Bătălia de la Borodino din 1812, considerată cea mai sângeroasă din războaiele napoleoniene, a dus la pierderi masive de ambele părți, dar nu a dus la distrugerea completă a armatei ruse. Napoleon, deși inițial satisfăcut de faptul că a obținut lupta dorită, a suportat pierderi grele în rândul soldaților săi, iar la final armata rusă s-a retras ordonat, păstrându-și moralul. Deși francezii au ocupat câmpul de luptă, victoria nu le-a adus avantajul dorit în continuarea campaniei în Rusia.

1. Napoleon a numit batalia de la Borodino, din 1812, „lupta dintre titani” si „cea mai mare batalie a mea”. Borodino a ramas
batalia cea mai sangeroasa din istoria razboaielor napoleoniene, bilantul acesteia fiind unul de cosmar: aproape o suta de
mii de morti si raniti din randurile fortelor combatante. La doua luni de la inceputul campaniei din Rusia, Napoleon nu reusise
sa dea nici o batalie serioasa. In acest timp, efectivele Marii Armate franceze n-au contenit sa se imputineze; o suta
cincizeci de mii de militari erau deja scosi din lupta: bolile, dezertarile si lipsa de alimente reduc numarul armatei cu cinci –
sase mii de oameni pe zi. Neintelegerile dintre sefii armatei devenisera acute. Pe masura ce Napoleon isi ajungea din urma
diferitele corpuri de armata, acestea se insiruiau in linie de bataie, tobele rapaiau, acvilele Marii Armate se inclinau si
rasunau aclamatii prelungite. Numai garzii i s-a interzis sa-l primeasca pe imparat cu urale, deoarece, inconjurandu-l
aproape fara incetare, „acest strigat ar fi devenit prea frecvent si, ca sa spunem asa, banal.” In ciuda necontenitelor retrageri
ale inamicului si in pofida enormelor suferinte indurate de armata, Napoleon parea uimitor de satisfacut si uneori se arata
chiar expansiv, ca si cand s-ar fi aflat la vanatoare in padurea de la Fontainebleau. Cu toate acestea, imparatul nu mai
dispunea decat de o suta treizeci de mii de oameni si cinci sute optzeci si sapte de tunuri. Ploile torentiale s-au abatut ca un
torent asupra armatei, tunurile s-au impotmolit, carele au ajuns imobilizate si caii cufundati in noroi pana la genunchi.
Intalnirea cu „batranul satir chior” Clausewitz, trecut in serviciul tarului la cartierul general rus, afirmase ca Napoleon avea sa
piara rapus de dimensiunile uriase ale Imperiului tarist, daca Rusia stia sa profite de pe urma acestei situatii. Dupa razboi,
versiunea raspandita de rusi a fost aceea ca retragerea fortelor lor fusese deliberata. Relatand campania, Clausewitz a
aratat limpede ca, in realitate, tactica pamantului parjolit nu a fost aplicata de cartierul general rus decat in mod accidental.
Daca generalii s-au retras, ei au facut lucrul acesta nu din calcul ci, in primul rand, din teama de a-l infrunta pe Napoleon si
de a fi invinsi de el. Tarul nu putea insa permite ocuparea Moscovei fara lupta. Batranul general Kutuzov, cel pe care tarul il
poreclise „batranul satir chior”, a fost insarcinat sa-i bareze calea invadatorului. Tarul i-a incredintat comanda suprema lui
Kutuzov, generalul cel mai popular si cel mai iubit de soldati, in randul carora vestea a starnit un entuziasm general. Kutuzov
nu-si batea si nu-si palmuia niciodata soldatii – lucru care era obisnuit pe atunci in armata rusa. Desi el insusi un adept al
tacticii de temporizare, Kutuzov si-a dat seama ca nu poate pastra increderea si popularitatea celor ce l-au impus si s-a
hotarat sa dea marea batalie, chiar daca afirmase ca „Moscova nu inseamna toata Rusia si mai bine pierzi Moscova decat
armata si Rusia.” Napoleon obtinea lupta pe care o cauta de la inceputul campaniei. Kutuzov s-a instalat pe raul Moscova,
la sud de satul Borodino, la 130 km de Moscova. Fortele beligerante erau aproape egale si moralul ambelor tabere era
foarte ridicat. Kutuzov dispunea de 112 mii de oameni si o artilerie de sase sute patruzeci de tunuri, care aruncau ghiulele
mai grele decat cele utilizate de tunurile franceze. Rusii se credeau la adapost, in timp ce Napoleon era sigur de victorie.
Imparatul a facut recunoasterea pozitiei si ochiul lui de expert si-a dat seama ca punctul sensibil spre care trebuia sa-si
concentreze efortul este aripa stanga a rusilor. O canonada infernala In ziua de 7 septembrie 1812, la ora 5 dimineata,
batalia a inceput printr-un foc preparator de artilerie. O mie doua sute de tunuri au inceput masacrul de pe raul Moscova
scuipand foc, fier si moarte. Lupta a fost inversunata si succesul atacului francez a alternat cu esecul. S-au dezlantuit
succesiv atacuri si contraatacuri, cumplite incaierari, sarje infernale de cavalerie si lupte corp la corp. In mijlocul unui nor de
fum ce intuneca cerul, sub ploaia de ghiulele, oamenii s-au batut cu o inversunare rar intalnita. Dupa flinte, sabii si baionete,
oamenii au ajuns sa se lupte cu pumnii. Francezii au obtinut un prim succes, dispozitivul rusesc a fost dislocat in doua
puncte si momentul a parut prielnic pentru declansarea atacului general. Potrivit tacticii care l-a consacrat, Napoleon a
cautat sa restabileasca situatia prin intrebuintarea masiva a artileriei. Trei sute de tunuri si-au varsat focul asupra coloanelor
rusesti de atac, care au fost tinute pe loc, dar cu toate pierderile enorme nu au dat un pas inapoi. Murat si Ney i-au cerut lui
Napoleon garda, dar in momentul in care aceasta unitate de elita se pregatea sa se puna in miscare, a avut loc un atac al
cazacilor. Diversiunea nu prezenta nici un pericol major, dar a oprit miscarea garzii. Imparatul urmarea batalia cu luneta.
Grelele ghiulele rusesti ajungeau pana aproape de el si Napoleon le impingea cu piciorul „ca pe niste pietre de care te
impiedici in cursul unei plimbari”. Oamenii lui Kutuzov, ca „infipti in teren” se bateau cu o ferocitate si un curaj pe care
Napoleon nu s-a putut impiedica sa nu le admire. Doisprezece generali francezi sunt ucisi si treizeci si sapte grav raniti.
Maresalii, generalii si aghiotantii i-au cerut imparatului sa arunce in lupta garda „pentru a sfarsi o data”, dar Napoleon a
refuzat din nou sa-si arunce in macel unitatea de elita. Dupa razboi, Napoleon a sustinut ca trebuia sa-si menajeze garda
imperiala pentru batalia ce urma sa se dea chiar sub zidurile Moscovei, dar batalia aceea n-a mai avut loc. „Victoria” rusilor
Napoleon a ordonat reluarea atacului, precedat de un foc ingrozitor de artilerie. Murat a reusit sa faca o spartura in
dispozitivul rusesc. „Mitraliile ne ciuruiau, iar ghiulelele ne maturau randurile. Soarele stralucea deasupra capetelor noastre.
Muzica, bataia tobei, tunul, focul muschetelor, strigatele invingatorilor electrizau sufletele si le aduceau intr-o inexprimabila
stare de betie”, relata un sergent francez, iar un ofiter rus avea sa-si aduca aminte ca „Bubuitul tunurilor inamice are atat de
puternic, incat nu mai auzeam nici salvele de pusca.” Catre ora 3 dupa amiaza, Kutuzov a considerat batalia pierduta si si-a
repliat fortele pe o noua pozitie, unde rusii s-au regrupat. Rusii pareau a-i sfida pe francezi, cu toate ca 400 de tunuri varsau
asupra lor un foc care nu a incetat decat la caderea noptii. In sfarsit, tunurile au incetat sa mai scuipe moarte. Lupta a durat
douasprezece ore, intr-un ritm de o suta patruzeci de lovituri de tun pe minut, un record fara precedent. A doua zi, rusii au
disparut. Francezii au pus stapanire pe campul de lupta, dar numai atat. Armata rusa n-a fost distrusa; ea a avut pierderi
enorme, dar s-a retras in ordine, cu moralul nezdruncinat. Kutuzov a primit titlul de maresal dupa aceasta „victorie”. Cu toate
acestea, Kutuzov nu a mai riscat o astfel de victorie la Moscova si a lasat orasul in mainile francezilor, motivandu-si astfel

2. strategia: „Napoleon e ca un torent pe care noi nu putem inca sa-l oprim. Moscova va fi buretele care il va absorbi.” Mai
tarziu, Tolstoi avea sa cante „victoria rusilor la Borodino”. „Armata rusa, din care jumatate cazuse pe campul de la Borodino,
nu se considera invinsa. Poporul rus nu se simtea nici el invins, iar memoria lui a pastrat numele de Borodino nu ca pe o
infrangere, ci ca dovada a rezistentei sale impotriva celui mai temut atentator la independenta sa nationala, sustine
Evgheniev Tarl�. La 14 septembrie, Napoleon a intrat in Moscova. Intrase in Cairo, in Milano, in Viena, in Venetia, in
Madrid, in Berlin, in Varsovia, dar niciodata nu s-a bucurat atata de triumful sau. Suferintele ingrozitorului drum si
hecatomba de pe raul Moscova au fost date uitarii. Marea Armata nu aflase inca de ce poate fi in stare imensitatea Rusiei.
Cele doua proclamatii Dupa doua noaptea, in cele doua tabere s-au citi proclamatiile lui Napoleon si Kutuzov catre trupe.
„Soldati, iata batalia pe care ati dorit-o atata! De acum incolo, victoria depinde de voi. Ea ne este necesara! Ea ne va aduce
belsug, cantonamente bune pentru iarna si o grabnica intoarcere in patrie! Purtati-va ca la Austerlitz, ca la Friedland, ca la
Vitebsk, ca la Smolensk, si urmasii vostri cei mai indepartati vor pomeni cu mandrie comportarea voastra din aceasta zi; sa
se spuna despre voi: el a participat la marea batalie de sub zidurile Moscovei!” – proclamatia lui Napoleon. „Soldati, faceti-
va datoria! Ganditi-va la sacrificiile oraselor voastre in flacari, al copiilor vostri, care va cer ocrotirea! Ganditi-va la suveranul
vostru, care vede in voi izvorul puterii sale, si pana maine inainte de asfintitul soarelui sa vaditi credinta si fidelitatea voastra
fata de monarh si fata de tara, varsand sangele agresorului!” – proclamatia lui Kutuzov. Sfarsitul inclestarii „O tacere lugubra
se lasa o data cu noaptea pe campul de batalie, acoperit cu saizeci de mii de morti, din care patruzeci si cinci de mii sunt
rusi. Vaietul nesfarsit al celor treizeci si cinci de mii de raniti rasuna de pe coline si din campie. Treisprezece mii dintre ranitii
rusi nu vor supravietui. Si cati dintre cei zece mii de raniti francezi, germani si italieni vor muri departe de tara lor? Marea
Armata, care inca in aceasta dimineata de luni 7 septembrie mai avea o suta treizeci de mii de oameni, nu mai numara
acum decat ceva mai mult de o suta de mii. Supravietuitorii sufera de foame, de sete si dardaie de frig. Spre fiecare bivuac
al carui loc sfasie bezna se indreapta din umbra raniti, muribunzi, tarandu-se ca niste fantome(...) Cei scapati cu viata din
aceasta vale a masacrului, cu hainele innegrite de praf de pusca si manjite de sange, descalta cadavrele si le scotocesc
pentru a gasi ceva de mancare, in timp ce ranitii se tarasc cu miile pe marginea drumului.” – Andr� Castelot Batalia pentru
Marea Reduta Chiar in centrul dispozitivului rusesc, pe colina Kurganskaia, Kutuzov a pus sa se construiasca un fort, numit
Marea Reduta; ocupata de teribilele baterii ale generalului Raievski, reduta avea un amplasament care se distinge si astazi
perfect. Pe 150 de metri in fata Marii Redute, Raievski a insiruit capcane de lupi, pentru a opri sarjele cavaleriei franceze.
Planul lui Napoleon viza ocuparea Marii Redute. Trupele comandate de Eugen, viceregele Italiei, urmau sa simuleze un atac
puternic impotriva aripii drepte a rusilor. Era vorba de o stratagema: Eugen urma sa se opreasca de indata ce va fi atins o
pozitie care sa permita bateriilor sale sa bombardeze, la dreapta Marea Reduta. Asupra acestei puternice fortificatii a
inamicului trebuiau sa se abata apoi, din toate partile, sarjele de cavalerie. Stanga rusilor urma sa fie impresurata prin paduri
de Poniatovski. Bagration a ghicit planurile lui Napoleon: sa imobilizeze stanga adversarului pentru a se abate apoi asupra
centrului. Un ordin al lui si intreaga aripa stanga a rusilor s-a pus in miscare, in toata lungimea ei, atacand la baioneta.
Asaltul este zdrobit de francezi, nu numai de focul sustinut al artileriei napoleoniene si de sarjele cavaleriei lui Murat, care a
maturat platoul, dar mai cu seama de o veste care a explodat ca o dara de praf de pusca de-a lungul intregii aripi stangi a
rusilor: Bagration a fost ranit mortal. Dupa ce sarjele celor doua cavalerii s-au amestecat intr-o prodigioasa miscare de flux
si reflux, Marea reduta a fost ocupata de francezi si divizia lui Raievski s-a retras. Ea ar fi putut fi prinsa ca intr-o menghina
daca Murat ar fi avut destui oameni sub ordinele sale, dar Napoleon a ramas ciudat de pasiv.