de fundamentare, formulându-se propuneri de
soluţionare, care se supun aprobării Guvernului.
d) Dosarele de fundamentare
Dosarele de fundamentare care trebuie să se afle la
baza fiecărui document de poziţie au menirea de a asigura
angajamentelor exprimate de România, pe de o parte, un
caracter realist, care să ţină cont de posibilităţile sale efective
şi de prognoze lucide privind evoluţia viitoare a acestor
posibilităţi.
Pe de altă parte, România trebuie să îşi formuleze de
aşa natură angajamentele, încât să asigure un ritm susţinut
de preluare a acquis-ului şi de creştere a eficienţei instituţiilor
administraţiei publice, care să permită încheierea pregătirilor
generale pentru aderare la 1 ianuarie 2007. Pentru a permite
stabilirea în mod corect a angajamentelor României, dosarele
de fundamentare trebuie să arate cât mai precis cu putinţă
care sunt eforturile (bugetare, sociale, legislative) pe care le
solicită fiecare măsură, ce condiţii se cer a fi îndeplinite în
prealabil pentru ca o măsură să poată fi luată, care este
impactul său (atât efecte de constrângere, cât şi beneficii
scontate etc.).
Autorităţile române trebuie să aibă, de asemenea, în
vedere că după data aderării, angajamentele asumate în
cursul negocierilor, dacă nu vor fi respectate, vor constitui
încălcări ale dreptului comunitar, pentru repararea cărora
statul român va fi obligat să plătească despăgubiri care, în

anumite domenii, pot atinge valori considerabile.
Jurisprudenţa recentă a Curţii de Justiţie a Comunităţilor
Europene evoluează în sensul unei severităţi crescute la
adresa încălcărilor dreptului comunitar de către statele
membre. Prin urmare, întrucât costurile nerespectării
angajamentelor sunt ridicate, autorităţile române trebuie să
dea dovadă de auto-exigenţă atât în definirea angajamentelor
pe care poate să şi le asume România, cât şi ulterior, în
respectarea întocmai a acestor angajamente.
Complexitatea dialogului şi a analizelor pe care
negocierile de aderare le implică fac necesar ca autorităţile
române să recurgă la analiza comparată a modului de
aplicare a politicilor şi acquis-ului comunitar de către statele
membre ale UE, ca şi de către celelalte state aflate în
procesul de negociere. În acest sens, pot fi utilizate bazele de
date legislative ale acestor ţări, precum şi alte resurse
guvernamentale şi parlamentare ale acestora.
În privinţa necesităţilor de finanţare se ţine seama de
faptul că autorităţile române pot să-şi asume angajamente
care să aibă consecinţe asupra bugetului numai în condiţiile
în care există resurse financiare din surse interne sau
externe. Determinarea acestor resurse şi dimensionarea lor
se va face de către fiecare instituţie în coordonare cu
Ministerul Finanţelor şi Ministerul Integrării Europene, în
cursul pregătirii documentelor de poziţie. Toate instituţiile
implicate trebuie să dea dovadă de realism şi flexibilitate şi să
stabilească în comun o justă ierarhie a priorităţilor, care să
ţină seama şi de priorităţile din alte sectoare, de caracterul
limitat al resurselor, precum şi de angajamentele României
faţă de instituţiile financiare internaţionale. În calcularea
consecinţelor pe care le are transpunerea legislaţiei
comunitare, se iau în considerare inclusiv cheltuielile de
personal şi cu mijloacele fixe, proporţional cu măsura în care
ele sunt cerute de această transpunere.
Din elementele componente ale dosarelor de
fundamentare trebuie să se înţeleagă şi care sunt şi cum sunt

gândite programele de transpunere în continuare a acquis-
ului comunitar deja în vigoare, precum şi cum înţelege fiecare
instituţie să pregătească analiza şi preluarea susţinută a
acquis-ului comunitar care, în mod firesc, va mai fi adoptat în
diferitele domenii până la încheierea negocierilor. În acelaşi
context, trebuie să se ţină seama inclusiv de tipologia actelor
normative comunitare (de pildă, în cazul regulamentelor
comunitare, se va ţine seama de faptul că, după aderare, ele
vor fi direct aplicabile pe teritoriul României, nemaifiind
permis ca acte normative naţionale să medieze această
relaţie).
De asemenea, se face distincţie între: actele normative
comunitare care pot fi preluate în dreptul intern până la data
aderării; actele normative comunitare care, din cauza
specificului dispoziţiilor lor, pot fi preluate numai la data
aderării; actele normative comunitare care pot fi preluate
numai după data aderării - din cauza dificultăţilor pe care le
generează - şi de la dispoziţiile cărora România va solicita
perioade de tranziţie sau, în mod excepţional, derogări.
Strategiile de transpunere a acquis-ului comunitar ţin
seama de succesiunea logică a măsurilor necesare
(adoptarea anumitor acte normative comunitare nu poate fi
făcută dacă în prealabil nu sunt luate alte măsuri), de
consecinţele acestora de orice fel, ca şi de posibilităţile
fiecărui sector şi ale fiecărei instituţii publice de a susţine
financiar luarea acelora dintre măsuri care au astfel de
implicaţii.
Din dosarul de fundamentare trebuie să rezulte modul
în care au fost luate în calcul influenţele provenite din alte
sectoare şi influenţele asupra altor sectoare. În particular, se
va arăta modul în care a fost convenită cu celelalte instituţii
implicate transpunerea acelor acte normative comunitare în
cazurile în care această acţiune intră în competenţa mai
multor instituţii. De asemenea, trebuie făcută evaluarea,
atunci când este cazul, a influenţei asupra pregătirii fiecărui
domeniu pentru aderare pe care o au acordurile bilaterale şi

multilaterale în vigoare, încheiate cu statele membre UE, cu
statele candidate şi cu terţe state.
Întrucât elaborarea şi aplicarea politicilor publice
necesită analize prealabile de variante de acţiune şi opţiuni în
funcţie de valorile şi obiectivele urmărite, în mod distinct se va
explica modul în care s-au determinat soluţiile alternative,
modul în care a fost stabilită întinderea acestora şi efectele
care sunt de aşteptat în cazul fiecărei soluţii.
În privinţa aspectelor administrativ-instituţionale, în
continuarea procesului de creare a instituţiilor cerute de
aplicarea corespunzătoare a acquis-ului comunitar, se va ţine
în mod riguros seama de faptul că, numai în cazuri rare, este
necesară înfiinţarea de instituţii cu totul noi, în cele mai multe
situaţii fiind necesară numai investirea cu competenţe noi a
unor instituţii deja existente şi întărirea funcţională a acestora.
Moderaţia în crearea de noi instituţii are rolul de a limita
extinderea aparatului administrativ şi trebuie să contribuie la
raţionalizarea procedurilor acestuia.

Stadiul asocierii şi aderării României la Uniunea Europeană 121
CAPITOLUL IV
STADIUL ASOCIERII ŞI ADERĂRII ROMÂNIEI
LA UNIUNEA EUROPEANĂ
1. Asocierea României la UE
a) Stadiul aplicării prevederilor Acordului de
asociere
Perioada de tranziţie de 10 ani prevăzută de Acordul
European expiră la finele anului 2005, când România va fi
deplin asociată la Uniunea Europeană, zona de comerţ liber
urmând a fi complet realizată.
România şi UE şi-au îndeplinit în această perioadă
angajamentele asumate prin Acord, iar instituţiile comune
prevăzute de acesta au funcţionat normal. Ultima reuniune a
Consiliului de Asociere a avut loc în iunie 2004, după ce, în
noiembrie 2003, avusese loc reuniunea Comitetului de
Asociere.
Comitetul mixt Parlamentar s-a reunit în noiembrie 2003
şi aprilie 2004. De asemenea, au fost elaborate procedurile
pentru înfiinţarea unui Comitet consultativ mixt pentru
Comitetul Regiunilor.
În mai 2004 au avut loc negocieri privind liberalizarea,
în continuare, a comerţului cu produse agricole, convenindu-
se accesul fără taxe vamale al exportului românesc de
produse agricole prelucrate, în contrapartidă cu eliminarea
imediată sau graduală a taxelor vamale la importul în

România. Negocierile au inclus şi un exerciţiu tehnic de
acomodare cu acordurile preferenţiale din acest domeniu,
existente între România şi ţările CEFTA, care au aderat în
mai 2004 la UE. Este prevăzut ca, până la finele anului 2004,
să fie încheiat un nou Protocol Adiţional la Acordul European
pentru implementarea acestor noi concesii.
Este de aşteptat ca, până la finele anului 2005, să fie
aplicate integral prevederile Acordului European de Asociere,
astfel încât în anul 2006, premergător aderării, asocierea să-
şi producă din plin efectele.
b) Impactul asocierii asupra economiei României şi
a relaţiilor economice cu Uniunea Europeană
Prin protocolul de aplicare provizorie semnat în 1992,
partea comercială a Acordului European, respectiv cea
referitoare la Zona de comerţ liber, a început să fie
implementată de la 1 ianuarie 1993. Această parte fiind cea
mai importantă în economia generală a Acordului, se poate
face o analiză a efectelor sale începând cu anul 1993, cu atât
mai mult având în vedere că ţările UE, în baza principiului
asimetriei, au procedat încă de la debutul aplicării provizorii,
la eliminarea taxelor vamale pentru circa 70% din importurile
de produse industriale din România.
- Evoluţia economiei României în perioada de
asociere la UE
Evoluţiile macroeconomice ale României au fost, până
în 2000, mixte, creşteri nesănătoase, bazate pe subvenţii şi
producţie pe stoc în perioada 1993-1996 şi scăderi în
perioada 1996-1999, reflectând reţinerea faţă de liberalizarea
preţurilor şi a pieţelor, ceea ce a prelungit recesiunea
tranziţiei.
Începând cu a doua parte a anului 2000, tendinţele
macroeconomice s-au îmbunătăţit sensibil, reflectând efectul
cumulat al încercărilor repetate de reforme structurale, al

deschiderii mai mari spre concurenţă în economie şi al
adoptării unui mix de politici economice mai balansat şi mai
eficient.
Tabel IV.1
Indicatorii macroeconomici ai economiei României
UM 1993 1997 2000 2003
PIB (preţ
curent)
Mld. lei 19.737 252.926 803.773 1.890.778
Rata inflaţiei
(Indicele
preţurilor de
consum)
% faţă
de anul
anterior
256,1 154,9 45,7 15,3
Export
mărfuri
Mld.
euro
4,9 17,5 11,3 15,6
Import
mărfuri
Mld.
euro
6,5 10,1 14,2 21,0
Investiţii
străine
directe
Mil.
euro
94 1.224 1.048 1.345
Deficit
bugetar
% din
PIB
1,7 4,5 4,4 2,0
Rata
şomajului
% 10,4 5,3 6,8 6,6
Cu toată conjunctura economică internaţională mai
puţin favorabilă, creşterea economică a României în perioada
2000-2004 a fost robustă, inflaţia a scăzut constant şi, cu
toate că deficitul de cont curent rămâne preocupant,
vulnerabilitatea externă a scăzut. Din 1999 şomajul s-a
menţinut la un nivel scăzut dar stabil, ceea ce reflectă
necesitatea unei şi mai profunde restructurări economice.
Cu toate creşterile economice solide din ultimii ani,
România a înregistrat numai recent progrese în convergenţa
reală cu UE în ceea ce priveşte PIB pe locuitor. Exprimat prin
paritatea puterii de cumpărare, PIB/locuitor este actualmente
de 30% din media UE-25, faţă de 27% în 1998. Disparităţile
regionale de venit sunt moderate, dar în creştere. Cu un nivel
de 46% din media UE, venitul pe locuitor în zona Bucureşti

este de 2 ori mai mare decât media pe ţară şi cu 140% peste
nivelul celor mai sărace regiuni.
Se impun, în continuare, eforturi susţinute pe linia
reformei economice, cele mai nevralgice probleme fiind
întărirea disciplinei financiare şi îmbunătăţirea climatului de
afaceri, cu accent pe majorarea preţurilor la energie,
respectarea obligaţiilor de plată, îmbunătăţirea performanţelor
întreprinderilor de stat, simplificarea procedurilor de către
administraţia publică şi aplicarea legii de către instanţele
judecătoreşti.
- Impactul ascoierii la UE asupra relaţiilor
economice dintre România şi UE
Se poate afirma că Acordul European a avut un impact
deosebit asupra relaţiilor economice dintre România şi UE,
apărând atât efecte de creare de comerţ, cât şi efecte de
deturnare de comerţ.
Tabel IV.2
Comerţul exterior al României, total şi cu ţările UE (15)
UM 1993 2000 2003 2005
(UE 25)
Export total Mil. Euro 4,9 11,3 15,6 22,3
Import total Mil. Euro 6,5 14,2 21,0 32,6
Export în ţările UE % din total 40,0 63,8 67,7 67,6
Import din ţările UE % din total 46,0 56,5 57,7 62,2
Ponderea UE în comerţul exterior total al României s-a
stabilizat la un nivel ridicat. Schimburile comerciale România-
UE15 au crescut în 2003 cu 9,8% faţă de 2002, reprezentând
61,9% din comerţul exterior total al ţării.
În anul 2003 exporturile României în UE-15 au crescut
cu 8% faţă de 2002, însumând 67,7% (11,2 miliarde Euro) din
exportul total al ţării. A continuat şi în 2003 tendinţa de
creştere a exportului UE-15 în România.
Anul 2003 a marcat o creştere semnificativă a
exporturilor agricole ale României în UE, reducându-se astfel

deficitul ţării în acest sector în schimburile cu Uniunea
Europeană. Din această grupă, România a exportat în ţările
UE animale vii, vegetale şi seminţe uleioase. Principalele
produse industriale de export din România în UE au fost
textilele, maşinile, încălţămintea şi produsele din oţel.
În anul 2003 importul României din UE a crescut cu
11,5% faţă de 2002, reprezentând 57,6% din importul total al
ţării (12,8 miliarde Euro). Principalele produse de import au
fost maşinile, textilele, vehiculele, plasticele, chimicalele şi
produsele din oţel. Principalele importuri agricole ale ţării din
UE cerealele, carnea, preparatele alimentare şi tutunul.
În prezent se află pe rol trei diferende comerciale în
ceea ce privesc importurile din România: o măsură
antidumping la importul de conducte şi ţevi nesudate, o
măsură antidumping la importul de tablă din oţel şi o măsură
antidumping la importul de uree. În aprilie 2004, UE a adoptat
o măsură definitivă antidumping la importul de conserve de
fructe citrice, iar în august 2004, o măsură provizorie
antidumping la importul de somon fumé.
2. Stadiul aderării României la UE
Aşa cum se cunoaşte, România şi-a propus să
finalizeze negocierile de aderare la UE până la finele anului
2004, pentru a adera de jure la Comunitate începând cu 1
ianuarie 2007.
Negocierile de aderare s-au desfăşurat în perioada
1998-2004, Comisia raportând anual Consiliului, conform
Agendei 2000, asupra progreselor înregistrate în îndeplinirea
criteriilor de aderare. Ultimul din aceste rapoarte a fost
publicat în octombrie 2004 şi examinat de Consiliu în
decembrie 2004.
Evaluarea gradului de pregătire a României pentru
aderarea la UE la 1 ianuarie 2007 este realizată pe baza

stadiului de îndeplinire a celor trei criterii de la Copenhaga,
respectiv criteriul politic, criteriul economic şi criteriul
administrativ şi instituţional.
În anul 1997, când România a solicitat aderarea la UE,
Comisia a apreciat că noile instituţii româneşti sunt
democratice şi că stabilitatea lor pare garantată. Pe baza
acestei aprecieri s-a considerat că România îndeplineşte
criteriul politic, ca o precondiţie a începerii negocierilor în
celelalte două domenii - economic şi administrativ-
instituţional.
Din 1997, instituţiile care garantează democraţia,
supremaţia legii, drepturile omului, respectul şi protecţia
minorităţilor s-au consolidat, iar stabilitatea lor s-a accentuat,
astfel că România continuă să îndeplinească criteriul politic.
A fost realizat un progres în direcţia reformelor în
administraţie şi justiţie. Astfel, în mai 2004, a fost adoptată o
strategie de reformă administrativă, acoperind zona reformei
serviciilor publice, descentralizarea, deconcentrarea şi
coordonarea politicilor. Apelarea la ordonanţele de urgenţă a
fost restricţionată la "circumstanţe extraordinare", dar aceasta
nu a dus încă la o scădere a folosirii lor. Au fost adoptate legi
privind libertatea informării şi transparenţa în procesele
legislative, dar acestea nu sunt încă aplicate în totalitate.
Revizuirea Constituţiei în octombrie 2003 a contribuit la
creşterea responsabilităţii celor două Camere ale
Parlamentului pentru procesul legislativ, dar sunt necesare
eforturi în continuare pentru îmbunătăţirea procesului de
adoptare a deciziilor politice şi legislative. De asemenea, sunt
necesare noi eforturi pentru consolidarea guvernanţei locale
şi regionale, pentru a asigura implementarea acquis-ului
comunitar la aceste nivele.

Managementul instanţelor judecătoreşti şi calitatea
sentinţelor trebuie îmbunătăţite. Analizele oficiale confirmă
posibilitatea ca executivul să influenţeze mersul procedurilor
juridice. Schimbările organizatorice şi legislative introduse în
sistemul juridic trebuie să conducă la o şi mai mare
independenţă şi eficienţă a acestuia. Implementarea în
practică a acestor schimbări reprezintă o prioritate.
Corupţia în România continuă să fie o problemă
serioasă şi larg răspândită. Legislaţia anticorupţie este, în
general, bine dezvoltată, dar capacitatea ei de a reduce
corupţia depinde de implementarea efectivă a legislaţiei. În
particular, sunt necesare eforturi suplimentare pentru a
asigura independenţa, eficacitatea şi responsabilitatea
Parchetului Naţional Anti-Corupţie. Activitatea lui trebuie să
se concentreze pe investigarea corupţiei la nivel înalt.
România continuă să respecte drepturile omului şi
libertăţile fundamentale. Introducerea standardelor naţionale
pentru protecţia copilului şi regulile stricte de adopţii
internaţionale vor trebui să conducă la un nivel mai ridicat de
protecţie a drepturilor copilului. În ceea ce priveşte libertatea
de exprimare, se remarcă o îmbunătăţire a situaţiei legale a
jurnaliştilor, dar situaţia economică a multor organizaţii mass
media rămâne precară, fiind necesare noi eforturi pentru a
garanta independenţa media.
Cu toate că restituirea terenurilor agricole este aproape
încheiată, este necesară o abordare mai rapidă şi mai
transparentă în ceea ce priveşte restituirea clădirilor şi a
proprietăţii bisericeşti. Sunt, totodată, necesare eforturi pentru
rezolvarea problemelor legate de tratamentul persoanelor în
arest, de supravegherea puşcăriilor şi de traficul de fiinţe
umane.
Deşi strategia cu privire la rromi, care vizează în mod
explicit combaterea discriminării, este adoptată, discriminarea
de facto a minorităţii rrome rămâne larg extinsă. Sprijinul
pentru educaţie reprezintă o evoluţie pozitivă, fiind necesare

măsuri şi pe linia asistenţei sanitare şi angajării forţei de
muncă.
În anul 1997 Comisia a constatat că România a realizat
un progres considerabil în crearea unei economii de piaţă,
dar va avea de făcut faţă, pe termen scurt şi mediu, unor
dificultăţi serioase în raport cu presiunile concurenţei şi forţele
pieţei din cadrul Uniunii.
Aşa cum s-a menţionat, în perioada negocierilor de
aderare, performanţele macroeconomice ale României au
fost mixte, dar stabilizarea crescândă a contribuit la
revigorare economică susţinută şi la o scădere a inflaţiei.
O economie de piaţă funcţională presupune ca preţurile
şi comerţul să fie liberalizate şi existenţa unui sistem legislativ
consolidat, incluzând drepturile de proprietate. În această
perioadă, PIB a crescut susţinut (peste 6% în 2004), şomajul
a rămas la un nivel relativ scăzut (circa 6% în 2004), procesul
de dezinflaţie a continuat (circa 10% în 2004), deficitul
bugetar a fost menţinut la un nivel relativ scăzut (sub 3% în
anul 2004), cele mai multe din preţuri sunt liberalizate (rămân
reglementate preţurile la 18 produse, din care 10 sunt incluse
în coşul de consum cu o pondere de 23%), ponderea
sectorului privat în economie a crescut (circa 70% în anul
2004), procesul de privatizare s-a accelerat (numărul de firme
neprivatizate a scăzut în anul 2004 la mai puţin de 1200, din
care 90% aparţin AVAS şi restul ministerelor), sistemul
bancar s-a dezvoltat considerabil (rata de adecvare a
capitalului a crescut la peste 20% în 2004), s-a dezvoltat şi
sectorul financiar nebancar, deşi este încă într-o fază
incipientă (capitalizarea BVB şi a BER a fost de aproximativ
15% în 2004).
Capacitatea de a face faţă presiunii concurenţei şi
forţelor pieţei în cadrul Uniunii Europene depinde de existenţa
unei economii de piaţă şi de un cadru macroeconomic stabil,

care să permită firmelor să ia decizii într-un climat de
predictibilitate. Ea presupune, de asemenea, un volum
suficient de capital uman şi fizic, inclusiv infrastructura.
În perioada 1998-2004, România şi-a extins baza de
creştere pornind de la un nivel scăzut şi adaptând sistemul
educaţional necesităţilor pieţei muncii (alocarea pentru
învăţământ este redusă, dar stabilă - 3,4%, iar pentru
cercetare-dezvoltare este în scădere deosebită, ajungând la
0,4%), rata investiţiilor a crescut progresiv, conducând la
reînnoirea graduală a stocului de capital (circa 23% în 2004),
calitatea infrastructurii se îmbunătăţeşte (sunt necesare, însă,
în continuare, mari investiţii), structura economiei începe să
se îmbunătăţească (agricultură - 13%, industrie - 38%,
servicii - 49%), intervenţia guvernului în economie a scăzut
marcant (deşi interferenţele discriminatorii nu au fost încă
eliminate), economia României a devenit mai deschisă
(comerţul exterior deţine aproape 40% din PIB, UE-25 fiind
principalul partener cu o pondere de 70%), gradul mediu de
protecţie a scăzut (14,8% în regim MFN şi 5,5% la importul
din UE), cursul de schimb real, bazat pe inflaţia la bunurile de
consum, a rămas relativ stabil (în raport cu costul muncii,
cursul real de schimb, după perioada de turbulenţă din anii
'90, a devenit mai stabil începând cu 2001, indicând un
avantaj competitiv puternic în domeniul producţiei intensive în
muncă).
În concluzie, economia României este compatibilă cu
criteriul de economie de piaţă funcţională. Îndeplinirea
riguroasă a programelor ei de reformă structurală va trebui să
permită României să facă faţă presiunii competiţiei şi forţelor
pieţei din cadrul Uniunii.
Pot fi realizate îmbunătăţiri în susţinerea stabilităţii
macroeconomice şi aprofundarea reformelor structurale.
Trebuie acordată prioritate menţinerii procesului de dezinflaţie
şi salvgardării sustenabilităţii poziţiei externe prin menţinerea
unui mix de politici prudente şi prin reducerea în continuare a
deficitului sectorului public.

Pentru atingerea acestor deziderate, sunt vitale
îmbunătăţiri substanţiale ale disciplinei financiare, ajustări
continue ale preţurilor energiei spre nivelul de acoperire a
costurilor şi performanţe financiare îmbunătăţite ale
întreprinderilor publice. Sustenabilitatea fiscală trebuie să fie
întărită prin promovarea reformei cheltuielilor şi
îmbunătăţirea, în continuare, a colectării taxelor. Procesul de
privatizare trebuie încheiat, disputele post-privatizare trebuie
rezolvate, iar întreprinderile neviabile încă active, trebuie
lichidate.
În sectoarele cheie, cum sunt energia, mineritul şi
transporturile, perseverenţa în restructurare trebuie să
meargă mână în mână cu un accent manifest mai mare pe
privatizare. Este necesar un progres substanţial în
funcţionarea administraţiei juridice şi publice, aplicarea
întocmai şi predictibilă a legii, pentru a se crea un climat de
afaceri stimulativ şi corect.
c) Capacitatea de a-şi asuma obligaţiile de membru
Acest criteriu înseamnă capacitatea de asumare a
obligaţiilor privind cadrul legal şi instituţional, cunoscut sub
numele de "acquis", prin intermediul căruia Uniunea îşi
îndeplineşte obiectivele sale.
În anul 1997, Comisia a apreciat că România nici nu a
transpus şi nici nu a preluat elementele esenţiale ale acquis-
ului comunitar, în special cele referitoare la piaţa internă. De
aceea, s-a considerat că este nesigur dacă România este în
măsură să-şi asume pe termen mediu obligaţiile de stat
membru al UE.
- Libera circulaţie a mărfurilor
Acest principiu presupune ca produsele să fie
comercializate liber dintr-o parte în alta a Uniunii. El este
completat într-o serie de sectoare cu un cadru de
reglementare armonizat, conform "vechii abordări" (impunând

specificaţii precise de produs) sau "noii abordări" (impunând
cerinţe generale de produs).
În perioada negocierilor de aderare, România a realizat
un progres continuu în alinierea legislativă din acest domeniu,
inclusiv în ceea ce priveşte înfiinţarea organismelor care să
administreze aplicarea reglementărilor respective. Negocierile
asupra acestui capitol au fost închise provizoriu. România nu
a solicitat perioade de tranziţie. Cu toate acestea, derogările
importante de la legislaţia României privind achiziţiile publice
ridică serioase semne de întrebare în legătură cu
determinarea ţării de a implementa acquis-ul în acest
domeniu.
În vederea completării pregătirii pentru aderare,
România trebuie să se concentreze pe intensificarea
procesului de aliniere. O atenţie specială ar trebui să fie
acordată şi dezvoltării capacităţii administrative pentru
îndeplinirea acquis-ului, inclusiv în domeniul produselor
alimentare şi al siguranţei alimentare. Eforturi suplimentare
trebuie depuse pentru eliminarea oricăror măsuri care
împiedică libera circulaţie a mărfurilor. Cu prioritate se
impune a se acorda o atenţie specială aplicării corecte a
regulilor privind achiziţiile publice, eliminării inconsistenţelor
cu acquis-ul comunitar, în special în legislaţia românească
privind parteneriatul public/privat.
- Libera circulaţie a persoanelor
Acquis-ul din acest domeniu prevede tratamentul
nediscriminatoriu pentru muncitorii care sunt legal angajaţi
într-o altă ţară decât cea de origine. Aceasta include
cumularea şi transferul drepturilor de securitate socială,
recunoaşterea reciprocă a calificărilor şi profesiilor, în unele
sectoare - un curriculum armonizat de pregătire, drepturile de
rezidenţă şi de vot.
În 1997 Comisia considera că este necesar un efort
deosebit din partea României pentru armonizarea legislaţiei
în acest domeniu, în special în privinţa recunoaşterii reciproce
a calificărilor şi diplomelor. Între timp, s-au realizat progrese

în ceea ce priveşte libera circulaţie a persoanelor. În
domeniul drepturilor cetăţeneşti, prin Constituţia din
octombrie 2003, România a acordat cetăţenilor UE
posibilitatea de a participa la alegerile locale şi alegerile
pentru Parlamentul European. Negocierile asupra acestui
capitol au fost finalizate, fără ca România să solicite
aranjamente de tranziţie. România a acceptat, însă, un
aranjament tranzitoriu propus de ţările UE, prin care aceste
ţări vor aplica pe o perioadă de doi până la şapte ani de la
aderare restricţii la circulaţia muncitorilor români în UE.
Pentru a completa pregătirea de ţară membră în acest
domeniu, România trebuie să se concentreze pe
transpunerea restului de legislaţie din domeniul drepturilor
cetăţeneşti, pe pregătirea de personal necesar structurilor
administrative.
- Libertatea furnizării de servicii
Potrivit acestui capitol, statele membre trebuie să se
asigure că dreptul de stabilire şi libertatea de a furniza servicii
oriunde în UE nu sunt împiedicate de legislaţiile naţionale.
Pentru unele domenii au fost elaborate reguli armonizate, în
principal în sectorul financiar (bănci, asigurări, servicii de
investiţii şi pieţe bursiere), dar şi pentru unele profesii
specifice (mecanici, comercianţi, fermieri, agenţi comerciali).
În 1997 Comisia a constatat serioase dificultăţi în ceea
ce priveşte integrarea în piaţa internă a UE a anumitor
sectoare româneşti - bancar, bursier şi de asigurări.
În perioada negocierilor de aderare, s-a realizat un
progres semnificativ în alinierea legislaţiei româneşti în
materie la acquis-ul comunitar, în special în sectorul bancar şi
bursier şi mai puţin în cel al asigurărilor. Capitolul respectiv a
fost provizoriu închis. România a obţinut o perioadă de
tranziţie, până la 1 ianuarie 2012, pentru a atinge nivelul
minim de acoperire prevăzut în Directiva de Compensare a
Investitorilor.
Pentru a fi pregătită de aderare, România trebuie să
pună în perioada următoare accentul pe completarea

legislaţiei, în special în domeniul asigurărilor şi acţiunilor.
Legea românească privind protecţia datelor trebuie aliniată la
prevederile UE.
- Libera circulaţie a capitalului
Statele membre trebuie să elimine toate restricţiile din
legislaţiile naţionale care afectează circulaţia capitalului între
ţările membre şi, cu anumite excepţii, şi în relaţiile cu ţările
terţe şi să adopte regulile UE care garantează funcţionarea
corespunzătoare a plăţilor transfrontaliere şi transferurile
tuturor formelor de capital. Directivele UE se referă, de
asemenea, la spălarea de bani, considerată crimă, activităţile
de audit, notariat şi de avocatură.
Începând din 1998, România a făcut progrese în
domeniul liberalizării pieţei de capital, fiind menţinute, până în
aprilie 2005, restricţii în privinţa transferurilor în exterior de
fonduri din activităţile bursiere şi din depozite bancare
denominate în ROL. Negocierile în cadrul acestui capitol au
fost provizoriu închise. România a obţinut un aranjament
tranzitoriu pe cinci ani privind cumpărarea de către cetăţenii
UE de teren pentru reşedinţă secundară şi de şapte ani
pentru cumpărarea de terenuri agricole şi păduri.
Pentru a îndeplini criteriile de membru, România trebuie
să elimine, conform angajamentelor asumate, restricţiile în
privinţa circulaţiei capitalului, respectiv cele referitoare la
accesul cetăţenilor UE la depozitele în ROL şi obligaţiuni
emise de stat. De asemenea, este necesară liberalizarea
tranzacţiilor cu acţiuni şi îmbunătăţirea controlului spălării de
bani.
- Legea societăţilor
Statele membre trebuie să adopte şi să aplice reguli
armonizate pentru operarea corespunzătoare a companiilor
pe piaţa internă. Acestea se referă la cinci domenii legislative:
legea societăţilor în sens strict, legea contabilităţii, drepturile
de proprietate intelectuală, drepturile de proprietate
industrială şi recunoaşterea şi aplicarea sentinţelor
judecătoreşti în probleme comerciale şi contractuale.

Din 1997 România a făcut progrese în aceste domenii.
Negocierile au fost provizoriu încheiate, ţara noastră
nesolicitând aranjamente tranzitorii, cu unele excepţii privind
patentele la produsele farmaceutice şi la extinderea
înregistrării unor mărci de comerţ pe teritoriul României.
Pentru a fi pregătită de aderare, România trebuie să reducă
nivelul pirateriei şi contrafacerii produselor, în speţă prin
întărirea controlului la graniţă. De asemenea, se impune
aplicarea măsurilor prevăzute în Strategia naţională pentru
proprietate intelectuală (2003-2007).
- Politica în domeniul competiţiei
Acquis-ul în domeniul concurenţei acoperă politicile
antitrust şi de control al ajutorului de stat. El include reguli şi
proceduri de combatere a comportamentului anticompetitiv al
companiilor (aranjamente restrictive între participanţi şi
abuzul de o poziţie dominantă) şi de prevenire a acordării de
către guverne a unor ajutoare care distorsionează competiţia
pe piaţa internă.
Din 1997 România a făcut progrese substanţiale în
acest domeniu, fiind amendată Legea privind concurenţa şi
ajutorul de stat. Deşi Consiliul concurenţei nu s-a consolidat,
negocierile asupra acestui capitol au fost încheiate, România
nesolicitând aranjamente tranzitorii.
Sunt necesare în continuare eforturi pentru armonizarea
legislaţiei şi practicii la standardele UE, în special în domeniul
ajutorului de stat. Ajutorul de stat pe care România
intenţionează să-l acorde în continuare industriei oţelului va
trebui să respecte regulile prevăzute în Protocolul 2 la
Acordul european de asociere la UE.
- Agricultură
Capitolul agricol al acquis-ului cuprinde un mare număr
de reguli obligatorii, care asigură funcţionarea Politicii
Agricole Comune. Aceste reguli includ sisteme de
management (Agenţie de plată şi Sistem integrat de
administrare şi control) şi vizează, totodată, capacitatea de
implementare a acţiunilor de dezvoltare rurală. Calitatea de

membru UE implică integrarea în organizarea comună a
pieţei pentru o gamă largă de produse agricole, cum sunt
recoltele arabile, zahărul, produsele animaliere şi recoltele
specializate. De asemenea, acest capitol acoperă reguli
detaliate în domeniul veterinar, care sunt esenţiale pentru
sănătatea animalelor şi siguranţa alimentară pe piaţa internă,
precum şi în domeniul fitosanitar, incluzând calitatea
seminţelor, materialele de protecţie a plantelor şi organismele
periculoase.
Pentru România agricultura reprezintă un sector de
activitate deosebit de important, contribuind cu circa 13% la
PIB. Ponderea populaţiei ocupate în agricultură rămâne
excesiv de ridicată, cu consecinţe în ceea ce privesc
productivitatea şi veniturile. Majoritatea populaţiei rurale
depinde de veniturile din gospodăriile de subzistenţă şi
semisubzistenţă.
În 1997 Comisia a apreciat că România a făcut
progrese minore în adoptarea acquis-ului comunitar. S-a
subliniat necesitatea unor reglementări veterinare şi de
protecţie a plantelor, a implementării unor aranjamente de
inspecţie şi control pentru a proteja frontierele externe ale UE,
consolidării structurilor administrative pentru aplicarea
instrumentelor Politicii agricole comune, restructurării
agriculturii şi industriei alimentare pentru a îmbunătăţi
capacitatea lor competitivă.
În aprilie 2004 a fost aprobată Strategia naţională
pentru dezvoltarea agriculturii şi industriei alimentare pe
perioada 2004-2025. Restituirea terenurilor şi privatizarea
IAS-urilor au fost aproape încheiate. La finele anului 2004 a
fost înfiinţată Agenţia de plată şi un Sistem integrat de
administrare şi control. De asemenea, a fost înfiinţat un
departament pentru dezvoltarea rurală şi altul pentru
managementul Fondurilor structurale.
Capacitatea administrativă în domeniul agriculturii a fost
consolidată prin adoptarea Legii privind activitatea veterinară
şi pentru siguranţa alimentară şi au fost înfiinţate Autoritatea

naţională sanitar-veterinară şi de siguranţă alimentară şi
Institutul de diagnoză şi sănătate animală.
Se apreciază că România nu are, încă, funcţionale
structurile administrative capabile să aplice acquis-ul
comunitar. Cu toate acestea, capitolul privind agricultura a
fost închis provizoriu, convenindu-se pentru România
următoarele aranjamente tranzitorii: 8 ani, până la 31
decembrie 2014, pentru eliminarea viilor hibride; 2007-2009
pentru aplicarea măsurilor de eligibilitate necesare
implementării sprijinului comunitar în domeniul dezvoltării
rurale; cel mai târziu până la 31 decembrie 2009, pentru
punerea la punct, conform reglementărilor UE, a 28 de
abatoare şi fabrici de prelucrare a cărnii şi a 28 de
întreprinderi de prelucrare a laptelui; până la 31 decembrie
2009 şi, respectiv, până la 31 decembrie 2008, pentru
folosirea a patru substanţe active şi, respectiv, a unei
substanţe - 2,4 D, conţinute în produsele de protecţie a
plantelor.
Pentru a deveni membră, România trebuie să acorde,
în continuare, o atenţie deosebită îmbunătăţirii capacităţii
administrative, consolidării Agenţiei SAPARD, punerii în
funcţiune a mecanismelor de management al organizaţiilor
politicii comune agricole şi modernizării fără întârziere a
întreprinderilor agro-alimentare.
- Politica transporturilor
Acquis-ul în domeniul transporturilor cuprinde
sectoarele de transport rutier, căi ferate, aviaţie, transport
maritim şi pe apele interioare. El cuprinde standarde tehnice
şi de siguranţă, standarde sociale şi liberalizarea pieţei în
contextul unei Pieţe europene unice de transport.
În anul 1997 Comisia a constatat că România ar trebui,
pentru a deveni membră a UE, să facă progrese rapide în
ceea ce priveşte alinierea la regulile UE, să mobilizeze
resursele necesare pentru îmbunătăţirea infrastructurii şi
pentru conectarea la reţeaua de transporturi trans-europeană.

Analizând progresele înregistrate, Comisia a constatat
inconsistenţe între reţeaua de transport convenită cu UE şi
decizia României de construire a autostrăzii Braşov-Cluj-
Borş. Cu toate acestea, capitolul privind transporturile a fost
provizoriu închis, acordându-se României perioade de
tranziţie pentru greutate maximă admisă la unele vehicule şi
taxele minime de transport utilizate în traficul intern.
Pentru perioada următoare, România trebuie să se
preocupe intens de planificarea pe termen mediu şi lung în
sectorul transporturi, îmbunătăţirea stării tehnice a flotei
pentru transport interior, elaborarea unui plan de afaceri pe
termen lung pentru căi ferate şi a unui plan de acţiuni pentru
securitatea maritimă.
- Taxe
Acquis-ul se referă la definirea şi principiile de aplicare
a TVA şi la structura şi nivelul minim al taxelor de acciză la
produse energetice, produse din tutun şi băuturi alcoolice. În
ceea ce privesc taxele directe, acquis-ul se referă numai la
unele aspecte legate de eliminarea obstacolelor din calea
activităţilor transfrontaliere ale firmelor.
În acest domeniu, progresele înregistrate de România
au fost lente şi inconsistente. Codul fiscal consolidat a
reprezentat un pas important. Negocierile privind respectivul
capitol au fost provizoriu încheiate, cu unele perioade de
tranziţie pentru România (scutirea de TVA la transportul
aerian internaţional şi a producţiei casnice de spirtoase din
fructe şi struguri, aplicarea unei accize mai reduse la ţigări).
Pentru viitor, România trebuie să se concentreze pe
problematica returnării de TVA şi a taxelor de acciză.
- Uniunea Economică şi Monetară (EMU)
Legislaţia EMU cuprinde reguli specifice privind
asigurarea independenţei băncilor centrale, prohibirea
finanţării directe de către banca centrală a sectorului public şi
prohibirea accesului privilegiat al sectorului public la instituţiile
financiare. Aceste reguli trebuie îndeplinite până la aderare.
După aderare, noile state membre îşi vor coordona politicile

economice şi vor fi subiect al prevederilor Pactului de
Creştere şi Stabilitate şi ale statutului Sistemului European al
Băncilor Centrale. De asemenea, ele vor acţiona în direcţia
conformităţii cu criteriile Tratatului de adoptare a euro. Până
la adoptarea euro, ele vor participa la EMU ca state membre
cu derogare şi vor trata cursul de schimb al monedelor lor ca
o problemă de interes comun.
În acest domeniu, România a realizat un grad
acceptabil de armonizare cu UE, fiind amendate legile privind
datoria publică şi funcţionarea Fondului de Garantare a
Depozitelor. Legea bancară şi statutul BNR trebuie să
cuprindă clauze de salvgardare privind posibilitatea acordării
de împrumuturi "de ultimă instanţă" şi faptul că guvernatorul
Băncii Naţionale poate fi demis numai de Curtea Europeană
de Justiţie.
- Politica socială şi a muncii
În domeniul social, acquis-ul comunitar cuprinde
standarde minime în domenii ca legislaţia muncii, tratamentul
egal între bărbaţi şi femei la angajare şi securitate socială,
protecţia muncii. Au fost, de asemenea, adoptate reguli în
domeniul sănătăţii publice şi, mai recent, cu privire la
nediscriminarea rasială, etnică, religioasă, vârstă sau
orientare sexuală. Fondul Social European este principalul
instrument financiar de implementare a Strategiei în domeniul
muncii. Statele membre participă la un dialog social european
în domeniul muncii, incluziunii sociale şi al protecţiei sociale.
În 1997 Comisia a concluzionat că România trebuie să
facă progrese considerabile în toate domeniile politicii sociale,
în special protecţia muncii, sănătatea publică, piaţa muncii şi
politica de angajare.
România a realizat între timp progrese semnificative,
capitolul fiind provizoriu închis. Sunt necesare eforturi în
continuare pentru promovarea dialogului social, îmbunătăţirea
stării de sănătate, care se află sub nivelul mediu din UE,
inclusiv prin majorarea resurselor financiare destinate acestui
scop.

- Energie
Politica energetică are ca obiective: îmbunătăţirea
competitivităţii, securitatea furnizărilor de energie, protecţia
mediului. Acquis-ul energiei constă din reguli şi politici privind
concurenţa şi ajutorul de stat, piaţa internă a energiei,
eficienţa energetică şi energia nucleară.
În 1997 Comisia a considerat că România trebuie să
întreprindă eforturi considerabile în vederea integrării, în
special în ceea ce priveşte demonopolizarea şi privatizarea
sectorului, alinierea preţurilor la nivelurile din UE, constituirea
stocurilor energetice obligatorii, închiderea minelor
nerentabile, creşterea eficienţei energetice.
Negocierile în domeniul energiei au fost provizoriu
închise, România obţinând o perioadă de tranziţie până în
decembrie 2011 pentru constituirea stocurilor minime de
petrol.
În viitor, eforturile ar trebui să fie concentrate pe
retsructurare, privatizare şi investiţii, eliminarea distorsiunilor
de preţuri, prevenirea acumulării de arierate, dezvoltarea
sectorului energiei regenerabile şi creşterea eficienţei
economice.
- Politica industrială
Politia industrială a UE vizează competitivitatea
industrială, rata angajării forţei de muncă şi funcţionarea
pieţei deschise competiţiei internaţionale, prin accelerarea
schimbărilor structurale şi încurajarea unui climat favorabil
iniţierii şi dezvoltării afacerilor în Comunitate. Politica
industrială a UE constă în special în principii şi comunicate de
politică industrială pe orizontală şi sectoriale. Un element
important al politicii industriale este controlul ajutorului de stat
şi compatibilizarea schemelor de sprijin cu regulile UE.
În 1997 Comisia sublinia necesitatea eliminării
monopolurilor de stat, reducerii intervenţiei statului în
întreprinderi şi restructurării sectoarelor individuale. Pe baza
progreselor înregistrate, în special în privatizare, capitolul a
fost provizoriu închis, urmând ca în viitor România să se

concentreze pe încheierea privatizării de o manieră
transparentă, atragerea de investiţii străine, creşterea
competitivităţii întreprinderilor şi restructurarea sectorului
siderurgic.
- Politica regională
Acest capitol nu conţine reglementări care să fie
transpuse în legislaţia naţională, el referindu-se la normele de
elaborare, aprobare şi implementare a programelor Fondurilor
structurale şi ale acţiunilor Fondului de Coeziune.
România a amendat în iunie 2004 legislaţia privind
organizarea teritorială, înlocuind lista judeţelor care compun
regiunile NUTS II. Pentru pregătirea aderării la Fondurile
structurale, a fost elaborat un Plan naţional de dezvoltare
2004-2006 şi se află în pregătire un plan pentru perioada
2007-2013.
Pentru perioada următoare, eforturile României ar trebui
să se concentreze pe funcţionabilizarea centrelor regionale şi
locale care să-i permită un management şi utilizare eficientă a
Fondurilor structurale.
- Mediu
Politica UE în domeniul mediului vizează promovarea
dezvoltării sustenabile şi protecţia mediului pentru generaţiile
prezente şi viitoare. Se bazează pe integrarea protecţiei
mediului în politicile comunitare, acţiuni preventive şi
principiul poluantul este bun de plată, lupta cu accidentul
poluant la sursă şi pe împărţirea responsabilităţii. Acquis-ul
comunitar cuprinde peste 200 de acte legale, acoperind
legislaţia orizontală, poluarea apei şi a aerului, managementul
deşeurilor şi chimicalelor, biotehnologia, protecţia naturii,
poluarea industrială, managementul riscului, protecţia faţă de
radiaţii şi noxe. Aplicarea acestor măsuri necesită investiţii
mari, dar cu beneficii pe măsură.
Negocierile asupra acestui capitol continuă. România a
solicitat perioade de tranziţie pentru 10 obiective: controlul
emisiilor rezultate din stocarea petrolului, ambalaje şi deşeuri
de ambalaje, deşeuri de echipamente electrice şi electronice,

tratarea apelor reziduale urbane, poluarea apelor de
suprafaţă, calitatea apei pentru consum uman, emisiile de
poluanţi de la termocentrale, incinerarea deşeurilor, controlul
transportului deşeurilor.
- Cooperarea în domeniul justiţiei şi afacerilor
interne
Politicile UE în aceste domenii au ca scop să menţină şi
să dezvolte în continuare UE ca o zonă de libertate,
securitate şi justiţie şi vizează: controlul la frontieră, vizele,
azilul, traficul de narcotice şi spălarea de bani, crima
organizată, terorismul, frauda şi corupţia, recunoaşterea
reciprocă a sentinţelor judecătoreşti. O parte substanţială din
aceste reguli nu se aplică noilor state după aderare, ci mai
târziu, pe baza unei decizii a Consiliului.
În 1997 opinia Comisiei a fost că pentru România va fi
dificil să facă faţă pe termen mediu acquis-ului (prezent şi
viitor) comunitar în aceste domenii. Comisia a apreciat că
progresul depinde de reforma generală instituţională care
derivă din procesul politic.
Deşi nu s-au făcut progrese semnificative, între timp,
negocierile privind acest capitol au fost finalizate. România nu
a solicitat perioade de tranziţie.
Comisia consideră că sunt necesare acţiuni urgente în
domeniile corupţiei, cooperării juridice, crimei organizate şi
managementului frontierelor. România trebuie să-şi dezvolte
capacitatea administrativă în instituţiile relevante, să
implementeze o reformă efectivă în sistemul juridic, să ia
măsuri pentru a avea un impact semnificativ asupra corupţiei.
*
* *
Ca o concluzie, Comisia încheie Raportul de ţară pe
anul 2004 astfel: "Având în vedere progresul înregistrat de
când a fost exprimată Opinia (1997), nivelul de aliniere şi
capacitatea atinsă de România în acest punct din timp şi
palmaresul ei în îndeplinirea angajamentelor pe care şi le-a
asumat în negocieri şi, luând în considerare lucrările

preparatorii în progres, Comisia prevede ca România să îşi
asume obligaţiile de membru în conformitate cu calendarul
preconizat. În perioada care duce spre aderare, România
trebuie să continue pregătirile, în conformitate cu
angajamentele pe care şi le-a asumat în negocierile de
aderare."
Consiliul European din 17 decembrie 2004 a validat
încheierea negocierilor şi aderarea României la UE la 1
ianuarie 2007. În perioada 2005-2006 România trebuie să
implementeze toate obligaţiile asumate în negocieri, fiind
instituit un sistem strict de monitorizare. Clauza de
salvgardare prevede că în cazul în care chiar şi numai unul
din aceste angajamente nu este îndeplinit, aderarea poate fi
amânată printr-o decizie majoritară a ţărilor membre.

Implementarea strategiei de aderare a României la UE în 2005-2006 143
CAPITOLUL V
IMPLEMENTAREA STRATEGIEI DE ADERARE A
ROMÂNIEI LA UNIUNEA EUROPEANĂ
ÎN PERIOADA 2005-2006
1. Programul de dezvoltare economică pe perioada
2004-2006
a) Situaţia actuală a României în economia
europeană
România se află situată în partea de sud-est a Europei,
la intersecţia principalelor axe europene de comunicaţie Vest
- Sud-Est şi Nord - Sud-Est. Se învecinează la Nord cu
Ucraina, la Est cu Republica Moldova, la Sud cu Bulgaria, la
Vest cu Serbia-Muntenegru şi Ungaria.
Comparativ cu celelalte state europene, este o ţară de
dimensiuni medii, având un teritoriu de 238.391 kmp şi o
populaţie în anul 2001 de 22.408.393 locuitori.
În timp ce populaţia României reprezintă circa 6% din
cea a UE-15, România produce doar 1,4% din PIB din UE. În
2001, în România, PIB pe locuitor era de 1.868 USD
(exprimat în preţuri curente), fiind de cca. 12 ori mai mic
decât media UE-15. PIB pe locuitor la paritatea puterii de
cumpărare era în 1999 de 4,3 ori mai mic. Comparativ cu
câteva dintre statele din UE-15, România realiza în 1999 doar
3,5% din PIB/locuitor al Luxemburgului, 4,8% din cel al

Danemarcei, 6,1% din cel Austriei, 13,3% din cel al Greciei şi
13,7% din cel al Portugaliei.
Tabel V.1
Indicatori comparativi România - Uniunea Europeană (15)
Nr.
crt.
INDICATORI UM ANUL ROMÂNIA UE
1. Populaţia (la 1 iulie) mii pers. 2001 22.408,4 377.508
2. Suprafaţa kmp 2001 238.391 3.191.000
3. Densitatea populaţiei loc./kmp 2001 94,0 118,3
4. Evoluţia populaţiei % 2001/2000 -0,1 +2,8
Structura populaţiei pe
grupe de vârstă:
% 2001 100,0 100,0
1)
- 0-14 ani % 2001 17,8 17,4
- 15-64 ani % 2001 68,6 67,0
5.
- 65 ani şi peste % 2001 13,6 15,6
6. PIB Mld.euro
(PPS)
2000 117,3 8.525
7. PIB/locuitor Euro/loc.
(PPS)
2000 5.235 22.582
8. PIB/locuitor (PPS) % faţă de
media UE
2000 24 100
9. Rata de creştere a PIB % 2002 4,5 1,5
10. Investiţii (formarea
brută de capital fix)
% din PIB 2000 18,5 19,7
2)
Structura populaţiei
ocupate:
% 2001 100,0 100,0
1)
- agricultură şi
silvicultură
% 2001 42,3 4,5
- industrie şi construcţii % 2001 26,2 29,3
11.
- servicii % 2001 31,5 66,2
12. Rata şomajului BIM % 2002 9,2
*)
7,5
*)
13. Rata mortalităţii
infantile
‰ 2001 18,4 5,5
3)
Durata medie a vieţii
- masculin Ani 2001 67,7 74,9
1)
14.
- feminin Ani 2001 74,8 81,2
1)
Nivelul educaţional al
populaţiei cu vârsta
între 25 şi 59 ani
% în total 2000 100 100,0
1)
- scăzut % în total 2000 23,8 36
- mediu % în total 2000 64,6 43
15.
- înalt % în total 2000 11,6 21
16. Rata inflaţiei % 2002 22,0
*)
1,8
*)
Notă: 1)
- 1999; 2)
- 1998; 3)
- 1997; *)
- datele sunt provizorii
sau estimate.

Structura administrativ-teritorială a României este
alcătuită din 266 de oraşe (din care 96 de municipii) şi 2.686
de comune. Acestea sunt niveluri administrative de bază şi
corespunzând nivelului statistic NUTS V. Municipiile, oraşele
şi comunele sunt grupate în 41 de judeţe, care, împreună cu
capitala ţării, Bucureşti, corespund nivelului statistic NUTS III.
Mai mult de jumătate din cele 266 de oraşe ale
României (59,2%) au o populaţie sub 20.000 de locuitori şi în
general depind de o singură activitate economică, în special
industrială. Numai 24 de municipii au o populaţie de peste
100.000 de locuitori.
În anul 1998 a fost aprobată Legea nr.151 privind
dezvoltarea regională, act normativ prin care se stabilesc
cadrul instituţional, obiectivele competenţele şi instrumentele
specifice politicii de dezvoltare regională în România. Pentru
atingerea obiectivelor de bază ale politicii de dezvoltare
regională, Legea nr.151/1998 a permis constituirea celor 8
regiuni de dezvoltare - corespunzătoare nivelului statistic
NUTS II, prin asocierea voluntară a judeţelor. Regiunile de
dezvoltare nu sunt unităţi administrativ-teritoriale şi nu au
personalitate juridică.
b) Perspective macroeconomice până în 2006
Politicile şi reformele structurale pentru perioada 2004-
2006 au în vedere, potrivit PEP 2003, un ritm anual de
creştere a PIB începând cu 2004 de peste 5%, care să
conducă la diminuarea discrepanţelor între nivelul de
dezvoltare al economiei româneşti şi media UE în perspectiva
aderării la 1 ianuarie 2007.
Pe linia cererii, ca urmare a ultimelor evoluţii din
economie, o mai mare parte din cererea pentru investiţii şi
chiar din consum se apreciază că va fi acoperită din import.
Unul din factorii care au stimulat în prima parte a anului
deteriorarea raportului dintre import şi export l-a reprezentat

expansiunea activităţii de creditare, dar Guvernul şi Banca
Naţională întreprind măsuri pentru înscrierea deficitului în
ţintele asumate.
Se are, de asemenea, în vedere un nivel al şomajului
care să nu inducă inflaţie, precum şi un raport între
productivitatea muncii şi salarii care să nu majoreze înclinaţia
spre consum în detrimentul economisirii şi investiţiilor, ca
bază pentru sporirea valorii adăugate.
Se prognozează ca veniturile salariale să crească, în
termeni reali, pe întreaga perioadă 2003-2006, mai puţin
decât creşterea PIB, respectiv în medie cu 4,2% anual.
Relansarea investiţiilor este estimată a se realiza prin
îmbunătăţirea economisirii şi implicit ratei investiţiilor, care va
putea ajunge la orizontul anului 2006 la peste 25% din PIB.
Tabel V.2
Corelaţia economisire-acumulare
% din PIB
2002 2003 2004 2005 2006
Rata de economisire
internă
17,3 18,8 20,2 21,6 22,8
Rata de investiţie 21,1 21,6 23,1 24,4 25,3
Economisirea naţională
brută
19,6 19,6 21,2 22,9 24,0
Acumularea brută* 23,1 23,7 25,4 26,7 27,6
Capacitatea sau
necesarul de finanţare
-3,5 -3,9 -4,2 -3,8 -3,6
* Acumularea brută reprezintă formarea brută de
capital, respectiv formarea brută de capital fix plus variaţia
stocurilor
Relansarea cererii interne se va realiza fără a neglija
rolul cererii externe. Exportul net de bunuri şi servicii estimat
va avea începând cu anul 2005 o contribuţie pozitivă la
creşterea reală a PIB datorită dinamicii mai pronunţate a
exportului de bunuri şi servicii faţă de importurile de bunuri şi
servicii, dar şi datorită unei îmbunătăţiri sensibile a structurii

schimburilor externe, cu efecte asupra indicatorilor de
competitivitate.
Tabel V.3
Evoluţia principalilor indicatori macroeconomici
-modificări procentuale faţă de anul anterior-
2002 2003 2004 2005 2006
Ritm
mediu
anual
2003-
2006
%
1. Consum individual
efectiv al populaţiei
+3,0 +3,8 +4,0 +4,0 +3,8 +3,9
2. Consum colectiv
efectiv al
administraţiei publice
+2,1 +2,0 +2,0 +1,0 +1,5 +1,6
3. Formarea brută de
capital fix
+8,3 +10,5 +13,0 +11,0 +10,0 +11,1
4. Modificarea
stocurilor (contribuie la
creşterea PIB)
0,0 0,2 0,0 -0,1 0,0
5. Cererea internă* +3,9 +5,2 +5,7 +5,2 +5,0 +5,3
6. Export de bunuri şi
servicii
+16,9 +9,6 +8,2 +7,7 +7,3 +8,2
7. Import de bunuri şi
servicii
+12,1 +9,9 +8,0 +7,4 +6,8 +8,0
8. Valoarea adăugată
brută pe economie în:
+4,7 +4,5 +5,7 +5,3 +5,0 +5,1
- industrie +7,2 +5,2 +5,5 +5,1 +5,0 +5,2
- agricultură,
silvicultură,
piscicultură,
exploatare forestieră
-3,9 -2,4 +4,7 +4,2 +3,3 +2,4
- construcţii +6,9 +7,7 +8,2 +7,2 +6,6 +7,4
- servicii +5,3 +5,4 +5,7 +5,3 +5,2 +5,4
* Cererea internă cuprinde consumul final şi formarea brută
de capital
Comerţul exterior se aşteaptă să se dezvolte în
continuare în ritmuri susţinute, superioare creşterii PIB. Astfel,

pentru perioada 2003-2006 se estimează o creştere medie
anuală de 7,7% a exporturilor de bunuri şi de 8,0% a
importurilor de bunuri, ceea ce va conduce la valori
crescânde ale deficitului comercial FOB-FOB, respectiv de la
3,1 miliarde euro în 2003 la cca. 4,0 miliarde euro în 2006.
Este de aşteptat ca deficitul contului curent ca procent
din PIB să se menţină, în general, sub 5% în perioada 2003-
2006. Se estimează că acesta va fi finanţat într-o măsură
crescândă prin fluxuri autonome de capital, scăzând
importanţa relativă a fluxurilor compensatorii. Astfel, se
aşteaptă ca investiţiile străine directe să atingă în perioada
2003-2006 niveluri de 1,4-1,9 miliarde euro anual.
Datoria externă, deşi urmează să crească sensibil în
perioada 2003-2006, se va situa la un nivel de cca. 32% din
PIB, cu mult sub parametrii maximi acceptaţi de standardele
internaţionale, ceea ce permite ca aceasta să se încadreze în
capacitatea României de rambursare a creditelor.
Pentru perioada 2003-2006, reducerea graduală a
inflaţiei continuă să reprezinte o prioritate a Guvernului.
Pentru acelaşi interval de timp s-a considerat că se va
menţine tendinţa de apreciere, ca medie anuală, a monedei
naţionale faţă de coşul de valute cu circa 2,7% în condiţiile
reducerii graduale a raportului Euro/USD de la circa 1,11 în
anul 2003 la circa 1,00 până în 2006.
Tabel V.4
Rata inflaţiei şi deflatorul PIB
%
2002 2003 2004 2005 2006
Rata inflaţiei
- medie anuală 22,5 15,2 11,5 8,0 6,0
- dec./dec. 17,8 14,0 9,0 7,0 4,0
Deflatorul PIB (modificare
procentuală)
23,6 15,3 11,6 8,3 6,4

Producţia industrială este prevăzută să crească astfel
încât în 2006 să fie cu circa 22% mai mare faţă de anul 2002,
reprezentând un ritm mediu anual de 5,0%.
Se estimează că agricultura se va dezvolta în perioada
2003-2006 într-un ritm mediu anual de 2,4% - pentru sectorul
vegetal de 0,3%, iar pentru sectorul creşterii animalelor de
5,1%.
În intervalul 2003-2006 se prognozează creşteri la toate
tipurile de transport mărfuri şi pasageri, creşteri generate de
evoluţia pozitivă a economiei în această perioadă.
Corespunzător, volumul de mărfuri transportate prognozat pe
principalele grupe de produse pentru anul 2006 va creşte cu
circa 16,2% faţă de realizările anului 2002. De asemenea,
numărul pasagerilor transportaţi va înregistra în anul 2006 o
creştere cu 9,3% faţă de nivelul anului 2002 (conform PEP
2003). De asemenea, în domeniul resurselor umane,
creşterea economică susţinută va fi însoţită de o majorare a
numărului de salariaţi în condiţiile creşterii productivităţii
muncii.
Pentru perioada 2003-2006, se prevede o rată a
creşterii robustă şi sustenabilă, cu continuarea consolidării
fiscale. Mai mult, se aşteaptă ca adaptarea sistemului
asigurărilor sociale şi a sistemului de pensii şi continuarea
reformelor structurale să contribuie la sustenabilitatea pe
termen lung a finanţelor publice şi a crşterii economice.
Cererea internă, în cadrul căreia cererea pentru investiţii
creşte considerabil, competitivitatea sporită şi exporturile în
creştere, precum şi afluxul sporit de fonduri din partea
Comunităţii Europene, ca sprijin pentru pregătirea aderării
sunt tot atâtea elemente care vor contribui la susţinerea unui
nivel ridicat l activităţii economice.

c) Planul 2004-2006 ca parte a Strategiei de
dezvoltare economică pe termen lung
România se situează printre ţările cel mai puţin
dezvoltate din Europa. Planul său pe termen lung este să
realizeze o creştere economică constantă, mai rapidă decât
media UE, în contextul unei dezvoltări echilibrate a teritoriului
său şi în special al reducerii disparităţilor dintre mediul rural şi
cel urban. De aceea, Strategia Naţională de Dezvoltare pe
termen lung este formulată astfel încât să sprijine investiţiile
în sectoarele cu potenţial de creştere economică, sprijinind
astfel crearea şi menţinerea locurilor de muncă.
Perioada de trei ani acoperită de Planul Naţional de
Dezvoltare 2004-2006 nu este suficientă pentru
implementarea unei politici naţionale de dezvoltare
corespunzătoare. Obiectivul global al acestui Plan este prin
urmare soluţionarea problemelor majore identificate în analiza
socio-economică, pentru a reduce progresiv discrepanţele
existente între România şi Statele Membre ale Uniunii
Europene.
Din obiectivul global al Planului Naţional de Dezvoltare
se desprind cinci priorităţi:
Prioritatea 1 Creşterea competitivităţii sectorului productiv
Prioritatea 2 Îmbunătăţirea şi dezvoltarea infrastructurii
de transport şi energie şi asigurarea
protecţiei mediului înconjurător
Prioritatea 3 Dezvoltarea resurselor umane, creşterea
ratei de ocupare şi combaterea excluderii
sociale
Prioritatea 4 Diversificarea economiei rurale şi creşterea
productivităţii în agricultură
Prioritatea 5 Promovarea unei participări echilibrate a
tuturor regiunilor din România la procesul de
dezvoltare socio-economică

Cea mai mare parte a resurselor va fi dedicată
investiţiilor în infrastructură, în special în infrastructura de
transport, considerată a fi cheia integrării României pe pieţele
mondiale şi o condiţie de bază pentru atragerea investiţiilor
private. Dezvoltarea economiei rurale şi a sectorului primar va
reprezenta a doua prioritate din punct de vedere al
concentrării resurselor.
Dat fiind procentul ridicat al populaţiei ocupate în
domeniul agricol - peste 40% din totalul persoanelor ocupate
lucrează în agricultură, producând mai puţin de 15% din
valoarea adăugată totală - dezvoltarea agriculturii reprezintă
o problemă majoră pentru dezvoltarea întregii ţări. Deşi
strategia globală de dezvoltare, detaliată aici, va contribui la
rezolvarea problemelor majore cu care se confruntă procesul
de restructurare a agriculturii, că modernizarea sectorului
agricol şi dezvoltarea industriei alimentare reprezintă o
prioritate în sine. În cadrul acestui plan, creşterea
competitivităţii industriei alimentare va fi abordată la
Prioritatea 4 - Agricultură şi dezvoltare rurală, acest domeniu
încadrându-se mai degrabă la Prioritatea 4 decât la
Prioritatea 1 - Competitivitatea sectorului industrial, deşi între
cele două domenii există legături evidente.
Resursele alocate Priorităţii 3 vor fi utilizate în primul
rând pentru combaterea semnelor accentuate de declin al
sistemului educaţional şi pentru lansarea primelor programe
în masă de politici ocupaţionale active, inclusiv promovarea
procesului de învăţare continuă.
Resursele dedicate creşterii competitivităţii sectorului
productiv vor fi relativ limitate, deoarece aici Statul are mai
mult un rol de sprijin. Majoritatea eforturilor vor fi dedicate
promovării activităţilor de cercetare şi dezvoltare, asigurând
în acelaşi timp un nivel minim de sprijin al IMM-urilor
inovative.
Îndeplinirea cu succes a primului obiectiv depinde nu
numai de implementarea activităţilor specificate în cadrul
priorităţii respective, dar şi de implementarea cu succes a

celorlalte priorităţi sectoriale. Mai mult, datorită naturii
activităţilor incluse în aceste priorităţi, ele trebuie
implementate în strictă legătură cu prioritatea de dezvoltare
regională.
Acest plan defineşte obiectivele generale şi măsurile
grupate pe priorităţi, fără a identifica programele operaţionale
propriu-zise. Ca un exerciţiu pregătitor, însă, măsurile au fost
grupate astfel încât să poată deveni programe operaţionale în
următoarea perioadă de programare, respectiv patru
programe naţionale sectoriale şi un program regional.
Importanţa acordată din punct de vedere al bugetului
priorităţilor naţionale sectoriale reflectă în mod realist situaţia
actuală din administraţia publică din România, în care
ministerele au un rol central şi aproape exclusiv în
dezvoltarea politicii şi planificarea majorităţii activităţilor
economico-sociale. Aceasta ar trebui să conducă la
eficientizarea procesului de implementare.
PND 2004-2006 include şi un obiectiv de dezvoltare
regională. Acesta se va concretiza într-un viitor program
operaţional regional care va reflecta progresele realizate în
promovarea unei politici de dezvoltare regională şi care, în
concordanţă cu acquis-ul UE, va urmări pe scară mai largă
principiul deconcentrării şi subsidiarităţii. Sub supravegherea
şi coordonarea Ministerului Integrării Europene, care
acţionează ca autoritate de programare, prioritatea de
dezvoltare regională include politici şi procese decizionale
care deja reprezintă responsabilitatea autorităţilor locale
(infrastructură locală). De asemenea, ea include şi activităţi
care necesită o componentă regională care să contracareze
disparităţile regionale inevitabile create printr-o gestionare a
politicilor exclusiv la nivel central (acest lucru se va realiza, de
exemplu, în cazul înfiinţării IMM-urilor şi al instruirii
profesionale - VET). Identificarea priorităţii regionale şi a
strategiei corespunzătoare s-a bazat şi pe contribuţia
Agenţiilor de Dezvoltare Regională, prin documentele de
programare elaborate de acestea într-un larg proces de

consultare. În aceste documente s-a pus accent pe investiţiile
în infrastructură şi dezvoltarea turismului.
Principiul sustenabilităţii în ceea ce priveşte mediul
înconjurător intervine în toate cele cinci priorităţi ale strategiei.
Alături de investiţiile care au ca scop direct îmbunătăţirea
infrastructurii de mediu, incluse în cadrul priorităţii 2,
problemele de protecţie a mediului vor fi luate în considerare
în cadrul tuturor celorlalte obiective, acordându-se prioritate
iniţiativelor care au un impact scăzut asupra mediului.
d) Implementarea Planului Naţional de Dezvoltare
- Managementul general, finanţarea şi selecţia
proiectelor
Ministerul Integrării Europene (conform HG nr.734/2003
privind organizarea şi funcţionarea sa) are, între alte
responsabilităţi, sarcina elaborării proiectului Planului
Naţional de Dezvoltare, care este supus avizării de către
CNDR şi aprobării Guvernului.
Planul Naţional de Dezvoltare (PND) este un document
cuprinzător prin care se planifică dezvoltarea economică
sectorială şi regională a ţării pentru realizarea obiectivelor
naţionale ale coeziunii economice şi sociale. În acelaşi timp,
PND, prin analizele şi strategiile sectoriale şi regionale pe
care le cuprinde, fundamentează şi cererea României de
finanţare a unor programe de dezvoltare din fondurile Uniunii
Europene. PND asigură coordonarea între obiectivele
cofinanţate de cele trei fonduri de pre-aderare (PHARE, ISPA
şi SAPARD) şi obiectivele finanţate din surse interne şi
fonduri externe, care nu provin din fondurile UE.
Elaborarea PND este coordonată de Ministerul Integrării
Europene (MIE). Datorită necesităţii de a corela în mai mare
măsură programele naţionale de dezvoltare sectorială cu
programele naţionale de dezvoltare regională, procesul de
elaborare a PND a implicat, ca o prioritate, atât colaborarea

cu MIE cu celelalte ministere, cât şi cu regiunile, în baza HG
nr.1323/2002 referitoare la elaborarea în parteneriat a PND.
Acest tip de abordare reprezintă un progres comparativ cu
exerciţiul anterior de elaborare a PND.
Responsabilitatea implementării programelor derulate
de ministere în scopul realizării priorităţilor PND 2004-2006
revine structurilor constituite în cadrul ministerelor de resort,
în conformitate cu atribuţiile conferite prin actele de
organizare şi funcţionare ale acestora. În unele cazuri, însă,
în funcţie de natura programelor, implementarea va intra în
responsabilitatea Agenţiilor de Dezvoltare Regională,
autorităţilor locale şi/sau structurilor subordonate autorităţilor
locale.
În ceea ce priveşte implementarea programelor de
dezvoltare regională în scopul realizării obiectivelor
subsumate priorităţii 5 - Promovarea unei participări
echilibrate a tuturor regiunilor din România la procesul de
dezvoltare socio-economică, responsabilitatea revine
instituţiilor direct implicate în dezvoltarea regională din
România, astfel:
 MIE, ca Agenţie de Implementare la nivel naţional;
 Agenţiile pentru Dezvoltare Regională (8), ca Autorităţi
de Implementare la nivel regional;
 Ministerul Finanţelor Publice, prin Fondul Naţional
pentru Pre-aderare, în calitate de coordonator naţional al
asistenţei financiare a Uniunii Europene;
 Consiliul Naţional pentru Dezvoltare Regională, ca
organism de coordonare a politicii, strategiei şi programării
dezvoltării regionale la nivel naţional;
 Consiliile de Dezvoltare Regională, ca organisme de
coordonare a politicii, strategiei şi programării dezvoltării
regionale la nivel regional.
Finanţarea priorităţilor şi a tipurilor de măsuri stabilite în
PND şi, în final, dezvoltarea programelor respectă regulile
competiţiei în acordarea ajutoarelor de stat. În România
există o bază legală efectivă pentru acordarea ajutoarelor de

stat, Legea nr.143/1999. Această lege este un mecanism
eficient, care transpune în practică regulamentele UE
referitoare la ajutorul de stat, atribuind funcţii clare autorităţilor
competente în acordarea ajutoarelor de stat şi le conferă
puterea necesară ducerii la bun sfârşit a acestor funcţii.
Legea nr.143/1999, împreună cu legislaţia adiacentă, pune în
practică obligaţiile ce decurg din Articolul 64 (iii) al Acordului
de Asociere între România şi Comisia Europeană.
Oficiul Concurenţei realizează inventarul ajutoarelor de
stat primite, monitorizează şi controlează schemele de ajutor
şi ajutoarele individuale primite de la stat şi raportează asupra
celor constatate Guvernului României şi UE. Se asigură,
astfel, transparenţa totală privind acordarea ajutoarelor de
stat.
Acţiunile conţinute în PND vor fi în concordanţă cu
politica UE referitoare la la selecţia proiectelor. Directivele
Europene în domeniul achiziţiilor publice au fost transpuse în
legislaţia României prin Ordonanţa de Urgenţă nr.60/2001.
Conformitatea cu regulile relevante se verifică atât în faza de
examinare a cererilor de finanţare, cât şi pe parcursul
implementării măsurilor.
Regulamentul Financiar al UE, Aliniat IX "Prevederi
speciale aplicabile Ajutoarelor Externe" stabileşte regulile şi
procedurile de bază în domeniul achiziţiilor publice finanţate
din fonduri ale Uniunii Europene; de asemenea, stabileşte
principiile accesului egal şi ale tratamentului corect pentru
toate persoanele fizice şi juridice eligibile. Acest Regulament
specifică: "Comisia, în strânsă cooperare cu statul beneficiar,
va asigura ca toţi participanţii la licitaţii să se bucure de
condiţii egale de concurenţă, să nu existe nici un fel de
discriminări, iar câştigătorul licitaţiei să fie cel care oferă cele
mai avantajoase condiţii economice". De asemenea, este
specificat că "participarea la licitaţii este deschisă, asigurând
aceleaşi condiţii tuturor persoanelor fizice şi juridice aflate în
sfera de aplicabilitate a Tratatelor Comunitare, precum şi

persoanelor fizice şi juridice aflate sub jurisdicţia statului
beneficiar".
În conformitate cu direcţiile orientative ale Programului
PHARE pentru perioada 2000-2006, la licitarea şi
contractarea proiectelor vor fi aplicate regulile naţionale
privind achiziţiile publice ori de câte ori va fi posibil. Comisia
va autoriza regulile utilizate numai în cazul în care ele
respectă şi aplică efectiv principiile Regulamentului Financiar
şi directivele UE privind achiziţiile publice. O atenţie specială
se va acorda asigurării accesului egal, concurenţei loiale,
transparenţei, vizibilităţii şi anunţării publice a licitaţiilor
(articolul 118 din Regulamentul Financiar).
- Implementarea programelor cofinanţate din
fondurile de pre-aderare PHARE, ISPA, SAPARD, precum
şi din bugetul de stat
Ministerul Integrării Europene (conform HG nr.734/2003
care se referă la organizarea şi funcţionarea sa) coordonează
pregătirea strategiei pentru aderarea României la UE şi
asigură coordonarea mecanismelor de pre-aderare şi a
programelor de asistenţă externă. MIE va asigura o
monitorizare adecvată a programelor prin Direcţia de
Coordonare şi Monitorizare a asistenţei de pre-aderare şi
activitatea va fi realizată de un secretariat al comitetului
sectorial de submonitorizare.
Ministerul Finanţelor Publice (în conformitate cu HG
nr.18/2001 care se referă la organizarea şi funcţionarea sa,
modificată şi completată cu HG nr.318/2001) este autorizat să
coordoneze contribuţia financiară a Comunităţii Europene cu
respectarea condiţiilor Memorandumului de constituire a
Fondului Naţional şi constituirea Oficiului Central de Plăţi şi
Contractare PHARE şi a Memorandumului de Finanţare între
Comisia Europeană şi Guvernul României, bazat pe un
contract cadru.
Implementarea Fondurilor de Pre-aderare PHARE,
ISPA şi SAPARD este administrată de trei Agenţii de
Implementare. Agenţiile de Implementare sunt în principal

responsabile cu organizarea licitaţiilor, contractarea şi plata
diferitelor proiecte pentru şi în numele Autorităţilor de
Implementare, care sunt singurele responsabile pentru
administrarea tehnică a proiectelor.
Cele trei agenţii sunt Oficii Centrale de Plăţi şi
Contractare (OPCP) înfiinţate în cadrul Ministerului Finanţelor
Publice, Agenţia SAPARD înfiinţată în cadrul Ministerului
Agriculturii, Apelor şi Mediului şi Ministerul Integrării
Europene.
În ceea ce priveşte asistenţa PHARE, Agenţiile de
Implementare sunt şi Autorităţi de Implementare a
programelor de asistenţă tehnică pe care le administrează
pentru ele sau pentru beneficiarii lor. Pentru programul ISPA
există două Autorităţi de Implementare: Ministerul Agriculturii,
Pădurilor, Apelor şi Mediului şi Ministerul Transporturilor,
Construcţiilor şi Turismului, iar Agenţiile de Implementare
sunt OPCP pentru proiectele de mediu, Compania Naţională
de Căi Ferate (CFR) pentru proiectele de căi ferate şi Agenţia
Naţională de Drumuri (AND) pentru proiectele de drumuri. În
cazul Programului de Coeziune Economică şi Socială,
coordonat de către Ministerul Integrării Europene, rolul de
Autoritate de Implementare este preluat de către ministerele
de linie pentru programele operaţionale pre-sectoriale şi de
către Agenţiile pentru Dezvoltare Regională existente în
fiecare din cele opt regiuni de dezvoltare pentru programele
operaţionale pre-regionale.
Managementul financiar al programelor de pre-aderare
este asigurat de către Fondul Naţional (FN) condus de
Responsabilul Naţional cu Autorizarea finanţării, din cadrul
Ministerului Finanţelor Publice. Fondul Naţional transferă
fonduri Agenţiilor de Implementare şi realizează operaţiunile
de control financiar intern. Fondul Naţional şi Agenţiile de
Implementare vor trece, gradual, de la abordarea actuală
PHARE, ISPA şi SAPARD, la o completă delegare financiară
a Fondurilor Structurale, pe care ţara le va primi după
aderarea la UE. Această tranziţie va fi asigurată prin trecerea

progresivă la Sistemul de Implementare Descentralizată
Extinsă, care va permite utilizarea procedurilor naţionale în
locul celor ale Comisiei UE, în special în ceea ce priveşte
achiziţiile, dacă sunt îndeplinite pre-condiţiile stabilite, şi
anume dacă procedurile naţionale sunt aprobate de Comisia
UE ca fiind conforme cu cerinţele Alineatului IX din
Regulamentul Financiar aplicabile bugetului general al
Comunităţilor Europene.
La fel ca şi în cazul Fondurilor Structurale şi al Fondului
de Coeziune de care beneficiază ţările membre ale UE, care
respectă principiul adiţionalităţii, asistenţa financiară PHARE,
ISPA şi SAPARD este de asemenea menită să completeze şi
nu să înlocuiască efortul naţional. Cofinanţarea din bugetul de
stat a contribuţiei financiare a Comisiei Europene se face în
conformitate cu cerinţele de cofinanţare stipulate prin
Memorandumul de Finanţare sau de alte documente,
încheiate sau convenite între Guvernul României şi Comisia
Europeană. Beneficiarii vor face eforturi pentru atragerea
cofinanţărilor suplimentare şi din alte surse. Sumele cash din
fondurile publice naţionale destinate cofinanţării fondurilor UE
vor fi incluse în bugetul de stat, bugetele locale şi bugetele
altor instituţii autonome publice. Legea bugetului de stat oferă
o linie bugetară specifică referitoare la acest tip de cheltuieli
publice, respectiv "Transferuri către Fondul Naţional de Pre-
aderare"; această linie bugetară include sumele
corespunzătoare cofinanţării fondurilor PHARE, ISPA şi
SAPARD.
- Implementarea programului PHARE
Ministerul Integrării Europene (MIE) este instituţia
responsabilă la nivel central pentru coordonarea Programului
de Coeziune Economică şi Socială sub finanţare PHARE, în
calitatea sa de Agenţie de Implementare (Agenţie de
Contractare şi Agenţie de Plăţi) cu responsabilităţi
administrative şi financiare.
Pentru Programul de Cooperare Transfrontalieră (CBC)
finanţat tot din fonduri PHARE, MIE este Autoritate de

Implementare, asigurând managementul tehnic al proiectelor
transfrontaliere.
Programele sectoriale de pre-aderare cuprinse în
Programul de Coeziune Economică şi Socială sunt
implementate de ministerele de linie competente, într-un mod
descentralizat în cele opt regiuni de dezvoltare regională
înfiinţate pe baze care sunt conforme cu Sistemul European
de Clasificare Statistică a Unităţilor Teritoriale - NUTS.
Regiunile de dezvoltare corespund nivelului NUTS II, nivel la
care se acordă Fonduri Structurale pentru Statele Membre
aflate sub Obiectivul 1. Regiunile de dezvoltare reprezintă
cadrul pentru implementarea priorităţilor naţionale de
dezvoltare regională. Implementarea tehnică a programului
regional de pre-aderare va fi realizată de către Agenţiile
pentru Dezvoltare Regională, contractate în acest scop de
Ministerul Integrării Europene prin contracte cadru regionale
detaliate.
2. Acţiuni pentru definitivarea implementării şi
aplicarea acquis-ului comunitar
- Democraţie şi supremaţia legii
Numărul de parlamentari continuă să fie mare. Este
necesară introducerea unor politici de resurse umane,
inclusiv metode moderne de selectare, atestare şi promovare
a personalului de lucru din cele două camere şi pentru
grupurile politice, precum şi adoptarea unui statut al stafului
parlamentar.
Poziţia Parlamentului în procesul legislativ trebuie
consolidată prin limitarea ordonanţelor de urgenţă adoptate
de executiv.

De asemenea, este necesară extinderea supravegherii
de către societatea civilă a activităţii comisiilor parlamentare.
Activitatea legislativă a executivului trebuie substanţial
îmbunătăţită în sensul reducerii drastice a ordonanţelor de
urgenţă, inclusiv prin precizarea "circumstanţelor
excepţionale" prevăzute de Constituţie pentru adoptarea unor
astfel de acte, precum şi în sensul unei mai bune
fundamentări a iniţiativelor legislative, în special sub aspectul
suportului financiar.
În domeniul administraţiei publice se impune o
modernizare accelerată, în direcţia creşterii gradului de
profesionalism prin recrutarea şi promovarea personalului pe
bază de merit şi concurs, conjugată cu sporirea remunerării,
îmbunătăţirea managementului resurselor umane şi a
activităţii de pregătire. Pentru aceasta este necesară întărirea
substanţială a capacităţii Agenţiei Naţionale pentru Servicii
Publice, organizarea şi funcţionarea Institutului Naţional
pentru Administraţie şi a centrelor teritoriale.
Constituţia revizuită a ţării introduce conceptul de
deconcentrare şi specifică faptul că autorităţile locale nu sunt
subordonate prefecţilor numiţi de centru. Legile adoptate în
cele două sesiuni constituţionale urmează să fie puse în
practică astfel încât să se ajungă la o reală descentralizare
atât în ceea ce priveşte responsabilităţile guvernanţei locale
cât şi resursele ei financiare.
Sistemul juridic actual al ţării cuprinde patru nivele:
judecătorii locale, tribunale judeţene, curţi de apel regionale şi
Curtea Supremă de Casaţie şi Justiţie. În iunie 2004 au fost
adoptate legile privind Consiliul Superior al Magistraturii,
Organizarea judecătorească şi Statutul magistraţilor. Acest
pachet de trei legi trebuie să fie efectiv implementat astfel
încât să se asigure o îmbunătăţire semnificativă a
independenţei şi eficacităţii justiţiei, eliminarea oricărei
presiuni politice asupra judecătorilor.
O prioritate guvernamentală trebuie să fie aplicarea
riguroasă în practică a legislaţiei anticorupţie, cu accent

deosebit pe corupţia la nivel înalt. Autorităţile trebuie să
elimine până în ianuarie 2005 imunitatea pentru foştii miniştri.
- Drepturile omului şi protecţia minorităţilor
În ceea ce priveşte drepturile omului şi protecţia
minorităţilor, România urmează să ratifice Protocolul Adiţional
nr.12 la Convenţia Europeană asupra drepturilor omului, care
statutează prohibiţia discriminării de orice fel. Consiliul
Naţional pentru combaterea discriminării trebuie să fie
transparent, iar jurisprudenţa sa să fie accesibilă publicului.
Deşi în domeniul restituirii proprietăţilor confiscate în
timpul regimului comunist au continuat să fie făcute progrese,
succesele au fost mixte, depinzând de tipul bunului implicat.
În agricultură procesul nu a fost 100% încheiat, aşa cum s-a
prevăzut. Din totalul de 210.000 de cereri pentru restituirea
locuinţelor numai 15.000 au fost rezolvate. Ar trebui adoptată
o lege privind restiturea bisericilor.
România are o populaţie de romi estimată între
1.800.000 şi 2.500.000 de persoane. Discriminarea de facto
faţă de minoritatea romă continuă, iar inegalităţile sociale la
care sunt expuşi romii rămân considerabile. Sunt necesare
eforturi deosebite pentru îndeplinirea Strategiei Roma
adoptată în 2001. Sprijinirea Guvernului pe Partida Romilor
pentru îndeplinirea acestei strategii reprezintă un subiect de
îngrijorare întrucât a condus la excluderea altor organizaţii de
romi.
Deşi se apreciază că România are o economie de piaţă
funcţională, este necesară o implementare viguroasă a
programului de reforme structurale, astfel încât ţara să poată
face faţă presiunii concurenţiale şi forţelor pieţei în cadrul
Uniunii Europene.
Sunt necesare îmbunătăţiri în ceea ce priveşte
susţinerea stabilităţii macroeconomice şi aprofundarea

reformelor structurale. Trebuie acordată prioritate prezervării
momentul dezinflaţiei şi salvgardării sustenabilităţii poziţiei
externe prin promovarea unui mix prudent de politici şi prin
reducerea în continuare a deficitului sectorului public extins.
În acest sens, sunt de importanţă vitală îmbunătăţirea
substanţială şi ranforsarea disciplinei financiare, ajustarea
continuă a preţurilor energiei spre nivelul de acoperire a
costurilor şi îmbunătăţirea performaţelor financiare ale
întreprinderilor publice.
Sustenabilitatea fiscală este necesar să fie consolidată
prin avansarea reformei cheltuilelilor şi prin îmbunătăţirea în
continuare a colectării taxelor.
Procesele de privatizare trebuie să fie îndeplinite,
disputele post-privatizare să fie rezolvate, iar întreprinderile
neviabile să fie mai activ lichidate.
În sectoarele cheie, precum energia, mineritul şi
transporturile, perseverenţa în restructurare trebuie să
meargă mână în mână cu un accent mai manifest pe
privatizare.
Este, de asemenea, necesar un progres substanţial în
funcţionarea justiţiei şi a administraţiei publice, incluzând
aplicarea strictă şi predictibilă a legii, pentru a se crea un
climat de afaceri propice.
c) Capacitatea de asumare a obligaţiilor de membru
Pe ansamblu, alinierea la acquis-ul comunitar a atins un
nivel acceptabil în majoritatea domeniilor. Dar, este mult de
realizat atâta timp cât nu toate instituţiile necesare sunt
funcţionale. Pentru a depăşi decalajele care au rămas,
trebuie acordată atenţia cuvenită îndeplinirii integrale şi în
termen a strategiilor şi planurilor de acţiune pentru
consolidarea capacităţii administrative deja aprobate pentru
aceste domenii.

În privinţa pieţei interne trebuie completată aplicarea
legislaţiei privind achiziţiile publice. În plus, trebuie să
înceteze practicile care au pus sub semnul îndoielii
angajamentul României privind procedurile deschise şi
transparente. România trebuie să continue să acorde atenţie
eliminării barierelor identificate în calea dreptului de stabilire,
furnizării de servicii şi dezvoltării pieţei asigurărilor şi
acţiunilor. Trebuie eliminate obstacolele din calea fluxurilor de
capital şi plăţilor, iar performanţele Oficiului Naţional pentru
Prevenirea şi Controlul Spălării Banilor trebuie îmbunătăţite.
Deşi România a realizat progrese în transpunerea
acquis-ului comunitar referitor la societăţile comerciale, există
restanţe mari în ceea ce priveşte protecţia drepturilor de
proprietate intelectuală şi industrială. Restanţe există şi în
privinţa alinierii legislaţiei contabilităţii şi auditului. Trebuie, de
asemenea, îmbunătăţite legislaţie şi practica în domeniul
ajutoarelor stat, cu accent deosebit pe ajutorul de
restructurare acordat companiilor din domeniul oţelului.
Capacitatea administrativă şi de aplicare a legislaţiei în
domeniul agriculturii trebuie substanţial îmbunătăţită. O
atenţie particulară urmează a fi acordată consolidării Agenţiei
SAPARD şi stabilirii elementelor necesare pentru
funcţionarea IACS. Trebuie adoptate fără nici o amânare
planuri de modernizare a unităţilor din sectorul veterinar. De
asemenea, trebuie luate măsuri pentru intrarea în activitate a
Inspectoratului Piscicol.
Alinierea şi întărirea capacităţii administrative se impun
şi în domeniile taxelor şi politicilor sociale şi a muncii.
Inspectoratul Muncii trebuie consolidat, dialogul social trebuie
promovat, starea de sănătate a populaţiei, care se află cu
mult sub nivelul mediu din UE, trebuie îmbunătăţită.
Politica industrială a României a înregistrat un progres,
dar problema cheie rămâne aplicare ei. Transparenţa
proceselor de privatizare trebuie să fie deplin asigurată.
În ceea ce priveşte politica regională şi coordonarea
instrumentelor structurale s-a realizat un progres în pregătirea

implementării politicilor structurale prin desemnarea
autorităţilor de management şi plată şi prin adoptarea
Planului Naţional de Dezvoltare pe perioada 2004-2006.
Trebuie, însă, continuate eforturile pentru a aduce
capacitatea administrativă la nivelul necesar pentru ca
România să beneficieze din plin de instrumentele structurale.
Mediul este un alt domeniu în care sunt necesare eforturi
deosebite mai ales în ceea ce priveşte legislaţia orizontală,
calitatea aerului, managementelor reziduurilor, calitatea apei,
protecţia naturii şi altele. În acest domeniu atenţia serviciilor
publice va trebui să se concentreze pe planificarea strategică
şi pe planuri adecvate de investiţii şi finanţare.
Capacitatea de implementare trebuie să fie substanţial
îmbunătăţită în toate domeniile justiţiei şi afacerilor interne.
Independenţa justiţiei trebuie să fie asigurată în practică. În
ceea ce priveşte lupta împotriva corupţiei, în afară de
îmbunătăţirea substanţială a capacităţii de implementare,
urmează să fie riguros consolidată legislaţia în vigoare.
Un progres limitat a fost realizat în domeniul vamal. Pe
lângă alinierea legislativă şi o mai bună coordonare internă,
este necesară eliminarea oricăror taxe vamale şi a oricăror
taxe având efect echivalent în ceea ce priveşte importurile şi
exporturile în relaţiile comerciale cu ţările Uniunii Europeme.
Rezultă că în toate domeniile negociate şi închise din
acquis-ul comunitar este necesară întărirea capacităţii
administraţie publice pentru implementarea şi consolidarea
legislaţiei adoptate. Aceste preocupări exced adoptarea
acquis-ului comunitar şi curpind, de asemenea,
managementul asistenţei financiare a UE.
În afară de acestea, sunt necesare eforturi susţinute
pentru completarea legislaţiei şi încheierea negocierilor într-o
serie de sectoare, cum sunt legea societăţilor, politica
concurenţei, mediul, justiţia, afacerile interne, vama şi
controlul financiar.

3. Raportul de monitorizare a stadiului de
pregătire a României pentru aderarea la Uniunea
Europeană (septembrie 2006)
a) Concluzia generală
Raportul subliniază că România a făcut progrese noi în
pregătirile pentru a deveni stat membru al UE, demonstrând
capacitatea de a aplica principiile şi legislaţia UE începând cu
1 ianuarie 2007. Ea a atins un grad ridicat de aliniere.
Totuşi, Comisia a identificat o serie de domenii de
preocupare continuă, precum şi domenii în care aceasta va
lua măsuri corespunzătoare pentru a asigura funcţionarea
adecvată a UE, atâta timp cât România nu va lua măsuri
corective imediate.
b) Domenii care necesită în continuare eforturi
susţinute
În sistemul justiţiei este necesar să se asigure
interpretarea şi aplicarea deplin conformă a legii în toate
instanţele. Unii membri ai CSM continuă să se afle în conflict
potenţial de interese în probleme de inspecţie şi de etică
individuală, ceea ce afectează reputaţia CSM. Capacitatea
managerială a Ministerului Public are încă multe carenţe.
În domeniul luptei împotriva corupţiei este nevoie să
existe o voinţă politică clară pentru a demonstra
sustenabilitatea şi ireversibilitatea progresului recent
înregistrat în lupta împotriva corupţiei. În Parlament au existat
unele încercări de a reduce substanţial astfel de eforturi.
Corupţia rămâne o preocupare în particular în administraţia
locală.
Deşi agenţiile de plăţi au fost înfiinţate, rămân
nerezolvate o serie de probleme referitoare la implementarea
la termenul necesar a unui sistem IT adecvat, adecvarea

personalului, echipamente şi dotări de birou, completarea
conducerii acestora şi a procedurilor de control.
În egală măsură există probleme referitoare la
implementarea Sistemului IT Integrat de Administrare şi
Control (IACS-IT) şi la completarea în termen şi calitatea
Sistemului de Identificare a Parcelelor de Teren şi a
Sistemului de Informare Geografică (LPIS/GIS). Există riscul
real ca agenţiile de plăţi şi IACS să nu funcţioneze
corespunzător în momentul aderării României la UE.
În domeniul acquis-ului este nevoie să se facă progrese
noi în ceea ce priveşte politicile sociale şi de ocupare, inclusiv
sănătatea, organismele modificate genetic, asigurările auto,
cerinţele de capital pentru instituţiile de credit şi de investiţii,
spălarea banilor şi lupta împotriva corupţiei, managementul
financiar, controlul fondurilor structurale şi bolile animalelor.
c) Clauze de salvgardare şi alte măsuri
- Măsuri aplicabile tuturor ţărilor membre
După aderare, ca şi pentru oricare alt stat membru,
Comisia monitorizează aplicarea acquis-ului. Comisia aplică
pentru toate ţările, dacă este necesar, măsurile prevăzute de
legislaţie (acquis). Acestea constau în acţiuni preventive sau
remediale, inclusiv de natură financiară, pentru a se asigura
funcţionarea corespunzătoare a politicilor UE.
Comisia poate să aplice măsuri de salvgardare şi în
relaţia cu fondurile UE. Orice deficienţă în utilizarea
corespunzătoare a fondurilor UE poate conduce la amânarea
alocărilor, la reducerea acestora sau la recuperarea plăţilor.
Astfel de măsuri se aplică atât în cazul fondurilor agricole, cât
şi în cazul fondurilor structurale.
- Măsuri de salvgardare bazate pe Tratatul de aderare a
României la UE
Conform Tratatului de aderare, există trei tipuri de
clauze de salvgardare pentru România (ca şi pentru

Bulgaria): economică, piaţă internă şi JHA (justiţie şi afaceri
interne) care pot fi adoptate în primii trei ani de la aderare.
Clauza economică poate fi invocată în situaţia de dificultăţi
economice majore într-un stat deja membru sau într-un stat
după aderare. Clauza piaţă internă poate fi invocată când un
stat membru cauzează sau riscă să cauzeze o breşă serioasă
în funcţionarea pieţei interne. Clauza JHA permite
suspendarea unilaterală de către un stat membru curent a
obligaţiilor sale în domeniul cooperării juridice cu ţara care
este nou stat membru, respectiv la principiul recunoaşterii
reciproce a sentinţelor judecătoreşti.
În plus, există în Tratatul de aderare aranjamente
tranzitorii în ce priveşte: libera circulaţie a lucrătorilor, care
poate fi restricţionată de membrii curenţi faţă de noul stat
membru (pe o perioada de până la 7 ani după aderare);
accesul la pieţele naţionale de transporturi (temporar);
reglementări veterinare, fitosanitare şi de securitate a
alimentelor (pe o perioadă de 3 ani).
- Măsuri suplimentare prevăzute în Raportul sept. 2006
În baza Raportului, Comisia poate lua măsuri corective
în domeniile siguranţei alimentelor, fondurilor agricole ale UE,
juridic şi al luptei împotriva corupţiei. Dacă vor fi identificate şi
alte deficienţe, Comisia poate, de asemenea, să ia măsuri.
În mod specific, în domeniul juridic se urmăreşte
realizarea de către CSM a unui proces juridic mai transparent
şi eficient; înfiinţarea Agenţiei Naţionale de Integritate aşa
cum a fost concepută; continuarea investigaţiilor în acuzaţiile
de corupţie la nivel înalt; prevenirea şi lupta împotriva
corupţiei la nivelul administraţiilor locale.
În mod specific, în domeniul fondurilor agricole se
urmăreşte în special funcţionarea adecvată a IACS, care
gestionează 80% din cheltuielile agricole ale ţării.
În mod specific, în domeniul siguranţei alimentelor se
urmăreşte rezolvarea problemei febrei porcine (din cauza
căreia sunt impuse restricţii la exportul în ţările UE de porci

vii, carne de porc şi produse din aceasta); respectarea
deplină a acquis-ului în domeniul TSE referitor la sistemul de
colectare şi de tratare a animalelor moarte şi subproduselor;
diminuarea discrepanţei dintre producţia de lapte crud şi
capacitatea de prelucrare.
Se are în vedere ca toate aceste chestiuni să fie
rezolvate înaintea aderării, în caz contrar Comisia urmând să
ia măsuri de salvgardare corespunzătoare.
4. Tratatul de aderare a României la UE
Tratatul se referă atât la România cât şi la Bulgaria. A
fost semnat la 25 aprilie 2005.
Tratatul a fost elaborat în două variante: Act de aderare
şi Protocol de aderare, având conţinut identic. A fost
necesară o astfel de soluţie întrucât la data semnării, 25
aprilie 2005, Constituţia UE fusese adoptată, se afla în proces
de ratificare, urmând a intra în vigoare după aprobarea sa de
către parlamentele tuturor statelor membre. În ipoteza că
aprobarea ar fi survenit până la data aderării României s-ar fi
aplicat prevederile Protocolului de aderare, care face referire
la Constituţie. Cum acest lucru nu s-a întâmplat, se aplică
Actul de aderare, care nu se referă şi la Constituţie. Când
Constituţia va fi ratificată de toate ţările, va intra automat în
vigoare Protocolul de aderare şi îşi va înceta aplicabilitatea
Actul de aderare.
Actul de aderare (ca de altfel şi Protocolul), prezentat în
Anexă la această carte, cuprinde cinci părţi şi anume: Partea
I - Principiile; Partea a II-a - Prevederi generale (ajustarea
Tratatelor Constituţiei); Partea a III-a - Prevederi permanente
(adoptarea acquis-ului); Partea a IV-a - Prevederi tranzitorii
(financiare şi clauza de salvgardare); Partea a V-a - Prevederi
instituţionale (de aplicare). Fiecare din prevederile conţinute
în Tratat este de importanţă deosebită pentru România şi

cetăţenii ei, astfel că am optat pentru prezentarea integrală a
Tratatului de aderare în Anexă, fără rezumări sau interpretări
riscante.
Tratatul consacră statutul României de ţară membră a
Uniunii Europene începând cu 1 ianuarie 2007. De la aceeaşi
dată România participă la Uniunea Economică şi Monetară,
cu derogare de la adoptarea monedei unice Euro, până la
îndeplinirea criteriilor de convergenţă stabilite prin Tratatul de
la Maastricht.
Aderarea României la UE la 1 ianuarie 2007 reprezintă
un moment crucial în destinul ei istoric ca ţară europeană, în
procesul complex şi ireversibil de integrare economică,
socială şi politică, în noua arhitectură şi în noile structuri
europene.

CAPITOLUL VI
ROMÂNIA POSTADERARE
1. Consideraţii generale
(“Poezia integrării” după Teodor Baconsky)
Cei mai sensibili au intuit riscul de a caricaturiza miza
prin supralicitare. Bedros Horasangian, de pildă, şi-a botezat
un volum literar cu acest slogan, reabilitat prin distanţare
ironică: Integrarea Europeană. Fapt este că, pe măsură ce
subiectul ne acaparează, urmările practice ale fenomenului
devansează percepţiile curente. Suntem în plină reverie
poetică.
Spre mai binele nostru, următorii ani vor dicta punerea
pendulei la ora exactă. Dincolo de fantasmele integrării va
trebui (cu alte cuvinte) să descoperim - şi să amenajăm -
realitatea corespunzătoare. Adică procesul politico-economic,
dar şi cel cultural, prin care entitatea statală numită România
- cu tot cu teritoriul, populaţia, resursele şi tradiţia ei - va
participa la ansamblul Uniunii Europene.
Niciodată nu am fost, ca naţiune, mai aproape de ora
adevărului nud. După 2007, eşafodajul imaginar al societăţii
româneşti nu se mai poate sprijini pe idei gata făcute şi pe
scuze istorice. Până acum, la nivelul dezbaterilor locale, ne-
am tot întrebat dacă e recomandabil să ne confundăm cu
“Occidentul”, sau să ne apărăm tăietura mentală moştenită
din străvechea lume bizantino-slavă. Am pendulat buridanic
între mimetismul modernizator şi opereta rural-conservatoare.

România postaderare 171
Or, aici e aici! Acum, dialectica reflecţiei noastre identitare
pierde suportul termenilor săi canonici: nu mai are sens să
vorbim despre “Occident” (ocazie cu care vom părăsi veacul
XIX), aşa cum nu mai avem motive să perpetuăm himera
balcanismului (fie el salvator ori castrator). Văduviţi de pilonii
acestei obsedante dihotomii, vom opera cotitura
epistemologică demult necesară, dar pe care n-am putut-o
asuma prin forţe intelectuale proprii.
Baconsky se arată supergratificat de presentimentul
acestui viraj mental. Era limpede că agenda conflictului dintre
sincronişti şi tradiţionalişti îşi epuizase valenţele încă din anii
’30. Cantonarea maniacală în respectiva “dilemă“ nu s-a
dovedit doar sterilă, ci şi nevrozantă. De mai mulţi ani el a
încercat, pe cale publicistică, să le comunice semenilor
sugestia că dezvoltarea economică, prosperitatea & tot-ce-
ne-mai-dorim atârnă de compromisul vechi-nou, capitalism-
stat, latinitate-liturghie, Răsărit-Apus etc. Deşi consideră că a
eşuat, se consolează cel puţin cu gândul că nimeni n-ar fi
izbutit să acţioneze înăuntrul unui sistem care nu putea fi
corectat decât din afara lui însuşi…
Datorită momentulului UE 2007, revoluţia şi reforma
(care au rămas separate din pricina dualismului opţional
acuzat mai sus) capătă conţinut prin alinierea noastră juridică
pe “gazonul” comunitar. Până acum, teama unională a fost
instrumentată cumva de ambele tabere, dar a jucat drept alibi
metafizic numai pentru progresiştii noştri de nuanţă social-
democrată sau democrat-liberală. Peste 10 ani, când mistica
apartenenţei la lumea civilizată şi orgoliul diferenţei se vor
contopi într-o robustă sinteză novatoare, simbolismul ortodox
va rima cu societatea cunoaşterii (aşa cum o defineşte
strategia Lisabona). E o scenă biblică, animată cu leoparzi
care îmbrăţişează gazela!
Dar ce efort ne aşteaptă! Să reformulezi convenţia
istoriografiei etnocentrice dintr-o perspectivă nonmesianică…
Să accepţi primatul procedurilor impersonale asupra
moravurilor clanice şi a reţelelor clientelare! Să pierzi busola

mitului occidental, cel care – de la 1850 până astăzi –
justificase atât de comod aporiile, incoerenţa administrativă şi
beneficiile foarte lucrative ale “şmecherilor” noştri de toată
mâna!
Scuzându-şi propriul exerciţiu de reverie poetică, în
încheiere Todor Baconsky ne asigură că ne aflăm într-un
deceniu palpitant: de vreme ce nu vom mai fi obligaţi să
alegem între “noi” şi “Europa”, vom afla – slavă Domnului –
cine suntem cu adevărat.
2. Consecinţe ale integrării în piaţa unică
Începând cu 1 ianurie 2007 România este parte a pieţei
unice europene, caracterizată, aşa cum s-a subliniat, prin
libera circulaţie a mărfurilor şi serviciilor, libera circulaţie a
capitalurilor şi libera circulaţie a persoanelor. Extinderea
Uniunii Europene la 27 de state, inclusiv România, are, fără
îndoială, consecinţe economice majore asupra economiei
comunitare, luată în ansamblu, asupra economiei fiecărei ţări,
dar mai ales asupra economiei noilor ţări membre, precum şi
asupra relaţiilor UE cu ţările terţe.
a) Efecte ale relaţiilor economice ale României cu
celelalte ţări membre
Cel mai important efect pozitiv derivă din faptul că
firmele româneşti au la dispoziţie o piaţă uriaşă, cea mai
mare din lume, formată din aproximativ 470 milioane de
locuitori, liberă de taxe vamale şi alte îngrădiri în calea
circulaţiei mărfurilor. Practic, comerţul dintre firmele româneşti
şi firmele din celelalte ţări membre ale Uniunii Europene nu
se deosebeşte ca succesiune a operaţiunilor şi formalităţilor

de comerţul între firmele naţionale, fiind de fapt un comerţ
intern la scara comunităţii.
Firmele româneşti pot să realizeze producţii de mare
serie şi, prin aceasta, pot să-şi diminueze costul de producţie
şi să-şi sporească competitivitatea. Pe termen scurt,
beneficiul producţiei de mare serie se resimte, în primul rând,
în sectoarele care au avantaj competitiv, respectiv cele
intensive în muncă sau în resurse materiale relativ
abundente. Din această categorie fac parte sectoarele care
deja şi-au demonstrat competitivitatea pe piaţa europenă în
condiţiile zonei de comerţ liber constituită prin Acordul
European de Asociere, respectiv industria uşoară (textile,
încălţăminte), industria lemnului, industria metalelor feroase şi
neferoase, la care se adaugă producţii “sun rise” de
subansamble diverse de maşini şi unele echipamente
complexe, precum navele. Pe termen mediu îşi va face
resimţită tot mai mult prezenţa în economia europenă
agricultura românească, cu deosebire în sectorul cerealier şi
al seminţelor oleaginose, dar şi al unor produse prelucrate cu
specific local. Pe termen mai lung este de anticipat o scădere
în ansamblul economiei a sectoarelor intensive în muncă în
favoarea sectoarelor intensive în capital, cercetare şi
cunoaştere, îndeosebi a sectorului ITC. Pentru materializarea
acestor avantaje devine esenţială calitatea activităţilor de
marketing şi management la nivel de firme, iar la nivel de
autorităţi calitatea politicilor de dezvoltare regională şi
naţională, care să favorizeze un climat de afaceri concurenţial
sănătos, bazat pe noile teorii ale comerţului strategic,
cunoaşterii şi dezvoltării durabile. Presiunea concurenţială
deschisă şi forţele pieţei din Uniunea Europeană vor avea,
totodată, consecinţe importante asupra sectoarelor economiei
româneşti aflate în zona “apusului local de soare” (sun set), în
special asupra acelora care necesită cheltuieli considerabile
de cercetare-dezvoltare.
Rezultatul de ansamblu al acestor tendinţe va fi o
modificare substanţială a fizionomiei generale şi a structurii

sectoriale a economiei României, care – treptat – va deveni o
parte componentă, integrată, a economiei europene. Ca şi în
cazul altor ţări europene, în acest ansamblu, economia
românească ar trebui să dispună de câteva “puncte forte”, cu
poziţie de “leader european”, asupra cărora să se
concentreze noua politică economică a ţării şi efortul ei de
cercetare-dezvoltare.
Consecinţe majore apar şi în celelalte două
componente ale pieţei unice, cea de capital şi cea a forţei de
muncă. Este de prevăzut o consolidare a fluxului de investiţii
europene în România, în special din ţările cu cele mai ridicate
salarii. Sectorul bancar, bursier şi al asigurărilor este deja
dominat de principalii actori europeni. Mobilitatea europeană
a forţei de muncă româneşti creşte, în special în sensul
emigrării temporare din România a forţei de muncă nu numai
mediu calificate. Fenomenul va rămâne accentuat atâta timp
cât va mai exista o diferenţă semnificativă între salariile
“europene” şi cele încă “româneşti”.
b) Efecte asupra relaţiilor economice ale României
cu ţările terţe
Ca ţară membră începând cu 2007, România va aplica
politica comercială comună a Uniunii Europene, transferând
competenţa naţională din acest domeniu la nivel comunitar.
Adoptarea tarifului extern comun al Uniunii Europene
are drept consecinţă reducerea nivelului protecţiei tarifare la
importul în România din ţările nemembre de la 18.6% la 6.3%
pe ansamblul produselor, din care de la 30% la 16.2% la
produsele agricole şi de la 15.4% la 3.6% la produsele
industriale. Pe lângă scăderea încasărilor bugetare din taxe
vamale la import vor rezulta condiţii de acces mai bune şi
pentru produsele ţărilor terţe pe piaţa românească, cu
consecinţele cunoscute asupra economiei, fără ca România

să beneficieze de condiţii mai bune de acces la exportul sau
pe pieţele respective.
În plus, România, ca membră a Uniunii Europene, a
pierdut statutul de ţară în curs de dezvoltare şi dreptul de a
beneficia de preferinţele vamle din partea unor ţări dezvoltate,
cum sunt SUA, Canada, Japonia, Australia şi Noua Zeelandă.
Mai mult decât atât, în noua sa calitate, acordă, împreună cu
ţările UE, preferinţe vamale la importul din ţările în curs de
dezvoltare. De asemenea, România a renunţat la
angajamentele preferenţiale bilaterale sau multilaterale
anterioare aderării, cum au fost zona de comerţ liber cu
Moldova, Serbia şi Muntenegru, sistemul global de preferinţe
comerciale între ţările în curs de dezvoltare sau Protocolul
“celor 16“.
Se poate, deci, concluziona că, în relaţiile cu ţările terţe,
prin adoptarea politicii comerciale România are mai mult de
pierdut decât de câştigat.
3. Perspectivele aderării la
Uniunea Economică şi Monetară
Până la data aderării la UE, România a trebuit să
implementeze legislaţia comunitară referitoare la Uniunea
Economică şi Monetară, care conţine reglementări specifice
referitoare la asigurarea independenţei băncilor centrale din
Statele Membre, interzicerea finanţării directe a sectorului
public de către băncile centrale şi a accesului privilegiat al
sectorului public la resursele instituţiilor financiare. Faza de
aderare a presupus asumarea următoarelor obligaţii:
aderarea la scopurile economice şi monetare ale UE;
promovarea politicii valutare în concordanţă cu cerinţele
Uniunii şi participarea la Exchange Rate Mechanism 2;
abordarea politicilor economice în concordanţă cu prevederile
comunitare; evitarea deficitelor bugetare excesive şi aderarea

la prevederile Pactului de Creştere şi Stabilitate; adaptarea
statutului Băncii Naţionale a României în vederea integrării în
Sistemul European al Băncilor Centrale; realizarea de
progrese în îndeplinirea criteriilor de convergenţă nominală
enunţate prin Tratatul de la Maastricht. Din momentul aderării
la Uniunea Europeană şi până la adoptarea monedei euro,
România participă la Uniunea Economică şi Monetară ca Stat
Membru cu derogare şi trebuie să acorde o atenţie deosebită
problematicii cursului de schimb al monedei sale naţionale.
În contextul negocierilor pentru aderarea României la
Uniunea Europeană, transpunerea acquis-ului comunitar
privind politica monetară şi a cursului de schimb din cadrul
Capitolului 11 - Uniunea Economică şi Monetară a implicat
alinierea statutului Băncii Naţionale a României la prevederile
Tratatului privind înfiinţarea Comunităţii Europene, ale
Protocolului privind Statutul Sistemului European al Băncilor
Centrale şi al Băncii Centrale Europene, precum şi la
prevederile celorlalte reglementări comunitare privind
activitatea băncilor centrale din statele membre ale Uniunii
Europene.
a) Statuarea independenţei băncii centrale
Principalele modificări şi completări aduse Legii
nr.101/1998 privind Statutul BNR de către Legea nr.
312/2004 au urmărit:
- statuarea unicităţii obiectivului fundamental şi întărirea
independenţei funcţionale a băncii centrale, prin: definirea
clară a obiectivului fundamental al BNR ca fiind asigurarea şi
menţinerea stabilităţii preţurilor; stipularea faptului că
sprijinirea de către BNR a politicii economice generale a
statului se face fără prejudicierea obiectivului său
fundamental; stipularea urmăririi menţinerii rezervelor
internaţionale la un nivel adecvat tranzacţiilor externe ale
României ca atribuţie exclusivă a BNR.

- consolidarea independenţei instituţionale a băncii
centrale, atât prin definirea acesteia ca instituţie publică
independentă, cât şi prin menţinerea independenţei sale faţă
de autorităţile publice sau faţă de orice altă instituţie sau
autoritate în îndeplinirea atribuţiilor ce îi revin prin Statut.
- asigurarea independenţei personale a băncii centrale,
prin următoarele prevederi: aplicarea mandatului de 5 ani
pentru toţi membrii Consiliului de Administraţie al BNR;
extinderea prevederilor legate de conflictul de interese asupra
tuturor membrilor Consiliului de Administraţie şi ai conducerii
executive a BNR; extinderea obligaţiilor de confidenţialitate
ale membrilor Consiliului de Administraţie şi ale angajaţilor
BNR şi după încetarea activităţii lor în cadrul băncii.
- interzicerea oricărei posibilităţi de finanţare directă de
către banca centrală a instituţiilor publice şi eliminarea
accesului privilegiat al instituţiilor publice la resursele
instituţiilor financiare prin: interzicerea achiziţionării de pe
piaţa primară de către banca centrală a creanţelor asupra
statului, autorităţilor publice centrale şi locale, regiilor
autonome, societăţilor naţionale, companiilor naţionale şi altor
societăţi cu capital majoritar de stat; interzicerea creditării pe
descoperit de cont sau a oricărui alt tip de creditare de către
BNR a statului, autorităţilor publice centrale şi locale,
societăţilor naţionale, companiilor naţionale şi altor societăţi
cu capital majoritar de stat; eliminarea posibilităţii acordării de
împrumuturi de către BNR, pe bază de convenţii încheiate cu
Ministerul Finanţelor Publice, pentru acoperirea decalajului
temporar dintre încasările şi plăţile din contul curent general
al Trezoreriei statului; limitarea la piaţa secundară a
cumpărărilor, vânzărilor şi efectuării altor tranzacţii având ca
obiect bonurile de tezaur şi obligaţiunile; eliminarea oricărei
referiri la posibilitatea utilizării transferurilor de titluri de stat în
cadrul sistemului de acoperire a pierderilor din bilanţ.

b) Analiza gradului de îndeplinire a criteriilor de
convergenţă nominală de la Maastricht
Pe parcursul fazei de pre-aderare, România a depus
eforturi în direcţia îndeplinirii criteriilor de convergenţă
nominală, demers care trebuie intensificat ulterior momentului
aderării. Începând cu anul 2007, România a devenit membru
al UE cu derogare temporară de la adoptarea euro, ca atare
nu se pune problema "dacă", ci "când" va adopta moneda
unică europeană.
Criteriile şi valorile standard ale indicatorilor ce stau la
baza selectării ţărilor membre ale Uniunii Monetare Europene
(ulterior, ale zonei euro) au fost statuate în Tratatul de la
Maastricht şi în Protocoalele adiţionale şi includ:
- criteriul stabilităţii preţurilor - inflaţia, exprimată cu
ajutorul indicelui preţurilor de consum armonizat (IPCA), să
nu depăşească cu mai mult de 1,5 puncte procentuale media
aritmetică simplă a ratelor inflaţiei din cele trei state membre
cu cele mai bune performanţe în acest sens;
- criteriul situaţiei finanţelor publice - a avut în vedere
două cerinţe: deficitul bugetar să nu fie mai mare de 3% din
PIB al fiecărei ţări, iar datoria publică să nu depăşească 60%
din PIB;
- criteriul ratei dobânzii - rata dobânzii pe termen lung
nu trebuie să depăşească cu mai mult de 2 puncte
procentuale media aritmetică simplă a mediei pe 12 luni a
ratelor dobânzii din cele trei state membre cu cele mai bune
rezultate în materie de stabilitate a preţurilor;
- criteriul cursului de schimb - ţările membre UE sunt
considerate calificate dacă au respectat, fără să provoace
tensiuni, timp de doi ani premergători adoptării euro, limitele
normale de fluctuaţie prevăzute în cadrul Exchange Rate
Mechanism 2 (banda îngustă de ± 2,25%, extinsă ulterior la o
bandă mai largă de ± 15% faţă de paritatea centrală a
monedei naţionale).

Figura VI.1
Limitele de fluctuaţie prevăzute în cadrul ERM 2
+ 15% + 15%
+ 2,25%
- 2,25% - 2,25%
paritatea
centrală
- 15%
banda
îngustă
banda
largă
banda
tolerată
Tratatul de la Maastricht oferă un oarecare grad de
flexibilitate în ceea ce priveşte calendarul adoptării euro,
lăsând decizia efectivă asupra momentului oportun la
latitudinea fiecărei ţări membre, cu consultarea Comisiei
Europene şi a Băncii Centrale Europene.
În ceea ce priveşte situaţia gradului de îndeplinire a
criteriilor de convergenţă de către România, aceasta se
caracterizează printr-o puternică asimetrie în raport cu celalte
ţări din Europa Centrală şi de Est, membre ale valului de
aderare din mai 2004.
Referitor la primul criteriu - stabilitatea preţurilor -
trebuie să menţionăm că inflaţia ridicată persistentă a fost o
plagă a tranziţiei în România ultimului deceniu. Pe fondul unei
tergiversări nejustificate a procesului de liberalizare a
preţurilor şi ca urmare a promovării unei strategii de reducere
graduală a inflaţiei, România a înregistrat performanţe mai
reduse în lupta cu inflaţia în comparaţie cu celalalte ţări din
Europa Centrală şi de Est. Politica hotărâtă de dezinflaţie şi-a
făcut debutul de abia în anul 2000, înregistrând o evoluţie
favorabilă, astfel încât, în premieră în 2004, am asistat la
înregistrarea unei rate a inflaţiei comensurată printr-o singură
cifră.
Totuşi, România mai are de parcurs un drum lung până
la încadrarea nivelului inflaţiei sub limita impusă de criteriul de
la Maastricht (2,8% la momentul 2003, când media inflaţiei

celor mai performante trei ţări în anul precedent fusese de
1,3%). Cu atât mai mult, dacă avem în vedere că în anul
2007 a fost ratată ţinta de inflaţie stabilită de Banca Naţională
(peste 6% în fapt, faţă de circa 4% anticipat). Acest semi-
eşec, sperăm temporar, s-a datorat nu atât politicii monetare
inadecvate ţintirii directe a inflaţiei, cât derapajelor frecvente
în politica fiscal-bugetară, decorelării mixului de politici
macroeconomice.
Criteriul situaţiei finanţelor publice pare a fi cel mai
accesibil pentru România, în special din perspectiva situaţiei
datoriei publice. Deficitul bugetar a fost menţinut, începând
din 1998, la un nivel sustenabil, sub 3% din PIB, chiar dacă
nevoile de finanţare ale economiei şi ale societăţii au fost mai
mari. Datoria publică a fost menţinută sub control,
înregistrând un nivel mai mic de jumătate din plafonul maxim
prevăzut de Tratatul de la Maastricht. Se impune, însă, a
acorda o atenţie deosebită perspectivelor de menţinere a
acestor indicatori la niveluri corespunzătoare, mai ales în
contextul scăderii ritmului de creştere a PIB, majorărilor
substanţiale de pensii şi creşterilor salariale necorelate cu
creşterea productivităţii, toate acestea având un puternic
potenţial destabilizator.
Criteriul de la Maastricht vizând rata dobânzii pe termen
lung este greu de aplicat pentru România, întrucât
instrumentele de îndatorare pe termen lung nu sunt încă
suficient dezvoltate. În timp ce pe pieţele de capital externe a
fost posibilă emiterea de obligaţiuni de stat denominate în
euro cu scadenţa de 10 ani, pe piaţa românească scadenţa
maximă la care s-au putut emite astfel de titluri de îndatorare
a fost de 5 ani, mai ales din cauza persistenţei unei rate
ridicate a inflaţiei, care a generat lipsă de încredere la nivelul
operatorilor economici.
Criteriul referitor la cursul de schimb (participarea
pentru cel puţin doi ani în ERM 2 fără devalorizări unilaterale)
este cel mai dur, în sensul că pe parcursul acestei perioade
de "testare", autorităţile bancare din România nu beneficiază

de garanţia necondiţionată a celorlalte bănci centrale din
Eurosystem de a interveni, în caz de necesitate, pentru
sprijinirea cursului valutar al monedei naţionale. Este
acordată, totuşi, o garanţie condiţionată de "neafectarea
propriilor politici antiinflaţioniste ale statelor membre".
Tabel VI.1
Situaţia gradului de îndeplinire a criteriilor de
convergenţă nominală
Deficit
bugetar
(% din
PIB)
Datorie
publică
(% din
PIB)
Rata
inflaţiei
(%)
Rata
dobânzii
la titluri
pe 10 ani
(%)
Stabilitatea
cursului
valutar
Numărul
criteriilor
îndeplinite
Ţinta -3 <60 <2,8 <6,3 da 5
Cehia -7,8 34,5 0,4 4,0 nu 3
Ungaria -5,5 56,8 4,7 6,7 nu 1
Polonia -4,6 44,8 0,8 5,4 nu 3
Slovacia -5,2 43,8 8,1 5,0 nu 2
România -2,7 27,0 14,0 n.a. nu 2
Sursa: Valentin Lazea, Drumul spre Euro, noiembrie 2003
c) Adoptarea noului mecanism al ratelor de schimb
Urmează ca autorităţile româneşti să pună la dispoziţia
opiniei publice informaţii în legătură cu perioada indicativă a
realizării celor două momente - intrarea în ERM 2 şi în zona
euro, astfel încât să fie posibilă coagularea intereselor
economice şi sociale în scopul atingerii acestor obiective, prin
diminuarea până la sistare a subvenţiilor prin depreciere
pentru exportatori, a majorărilor salariale fără acoperire în
sporul de productivitate şi a protecţiei faţă de concurenţă.
Un posibil scenariu pentru adoptarea noului Mecanism
al Ratelor de Schimb (ERM2) include următoarele faze:
- Cursul de schimb nominal va fi menţinut în limite
înguste (banda de ± 2,25 la sută). Politica monetară
corespunzătoare acestei faze va fi orientată către scăderea
inflaţiei, banca centrală fiind gata să intervină printr-o politică
activă a ratei dobânzii pe termen scurt.

- Paritatea monedei naţionale se va exprima exclusiv în
raport cu euro şi vor fi lărgite benzile de fluctuaţie oficiale (±
15 la sută), în scopul contracarării speculaţiilor, cu menţiunea
că utilizarea unor astfel de mijloace nu trebuie exagerată.
- "Legarea" unilaterală la euro, într-o măsură cât mai
mare, a monedei naţionale (urmărirea unui coridor al cursului
de schimb). Banca centrală nu trebuie să se angajeze, însă,
în intervenţii automate şi nelimitate pentru a menţine paritatea
anunţată faţă de euro, dacă aceste măsuri intră în
contradicţie cu obiectivul stabilităţii preţurilor.
Având în vedere experienţa statelor care au adoptat
euro până în prezent, Comisia Europeană şi BCE pot accepta
o încălcare a benzii înguste, dar numai în sensul aprecierii,
aşa cum s-a întâmplat în cazul Greciei. Este, aşadar, posibilă,
tolerarea în practică a unei benzi hibride, asimetrice (+ 15 la
sută şi - 2,25 la sută), care trebuie apărată cu forţe proprii pe
perioada celor doi ani de probă.
d) Convergenţa reală vs. convergenţa nominală
În România, adoptarea euro trebuie făcută cu prudenţă,
întrucât îndeplinirea forţată a criteriilor de la Maastricht ar
putea genera costuri substanţiale în economia reală a ţării
noastre. Totodată, este necesară abordarea criteriilor de
convergenţă reală, aşa cum rezultă ele din teoria zonelor
monetare optimale, mai ales în contextul în care atât Comisia
Europeană, cât şi Banca Centrală Europeană au avertizat în
ultimii ani asupra riscurilor unei adoptări premature a euro de
către o ţară a cărei convergenţă reală cu structurile vest-
europene este insuficientă. Conform teoriei zonelor monetare
optimale, statele dintr-un grup pot câştiga reciproc din
abandonarea propriilor politici monetare şi deţinerea unei
monede unice numai în momentul în care între structurile lor
economice se înregistrează un grad ridicat de convergenţă
reală (asigurată prin flexibilitatea preţurilor şi a salariilor,

integrarea pieţelor muncii, integrarea pieţelor financiare,
deschiderea economiilor, diversificarea producţiei şi a
consumului, voinţa politică de integrare) şi când nu există
riscul ca şocuri asimetrice să afecteze doar anumite ţări din
grup. Ţările din Europa Centrală şi de Est şi, implicit,
România sunt sensibile la manifestarea unor astfel de şocuri
asimetrice, astfel încât incapacitatea de a utiliza politica
monetară proprie ca instrument de ajustare le-ar putea
genera serioase dificultăţi, context în care se pune din ce în
ce mai serios problema evaluării ex ante a gradului de
convergenţă nu numai prin prisma criteriilor nominale, ci şi a
celor reale.
În favoarea unei adoptări cât mai rapide a euro
pledează următoarele argumente: creşterea încrederii
investitorilor străini şi, drept consecinţă, intensificarea
fluxurilor de investiţii străine directe; îmbunătăţirea capacităţii
de management şi transferul de know-how; diminuarea
dobânzilor până la niveluri comparabile cu cele din statele
membre, tradusă, la rândul său, într-un impuls substanţial
pentru activitatea economică şi într-o reducere a cheltuielilor
cu dobânzile aferente datoriei publice; restrângerea
posibilităţilor de ajustare nominală şi canalizarea atenţiei
factorilor de decizie politică spre performanţele sectorului
real.
Împotriva unei "euroizări" rapide pledează punctele de
vedere exprimate de Comisia Europeană şi de BCE;
ameninţarea şocurilor asimetrice; manifestarea efectului
Balassa-Samuelson şi necesitatea îndeplinirii criteriilor de
convergenţă reală. Efectul Balassa-Samuelson arată că
pentru ţările cu diferenţial de productivitate (cazul ţărilor
central şi est-europene, inclusiv al României), se
înregistrează fie creşterea inflaţiei, dacă se doreşte
menţinerea la un nivel fix a cursului de schimb, fie aprecierea
nominală a cursului de schimb, dacă se doreşte menţinerea
inflaţiei la nivelul din zona euro. Este, în acest context,
necesar ca pe parcursul celor doi ani de participare la ERM 2,

România să fie capabilă să promoveze reducerea continuă a
ratei inflaţiei, evitând aprecierea nominală a leului faţă de
euro. Dacă sectorul real nu va fi suficient de competitiv, iar
cel financiar, suficient de solid, este necesară amortizarea
potenţialelor şocuri externe printr-o politică monetară proprie.
În plus, este invocată problema "imposibilei trinităţi"
(trilema standard preluată din economia monetară
internaţională): politică monetară independentă; curs fix;
mişcare liberă a fluxurilor de capital, ceea ce face necesară
adaptarea acestor coordonate pentru fiecare din cele trei
etape: etapa actuală, etapa premergătoare adoptării euro şi
etapa ulterioară acestui moment.
În prezent, România are o politică monetară
independentă şi un curs flexibil. În perioada premergătoare
adoptării euro, politica monetară se va menţine independentă,
fluxurile de capital vor fi total liberalizate în totalitate, iar
cursul flexibil va fi “managed”. Perioada ulterioară adoptării
monedei unice europene se va caracteriza prin liberalizarea
deplină a fluxurilor de capital, curs de schimb fix flexibil între
Euro şi alte valute, dar cu pierderea independenţei politicii
monetare.
Figura VI.2
Trilema standard în economia monetară internaţională
Mobilitatea
capitalurilor
Curs de schimb
fix
Autonomie
monetară
Etalonul aur
Cursuri de
schimb flotante
Bretton
Woods

e) Noi perspective de organizare şi acţiune
Începând cu anul 2005, autorităţile monetare din
România şi-au propus înlocuirea actualului regim de politică
monetară (i.e. ţintirea agregatelor monetare), în principal din
considerente ce ţin de instabilitatea şi impredictibilitatea
procesului de multiplicare monetară, cu regimul de ţintire
directă a inflaţiei, în cadrul căruia toate instrumentele
disponibile (rata dobânzii, rata rezervelor obligatorii, ancora
cursului de schimb) sunt puse în slujba menţinerii ratei inflaţiei
la nivelul proiectat şi declarat de autorităţi. Este demn de
menţionat faptul că, deşi va avea la dispoziţie posibilitatea
intervenţiilor pe piaţa valutară în cadrul regimului de flotare
controlată, ca instrument de luptă antiinflaţionistă, banca
centrală va trebui să rărească aceste intervenţii, lăsând
posibilitatea atingerii unui nivel de echilibru pentru cursul
valutar. Cu cât va interveni mai puţin pentru protejarea unui
nivel sau a unui culoar pentru cursul de schimb, cu atât banca
centrală va fi mai ferită de potenţialele atacuri speculative
asupra leului.
În momentul aderării României la Uniunea Europeană,
BNR va deveni membră a Sistemului European al Băncilor
Centrale, iar ulterior, când îndeplinirea criteriilor de
convergenţă va permite adoptarea euro, banca centrală din
România va fi integrată şi în Eurosystem. În cadrul intervalului
de tranziţie între aceste două momente, activitatea BNR nu va
suferi modificări radicale, deoarece autoritatea monetară din
România va fi doar membru cu derogare în SEBC, iar
guvernatorul său nu va participa la activitatea Consiliului
Guvernatorilor, ci doar la aceea a Consiliului General.
Obiectivul fundamental va rămâne în continuare stabilitatea
preţurilor şi o atenţie deosebită va fi acordată demersurilor
pentru participarea la ERM 2.
După adoptarea euro, BNR va deveni membru cu
drepturi depline al SEBC. Din momentul respectiv, aceasta îşi

va pierde prerogativa de concepere a politicii monetare şi va
implementa politica monetară unică promovată de Consiliul
Guvernatorilor. Viitoarea bancă centrală naţională din
România va continua să exercite funcţia de supraveghere
prudenţială, pe cea de batere a monedei metalice, va putea
menţine şi stabili relaţii cu diverse instituţii internaţionale şi va
continua să efectueze operaţiuni financiare pentru diverse
entităţi. Prerogativa de gestionare a rezervelor oficiale se va
menţine şi ea, după transferul unei anumite cote părţi către
Banca Centrală Europeană.

România şi Tratatul Uniunii Europene 187
CAPITOLUL VII
ROMÂNIA ŞI TRATATUL
UNIUNII EUROPENE
1. Condideraţii generale privind necesitatea şi
geneza Tratatului Uniunii Europene
a) Coordonatele ideii unei Uniuni Europene
- Origini istorice
Ideea unităţii europene are o lungă tradiţie. De la Pax
romana, pax germannica, pax eclessiastica şi până la
proiectele moderne de înfăptuire a unei federaţii europene,
istoria a cunoscut numeroase propuneri ingenioase şi
originale, bine structurate şi minuţios gândite, elaborate de
celebri oameni de stat, oameni de ştiinţă şi cultură. Este
suficient să numim aici pe Pierre Dubois, Emeric Crucé,
George Podiebrad, Ducele de Sully, Abatele Saint Pierre,
Immanuel Kant şi mulţi alţii.
În perioada dintre cele două războaie mondiale,
proiectele lui Aristide Briand şi Coudenhove Kallergi au făcut
epocă. De abia, însă, dupa cel de-al doilea război mondial
ideea federalizării Europei a fost repusă în actualitate, pe
baze ştiinţifice şi principiale. De la ideile lui Robert Schuman
şi Jean Monnet până la Tratatele de la Amsterdam şi Nisa,
Comunitatea Europeană (devenită ulterior Uniunea
Europeană) a străbătut un drum lung, spectaculos şi nu
rareori lipsit de dificultăţi. De la cele şase state fondatoare ale

Pieţei Comune, până la cele 27 de state care o alcătuiesc,
Europa a parcurs un susţinut proces de extindere.
Construcţia europeană s-a dezvoltat însă nu numai pe
orizontală, prin sporirea numărului statelor participante la
procesul de integrare, dar şi pe plan vertical, prin includerea
unor obiective noi şi tot mai importante pe agenda
problemelor ce trebuia să le aibă în atenţie noua Europă.
Europa integrată de astăzi a dobândit competenţe noi în
problemele politicii externe şi de apărare, ale justiţiei şi ale
afacerilor interne. Extinderea prerogativelor Uniunii Europene
în probleme militare o configurează tot mai mult ca fiind un
nou centru mondial de putere, în măsură să influenţeze
decisiv - alături de S.U.A. şi Japonia, dar şi de Rusia şi China
- politica mondială.
- Dimensiunea politică
Au existat, neîndoielnic, elemente politice puternice,
care au întărit convingerea ţărilor europene că în noile condiţii
se impune cu necesitate depăşirea vechilor rivalităţi şi
deosebiri de interese, ca şi convenirea unor forme de
colaborare care să depăşească instituţiile tradiţionale,
cunoscute de dreptul internaţional.
La sfârşitul celui de-al doilea război mondial numai
S.U.A. şi fosta Uniune Sovietică îşi menţineau un rol
proeminent pe arena mondială. Statele europene, confruntate
cu numeroase probleme economice, sociale, unele dintre ele
cu pierderea fostelor imperii coloniale, care jucaseră un rol
important în ascensiunea lor economică şi politică, erau
obligate în mod necesar să depăşească fenomenul divizării.
Experienţa păcii de la Westphalia, de la 1648, era încă
prezentă în amintirea europenilor, iar ineficienţa sistemelor de
organizare a păcii de după primul război mondial, în care
europenii îşi puseseră atât de multe speranţe, constituia o
amintire tristă, ce nu se dorea a fi reeditată.
Orientându-se cu hotărâre pe drumul înfiinţării unor
forme noi de asociere internaţională, ţările europene au
înţeles să-şi asume, cu mult curaj, sarcina depăşirii unor

situaţii defavorabile, orientându-şi energiile cu hotărâre spre
revitalizarea şi fundamentarea, pe baze noi, a Uniunii
Europene.
Ampla şi remarcabila acţiune internaţională desfăşurată
de la terminarea războiului rece a repus în actualitate
valoarea şi substanţa ideilor emise de marii arhitecţi ai
integrării europene, de minţile cele mai luminate ale
Occidentului.
- Coordonate juridice
Revitalizarea ideii europene pe baza dreptului are
numeroase tradiţii de ordin juridic. Nu au existat proiecte de
integrare europeană - mai vechi sau mai noi - care să nu fi
făcut apel la ideea de justiţie, la necesitatea remodelării
raporturilor dintre state în spiritul unor noi orientări.
Ascensiunea fără precedent a ideilor drepturilor omului,
convingerea că omul are drepturi proprii, nu numai acelea
care decurg din calitatea sa de cetăţean al statului, au facilitat
instaurarea unei ordini juridice chemată să asigure nu numai
respectul efectiv şi nediferenţiat al drepturilor omului, dar şi
proeminenţa valorilor umane, ca singura bază pe care pot fi
concepute nu numai relaţiile dintre oameni, dar şi dintre
naţiuni.
Tratatele de la Roma, Bruxelles, Maastricht, Amsterdam
şi Nisa au reprezentat tot atâtea trepte ale unui drum
victorios, dar nu lipsit de sinuozităţi, de momente de tensiune
ce au fost în final depăşite, spre edificarea unei ordini de
drept europene. Factorul juridic s-a afirmat în tot acest timp
ca un element hotărâtor al construcţiei comunitare, polarizând
energiile statelor, găsind formule de compromis - atunci când
a fost cazul - pentru ca mersul înainte spre integrare al
Europei să fie înfăptuit cu un ceas mai devreme.
Dacă tratatele comunitare pe care le-am amintit au
perfectat voinţa statelor de a conveni forme şi mecanisme de
colaborare din ce în ce mai aprofundată, dreptul comunitar a
constituit şi constituie o construcţie juridică inedită, originală,
necunoscută anterior în istorie, chemată să asigure aplicarea

în practică a marilor principii de drept pe care se întemeiază
Comunitatea Europeană.
Originalitatea construcţiei comunitare constă în faptul
că, marcându-şi cu hotărâre superioritatea faţă de sistemele
de drept naţionale, Comunitatea Europeană nu a înţeles nici
un moment să se substituie suveranităţii şi dreptului de
decizie al statelor membre. Principiul subsidiarităţii a rămas -
şi rămâne - o regulă de bază a construcţiei comunitare,
afirmând ideea că este necesară şi de dorit o intervenţie a
Comunităţii numai în acele domenii în care statele, individual,
nu dispun de posibilităţile şi de mijloacele de a duce singure
la bun sfârşit angajamentele comunitare, fără un sprijin
decisiv din partea acesteia.
Definind relaţia dintre ordinea juridică comunitară şi
sistemele naţionale de drept, Curtea Europeană de Justiţie de
la Luxemburg, prin decizii celebre, cum a fost cazul Van
Gend şi Loos sau Costa vs. Enel, a proclamat în mod
neechivoc superioritatea dreptului comunitar faţă de
legislaţiile naţionale, dar şi aplicarea sa directă în ordinea
internă a statelor membre.
Ca o consecinţă a afirmării preocupărilor pentru
protecţia şi respectul drepturilor omului, Consiliul Europei a
statornicit un mecanism juridic instituţional deosebit de
eficace - Curtea Europeană a Drepturilor Omului - care, ca o
consecinţă a punerii în aplicare a Protocolului nr. 11 la
Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, permite un acces
direct al indivizilor la acest important forum jurisdicţional
european.
b) Necesitatea Tratatului Uniunii Europene
La cei aproape 60 de ani de la naştere, Uniunea
Europeană se află la un punct de cotitură al existenţei sale.
După părerea multor politicieni europeni, unificarea întregii
Europe este iminentă. În acest fel, Europa va deveni un

ansamblu coerent ai cărui membri vor împărţi în pace valorile,
ambiţiile, proiectele, normele şi instituţiile. Dar această
mutaţie spre o Europă cu aproape treizeci de membri cere o
altă abordare decât aceea pe care a urmat-o acum peste
cincizeci de ani, atunci cand şase state au lansat procesul
unei uniuni europene. Datorită acestei extinderi pe scară
mare, din ce în ce mai mulţi specialişti, atunci când se referă
la Uniunea Europeană, folosesc doar sintagma "Europa". În
urmă cu aproape 60 de ani, au fost făcuţi primii paşi în
construcţia europeană, punându-se bazele unei comunităţi de
popoare şi de state, fiind înfiinţate instituţii supranaţionale
originale, consolidate apoi în continuare şi astfel, "construcţia
europeană a început să transforme sentimentul difuz al
identităţii europene într-un proiect de organizare politică".
Acum se consideră că este timpul să se dea un sens celor
aproape 60 de ani de construcţie comunitară, că există
curajul să se identifice în mod precis faimoasele "valori
comune" ale Uniunii din preambulul Cartei drepturilor
fundamentale ale Uniunii Europene, că încununarea păcii şi
uniunii economice şi monetare trebuie să fie desăvârşite
printr-o veritabilă politică externă şi de apărare comune, care
să propulseze Uniunea pe scena politică mondială, acţionând
ca o singură voce, toate acestea trebuind să se reunească
într-un un text simplu, clar, prezentând raţiunea de a fi
european ca şi obiectivele cardinale ale Uniunii sub forma
unei constituţii.
Problema necesităţii unei entităţi juridice europene
arată clar că Uniunea Europeană nu mai este doar o
construcţie economică, ci se impune să aibă loc o mutaţie a
Europei economice spre Europa politică, iar sistemul de
conducere care a permis realizarea pieţei unice nu poate în
mod automat să conducă spre Europa politică fără
manifestarea explicită a unei voinţe confirmate de către
popoare. Aşa încât, Tratatul Uniunii Europene concretizează
o Europă politică şi anume, existenţa unui spaţiu public
european generator de politici publice, inclusiv de politici

absolute în materie de politică şi justiţie, ca şi manifestarea
unei puteri publice la nivel internaţional care să permită
Europei, în anumite domenii, să "vorbească pe o singură
voce".
Acest lucru se vădeşte, în special, în actuala lume
mondializată şi explozivă, când Uniunea Europeană trebuie
să-şi asume responsabilitatea în conducerea globalizării.
Rolul pe care trebuie să-l joace este acela al unei puteri
active opuse violenţei, conştientă de injustiţiile care există în
lume. Favorizând cooperarea internaţională, Uniunea
Europeană vrea să facă să evolueze raporturile în lume
pentru a produce avantaje pentru toţi. Ambiţia Uniunii Europei
de a încadra globalizarea conform principiilor etice ancorate
în solidaritate şi dezvoltare durabilă nu poate fi asumată
decât dacă Europa stabileşte mecanisme care să-i permită să
răspundă unanim provocărilor din lume.
Este nevoie de o nouă construcţie europeană
deoarece instituţiile europene existente nu pot să satisfacă
nevoile Europei de astăzi şi mâine. S-a ajuns la concluzia că
nu se mai poate continua cu acest sistem care deja
funcţionează greoi cu douăzeci şi şapte de state şi care,
sigur, nu va putea funcţiona cu peste 30 în condiţii optime.
Trebuie să se treacă la renovarea instituţiilor şi acest lucru nu
se poate face decât cu ajutorul unui nou Tratat. Evident,
proiectul de Tratat nu va deveni efectiv decât în momentul în
care cetăţenii europeni, adică cetăţenii tuturor statelor
membre ale Uniunii îl vor fi ratificat conform constituţiei
naţionale.
Şi actele comunitare impun adoptarea unei noi
construcţii, deoarece chiar la origine este vorba despre o
construcţie comunitară şi acest lucru se vădeşte în
Preambulul Tratatului de la Roma din 1957, care nu numai că
vizează în mod direct statele şi popoarele europene, ci
precizează un program şi anume acela de a stabili
fundamentele unei uniuni fără încetare mai strânse între
aceste popoare. Această viziune a devenit mai pregnant

statuată începând cu revizuirea operată prin Tratatul de la
Maastricht din 1992, în care se văd apărând exigenţe noi în
Preambul şi, în special, în articolul 6§1 ale Tratatului Uniunii
Europene. Este vorba de referirile privitoare la "principiile
libertăţii, democraţiei, respectarea drepturilor omului şi
libertăţilor fundamentale, ca şi ale statului de drept".
Trebuie adăugat că această viziune a fost confirmată
şi chiar amplificată de înalta jurisdicţie comunitară care a
calificat tratatul drept "cartă constituţională", iar Comunitatea
drept "Comunitate de drept". De asemenea, au fost extinse
competenţele comunitare prin reducerea corespunzătoare a
celor ale statului, s-a instituit edificarea unei protecţii
jurisprudenţiale a drepturilor fundamentale, a democraţiei, iar
mai recent, s-a atribuit un statut fundamental cetăţeanului
Uniunii, s-a statuat controlul echilibrului de puteri între
instituţiile Comunităţii. Este deci evident că deja Curtea de
Justiţie a Comunităţilor Europene a abordat laturile unionale
mai întâi în fondul jurisprudenţei sale, apoi în vocabularul său.
Astăzi, când unificarea Europei este iminentă, Europa se
transformă, iar funcţionarea, regulile şi chiar rolul Uniunii
Europene evoluează, s-a considerat necesară o altă abordare
decât cea din urmă cu aproape 60 de ani.
c) Geneza şi elaborarea Tratatului Uniunii Europene
- Evoluţia istorică a Uniunii Europene
După cum se ştie, în anul 1950, Robert Schuman,
ministrul francez al afacerilor exteme, a propus crearea unei
organizaţii pentru punerea în comun a resurselor de cărbune
şi oţel din Franţa şi Republica Federală a Germaniei,
organizaţie care să fie deschisă şi altor ţări din Europa. Aşa
încât, în anul 1951, prin Tratatul de la Paris a fost înfiinţată
Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului de către
Belgia, Franţa, Italia, Luxemburg, Olanda şi Republica
Federală a Germaniei, apoi în anul 1957, prin Tratatul de la

Roma, aceleaşi şase ţări au decis crearea Comunităţii
Economice Europene şi a Comunităţii Europene a Energiei
Atomice. Extinderea spaţiului comunitar s-a produs prin
aderarea Marii Britanii, Irlandei şi Danemarcei în 1973, a
Greciei in 1981, a Spaniei şi Portugaliei în 1986. .
Actul Unic European din anul 1986 reuneşte diferite
prevederi ale tratatelor anterioare, urmărind integrarea
economiilor ţărilor participante pentru a forma o piaţă unică.
În 1992 este semnat Tratatul de la Maastricht ("Tratatul
asupra Uniunii Europene"), iar prin semnarea Tratatului de la
Amsterdam în 1997 se aduc amendamente tratatelor
anterioare, Parlamentul European dobândind noi competenţe.
Construcţia europeană se accelerează şi la Uniune aderă
încă trei ţări în 1995 - Austria, Finlanda şi Suedia. Astfel,
Uniunea Europeană ajunge la 15 membri şi este lansată
extinderea procesului de integrare spre Europa Centrală şi de
Est.
Consiliul European de la Luxemburg a decis ca
negocierile de aderare să înceapă în 1998, cu şase ţări
candidate: Cehia, Estonia, Ungaria, Polonia, Slovenia şi
Cipru, iar în decembrie 1999, la Conferinţa de la Helsinki s-a
hotărât începerea negocierilor de aderare, în anul 2000, cu
alte şase ţări candidate: Bulgaria, Letonia, Lituania, Malta,
România, Slovacia. Turcia este considerată şi ea ţară
candidată, la recomandarea Comisiei. Tratatul de la Nisa care
a modificat tratatele Uniunii Europene şi modul de funcţionare
al instituţiilor Uniunii a fost semnat în decembrie 2001.
În 2002, Comisia Europeană a recomandat ca
negocierile de aderare să fie angajate cu: Cipru, Cehia,
Estonia, Ungaria, Letonia, Lituania, Malta. Polonia, Slovacia,
Slovenia, aceste state aderând la Uniunea Europeana în mai
2004. România şi Bulgaria au aderat la 1 ianuarie 2007.
- Etapele elaborării Tratatului
Marea dezbatere asupra reformelor instituţionale a fost
angajată mai ales în Franţa şi în Germania, numeroase

personalităţi sau formaţiuni politice recomandând acest lucru.
Ideea unei reforme în cadrul Uniunii prinde contur în mai
2000, în discursul ministrului afacerilor exteme al Germaniei -
Joschka Fisher - ţinut la Universitatea Humboldt din Berlin.
Acesta lansează şi propune elaborarea unui Tratat pentru
Uniunea Europeană. Preşedintele Jacques Chirac se
pronunţă la rândul său, în iunie 2000, în favoarea unei
Constituţii Europene al cărei text ar trebui aprobat de
popoarele europene, subliniind cu această ocazie, că nu se
pune problema ca statele-naţiune să dispară în favoarea unui
suprastat european. Preşedintele Germaniei, Johannes Rau,
in aprilie 2001, într-un discurs ţinut în faţa Parlamentului
European se pronunţă, de asemenea, în favoarea unei
Constituţii Europene. Declaraţia asupra viitorului Europei,
anexată Tratatului de la Nisa, în decembrie 2000, a dorit
angajarea unei dezbateri mai aprofundate asupra viitorului
Uniunii Europene. Declaraţia de la Nisa avea în vedere trei
etape: o primă etapă de dezbateri deschise, o a doua etapă,
ale cărei modalităţi urmau să fie stabilite de Consiliul
European de la Laeken prevăzut pentru decembrie 2001 şi o
nouă Conferinţă Interguvernamentală care urma să fie
convocată în 2004 pentru a decide modificările necesare de a
fi aduse tratatelor.
În decembrie 2000 este adoptată Carta drepturilor
fundamentale ale Uniunii Europene, care reprezintă nucleul
viitorului Tratat. În cursul Reuniunii de la Laeken în decembrie
2001, Consiliul European a fost mandatat să adopte o
declaraţie conţinând iniţiativele potrivite pentru a urma acest
proces. La Laeken, Consiliul European a definit un obiectiv şi
a stabilit o metodă - "Europa trebuie să devină mai
democratică, mai transparentă şi mai eficientă" - fiind necesar
să fie ameliorată eficienţa procesului decizional şi a
funcţionării instituţiilor în Uniune. Declaraţia de la Laeken
pune problema dacă această simplificare şi reorganizare nu
ar trebui să conducă la adoptarea unui text constituţional şi
de asemenea, care ar trebui să fie elementele esenţiale ale

unei astfel de Constituţii. Consiliul European alege metoda
unei Convenţii privind viitorul Europei grupând principalele
părţi care participă la dezbaterea asupra Uniunii, plasată sub
autoritatea preşedintelui Valery Giscard d'Estaing şi a doi
vicepreşedinţi - Amato Giuliano şi Jean Dehaenne, desemnaţi
de către Consiliul European.
Dezbaterea privind viitorul Uniunii Europene, ale cărei
lucrări au început în februarie 2002, a avut drept punct de
pornire decizia de extindere a Uniunii. Convenţia a fost
compusă din 15 reprezentanţi ai şefilor de stat sau de guvern
din statele membre, 13 reprezentanţi ai şefilor de stat sau de
guvern din ţările candidate la aderare, 30 de reprezentanţi ai
Parlamentelor naţionale din statele membre, 26 reprezentanţi
ai Parlamentelor naţionale ale ţărilor candidate la aderare, 16
reprezentanţi - membri ai Parlamentului European, şi 2
reprezentanţi ai Comisiei Europene. Reprezentanţii ţărilor
candidate la aderare au participat la deliberări, dar nu la vot.
Având ca sarcină să examineze problemele esenţiale pe care
le ridică dezvoltarea viitoare a Uniunii şi să cerceteze
diferitele răspunsuri posibile, Convenţia a fost însărcinată cu
elaborarea proiectelor de reformă care trebuiau să se
concretizeze intr-o Constituţie Europeană.
Au fost identificate patru teme: delimitarea mai clară a
puterii între Uniunea Europeană şi statele membre, statutul
Cartei drepturilor fundamentale ale Uniunii Europene,
simplificarea tratatelor Uniunii Europene pentru a fi mai clare
şi accesibile, rolul parlamentelor naţionale în arhitectura
europeană. A fost urmărită şi o problematică suplimentară
constând în: rezolvarea deficitului democratic al Uniunii
Europene, modalităţile de a atinge un nivel mai ridicat în ceea
ce priveşte democraţia, transparenţa şi eficienţa, schimbările
instituţionale, apropierea Uniunii Europene de cetăţenii săi,
definirea rolului Uniunii Europene într-un context global
accentuat, simplificarea instrumentelor politice ale Uniunii
Europene, integrarea tratatelor Uniunii Europene într-un
singur text constituţional.

Metoda folosită de Convenţie şi dorită de Comisia şi
Parlamentul European şi-a demonstrat eficienţa, pentru prima
dată toate punctele de vedere europene şi naţionale
exprimându-se într-o dezbatere amplă, deschisă şi
transparentă, în final, ajungându-se la elaborarea unui Proiect
de Tratat instituind o Constiuţie pentru Europa, text care a
obţinut un larg consens în şedinţa plenară din 13 iunie 2003.
Statele membre şi statele candidate au fost chemate să-şi
asume rolurile de participanţi activi la procesul de reformă a
Uniunii Europene, prin elaborarea unei viziuni coerente
asupra viitorului continentului.
Între 19 şi 20 iunie 2003, Consiliul European s-a reunit
la Salonic, iar preşedintele Convenţiei, Valery Giscard
d'Estaing a prezentat Proiectul de tratat constituţional,
prezentare ce a marcat finalizarea sarcinilor Convenţiei astfel
cum au fost ele definite la Laeken. La 18 iulie 2003,
preşedintele Convenţiei, Valery Giscard d'Estaing a remis
oficial, în numele Convenţiei, proiectul complet al unui tratat
instituind o constituţie europeană, Preşedinţiei italiene a
Consiliului European. Pornind de la acest Proiect de tratat
constituţional preşedinţia italiană a convocat o Conferinţă
Interguvernamentală al cărei obiectiv a fost reprezentat de
definirea principiilor, obiectivelor şi misiunilor Uniunii,
conferinţă ce a avut loc în decembrie 2003. Noul Tratat de
Constituţie a Uniunii Europene a fost aprobat la 18 iunie 2004
de şefii statelor membre; Tratatul de Constituţie a Uniunii
Europene a fost apoi semnat de şefii de state ai ţărilor
membre în noiembrie, la Roma sub preşedinţia Olandei la
Consiliul Uniunii Europene.
Pentru intrarea în vigoare a Constituţiei Uniunii
Europene a fost necesară ratificarea ei de către toate statele
membre. Acest proces nu a fost împlinit, Franţa şi mai apoi
Olanda respingând prin referendumuri aprobarea Constituţiei.
În acest mod, Uniunea Europeană a intrat într-o gravă criză
instituţională, vechea construcţie nemaicorespunzând
amplelor evoluţii din ultimii ani în plan orizontal şi vertical ale

arhitecturii europene.
La iniţiativa noului cancelar al Germaniei, Merkel, a fost
relansată ideea unui Tratat de funcţionare a Uniunii
Europene. După intense negocieri şi realizarea unor
compromisuri, şefii de state sau guverne din cele 27 de ţări
membre, întruniţi la Lisabona la 18 octombrie 2007, au
adoptat Tratatul de amendare a Tratatului Uniunii Europene şi
a Tratatului de funcţionare a Comunităţii Europene. Uniunea
va avea la bază Tratatul de amendare şi Tratatul de
funcţionare, ambele având egală valoare. Uniunea va
succeda şi va înlocui Comunitatea Europeană.
2. Substanţa Tratatelor Uniunii Europene
a) Structura de ansamblu a Tratatelor
Textul Tratatelor este unic, constituind un întreg coerent
şi neechivoc. Aceste tratate reprezintă un "edificiu", tocmai ca
urmare a aspectului său de întreg coerent, ce a început să fie
asamblat începând din 28 octombrie 2002, şi are, totodată,
un caracter echilibrat. S-a căutat obţinerea celui mai bun
echilibru între rolul Uniunii Europene şi cel al statelor
membre, păstrându-se posibilitatea unei dezvoltări viitoare
bazate pe echilibrări succesive, fără înregistrarea vreunei
discontinuităţi sau întreprinderea unor încercări riscante.
Tratatele conţin patru părţi, având drept introducere un
preambul adecvat. Partea întâi defineşte Uniunea Europeană
şi prezintă, totodată, valorile, obiectivele sale, împărţirea
competenţelor între statele membre şi Uniunea Europeană.
Aici sunt stabilite instituţiile, instrumentele de acţiune, cadrul
financiar şi condiţiile ce trebuie îndeplinite de un stat pentru a
deveni membru al Uniunii Europene. Partea a doua conţine
Carta drepturilor fundamentale ale Uniunii Europene care în

acest fel capătă forţă juridică. În ea se precizează că cetăţenii
Europei se vor bucura de cele mai cuprinzătoare drepturi.
Cea de-a treia parte conţine prevederi referitoare la politicile
UE. Partea a patra enunţă prevederile finale obişnuite.
Faţă de vechiul text constituţional, în Tratatul de
amendare şi Tratatul de funcţionare nu se mai regăsesc
referirile la “steagul european” şi “imnul european”, aceste
simboluri putând fi folosite în continuare fără a fi menţionate
expres în Tratate, denumirea de “ministru al afacerilor externe
al Uniunii” a fost înlocuită cu cea de “înalt reprezentant”, iar
sistemul de vot majoritar calificat a fost amendat pentru a da
posibilitatea ţărilor mici de a putea bloca adoptarea anumitor
hotărâri (clauza Panonia). Noul sistem de vot va fi pus în
aplicare începând din 2014.
S-a realizat, astfel, clarificarea şi simplificarea
sistemului european şi crearea unor noi instrumente pentru a
se merge in direcţia unei "Europe lărgite", pentru a se face
faţă cerinţelor de securitate şi justiţie, precum şi pentru
aplicarea unei politici externe şi de apărare comune.
Tratatul a fost semnat la 13 decembrie 2007 la
Lisabona de către şefii de stat şi/sau guverne, urmând a intra
în vigoare la 1 ianuarie 2009, după ratificarea de către ţările
membre. S-a recomandat ca ratificarea, exceptând cazul în
care constituţiile naţionale prevăd astfel, să se facă în cadrul
parlamentar.
b) Valorile, obiectivele şi apartenenţa la Uniunea
Europeană
Tratatele definesc Uniunea Europeană ca uniune a
cetăţenilor şi statelor Europei. Ele enunţă valorile pe care s-a
fondat Uniunea: respectul demnităţii umane, libertăţii,
democraţiei, egalităţii, statului de drept, precum şi respectul
drepturilor omului. Aceste valori sunt comune statelor
membre într-o societate caracterizată de pluralism, toleranţă,

dreptate, solidaritate şi nediscriminare.
Libera circulaţie a persoanelor, a bunurilor, a serviciilor
şi a capitalurilor, precum şi libertatea de stabilire sunt
garantate de Uniune în interiorul său. Constituţia interzice
orice discriminare din cauza naţionalităţii.
Uniunea are ca obiectiv promovarea păcii, a valorilor
sale şi bunăstarea popoarelor sale. Ea oferă cetăţenilor săi
un spaţiu de libertate, securitate şi justiţie şi o piaţă unică
unde concurenţa este liberă şi nedistorsionată. Ea acţionează
pentru dezvoltarea durabilă bazată pe o creştere economică
echilibrată, pe o economie de piaţă înalt competitivă, un nivel
ridicat al protecţiei şi îmbunătăţirii calităţii mediului. Uniunea
promovează progresul ştiinţific şi tehnic, combate excluderea
şi discriminarea şi promovează dreptatea şi protecţia socială,
egalitatea sexelor, solidaritatea intre generaţii şi protecţia
drepturilor copiilor. Uniunea promovează coeziunea
economică socială şi teritorială şi solidaritatea între statele
membre.
Pentru a atinge aceste obiective, Uniunea dispune de
competenţe care îi sunt atribuite prin Tratate de către statele
membre. Acestea sunt exercitate pe plan comunitar, prin
intermediul unor instrumente specifice, în interiorul unui cadru
instituţional unic.
Uniunea respectă identitatea naţională a statelor
membre, inclusiv în ceea ce priveşte autonomia locală şi
regională. Ea respectă funcţiile esenţiale ale statului, în
special în ceea ce priveşte asigurarea integrităţii teritoriale,
menţinerea ordinii publice şi apărarea securităţii interne. În
virtutea principiului cooperării loiale, Uniunea şi statele
membre se respectă şi se ajută reciproc în realizarea
misiunilor decurgând din Constituţie. Îndeplinirea misiunii
Uniunii este facilitată de către statele membre, care se abţin
de la orice măsură care ar putea pune în pericol realizarea
scopurilor enunţate în Constituţie.
Uniunea dispune de personalitate juridică pentru a
afirma şi a promova valorile şi interesele sale pe scena

internaţională. Ea contribuie la pacea, securitatea,
dezvoltarea durabilă a planetei, la solidaritatea şi respectul
reciproc între popoare, la comerţul liber şi echitabil, la
eliminarea sărăciei şi protecţia drepturilor omului şi în special
a drepturilor copiilor, precum şi la respectarea şi dezvoltarea
dreptului internaţional.
Pentru a putea adera la Uniune, un stat european
trebuie să respecte valorile acesteia. Aderarea unui stat
necesită o decizie în unanimitate a Consiliului, aprobarea
Parlamentului European, ca şi ratificarea acordului de
aderare din partea tuturor statelor membre. Consiliul, printr-o
decizie luată în unanimitate (fără a lua în cont votul statului în
cauză) şi după aprobarea Parlamentului European (cu o
majoritate de două treimi), poate constata existenţa unei
încălcări grave şi persistente a valorilor Uniunii de către un
stat membru. Ca urmare, Consiliul poate suspenda, cu o
majoritate calificată, drepturile statului membru astfel vizat. O
noutate introdusă de Tratate este faptul că orice stat membru
poate decide, conform regulilor sale constituţionale, să se
retragă din Uniune. Relaţiile sale vor fi determinate în cazul
acesta de un acord încheiat între el şi Uniune, reprezentată
de Consiliu. Consiliul hotărăşte în această privinţă cu o
majoritate calificată de voturi, după aprobarea Parlamentului
European.
c) Competenţele Uniunii Europene
Limitele competenţelor Uniunii sunt guvernate de
principiul conferirii, conform căruia Uniunea acţionează numai
în limitele de competenţe atribuite de statele membre prin
Tratate. Competenţele neatribuite rămân de resortul statelor.
Principiul conferirii este completat de cel al subsidiarităţii,
conform căruia în domeniile care nu intră în competenţa ei
exclusivă, Uniunea va acţiona numai dacă statele nu pot să
realizeze singure obiectivele respective, precum şi de cel al

proporţionalităţii, în sensul că acţiunile Uniunii nu vor excede
ceea ce este necesar pentru realizarea obiectivelor
Tratatelor.
Proiectul Tratatelor indică clar domeniile în care statele
membre şi-au transferat puterile de acţiune către Uniune şi
introduce o clasificare a competenţelor Uniunii.
O primă categorie este alcătuită de câteva probleme
specifice în privinţa cărora Uniunea acţionează singură, în
numele tuturor statelor membre şi care constituie
competenţele sale exclusive. În acest caz, acţiunea la nivelul
Uniunii este considerată prin definiţie mai eficientă decât o
acţiune în ordine dispersată a fiecărui stat. Printre aceste
domenii de competenţă exclusivă figurează concurenţa pe
piaţa internă şi comerţul cu ţări terţe, aflate în afara
teritoriului UE.
O a doua categorie grupează domeniile în care Uniunea
acţionează atunci când acţiunea sa amplifică acţiunea
statelor membre, câteodată chiar completând-o pe aceasta.
Acestea se numesc competenţe partajate. Aici regăsim marile
politici, ca de exemplu piaţa internă, politica agricolă comună,
transporturile, mediul, dreptul de azil şi imigrarea sau
cooperarea în materie de justiţie sau poliţie.
Pentru a treia categorie de competenţe, Uniunea nu
intervine decât pentru a sprijini acţiunile statelor membre,
care păstrează deci o mare libertate de acţiune şi principala
responsabilitate de gestiune vizavi de cetăţenii lor. În aceste
domenii Uniunea nu poate proceda la o armonizare a
legislaţiilor naţionale. Cultura, educaţia, sportul sau protecţia
civilă sunt exemple de competenţe de sprijin.
În alte câteva domenii, şi anume politicile economice
sau munca şi protecţia socială statele membre consideră că
Uniunea trebuie să le coordoneze politicile naţionale. În
aceste domenii, contrar precedentelor categorii de
competenţe, nu e nevoie de legi ci mai degrabă de
coordonare, pentru a fi mai eficace.
În sfârşit, Uniunea poate duce o politică externă şi de

securitate comună, bazată pe solidaritatea statelor membre.
Pentru a păstra o oarecare flexibilitate a sistemului,
există o clauză care permite Consiliului să acopere o
eventuală lacună printre competenţele atribuite Uniunii, dacă
realizarea unuia dintre obiectivele Constituţiei necesită o
acţiune la nivelul Uniunii. Consiliul decide în acest caz cu
unanimitate de voturi, după aprobarea Parlamentului
european.
Controlul bunei exercitări a competenţelor - principiul
subsidiarităţii vizează să garanteze faptul că Uniunea nu îşi
exercită competenţele decât atunci când acţiunea sa se
dovedeşte a fi într-adevăr necesară, amplificând acţiunea
statelor membre. Principiul subsidiarităţii vizează luarea unor
decizii cât mai apropiate de cetăţean, verificând constant că
acţiunea ce trebuie luată la nivel comunitar este justificată în
raport cu posibilităţile pe care le oferă eşalonul naţional,
regional sau local. Principiul proporţionalităţii are acelaşi
obiectiv de a asigura o bună exercitare a competenţelor,
precizând că forma şi conţinutul acţiunii Uniunii nu trebuie să
depăşească ceea ce este necesar pentru a atinge obiectivele
tratatului. Textul Tratatelor consolidează aplicarea celor două
principii. Atunci când Comisia face o propunere, ea va trebui
să justifice că a ţinut cont de cele două principii. Pentru prima
dată, fiecare parlament naţional va putea reexamina
propunerile şi va avea posibilitatea de a emite o opinie
motivată dacă consideră că principiul subsidiarităţii n-a fost
respectat. Dacă o treime dintre parlamente au aceeaşi opinie,
Comisia va trebui să-şi revizuiască propunerea. Un ultim nivel
de control intervine după adoptarea unei legi, odată cu
dreptul de recurs în faţa Curţii de Justiţie.
d) Instituţiile Uniunii Europene
Potrivit Tratatelor, cadrul instituţional propriu-zis
cuprinde Parlamentul European, Consiliul European, Consiliul

de Miniştri, Comisia Europeană şi Curtea de Justiţie. Banca
Centrală Europeană (BCE) are un rol major în domeniul
politicii economice şi monetare a Uniunii. În ceea ce priveşte
Curtea de Conturi, ea asigură controlul încasărilor şi
cheltuielilor Uniunii. Alături de aceste instituţii se află două
organe consultative, Comitetul Regiunilor şi Comitetul
Economic şi Social.
- Parlamentul European
Este instituţia în care sunt reprezentaţi cetăţenii statelor
membre. În cea mai mare parte a domeniilor, Parlamentul are
rolul de colegislator, este, totodată autoritatea bugetară -
alături de Consiliu - şi exercită, de asemenea, funcţii de
control politic al Comisiei.
Tratatele consolidează puterile de colegislator ale
Parlamentului European lărgind în acelaşi timp spre noi
domenii câmpul de aplicare a procedurii de codecizie,
denumită de acum procedura legislativă, prin care
Parlamentul şi Consiliul decid împreună.
Numărul deputaţilor europeni, aleşi prin sufragiu
universal, pentru un mandat de cinci ani, este fixat la maxim
750.
- Consiliul European
Este însărcinat să dea Uniunii impulsul politic necesar
dezvoltării sale. Consiliul nu legiferează. În general, el se
pronunţă prin consens. Textul Tratatelor prevede o reuniune
pe trimestru a Consiliului European.
Constituţia prevede că este compus din şefii de stat sau
de guvern ai Statelor membre, din Preşedintele său (o figură
nouă în structura instituţională a Uniunii şi din Preşedintele
Comisiei.
Potrivit Tratatelor, noul Înalt Reprezentant pentru
Afaceri Externe al Uniunii va participa de asemenea la
lucrările Consiliului European.
În prezent Consiliul European, ca toate instanţele
Consililului este prezidat de statul membru care exercită timp
de şase luni preşedinţia Uniunii, conform unei ordini stabilite.

Tratatele modifică acest sistem prin crearea unui post
permanent de preşedinte al Consiliului European ales, de
către Consiliul European, pe o perioadă de doi ani şi
jumătate, care se poate reînnoi o singură dată. Rolul acestui
preşedinte va fi de a prezida şi anima lucrările Consiliului
European. El va avea de asemenea şi obligaţia de a
reprezenta, la nivel înalt, Uniunea, în domeniul politicii
externe şi de securitate comună.
- Consiliul de Miniştri
Este instituţia Uniunii în care sunt reprezentate
guvernele statelor membre. Consiliul exercită împreună cu
Parlamentul European funcţiile legislative şi bugetare. Este
de asemenea instituţia preponderentă pentru a lua decizii în
privinţa politicii externe şi de securitate comună.
Consiliul de Miniştri este alcătuit din câte un
reprezentant numit de fiecare stat membru la nivel ministerial
(de exemplu miniştrii agriculturii pentru Consiliul care trebuie
să ia decizii în domeniul politicii agricole comune).
În prezent, toate instanţele Consiliului sunt prezidate
timp de şase luni, prin rotaţie, de către un singur stat
membru. Tratatele prevăd ca preşedinţia unei formaţii a
Consiliului (de exemplu Consiliul agricol) să fie asigurată de
ministrul unui stat membru, conform unui sistem de rotaţie
egală, cu o durată de un an.
- Comisia Europeană
A fost creată pentru a reprezenta într-o manieră
imparţială interesul european comun tuturor ţărilor membre
ale Uniunii. În domeniul legislativ, Comisia are un rol dinamic:
ea este cea care propune "legile", care sunt trimise apoi
Parlamentului European şi Consiliului pentru luarea unei
decizii. Comisia asigură programarea şi punerea în funcţiune
a politicilor comune (cum ar fi politica agricolă comună, de
exemplu), ea execută bugetul şi coordonează programele
comunitare. Pentru executarea concretă a politicilor şi
programelor comunitare, Comisia se sprijină într-o foarte
mare măsură pe administraţiile naţionale.

Pe plan extern, Comisia reprezintă Uniunea şi poartă
negocierile internaţionale (de exemplu cele din cadrul
Organizaţiei Mondiale a Comerţului - OMC). Tratatele prevăd
ca reprezentarea externă a Uniunii în domeniul politicii
externe şi de securitate să fie asigurată de către Înaltul
Reprezentant pentru Afacerile Externe.
În sfârşit, Comisia supraveghează buna aplicare a
dispoziţiilor tratatului şi a deciziilor luate de către instituţiile
comunitare, de exemplu în domeniul concurenţei. Comisia
este solidar responsabilă în faţa Parlamentului European,
care poate adopta o moţiune de cenzură în privinţa sa.
Deciziile se iau printr-o majoritate simplă a membrilor săi.
De la început, Comisia a fost întotdeauna compusă din
doi reprezentanţi ai statelor membre cu cea mai mare
populaţie şi câte un reprezentant din celelalte state membre.
Tratatul de la Nisa a limitat componenţa Comisiei la câte un
comisar din partea fiecărui stat membru. Comisia care fost
desemnată, pe 1 noiembrie 2004, este compusă în acest
mod. Pentru Comisia următoare, din 2009, Tratatele propun
modificarea componenţei Comisiei astfel: Colegiul va fi
compus din Preşedintele Comisiei, Înaltul Reprezentant
pentru Afacerile Externe, care va avea titlul de
vicepreşedinte, şi cei 18 "Comisari europeni" selectionaţi
conform unui sistem de rotaţie egalitară între statele membre.
Alături de aceşti comisari europeni, preşedintele Comisiei va
desemna şi "comisari" provenind din toate celelalte state
membre, fără drept de vot în cadrul Comisiei. Tratatele nu
schimbă în mod fundamental modul de alegere a
Preşedintelui Comisiei dar indică în mod clar că, atunci când
propune votului Parlamentului European candidatul pentru
preşedinţia Comisiei, Consiliul european trebuie să ţină cont
de rezultatele alegerilor europene. Proiectul Constituţiei
prevede desemnarea comisarilor de către Preşedintele
Comisiei pe baza unei liste de trei persoane (dintre care cel
puţin o femeie) stabilită de fiecare Stat. Cum este deja cazul
astăzi, Preşedintele şi comisarii, numiţi pentru un mandat de

cinci ani, vor fi supuşi colegial unui vot de aprobare al
Parlamentului European.
- Înaltul Reprezentant pentru Afacerile Externe
Crearea postului de Înalt Reprezentant pentru Afacerile
Externe este una din prinpalele inovaţii aduse de Tratate.
Graţie acestei persoane acţiunile externe ale Uniunii, atât la
nivel politic cât şi la nivel economic, vor fi mai coerente.
Celelalte ţări vor identifica mai uşor vocea politicii externe şi
de securitate comună a Uniunii. Acest reprezentant poartă
ceea ce s-a numit o "dublă caschetă", dat fiind că va fi
simultan mandatarul Consiliului pentru politica externă şi de
securitate comună. Reprezentantul pentru Afacerile Externe
este desemnat cu o majoritate calificată, de către Consiliul
european, cu acordul preşedintelui Comisiei. Reprezentantul
pentru Afacerile Externe este unul dintre vicepreşedinţii
Comisiei.
- Curtea de Justiţie
Curtea de justiţie cuprinde Curtea de Justiţie
Europeană, Tribunalul de Mare Instanţă (numit astăzi
Tribunalul Primei Instanţe) şi alte tribunale specializate.
Aceasta instituţie este însărcinată să asigure respectarea
dreptului Uniunii. Competenţele sale acoperă litigiile între
statele membre, litigiile între Uniune şi statele membre, între
instituţii, între particulari şi Uniune. Ea are de asemenea
competenţa de a răspunde problemelor de interpretare a
dreptului Uniunii puse de un judecător naţional, în cadrul unui
litigiu în instanţă în faţa unei judecăţi naţionale. Această
ultimă competenţă, prejudicială, este esenţială pentru a
asigura o interpretare uniformă a dreptului Uniunii pe tot
teritoriul său.
Tratatele permit cetăţenilor să atace mai uşor
reglementările Uniunii care servesc drept temei unor
sancţiuni, chiar dacă nu îi afectează individual. Pe de altă
parte, infracţiunile statelor membre pot fi sancţionate mai
rapid de către Curte, la cererea Comisiei. Curtea va putea
astfel să le impute mai uşor plata unor sume forfetare sau a

unor amenzi, în cazul în care dreptul Uniunii nu a fost
transpus la nivel naţional, sau atunci cand sentinţele Curţii nu
au fost executate.
- Banca Centrală Europeană (BCE)
Stabilirea unei Uniuni monetare şi crearea unei monede
unice (euro) adoptată de 13 State membre a condus la
instituirea Băncii Centrale Europene (BCE). De la 1 ianuarie
1999, aceasta are ca sarcina punerea în funcţiune a politicii
monetare europene definită de către Sistemul European de
Bănci Centrale (SEBC).
Organele de decizie ale BCE (Consiliul Guvernatorilor şi
Directoratul) dirijează SEBC ale cărui misiuni sunt gestiunea
masei monetare, desfăşurarea operaţiunilor de schimb,
deţinerea şi gestiunea rezervelor oficiale de schimb ale
statelor membre şi de asigurarea bunei funcţionări a
sistemelor de plată. Prioritatea BCE este de a menţine
stabilitatea preţurilor.
- Curtea de Conturi
Asigură controlul conturilor Comunităţii. Ea examinează
legalitatea şi regularitatea încasărilor şi cheltuielilor bugetului
comunitar şi se asigură de buna gestiune financiară.
- Comitetul Regiunilor (CR)
Este compus din reprezentanţi ai colectivităţilor locale şi
regionale. El este consultat de către Consiliu, Parlament şi
Comisie în domenii privind interese regionale şi locale, în
special educaţia, sănătatea publică, coeziunea economică şi
socială.
Numărul membrilor CR este fixat la maxim 350, numiţi
pentru un mandat de cinci ani, de către Consiliu.
- Comitetul Economic şi Social (CES)
Este compus din reprezentanţii organizaţiilor economice
şi sociale, precum şi ai societăţii civile. El dă avize
consultative instituţiilor, în special în cadrul procedurii
legislative. CES-ul este consultat înaintea adoptării unui mare
număr de acte referitoare la piaţa internă, educaţie, protecţia
consumatorilor, mediu, dezvoltare regională şi la domeniul

social.
Numărul membrilor Comitetului Economic şi Social a
fost fixat la maxim 350. Aceştia sunt numiţi de către Consiliu
pentru un mandat de 5 ani.
- Finanţele Uniunii
Bugetul comunitar se conformează principiilor bugetare
clasice şi se bazează pe anumite principii, cum ar fi: unitatea
(totalitatea cheltuielilor şi a veniturilor este reunită într-un
document unic); anualitatea (operaţiile bugetare sunt urmărite
de-a lungul unui exerciţiu anual) şi echilibrul (cheltuielile nu
trebuie să depăşească veniturile).
Comisia este însărcinată cu prezentarea proiectului de
buget anual al Uniunii. Constituţia prevede adoptarea
bugetului de către Parlamentul European şi de Consiliu după
o procedură simplă. Constituţia prevede că o lege europeană
a Consiliului, numită "cadrul financiar plurianual" fixează
plafoanele anuaIe ale cheltuielilor Uniunii. Bugetul trebuie să
respecte acest cadru financiar plurianual al Consiliului, care-şi
împarte autoritatea bugetară cu Parlamentul European.
Execuţia bugetară aparţine sferei de competenţe a Comisiei,
sub controlul Parlamentului European şi al Curţii de Conturi.
Totuşi, în practică, o foarte mare parte a bugetului este
executată în mod obişnuit de către statele membre, mai ales
în ceea ce priveşte secţiunile bugetului afectate agriculturii.
Bugetul este finanţat prin resursele proprii ale Uniunii,
care sunt în cea mai parte constituite dintr-un procent al Taxei
pe Valoarea Adăugată (TVA) percepută de statele membre şi
din afectarea unui anumit procentaj din Produsul Naţional
Brut (PNB) al statelor membre. Limitele în categoriile acestor
resurse sunt fixate de către Consiliu şi trebuie să fie ratificate
şi de toate statele membre.
e) Relaţiile externe ale Uniunii Europene
Toate dispoziţiile referitoare la acţiunea externă a

Uniunii au fost grupate într-un singur titlu al Tratatelor, ţinând
cont de faptul că în tratatele anterioare ele figurau în mai
multe texte diferite. Astfel textul a câştigat in lizibilitate.
Regruparea permite şi o acţiune mai coerentă a Uniunii vizavi
de ţările terţe, deoarece toate acţiunile, fie ele economice,
umanitare sau politice au obiective comune.
În materie de politică externă, Consiliul va continua să
decidă în majoritatea cazurilor cu unanimitate de voturi. Într-o
Uniune de 27 sau 30 de state, unanimitatea, adică dreptul de
veto al fiecărui stat membru nu va uşura luarea deciziilor.
Inovaţia cea mai interesantă o reprezintă crearea funcţiei de
Înalt Reprezentant pentru Afacerile Externe. Reprezentantul
va fi vicepreşedinte al Comisiei, dar va lucra în contact direct
cu statele membre pe probleme de politică externă. Aceeaşi
persoană, care va conduce un serviciu diplomatic cu
reprezentanţe în aproape 125 de ţări, va face ca Uniunea să
fie mai eficace şi mai ascultată în lume. El va putea, de
exemplu, să vorbească în numele Uniunii în faţa Consiliului
de Securitate al Organizaţiei Naţiunilor Unite.
- Politica de apărare a Uniunii
Este construită încetul cu încetul, cu respectarea
diferitelor culturi şi angajamente politice ale statelor membre.
Astfel, nu este vorba de a pune capăt "neutralităţii"anumitor
state membre, sau de a concura rolul jucat de către NATO.
Se va crea o Agenţie a armamentului, astfel încât banii
contribuabililor să fie folosiţi mai bine, evitând de exemplu
multiplicarea inutilă a posturilor în cadrul programelor militare
ale diferitelor state membre.
În momentul aderării la Uniune, statele membre au
acceptat să fie reciproc solidare. În cazul unui atac terorist
sau producerii unei catastrofe naturale, Tratatele prevăd pe
viitor intervenţia Uniunii.
- Relaţiile comerciale cu ţările terţe
În materie de comerţ exterior, Uniunea negociază cu
statele terţe, în special cu Organizaţia Mondială a Comerţului

(OMC), pentru apărarea intereselor europene în domeniile
comerţului cu mărfuri şi serviciilor, proprietăţii intelectuale şi
investiţiilor.
În aceste domenii, Tratatele măresc rolul Parlamentului
European, care are acum atribuţii egale cu cele ale
Consiliului. Până în prezent Parlamentului nu-i fusese acordat
nici un rol, nici de control şi nici de decizie. Regulile de
decizie ale Consiliului sunt clarificate, pentru a permite Uniunii
să rămână un actor indispensabil în reglementarea economiei
mondiale.
Obiectivul principal al politicii de dezvoltare a Uniunii îl
constituie eradicarea sărăciei. Uniunea şi statele membre
reprezintă mai mult de 50% din ajutorul public mondial.
Coordonarea acţiunilor pentru atingerea mai eficientă a
acestui deziderat este, deci, o chestiune de interes comun. O
dispoziţie a Tratatelor este consacrată politicii de ajutor
umanitar a Uniunii pentru a-i explica natura specifică, supusă
regulilor dreptului umanitar internaţional şi nefiind un mijloc de
presiune politică.
Tratatele prevăd în mod clar cazurile în care Uniunea
poate negocia acorduri internaţionale şi indică procedura ce
trebuie urmată: Comisia (sau Reprezentantul pentru Afacerile
Externe) negociază, iar Consiliul şi Parlamentul decid
împreună dacă acceptă sau nu rezultatul acestor negocieri.
- Politica externă şi de securitate comună
Principalele probleme cu care s-a confruntat Uniunea în
promovarea unei veritabile politici externe au constat în mare
măsură în carenţele de natură instituţională (problema nu a
fost neapărat absenţa sau incoerenţa instituţională, cât mai
ales neexploatarea corespunzătoare a cadrului existent), dar
şi în lipsa unei viziuni clare şi structurate cu principalii actori
internaţionali, respectiv SUA, Rusia, China.
PESC rămâne eminamente interguvernamentală, mai
ales în urma apariţiei PESA, însă Comisia va trebui şi ea
asociată mai mult la implementarea acestei politici.

f) Cetăţenia europeană
Cetăţenia Uniunii este complementară cu cea naţională
şi nu o înlocuieşte. Tratatele afirmă în mod clar drepturile
care derivă din cetăţenia Uniunii: dreptul de liberă circulaţie şi
de liberă stabilire, dreptul de vot şi de eligibilitate în
Parlamentul european ca şi la alegerile municipale, dreptul la
protecţie diplomatică şi consulară, dreptul de petiţie în faţa
Parlamentului European, ca şi dreptul de a se adresa
mediatorului european şi dreptul de a scrie instituţiilor într-o
limbă a Uniunii pentru a primi un răspuns în aceeaşi limbă.
Aceasta nu este o listă exhaustivă, căci alte drepturi ale
cetăţenilor Uniunii, cum ar fi dreptul de a participa la viaţa
democratică şi dreptul de acces la documente sunt
enumerate într-un titlu specific al Tratatelor consacrat "Vieţii
democratice a Uniunii".
Textul Cartei drepturilor fundamentale a fost agreat de o
Convenţie precedentă. Parlamentul, Consiliul şi Comisia au
proclamat solemn Carta pe 8 decembrie 2000. Cu toate
acestea Carta nu făcea parte din Tratatele Uniunii şi nu avea
putere juridică de constrângere. Constituţia marchează un
progres important, care permite Uniunii să se doteze cu un
adevărat catalog de drepturi. Carta este integrată Tratatelor a
cărei parte a doua o constituie; dispoziţiile sale au putere
juridică de constrângere fără ca totuşi aceasta să constituie o
lărgire a competenţelor Uniunii. Instituţiile, organele şi agenţii
Uniunii sunt obligate să respecte drepturile înscrise în Cartă.
Aceleaşi obligaţii sunt impuse statelor membre atunci când
acţionează în conformitate cu dreptul Uniunii. Curtea de
Justiţie va controla respectarea dispoziţiilor Cartei.
Conţinutul Cartei este mai vast decât cel al Convenţiei
europene a drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale
(CEDO) semnată la Roma pe 4 noiembrie 1950 şi ratificată
de toate statele membre ale Uniunii. Într-adevăr, în timp ce
CEDO se limitează la drepturi civile şi politice, Carta

drepturilor fundamentale acoperă şi alte domenii, cum ar fi
dreptul la o bună administraţie, drepturile sociale ale
muncitorilor, protecţia datelor personale sau bioetica. Prin
tratatele actuale, Uniunea nu avea competenţa de a adera la
CEDO. Ele prevăd, în schimb, în mod explicit această
competenţă a Uniunii şi stabileşte că Uniunea se angajează
să adere la CEDO. La fel ca pentru includerea Cartei în
Tratate, adeziunea la CEDO nu comportă o modificare a
competenţelor Uniunii stabilite de Tratate. Includerea Cartei şi
adeziunea la CEDO nu sunt demersuri alternative, ci
complementare.
3. România – parte a Uniunii Europene ca entitate
economică, juridică, şi uniune politică
a) Opţiunea pro-europeană a României
Fără îndoială, Uniunea Europeană va cunoaşte şi în
viitor un proces de extindere, concomitent cu consolidarea
unei uniuni politice. Forţele care furnizează intenţionat
dinamicile acestui proces politic privesc întărirea cooperării
economice în cadrul Europei, într-o asemenea măsură încât
să faciliteze integrarea politică. Această tendinţă este
reflectată în decizia de a forma Uniunea Economică şi
Monetară, de a elimina monedele naţionale şi graniţele
interne. Acest proces de integrare tinde să înlocuiască
politicile coordonate cu acţiuni comune nu doar în sfera
economică, ci şi în cele care privesc politica externă,
securitatea şi apărarea.
Spaţiul Uniunii Europene este unul al democraţiei şi al
drepturilor omului, al prosperităţii sociale şi al progresului
social. Uniunea Europeană este şi un Spaţiu al solidarităţii
economice, căruia instituirea monedei unice i-a adus o
preţioasă stabilitate. Această coerenţă socială stă la baza

unei solidarităţi sociale deosebite. Europa este un continent al
ştiinţei şi inovaţiei, al cercetării şi al dreptului comun. De
asemenea, Spaţiul european este unul al diversităţii culturale,
cu valori şi principii comune.
Opţiunea pro-europeană a României este pe deplin
fundamentată din punct de vedere politic, economic şi
strategic. România aparţine familiei europene şi aderă pe
deplin la setul comun de valori care definesc această
civilizaţie. Aderarea României la Uniunea Europeană este
reciproc benefică pentru România şi construcţia politică
europeană. În ceea ce priveşte România, aceasta înseamnă
salvgardarea democraţiei şi îmbunătăţirea nivelului economic.
În ceea ce priveşte Uniunea Europeană, procesul de
extindere determină securizarea graniţei sale estice şi
posibilitatea de a câştiga acces pe o piaţă nouă, de mărime
considerabilă.
Interesele României trebuie armonizate cu cele ale
viitoarei Europe, aflate într-o mişcare accelerată, atât din
punct de vedere instituţional, cât şi politico-social; astfel, rolul
nostru într-o Europă viitoare nu trebuie cuantificat doar cu
numărul de voturi care poate fi folosit în procesul de luare a
deciziilor pentru identificarea posibilelor puncte de
compromis, ci şi în aportul şi suflu dinamic pe care România
este capabilă să le ofere construcţiei identităţii europene.
România se pronunţă în favoarea transformării Uniunii
Europene într-un actor în care identitatea naţională este
prezervată, interesele naţionale sunt armonizate cu Uniunea,
iar solidaritatea transnaţională şi toleranţa culturală şi
religioasă sunt respectate, având drept rezultat crearea unei
societăţi europene. Accentuând necesitatea continuării
procesului de extindere spre Est, în vederea asigurării unei
stabilităţi pe termen lung cel puţin în plan european, România
consideră necesară continuarea procesului de
operaţionalizare a Politicii Europene de Securitate şi Apărare
(PESA). Consolidarea cooperării în palierii I şi III nu
înseamnă însă că rolul statului naţional în formularea

politicilor Uniunii Europene în plan internaţional trebuie
ignorat. Pe măsură ce Uniunea va cuprinde noi membri,
folosirea instrumentului flexibilităţii va deveni tot mai
probabilă.
b) Rolul României în instituţiile europene
Ca viitoare ţară membră a Uniunii Europene,
începând cu 1.1.2007 şi în această perspectivă semnatară a
Tratatelor Uniunii Europene, România va fi reprezentată
corespunzător mărimii ei în instituţiile europene.
Tabel VII.1
Repartiţia locurilor în Parlamentul European viitor
Ţări membre Nr. de locuri Noile ţări membre Nr. de locuri
Belgia 22 Bulgaria 17
Danemarca 13 Cipru 6
Germania 99 Estonia 6
Grecia 22 Ungaria 20
Spania 50 Letonia 8
Franţa 72 Lituania 17
Irlanda 12 Malta 5
Italia 72 Polonia 50
Luxembourg 6 Republica Cehă 20
Olanda 25 România 33
Austria 17 Slovacia 13
Portugalia 22 Slovenia 7
Finlanda 13
Suedia 18
Regatul Unit 72
Total 535 197

Tabel VII.2
Repartizarea voturilor Consiliului UE între vechile şi
noile ţări membre
Danemarca 7 Cipru 4
Spania 27 Letonia 4
Irlanda 7 Malta 3
Finlanda 7
Suedia 10
Regatul Unit 29
Total 237 108
Tabel VII.3
Repartizarea pe vechile şi noile ţări membre ale UE a
Comitetului Economic şi Social
Danemarca 9 Cipru 6
Spania 21 Letonia 7
Irlanda 9 Malta 5
Finlanda 9
Suedia 12
Total 198 122

c) Identitatea României şi identitatea Europei
Extinderea Uniunii Europene, transformarea acesteia
într-o entitate juridică prin adoptarea Tratatelor şi cursul spre
o uniune politică reprezintă cea mai mare provocare a
Europei la începutul secolului XXI, fiind şansa de a uni un
continent pe care au avut loc două războaie mondiale,
soldate cu pierderi de milioane de vieţi omeneşti în mai puţin
de 100 de ani. Extinderea Uniunii Europene este un imperativ
istoric şi politic de perspectivă.
România este o ţară parte a noii arhitecturi europene.
Pentru România integrarea în Uniunea Europeană reprezintă
o garanţie a stabilităţii, a creşterii economice şi a
performanţelor. Extinderea Uniunii Europene produce o
adevărată revoluţie la nivelul politicilor europene. România s-
a înscris în acest proces ireversibil şi participă la
modernizarea impusă de integrarea în Uniunea Europeană,
care implică evoluţia generală a întregii societăţi româneşti.
Aderarea României la Uniunea Europeană a întrunit o
susţinere covârşitoare din partea cetăţenilor (peste 80%
dintre români s-au declarat în favoarea aderării ţării la
Uniunea Europeană) şi consensul clasei politice româneşti,
care consideră integrarea României în structurile europene ca
un obiectiv fundamental de politică naţională.
Pentru cetăţenii României, ca şi pentru cei ai Uniunii
Europene, Spaţiul european are o identitate manifestată prin:
locuri de muncă, lupta împotriva sărăciei şi excluderii sociale,
educaţie decentă, îngrijire medicală adecvată, o abordare
comună a problemei protecţiei mediului, a schimbărilor
climatice şi a securităţii alimentare. De asemenea, ei doresc o
Europă mai activă în afacerile externe, în probleme de
apărare şi securitate, în lupta împotriva criminalităţii şi a
terorismului. Reducerea birocraţiei, o economie sigură şi
prosperă, păstrarea identităţii ţărilor Uniunii, în paralel cu
adâncirea integrării sunt alte deziderate ale cetăţenilor din

statele membre şi candidate.
În acest context se pune problema dacă identitatea
naţională are de suferit de pe urma procesului de integrare şi,
tot astfel, dacă identitatea europeană identificabilă pentru
moment cu cea a Uniunii Europene are de pierdut ca urmare
a admiterii de noi membri în Uniune; dacă pierderea de
identitate este şi o pierdere reală în planul capacităţii de
promovare a aspiraţiilor legitime ale unei naţiuni în concursul
cu celelalte.
Aderarea la Uniunea Europeană înseamnă a te supune
- cu sau fără dispense de timp - ansamblului structurilor care
reprezintă maşinăria Uniunii Europene, aşa cum a fost
aceasta definitivată prin Tratatul de la Maastricht.
Este, deja, un fapt unanim admis acela că integrarea
economică atrage sfera suveranităţii. Competenţe esenţiale
privind politicile economice şi financiare relevante pentru
dezvoltarea naţională sunt transferate la nivelul instituţiilor
europene - Comisia Europeană, Banca Centrală Europeană
etc. Întrebarea este în ce măsură acest transfer de
competenţe, împreună cu aranjamentele aferente lor -
transfer de resurse, protecţia spaţiului comercial intern al
Uniunii ş.a. - asigură o mai mare eficienţă, o mai mare
funcţionalitate a economiei statelor membre? Dacă răspunsul
este pozitiv - şi, de fapt, creşterea gradului de performanţă a
economiei statelor care se integrează este chiar ţinta
integrării - atunci transferul de suveranitate - sau, altfel spus,
reorganizarea exerciţiului suveranităţii - nu dăunează
intereselor naţionale ci, dimpotrivă le serveşte.
Este această problemă de suveranitate şi una de
identitate naţională? Se poate pune, oare, semnul egalităţii
între atributele suveranităţii şi cele ale identităţii? Un caz
evident este acela al monedei care nu este doar un
instrument financiar ci şi un simbol naţional. În condiţiile
nivelului actual de integrare europeană simbolul monetar se
pierde. Câştigurile obţinute pe plan economic - inclusiv al
confortului celor care fac plăţi transfrontaliere în numerar -

prin utilizarea unei singure monede pe teritoriul unui număr
relativ mare de state, compensează din plin sărăcirea
"simbolic-culturală". De altfel, această simbolistică era deja
erodată ca urmare a dezvoltării tehnologice care a dus la
înlocuirea operaţiunilor de plată în numerar cu folosirea
monedei electronice.
O abordare mai profundă a acestei dimensiuni esenţiale
a integrării europene care este aderarea la sistemul monedei
unice, conduce, însă, la observaţia că nu soliditatea monedei
duce la soliditatea unei economii ci, exact invers, tăria
economiei dă tărie monedei. În consecinţă, pentru a asigura
stabilitatea monetară este nevoie de politici macroeconomice
adecvate. Aceasta aduce în discuţie şi politica fiscală care, la
rândul său, este legată de o anumită concepţie asupra politicii
de protecţie socială. Iar atitudinea faţă de protecţia şi
asistenţa socială este nu doar o chestiune de ideologie ci şi
una de mentalitate, de cultură; deci, de identitate. Multe dintre
ţările cu puternice tradiţii legate de ocrotirea socială (ex. ţările
nordice) doresc, de aceea, ca politica bugetară să nu intre în
sfera de competenţă a Uniunii Europene. Mai devreme sau
mai târziu aceasta se va dovedi o imposibilitate. În
consecinţă, soluţia va fi aceea de a defini în comun o
identitate a Europei care să sintetizeze identităţile naţionale
actuale în materie. Exerciţiul este departe de a fi lesnicios mai
ales dacă ne gândim că la diversitatea deja existentă în
cadrul Uniunii Europene va trebui să se adauge şi obiceiurile
societăţilor aparţinând fostului bloc sovietic pentru care
"solidaritatea socială" înseamnă, adesea, aşteptarea ca
altcineva să-ţi rezolve problemele.
În faţa unor asemenea probleme de mare complexitate
România ar trebui să caute drumul împăcării a două tendinţe
aparent contradictorii şi anume: eficienţa şi generozitatea.
Aceasta presupune, pe de o parte, acceptarea şi promovarea
măsurilor vizând creşterea concurenţei şi a flexibilităţii pe
piaţa muncii. Pe de altă parte, protecţia socială va trebui să
se manifeste aproape exclusiv pe terenul pe care se asigură

reducerea dependenţei individului faţă de acţiunea factorului
politic - fie el naţional sau internaţional - sau de riscurile
decurgând din eşecurile de funcţionare a mecanismelor
pieţei, respectiv în domeniile învăţământului (autonomia prin
cunoaştere/calificare/educaţie), sănătăţii (autonomia prin
vigoarea biologică) şi ocrotirea mediului (autonomia prin
securitate ecologică). În fine, solidaritatea socială - focalizată
la cei vulnerabili, marginalizaţi şi excluşi - ar trebui trecută cu
precădere în responsabilitatea societăţii civile.
Integrarea economică europeană are un impact asupra
identităţii naţionale şi atunci când este vorba despre
formularea programelor de dezvoltare ca şi despre structura
producţiei la nivel naţional. Într-adevăr, multe state au o
identitate economică rezidând în practicarea unor activităţi
economice pentru care există tradiţii dar nu (mai) există
avantaje comparative. De asemenea, în unele state există
tradiţii privind consumul anumitor produse (în special în
domeniul alimentar) pe care Uniunea le socoteşte nocive
pentru sănătate şi le interzice comercializarea pe piaţa
europeană.
Astfel de probleme se pot rezolva prin recunoaşterea
"dreptului la diversitate" la nivelul Europei unite, în condiţiile
promovării unui "sistem al subsidiarităţii globale" apt a
conduce la creşterea flexibilităţii şi adaptabilităţii
mecanismului de adoptare a deciziilor (inclusiv pe terenul
economic şi al politicilor de dezvoltare regională). Un
asemenea sistem trebuie negociat şi proiectat împreună de
toţi membrii actuali şi viitori ai Uniunii Europene, de către toţi
cei ce au vocaţia construirii Europei unite a viitorului. Astfel
înţeleasă, identitatea europeană trebuie să fie şi rezultatul
unui proces de negociere între participanţii la "procesul
european". În etapa actuală a extinderii Uniunii Europene
asimilarea acquis-ului comunitar coincide cu redefinirea
acquis-ului identitar, în special prin dezvoltarea de obiective
strategice, de concepţii şi de instituţii compatibile, atât în ţările
membre ale Uniunii cât şi în ţările candidate.

Anexa – Tratatul de aderare a României la UE 221
ANEXĂ
Tratatul de aderare a României la UE
ACTUL
privind condiţiile de aderare a Republicii Bulgaria şi
a României şi adaptările tratatelor pe care se
întemeiază Uniunea Europeană
În conformitate cu articolul 2 din Tratatul de aderare,
prezentul act se aplică în cazul în care Tratatul de instituire a
unei Constituţii pentru Europa nu este în vigoare la 1 ianuarie
2007, până la data intrării în vigoare a Tratatului de instituire
a unei Constituţii pentru Europa.
PARTEA ÎNTÂI
PRINCIPII
Articolul 1
În înţelesul prezentului act:
— expresia “tratate originare” înseamnă:
(a) Tratatul de instituire a Comunităţii Europene
(“Tratatul CE”) şi Tratatul de instituire a Comunităţii
Europene a Energiei Atomice (“Tratatul CEEA”), astfel
cum sunt acestea completate sau modificate de

tratate sau alte acte care au intrat în vigoare înainte
de prezenta aderare;
(b) Tratatul privind Uniunea Europeană (“Tratatul
UE”), astfel cum este acesta completat sau modificat
de tratate sau alte acte care au intrat în vigoare
înainte de prezenta aderare;
— expresia “actualele state membre” înseamnă Regatul
Belgiei, Republica Cehă, Regatul Danemarcei, Republica
Federală Germania, Republica Estonia, Republica Elenă,
Regatul Spaniei, Republica Franceză, Irlanda, Republica
Italiană, Republica Cipru, Republica Letonia, Republica
Lituania, Marele Ducat al Luxemburgului, Republica Ungară,
Republica Malta, Regatul Ţărilor de Jos, Republica Austria,
Republica Polonă, Republica Portugheză, Republica
Slovenia, Republica Slovacă, Republica Finlanda, Regatul
Suediei şi Regatul Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord;
— termenul “Uniunea” înseamnă Uniunea Europeană, astfel
cum a fost instituită prin Tratatul UE;
— termenul “Comunitatea” înseamnă, după caz, una sau
ambele Comunităţi prevăzute la prima liniuţă;
— expresia “noile state membre” înseamnă Republica
Bulgaria şi România;
— termenul “instituţii” înseamnă instituţiile constituite prin
tratatele originare.
Articolul 2
De la data aderării, dispoziţiile tratatelor originare şi actele
adoptate de instituţii şi de Banca Centrală Europeană înainte
de aderare sunt obligatorii pentru Bulgaria şi România şi se

aplică în aceste state în condiţiile stabilite prin aceste tratate
şi prin prezentul act.
Articolul 3
(1) Bulgaria şi România aderă la deciziile şi acordurile
adoptate de reprezentanţii guvernelor statelor member
întruniţi în cadrul Consiliului.
(2) Bulgaria şi România se află în aceeaşi situaţie ca şi
actualele state membre în ceea ce priveşte declaraţiile,
rezoluţiile sau alte luări de poziţie ale Consiliului European
sau ale Consiliului, precum şi în ceea ce priveşte cele
referitoare la Comunitate sau Uniune care sunt adoptate de
comun acord de statele membre; prin urmare, acestea vor
respecta principiile şi orientările care rezultă din aceste
declaraţii, rezoluţii sau alte luări de poziţie şi vor lua măsurile
care se pot dovedi necesare pentru a asigura punerea în
aplicare a acestora.
(3) Bulgaria şi România aderă la convenţiile şi protocoalele
enumerate în anexa I. Aceste convenţii şi protocoale intră în
vigoare cu privire la Bulgaria şi România la data stabilită de
Consiliu prin deciziile prevăzute la alineatul (4).
(4) Consiliul, hotărând în unanimitate la recomandarea
Comisiei şi după consultarea Parlamentului European,
efectuează adaptările necesare în temeiul aderării la
convenţiile şi protocoalele prevăzute la alineatul (3) şi publică
textele adaptate în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene.
(5) Bulgaria şi România se angajează să introducă, cu privire
la convenţiile şi protocoalele prevăzute la alineatul (3), măsuri
administrative şi de orice altă natură, precum cele adoptate
până la data aderării de actualele state membre sau de

Consiliu, şi să faciliteze cooperarea practică între autorităţile
publice şi organizaţiile statelor membre.
(6) Consiliul, hotărând în unanimitate la propunerea Comisiei,
poate completa anexa I cu acele convenţii, acorduri şi
protocoale semnate înainte de data aderării.
Articolul 4
(1) Dispoziţiile acquis-ului Schengen care au fost integrate în
cadrul Uniunii Europene prin protocolul anexat la Tratatul
privind Uniunea Europeană şi la Tratatul de instituire a
Comunităţii Europene (denumit în continuare “protocolul
Schengen”) şi actele care se întemeiază pe acestea sau care
sunt conexe acestuia, enumerate în anexa II, precum şi orice
alte acte noi de acest fel care ar putea fi adoptate înainte de
data aderării, sunt obligatorii şi se aplică în Bulgaria şi
România de la data aderării.
(2) Dispoziţiile acquis-ului Schengen care au fost integrate în
cadrul Uniunii Europene şi actele care se întemeiază pe
acestea sau care sunt conexe acestuia şi care nu sunt
prevăzute la alineatul (1), deşi sunt obligatorii pentru Bulgaria
şi România de la data aderării, se aplică pe teritoriul fiecăruia
dintre aceste state membre numai în temeiul unei decizii
adoptate de Consiliu în acest sens, după verificarea, în
conformitate cu procedurile de evaluare Schengen aplicabile
în materie, a îndeplinirii pe teritoriul respectivului stat a
condiţiilor necesare aplicării tuturor părţilor în cauză din
acquis.
Consiliul adoptă deciziile, după consultarea Parlamentului
European, hotărând cu unanimitatea membrilor săi care
reprezintă guvernele statelor membre cu privire la care
dispoziţiile prevăzute în prezentul alineat au fost puse deja în
aplicare şi a reprezentantului guvernului statului membru cu

privire la care aceste dispoziţii trebuie să fie puse în aplicare.
Membrii Consiliului reprezentând guvernele Irlandei şi
Regatului Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord participă la
adoptarea acestei decizii în măsura în care aceasta priveşte
dispoziţiile acquis-ului Schengen şi actele întemeiate pe
acesta sau care sunt conexe acestuia şi la care aceste state
membre participă.
Articolul 5
Bulgaria şi România participă la uniunea economică şi
monetară de la data aderării în calitate de state membre care
beneficiază de derogare în înţelesul articolului 122 din
Tratatul CE.
Articolul 6
(1) Acordurile sau convenţiile încheiate sau aplicate
provizoriu de către Comunitate sau în conformitate cu
articolul 24 sau cu articolul 38 din Tratatul UE, cu unul sau
mai multe state terţe, cu o organizaţie internaţională sau cu
un resortisant al unui stat terţ sunt obligatorii pentru Bulgaria
şi România în condiţiile stabilite prin tratatele originare şi prin
prezentul act.
(2) Bulgaria şi România se angajează să adere, în condiţiile
stabilite prin prezentul act, la acordurile sau convenţiile
încheiate sau semnate de actualele state membre şi de
Comunitate, hotărând în comun.
Aderarea Bulgariei şi a România la acordurile sau convenţiile
încheiate sau semnate de Comunitate şi de actualele state
membre, hotărând în comun, cu anumite ţări terţe sau
organizaţii internaţionale se aprobă prin încheierea unui
protocol la aceste acorduri sau convenţii între Consiliu,
hotărând în unanimitate în numele statelor membre, şi ţara ori

ţările terţe sau organizaţia internaţională în cauză. Comisia
negociază aceste protocoale în numele statelor membre pe
baza directivelor de negociere aprobate de Consiliu, care
hotărăşte în unanimitate şi cu consultarea unui comitet format
din reprezentanţii statelor membre. Comisia prezintă
Consiliului proiectele protocoalelor care urmează a fi
încheiate.
Prezenta procedură nu aduce atingere exercitării de către
Comunitate a competenţelor sale şi nici repartizării
competenţelor între Comunitate şi statele membre în ceea ce
priveşte încheierea unor astfel de acorduri în viitor sau orice
alte modificări care nu sunt legate de aderare.
(3) Aderând la acordurile şi convenţiile menţionate la alineatul
(2), Bulgaria şi România dobândesc, în temeiul acestor
acorduri şi convenţii, aceleaşi drepturi şi obligaţii ca şi
actualele state membre.
(4) De la data aderării şi până la intrarea în vigoare a
protocoalelor necesare prevăzute la alineatul (2), Bulgaria şi
România aplică dispoziţiile acordurilor sau convenţiilor
încheiate în comun de actualele state membre şi de
Comunitate înaintea aderării, cu excepţia acordului privind
libera circulaţie a persoanelor încheiat cu Elveţia. Această
obligaţie este valabilă şi în cazul acordurilor sau convenţiilor
pe care Uniunea şi actualele state membre au convenit să le
aplice provizoriu.
Până la intrarea în vigoare a protocoalelor prevăzute la
alineatul (2), Comunitatea şi statele membre iau orice măsură
adecvată, hotărând în comun conform competenţelor lor
respective.
(5) Bulgaria şi România aderă la Acordul de parteneriat între
membrii grupului statelor din Africa, Caraibe şi Pacific, pe de

o parte, şi Comunitatea Europeană şi statele membre ale
acesteia, pe de altă parte 1
, semnat la Cotonou la 23 iunie
2000.
(6) Bulgaria şi România se angajează să adere, în condiţiile
stabilite prin prezentul act, la Acordul privind Spaţiul
Economic European 2
, în conformitate cu articolul 128 din
acest acord.
(7) De la data aderării, Bulgaria şi România aplică acordurile
şi înţelegerile bilaterale în materie de produse textile
încheiate de Comunitate cu ţări terţe.
Restricţiile cantitative aplicate de Comunitate importurilor de
produse textile şi de îmbrăcăminte se adaptează pentru a ţine
seama de aderarea Bulgariei şi a României la Comunitate. În
acest sens, modificările acordurilor şi înţelegerilor bilaterale
menţionate mai sus pot fi negociate de Comunitate cu ţările
terţe respective înainte de data aderării.
În cazul în care modificările acordurilor şi înţelegerilor
bilaterale privind produsele textile nu intră în vigoare până la
data aderării, Comunitatea efectuează adaptările necesare
regulilor sale care se aplică importului de produse textile şi de
îmbrăcăminte provenind din ţări terţe pentru a ţine seama de
aderarea Bulgariei şi a României.
(8) Restricţiile cantitative aplicate de Comunitate importurilor
de oţel şi produse siderurgice se adaptează în funcţie de
importurile de produse siderurgice, provenind din ţările
furnizoare în cauză, efectuate de Bulgaria şi România în
decursul ultimilor ani.
1
JO L 317, 15.12.2000, p. 3.
2
JO L 1, 3.1.1994, p. 3.

În acest sens, modificările necesare care trebuie aduse
acordurilor şi înţelegerilor bilaterale privind produsele
siderurgice încheiate de Comunitate cu ţări terţe se
negociază înainte de data aderării.
În cazul în care modificările aduse acordurilor şi înţelegerilor
bilaterale nu intră în vigoare până la data aderării, se aplică
dispoziţiile primului paragraf.
(9) Acordurile privind pescuitul încheiate înainte de aderare
de Bulgaria sau România cu ţări terţe sunt gestionate de
Comunitate.
În decursul perioadei în care dispoziţiile acestor acorduri sunt
aplicate provizoriu, nu sunt afectate drepturile şi obligaţiile
care revin Bulgariei şi României conform acestor acorduri.
De îndată ce este posibil şi în orice caz înainte de expirarea
acordurilor prevăzute la primul paragraf, Consiliul, hotărând
cu majoritate calificată la propunerea Comisiei, adoptă în
fiecare caz în parte deciziile adecvate privind continuarea
activităţilor de pescuit care fac obiectul acestor acorduri,
inclusiv posibilitatea de a prelungi anumite acorduri pentru o
perioadă de cel mult un an.
(10) Cu efect de la data aderării, Bulgaria şi România se
retrag din orice acord de liber schimb încheiat cu ţări terţe,
inclusiv din Acordul central european de comerţ liber. În
măsura în care acordurile încheiate între Bulgaria, România
sau amândouă aceste state, pe de o parte, şi una sau mai
multe ţări terţe, pe de altă parte, nu sunt compatibile cu
obligaţiile care decurg din prezentul act, Bulgaria şi România
iau toate măsurile necesare pentru a elimina
incompatibilităţile constatate.

În cazul în care Bulgaria sau România întâmpină dificultăţi în
adaptarea unui acord încheiat cu una sau mai multe ţări terţe
înainte de aderare, trebuie să se retragă din acordul
respectiv, în conformitate cu clauzele acordului.
(11) Bulgaria şi România aderă în condiţiile prevăzute de
prezentul act la acordurile interne încheiate de actualele state
membre pentru punerea în aplicare a acordurilor şi
convenţiilor menţionate în alineatele (2), (5) şi (6).
(12) Bulgaria şi România iau măsurile necesare pentru a-şi
adapta, dacă este cazul, poziţia faţă de organizaţiile
internaţionale şi faţă de acordurile internaţionale la care
Comunitatea sau la care alte state membre sunt, de
asemenea, parte, la drepturile şi obligaţiile care decurg din
aderarea la Uniune.
În special, ele se retrag, la data aderării sau cât mai repede
posibil după această dată, din acordurile şi organizaţiile
internaţionale din domeniul pescuitului la care Comunitatea
este, de asemenea, parte, cu excepţia cazurilor în care
calitatea acestora de membru se referă la alte domenii decât
pescuitul.
Articolul 7
(1) Cu excepţia cazurilor în care prezentul act prevede altfel,
dispoziţiile acestuia nu pot fi suspendate, modificate sau
abrogate decât prin procedurile stabilite de tratatele originare
care permit revizuirea acestor tratate.
(2) Actele adoptate de instituţii la care se referă dispoziţiile
tranzitorii stabilite de prezentul act îşi conservă natura
juridică; în special, continuă să se aplice procedurile de
modificare a acestor acte.

(3) Dispoziţiile prezentului act care au ca obiect sau efect
abrogarea sau modificarea, altfel decât cu titlu tranzitoriu, a
actelor adoptate de instituţii, dobândesc aceeaşi natură
juridică ca şi dispoziţiile pe care le abrogă sau pe care le
modifică şi se supun aceloraşi norme ca şi acestea din urmă.
Articolul 8
Aplicarea tratatelor originare şi a actelor adoptate de instituţii
constituie, cu titlu tranzitoriu, obiectul derogărilor prevăzute
de prezentul act.
PARTEA A DOUA
ADAPTĂRI ALE TRATATELOR
TITLUL I
DISPOZIŢII INSTITUŢIONALE
Articolul 9
(1) Al doilea alineat al articolului 189 din Tratatul CE şi al
doilea alineat al articolului 107 din Tratatul CEEA se
înlocuiesc cu următorul text:
“Numărul membrilor Parlamentului European nu poate
fi mai mare de 736.”
(2) Cu efect de la începutul mandatului 2009-2014, la
alineatul (2) al articolului 190 din Tratatul CE şi la alineatul (2)
al articolului 108 din Tratatul CEEA, primul paragraf se
înlocuieşte cu următorul text:
“(2) Numărul reprezentanţilor aleşi în fiecare stat
membru este următorul:

Belgia 22
Bulgaria 17
Republica Cehă 22
Danemarca 13
Germania 99
Estonia 6
Grecia 22
Spania 50
Franţa 72
Irlanda 12
Italia 72
Cipru 6
Letonia 8
Lituania 12
Luxemburg 6
Ungaria 22
Malta 5
Ţările de Jos 25
Austria 17
Polonia 50
Portugalia 22
România 33
Slovenia 7
Slovacia 13
Finlanda 13
Suedia 18
Regatul Unit 72.”
Articolul 10
(1) Alineatul (2) al articolului 205 din Tratatul CE şi alineatul
(2) al articolului 118 din Tratatul CEEA se înlocuiesc cu
următorul text:

“(2) În cazul în care Consiliul trebuie să hotărască cu
majoritate calificată, voturile membrilor săi se
ponderează după cum urmează:
Belgia 12
Bulgaria 10
Republica Cehă 12
Danemarca 7
Germania 29
Estonia 4
Grecia 12
Spania 27
Franţa 29
Irlanda 7
Italia 29
Cipru 4
Letonia 4
Lituania 7
Luxemburg 4
Ungaria 12
Malta 3
Ţările de Jos 13
Austria 10
Polonia 27
Portugalia 12
România 14
Slovenia 4
Slovacia 7
Finlanda 7
Suedia 10
Regatul Unit 29
Pentru adoptarea actelor Consiliului sunt necesare cel
puţin 255 de voturi favorabile exprimate de majoritatea
membrilor în cazul în care prezentul tratat impune
adoptarea acestora la propunerea Comisiei.

În celelalte cazuri, pentru adoptarea actelor Consiliului
sunt necesare cel puţin 255 de voturi favorabile
exprimate de cel puţin două treimi din membri.”
(2) La articolul 23 alineatul (2) din Tratatul UE, al treilea
paragraf se înlocuieşte cu următorul text:
“Voturile membrilor Consiliului se ponderează în
conformitate cu articolul 205 alineatul (2) din Tratatul
de instituire a Comunităţii Europene. Pentru adoptarea
deciziilor sunt necesare cel puţin 255 de voturi
favorabile exprimate de cel puţin două treimi din
membri. În cazul în care decizia trebuie adoptată de
Consiliu cu majoritate calificată, un membru al
Consiliului poate solicita să se verifice dacă statele
membre care constituie majoritatea calificată
reprezintă cel puţin 62% din populaţia totală a Uniunii.
În cazul în care se constată că această condiţie nu
este îndeplinită, decizia respectivă nu se adoptă.”
(3) Alineatul (3) al articolului 34 din Tratatul UE se înlocuieşte
cu următorul text:
“(3) În cazul în care Consiliul trebuie să hotărască cu
majoritate calificată, voturile membrilor săi se
ponderează astfel cum este prevăzut la articolul 205
alineatul (2) din Tratatul de instituire a Comunităţii
Europene şi, pentru a fi adoptate, actele Consiliului
necesită cel puţin 255 de voturi favorabile exprimate
de cel puţin două treimi din membri. În cazul în care
decizia trebuie adoptată de Consiliu cu majoritate
calificată, un membru al Consiliului poate solicita să
se verifice dacă statele membre care constituie
majoritatea calificată reprezintă cel puţin 62% din
populaţia totală a Uniunii. În cazul în care se constată

că această condiţie nu este îndeplinită, decizia
respectivă nu se adoptă.”
Articolul 11
(1) Primul alineat al articolului 9 din Protocolul privind Statutul
Curţii de Justiţie, anexat la Tratatul UE, la Tratatul CE şi la
Tratatul CEEA, se înlocuieşte cu următorul text:
“În cazul în care, la fiecare trei ani, judecătorii sunt
înlocuiţi parţial, se înlocuiesc alternativ câte
paisprezece, respectiv treisprezece judecători.”.
(2) Articolul 48 din Protocolul privind Statutul Curţii de Justiţie,
anexat la Tratatul UE, la Tratatul CE şi la Tratatul CEEA, se
“Articolul 48
Tribunalul de Primă Instanţă este compus din
douăzeci şi şapte de judecători.”.
Articolul 12
Al doilea alineat al articolului 258 din Tratatul CE şi al doilea
alineat al articolului 166 din Tratatul CEEA privind
compunerea Comitetului Economic şi Social se înlocuiesc cu
următorul text:
“Numărul membrilor Comitetului este următorul:
Belgia 12
Bulgaria 12
Republica Cehă 12
Danemarca 9
Germania 24
Estonia 7

Grecia 12
Spania 21
Franţa 24
Irlanda 9
Italia 24
Cipru 6
Letonia 7
Lituania 9
Luxemburg 6
Ungaria 12
Malta 5
Ţările de Jos 12
Austria 12
Polonia 21
Portugalia 12
România 15
Slovenia 7
Slovacia 9
Finlanda 9
Suedia 12
Regatul Unit 24.”
Articolul 13
Al treilea alineat al articolului 263 din Tratatul CE privind
compunerea Comitetului Regiunilor se înlocuieşte cu
următorul text:
“Numărul membrilor Comitetului este următorul:
Belgia 12
Bulgaria 12
Republica Cehă 12
Danemarca 9
Germania 24
Estonia 7
Grecia 12

Spania 21
Franţa 24
Irlanda 9
Italia 24
Cipru 6
Letonia 7
Lituania 9
Luxemburg 6
Ungaria 12
Malta 5
Ţările de Jos 12
Austria 12
Polonia 24
Portugalia 12
România 15
Slovenia 7
Slovacia 9
Finlanda 9
Suedia 12
Regatul Unit 24.”
Articolul 14
Protocolul privind Statutul Băncii Europene de Investiţii,
anexat la Tratatul CE, se modifică prin prezentul după cum
urmează:
(1) La articolul 3, se introduce următorul text între dispoziţiile
referitoare la Belgia şi Republica Cehă:
“— Republica Bulgaria,”
iar între dispoziţiile referitoare la Portugalia şi Slovenia:
“— România,”

(2) La articolul 4 alineatul (1) primul paragraf,
(a) teza introductivă se înlocuieşte cu următorul text:
“(1) Capitalul Băncii este de 164 795 737 000 EUR,
subscris de statele membre după cum urmează 3
:
(b) se introduce următorul text între dispoziţiile
referitoare la Irlanda şi Slovacia:
“România 846 000 000”, iar
(c) următorul text se introduce între dispoziţiile
referitoare la Slovenia şi Lituania:
“Bulgaria 296 000 000”.
(3) La articolul 11 alineatul (2), primul, al doilea şi al treilea
paragraf se înlocuiesc cu următorul text:
“(2) Consiliul de Administraţie este format din
douăzeci şi opt de administratori şi optsprezece
supleanţi. Administratorii sunt numiţi pentru cinci ani
de Consiliul Guvernatorilor, fiecare stat membru
desemnând câte un administrator iar Comisia
desemnând, de asemenea, un administrator.
Administratorii supleanţi sunt numiţi pentru cinci ani de
Consiliul Guvernatorilor după cum urmează:
— doi supleanţi desemnaţi de Republica Federală
Germania;
3
Cifrele prevăzute pentru Bulgaria şi România sunt orientative şi se
întemeiază pe datele publicate de Eurostat pentru anul 2003.”

— doi supleanţi desemnaţi de Republica Franceză;
— doi supleanţi desemnaţi de Republica Italiană;
— doi supleanţi desemnaţi de Regatul Unit al Marii
Britanii şi Irlandei de Nord;
— un supleant desemnat de comun acord de Regatul
Spaniei şi Republica Portugheză;
— un supleant desemnat de comun acord de Regatul
Belgiei, Marele Ducat al Luxemburgului şi Regatul
Ţărilor de Jos;
— doi supleanţi desemnaţi de comun acord de
Regatul Danemarcei, Republica Elenă, Irlanda şi
România;
— doi supleanţi desemnaţi de comun acord de
Republica Estonia, Republica Letonia, Republica
Lituania, Republica Austria, Republica Finlanda şi
Regatul Suediei;
— trei supleanţi desemnaţi de comun acord de
Republica Bulgaria, Republica Cehă, Republica Cipru,
Republica Ungară, Republica Malta, Republica
Polonă, Republica Slovenia şi Republica Slovacă;
— un supleant desemnat de Comisie.”.
Articolul 15
Articolul 134 alineatul (2) primul paragraf din Tratatul CEEA
privind compunerea Comitetului Ştiinţific şi Tehnic se

“(2) Comitetul este compus din patruzeci şi unu de
membri, numiţi de către Consiliu după consultarea
Comisiei.”
TITLUL II
ALTE ADAPTĂRI
Articolul 16
La articolul 57 alineatul (1) din Tratatul CE, ultima teză se
“Cu privire la restricţiile existente în conformitate cu
legislaţia internă în Bulgaria, Estonia şi Ungaria, data
de referinţă este 31 decembrie 1999.”
Articolul 17
Articolul 299 alineatul (1) din Tratatul CE se înlocuieşte cu
următorul text:
“(1) Prezentul tratat se aplică Regatului Belgiei,
Republicii Bulgaria, Republicii Cehe, Regatului
Danemarcei, Republicii Federale Germania, Republicii
Estonia, Republicii Elene, Regatului Spaniei,
Republicii Franceze, Irlandei, Republicii Italiene,
Republicii Cipru, Republicii Letonia, Republicii
Lituania, Marelui Ducat al Luxemburgului, Republicii
Ungare, Republicii Malta, Regatului Ţărilor de Jos,
Republicii Austria, Republicii Polone, Republicii
Portugheze, României, Republicii Slovenia, Republicii
Slovace, Republicii Finlanda, Regatului Suediei şi
Regatului Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord.”

Articolul 18
(1) Al doilea alineat al articolului 314 din Tratatul CE se
“În conformitate cu tratatele de aderare, versiunile
prezentului tratat în limbile bulgară, cehă, daneză,
engleză, estonă, finlandeză, greacă, maghiară,
irlandeză, letonă, lituaniană, malteză, polonă,
portugheză, română, slovacă, slovenă, spaniolă şi
suedeză sunt, de asemenea, autentice.”
(2) Al doilea alineat al articolului 225 din Tratatul CEEA se
(3) Al doilea alineat al articolului 53 din Tratatul UE se

PARTEA A TREIA
DISPOZIŢII PERMANENTE
TITLUL I
ADAPTĂRI ALE ACTELOR ADOPTATE DE INSTITUŢII
Articolul 19
Actele enumerate în anexa III la prezentul act se adaptează
conform prevederilor din această anexă.
Articolul 20
Adaptările actelor enumerate în anexa IV la prezentul act,
devenite necesare ca efect al aderării, se redactează în
conformitate cu orientările stabilite de această anexă.
TITLUL II
ALTE DISPOZIŢII
Articolul 21
Măsurile enumerate în anexa V la prezentul act se aplică în
condiţiile stabilite de această anexă.
Articolul 22
Consiliul, hotărând în unanimitate la propunerea Comisiei şi
după consultarea Parlamentului European, poate efectua
adaptările dispoziţiilor prezentului act cu privire la politica
agricolă comună care se pot dovedi necesare ca urmare a
modificării normelor comunitare.

PARTEA A PATRA
DISPOZIŢII TEMPORARE
TITLUL I
MĂSURI TRANZITORII
Articolul 23
Măsurile enumerate în anexele VI şi VII la prezentul act se
aplică Bulgariei şi României în condiţiile prevăzute de anexele
menţionate.
TITLUL II
DISPOZIŢII INSTITUŢIONALE
Articolul 24
(1) Prin derogare de la numărul maxim de membri ai
Parlamentului European, prevăzut de articolul 189 alineatul
(2) din Tratatul CE şi în articolul 107 alineatul (2) din Tratatul
CEEA, pentru a ţine seama de aderarea Bulgariei şi
României, numărul de membri ai Parlamentului European se
majorează cu următorul număr de membri din aceste ţări,
corespunzător perioadei dintre data aderării şi începutul
legislaturii 2009-2014 a Parlamentului European:
Bulgaria 18
România 35.
(2) Înainte de 31 decembrie 2007, Bulgaria şi România sunt
obligate să organizeze fiecare alegeri pentru Parlamentul
European, prin votul universal direct al cetăţenilor lor, pentru
numărul de membri prevăzut la alineatul (1), în conformitate

cu dispoziţiile Actului privind alegerea membrilor
Parlamentului European prin vot universal direct 4
.
(3) Prin derogare de la dispoziţiile articolului 190 alineatul (1)
din Tratatul CE şi ale articolului 108 alineatul (1) din Tratatul
CEEA, în cazul în care alegerile sunt organizate după data
aderării, membrii Parlamentului European care reprezintă
popoarele Bulgariei şi României sunt numiţi, pentru perioada
dintre data aderării şi data fiecăreia dintre alegerile prevăzute
la alineatul (2), de către parlamentele acestor state din
rândurile lor, în conformitate cu procedura stabilită de fiecare
stat în parte.
TITLUL III
DISPOZIŢII FINANCIARE
Articolul 25
(1) De la data aderării, Bulgaria şi România plătesc
următoarele sume corespunzătoare contribuţiei lor la capitalul
vărsat în contul capitalului subscris, astfel cum sunt acestea
definite de dispoziţiile articolului 4 din Statutul Băncii
Europene de Investiţii 5
.
Bulgaria 14 800 000 EUR
România 42 300 000 EUR.
Aceste contribuţii se plătesc în opt tranşe egale scadente la
datele de 31 mai 2007, 31 mai 2008, 31 mai 2009, 30
4
JO L 278, 8.10.1976, p. 5, act astfel cum a fost modificat ultima
dată prin Decizia Consiliului 2002/772/CE, Euratom (JO L 283,
21.10.2002, p. 1).
5
Cifrele prevăzute sunt orientative şi se întemeiază pe datele publicate de
Eurostat pentru anul 2003.

noiembrie 2009, 31 mai 2010, 30 noiembrie 2010, 31 mai
2011 şi 30 noiembrie 2011.
(2) Bulgaria şi România contribuie, în opt tranşe egale
scadente la datele prevăzute la alineatul (1), la rezervele şi
provizioanele echivalente rezervelor, precum şi la sumele
care urmează a fi incluse în cadrul rezervelor şi
provizioanelor, incluzând balanţa contului de profit şi pierderi,
determinate la sfârşitul lunii anterioare aderării, astfel cum
este prevăzut în bilanţul Băncii, cu sume corespunzătoare
procentelor de rezerve şi provizioane prevăzute mai jos 6
:
Bulgaria 0,181 %
România 0,517 %.
(3) Capitalul şi plăţile prevăzute la alineatele (1) şi (2) se
plătesc de către Bulgaria şi România în numerar în moneda
euro, cu excepţia cazului în care Consiliul Guvernatorilor
adoptă în unanimitate o derogare.
Articolul 26
(1) Bulgaria şi România plătesc următoarele sume către
Fondul de Cercetare pentru Cărbune şi Oţel prevăzut în
Decizia 2002/234/CECO a reprezentanţilor guvernelor
statelor membre, întruniţi în cadrul Consiliului, din 27
februarie 2002 privind implicaţiile financiare ale expirării
Tratatului CECO şi Fondul de Cercetare pentru Cărbune şi
Oţel 7
:
6
Cifrele prevăzute sunt orientative şi se întemeiază pe datele
publicate de Eurostat pentru anul 2003.
7
JO L 79, 22.3.2002, p. 42.

(MEUR în preţuri curente)
Bulgaria 11,95
România 29,88.
(2) Contribuţiile la Fondul de Cercetare pentru Cărbune şi
Oţel se efectuează în patru tranşe începând din anul 2009 şi
se plătesc după cum urmează, în fiecare caz în prima zi
lucrătoare a primei luni a fiecărui an:
2009: 15 %
2010: 20 %
2011: 30 %
2012: 35 %.
Articolul 27
(1) Licitaţiile, derularea contractelor şi plăţile pentru asistenţa
de preaderare din cadrul programului PHARE 8
, din cadrul
programului PHARE pentru cooperare transfrontalieră 9
şi
pentru asistenţa din cadrul Facilităţii de tranziţie prevăzută la
articolul 31 urmează a fi gestionate, de la data aderării, de
agenţiile de implementare din Bulgaria şi România.
Comisia renunţă, printr-o decizie adoptată în acest sens, la
controlul său prealabil asupra licitaţiilor şi contractărilor, pe
baza unei proceduri de acreditare desfăşurate de aceasta şi a
unei evaluări favorabile a Sistemului de Implementare
8
Regulamentul (CEE) nr. 3906/89 al Consiliului din 18.12.1989 privind
ajutorul economic acordat anumitor ţări din Europa Centrală şi de Est (JO L
375, 23.12.1989, p. 11), regulament astfel cum a fost modificat ultima dată
prin Regulamentul (CE) nr. 769/2004 (JO L 123, 27.4.2004, p. 1).
9
Regulamentul (CE) nr. 2760/98 al Comisiei din 18.12.1998 privind
implementarea unui program de cooperare transfrontalieră în cadrul
programului PHARE (JO L 345, 19.12.1998, p. 49), regulament astfel cum
a fost modificat ultima dată prin Regulamentul (CE) nr. 1822/2003 (JO L
267, 17.10.2003, p. 9).

Descentralizat Extins (SIDE), în conformitate cu criteriile şi
condiţiile stabilite în anexa la Regulamentul (CE) nr.
1266/1999 al Consiliului din 21 iunie 1999 privind
coordonarea ajutorului acordat ţărilor candidate în cadrul
strategiei de preaderare şi modificarea Regulamentului (CEE)
nr. 3906/89 10
, precum şi cu dispoziţiile articolului 164 din
Regulamentul financiar aplicabil bugetului general al
Comunităţilor Europene 11
.
În cazul în care decizia Comisiei de renunţare la controlul
prealabil nu este adoptată înainte de data aderării, nici un
contract semnat în intervalul de timp dintre data aderării şi
data la care este adoptată decizia Comisiei nu poate fi
finanţat din asistenţa de preaderare.
Cu toate acestea, prin excepţie, în cazul în care adoptarea
deciziei Comisiei de renunţare la controlul prealabil este
amânată pentru o dată ulterioară datei aderării pentru motive
neimputabile autorităţilor din Bulgaria sau România, Comisia
poate accepta, în cazuri temeinic motivate, finanţarea din
asistenţa de preaderare a contractelor semnate în intervalul
de timp dintre data aderării şi data adoptării deciziei Comisiei,
precum şi continuarea implementării asistenţei de preaderare
pentru un termen limitat, sub rezerva efectuării de către
Comisie a controlului prealabil asupra licitaţiilor şi
contractărilor.
(2) Angajamentele financiare contractate înainte de data
aderării în conformitate cu instrumentele financiare de
preaderare prevăzute la alineatul (1), precum şi cele
contractate după aderare în cadrul Facilităţii de tranziţie
prevăzute la articolul 31, inclusiv încheierea şi înregistrarea,
10
JO L 161, 26.6.1999, p. 68.
11
Regulamentul (CE, Euratom) nr. 1605/2002 al Consiliului din
25.6.2002 (JO L 248, 16.9.2002, p.1).

după aderare, a fiecărui angajament şi a fiecărei plăţi legale
continuă să fie reglementate de normele şi regulamentele
privind instrumentele financiare de preaderare şi continuă să
fie suportate din capitolele bugetare corespunzătoare, până la
închiderea programelor şi proiectelor în cauză. Cu toate
acestea, procedurile de achiziţii publice începute după data
aderării urmează să fie îndeplinite în conformitate cu
dispoziţiile aplicabile ale directivelor Comunităţii.
(3) Ultimul exerciţiu de programare a asistenţei de preaderare
prevăzute la alineatul (1) are loc în ultimul an anterior datei
aderării. Acţiunile stabilite prin aceste programe vor trebui
contractate în cei doi ani ulteriori. Nu poate fi acordată nici o
prorogare a termenului de contractare. În mod excepţional şi
în cazuri temeinic motivate, prorogări limitate ca durată pot fi
acordate pentru executarea contractelor.
Cu toate acestea, fondurile de preaderare destinate acoperirii
cheltuielilor administrative, astfel cum sunt definite la alineatul
(4), pot fi alocate în cursul primilor doi ani după aderare.
Pentru costurile de audit şi evaluare pot fi alocate fonduri de
preaderare în cursul a până la cinci ani după aderare.
(4) Pentru a asigura încetarea treptată a funcţionării
instrumentelor financiare de preaderare menţionate la
alineatul (1), precum şi a programului ISPA 12
, Comisia poate
lua toate măsurile corespunzătoare pentru a se asigura că
personalul necesar din punct de vedere legal este menţinut în
Bulgaria şi România pentru cel mult nouăsprezece luni după
aderare. În cursul acestei perioade, funcţionarii, angajaţii
temporari şi angajaţii contractuali repartizaţi pe posturi în
12
Regulamentul (CE) nr. 1267/1999 al Consiliului din 21.6.1999
de instituire a Instrumentului de politici structurale pentru
preaderare (JO L 161, 26.6.1999, p. 73), regulament astfel cum
a fost modificat ultima dată prin Regulamentul (CE) nr. 769/
2004 (JO L 123, 27.4.2004, p. 1).

Bulgaria şi în România înainte de aderare, care trebuie să
rămână în activitate în aceste state după aderare, urmează
să beneficieze, prin excepţie, de aceleaşi condiţii financiare şi
materiale cu cele aplicate de către Comisie înainte de
aderare, în conformitate cu Statutul funcţionarilor
Comunităţilor Europene şi Regimul aplicabil celorlalţi agenţi ai
Comunităţilor Europene, adoptat prin Regulamentul (CEE,
Euratom, CECO) nr. 259/68 al Consiliului 13
. Cheltuielile
administrative, inclusiv salariile pentru restul personalului
necesar urmează să fie acoperite de titlul “Încetarea treptată
a asistenţei de preaderare pentru noile state membre” sau de
echivalentul acestuia în cadrul domeniului corespunzător al
bugetului general al Comunităţilor Europene referitor la
extindere.
Articolul 28
(1) Măsurile care, la data aderării, au făcut obiectul unor
decizii privind asistenţa în temeiul Regulamentului (CE) nr.
1267/1999 de instituire a Instrumentului pentru politici
structurale de preaderare şi a căror punere în aplicare nu a
fost încheiată la data respectivă sunt considerate ca aprobate
de către Comisie în conformitate cu Regulamentul (CE) nr.
1164/94 al Consiliului din 16 mai 1994 de instituire a Fondului
de Coeziune 14
. Sumele care trebuie încă alocate în scopul
punerii în aplicare a unor asemenea măsuri se angajează în
temeiul regulamentului privind Fondul de Coeziune în vigoare
la data aderării şi se alocă pentru capitolul din bugetul
general al Comunităţilor Europene care corespunde acestui
regulament.
13
JO L 56, 4.3.1968, p. 1, regulament astfel cum a fost modificat
ultima dată prin Regulamentul (CE, Euratom) nr. 723/2004 (JO
L 124, 27.4.2004, p. 1).
14
JO L 130, 25.5.1994, p. 1, regulament astfel cum a fost
modificat ultima dată prin Actul de aderare din anul 2003 (JO
L 236, 23.9.2003, p. 33).

În cazul în care alineatele (2)-(5) nu dispun altfel, dispoziţiile
care reglementează punerea în aplicare a măsurilor aprobate
în conformitate cu acest din urmă regulament se aplică
acestor măsuri.
(2) Orice procedură de achiziţii publice referitoare la o măsură
prevăzută la alineatul (1) care, la data aderării, a făcut deja
obiectul unei cereri de oferte publicate în Jurnalul Oficial al
Uniunii Europene, se aplică în conformitate cu regulile
prevăzute în respectiva cerere de oferte. Prin excepţie, nu
sunt aplicabile dispoziţiile prevăzute la articolul 165 din
Regulamentul financiar aplicabil bugetului general al
Comunităţilor Europene. Orice procedură de achiziţii
referitoare la o măsură menţionată la alineatul (1) care nu a
făcut încă obiectul unei cereri de oferte publicate în Jurnalul
Oficial al Uniunii Europene respectă dispoziţiile tratatelor, ale
actelor adoptate în temeiul acestora şi politicile Comunităţii,
inclusiv cele privind protecţia mediului, transporturile, reţelele
transeuropene, concurenţa şi acordarea contractelor publice.
(3) Plăţile efectuate de Comisie în cadrul uneia dintre
măsurile menţionate la alineatul (1) sunt alocate
angajamentelor aflate în curs, în ordinea deschiderii acestora
în temeiul Regulamentului (CE) nr. 1267/1999, iar ulterior
sunt alocate în temeiul regulamentului privind Fondul de
Coeziune în vigoare la acea dată.
(4) Pentru măsurile prevăzute la alineatul (1), normele care
reglementează eligibilitatea cheltuielilor în temeiul
Regulamentului (CE) nr. 1267/1999 rămân aplicabile, cu
excepţia cazurilor temeinic motivate care urmează să fie
hotărâte de Comisie la solicitarea statului membru interesat.
(5) Comisia poate decide, în cazuri excepţionale şi temeinic
motivate, să autorizeze exceptări specifice de la normele

aplicabile în temeiul regulamentului privind Fondul de
Coeziune în vigoare la data aderării pentru măsurile
prevăzute la alineatul (1).
Articolul 29
În cazul în care perioada pentru angajamentele multianuale
efectuate în cadrul programului SAPARD 15
în legătură cu
împădurirea terenurilor agricole, acordarea de sprijin pentru
constituirea grupurilor de producători sau pentru programele
agroecologice depăşeşte ultimul termen permis pentru
efectuarea plăţilor în cadrul SAPARD, angajamentele
necheltuite vor fi incluse în programul de dezvoltare rurală
pentru anii 2007-2013. În cazul în care sunt necesare măsuri
tranzitorii speciale în această privinţă, ele urmează a fi
adoptate în conformitate cu procedura prevăzută la articolul
50 alineatul (2) din Regulamentul (CE) nr. 1260/1999 al
Consiliului din 21 iunie 1999 de adoptare a dispoziţiilor
generale privind Fondurile Structurale 16
.
Articolul 30
(1) Având în vedere că Bulgaria a închis definitiv în vederea
dezafectării ulterioare — în conformitate cu angajamentele
asumate — Unitatea 1 şi Unitatea 2 de la Centrala Nucleară
Kozlodui, înainte de anul 2003, aceasta se angajează să
închidă definitiv Unitatea 3 şi Unitatea 4 de la această
centrală în anul 2006 şi să le dezafecteze ulterior.
15
Regulamentul (CE) nr. 1268/1999 al Consiliului din 21.6.1999 privind
asistenţa financiară comunitară destinată măsurilor de preaderare ce
trebuie luate pentru dezvoltarea agriculturii şi zonelor rurale în ţările
candidate din Europa Centrală şi de Est în perioada premergătoare aderării
(JO L 161, 26.6.1999, p. 87), regulament astfel cum a fost modificat ultima
dată prin Regulamentul (CE) nr. 2008/2004 (JO L 349, 25.11.2004, p. 12).
16
JO L 161, 26.6.1999, p. 1, regulament astfel cum a fost
modificat ultima dată prin Actul de aderare din anul 2003 (JO
L 236, 23.9.2003, p. 33).

(2) În perioada 2007-2009, Comunitatea acordă Bulgariei
asistenţă financiară pentru susţinerea eforturilor sale de
dezafectare şi pentru compensarea efectelor închiderii şi
dezafectării unităţilor 1-4 ale Centralei Nucleare Kozlodui.
Asistenţa urmează să acopere, printre altele: măsuri de
susţinere a dezafectării unităţilor 1-4 ale Centralei Nucleare
Kozlodui; măsuri pentru îmbunătăţirea mediului în
concordanţă cu acquis-ul; măsuri pentru modernizarea
sectoarelor de producţie, transport şi distribuţie a energiei
convenţionale din Bulgaria; măsuri pentru îmbunătăţirea
eficienţei energetice, îmbunătăţirea utilizării surselor
regenerabile de energie şi pentru creşterea gradului de
siguranţă în alimentarea cu energie.
Pentru perioada 2007-2009, asistenţa se ridică la 210 MEUR
(preţuri la nivelul anului 2004) constând în credite de
angajament care urmează să fie angajate în tranşe anuale
egale în valoare de 70 MEUR (preţuri la nivelul anului 2004).
Asistenţa, sau părţi ale acesteia, poate fi mobilizată sub
formă de contribuţie a Comunităţii la Fondul internaţional de
sprijin pentru dezafectarea Centralei Kozlodui, administrat de
Banca Europeană pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare.
(3) Comisia poate adopta norme pentru punerea în aplicare a
asistenţei prevăzute la alineatul (2). Normele sunt adoptate în
conformitate cu Decizia Consiliului 1999/468/CE din 28 iunie
1999 de stabilire a procedurilor pentru exercitarea
competenţelor de execuţie delegate Comisiei 17
. În acest
scop, Comisia este sprijinită de un comitet. Articolele 4 şi 7
din Decizia 1999/468/CE sunt aplicabile. Termenul prevăzut
la articolul 4 alineatul (3) din Decizia 1999/468/CE este de
17
JO L 184, 17.7.1999, p. 23.

şase săptămâni. Comitetul îşi adoptă regulamentul de
procedură.
Articolul 31
(1) În primul an de la aderare, Uniunea acordă Bulgariei şi
României asistenţă financiară provizorie, denumită în
continuare “Facilitatea de tranziţie”, în vederea dezvoltării şi
întăririi capacităţii lor administrative şi judiciare de a pune în
aplicare şi asigura respectarea legislaţiei comunitare şi pentru
a promova schimbul de bune practici între parteneri. Această
asistenţă trebuie să finanţeze proiecte de construcţie
instituţională şi un număr limitat de mici investiţii dependente
de cele dintâi.
(2) Asistenţa trebuie să răspundă necesităţii continue de
întărire a capacităţii instituţionale în anumite domenii prin
acţiuni care nu pot fi finanţate de fondurile structurale sau de
Fondul pentru Dezvoltare Rurală.
(3) Pentru proiectele de înfrăţire între administraţiile publice în
scopul construcţiei instituţionale continuă să se aplice
procedura cererii de oferte prin intermediul reţelei de puncte
de contact din statele membre, astfel cum se prevede prin
acordurile-cadru încheiate cu statele membre în vederea
derulării asistenţei de preaderare.
Creditele de angajament pentru Facilitatea de tranziţie pentru
Bulgaria şi România, exprimate în preţuri la nivelul anului
2004, totalizează 82 MEUR în primul an după aderare şi au în
vedere priorităţi naţionale şi orizontale. Creditele de
angajament se autorizează de către autoritatea bugetară în
limitele perspectivei financiare.
(4) Asistenţa acordată în temeiul Facilităţii de tranziţie se
alocă şi se pune în aplicare în conformitate cu Regulamentul

(CEE) nr. 3906/89 al Consiliului privind asistenţa economică
acordată anumitor state din Europa Centrală şi de Est.
Articolul 32
(1) Se constituie prin prezentul Facilitatea Schengen şi pentru
fluxurile de numerar, ca instrument provizoriu pentru
sprijinirea Bulgariei şi a României în perioada dintre data
aderării şi sfârşitul anului 2009 în vederea finanţării acţiunilor
la noile frontiere externe ale Uniunii, pentru punerea în
aplicare a acquis-ului Schengen şi controlul frontierelor
externe şi pentru a sprijini îmbunătăţirea fluxurilor de numerar
în cadrul bugetelor naţionale.
(2) Pentru perioada 2007-2009, se acordă Bulgariei şi
României următoarele sume (exprimate în preţuri la nivelul
anului 2004), sub forma plăţii unor sume globale în cadrul
Facilităţii provizorii Schengen şi pentru fluxurile de numerar:
(MEUR, preţuri la nivelul anului 2004)
2007 2008 2009
Bulgaria 121,8 59,1 58,6
România 297,2 131,8 130,8
(3) Cel puţin 50 % din alocarea pentru fiecare ţară în cadrul
Facilităţii provizorii Schengen şi pentru fluxurile de numerar
se utilizează pentru sprijinirea Bulgariei şi a României în
îndeplinirea obligaţiei acestora de a finanţa acţiuni la noile
frontiere externe ale Uniunii pentru punerea în aplicare a
acquis-ului Schengen şi a controalelor la frontiera externă.
(4) A douăsprezecea parte din fiecare sumă anuală se
plăteşte Bulgariei şi României în prima zi lucrătoare a fiecărei
luni din anul respectiv. Sumele globale se utilizează în termen
de trei ani de la efectuarea primei plăţi. Bulgaria şi România

prezintă, în cel mult şase luni de la data expirării acestui
termen de trei ani, un raport cuprinzător privind utilizarea
finală a sumelor globale în temeiul secţiunii Schengen a
Facilităţii provizorii Schengen şi pentru fluxurile de numerar,
incluzând un raport justificativ privind cheltuielile. Orice
fonduri neutilizate sau cheltuite nejustificat se recuperează de
către Comisie.
(5) Comisia poate adopta orice dispoziţii tehnice necesare
funcţionării Facilităţii provizorii Schengen şi pentru fluxurile de
numerar.
Articolul 33
(1) Fără a aduce atingere viitoarelor decizii de politici publice,
creditele de angajament globale pentru acţiuni structurale
care urmează să fie puse la dispoziţia Bulgariei şi a României
pentru perioada de trei ani cuprinsă între anii
2007-2009 sunt următoarele:
(MEUR, preţuri la nivelul anului 2004)
2007 2008 2009
Bulgaria 539 759 1.002
România 1.399 1.972 2.603
(2) În cursul perioadei de trei ani cuprinsă între anii 2007-
2009, întinderea şi natura intervenţiilor cuprinse în totalul
creditelor fixe pe ţări se stabilesc în temeiul dispoziţiilor în
vigoare la acea dată aplicabile cheltuielilor pentru acţiuni
structurale.
Articolul 34
(1) Suplimentar în raport cu regulamentele privind
dezvoltarea rurală în vigoare la data aderării, dispoziţiile

prevăzute de secţiunile I-III din anexa VIII se aplică Bulgariei
şi României pentru perioada 2007-2009, iar dispoziţiile
financiare speciale prevăzute de secţiunea IV din anexa VIII
se aplică Bulgariei şi României pe parcursul perioadei de
programare 2007-2013.
(2) Fără a aduce atingere viitoarelor decizii de politici publice,
creditele de angajament pentru dezvoltarea rurală din cadrul
FEOGA Secţiunea Garantare pentru Bulgaria şi România în
cursul perioadei de trei ani 2007-2009 se ridică la suma de 3
041 MEUR (în preţuri la nivelul anului 2004).
(3) În cazul în care este necesar, normele pentru punerea în
aplicare a dispoziţiilor anexei VIII se adoptă în conformitate
cu procedura prevăzută la articolul 50 alineatul (2) din
Regulamentul (CE) nr. 1260/1999.
(4) Consiliul, hotărând cu majoritate calificată la propunerea
Comisiei, după consultarea Parlamentului European,
efectuează orice adaptări ale dispoziţiilor anexei VIII în
cazurile necesare, în vederea asigurării coerenţei cu
regulamentele privind dezvoltarea rurală.
Articolul 35
Sumele prevăzute la articolele 30, 31, 32, 33 şi 34 sunt
adaptate de către Comisie în fiecare an în funcţie de evoluţia
preţurilor, ca parte a adaptărilor tehnice anuale ale
perspectivei financiare.

TITLUL IV
ALTE DISPOZIŢII
Articolul 36
(1) În cazul în care, până la împlinirea unui termen de cel mult
trei ani de la data aderării, survin dificultăţi semnificative şi
susceptibile să persiste în orice sector al economiei sau care
ar putea provoca deteriorarea serioasă a situaţiei economice
într-un anumit domeniu, Bulgaria şi România pot solicita să
fie autorizate să adopte măsuri de protecţie în vederea
remedierii situaţiei şi a adaptării sectorului în cauză la
economia pieţei interne.
În aceleaşi împrejurări, oricare actual stat membru poate
solicita să fie autorizat să adopte măsuri de protecţie în raport
cu Bulgaria, cu România sau cu ambele state.
(2) La cererea statului interesat, Comisia adoptă, în
procedură de urgenţă, măsurile de protecţie pe care le
consideră necesare, arătând condiţiile şi modalităţile în care
acestea trebuie puse în aplicare.
În caz de dificultăţi economice serioase şi la cererea expresă
a statului membru interesat, Comisia hotărăşte în termen de
cinci zile lucrătoare de la primirea cererii însoţite de datele de
fundamentare corespunzătoare. Măsurile astfel hotărâte sunt
de imediată aplicare, ţin seama de interesele tuturor părţilor
interesate şi nu pot determina efectuarea de controale la
frontiere.
(3) Măsurile autorizate în conformitate cu alineatul (2) pot
include derogări de la normele Tratatului CE şi ale prezentului
act, în măsura şi pentru termenele strict necesare pentru
atingerea obiectivelor menţionate la alineatul (1). Se acordă

prioritate măsurilor care afectează cel mai puţin funcţionarea
pieţei interne.
Articolul 37
În cazul în care Bulgaria sau România nu şi-a îndeplinit
angajamentele asumate în contextul negocierilor de aderare,
determinând o perturbare semnificativă a bunei funcţionări a
pieţei interne, inclusiv orice angajamente asumate în cadrul
politicilor sectoriale care privesc activităţi economice cu
efecte transfrontaliere, ori pericolul iminent al unei atari
perturbări, Comisia poate să adopte măsurile
corespunzătoare până la împlinirea unui termen de cel mult
trei ani de la data aderării, la cererea motivată a unui stat
membru sau din proprie iniţiativă.
Măsurile sunt proporţionale şi se acordă prioritate acelora
dintre ele care perturbă cel mai puţin funcţionarea pieţei
interne şi, după caz, aplicării mecanismelor sectoriale de
salvgardare în vigoare. Asemenea măsuri de salvgardare nu
pot fi utilizate ca mijloace arbitrare de discriminare sau de
restrângere disimulată a comerţului dintre statele membre.
Clauza de salvgardare poate fi invocată chiar şi înainte de
aderare în temeiul concluziilor urmăririi îndeplinirii
angajamentelor asumate în negocieri, iar măsurile adoptate
intră în vigoare la data aderării, cu excepţia cazului în care
acestea prevăd o dată ulterioară. Măsurile nu pot fi menţinute
mai mult decât este strict necesar şi, în orice caz, sunt
revocate la data la care angajamentul corespunzător este
îndeplinit. Măsurile pot fi totuşi aplicate dincolo de termenul
prevăzut la alineatul de mai sus atât timp cât angajamentele
corespunzătoare nu au fost îndeplinite. Ca răspuns la
progresele realizate de noul stat membru în cauză în
îndeplinirea angajamentelor sale, Comisia poate adapta în
mod corespunzător măsurile luate. Comisia informează
Consiliul cu suficient timp înaintea revocării regulamentelor şi

deciziilor europene prin care sunt stabilite măsurile de
salvgardare şi ţine seama întocmai de orice observaţii
formulate în acest sens de către Consiliu.
Articolul 38
În cazul în care, în Bulgaria sau în România, există deficienţe
semnificative sau un risc iminent privind apariţia unor
asemenea deficienţe în transpunerea, stadiul aplicării sau
asigurarea respectării deciziilor-cadru sau a oricăror altor
angajamente, instrumente de cooperare şi decizii privind
recunoaşterea reciprocă în domeniul dreptului penal în
conformitate cu titlul VI al Tratatului UE, precum şi a
directivelor şi regulamentelor privind recunoaşterea reciprocă
în domeniul dreptului civil în conformitate cu titlul IV din
Tratatul CE, Comisia poate să adopte, până la împlinirea unui
termen de cel mult trei ani de la data aderării, la cererea
motivată a unui stat membru sau din proprie iniţiativă şi după
consultarea statelor membre, măsurile corespunzătoare şi să
precizeze condiţiile şi modalităţile în care aceste măsuri intră
în vigoare.
Măsurile pot lua forma suspendării provizorii a aplicării
dispoziţiilor şi hotărârilor corespunzătoare în relaţiile dintre
Bulgaria sau România şi oricare alt ori alte state membre,
fără să aducă atingere continuării cooperării judiciare strânse.
Clauza de salvgardare poate fi invocată chiar înainte de
aderare în temeiul concluziilor urmăririi îndeplinirii
angajamentelor asumate în negocieri, iar măsurile adoptate
intră în vigoare la data aderării, cu excepţia cazului în care
acestea prevăd o dată ulterioară. Măsurile nu pot fi menţinute
mai mult decât este strict necesar şi, în orice caz, sunt
revocate la data la care deficienţele sunt remediate. Măsurile
pot fi totuşi aplicate dincolo de termenul prevăzut la alineatul
(1) atât timp cât aceste deficienţe subzistă. Ca răspuns la
progresele realizate de noul stat membru în cauză în

remedierea deficienţelor identificate, Comisia poate adapta în
mod corespunzător măsurile luate, după consultarea statelor
membre. Comisia informează Consiliul cu suficient timp
înaintea revocării măsurilor de salvgardare şi ţine seama
întocmai de orice observaţii formulate în acest sens de către
Consiliu.
Articolul 39
(1) În cazul în care, în temeiul urmăririi continue de către
Comisie a îndeplinirii angajamentelor asumate de Bulgaria şi
România în contextul negocierilor de aderare, şi în special în
temeiul rapoartelor Comisiei în această privinţă, există dovezi
clare că stadiul pregătirii pentru adoptarea şi aplicarea
acquisului în Bulgaria sau România este de asemenea natură
încât există un risc semnificativ ca, într-un număr important
de domenii, oricare dintre aceste state să fie în mod evident
nepregătit să îndeplinească obligaţiile care decurg din
calitatea de membru la data aderării, 1 ianuarie 2007,
Consiliul poate să hotărască în unanimitate, la recomandarea
Comisiei, ca data aderării statului respectiv să fie amânată cu
un an, până la 1 ianuarie 2008.
(2) Fără a aduce atingere alineatului (1), Consiliul, hotărând
cu majoritate calificată, la recomandarea Comisiei, poate să
ia decizia prevăzută la alineatul (1) cu privire la România în
cazul în care sunt constatate deficienţe semnificative în
îndeplinirea de către România a unuia sau a mai multora
dintre angajamentele şi cerinţele enumerate în anexa IX
punctul I.
(3) Fără a aduce atingere alineatului (1) şi sub rezerva
dispoziţiilor articolului 37, Consiliul, hotărând cu majoritate
calificată, la recomandarea Comisiei şi după o evaluare
amănunţită efectuată în toamna anului 2005 a progreselor
realizate de România în domeniul politicii de concurenţă, să

adopte decizia prevăzută la alineatul (1) cu privire la România
în cazul în care se constată deficienţe semnificative în
îndeplinirea de către România a obligaţiilor asumate în
temeiul Acordului european de asociere 18
sau a unuia ori mai
multora dintre angajamentele şi cerinţele enumerate în anexa
IX punctul II.
(4) În cazul unei decizii adoptate în temeiul alineatelor (1), (2)
sau (3), Consiliul hotărăşte de îndată, cu majoritate calificată,
adaptările prezentului act, inclusiv ale anexelor şi apendicelor
acestuia, devenite absolut necesare ca urmare a deciziei de
amânare.
Articolul 40
Pentru a nu afecta buna funcţionare a pieţei interne, punerea
în aplicare a normelor de drept intern ale Bulgariei şi
României în cursul perioadelor de tranziţie menţionate în
anexele VI şi VII nu poate conduce la efectuarea de controale
la frontiere între statele membre.
Articolul 41
În cazul în care sunt necesare măsuri tranzitorii pentru a
sprijini tranziţia de la regimul în vigoare în Bulgaria şi
România la cel decurgând din aplicarea politicii agricole
comune în condiţiile prevăzute prin prezentul act, asemenea
măsuri sunt adoptate de către Comisie în conformitate cu
procedura prevăzută în articolul 25 alineatul (2) al
Regulamentului (CE) nr. 1784/2003 al Consiliului din 29
septembrie 2003 privind organizarea comună a pieţei în
sectorul cerealelor 19
sau, după caz, de dispoziţiile
18
Acordul european de instituire a asocierii între Comunităţile
Economice Europene şi statele membre ale acestora, pe de o
parte, şi România, pe de altă parte (JO L 357, 31.12.1994, p. 2).
19
JO L 270, 21.10.2003, p. 78.

corespunzătoare ale celorlalte regulamente privind
organizarea comună a pieţelor agricole ori a procedurii
corespunzătoare stabilite prin legislaţia incidentă. Măsurile
tranzitorii prevăzute în prezentul articol pot fi adoptate într-un
termen de trei ani de la data aderării, iar aplicarea lor este
limitată la acest termen. Consiliul, hotărând în unanimitate la
propunerea Comisiei, după consultarea Parlamentului
European, poate proroga acest termen.
Măsurile tranzitorii referitoare la punerea în aplicare a
instrumentelor privind politica agricolă comună care nu sunt
menţionate în prezentul act şi care sunt necesare ca urmare
a aderării urmează să fie adoptate înainte de data aderării de
către Consiliu, hotărând cu majoritate calificată la propunerea
Comisiei sau, în cazul în care acestea aduc atingere unor
instrumente adoptate iniţial de către Comisie urmează să fie
adoptate de către Comisie în conformitate cu procedura
necesară pentru adoptarea instrumentelor în cauză.
Articolul 42
În cazul în care sunt necesare măsuri tranzitorii pentru a
sprijini tranziţia de la regimul în vigoare în Bulgaria şi în
România la cel decurgând din aplicarea normelor Uniunii în
materie veterinară, fitosanitară şi a siguranţei alimentelor,
asemenea măsuri se adoptă de către Comisie în conformitate
cu procedura corespunzătoare prevăzută în legislaţia
aplicabilă. Aceste măsuri se adoptă în termen de trei ani de la
data aderării, iar aplicarea lor este limitată la acest termen.

PARTEA A CINCEA
DISPOZIŢII PRIVIND PUNEREA ÎN APLICARE A
PREZENTULUI ACT
TITLUL I
COMPUNEREA INSTITUŢIILOR ŞI ORGANISMELOR
Articolul 43
Parlamentul European efectuează în regulamentul său de
procedură adaptările care se impun ca urmare a aderării.
Articolul 44
Consiliul efectuează în regulamentul său de procedură
adaptările care se impun ca urmare a aderării.
Articolul 45
Un resortisant al fiecărui nou stat membru este numit membru
al Comisiei de la data aderării. Noii membri ai Comisiei sunt
numiţi de către Consiliu, hotărând cu majoritate calificată şi
de comun acord cu preşedintele Comisiei, după consultarea
Parlamentului European.
Mandatul membrilor numiţi astfel încetează la aceeaşi dată cu
cel al membrilor aflaţi în funcţie la data aderării.
Articolul 46
(1) Doi judecători sunt numiţi în cadrul Curţii de Justiţie şi doi
judecători sunt numiţi în cadrul Tribunalului de Primă Instanţă.

(2) Mandatul unuia dintre judecătorii Curţii de Justiţie numiţi în
conformitate cu alineatul (1) încetează la 6 octombrie 2009.
Acest judecător este desemnat prin tragere la sorţi. Mandatul
celuilalt judecător încetează la 6 octombrie 2012.
Mandatul unuia dintre judecătorii Tribunalului de Primă
Instanţă numiţi în conformitate cu alineatul (1) încetează la 31
august 2007. Acest judecător este desemnat prin tragere la
sorţi. Mandatul celuilalt judecător încetează la 31 august
2010.
(3) Curtea de Justiţie efectuează în regulamentul său de
procedură adaptările care se impun ca urmare a aderării.
Tribunalul de Primă Instanţă, de comun acord cu Curtea de
Justiţie, efectuează în regulamentul său de procedură
adaptările care se impun ca urmare a aderării.
Regulamentele de procedură astfel adaptate necesită acordul
Consiliului, care hotărăşte cu majoritate calificată.
(4) Pentru judecarea cauzelor pendinte la data aderării pe
rolul instanţelor menţionate, pentru care procedura orală a
început înainte de această dată, plenurile instanţelor sau
camerele se întrunesc în aceeaşi compunere ca înainte de
aderare şi aplică regulamentul de procedură în vigoare în
ziua anterioară datei aderării.
Articolul 47
Curtea de Conturi se completează prin numirea a doi membri
suplimentari pentru un mandat de şase ani.
Articolul 48
Comitetul Economic şi Social se completează prin numirea a
27 de membri reprezentând diferitele componente sociale şi

economice ale societăţii civile organizate din Bulgaria şi
România. Mandatul membrilor astfel numiţi încetează
simultan cu cel al membrilor aflaţi în funcţie la data aderării.
Articolul 49
Comitetul Regiunilor se completează prin numirea a 27 de
membri reprezentând organismele regionale şi locale din
Bulgaria şi România, care fie deţin un mandat ales în cadrul
unei autorităţi regionale sau locale, fie răspund politic în faţa
unei adunări alese. Mandatul membrilor astfel numiţi
încetează simultan cu cel al membrilor aflaţi în funcţie la data
aderării.
Articolul 50
Adaptările normelor comitetelor stabilite prin tratatele
originare, precum şi ale regulamentelor de procedură ale
acestora, impuse de aderare, se efectuează cât mai curând
posibil după aderare.
Articolul 51
(1) Noii membri ai comitetelor, grupurilor sau ai altor
organisme constituite prin tratate sau printr-un act al
instituţiilor sunt numiţi în condiţiile şi în conformitate cu
procedurile prevăzute pentru numirea membrilor acestor
comitete, grupuri sau altor organisme. Mandatul membrilor
nou numiţi încetează simultan cu cel al membrilor aflaţi în
funcţie la data aderării.
(2) Componenţa comitetelor sau grupurilor constituite prin
tratate sau printr-un act al instituţiilor, având un număr de
membri stabilit indiferent de numărul statelor membre, va fi
reînnoită în totalitate după aderare, cu excepţia cazului în

care mandatul membrilor actuali expiră în anul următor
aderării.
TITLUL II
APLICABILITATEA ACTELOR INSTITUŢIILOR
Articolul 52
De la data aderării, Bulgaria şi România sunt considerate
destinatarele directivelor şi deciziilor în înţelesul articolului
249 din Tratatul CE şi al articolului 161 din Tratatul CEEA, cu
condiţia ca aceste directive şi decizii să fi fost adresate tuturor
statelor membre actuale. Cu excepţia directivelor şi deciziilor
care intră în vigoare în conformitate cu articolul 254 alineatele
(1) şi (2) din Tratatul CE, se consideră că Bulgaria şi
România au fost notificate cu privire la aceste directive şi
decizii la data aderării.
Articolul 53
(1) Bulgaria şi România pun în aplicare măsurile necesare
pentru a se conforma, de la data aderării, dispoziţiilor
directivelor şi deciziilor în înţelesul articolului 249 din Tratatul
CE şi al articolului 161 din Tratatul CEEA, cu excepţia cazului
în care se prevede un alt termen în prezentul act. Acestea
comunică măsurile respective Comisiei, până la data aderării
cel târziu sau, după caz, până la termenul prevăzut în
prezentul act.
(2) În măsura în care modificările directivelor în înţelesul
articolului 249 din Tratatul CE şi al articolului 161 din Tratatul
CEEA, introduse prin prezentul act, necesită modificarea
actelor cu putere de lege şi a actelor administrative ale
actualelor state membre, actualele state membre aplică
măsurile necesare pentru a se conforma directivelor

modificate de la data aderării, cu excepţia cazului în care
prezentul act prevede un alt termen. Acestea comunică
măsurile respective Comisiei până la data aderării sau, după
caz, până la termenul prevăzut de prezentul act.
Articolul 54
Actele cu putere de lege şi actele administrative destinate să
asigure protecţia sănătăţii lucrătorilor şi a populaţiei pe
teritoriul Bulgariei şi României împotriva pericolelor generate
de radiaţiile ionizante sunt comunicate Comisiei de către
acele state în termen de trei luni de la data aderării, în
conformitate cu articolul 33 din Tratatul CEEA.
Articolul 55
La cererea motivată a Bulgariei sau a României, adresată
Comisiei cel târziu la data aderării, Consiliul, hotărând la
propunerea Comisiei, sau Comisia, în cazul în care actul
originar a fost adoptat de Comisie, pot lua măsuri constând în
derogări temporare de la actele instituţiilor adoptate între 1
octombrie 2004 şi data aderării. Măsurile sunt adoptate în
conformitate cu regulile de vot aplicabile adoptării actului faţă
de care este cerută o derogare temporară. În cazul în care
derogările sunt adoptate după aderare, acestea pot fi aplicate
de la data aderării.
Articolul 56
În cazul în care actele instituţiilor adoptate înainte de aderare
impun adaptări ca urmare a aderării şi adaptările necesare nu
au fost prevăzute în prezentul act sau în anexele sale,
Consiliul, hotărând cu majoritate calificată la propunerea
Comisiei, sau Comisia, în cazul în care actul original a fost
adoptat de Comisie, adoptă în acest scop actele necesare. În

cazul în care adaptările sunt adoptate după aderare, acestea
pot fi aplicate de la data aderării.
Articolul 57
Cu excepţia cazului în care se prevede altfel, Consiliul
adoptă, hotărând cu majoritate calificată la propunerea
Comisiei, măsurile necesare punerii în aplicare a dispoziţiilor
prezentului act.
Articolul 58
De la data aderării, textele actelor instituţiilor şi ale Băncii
Centrale Europene, adoptate înainte de aderare şi redactate
în limbile bulgară şi română de către Consiliu, de către
Comisie sau de către Banca Centrală Europeană sunt
autentice în aceleaşi condiţii ca şi textele redactate în limbile
oficiale actuale. Acestea se publică în Jurnalul Oficial al
Uniunii Europene, în cazul în care textele în limbile actuale au
făcut obiectul unei astfel de publicări.
TITLUL III
DISPOZIŢII FINALE
Articolul 59
Anexele I - IX şi apendicele anexate la prezentul act fac parte
integrantă din acesta.
Articolul 60
Guvernul Republicii Italiene remite guvernelor Republicii
Bulgaria şi României o copie certificată pentru conformitate a
Tratatului privind Uniunea Europeană, a Tratatului de

instituire a Comunităţii Europene şi a Tratatului de instituire a
Comunităţii Europene a Energiei Atomice, precum şi a
tratatelor care le modifică sau le completează, inclusiv a
Tratatului privind aderarea Regatului Danemarcei, a Irlandei
şi a Regatului Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord, a
Tratatului privind aderarea Republicii Elene, a Tratatului
privind aderarea Regatului Spaniei şi a Republicii
Portugheze, a Tratatului privind aderarea Republicii Austria, a
Republicii Finlanda şi a Regatului Suediei, precum şi a
Tratatului privind aderarea Republicii Cehe, a Republicii
Estonia, a Republicii Cipru, a Republicii Letonia, a Republicii
Lituania, a Republicii Ungare, a Republicii Malta, a Republicii
Polone, a Republicii Slovenia şi a Republicii Slovace, în
limbile cehă, daneză, engleză, estonă, finlandeză, franceză,
germană, greacă, irlandeză, italiană, letonă, lituaniană,
maghiară, malteză, olandeză, polonă, portugheză, slovenă,
slovacă, spaniolă şi suedeză.
Textele acestor tratate, redactate în limbile bulgară şi
română, se anexează la prezentul act. Aceste texte sunt
autentice în aceleaşi condiţii ca şi textele tratatelor la care se
face referire în primul paragraf, redactate în limbile actuale.
Articolul 61
O copie certificată pentru conformitate a acordurilor
internaţionale depuse în arhivele Secretariatului General al
Consiliului Uniunii Europene se remite guvernelor Republicii
Bulgaria şi României de către secretarul general.

Index de tabele şi figuri 269
INDEX DE TABELE ŞI FIGURI
1. Tabel I.1 Volumul total al comerţului exterior al României
în anii 1970, 1980, 1988 şi 1989 .......................................... 27
2. Tabel III.1 Extinderea Uniunii Europene .............................. 82
3. Tabel III.2 Prognoza dezvoltării economice a României
în perioada 2000-2004 .........................................................101
4. Tabel IV.1 Indicatorii macroeconomici ai economiei
României ..............................................................................123
5. Tabel IV.2 Comerţul exterior al României, total şi
cu ţările UE (15) ...................................................................124
6. Tabel V.1 Indicatori comparativi România - Uniunea
Europeană (15) ....................................................................144
7. Tabel V.2 Corelaţia economisire-acumulare ........................146
8. Tabel V.3 Evoluţia principalilor indicatori
macroeconomici ...................................................................147
9. Tabel V.4 Rata inflaţiei şi deflatorul PIB .............................. 148
10. Figura VI.1 Limitele de fluctuaţie prevăzute
în cadrul ERM2 .................................................................... 179
11. Tabel VI.1 Situaţia gradului de îndeplinire a
criteriilor de convergenţă nominală ......................................181
12. Figura VI.2 Trilema standard în economia monetară
internaţională ....................................................................... 184
13. Tabel VII.1 Repartiţia locurilor în
Parlamentul European viitor ................................................ 215
14. Tabel VII.2 Repartizarea voturilor Consiliului UE între
vechile şi noile ţări membre ................................................. 216
15. Tabel VII.3 Repartizarea pe vechile şi noile ţări membre
ale UE a Comitetului Economic şi Social .............................216

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ
Opran, C-tin
Stan, Sergiu
Năstasă, Steluţa
Abaza, Bogdan
Managementul proiectelor, Editura
"comunicare.ro", Bucureşti, 2002
Dăianu, Daniel
Vrânceanu, Radu
România şi Uniunea Europeană.
Inflaţie, balanţă de plăţi, creştere
economică, Editura Polirom, Iaşi, 2002
De Grauwe, Paul Economics of Monetary Union - Fourth
Edition, Oxford University Press, 2002
Eijffinger, Sylvester
De Haan, Jakob
European Monetary and Fiscal Policy,
Oxford University Press, 2000
Fota, Constantin
Pârvu, Gheorghe
Roşu, Ion
Istoria integrării economice, Editura
Universitaria, Craiova, 2001
Fota, Constantin Comerţ internaţional şi politici
comerciale internaţionale, Editura
Fota, Constantin Economie internaţională (International
Economics), Editura Scrisul Românesc,
Craiova, 2004
Giscard d’Estaing,
Valéry
Déclaration de Rome, Roma, 18 iulie
2003 (http://europa.eu.int)
Isărescu, Mugur Politici şi perspective privind integrarea
României în Uniunea Economică şi
Monetară, prezentare la Conferinţa
"Procesul de convergenţă în cadrul
Uniunii Europene", Bucureşti, 2004

Bibliografie selectivă 271
Isărescu, Mugur România: drumul către Euro,
Conferinţa organizată de Colegiul
Academic al Universităţii "Babeş-
Bolyai", Cluj-Napoca, 2004
Krugman, Paul
Obstfeld, Maurice
International economics, Theory and
Policy, Harper Collins Publisher Inc.,
New-York, 2003
Lazea, Valentin Drumul spre euro, A XI-a ediţie a
Simpozionului de istorie şi civilizaţie
bancară "Cristian Popişteanu", cu tema
Competiţia Dolar-Euro, din perspectiva
sistemului bancar românesc, 2003
Miron, Dumitru Economia Uniunii Europene, Editura
Luceafărul, Bucureşti, 2002
Mishkin, Frederic Financial markets and institutions,
Richard Irwin Inc., Homewood, Illinois,
2003
Pârvu, Gheorghe Economie europeană, Editura
Porter, Michael On Competition, Harvard Business
Review Book, 1998
Schnapper,
Dominique
Ideea europeană: ce este cetăţenia?,
Editura Polirom, 2001
Sută, Nicolae Integrarea economică europeană,
Editura Economică, Bucureşti, 1999
*** Project Cycle Management Handbook,
European Commission, Europe-Aid Co-
operation Office, Brussels, 2003
*** Cartea Albă - Pregătirea ţărilor asociate
din Europa Centrală şi de Est pentru
integrarea în Piaţa internă a Uniunii,
Comisia Uniunii Europene, Bruxelles,
mai 1995

*** Constituţia Uniunii Europene,
Convenţia Uniunii Europene, Roma,
octombrie 2004
*** Economic and Monetary Union.
Compilation of Community Legislation,
Comisia Europeană, 1999
*** Euro Area OECD Economic Surveys,
Vol.12/2003, OCDE, Paris
*** European Economy. Reports and
Studies 2000-2004, Comisia
Europeană, DG ECFIN
*** Planul Naţional de Dezvoltare 2004-
2006, Guvernul României, Bucureşti,
2003
*** România - Raport 2004, Comisia
Uniunii Europene, octombrie 2004
*** Strategia naţională de dezvoltare
economică a României pe termen
mediu, Guvernul României, Bucureşti,
16 martie 2000
*** Strategia naţională de pregătire a
aderării României la Uniunea
Europeană, Snagov, iunie 1995
*** The Monetary Policy of the ECB 2001-
2004, Banca Centrală Europeană

De acelaşi autor 273
DE ACELAŞI AUTOR
(cărţi, manuale, tratate)
Titlu Calitatea Editura
Către o nouă ordine în
comerţul internaţional
Coautor
Editura Politică,
Bucureşti, 1977
Spre o nouă ordine în
comerţul internaţional
(premiul Aurelian al
Academiei)
Coautor
Editura Scrisul
românesc, Craiova,
1985
Tehnica tranzacţiilor de
comerţ exterior (manual)
Coordonator
şi coautor
Editura Scrisul
românesc, Craiova,
1987
Tratat de economie
contemporană (tratat)
Coautor
Editura Politică,
Bucureşti, 1987
Negociere şi diplomaţie
comercială internaţională
Coordonator
şi autor
principal
Editura Recoop,
Bucureşti, 1988
Risc şi asigurare în
comerţul exterior
Coordonator
şi autor
principal
Editura JECO
Trading SA,
Bucureşti, 1991
Bursa la dispoziţia
întreprinzătorului
Coordonator
şi autor
principal
Editura Mondo-Ec.,
Craiova, 1992
Politici comerciale
(manual)
Coordonator
şi autor
principal
Editura Arta Grafică,
Bucureşti, 1993
Economie mondială
(International Economics)
(manual)
Autor unic
Editura Academiei
României,
Bucureşti, 1994

Strategii de management
Coautor
Editura Economistul,
Bucureşti, 1995
Comerţ internaţional şi
politici comerciale
internaţionale (manual)
Autor unic
Editura SITECH,
Craiova, 1996
Comerţ exterior – teorie şi
practică (tratat)
Autor unic
Editura ALMA,
Craiova, 1997
Economie mondială
(International Economics),
ediţia a doua (manual)
Autor unic
Editura ALMA,
Craiova, 1997
Politică comercială
aplicată (manual) Autor unic
Reprografia
Universităţii din
Craiova, 1998
Contractarea în comerţul
exterior (manual) Autor unic
Reprografia
Universităţii din
Craiova, 1998
Negocieri comerciale
internaţionale (manual) Autor unic
Reprografia
Universităţii din
Craiova, 1998
Piaţa acţiunilor Autor unic
Editura EXPERT,
Bucureşti, 1999
Economie internaţională Autor unic
Editura Alma,
Craiova, 1999
politici comerciale
internaţionale
Autor unic
Editura Alma,
Craiova, 2000
Istoria integrării
economice
Coautor
Editura Universitaria,
Craiova, 2000
Macro şi Microeconomie Coautor
Craiova, 2000
Craiova, 2001
Istoria integrării
economice
Coautor
Craiova, 2001
politici comerciale
internaţionale
Autor unic
Craiova, 2002
Managementul
portofoliului de titluri
Autor unic
Editura Sitech,
Craiova, 2003

De acelaşi autor 275
politici comerciale
internaţionale
Autor unic
Craiova, 2004
Editura Scrisul
românesc, Craiova,
2005
Investiţii profesionale pe
piaţa de capital
Autor unic
Editura SITECH,
Craiova, 2006
Asist.univ.dr. GHERGHINESCU OANA
(studii şi publicaţii)
Titlu Calitatea Editura
Politica monetară în
România.
Retrospectivă şi
perspective
Autor unic
Craiova, 2002
Integrare monetară
europeană
Autor unic
Editura Didactică şi
Pedagogică, Bucureşti,
2006
Conferinţa / Revista
Assessing stability in
the functioning of a
commercial bank
Autor
International Conference on
Applied Business
Research, Kasetsart
University, Bangkok,
Thailanda, 2004
Modeling the stability
of the transmission
mechanism of
monetary policy
Coautor
International Conference of
Computational Methods in
Sciences and Engineering,
Atena, Grecia, 2004
Nominal versus Real
Convergence Criteria
for EMU Enlargement.
What are the Practical
Implications for
Romania?
Autor
International Conference
"European Integration:
Local and Global
Consequences", Faculty of
Business and Economics,
Brno, Cehia, 2004

Preference dynamics
and potential growth,
getting the work done
by Friday
Coautor
EcoMod 2004 -
International Conference on
Policy Modeling, Université
ParisI, Panthéon Sorbonne,
Franţa
Recent Cha(lle)nges
for Monetary Policy in
Romania
Autor
Revista Inblick Östeuropa,
Nr.1/2004, Uppsala
Universitet, Suedia
The New Round of
Globalization -
Challenges,
Opportunities and
Threats
Autor
International Conference
"Economic Policies in the
New Millenium", Faculdade
de Economia da
Universidade de Coimbra,
Portugalia, 2004
Alegerile euro-
parlamentare. Urcând
Scyla şi ocolind
Caribda
Autor
Revista Piaţa Financiară,
Nr.6/2004
Preşedinţia Comisiei
Europene. Între ciocan
şi nicovală
Autor
Nr.7-8/2004
Real Convergence
Criteria and the
Balassa-Samuelson
Effect in Romania
Autor
10
th
International
Conference on Finance and
Banking, Karvina, Cehia
New patterns for trade
in the new era of
globalization
Autor
Beijing International
Conference on Applied
Business Research, Beijing,
China, 2005
Rationale,
Requirements And
Efficiency Of The
Direct Inflation
Targeting Monetary
Policy Framework
Autor
Brno International
Conference on Applied
Business Research, Brno,
Cehia, 2006
Economia văzută cu
ochi nobili
Autor
Nr.9/2006

Integrarea Romaniei in UE

More Related Content

Viewers also liked

Similar to Integrarea Romaniei in UE

Recently uploaded

Integrarea Romaniei in UE