Inchinare-Si-Distractie.pdf

închinare
SI
distracţie
AAV- Tozer
compilat de James L. Snyder
Lampadarul de Aur
Titlul original al cărţii: Tozer on Worship and Entertainment by A.W. Tozer
© Copyright 1997 by Zur Ltd., Câmp HUI, PA, USA.
Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României
TOZER, A. W.
închinare şi distracţie / A. W. Tozer ; trad.: Szabo Mărioara. - Oradea : Lampadarul de Aur, 2006
ISBN (10) 973-8090-42-3 ; ISBN (13) 978-973-8090-42-3
I. Szabo, Mărioara (trad.) 264-734
Consilier editorial Hubert Emerich. Copyright © Lampadarul de Aur, 2006
Cuprins
Cuvânt înainte............................................................5
Prefaţă........................................................................7
PARTEA I
1 Actul şi obiectul închinării.........................................9
PARTEA II
2 închinarea..................................................................18
3 închinarea care nu este plăcută.................................35
4 Concentrare spirituală...............................................42
5 Prezenţa lui Dumnezeu.............................................48
6 Comuniune personală...............................................55
7 Puterea lui Dumnezeu în închinare...........................60
8 Adorarea....................................................................62
9 Gânduri despre Dumnezeu........................................74
10 Cântările..................................................................78
PARTEA III
11 Divertismentul: o erezie evanghelică......................82
12 Propagandă, religie populară şi programe.............100
13 O trecere la lucruri exterioare............................................105
14 Evanghelizarea modernă.....................................................112
15 Activitatea religioasă............................................................119
16 Caracter lumesc.....................................................................133
PARTEA IV
17 Pericolul filmului religios....................................................145
o
Cuvânt înainte
■
■

Ştim foarte bine că această carte va fi aruncată la o parte cu furie pe mii de birouri.
Tozernu a fost un prieten al divertismentului ca formă de închinare. El a fost, şi este, un oponent deschis al prezenţei
divertismentului în sanctuar.
Aceasta este prima dintr-un gen nou de cărţi ale lui Tozer. Se constată că Tozer este analizat, clasificat şi
compartimentat ca niciodată până acum. Posibilitatea apariţiei cărţilor lui Tozer sub titluri ca: AU about God
(Totul despre Dumnezeu), AU about Christ (Totul despre Cristosj şi AU about the Holy Spirit (Totul despre Duhul
Sfânt) (teologia, cristologia şi pneumatologia lui A.W. Tozer) ţine, probabil, de viitorul imediat. Două dintre aceste
cărţi sunt gata, aşteptând decizia noastră.
închinare şi distracţie este prima din acest nou gen. Dar este mai mult decât atât; în acest volum îl avem pe Tozer
într-o bombă!
Materialul exploziv la care mă refer constă din eseul, de mult epuizat, The Menace of the Religious Movie (Pericolul
filmului religios). Câţiva dintre colegii mei editori mi-au acordat mie privilegiul deosebit de a apăra radicalismul
lui A.W. Tozer. Ei se întreabă: „A întrecut măsura Tozer de data asta?" Poate, dar eu continuu să cred că avem
nevoie de „acest" Tozer, în special de când filmele religioase nu mai sunt o noutate, de când televiziunea a devenit
atât de larg răspândită şi creştinii evanghelici frecventează acum cinematografele cu milioanele.
A.W. Tozer trebuie să spună ce are de spus. De când scriitorii Noului Testament au folosit cuvântul grecesc „actori"
cu sensul de ipocriţi, a existat o tensiune între orice fel de interpretare actoricească
şi mesajul creştin. în decursul secolelor s-a dus o luptă între biserica creştină şi pasiunile credincioşilor mai slabi
pentru carnavaluri şi spectacole.
De aceea, eseul de la sfârşitul acestei cărţi este ca un fel de tigru.
Dacă Tozer a avut dreptate, şi eu susţin că se prea poate că a avut, atunci, prin republicarea acestui eseu, am dat
drumul tigrului. Dacă acest tigru se va dovedi ştirb, bătrân şi lipsit de relevanţă, va muri de moarte naturală. Dar
dacă acest tigru va găsi pradă, îşi va înfige colţii în creştinii rătăciţi şi va stârni un tărăboi care va schimba
comportamentul creştinilor evanghelici legat de evlavie şi sfinţenie, atunci mă bucur că i s-a dat drumul.
K. Neill Foster editor noiembrie 1996
Prefaţă
Spre sfârşitul slujirii lui, dr. A.W. Tozer a făcut observaţia că războiul e pierdut, referindu-se la invazia atroce a
lumii în biserică. El a obiectat împotriva creştinismului anemic. „în multe biserici", s-a plâns Tozer, „creştinismul a
fost diluat până când soluţia a devenit aşa de slabă, încât, dacă ar fi otravă, nu ar face rău nimănui, iar dacă ar fi
medicament, nu ar vindeca pe nimeni!"
Este o afirmaţie radicală, dar citirea acestei cărţi va clarifica la ce s-a referit Tozer.
Avem aici un volum conţinând o colecţie din gândurile lui Tozer despre subiectul, de o importanţă vitală, al
închinării şi despre denaturarea ei de către „marele zeu Divertisment", cum îl numea el. Am selectat, din extinsa
mea bibliotecă de vreo 500 de înregistrări cu Tozer, din predicile lui de la adunarea lui din Chicago, de la
întrunirile din tabere, de la convenţii, de la General Council şi din ultimii lui ani de la Avenue Road Church din
Toronto. Un lucru pe care l-am remarcat în predicile lui a fost consecvenţa convingerilor lui asupra acestui subiect.
Fie că e vorba de anul 1954 sau 1962, ideile lui erau aceleaşi, nu erau doar nişte remarci rostite la întâmplare.
La sfârşitul acestei cărţi se află eseul „ The Menace ofthe Religious Movie", care l-a costat pe Tozer pierderea unor
prieteni. S-a epuizat de mult şi nu mulţi sunt doritori să-l vadă din nou tipărit. Totuşi, urmărind logica convingerilor
lui, are sens ceea ce spune în acest eseu. S-ar putea să nu fiţi de acord, dar veţi admite că Tozer ştie ce crede şi de
ce crede aşa.
Uneori un predicator se poate înflăcăra atât de tare când predică, încât să spună lucruri pe care nu le crede cu
adevărat. Acest lucru nu s-a întâmplat niciodată cu Tozer. Pe parcursul acestei cărţi veţi observa că extrasele din
mesajele lui - şi ele sunt redate textual - sunt destul de asemănătoare cu ceea ce el acceptă să fie tipărit.
Dimensiunea citatelor exclude orice acuzaţie de editare lipsită de minuţiozitate. După ce veţi citi această
carte, veţi dobândi o imagine clară a convingerilor lui Tozer asupra acestor subiecte. Repet, s-ar putea să
nu fiţi de acord, dar ar trebui să vă ofere ceva la care să vă gândiţi, având în vedere starea decadentă a
bisericii contemporane.
Singura speranţă pentru creştinismul modern, susţine Tozer, se află în creştinul individual. Din această
perspectivă vorbeşte şi scrie el, fiind întotdeauna în căutare de oameni care să i se alăture în „Părtăşia
inimii arzătoare". Dacă o persoană va ajunge la lumină prin predicarea sau scrierile lui, aceasta va fi o
răsplată suficientă pentru dr. Tozer.

Rev. James L. Snyder, 1997
CAPITOLUL 1
Actul si obiectul închinării
Psalmul 45
Impulsul spre închinare este universal. Dacă există undeva în lume vreo rasă sau vreun trib care nu
practică închinarea, probabil că acea rasă nu a fost încă descoperită. Şi totuşi, actul închinării este, în
general, atât de deficitar, de impur şi de denaturat, încât orice învăţătură care ne-ar putea ajuta să ne
închinăm lui Dumnezeu într-un mod plăcut Lui este cu adevărat bine venită.
Actul închinării
închinarea constă din mai multe elemente. Unul dintre ele este admiraţia. Putem admira ceva fără să ne
închinăm, dar nu ne putem închina fără să admirăm, pentru că închinarea este admiraţia dusă la infinit. în
acelaşi mod, nu putem cinsti pe cineva căruia nu ne închinăm, dar nu ne putem închina cuiva pe care nu-1
cinstim. Deci, închinarea poartă cu ea şi elementul cinstirii.
Există apoi ceea ce noi numim fascinaţie. Nu putem decât să ne închinăm la ceea ce ne fascinează. Aşa
cum a spus bătrânul poet, în nişte versuri des citate: „Prin reverenţa noastră plină de uimire / Mărturisim
frumuseţea Ta necreată". Există o uimire legată de reverenţă. Dacă poţi explica un lucru, nu te poţi închina
lui. îl poţi admira, îl poţi cinsti, dar există o fascinaţie tainică care face ca omul să uite de sine; atunci
suntem mai aproape de închinare.
10
ÎNCHINARE ŞI DISTRACŢIE
ACTUL SI OBIECTUL ÎNCHINĂRII
11
Un alt element, care probabil ar fi trebuit menţionat prima dată, este dragostea. Putem iubi fără să ne închinăm, dar
nu ne putem închina fără să iubim. Apoi dragostea, când i se dă frâu liber, se transformă în admiraţie.
Trebuie să ne perfecţionăm definiţiile. Cuvinte precum a cinsti, a iubi, a adora nu înseamnă ceea ce ar trebui să
însemne. Noi folosim un limbaj divin în vorbirea de fiecare zi şi de aceea, atunci când încercăm să ne ridicăm la
nivelul înalt, divin, ne trezim folosind cuvinte care nu exprimă nimic. Dacă mi-ar sta în putere, aş da o lege care să
permită folosirea unor cuvinte precum a iubi, a cinsti şi a adora numai în rugăciune, în învăţătura biblică, în
predicare şi în cântări. Noi le-am stricat, le-am acordat un înţeles de rând, când, de fapt, ele îi aparţin lui Dumnezeu.
închinarea urmăreşte unirea cu obiectul iubirii. Efortul depus pentru a acoperi prăpastia dintre inimă şi Dumnezeul pe
care ea îl adoră este închinare în cel mai bun înţeles al cuvântului.
Obiectul închinării
Obiectul închinării este, desigur, Dumnezeu. Crezul din Nicene stipulează că noi ne închinăm „unui singur
Dumnezeu, Tatăl Atotputernic, Creatorul cerului şi al pământului şi al tuturor lucrurilor vizibile şi invizibile". Iată
cui ne închinăm noi. Dacă am putea să arătăm toate însuşirile lui Dumnezeu şi să spunem tot ce este El, nu încape
îndoială că am cădea în genunchi, într-o închinare plină de adorare. Scrie în Biblie că Dumnezeu „locuieşte într-o
lumină de care nu poţi să te apropii, pe care nici un om nu L-a văzut, nici nu-L poate vedea", sau nu poate „să-L vadă
şi să trăiască" (1 Timotei 6:16; Exod 33:20). Ni se spune că Dumnezeu este sfânt, veşnic, atotştiutor, atotputernic şi
suveran şi că El are o mie de atribute ale suveranităţii. Toate acestea ar trebui să ne umilească şi să ne facă să ne
prosternăm înaintea Lui. Nu pot nicidecum să accept ideea de a merge la biserică pentru a ne relaxa şi a ne linişti
sufletul. E adevărat, ne liniştim sufletul şi există un efect
alinător în închinare, dar obiectivul primordial al mersului la biserică nu este de a ne relaxa, ci de a-I aduce lui
Dumnezeu închinarea care I se cuvine.
în Psalmul 45 David îl vede pe acest Dumnezeu întrupat. El îl vede atât ca Dumnezeu, având aceeaşi natură ca Tatăl
Lui, născut înainte de a fi fost lumea, dar şi ca Fiu creat al mamei Lui, născut la timpul hotărât - o imagine
strălucitoare, frumoasă, romantică şi fermecătoare. Iată nişte adjective folosite de el pentru a-L descrie pe acest Om
care este Dumnezeu, şi pe acest Dumnezeu care a devenit Om: frumos, plăcut, slăvit, loial, smerit, drept, iubitor,
bucuros, plin de miresme alese.
Cu siguranţă că Acesta nu este Jupiter cel încruntat, şezând pe vreun Olimp înalt, sau Thor*. Aici întâlnim un
Dumnezeu plin de miresme alese, bucuros, iubitor, drept, prietenos - şi totuşi, plin de măreţie, „locuind într-o lumină
de care nu poţi să te apropii" (1 Timotei 6:16), inspirând teamă vrăjmaşilor Săi şi groază duşmanilor Săi. Acesta este

Dumnezeul pe care îl adorăm. El este Domnul, „închină-te Lui" (Psalmul 45:11, KJV).
însăşi anunţarea faptului că vom vorbi despre închinare trebuie să pună în mişcare aripile serafimilor din cer şi
instrumentele să fie pregătite pentru a cânta, întrucât cerul există pentru a se închina lui Dumnezeu. întreaga
atmosferă şi înseşi adierile care răzbat din cer sunt pline de închinare divină.
închinarea înseamnă sănătate pentru lume. Când făpturi inteligente, morale se unesc în închinare, se realizează
simfonia creaţiei. Oriunde însă nu există închinare, întâlnim disonanţă şi corzi rupte. Când întregul univers,
răscumpărat pe deplin, îşi va face din nou auzit glasul în închinare înaintea lui Dumnezeu, cu voioşie şi dăruire, vom
fi martori la noua creaţie - cerul nou şi pământul nou.
Până atunci, voi şi eu, aparţinând unei alte creaţii, suntem chemaţi să ne închinăm lui Dumnezeu. Şi ni se spune: „El
este Domnul tău; închină-te Lui" (Psalmul 45:11, KJV).
închinarea trebuie să fie în toate - şi deplină. Prin aceasta vreau s
ă spun că viaţa în totalitatea ei trebuie să se închine
lui Dumnezeu.
* zeul tunetului, N. t.
12
întreaga noastră personalitate trebuie să se închine lui Dumnezeu, altfel închinarea noastră nu este
perfectă. Credinţa, dragostea, ascultarea, credincioşia, comportamentul înalt şi viaţa - toate trebuie aduse
ca jertfă lui Dumnezeu. Dacă în mine este ceva ce nu se închină lui Dumnezeu, atunci nu este în mine
nimic care să se închine lui Dumnezeu în chip desăvârşit.
Nu vreau să merg prea departe cu lucrurile şi să spun că Dumnezeu nu acceptă nimic altceva decât o
închinare perfectă; dacă aş face asta, mi-aş tăia singur craca de sub picioare. Cu toţii avem momente când
ne atârnăm harfele în sălcii şi refuzăm „să cântăm cântările Domnului pe un pământ străin" (vezi Psalmul
137:2,4). Dar idealul pe care ni-1 pune în faţă Dumnezeu este acela de ne închina Lui pe cât de aproape
posibil de perfecţiune. Şi dacă sunt zone în fiinţa mea care nu sunt în armonie cu celelalte şi nu se închină
lui Dumnezeu, atunci nu este nici o zonă în fiinţa mea care I se închină Lui în chip desăvârşit.
în zilele acestea se întâlneşte o mare amăgire printre oamenii cu înclinaţii religioase. Ne imaginăm că a
avea un sentiment al sublimului înseamnă închinare. S-a întâmplat să citesc - sau, mai bine zis, să încerc
să citesc - o carte intitulată Nature Mysticism {Misticismul naturii), scrisă de un oarecare domn în vârstă,
ce avea titlul de doctor în teologie. Mi-a fost greu să o parcurg toată - nu din cauza profunzimii ei, ci
pentru că nu sunt de acord cu cele scrise acolo. Autorul ei ar fi trebuit mai bine să-L cunoască pe
Dumnezeu decât să scrie acea carte. El vorbeşte în ea despre sublim, dar nu vorbeşte despre Isus, despre
Dumnezeu, despre sânge sau despre întrupare - numai despre sublim. E de aşteptat ca, plimbându-ne sub
lumina stelelor, să avem un sentiment al sublimului, ca un poet aiurit; şi asta ar fi închinare! Eu nu cred
aşa ceva.
Omul - complet stricat, mânat de impulsurile nelegiuirii - poate, totuşi, avea un sentiment al sublimului
atunci când o furtună puternică, cu fulgere şi tunete, se dezlănţuie pe munţi sau când marea, cuprinsă de
furtună, inundă cu furie ţărmul, sau când stelele, în frumuseţea lor, strălucesc noaptea. într-o catedrală,
priveliştea pe care o oferă şirurile de lumânări ce ard neregulat, precum şi
ACTUL ŞI OBIECTUL ÎNCHINĂRII
13
existenţa unor încăperi în care nu poţi intra creează în unii oameni un sentiment de veneraţie şi 'de sublim.
Veneraţia şi sublimul sunt elemente ale închinării, dacă închinarea este prezentă. Dar putem fi cuprinşi de
veneraţie şi totuşi, să nu ne închinăm lui Dumnezeu. Putem avea sentimentul sublimului şi, totuşi, să nu ne
închinăm lui Dumnezeu.
Au fost poeţi a căror capacitate de a simţi sublimul o întrecea cu mult pe a voastră sau pe a mea. Şi totuşi,
ei au îndrăznit să scrie că nu există Dumnezeu. Poetul roman Lucreţiu, în marea lui operă despre natura
lucrurilor, a lăsat nişte pasaje minunate. Era un om familiarizat cu universul, fără nici o îndoială. Dar el
era un oponent făţiş al credinţei în Dumnezeu sau în orice zeu, cu toate că era roman. Un om care nu crede
în Dumnezeu nu se poate închina lui Dumnezeu.
S-ar putea ca vreun suflet neştiutor să spună: „Ei, staţi puţin, nu fiţi aşa de aspru, dragă frate! Poate că noi
ne închinăm lui Dumnezeu şi nici nu ştim că facem asta". Dacă veţi căuta în Biblie, veţi vedea că un astfel
de lucru este imposibil. Nu poţi să te închini lui Dumnezeu când nu crezi în existenţa Lui.

Sentimentul de teamă sfântă sau veneraţie pe care îl simţim în prezenţa morţii, în mijlocul minunilor din
natură sau în tăcerea nopţii este natural, dar nu înseamnă că automat este şi spiritual, deşi s-ar putea să fie.
Omul plin de Duhul lui Dumnezeu, care a avut o întâlnire reală cu Dumnezeu, I se poate închina Lui şi în
mijlocul unei linişti profunde, şi în mijlocul unei furtuni. Spurgeon a ţinut o predică măreaţă despre
Dumnezeul din mijlocul liniştii şi Dumnezeul din mijlocul furtunii. Este foarte adevărat acest lucru. Inima
care îl cunoaşte pe Dumnezeu îl poate găsi pretutindeni. Dar inima care nu-L cunoaşte pe Dumnezeu poate
să simtă fiorii închinării la natură, fără a ajunge deloc la închinarea spirituală.
Repet: Nici o închinare nu este în întregime plăcută lui Dumnezeu atâta timp cât există în noi ceva care îi
displace Lui. Poate cineva este deziluzionat de această afirmaţie, dar nu-mi voi cere scuze Pentru ea.
Unora dintre noi e nevoie să li se spulbere iluziile, ca să
.
14
ajungă să vadă lucrurile drept. Un băieţaş poate alerga în jurul casei crezându-se un Hopalong Cassidy*, şi poate face
asta până la vârsta de zece ani. Dar dacă şi la optsprezece ani aleargă purtând pe cap o pălărie â la Hopalong Cassidy,
cineva trebuie să spulbere iluziile acelui băiat. Nu de încurajare are el nevoie, ci de deziluzionare.
La începuturile rasei umane, oamenii se închinau soarelui şi lunii, îngenuncheau şi se rugau tufişurilor, copacilor,
vârfurilor de munte. Dar noi nu suntem la începuturile rasei, ci suntem la apogeul ei. Creştinismul şi iudaismul există
deja de mii de ani. Ştiinţa, filozofia, educaţia şi progresul ne-au adus cu siguranţă până în punctul în care putem cel
puţin să ştim că nu suntem Hopalong Cassidy. Chiar dacă nu suntem creştini, ar trebui să ştim măcar atât. în loc de a-
i încuraja pe oamenii care cred că se închină lui Dumnezeu, când, în realitate, ei nu fac asta, ar trebui să le spulberăm
iluziile şi să le arătăm că nu se închină lui Dumnezeu într-un mod plăcut Lui.
Nu există formulă magică
Reţineţi, nu este nimic magic în credinţă sau în nume. Poţi rosti numele lui Isus de o mie de ori, dar dacă nu trăieşti
conform naturii lui Isus, numele Lui nu înseamnă nimic pentru tine. Nu putem să ne închinăm lui Dumnezeu şi să
trăim după natura noastră. Când natura lui Dumnezeu şi natura noastră încep să fie în armonie una cu alta, începe să
acţioneze în noi puterea numelui lui Dumnezeu. Aşa cum s-a spus, în mod pitoresc, despre Samson că „Duhul
Domnului a început să-1 mişte din când în când în tabăra de la Dan" (Judecători 13:25, KJV), eu cred că poporul lui
Dumnezeu ar trebui să fie mişcat, din când în când, spre o adevărată închinare. Dar nu putem să ne rugăm înspre
răsărit şi să umblăm înspre apus, iar apoi să ne aşteptăm să fie armonie în fiinţa noastră. Nu putem să ne rugăm în
dragoste, dar să trăim în ură, şi să credem că ne închinăm lui Dumnezeu.
15
Să ne închipuim că ne aflăm în zilele de demult, când marele preot ducea tămâie în sanctuar, trecea dincolo de
perdea şi o ardea acolo. Să mai presupunem şi că în zilele acelea se găsea cauciuc - cel mai urât mirositor lucru la
care mă pot gândi, atunci când este ars. Să presupunem că tămâia era amestecată cu bucăţi de cauciuc, astfel că, în
loc de fumul curat, aromat, care să umple templul cu o mireasmă plăcută, se înălţa fumul negru, înecăcios,
respingător de la cauciucul cu care fusese amestecată. Cum putea un preot să se închine lui Dumnezeu amestecând
ingredientele plăcut mirositoare cu un ingredient urât mirositor, care ar fi fost perceput ca o duhoare de nările
preotului şi ale poporului?
Aşadar, cum putem să ne închinăm lui Dumnezeu într-un mod plăcut atunci când este în natura noastră ceva care, în
contact cu focul, răspândeşte nu o mireasmă, ci o duhoare! Cum putem spera să ne închinăm lui Dumnezeu într-un
mod plăcut când în natura noastră este ceva ce nu a fost tratat, corectat, îndreptat, curăţit - un lucru rău? Chiar şi în
cazul în care un om, având elemente rele în natura lui, ar putea, cu o anumită parte din el, să se închine lui Dumnezeu
într-un mod pe jumătate plăcut, ce fel de trăire este aceea?
De credeţi, de nu, eu aş prefera să fiu amabil şi gentil. Dacă aş putea, m-aş alătura lui Norman Vincent Peale*,
cugetând la trandafiri şi orchestre simfonice. Dar nu mă pot alătura lui. Deci, trebuie să vă spun că, dacă nu te închini
lui Dumnezeu şapte zile pe săptămână, nu I te poţi închina o zi pe săptămână. în cer nu există „închinarea de du-
minică" decât în cazul în care este însoţită de închinarea de luni, închinarea de marţi şi aşa mai departe.
Prea mulţi dintre noi ne achităm de obligaţia faţă de Dumnezeul Atotputernic într-o singură zi, de obicei printr-un
drum la biserică. Uneori, cu mărinimie, facem două drumuri la biserică. Dar totul este în aceeaşi zi, când oricum nu
avem altceva de făcut - şi asta se pretinde a fi închinare! Desigur, poate fi închinare adevărată, dacă şi luni, şi
sâmbătă ne închinăm lui Dumnezeu.
* Numele eroului unui serial american, ce interpreta rolul unui cowboy. N.t.

* preot într-o biserică reformată din New York, care era adeptul gândirii pozitive. N.t.
16
17
Nu e nevoie să fii la biserică; te poţi închina lui Dumnezeu la biroul tău; te poţi închina lui Dumnezeu într-un tren
etajat sau în timp ce conduci maşina; te poţi închina Iui Dumnezeu în timp ce speli vase sau calci haine; te poţi
închina lui Dumnezeu la şcoală sau pe terenul de baschet. Te poţi închina lui Dumnezeu în timp ce eşti angrenat în
orice fel de activitate necesară, corectă, bună; nu e nevoie să fii tot timpul la biserică. De altfel, cum ai putea fi?
însuşi Domnul nostru mergea la sinagogă sau la templu, după cum îi era obiceiul, în ziua de sabat. în celelalte zile El
lucra ca tâmplar: rindeluia, tăia scânduri, bătea cuie alături de presupusul Lui tată. Ca iudeu, mergea o dată pe
săptămână să Se închine. Cu siguranţă, cu alte ocazii mergea opt zile la rând. Dar mergea doar într-o singură zi din
săptămână pentru a Se închina în templu.
Putem să mergem la biserică ca să ne închinăm. Dar dacă mergem la biserică şi ne închinăm doar într-o zi, aceasta nu
este o închinare adevărată, dacă nu este urmată de şase zile de închinare, până duminica următoare. Nu trebuie să ne
lăsăm până când nu totul din noi se închină lui Dumnezeu.
Din când în când ajung la o înălţime spirituală, de unde mi se pare că am învăţat tot ce puteam învăţa şi că m-am
ridicat la cel mai înalt nivel accesibil mie. Sunt plin până la refuz şi nu mai fac nici un progres; pur şi simplu pierd
vremea. Atunci Dumnezeu intervine şi lucrează ceva în mine, şi ajung la un nou nivel. Cred că de curând am ajuns la
un nou nivel, şi aş dori să împărtăşesc asta cu voi.
Recent mă gândeam la importanţa gândurilor. Nu trebuie să fac ceva rău pentru a ajunge sub o judecată usturătoare şi
a mă pocăi. Pot pierde comuniunea cu Dumnezeu şi sentimentul prezenţei Lui, precum şi sentimentul atmosferei
spirituale doar gândindu-mă la ceva rău. Dumnezeu mi-a spus: „Eu locuiesc în gândurile tale. Fă din gândurile tale
un sanctuar în care să pot locui. Veghează la asta". Nu poţi face nimic în legătură cu inima ta - acolo lucrurile sunt
prea adânci -, dar poţi să îţi ţii sub control gândurile.
Aşadar, încerc să îmi îndrept gândirea. Când mă gândesc la oamenii care nu mă simpatizează, sau pe care eu nu îi
simpatizez, încerc să am
gânduri senine şi iubitoare în legătură cu ei, pentru ca Dumnezeu să poată locui în gândurile mele.
Dumnezeu nu locuieşte în gânduri duşmănoase, gânduri murdare, gânduri imorale, gânduri invidioase sau gânduri
arogante. El locuieşte numai în gânduri smerite, pure, binevoitoare, curate şi iubitoare. El locuieşte în gânduri
pozitive - chiar ofensive, luptătoare, dacă e cazul -, dar ele trebuie să fie gânduri curate, gânduri care sunt ca cele ale
lui Dumnezeu. El le va folosi ca sanctuar pentru a locui în ele.
Teologia ta reprezintă temelia ta. Suprastructura este experienţa ta spirituală, zidită pe acea temelie. Dar turnurile
înalte, de unde răsună clopotele, sunt gândurile tale. Şi dacă îţi păstrezi gândurile curate, zvonul de clopote se poate
auzi cântând „Sfânt, Sfânt, Sfânt!" în văzduhul dimineţii.
Fă din gândurile tale un sanctuar unde să poată sălăşlui Dumnezeu şi, de asemenea, nu lăsa nici o altă parte a vieţii
tale să-L dezonoreze pe Dumnezeu. Veghează să nu fie nimic nesfânt în fiinţa ta. Veghează ca fiecare ceas si fiecare
loc să-I fie dat lui Dumnezeu. In felul acesta te vei închina Lui, iar El va accepta închinarea ta.
Lucrul cel mai frumos este că El îţi va accepta închinarea chiar şi atunci când tu nu eşti conştient de ea. El va mirosi
tămâia intenţiei tale înalte şi atunci când vei fi troienit sub grijile acestei vieţi - chiar când telefonul ce sună
încontinuu, agenda de întâlniri şi oamenii ce trebuie vizitaţi te împiedică să te gândeşti la El. Dacă Dumnezeu ştie că
intenţia ta este de a te închina Lui cu fiecare parte a fiinţei tale, El va mirosi tămâia intenţiei tale sfinte chiar dacă,
pentru un timp, lumea îţi solicită atenţia legitimă.
Putem ajunge la această stare cooperând cu Dumnezeu. Dumnezeu îşi face partea dându-ne dragoste, har, ispăşire,
promisiuni, Duhul Sfânt; partea noastră este de a manifesta hotărâre, căutare, predare, credinţă. Şi atunci inimile
noastre vor deveni nişte sanctuare unde se practică comuniunea continuă, neîntreruptă cu Dumnezeu şi închinarea
înaintea Lui. Chiar şi atunci când eşti prins în activităţi pământeşti, întreaga ta viaţă poate fi un altar înmiresmat al
închinării care îi face plăcere lui Dumnezeu.
ÎNCHINAREA
19
CAPITOLUL 2
închinarea
Raţiunea de a fia omului

Scopul principal urmărit de Dumnezeu la creaţie a fost de a pregăti fiinţe inteligente care să fie capabile, din punct de
vedere spiritual şi intelectual, de a-I aduce închinare. Faptul acesta a fost acceptat la scară largă de teologii şi
comentatorii Bibliei de-a lungul secolelor, aşa încât nu voi încerca să aduc acum dovezi în favoarea lui. El este
prezentat pe deplin în Scriptură şi demonstrat din belşug în vieţile sfinţilor. Putem să-1 acceptăm fără teamă ca pe o
axiomă şi să analizăm lucrurile pornind de acolo. (Borti after Midnight - Născut după miezul nopţii)
Prioritatea în închinare
Vă voi spune ceva ce va suna ciudat. Chiar şi mie îmi sună ciudat în timp ce vă spun, deoarece nu suntem obişnuiţi
să auzim aşa ceva în părtăşiile noastre creştine. Noi am fost mântuiţi pentru a ne închina lui Dumnezeu. Prin tot ceea
ce Cristos a făcut pentru noi în trecut şi prin tot ceea ce face acum se are în vedere acest scop...
în mijlocul nostru se resimte nevoia de o închinare adevărată. Dacă Dumnezeu este Cel ce spune că este, şi dacă noi
suntem credincioşii care ne pretindem a fi, trebuie să ne închinăm Lui. Eu nu cred că ne vom găsi vreodată cu
adevărat plăcerea în închinarea plină de adorare a lui Dumnezeu dacă nu am ajuns să-L cunoaştem pe El prin
experienţa personală, spirituală a naşterii din nou, de sus, prin Duhul Sfânt al lui Dumnezeu însuşi...
18
Eu am ajuns să cred că, atunci când ne închinăm - şi asta se poate întâmpla chiar la bancul de lucru în fabrică -, dacă
dragostea lui Dumnezeu este în noi şi Duhul Său insuflă lauda înlăuntrul nostru, toate instrumentele muzicale din cer
încep dintr-o dată să cânte, acom-paniindu-ne cu putere. (Whatever Happened to Worship? - Ce s-a întâmplat cu
închinarea?)
Un concept despre închinare
Nu pot să-I aduc lui Dumnezeu o închinare care să-I fie întru totul plăcută dacă ştiu că adăpostesc în viaţa mea
lucruri pe care El le dezaprobă. Nu pot să mă închin cu adevărat şi bucuros lui Dumnezeu duminică, dacă nu mă
închin şi luni. Nu pot să mă închin lui Dumnezeu cu o cântare voioasa duminică şi apoi, cu bună ştiinţă, să-L întristez
prin modul în care îmi conduc afacerile luni şi marţi.
Repet care este punctul meu de vedere cu privire la închinare: nici o închinare nu îi este în întregime plăcută lui
Dumnezeu atâta timp cât este în mine ceva care-I displace Lui. (Whatever Happened to Worship?)
închinarea nu cultivă niciodată pasivitatea
Partea frumoasă a închinării este că ea te pregăteşte şi te face în stare să te concentrezi asupra lucrurilor importante
ce trebuie făcute pentru Dumnezeu. Ascultaţi-mă! Practic, orice faptă mare făcută în Biserica lui Cristos, începând de
pe vremea apostolului Pavel, a fost făcută de oameni din care iradia închinarea faţă de Dumnezeul lor. O Privire
asupra istoriei Bisericii ne arată că cei care au fost închinători înflăcăraţi au fost cei care au devenit şi mari lucrători.
Acei sfinţi mari, a
'e căror cântări le cântăm cu atâta drag, şi-au trăit într-un mod atât de
practic credinţa, încât automat
se ridică întrebarea cum de au putut lu
cra atâta. Marile spitale s-au născut din inimile unor oameni plini de
20
ÎNCHINAREA
21
închinare şi compasiune. Şi noi ar trebui să spunem că oriunde Biserica a ieşit din letargie, s-a deşteptat din somnul
ei şi a fost prinsă în fluxul revigorării şi al trezirii spirituale, în spatele acestui proces s-au aflat întotdeauna
închinătorii. (Whatever Happened to Worship?)
închinării noastre îi lipseşte profunzimea
Este cu siguranţă adevărat că aproape nimic nu lipseşte din bisericile noastre astăzi, cu excepţia celui mai important
lucru. Lipseşte aducerea noastră înşine ca jertfă sinceră şi sacră şi, de asemenea, închinarea noastră faţă de
Dumnezeu şi Tatăl Domnului nostru Isus Cristos...
Dacă ne aflăm cu adevărat printre închinători, nu ne vom petrece timpul cu proiecte carnale sau religioase...
Dumnezeu ne-a dat mântuirea ca să putem fi, în mod individual, personal, copii ai Lui plini de viaţă, iubindu-L pe El
din toată inima şi închinându-ne Lui în frumuseţea sfinţeniei. Aceasta nu înseamnă, şi nici nu spun că trebuie să ne
închinăm cu toţii la fel. Duhul Sfânt nu acţionează după vreo idee preconcepută sau după vreo formulă a cuiva. De
un lucru însă sunt sigur: când Duhul Sfânt al lui Dumnezeu vine în mijlocul nostru cu ungerea Lui, noi devenim nişte
închinători. S-ar putea ca unora să le fie greu să admită asta. Dar când cu adevărat ne închinăm şi îl adorăm pe
Dumnezeul harului, al dragostei, al îndurării şi al adevărului, nu putem să tăcem pentru a face tuturor pe plac.
(Whatever Happened to Worship?)
Lucrurile dintâi pe primul loc
Cu toţii ar trebui să fim doritori de a lucra pentru Dumnezeu, da aceasta e o chestiune ce ţine de harul Lui. Eu sunt de
părere că nu trebui să fim preocupaţi de a lucra pentru Dumnezeu până nu am învăţat semnificaţia şi plăcerea

închinării înaintea Lui. Lucrarea unui închinate poate avea o calitate veşnică. Dar un lucrător care nu se închină nu fa
decât să adune paie, fân, trestie pentru vremea când Dumnezeu va nimici lumea cu foc. Mă tem că mulţi care se
numesc creştini nu vor să audă asemenea afirmaţii la adresa „programului lor încărcat", dar acesta este adevărul.
Dumnezeu încearcă să ne cheme înapoi la starea pentru care ne-a creat - să ne închinăm Lui şi să ne bucurăm de El
necurmat! Atunci vom face lucrarea Lui, dintr-o închinare profundă...
Pot să spun cu îndrăzneală, pe baza a tot ceea ce este descoperit în Cuvântul lui Dumnezeu, că orice om de pe
pământ pe care îl plictiseşte închinarea şi o evită nu este pregătit pentru cer...
Aş dori să ne putem reîntoarce la închinare, căci atunci cei necredincioşi, când vor veni la biserică, vor sesiza imediat
că au ajuns între nişte oameni sfinţi - copiii lui Dumnezeu - şi vor putea mărturisi: „Cu adevărat Dumnezeu este în
locul acesta..."
Adevărata închinare înaintea lui Dumnezeu trebuie să reprezinte o atitudine sau stare a minţii constantă şi
consecventă în cel credincios. Ea este întotdeauna un răspuns susţinut şi binecuvântat al dragostei şi al adoraţiei,
care, în această viaţă, sunt supuse perfecţionării şi creşterii în intensitate...
Oamenii continuă să încerce să se autoconvingă că există multe forme şi căi ce par bune pentru închinare. Dar
Dumnezeu, în Cuvântul Său, ne spune că El este Duh şi că cei care I se închină Lui trebuie să o facă în Duh şi în
adevăr. Dumnezeu ia din mâinile oamenilor chestiunea închinării şi o pune în mâna Duhului Sfânt...
Noi trebuie să ne închinăm cu umilinţă lui Dumnezeu în Duh şi în adevăr. Fiecare dintre noi stă în faţa adevărului
pentru a fi judecat de el. Nu ne este limpede acum că prezenţa şi puterea Duhului Sfânt al lui Dumnezeu, departe de a
fi un lux opţional în viaţa noastră de creştini, sunt o necesitate?
Da, închinarea înaintea unui Dumnezeu iubitor reprezintă întreaga raţiune a existenţei umane. De aceea ne-am
născut, şi de a
ceea ne-am născut din nou, de sus. De aceea am fost creaţi, şi de a
ceea am fost recreaţi. De aceea a fost
o geneză, la început, şi de a
ceea este o „regeneză" numită regenerare. Tot de aceea există şi Biserica. Biserica creştină
există pentru a se închina lui Dumnezeu
22
înainte de toate. Orice altceva trebuie să fie pe locul doi sau trei sau patru sau cinci...
închinarea trebuie întotdeauna să izvorască dintr-o atitudine interioară. Ea este manifestarea a o mulţime
de factori, inclusiv cel mental, spiritual şi emoţional. Se poate că nu întotdeauna te închini cu aceeaşi
intensitate a adorării şi a dragostei, dar atitudinea şi starea minţii sunt consecvente dacă te închini
Domnului...
închinarea reală este, printre altele, un sentiment pe care îl j avem faţă de Domnul Dumnezeu. Acest
sentiment este în inimile noastre şi noi trebuie să fim gata de a-1 exprima într-un mod adecvat. Putem să
ne exprimăm închinarea faţă de Dumnezeu în multe feluri. Dar dacă îl iubim pe Domnul şi suntem
călăuziţi de Duhul Lui cel Sfânt, închinarea noastră întotdeauna va da naştere în noi unui sentiment plăcut
de veneraţie plină de admiraţie şi unei, umilinţe sincere.
Omul mândru şi semeţ nu se poate închina lui Dumnezeu mai plăcut decât o poate face însuşi diavolul cel
mândru. Trebuie să existe j umilinţă în inima persoanei care vrea să se închine lui Dumnezeu în I Duh şi în
adevăr...
Se pot schimba expresiile în cărţile de cântări, dar ori de câte ori oamenii se pierd pe ei înşişi în închinare,
vor striga: „Dumnezeule, Tu eşti Dumnezeul meu, pe Tine Te caut" (Psalmul 61:1). închinarea devine în
întregime o experienţă personală de dragoste între Dumnezeu şi închinător. Aşa a fost în cazul lui David,
al lui Isaia, al lui Pavel. Aşa este cu toţi cei a căror dorinţă este de a-L poseda pe Dumnezeu...
Avem nevoie, printre noi, de o cercetare reală a Duhului. Avem] nevoie de prezenţa urgentă a duhului de
închinare în mijlocul poporului lui Dumnezeu. (Whatever Happened to Worship?)
O chemare la închinare
Orice lucrare spirituală mare, de la Pavel până acum, a izvorâl din experienţe spirituale care au dat naştere
la închinători. Dacă nul
ÎNCHINAREA
23
suntem închinători, suntem doar nişte şoareci religioşi dansatori care ne mişcăm în cerc, fără a ajunge
undeva...
Dumnezeu vrea, înainte de toate, închinători. Isus nu ne-a răscumpărat ca să ne facă lucrători, ci ne-a
răscumpărat ca să ne facă închinători. Abia apoi, din închinarea arzătoare din inima noastră, izvorăşte şi

lucrarea noastră. (Predică ţinută la Convenţia Naţională a YFC, Chicago)
închinarea este punctul central
Istoria poporului lui Israel a început printr-o intervenţie a puterii divine. Dumnezeu i-a scos pe copiii lui
Israel din Egipt... şi i-a dus în ţara sfântă, focul şi norul mergând înaintea lor; minunile au urmat una după
alta, şi har după har, iar în centru, ca o inimă pulsând, se aflau credinţa, dragostea şi închinarea. (Predică,
The Deeper Life - Viaţa mai profundă, Chicago, 1956)
Definiţia închinării
închinarea înseamnă a simţi în inimă şi a exprima într-o manieră corespunzătoare un sentiment de
veneraţie, care ne smereşte si ne încântă în acelaşi timp. închinarea te smereşte. Omul mândru nu se poate
închina lui Dumnezeu mai mult decât diavolul cel mândru se poate închina lui Dumnezeu. Trebuie să
existe umilinţă în inimă înainte de a putea fi închinare. Dacă nu este ceva tainic, nu poate fi deloc
închinare. Dacă Dumnezeu poate fi înţeles de mine, atunci nu mă
pot închina Lui. (The Chief End of Man -
Scopul principal al omului, Predica nr. 5, Toronto, 1962)
Dumnezeu vrea ca noi să ne închinăm Lui. Dumnezeul care nu are
nevoie de nimic, totuşi vrea închinători. Dumnezeul care, în natura Lui
ecreată, îşi este suficient Sieşi, totuşi vrea ca noi să ne închinăm Lui...
24
Dacă omul nu ar fi căzut, închinarea ar ti fost pentru el lucrul cel mai natural din lume, deoarece Dumnezeu 1-a făcut
pe om pentru a se închina Lui. Omul a căzut şi păcatul a intrat în viaţa lui; iar păcatul nu este ceva natural...
închinarea este nenaturală numai în sensul că aşa de puţini oameni o practică cu adevărat. Dar ea este naturală în
sensul că pentru aceasta ne-a creat Dumnezeu. Aceasta vrea El să facem - să ne închinăm Lui şi să ne bucurăm de El
pentru totdeauna...
Am constatat că chiar şi atunci când oamenii nu L-au găsit pe Dumnezeu, nu au fost născuţi din nou şi nu au în ei
Duhul Sfânt, totuşi există în ei impulsul străvechi de a se închina la ceva. Dacă nu aparţin lumii civilizate, ei taie un
pui, îşi pun un lucru ciudat pe cap şi dansează în cerc. Dacă sunt oameni culţi, scriu poezii. (The Chief End ofMan,
Predica nr. 3, Toronto 1962)
Motivul pentru care Isus Cristos S-a născut din fecioara Măria, a suferit sub Pilat din Pont, a fost răstignit, a murit şi
a fost îngropat, motivul pentru care El a învins puterea morţii şi a ieşit din mormânt este acesta: să facă închinători
din nişte rebeli...
închinarea este imperativul moral al creştinului şi, totuşi ea este giuvaerul lipsă din cercurile evanghelice...
Dumnezeu vrea să te închini Lui, iar apoi, din închinarea ta înflăcărată, vrea să lucrezi pentru El. Dar nu vrea ca tu să
sari şi să porneşti orice fel de lucrare de amator...
Dacă închinarea te plictiseşte, nu eşti pregătit pentru cer...
închinarea este îndeletnicirea normală a făpturilor morale. Frânturile de descoperiri pe care le avem despre cer le
arată pe făpturile de acolo închinându-se... (The Chief End ofMan, Predica nr. 4, Toronto, 1962)
Pe Dumnezeu îl interesează infinit mai mult să aibă închinători decât să aibă lucrători. Noi am decăzut până acolo,
încât L-am pus pe Dumnezeu pe lista de caritate, L-am făcut să fie un supraveghetor ce nu poate găsi ajutor. El stă pe
marginea drumului şi întreabă: „Câţi vor
ÎNCHINAREA
25
să vină în ajutorul Meu şi să facă lucrarea Mea?" Ar fi bine dacă am reţine că Dumnezeu nu are nevoie de nimeni
aici - Dumnezeu nu are nevoie de nimeni din acest oraş. (The Chief End ofMan, Predica nr. 4, Toronto, 1962)
Când un om care e consacrat adevărului lui Dumnezeu şi îl crede este plin de Duhul Sfânt, atunci cea mai caldă şi
cea mai mică şoaptă a lui este închinare. Descoperim că ne putem închina lui Dumnezeu prin orice mijloace dacă
suntem plini de Duhul şi consacraţi adevărului. Dar când nu suntem nici consacraţi adevărului, nici plini de Duhul,
atunci aşa numita închinare nu este nicidecum închinare. (The Chief End ofMan, Predica nr. 3, Toronto, 1962)
în aceste zile avem de toate, mai puţin închinare. Un om pe care nu-1 poţi convinge să vină la strângerea de
rugăciune face, totuşi, parte din comitet şi hotărăşte câţi bani să cheltuiască biserica. Nu-1 poţi convinge să vină la
strângerea de rugăciune, pentru că el nu este un închinător. El este doar un individ care conduce biserica. Mie mi se
pare că este o nepotrivire alarmantă că oameni care nu se roagă şi nu se închină pot, totuşi, să conducă biserica şi să
decidă direcţia în care trebuie să meargă aceasta. Nici un om nu are dreptul de a dezbate o chestiune sau de a vota cu
privire la ea dacă nu este un om al rugăciunii. Noi avem tendinţa de a lăsa rugăciunea în seama femeilor şi votul în
seama bărbaţilor. (The Chief End ofMan, Predica nr. 4, Toronto, 1962)

închinarea este o atitudine interioară, nu una fizică; este o stare a minţii şi un act susţinut. Ea cunoaşte grade diferite
de perfecţiune şi intensitate. Nu poţi să te închini întotdeauna la acelaşi grad de adorare şi dragoste, dar închinarea
trebuie să fie întotdeauna prezentă - o atitudine şi o stare a minţii, un act susţinut, supus variaţiilor în intensitate şi
perfecţiune. (The Chief End ofMan, Predica nr. 5, Toronto 1962)
Unele dintre cele mai mari progrese în civilizaţie au fost făcute de oamenii închinători. Oriunde Biserica a ieşit din
letargia ei, s-a
26
trezit din somn şi a fost cuprinsă de o renaştere sau trezire, în spatele acestui lucru au stat întotdeauna nişte
închinători. Noi suntem chemaţi la închinare, dar nu îl ascultăm pe Dumnezeu în această privinţă. Nu ne închinăm
Lui aşa cum ar trebui. (The Chief End ofMan, Predica nr. 4, Toronto, 1962)
Dumnezeu ne-a creat ca să fim închinători; noi însă am devenit orice altceva în afară de închinători.
Unul dintre elementele închinării este încrederea fără margini în caracterul lui Dumnezeu. Noi nu ne putem închina
în aceste zile pentru că nu avem o părere suficient de înaltă despre Dumnezeu. Dumnezeu a fost micşorat, modificat,
adaptat, schimbat, încât El nu mai este Dumnezeul glorificat şi înălţat pe care 1-a văzut Isaia, ci este cu totul altceva.
Deoarece El este micşorat în minţile oamenilor, nu mai avem acea încredere neîngrădită în caracterul Lui, pe care ar
trebui să o j avem. încrederea e necesară pentru a putea avea respect faţă de cineva. Nu poţi să îl respecţi pe un om în
care nu ai încredere. Când acest lucru se extinde şi asupra lui Dumnezeu, nu te poţi închina Lui, dacă j nu îl respecţi.
închinarea creşte sau scade în biserică în funcţie de j conceptul, înalt sau modest, pe care îl avem despre Dumnezeu.
(The chief End ofMan, Predica nr. 5, Toronto, 1962)
Eu cred că atunci când ne închinăm Dumnezeului nostru, suflul cântărilor de pe pământ declanşează cântări şi în
cerul de deasupra...
Nu poate fi decât o singură închinare. Nu putem să ne închinăm oricui vrem, căci nu există decât Unul singur vrednic
de închinare. (The Chief End ofMan, Predica nr. 6, Toronto, 1962)
Dacă nu am o încredere absolută în Dumnezeu, nu mă pot închina Lui. Nu poţi să stai alături de un om şi să-i
împărtăşeşti gândurile tale, dacă ai vreun motiv să te temi că are intenţii rele faţă de tine, că vrea să tel înşele, să
profite de tine. Trebuie să-1 respecţi înainte de a putea sta alături de el în linişte. Trebuie să te încrezi în el înainte de
a-i putea împărtăşi gândurile tale. (The Chief End ofMan, Predica nr. 5, Toronto, 1962)
ÎNCHINAREA
27
Noi venim la casa lui Dumnezeu şi spunem: „Domnul este în templul Lui cel sfânt. Să îngenunchem cu toţii înaintea
Lui". Foarte frumos. Cred că, din când în când, e frumos să se înceapă serviciul divin aşa. Dar dacă, intrând în biroul
tău luni dimineaţa la ora 9, nu poţi spune: „Domnul este în biroul meu, toată lumea să tacă înaintea Lui", atunci
înseamnă că nu te închini Domnului duminica. Dacă nu te poţi închina Lui luni, înseamnă că nu te-ai închinat Lui
nici duminică. Dacă nu te închini Lui sâmbăta, nu eşti într-o formă foarte bună pentru a te închina Lui duminica.
(The Chief End of Man, Predica nr. 6, Toronto, 1962)
Dumnezeu este Duh, şi închinarea trebuie să fie în concordanţă cu natura Lui. Noi ne închinăm lui Dumnezeu
conform cu ceea ce El este, şi nu conform cu ceea ce El nu este...
Spiritualitatea este unul din elementele închinării; fără spiritualitate nu pot să mă închin lui Dumnezeu într-un mod
plăcut Lui. Indiferent cât de mult m-aş închina, dacă nu este o închinare plăcută, atunci este o închinare zadarnică şi
mai bine ar fi să renunţ...
Un al doilea element al închinării este sinceritatea, în contrast cu formalismul sau duplicitatea...
Onestitatea este un al treilea element al închinării şi trebuie să fie prezentă în toate rugăciunile, deosebindu-se de o
simplă bună cuviinţă. Trebuie să fiu absolut onest. Trebuie să dau dovadă de o onestitate totală înaintea lui
Dumnezeu. (The Chief End ofMan, Predica nr. 8, Toronto, 1962)
Biserica locală există pentru a face, în mod corporativ, ceea ce fiecare ar trebui să facă în mod individual - şi anume,
să se închine lui Dumnezeu. Ea ar trebui să arate însuşirile alese ale Celui ce ne-a chemat din întuneric la lumina Sa
minunată, să reflecte gloria Celui care străluceşte asupra noastră, şi anume a lui Dumnezeu, a lui Cristos, a
Duhului
Sfânt. (The Chief End of Man, Predica nr. 10, Toronto, 1962)
28
ÎNCHINAREA
29
Nimeni nu s-a închinat vreodată lui Dumnezeu fără să facă nimic altceva. în aceasta constă frumuseţea închinării:
dacă te închini lui Dumnezeu, vei fi o persoană activă. Practic, orice lucrare făcută în Biserica lui Cristos, încă de pe
vremea apostolului Pavel, a fost făcută de oameni din care iradia închinarea strălucitoare înaintea lui Dumnezeu.

Marii mistici, marii autori de cântări şi marii închinători au fost şi mari lucrători. Marii sfinţi, ale căror cântări le
cântăm cu mare bucurie, au lucrat atâta, încât ne întrebăm cum de au avut atâta putere. George Whitefield, John şi
Charles Wesley, St. Bernard, Tersteegen, Zinzendorf, şi lista ar putea continua. Ei au fost cei care au scris acele
cântări de laudă pe care le cântăm noi azi, şi tot ei au fost cei ale căror mâini erau bătătorite de trudă. (The Chief End
of Man, Predica nr. 4, Toronto 1962)
închinarea înseamnă a simţi în inimă şi a exprima într-un mod adecvat un sentiment smerit, dar încântător de
veneraţie, uimire şi dragoste covârşitoare în prezenţa acelei Taine străvechi, a acelei Majestăţi pe care filozofii o
numesc Prima Cauză, dar pe care noi o numim „Tatăl nostru care eşti în ceruri"...
Un mare creştin de acum aproape 300 de ani, Nicholas Herman de Lorraine (Fratele Lawrence), a spus că, la
începutul vieţii lui de creştin, a hotărât să treacă peste încâlcelile mijloacelor religioase şi „să-şi hrănească inima cu
gânduri înalte despre Dumnezeu". Preocuparea cu Dumnezeu prin intermediul rugăciunii, al cercetării smerite de
sine şi prin hrănirea din belşug cu Scriptura va contribui la trezirea Bisericii. Atâta timp cât Dumnezeu e considerat a
fi într-o bună măsură ca şi noi, doar puţin mai mare şi mai înălţat, nu va fi nici o măsură semnificativă de teamă
sfântă printre cei ce frecventează biserica. După părerea mea, marea şi singura nevoie momentului este ca religioşii
superficiali şi uşuratici să fie dobor" la pământ de o viziune a Dumnezeului înălţat, cu poalele mant Lui umplând
templul. Sfânta artă a închinării pare a fi dispărut ca: gloria Şekina de la cort. Urmarea este că suntem lăsaţi cu
propriii noastre metode şi siliţi să suplinim lipsa închinării spirituale prit
apelarea la nenumărate activităţi ieftine şi împopoţonate, pentru a menţine atenţia membrilor bisericii. (Keys to the
Deeper Life - Chei spre o viaţă mai profundă)
El (Fratele Lawrence) şi-a petrecut viaţa lui lungă umblând în prezenţa Domnului său, iar când i-a sosit timpul să
moară, nu a fost nevoie de nici o schimbare deosebită în preocupările lui. în ultimul lui ceas, cineva 1-a întrebat ce
gânduri îi treceau prin minte înaintea morţii. El a răspuns simplu: „Fac ceea ce voi face în întreaga veşnicie - îl
binecuvântez pe Dumnezeu, îl laud pe Dumnezeu, îl ador pe Dumnezeu, îi dăruiesc Lui dragostea întregii mele inimi.
Singura noastră preocupare, fraţilor, trebuie să fie de a ne închina Lui şi de a-L iubi pe El, fără a ne gândi la altceva".
(The Price ofNeglect - Preţul neglijării)
Altarul din interior
în acest veac al harului şi al îndurării, în care ne aflăm noi, recunoaştem că singurul altar eficace pentru noi se află în
lumea de sus, a slavei. Acolo Domnul Isus Cristos slujeşte ca Mare preot al nostru. Dar noi suntem credincioşi
preocupaţi de a-L glorifica pe Dumnezeu şi de a ne închina Lui. Având în vedere acest obiectiv, trebuie să existe un
altar în adâncul inimii noastre, în adâncul fiinţei noastre. (Men Who Met God - Oameni care s-au întâlnit cu
Dumnezeu)
închinarea - cheia trezirii
Mulţi dintre copiii Domnului nu ştiu la ce te referi când pomeneşti de duhul de închinare în biserică. Ei sunt nişte
biete victime ale comitetelor, bisericilor, denominaţiunilor şi pastorilor, care au luat „nobila" decizie de a modifica
puţin adevărul şi practica. Dar Dumnezeu spune: „Dacă faceţi asta, voi îndepărta de la voi duhul de închinare. Vă voi
lua 'ampadarul". (Rut, Rot or Revival - Rutină, uscăciune sau trezire)
30 ÎNCHINARE ŞI DISTRACŢIE
Cunoaştere, uimire, dragoste
Deşi ne putem închina (şi mii de creştini fac asta) fără a apela la un crez oficial, este imposibil să ne închinăm într-un
mod plăcut lui Dumnezeu fără avea o oarecare cunoaştere a Celui căruia căutăm să ne închinăm. Şi acea cunoaştere
este crezul nostru, fie că el ajunge să fie recunoscut oficial, fie că nu. Nu se poate spune că este suficient să ai o
experienţă mistică sau supranaturală despre Dumnezeu, fără să ai şi o cunoaştere doctrinară. Nu, nu este suficient.
Noi trebuie să ne închinăm atât în adevăr, cât şi în duh; iar adevărul poate fi formulat, şi când este formulat, devine
crez...
O etapă a adevăratei închinări este uimirea. Aici mintea încetează să înţeleagă şi trece la un fel de uimire
încântătoare. Carlyle a spus că închinarea este „uimire transcendentală", un grad de uimire ce nu cunoaşte limite şi
nu poate fi exprimată. Acel gen de uimire se găseşte în întreaga Biblie (deşi e corect să adăugăm că tot acolo se
găsesc şi grade mai mici de închinare). Avraam a căzut la pământ într-o uimire sfântă când Dumnezeu i-a vorbit.
Moise şi-a ascuns faţa în prezenţa lui Dumnezeu care-i vorbea din rugul aprins. Pavel nu a putut preciza dacă a fost
în trup sau fără trup când i-a fost îngăduit să vadă strălucirile de nespus din al treilea cer. Când Ioan L-a văzut pe Isus
umblând în mijlocul bisericilor Lui, a căzut la picioarele Lui ca mort. Am dat doar aceste câteva exemple; lista este
lungă în Biblie. (That Incredible Christian - Acel creştin incredibil)
Esenţa închinării spirituale este de a iubi în mod absolut, de a încrede fără rezerve, de a te ruga neîncetat şi de a căuta
să te aseme cu Cristos, să fii sfânt şi să faci tot binele de care eşti în stare, dragul lui Cristos. Este imposibil ca cineva
să împiedice acest de „practică". Dacă practicarea oficială a religiei este interzisă pr decret guvernamental sau, pentru

un timp, devine imposibilă cauza împrejurărilor, putem să ne întoarcem la sanctuarul propriile noastre inimi şi să ne
închinăm lui Dumnezeu într-un mod plăcut! până când El va găsi de cuviinţă să schimbe împrejurările şi să
ÎNCHINAREA
31
îngăduie să reîncepem practicarea vizibilă a credinţei noastre. Dar, în tot acest timp, focul nu s-a stins pe altarul
inimii noastre, iar noi am învăţat secretul dulce al supunerii şi al încrederii, lecţie pe care nu am fi putut-o învăţa în
alt mod. {Root ofthe Righteous - Rădăcina celor drepţi)
Este imposibil să te închini lui Dumnezeu fără să-L iubeşti. Atât Scriptura, cât şi raţiunea susţin acest lucru. Iar
Dumnezeu nu Se mulţumeşte niciodată cu mai puţin decât cu totul: „cu toată inima ta... tot sufletul tău... toată
puterea ta". Se poate că acest lucru nu este posibil de la început, dar experienţele tot mai profunde cu Dumnezeu ne
vor pregăti pentru aşa ceva, iar lucrarea interioară a Duhului Sfânt ne va ajuta ca, după un timp, să-I oferim
Domnului o astfel de plinătate a dragostei. {That Incredible Christian)
Omul este un închinător, şi numai în duhul de închinare îşi găsesc modalitatea de manifestare toate puterile
uimitorului său intelect. (God Tells the Man Who Cares - Dumnezeu vorbeşte celui ce ia seama)
Mai rămâne de spus doar că închinarea... este o artă aproape uitată (deşi, slavă Domnului, nu total) în zilele noastre.
Căci orice s-ar putea spune despre creştinii de azi, nu se poate nega că nu ne remarcăm printr-un duh de închinare. Se
poate că Evanghelia predicată de creştini devotaţi mântuieşte suflete, dar nu creează închinători. Strângerile noastre
sunt caracterizate de cordialitate, umor, afecţiune, zel şi bună dispoziţie; dar nu găsim aproape nicăieri adunări
marcate de prezenţa copleşitoare a lui Dumnezeu. Reuşim să mergem împreună dispunând de o doctrină corectă,
acorduri solide, personalităţi plăcute şi distracţii religioase. Cât de puţine, cât de jalnic de puţine sunt sufletele
extaziate, care tânjesc după dragostea lui Cristos. Dulcea ^.nebunie" care i-a cuprins pe oameni ca Bernard, St.
Francis, Richard Kolle, Jonathan Edwards sau Samuel Rutherford abia se întâlneşte as
tazi. Adorarea fierbinte a
Maicii Tereza sau a lui Madame Guyon e
ceva de domeniul trecutului. Creştinismul a căzut în mâinile unor
32
conducători care nu l-au cunoscut pe Iosif. însăşi amintirea unor zile mai bune dispare încet şi un nou tip de persoană
religioasă apare la orizont. Aurul şi-a pierdut strălucirea, iar argintul a devenit plumb! (That Incredible Christiari)
Una dintre cele mai eliberatoare declaraţii din Noul Testament este aceasta: „închinătorii adevăraţi se vor închina
Tatălui în duh şi în adevăr; fiindcă astfel de închinători doreşte Tatăl. Dumnezeu este Duh; şi cine se închină Lui
trebuie să I se închine în duh şi în adevăr" (Ioan 4:23-24). Aici ni se arată că natura închinării este în întregime
spirituală. Adevărata religie nu are nimic de-a face cu mâncăruri şi zile, cu veşminte şi ceremonii, ci locul ei este în
unitatea duhului omului cu Duhul lui Dumnezeu. Din perspectiva omului, cea mai tragică pierdere suferită la Cădere
a fost părăsirea sanctuarului interior de către Duhul lui Dumnezeu. în punctul central şi cel mai tainic al fiinţei umane
se află un rug menit a fi locaşul Dumnezeului trinitar. Acolo Dumnezeu a intenţionat să aibă un loc de odihnă şi să
strălucească printr-un foc moral şi spiritual. Omul, prin păcat, şi-a pierdut acest privilegiu nespus de minunat şi acum
trebuie să locuiască acolo singur. Căci locul acela este privat şi nici o altă fiinţă creată nu are acces; nimeni nu poate
intra acolo decât Cristos, iar El intră numai în urma invitaţiei credinţei. „Iată, Eu stau la uşă şi bat. Dacă aude cineva
glasul Meu şi deschide uşa, voi intra la el, voi cina cu el, şi el cu Mine" (Apocalipsa 3:20). (Man: The Dwelling
Place of God - Omul: locaşul lui Dumnezeu)
Omul a fost creat pentru închinare
Dumnezeu este real. El este real în sensul absolut şi final, aşa cur nu este nimic altceva. Orice altă realitate este
dependentă de a Lui. Marea Realitate este Dumnezeu, Autorul acelei realităţi inferioare şi dependente care
alcătuieşte suma lucrurilor create, inclusiv noi înşine. Dumnezeu are o existenţă obiectivă, independentă şi aparte de
orice
ÎNCHINAREA
33
noţiune pe care o putem avea noi cu privire la El. Inima închinătoare nu îşi creează Obiectul închinării. Ea îl găseşte
aici când se trezeşte din adormirea morală, în dimineaţa regenerării ei...
în dorinţa noastră după Dumnezeu, să avem întotdeauna în vedere faptul că şi El are o dorinţă, şi această dorinţă a
Lui este legată de fiii oamenilor, mai precis de acei fii ai oamenilor care iau hotărârea, o dată pentru totdeauna, de a-
L înălţa pe El mai presus de orice. Asemenea oameni îi sunt mai scumpi lui Dumnezeu decât toate comorile de pe
pământ sau din mare. în ei Dumnezeu găseşte o scenă deschisă de unde îşi poate arăta bunătatea Lui nespus de mare
faţă de noi, în Cristos Isus. Cu ei, Dumnezeu poate umbla neîngrădit; faţă de ei, poate acţiona ca Dumnezeu ce este.
(The Pursuit of God - în căutarea lui Dumnezeu)
Tânjind după Dumnezeu

Când întreg universul, pe deplin răscumpărat, va ajunge iarăşi să se închine lui Dumnezeu cu glas tare, fericit, de
bună voie şi din toată inima, atunci vom vedea noua creaţie, cerul cel nou şi pământul cel nou! închinarea caută
unirea cu fiinţa iubită; efortul depus pentru a acoperi spărtura dintre inimă şi Dumnezeul pe care aceasta îl adoră este
închinare în forma ei cea mai înaltă. (The Tozer Palpit, Book 1 - Amvonul lui Tozer, Cartea 1)
Fraţilor, când, în sfârşit, ne întâlnim cu Dumnezeu, aceasta trebuie să se producă în singurătate, în adâncul fiinţei
noastre. Atunci vom fi singuri chiar dacă vom fi înconjuraţi de mulţime. Dumnezeu trebuie să scoată din turmă pe
orice hoinar şi să-şi pună însemnul pe el în singurătate. Nu este ceva ce Dumnezeu poate face pentru noi în masă.
(The Tozer Pulpit, Cartea 8)
Misterul întotdeauna năuceşte înţelegerea şi copleşeşte mintea; n
°i venim înaintea lui Dumnezeu într-o umilinţă
tăcută, în prezenţa m
isterului inexprimabil. Eu cred că trebuie să lăsăm întotdeauna loc
34
pentru mister în credinţa noastră creştină. Dacă nu facem asta, devenim j nişte raţionalişti evanghelici care pot să
explice totul. Să ni se pună numai o întrebare, că noi avem răspunsul gata pregătit - putem răspunde la orice
întrebare! Nu cred că putem. Eu cred că misterul străbate întreaga împărăţie a lui Dumnezeu întocmai cum el există
pretutindeni în natură. Cel mai înţelept şi onest om de ştiinţă îţi va spune că, practic, el nu cunoaşte nimic. Creştinul
care s-a întâlnit cu Dumnezeu şi, cu ochii inimii, L-a văzut pe tron, a încetat să mai joace rolul de oracol. Nu mai
pretinde că ştie totul şi nici nu mai condamnă pe altul care poate are o părere puţin diferită de a lui. {Predica The
Man Who Saw God - Omul care L-a văzut pe Dumnezeu, Wheaton College, 1961)
Poţi să faci oricâte planuri vrei şi poţi să fii ajutat de tot felul de i reclame şi dispozitive mecanice moderne şi, totuşi,
în final, totul să fie egal cu zero dacă înainte de toate nu este glorificat Dumnezeu în mijlocul Bisericii Lui. (Din
predica Babylonian Captivity - Robia babiloniană, General Council, 1960)
în închinare se disting câteva elemente, dintre care dragostea, admiraţia, uimirea şi adorarea. Deşi se poate că ele nu
sunt experimentate în această ordine, o privire atentă va descoperi că aceste elemente sunt prezente oriunde se
întâlneşte adevărata închinare. (That Incredible Christian)
Dumnezeu locuieşte în inima plină de laude la adresa Lui. Omul este făcut să admire ceva, şi asta şi face. Iar când
admiră până când totul devine pentru el un foc incandescent încărcat de mister, aceasta este închinare. Oamenii fac o
greşeală: unii admiră totul, alţii nu admiră nimic, iar alţii admiră lucruri rele. Dumnezeu însă ni S-a dat pe Sine însuşi
şi ne spune: „Iată, admiră-Mă pe Mine, căci Eu sunt Dumnezeu". (Ultima predică din Chicago, 1959)
CAPITOLUL 3
închinarea care nu este plăcută
Ce nu este plăcut?
Realitatea crudă, tragică este că eforturile multora de a aduce închinare nu îi sunt plăcute lui Dumnezeu. Fără
călăuzirea Duhului Sfânt nu poate avea loc o adevărată închinare. Acesta este un gând solemn. Pentru mine este greu
să mă odihnesc în linişte noaptea când ştiu că milioane de oameni religioşi, educaţi nu fac altceva decât să ducă mai
departe tradiţii şi obiceiuri religioase, fără să ajungă nicidecum la Dumnezeu. (Whatever Happened to Worship?)
Modul în care mulţi creştini moderni văd închinarea mă face să nu mă simt în largul meu. Oare adevărata închinare
poate fi proiectată şi manevrată? Prevedeţi şi voi, împreună cu mine, vremea când bisericile îl vor numi pe pastor
„inginer spiritual"? (Whatever Happened to Worship?)
Nu te închini lui Dumnezeu aşa cum ar trebui dacă ţi-ai compartimentat viaţa astfel, încât unele zone ale tale se
închină, în timp ce altele, nu.
Aceasta poate fi o mare amăgire, şi anume faptul că închinarea se practică numai la biserică sau în mijlocul unei
furtuni periculoase sau în faţa unor neobişnuite şi sublime frumuseţi ale naturii. M-am aflat odată în prezenţa unor
indivizi care au devenit foarte spirituali când au a
Juns să stea pe marginea impresionantă a unei stânci de pe un munte
abrupt! (Whatever Happened to Worship?)
35
36
Este imposibil să ne închinăm lui Dumnezeu fără ajutorul Duhului Sfânt. Acţiunea Duhului Sfânt în interiorul nostru
este cea care ne face în stare să ne închinăm lui Dumnezeu într-un mod plăcut, prin Acea Persoană pe care o numim
Isus Cristos şi care este El însuşi Dumnezeu.
Aşadar, închinarea îşi are originea în Dumnezeu şi ajunge la noi, de unde apoi se reflectă, ca într-o oglindă.
Dumnezeu nu acceptă nici un alt fel de închinare. (Whatever Happened to Worship?)

Nu pot aduce o închinare care să îi fie în întregime plăcută lui Dumnezeu dacă ştiu că am în viaţa mea lucruri care îi
displac Lui. Nu pot să mă închin cu adevărat şi cu bucurie lui Dumnezeu duminica şi să nu mă închin şi lunea. Nu
pot să mă închin lui Dumnezeu cu o cântare veselă duminica şi apoi, cu bună ştiinţă, să nu îi fiu pe plac în modul în
care îmi desfăşor afacerile lunea şi marţea.
Repet punctul meu de vedere asupra închinării: nici o închinare nu îi este în întregime plăcută lui Dumnezeu dacă
este în mine ceva ce îi displace Lui. (Whatever Happened to Worship?)
învăţând de la Cain
Sunt multe feluri de închinare pe care Dumnezeu nu le poate accepta. închinarea lui Cain, din Vechiul Testament, nu
a fost acceptată, deoarece el nu a recunoscut necesitatea ispăşirii pentru păcat în relaţia dintre Dumnezeu şi omul
căzut. {Whatever Happened to Worship?)
închinarea pe care Cain I-a adus-o lui Dumnezeu are trei lipsuri fundamentale şi grave.
în primul rând este ideea greşită că Dumnezeu este un Dumnezeu diferit faţă de cum este El în realitate. Aceasta are
de-a face cu persoana şi caracterul unui Dumnezeu suveran şi sfânt. Cum se poate cineva închina într-un mod plăcut
lui Dumnezeu fără a şti ce fel de Dumnezeu este El în realitate? Cain cu siguranţă nu a cunoscut adevăratul caracter
ÎNCHINAREA CARE NU ESTE PLĂCUTĂ
37
es
L
al lui Dumnezeu. Cain nu a crezut că problema păcatului omului are o importanţă veşnică în ochii lui Dumnezeu.
în al doilea rând este greşeala de a crede că omul are o relaţie cu Dumnezeu, pe care în realitate nu o are. Cain şi-a
luat libertatea de a crede că el merita să fie primit de Dumnezeu fără a fi nevoie de un intermediar. El a refuzat să
accepte concluzia lui Dumnezeu, şi anume că omul s-a înstrăinat de Dumnezeul lui prin păcat.
în al treilea rând, Cain din Vechiul Testament şi, împreună cu el, o mulţime nenumărată de bărbaţi şi femei de atunci
încoace, au presupus, în mod greşit, că păcatul nu este aşa de grav. Dovezile în acest sens sunt clare, pentru cine vrea
să le privească. Dumnezeu urăşte păcatul, pentru că El este un Dumnezeu sfânt. El ştie că păcatul a umplut lumea cu
durere şi suferinţă, privându-ne viaţa de scopul ei primar şi de bucurie - bucuria de a ne închina Dumnezeului nostru!
închinarea pe care a adus-o Cain a fost nepotrivită şi fără o semnificaţie reală. Transferând această chestiune în zilele
noastre, în lumina Noului Testament, vă asigur că nu aş petrece, cu bună ştiinţă, nici un ceas într-o biserică unde nu
se vesteşte necesitatea ispăşirii cu sânge pentru păcat, ispăşire făcută prin cruce şi prin meritele morţii Domnului
nostru Isus Cristos. (Whatever Happened to Worship?)
Goliciunea serviciului religios din bisericile obişnuite
Se poate vedea cât de gol şi de fără sens este serviciul religios dintr-o biserică obişnuită de azi. Toate formele
exterioare sunt prezente; singura slăbiciune, prevestitoare de rău, este absenţa puterii Duhului. Forma de evlavie este
prezentă, ba chiar, adeseori, această formă este perfecţionată până devine un triumf estetic. Muzică şi poezie, artă şi
oratorie, veşminte speciale şi tonalităţi solemne se unesc pentru a fermeca mintea închinătorului, dar mult Prea des
inspiraţia divină nu este prezentă. Puterea de sus nu este ni
ci cunoscută, nici dorită de pastor sau de enoriaşi. Acest
lucru es
te într-adevăr tragic, şi asta cu atât mai mult cu cât se petrece în
38
domeniul religiei, unde este vorba de destinul veşnic al oamenilor. (The Divine Conquest - Cucerirea divină)
întreaga viaţă trebuie să se închine lui Dumnezeu
E posibil să ne închinăm lui Dumnezeu cu buzele noastre, dar să nu ne închinăm şi cu vieţile noastre. însă vreau să
accentuez că dacă viaţa ta nu se închină lui Dumnezeu, nici buzele tale nu o fac. (Predica: Doctrine ofthe Remnant -
Doctrina despre Rămăşiţă, Chicago, 1957)
Convingerile lui Tozer
Viaţaîn totalitate-omulîntreg-trebuiesălse închine luiDumnezeu.1 Credinţa, dragostea, ascultarea, loialitatea,
comportamentul, viaţa - toate acestea trebuie să se închine lui Dumnezeu. Dacă este în tine ceva ce nu se închină lui
Dumnezeu, atunci nu există nimic în tine care j se închină Lui foarte bine. Dacă îţi compartimentezi viaţa şi laşi cai
unele părţi din tine să se închine lui Dumnezeu, dar altele nu, atunci nu I te închini Lui aşa cum ar trebui. Este o mare

amăgire, în care suntem prinşi uşor, să credem că suntem spirituali în biserică sau în prezenţa j morţii sau în mijlocul
unor frumuseţi ieşite din comun. (The ChiefEnd ofMan, Predica nr. 6, Toronto, 1962)
Există o închinare samariteană. Aceasta este o închinare eretică înl sensul corect al cuvântului. Ereticul nu este omul
care neagă întregul! adevăr, ci este, pur şi simplu, un om foarte mofturos, care alege ce-ij place şi leapădă restul.
Erezia înseamnă a lua ce îmi place şi a lepăda! ce nu-mi place. (The ChiefEnd ofMan, Predica nr. 3, Toronto, 1962)
Există o închinare la natură. Ea este poezia religiei. Este încântarea j la cote înalte şi admirarea a ceea ce este sublim.
Sunt îngrozitor dej mulţi închinători la natură sau, ca să ne exprimăm mai bine, închinători ai lui Dumnezeu prin
intermediul; naturii. Este o bucurie înaltă,
39
o concentrare a minţii asupra frumuseţii, fără ajutorul ochiului şi al urechii. Dacă urechea ta aude muzică, aceasta
este frumuseţe. Dacă ochiul tău vede frumuseţe, aceasta este artă. Dar dacă ai gânduri frumoase, fără muzică sau artă,
aceasta e poezie, şi o scrii. Unii oameni, în mod greşit, iau sentimentele răpitoare drept închinare. (The Chief End
ofMan, Predica nr. 3, Toronto, 1962)
Unii consideră, în mod greşit, muzica religioasă închinare. Orice înnobilează mintea şi ridică sufletul la stări
apropiate de extaz e presupus a fi închinare. (The Chief End of Man, Predica nr. 3, Toronto, 1962)
Nu orice închinare este primită de Dumnezeu. Şi, în societatea noastră cultivată, este multă închinare pe care
Dumnezeu nu o va primi niciodată, nici în lumea asta, nici în cea viitoare. Există experienţe religioase pe care
Dumnezeu nu le acceptă. Există sentimente calde de prietenie între oamenii religioşi. Sunt prezente sunetul pianului
şi frumuseţea cântărilor. Dar, fără adevăr şi fără Duhul Sfânt, nu este adevărată închinare. (The ChiefEnd ofMan,
Predica nr. 3, Toronto, 1962)
Nu te poţi închina după bunul plac. Acesta este unul dintre şiretlicurile diavolului şi o practică favorită a poeţilor
neconvertiţi, în general a oamenilor neconvertiţi, care cunosc o atingere a sublimului în mintea lor, dar nu sunt
născuţi din nou. Ei spun că nu trebuie decât să ne închinăm lui Dumnezeu, indiferent în ce mod, şi totul va fi bine.
Este posibil să ai experienţe religioase autentice fără să cunoşti răscumpărarea. Este întru totul posibil să ai
experienţe religioase autentice şi să nu fii creştin, să nu fii convertit, ci să te afli pe drumul spre iadul cel veşnic. Vă
amintiţi ca Şi Cain a avut o experienţă - o experienţă religioasă autentică. A vorbit c
u Dumnezeu şi Dumnezeu a
vorbit cu el. Este posibil a avea experienţe c
u Dumnezeu şi totuşi, să nu ai o experienţă mântuitoare cu Dumnezeu.
Este posibil să te închini şi totuşi, să nu te închini bine. (The ChiefEnd °fMan, Predica nr. 3, Toronto, 1962)
40
41
închinarea trebuie să se facă în Duhul şi prin Duhul. Ideea că ori-î cine se poate închina este complet greşită. Ideea că
ne putem închina fără Duhul este complet greşită. Ideea că putem să îl punem pe Duhul Sfânt într-un colţ şi să-L
ignorăm, să-L stingem, să ne împotrivim Lui şi totuşi, să ne închinăm lui Dumnezeu într-un mod plăcut Lui este o
mare erezie de care trebuie să ne debarasăm. Numai Duhul Sfânt ştie j cum trebuie să ne închinăm lui Dumnezeu
într-un mod plăcut. (The ChiefEnd ofMan, Predica nr. 8, Toronto, 1962)
închinarea precede lucrarea
Se poate stabili următoarea axiomă: dacă nu ne închinăm, nici nil putem face o lucrare eficientă. Duhul Sfânt poate
lucra numai prin intermediul unei inimi închinătoare, şi nu altfel. Noi putem alerga încoace şi-ncolo, autoamăgindu-
ne cu activitatea noastră religioasă, dar prin aceasta nu facem decât să ne expunem unei deziluzii puternice în ziua
cea mare.
Nu încape îndoială că accentul în învăţătura creştină de azi ar trebui să fie pe închinare. E puţin probabil să devenim
doar închinători,: neglijând implicaţiile practice ale Evangheliei. Oricine se închină lui' Dumnezeu în Duh şi în
adevăr nu se poate împotrivi chemării la slujire sfântă. Părtăşia cu Dumnezeu duce direct la ascultare şi fapte bune.
Aceasta este ordinea divină, şi ea nu poate fi inversată. (Born after Midnight - Născut după miezul nopţii)
Tot ceea ce mă ţine departe de Biblie este duşmanul meu, indiferent cât de inofensiv ar putea părea lucrul respectiv.
Orice îmi distrage atenţii atunci când ar trebui să cuget la Dumnezeu şi la lucrurile veşnice fa un rău sufletului meu.
Dacă grijile vieţii îmi scot Scriptura din minte voi suferi o pierdere tocmai când nu-mi pot permite asta. Dacă ace
orice altceva în locul Scripturii, voi fi înşelat şi jefuit, spre confuzii mea eternă. (That Incredible Christian)
Un mesaj dur
Dacă este în mine ceva ce nu se închină lui Dumnezeu, atunci nu este nimic în mine care să se închine lui Dumnezeu
în chip desăvârşit!
Nu spun că lui Dumnezeu nu I se poate aduce altceva decât o închinare perfectă, altfel El nu va accepta nici o

închinare. Nu merg atât de departe cu afirmaţiile; dacă aş face asta, pe mine însumi m-aş descalifica. Şi, cu toţii, ne-
am agăţa harfele în sălcii, refuzând să cântăm cântările Domnului pe un pământ străin.
Spun însă, cu toată tăria, că idealul pe care Dumnezeu ni-1 pune în faţă este următorul: să ne închinăm cât mai
aproape de perfecţiune. Iar dacă sunt domenii în fiinţa mea care nu sunt în armonie şi care nu se închină lui
Dumnezeu, atunci nu există nici un domeniu în fiinţa mea care I se închină lui Dumnezeu în chip desăvârşit. (The
Tozer Pulpit, Cartea 1)
Veghează ca nu cumva să existe un punct, o oră, un loc sau o zi care să nu fie consacrate şi date lui Dumnezeu.
Atunci te vei închina lui Dumnezeu - şi El va primi închinarea! (The Tozer Pulpit, Cartea 1)
CAPITOLUL 4
Concentrare spirituală
Punând accentul pe viaţa interioară
Retrage-te din lume în fiecare zi, într-un loc privat, fie el şi dormitorul j (un timp m-am retras în încăperea unde se
afla cazanul pentru încălzirea centrală, în lipsa unui loc mai bun). Rămâi în locul ascuns până I ce zgomotele din jur
încep să dispară din inima ta şi eşti învăluit de ; sentimentul prezenţei lui Dumnezeu. îndepărtează în mod voit
sunetele neplăcute şi ieşi din cămăruţa ta hotărât să nu le auzi. Ascultă Glasul lăuntric până înveţi să-1 recunoşti.
încetează de a mai încerca să te compari cu alţii. Dă-te pe tine însuţi lui Dumnezeu şi apoi fii ce şi cine eşti, fără să te
preocupe ce gândesc alţii. Limitează-ţi cât mai mult preocupările. Nu încerca să ştii ceea ce nu îţi este de nici un
folos. Evită genul de gândire digerată - scurte relatări despre fapte irelevante, întâm-1 plări amuzante, zicale
inteligente. învaţă să te rogi înlăuntrul tău în fiecare clipă. Nu va trece mult până vei putea face asta chiar şi în timp
ce I lucrezi. Practică umilinţa, candoarea, sinceritatea de copil. Roagă-te să ai un ochi curat. Citeşte mai puţin, dar
citeşte mai mult din ceea ce este important pentru viaţa ta lăuntrică. Nu lăsa niciodată ca gândurile să-ţi I fie
împrăştiate prea mult timp. Ţine-ţi sub control gândurile hoinare.! Priveşte la Cristos cu ochii sufletului. Practică
concentrarea spirituală.] (OfGod and Men - Despre Dumnezeu şi oameni)
Să practicăm meditaţia la Cuvântul lui Dumnezeu. Dar vă rog săi nu vă însuşiţi acest îndemn cu gândul de a vă duce
apoi şi a forma uni club - noi suntem deja supraorganizaţi. Cugetaţi doar. Să fim niştej creştini simpli, cugetători. Să
ne deschidem Biblia, să o punem pe uni
42
CONCENTRARE SPIRITUALĂ
43
scaun şi să medităm la ea. Ea se va deschide singură înaintea ochilor noştri, şi Duhul lui Dumnezeu va veni şi va
pluti deasupra ei.
Vă sfătuiesc să cugetaţi în linişte, cu reverenţă, cu rugăciune, timp de o lună. Daţi la o parte orice întrebări şi
răspunsuri şi tendinţa de a completa spaţiile goale din porţiunile pe care nu le-aţi putut înţelege. îndepărtaţi toate
fleacurile şi luaţi Biblia, puneţi-vă pe genunchi şi, cu credinţă, spuneţi: „Tată, iată-mă! începe Tu să mă înveţi!" (The
Tozer Pulpit, Cartea 2)
Consacrarea nu este dificilă
Consacrarea nu este dificilă pentru persoana care s-a întâlnit cu Dumnezeu. Acolo unde există adorare şi fascinaţie
sincere, copilul lui Dumnezeu nu vrea altceva decât prilejuri de a-şi turna dragostea la picioarele Mântuitorului.
(Whatever Happened to Worship?)
Atitudini nesănătoase
Trândăvia practicată de creştinul obişnuit în lucrurile spirituale ar ruina concertul unui pianist dacă şi-ar permite să
facă acelaşi lucru pe tărâmul muzicii. Pierderea de vreme pe care o vedem în cercurile religioase ar pune capăt
carierei unui mare baschetbalist într-o singură săptămână. Nici un om de ştiinţă nu ar putea rezolva problemele
dificile care îl preocupă dacă ar manifesta tot atât de puţin interes faţă de acestea ca şi creştinii obişnuiţi faţă de
chestiunea sfinţeniei. Naţiunea ai cărei soldaţi ar fi la fel de molâi şi indisciplinaţi ca şi soldaţii bisericilor ar fi
cucerită de primul duşman care ar ataca-o. Victoriile nu se obţin de către oameni ce stau comod în fotolii. Succesul
costă.
Dacă vrem să progresăm din punct de vedere spiritual, trebuie să ne
punem pe noi înşine deoparte pentru lucrurile lui
Dumnezeu şi să n
e concentrăm asupra lor într-atâta, încât să dăm la o parte o mie de alte lucruri pe care omul lumesc
le consideră importante. (We Travel an Appointed Way - Călătorim pe un drum desemnat)
44

Critica activităţii fără sens
Activităţile noastre religioase ar trebui să fie stabilite într-uni asemenea mod, încât să ne rămână suficient timp
pentru cultivarea I roadelor solitudinii şi liniştii. Totuşi, trebuie să reţinem că e posibil să irosim asemenea perioade
de linişte pe care reuşim să ni le procu-1 răm din tumultul zilei. Cugetarea noastră trebuie să se îndrepte spre
Dumnezeu, altfel vom petrece timpul de retragere conversând cu noi înşine. E drept că lucrul acesta ne poate linişti
nervii, dar nu va contribui în nici un fel la înaintarea vieţii noastre spirituale. (That Incredible Christian)
Dacă un creştin stăruie să se ridice deasupra slabei experienţei religioase obişnuite, va ajunge curând la nevoia de a-L
cunoaşte pe Dumnezeu însuşi ca ţintă finală a oricărei doctrine creştine. Dacă va căuta să exploreze minunile sacre
ale dumnezeirii trinitare, va descoperi că meditaţia susţinută şi inteligentă asupra Persoanei lui Dumnezeu este
imperios necesară. Pentru a-L cunoaşte bine pe Dumnezeu trebuie să cugete la El neîncetat. Nimic din ceea ce omul
a descoperit i despre sine însuşi sau despre Dumnezeu nu a arătat nici o scurtătură spre spiritualitatea pură. Această
spiritualitate stă la îndemâna oricui şi, totuşi, este extraordinar de costisitoare. (That Incredible Christian)
Adevărurile creştine neglijate pot fi revitalizate numai atunci când,] prin rugăciune şi lungi meditaţii, le separăm de
masa ideilor confuze cu i care sunt pline minţile noastre şi le menţinem cu fermitate şi hotărâre în centrul atenţiei
noastre. (The Divine Conquest)
Aţintindu-ne privirea asupra lui Dumnezeu
Când ne ridicăm ochii interiori pentru a privi la Dumnezeu, în mod] sigur vom întâlni nişte ochi care ne vor privi
prietenos, căci este scris că ochii Domnului privesc încoace şi încolo pe tot pământul. Dulcele ]
45
limbaj al experienţei este: „Tu eşti Dumnezeul care mă vede" (Geneza 16:13). Când ochii sufletului privesc în sus şi
întâlnesc ochii lui Dumnezeu, începe raiul, chiar aici, pe pământ. (The Pursuit ofGod)
Acţiunea de a privi aparţine inimii şi ea poate fi realizată cu succes de orice om stând în picioare sau îngenunchind
sau zăcând pe patul de moarte, departe de orice biserică. (The Pursuit ofGod)
Mulţi au găsit secretul despre care vorbesc eu acum şi, fără a analiza prea mult ce se petrece înlăuntrul lor, practică în
mod constant acest obicei de a privi, cu ochii inimii, la Dumnezeu. Ei ştiu că ceva din adâncul inimii lor îl vede pe
Dumnezeu. Chiar şi atunci când sunt constrânşi să îşi abată atenţia conştientă de la Dumnezeu pentru a se ocupa de
chestiuni pământeşti, în ei continuă să existe o comuniune tainică. De îndată ce atenţia lor este eliberată de lucrurile
seculare, ea se îndreaptă iarăşi, instantaneu, spre Dumnezeu. Aceasta a fost mărturia multor creştini, atât de mulţi,
încât, chiar când fac această afirmaţie, am sentimentul că citez pe cineva, deşi nu ştiu pe cine anume. (The Pursuit
ofGod)
Rugăciunea privată ar trebui practicată de fiecare creştin. Perioade lungi de cugetare asupra Bibliei ne vor curaţi şi
dirija privirea; mersul la biserică ne va lărgi perspectiva exterioară şi ne va creşte dragostea unii faţă de alţii. Slujirea,
lucrarea, activităţile - toate acestea sunt bune şi fiecare creştin trebuie să se angajeze în ele. Dar la baza tuturor
acestor lucruri, dându-le semnificaţie, trebuie să se afle deprinderea lăuntrică de a privi la Dumnezeu. în interiorul
nostru se va forma o pereche °chi noi (dacă putem să spunem aşa), care ne vor ajuta să privim la Dumnezeu în timp
ce ochii noştri exteriori privesc la lucrurile acestei lumi trecătoare. (The Pursuit ofGod)
Doresc să subliniez această hotărâre, acest mare act de voinţă care
hermină inima să privească necurmat la Isus. Dumnezeu ia această
mtenţie drept alegerea noastră şi ţine cont de miile de lucruri din
46
această lume rea, care caută să ne atragă atenţia în altă parte. El ştie că noi ne-am îndreptat privirea inimii spre Isus,
şi noi, de asemenea, putem şti asta, şi ne putem mângâia cu gândul că ni se va forma o deprindere a sufletului, care
va deveni, după o vreme, un fel de reflex spiritual ce nu va mai cere nici un efort conştient din partea noastră. {The
Pursuit of God)
Glasul lui Dumnezeu
Când Dumnezeu I-a vorbit din cer Domnului nostru, oameni plini de sine, care au auzit glasul, au atribuit
fenomenului cauze naturale: „A fost un tunet". Acest obicei de a explica Glasul făcând apel la legi naturale se află la
baza ştiinţei moderne. în cosmosul plin de viaţă, de suflare există un misterios Ceva, prea minunat, prea tainic pentru
ca mintea omenească să-1 poată înţelege. Credinciosul nu pretinde că înţelege. El cade în genunchi şi şopteşte:
„Dumnezeu!" Şi omul necredincios îngenunchează, dar nu ca să se închine, ci ca să examineze, să caute, să afle
cauza şi modul de funcţionare a lucrurilor. Noi, acum, trăim tocmai într-un veac secular. Deprinderile noastre de a
gândi sunt cele ale omului de ştiinţă, nu ale închinătorului. Suntem gata mai degrabă să explicăm decât să adorăm.
„A fost un tunet", spunem noi, şi ne vedem mai departe de drumul nostru pământesc. Totuşi, Glasul continuă să

răsune şi să cerceteze. Ordinea şi viaţa lumii depind de acel Glas, dar oamenii sunt, în general, prea ocupaţi sau prea
încăpăţânaţi pentru a-i acorda atenţie. (The Pursuit of God)
Siguranţă în linişte
Oricine va asculta va auzi cerul vorbind. Cu siguranţă că acesta nu este ceasul când oamenii acceptă cu bunăvoinţă
îndemnul de a asculta căci ascultarea nu mai face astăzi parte din religia populară. Noi aflăm la polul opus al
lucrurilor. Religia a acceptat erezia monstruo
47
conform căreia zgomotul, mărimea, activitatea şi fala îl fac pe om scump înaintea lui Dumnezeu. Dar putem să ne
îmbărbătăm. Unui popor aflat în furtuna ultimului mare conflict, Dumnezeu îi spune: „Staţi liniştiţi şi să ştiţi că Eu
sunt Dumnezeu" (Psalmul 46:10, KJV), şi încă ne porunceşte asta şi astăzi, de parcă ar vrea să ne spună că puterea şi
siguranţa noastră nu stau în zgomot, ci în linişte. (The Pursuit of God)
CAPITOLUL 5
Prezenta lui Dumnezeu
Importantă pentru experienţa creştină
Prezenţa lui Dumnezeu este cel mai minunat lucru din întreaga] lume. (The Chief End of Man, Predica nr. 4,
Toronto, 1962)
Noi trebuie să ajungem în punctul în care putem să mergem înj prezenţa lui Dumnezeu cu încredere absolută şi să
spunem: „Dumnezeu I să fie adevărat şi orice om mincinos". Când putem face asta în prezenţa! lui Dumnezeu,
suntem la începutul închinării. (The Chief End of Man, Predica nr. 5, Toronto, 1962)
Trebuie să ne îndreptăm propriile noastre concepţii, nu să-L îndreptăm] pe Dumnezeu. Dumnezeu nu are nevoie de a
fi îndreptat. Dar noi trebuie , să ne îndreptăm concepţiile noastre din starea lor căzută şi teribil de i inadecvată. {The
Chief End of Man, Predica nr. 5, Toronto, 1962)
Apare acea dragoste minunată care te mână în prezenţa luij Dumnezeu, de unde nu mai vrei să pleci. Vrei să rămâi în
prezenţa lui i Dumnezeu, pentru că eşti în prezenţa frumuseţii totale, infinite, unde admiraţia vine aşa de natural.
Această stare poate creşte până când] inima ta este ridicată la un grad suprem de dragoste şi admiraţie. (The Chief
End of Man, Predica nr. 5, Toronto, 1962)
Dacă nu cunoşti prezenţa lui Dumnezeu în biroul tău, la fabrică,! acasă, atunci Dumnezeu nu este nici la biserică
atunci când te duci acolo. (Whatever Happened to Worship?)
48
PREZENTA LUI DUMNEZEU
49
Astăzi Biserica are nevoie de o reînnoire a viziunii despre Dumnezeul Cel Preaînalt. Nu spun asta doar pentru că
acesta e subiectul predicii mele, ci acesta e un adevăr temeinic ce poate fi verificat, probat şi dovedit. Mai mult decât
orice altceva avem nevoie de o reînnoire a viziunii Dumnezeului Celui Preaînalt. Cinstirea lui Dumnezeu a dispărut
dintre oameni şi Dumnezeul creştinismului de azi este unul neputincios - un Dumnezeu mic, incapabil, cu care îţi
poţi permite să fii familiar. El este „omul de sus"; este individul care te poate ajuta când eşti în dificultate şi care nu
te deranjează prea mult atunci când totul e OK. L-am redus pe Dumnezeul lui Avraam şi Iacov la un Dumnezeu
împăiat, la care poate face apel oricine, oricând. Clovnul de la radio poate să-şi întrerupă emisiunea distractivă şi să
anunţe: „Acum vom avea un moment de rugăciune". Cowboy-ul pe jumătate convertit, îmbrăcat ca un idiot, va
spune, după ce a prezentat nişte numere sexy: „Acum vă voi prezenta un număr sfânt". De Dumnezeu se poate
apropia oricine, pentru că de acel gen de Dumnezeu se poate apropia oricine. Am pierdut sentimentul de glorificare
şi cinstire a lui Dumnezeu. (Predica Rugăciunea, Chicago, 1956).
Exemple din istorie
Uriaşii spirituali din vechime au fost oameni care, la un moment dat, au devenit puternic conştienţi de Prezenţa reală
a lui Dumnezeu Şi au menţinut acea conştientă pentru tot restul vieţii lor. Se poate că prima lor întâlnire cu

Dumnezeu a fost una terifiantă, ca atunci când »o groază şi un mare întuneric" au căzut asupra lui Avraam sau când
Moise şi-a ascuns faţa înaintea rugului aprins, pentru că se temea să Privească la Dumnezeu. De obicei, această frică
îşi pierdea curând elementul de groază şi, după o vreme, se transforma într-o uimire plăcută, ca, în final, să devină un
sentiment reverenţios al apropierii totale a lui Dumnezeu. Punctul esenţial este că ei L-au experimentat Pe
Dumnezeu. Căci cum altfel s-ar putea explica ce au făcut sfinţii şi Profeţii? Cărui fapt i s-ar datora uimitoarea putere
de a face bine pe care
50
au exersat-o ei, cu urmări de-a lungul a nenumărate generaţii? Oare nu faptului că ei umblau într-o comuniune
conştientă cu Prezenţa reală şi îşi adresau rugăciunile lor lui Dumnezeu, cu convingerea sinceră că se adresau Cuiva
care era cu adevărat prezent? (The Divine Conquesi)
Părinţii noştri ne-au povestit, şi propriile noastre inimi confirmă cât de minunat este acest sentiment al Prezenţei
Cuiva. Aceasta face religia invulnerabilă la atacul criticilor; păzeşte mintea de colaps sub loviturile vrăjmaşului. Cei
care se închină Dumnezeului prezent pot ignora obiecţiile oamenilor necredincioşi. Experienţa lor e reală şi nu are
nevoie nici de apărare, nici de dovezi. Ceea ce ei văd şi aud amuţeşte îndoielile lor şi le întăreşte încrederea, pe care
nu o poate distruge puterea nici unui argument. (The Divine Conquesi)
Experienţă esenţială
Orice altceva ar mai cuprinde, adevărata experienţă creştină trebuie să includă întotdeauna şi o întâlnire reală cu
Dumnezeu. Fără aceasta, religia nu este decât o umbră, o reflectare palidă a realităţii, o copie fără valoare a unui
original pe care 1-a posedat cândva cineva despre care am auzit. Nu poate fi decât o tragedie enormă pentru un om să
frecventeze o biserică din copilărie până la adânci bătrâneţi fără a avea nimic altceva decât un dumnezeu
confecţionat, compus din teologie şi logică, dar care nu are ochi de văzut, nici urechi de auzit şi nici inimă de iubit.
(The Divine Conquesi)
Omul credincios este copleşit brusc de un sentiment puternic că'j numai Dumnezeu contează; curând acest sentiment
se manifestă în gândirea lui şi îi condiţionează toate judecăţile şi valorile. Astfel descoperă că este eliberat din robia
părerilor omeneşti. Este cuprins de o dorinţă puternică de a-I plăcea numai lui Dumnezeu. Curând învaţă să
preţuiască mai presus de orice certitudinea că el îi este plăcut Tatălui din cer. (The Divine Conquesi)
51
încrederea în Duhul
Venind la Dumnezeu, trebuie să ne aşezăm în prezenţa Lui cu încrederea că El este Cel care are iniţiativa, nu noi. El
a aşteptat ca zarva şi activitatea noastră să se domolească suficient de mult, încât să Se poată face auzit şi simţit de
noi. Atunci trebuie să ne concentrăm atenţia sufletului asupra dumnezeirii trinitare. Nu are importanţă care Persoană
a dumnezeirii trinitare solicită atenţia noastră pe moment. Ne putem încrede în Duhul, ca El să aducă înaintea
minţilor noastre Persoana la care trebuie să privim cel mai mult în momentul respectiv. (That Incredible Christiari)
Simbolul Cortului întâlnirii
Călătoria lăuntrică a sufletului din pustia păcatului în prezenţa binecuvântată a lui Dumnezeu este ilustrată minunat
prin Cortul întâlnirii din Vechiul Testament. Păcătosul revenit intra mai întâi în curtea din afară, unde aducea o jertfă
de sânge pe altarul de bronz şi se spăla în ligheanul aflat alături. Apoi trecea dincolo de perdea, în locul sfânt, unde
nu pătrundea nici o lumină naturală, ci doar lampadarul de aur, care vorbea de Isus, Lumina lumii, îşi arunca
strălucirea caldă peste tot. Tot acolo era şi Pâinea pentru punere înainte, care vorbea despre Isus, Pâinea Vieţii, şi
altarul tămâierii, o imagine a rugăciunii neîncetate.
Cu toate că închinătorul s-a bucurat deja de multe lucruri până în acest punct, totuşi nu a intrat încă în prezenţa lui
Dumnezeu. O altă perdea îl separa de Sfânta Sfintelor, unde, deasupra scaunului îndurării, se afla însuşi Dumnezeu,
într-o manifestare sublimă şi glorioasă. Cât a
existat Cortul, numai marele preot putea intra acolo, şi asta doar o dată

pe an, cu sângele pe care-1 aducea pentru păcatele lui şi păcatele Poporului. Această ultimă perdea s-a rupt când
Domnul nostru Şi-a dat sufletul la Calvar, şi Scriptura ne spune că această rupere a perdelei a deschis drumul pentru
orice închinător din lume, ca să poată veni, pe o c
ale nouă şi vie, direct în Prezenţa divină. (The Pursuit ofGod)
52
O personalitate iubitoare
împotriva acestei ambiguităţi înceţoşate stă doctrina clară,] scripturală, conform căreia Dumnezeu poate
fi cunoscut prin j experienţă personală. O Personalitate iubitoare domină Biblia, umblând printre pomii grădinii şi
răspândind o mireasmă plăcută în orice loc.j întotdeauna o Persoană vie este prezentă, vorbind, stăruind, iubind, |
lucrând şi manifestându-Se pe Sine oricând şi oriunde poporul Său are receptivitatea necesară de a vedea
manifestarea Lui. (The Pursuit ofGod)
Conştienţi de prezenţa lui Dumnezeu
Pe măsură ce începem să ne concentrăm asupra lui Dumnezeu; lucrurile spirituale vor prinde contur înaintea ochilor
noştri lăuntrici. Ascultarea de Cuvântul lui Cristos va duce la o revelaţie interioară a dumnezeirii (Ioan 14:21-23). Ne
va da o sensibilitate aparte care ne va ajuta să-L vedem pe Dumnezeu, aşa cum li s-a promis celor cu inima curată. O
nouă conştientizare a prezenţei lui Dumnezeu va pune stăpânire pe noi şi vom începe să-L gustăm, să-L auzim şi să-
L simţim lăuntric pe Dumnezeul care este viaţa noastră, totul al nostru. Se va vedea strălucirea constantă a adevăratei
Lumini, care luminează pe orice om venind în lume (vezi Ioan 1:9). Din ce în ce mai mult, pe măsură ce facultăţile
noastre se ascut şi se perfecţionează, Dumnezeu va deveni pentru noi Marele Tot, iar Prezenţa Lui - gloria şi minunea
vieţilor noastre. (The Pursuit ofGod)
O distincţie importantă
Prezenţa şi manifestarea Prezenţei nu sunt tot una. Se poate cal una să existe fără cealaltă. Dumnezeu este prezent şi
atunci când nu j cunoaştem manifestarea Prezenţei Lui. El este prezent şi când nu
53
suntem conştienţi de Această Prezenţă. Dar El Se manifestă numai atunci când suntem conştienţi de Prezenţa Lui.
Din partea noastră trebuie să existe o supunere totală faţă de Duhul lui Dumnezeu, fiindcă lucrarea Lui este să ne
arate pe Tatăl şi pe Fiul. Dacă cooperăm cu El, în ascultare plină de dragoste, Dumnezeu ni Se va arăta, şi această
arătare a Lui va constitui diferenţa dintre viaţa unui creştin cu numele si viaţa care radiază lumina feţei Lui. (The
Pursuit ofGod)
Prezenţa lui Dumnezeu este un fapt
Prezenţa universală este o realitate. Dumnezeu este aici. întregul Univers este viu prin viaţa Lui. El nu este un
Dumnezeu străin sau necunoscut, ci Tatăl făcut cunoscut nouă de Domnul Isus Cristos, a cărui dragoste a îmbrăţişat
păcătoasa rasă umană de-a lungul a mii de ani. Şi El încearcă mereu să ne atragă atenţia asupra Lui, să ni Se
descopere, să comunice cu noi. Avem în noi capacitatea de a-L cunoaşte pe El, numai să vrem să răspundem
chemărilor Lui. (Şi aceasta este ceea ce noi numim căutarea lui Dumnezeu!) îl vom cunoaşte într-o măsură tot mai
mare pe măsură ce receptivitatea noastră se perfecţionează prin credinţă, dragoste şi experienţă. (The Pursuit ofGod)
In mod similar, Prezenţa lui Dumnezeu este faptul central al creştinismului. Miezul mesajului creştin îl constituie
Dumnezeu însuşi aşteptând ca fiii Săi răscumpăraţi să caute să trăiască conştienţi de Prezenţa Lui. Genul de
creştinism aflat la modă astăzi cunoaşte această Prezenţă doar în teorie. Nu se accentuează privilegiul creştinului de a
trăi în mod practic cu conştiinţa acestei Prezenţe. Potrivit învăţăturii acestor creştini, noi ne aflăm în Prezenţa lui
Dumnezeu din punct de vedere poziţional, şi nu se spune nimic despre nevoia de a experimenta ln tr
ăire acea Prezenţă.
Imboldul fierbinte care 1-a mânat pe McCheyne •Pseşte cu desăvârşire. Şi actuala generaţie de creştini îşi stabileşte s
andardul după această regulă imperfectă. Satisfacţii mărunte iau locul Ze
lului arzător. Suntem mulţumiţi cu
posesiunile noastre de drept, iar
54
ÎNCHINARE Şl DISTRACŢIE
cei mai mulţi nu sunt deranjaţi de absenţa experienţei personale. (The Pursuit of God)
Adesea lipseşte
Prezenţa lui Dumnezeu în mijlocul nostru - aducătoare de un sentiment de teamă sfântă şi reverenţă - lipseşte la scară
largă în zilele noastre. Nu o poţi obţine prin muzică cântată în surdină la orgă sau prin jocuri de lumini reflectate prin
ferestrele măiestrit proiectate. Nu o i poţi obţine ţinând în mână o pâine şi pretinzând că ea este Dumnezeu, j Nu o

Inchinare-Si-Distractie.pdf

Recommended

Recommended

More Related Content

Similar to Inchinare-Si-Distractie.pdf

Similar to Inchinare-Si-Distractie.pdf (20)

Recently uploaded

Recently uploaded (20)

Inchinare-Si-Distractie.pdf