2. ECONOMIA DE PIAŢĂ (CAPITALISTĂ)
Acest tip de economie este fondat pe principiul liberei
concurenţe şi al iniţiativei individuale.
Se sprijină pe crearea întreprinderilor care au drept scop
îmbogăţirea fondatorului prin utilizarea forţei de muncă
salariate, remunerată iniţial la un tarif impus, negociat
mai târziu de către organizaţiile sindicale.
Economia capitalistă prezintă originalitatea dominanţei
activităţilor industriale şi a serviciilor. Importanţă
schimburilor este amplificată, stimulând activităţile
diverse şi speculaţiile financiare.
Dezvoltarea şi diversificarea consumului este o altă
caracteristică, stimulând expansiunea la nivel mondial.
Introducerea acestui mod de producţie a antrenat o
transformare completă a tuturor sectoarelor economice.
3. ECONOMIA DE PIAŢĂ (CAPITALISTĂ)
Piaţa capitalistă este dominată de interesul profitului, obţinut direct
sau prin plasamente bancare ca rezultat al unui bilanţ în care sunt
incluse toate cheltuielile.
Evoluţia continuă a economiei capitaliste a dus la reducerea progresivă
a numărului de întreprinderi prin concentrare, deşi sunt înfiinţate
continuu noi întreprinderi.
Concurenţa acerbă conduce la crearea holdingurilor, trusturilor,
concernelor, cartelurilor, fiecare dorind o parte cât mai însemnată din
piaţa de desfacere.
Concurenţa îmbină două procese simultane : crearea sferelor de
influenţa şi lărgirea pieţei interne de consum. Aceasta din urmă
stimulează dezvoltarea tehnicilor şi creşterea necesităţilor fără a exclude
crizele periodice, de supraproducţie sau financiare.
4. ECONOMIA DE PIAŢĂ (CAPITALISTĂ)
Expansiunea capitalismului a fost stimulată de acţiunile marilor
puteri europene :
-valorificarea spaţiilor slab locuite din zona temperată a Lumii
Noi, prin producţia de materii prime agricole la preţuri coborâte
de către colonişti furnizaţi de excedentul populaţiei europene
aflată în plină explozie demografică (sec. XVII-XIX); a creat în
timp economii paralele celor europene, furnizând la rândul lor
modele noi de exploatare, producţie şi consum.
-organizarea politico-militară a întreprinderilor europene de
exploatare a resurselor naturale din ţările tropicale, utilizând
structurile sociale şi forţa de muncă locală. A dus la crearea
imperiilor coloniale care au introdus/generalizat economia
monetarizată sau a amenajat condiţii de producţie, îndeosebi în
agricultură şi minerit. Colonia absorbea astfel o parte din capitalul
metropolei, degrevată de o parte din riscuri. Intrarea în competiţie a
unor noi puteri economice (Germania, Japonia) a condus la
exacerbarea competiţiei pentru exploatarea regiunilor tropicale,
generând faza imperialistă a colonialismului.
5. CREAREA ECONOMIILOR DE TIP COMUNIST
Apariţia acestora a fost generată de crizele succesive ale economiei capitaliste şi de
exacerbarea conflictelor imperialiste.
La baza sa stă ideologia comunistă care substituie profitul privat unei finalităţi sociale
distributive. Dintre căile de impunere a acestui tip de economie modelul sovietic s-a
remarcat prin durata şi impactul său. Acest model presupune crearea unei puternice
industrii de echipament, puternic angrenată în aplicaţiile militare (industria grea) în
paralel cu colectivizarea agriculturii şi înlocuirea serviciilor private prin servicii publice
controlate strict.
Economia de tip comunist este o economie strict planificată, centralizată şi
dirijată de un aparat birocratic politico-economic supradimensionat al cărui
scop declarat era crearea unei economii puternice capabile să concureze
economia capitalistă. Mobilizarea excesivă a resurselor şi concentrarea investiţiilor
în industria grea, în dauna producţiei de bunuri şi a agriculturii a condus la apariţia
unei decalaj între producţie şi consum, germene al crizei care a condus la prăbuşirea
sistemului comunist.
Acest decalaj a condus şi la căutarea unor alternative bazate pe autogestiune
(Iugoslavia) sau pe descentralizare şi responsabilizare a factorilor locali, aşa
numitul socialism de piaţă (China), în care miza o constituie crearea unor zone
speciale, în care capitalismul este permis.
6. CREAREA ECONOMIILOR DE TIP COMUNIST
Piaţa relativ închisă creată de ţările comuniste a perturbat sistemul
comercial al statelor capitaliste, în consecinţă apărând noi pieţe, extrem de
dinamice, în imediata vecinătate (dragonii şi tigrii din sud-estul Asiei, Turcia,
Grecia sau statele latino-americane şi cele arabe petroliere etc.), în paralel
cu multiplicarea paradisurilor fiscale şi financiare.
Fostele state comuniste sunt încă marcate de disfuncţii derivate din
consolidarea mentalităţilor paternaliste şi a pasivităţii în perioada comunistă
ori din aplicarea greşită a unor politici de transfer al proprietăţii. In cadrul
rigid al economiei comuniste mai rămân doar două state, Cuba şi Coreea
de Nord sau unele enclave izolate, transformate în paradis al tuturor
formelor de trafic ilegal (Transnistria, unele regiuni caucaziene etc.).
Viabilitatea economiei de tip comunist s-a dovedit utopică deşi succesele
din prima fază creaseră convingerea competitivităţii sale generată de
refuzul mondializării. Odată integrată în circuitele economice mondiale a
fost pusă în imposibilitatea menţinerii capacităţilor de producţie create
generând o criză multiplă cu efecte de lungă durată, multe dintre statele
care au cunoscut acest regim sunt încă departe de a se fi înscris pe un
trend ascendent (cazul României este tipic).
7. DECOLONIZAREA
Cel mai important eveniment politic produs după 1945 în fostele state coloniale grevate
de probleme sociale şi economice insurmontabile. Caracteristica esenţială a acestor state
constă în acumularea unui enorm decalaj faţă de statele dezvoltate, explicabil doar în
contextul politicii imperialiste a marilor puteri. Slaba coeziune naţională, precaritatea pieţei
interne, nivelul redus al instrucţiei şi asistenţei sanitare, incapacitatea asigurării cu locuri
de muncă a populaţiei aflată într-o spectaculoasă explozie demografică, constituie
simptomele unei situaţii practic insolvabile.
Apariţia relaţiilor de tip neocolonial, bazate pe creditare şi impunerea unor tarife, a adâncit
decalajele şi a aruncat multe dintre fostele colonii într-o criză fără ieşire. Naţionalizarea
unor resurse de mare interes (petrol, minereuri) a atenuat criza dar în cele mai multe
cazuri aceste măsuri au fost înăbuşite prompt de către statele dezvoltate prin boicoturi,
blocade şi sancţiuni. Pe plan politic, apariţia mişcării ţărilor nealiniate a creat o anumită
solidaritate între aceste state, abandonată în timp pe măsura impunerii unor relaţii
clientelare cu statele puternice.
Evoluţiile din ultimele decenii, îndeosebi după căderea comunismului, a produs
diferenţieri majore între fostele state coloniale, pornind de la diferenţele de potenţial
natural sau economic. Statele cu resurse bogate sau aflate în proximitatea pieţelor de
desfacere occidentale s-au detaşat treptat, având deja structuri economice moderne
(America Latină şi statele arabe petroliere) spre deosebire de Africa Subsahariană sau
unele state sud-asiatice, dominant agricole. O categorie aparte sunt noile state
industriale, care s-au apropiat şi mai mult de standardele occidentale (Coreea de Sud,
Taiwan, Singapore etc.). Cei doi mari giganţi demografici, China şi India, se disting prin
coexistenţa unor regiuni subdezvoltate cu regiuni deja puternic ancorate în circuitele
9. IERARHIZAREA STATELOR DUPĂ
POTENŢIALUL ECONOMIC ŞI UMAN
Criterii de ierarhizare a statelor lumii:
Suprafaţă
Populaţie
Formă de organizare
Formă de guvernământ
Aşezarea geografică
Potenţial economic
Potenţial uman
10. IERARHIZAREA STATELOR DUPĂ NIVELUL
GENERAL DE DEZVOLTARE ECONOMICĂ
Ţări dezvoltate cu economie de piaţă
Această grupare de ţări concentrează cea mai mare parte a resurselor financiare mondiale,
având o structură economică dominată de sectorul serviciilor, urmat de industrie şi
agricultură.
Această grupă de ţări deţine cea mai mare pondere în produsul mondial brut, în investiţiile
externe de capital, în exporturile mondiale – peste 2/3. Astfel, Uniunea Europeană
reprezintă principala putere comercială a lumii, urmată de S.U.A.
Structura economică a acestor ţări se caracterizează prin ponderea superioară a sectorului
terţiar şi acelui secundar, în comparaţie cu cel primar. Revoluţia managerială,
desfăşurarată în majoritatea acestora, permite realizarea celor mai ridicate eficienţe
economice, dezvoltarea ramurilor industriale de vârf, obţinerea unor venituri pe locuitor cu
mult superioare mediei mondiale.
Aceste ţări dezvoltate fac parte, alături de altele, din Organizaţia pentru Cooperare şi
Dezvoltare creată în 1961, la Roma, de un grup de 20 de state. Foarte mulţi ani O.C.D.E. a
cuprins 24 de state, cu un nivel ridicat de dezvoltare, pentru ca, după 1994 să mai fie
primite şi alte ţări: Mexic, Coreea de Sud, Cehia, Ungaria şi Polonia, astfel că la ora
actuală are 30 de membri. Această organizaţie interguvernamentală are ca scop
formularea, coordonarea şi promovarea unor politici destinate să încurajeze creşterea
economică şi menţinerea stabilităţii financiare ale ţărilor membre. În acelaşi timp, este
preocupată de stimularea şi armonizarea eforturilor membrilor săi pentru acordarea de
asistenţă financiară şi tehnică ţărilor în curs de dezvoltare, cât şi de stimularea comerţului
internaţional.
11. IERARHIZAREA STATELOR DUPĂ NIVELUL GENERAL DE
DEZVOLTARE ECONOMICĂ – ŢĂRI ÎN CURS DE DEZVOLTARE
Ţări în tranziţie economică
Statele din Europa Centrală şi de Est nu au cunoscut
elementele care în Europa Occidentală au determinat o
creştere economică deosebită: revoluţia managerială şi
revoluţia tehnologică. În ultima perioadă, după 1990, aceste
state s-au confruntat cu serioase crize de subproducţie,
care au generat apariţia unui fenomen social necunoscut
până atunci: şomajul. Multe din aceste ţări au fost în
imposibilitatea de a asigura capitalul autohton necesar
dezvoltării economice şi ca urmare necesitatea investiţiilor
străine directe a devenit foarte acută. în câteva dintre
acestea – Polonia, Cehia, Ungaria, Slovenia – procesul de
redresare economică a fost mai rapid, ca urmare a aplicării
mai rapide a măsurilor de reformă economică, acestea
având prilejul de a intra în Uniunea Europeană (mai 2004).
12. IERARHIZAREA STATELOR DUPĂ NIVELUL GENERAL DE
DEZVOLTARE ECONOMICĂ – ŢĂRI ÎN CURS DE DEZVOLTARE
Ţări recent industrializate
Această grupă formează o categorie cu trăsături
specifice pentru că şi-au axat dezvoltarea economică
pe investiţii masive în industrie, ceea ce a permis
prelucrarea resurselor naturale proprii, a unui volum
mare de materii prime din import, ceea ce a permis un
export masiv de produse manufacturate. Creşterea
PIB a fost de circa 5 – 8% în zona asiatică: Filipine
5,5%, Indonezia 7,1%, Thailanda 8% şi ceva mai mică
în America Latină: Chile 5,6%, Brazilia 4,5%, Argentina
2%. Se remarcă faptul că multe firme din aceste ţări au
devenit companii transnaţionale cu filiale în multe ţări
ale lumii. Exporturile contribuie cu o pondere
însemnată la formarea PIB, iar venitul pe locuitor este
comparabil cu cel din ţările dezvoltate: Singapore,
13. IERARHIZAREA STATELOR DUPĂ NIVELUL GENERAL DE
DEZVOLTARE ECONOMICĂ – ŢĂRI ÎN CURS DE DEZVOLTARE
Ţările exportatoare de petrol
Multe din aceste ţări îşi bazează economia pe exporturile
de petrol şi de produse petroliere, ponderea extracţiei de ţiţei
în PIB fiind de peste 1/3 în Arabia Saudită, Emiratele Arabe
Unite, Kuwait, reprezentând peste 75% din încasările la
export. Creşterea PIB în ultimii ani a fost diminuată datorită
necesităţilor de a adopta reforme care au vizat dezvoltarea
sectoarelor nepetroliere, a activităţilor private, cât şi
reducerea cheltuielilor publice. Veniturile pe locuitor cunosc
diferenţieri foarte mari (1998). Astfel, în categoria ţărilor cu
venituri foarte ridicate intră Kuwait (25 314) şi Emiratele Arabe
Unite (16 666), în cea a ţărilor cu venituri medii: Oman, Arabia
Saudită, iar în cea a ţărilor cu venituri scăzute se află Nigeria
(300). Diferenţele foarte mari se datoresc în special numărului
diferit de locuitori: Kuwait aproape 2 milioane, iar Nigeria
peste 110 milioane.Majoritatea ţărilor exportatoare de petrol
sunt reunite în O.P.E.C., creată în 1960 şi care în prezent
numără 11 state, după ce la un moment dat avea 13 state.
14. IERARHIZAREA STATELOR DUPĂ NIVELUL GENERAL DE
DEZVOLTARE ECONOMICĂ – ŢĂRI MAI PUŢIN DEZVOLTATE
Acestea reprezintă categoria cea mai
defavorizată sub aspectul resurselor naturale şi
umane.
Noţiunea a fost introdusă de către ONU în 1975
pe baza analizei unor indicatori socio-economici
şi la acel moment un număr de 25 de state erau
incluse în această grupă. Veniturile pe locuitor
sunt foarte mici, în cea mai mare parte sub 500
USD/loc (R.D. Congo - 90, Etiopia – 100,
Malawi – 160, Niger – 170 etc.). Ritmurile de
creştere economică sunt foarte scăzute, de
multe ori negative, iar cea mai mare parte a
populaţiei lucrează în agricultură. Din păcate,
astăzi această grupă este mult mai extinsă
cuprinzând 50 de ţări, majoritatea din Africa.
15. REPUBLICA POPULARĂ CHINEZĂ
Ţara cu cel mai mare număr de locuitori a înregistrat după
1990 cele mai rapide ritmuri de creştere economică din lume
(13% în 1993, 10% în 1995, 1996). Sunt însă diferenţe
semnificative între valorile înregistrate de industrie (17% între
1990 – 1996) şi agricultură, care a înregistrat o scădere cu
0,4% faţă de perioada 1986 – 1990. De remarcat că acest
lucru se produce în condiţiile în care aproape 7% din
terenurile arabile ale lumii ar trebui să asigure hrana pentru
mai bine 1/5 din populaţia lumii.
Balanţa comercială este excedentară, influxul de investiţii
străine directe situează această ţară pe primul loc în lume
(urmată de Luxemburg, Franţa, SUA), ceea ce face ca
Republica Populară Chineză să fie considerată o viitoare
putere economică pe plan mondial. Venitul pe locuitor este
încă redus, 1 290 USD/locuitor (2004), cu diferenţieri majore
între mediul rural şi cel urban.
16. IERARHIZAREA STATELOR LUMII DUPĂ IDU
Primul Raport al Dezvoltării Umane,
publicat în anul 1990 de P.N.U.D., a
adoptat ca măsură a dezvoltării umane un
indice agregat pe baza celor trei
componente esenţiale ale dezvoltării
umane: longevitatea, nivelul de educaţie şi
standardul de viaţă.
Semnificaţia celor trei componente
Modul de calcul al IDU
Ierarhizarea statelor lumii după IDU.
