SlideShare a Scribd company logo
LICEUL ORTODOX ,,SFÂNTUL NICOLAE”




   LUCRARE DE ATESTAT


Îndrumător:
   Prof. Claudiu Ionuț Boia




                                               Absolvent:
                                            Andrei Liviu Ardelean




                              Zalău, 2012


                                                                1
LICEUL ORTODOX ,,SFÂNTUL NICOLAE”




           SLUJIREA BISERICII
            ÎN EPOCA PRIMARĂ




   Îndrumător:
Prof. Claudiu Ionuț Boia




                                            Absolvent:
                                         Andrei Liviu Ardelean




                           Zalău, 2012

                                                             2
SLUJIREA BISERICII ÎN EPOCA PRIMARĂ




I. Argument


        Omul este creat de Dumnezeu pentru a trăi în comuniune cu comunitatea din care face
parte, pentru că omul – deşi cade în păcat singur – nu se poate ridica spre Dumnezeu decât
împreună cu alţii. Aceasta pentru că omul nu este creat de Dumnezeu în izolare, ci după chipul
Sfintei Treimi1, adică cu deschidere spre comunitate şi spre comuniune în iubire, având în
vedere că Dumnezeu este iubire.
        Sub acest aspect, antropologia creştin îl plasează întotdeauna pe om numai în sfera
comunităţii şi a comuniunii. De altfel, „nu este bine să fie omul singur”. Ajutorul pe potriva
lui vizează nu atât satisfacerea unor nevoi de ordin temporal ori temporar, cât sprijinirea sa în
demersul de a ajunge la starea de sfinţenie, adică la mântuire. În acord cu această accepţiune,
viaţa trebuie înţeleasă ca fiind timpul mântuirii omului.
        „În afara Bisericii nu există mântuire” permite înţelegerea faptului că mântuirea îşi
găseşte spaţiu de manifestare şi de împropriere Biserica, Trupul lui Hristos în extensie2. Dar
istoria Bisericii este istoria creştinismului. În această istorie există mai multe etape, dintre care
se evidenţiază – prin trăire şi prin asumare şi exprimare a credinţei în Hristos cel răstignit şi
înviat – prima perioadă majoră, cunoscută în general ca Biserica primară.
        Biserica devine, prin prisma aceasta, nu doar locul şi timpul unirii cu Dumnezeu, ci şi
cel al mărturisirii lui Dumnezeu. Iar, potrivit descrierii pe care Mântuitorul o face Judecăţii de
apoi (Mt. 25, 31 – 46), pe Dumnezeu îl mărturisim de fiecare dată când ne raportăm la semenii
noştri care sunt şi ei, ca şi noi, purtători ai Duhului Sfânt şi ai chipului lui Dumnezeu.
        Plecând de la acest fapt, încă de la început membrii Bisericii au manifestat grijă faţă de
cei aflaţi în dificultate, înţelegând că răspunzând unor nevoi imperioase, chiar şi de ordin
material sau trupesc, ea sprijină de fapt viaţa, adică drumul spre asemănarea cu Dumnezeu al
celor aflaţi temporar în nevoi, indiferent de felul acestora.


1
  Pr. Prof. dr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. I, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al
Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1994, p. 109;
2
  Pr. Prof. dr. Ion Bria, Dicţionar de Teologie Ortodoxă, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii
Ortodoxe Române, Bucureşti, 1994, p. 55 ş.u.

                                                                                                                  3
Noț iunea de diaconie sau de slujire reprezintă una din ideile fundamentale ale „Sfintei
Scripturi. În Sfânta Scriptură şi mai ales în Noul Testament se descoperă întreaga
semnificaț ie şi sensul deplin al diaconiei sau slujirii. Diaconia sau slujirea constituie noţiunea
cheie a acț iunii Bisericilor creș tine de pretutindeni în raportul lor cu omul şi cu lumea,
reprezintă o temă deosebită a învăţăturii neotestamentare şi patristice de totdeauna.
        Diaconia sau teologia slujirii radiază din însăşi învăţătura trinitară despre Dumnezeu,
deoarece Sfânta Treime constituie structura supremei iubiri şi slujiri. Dumnezeu-Tatăl prin
actul creator şi purtarea Sa de grija faţă de om şi faţă de lume, Domnul Iisus Hristos, prin
învăţătura şi activitatea Sa soteriologică, Duhul Sfânt, prin puterea Sa sfinț itoare şi
conducătoare spre adevăr şi mântuire, slujesc personal şi treimic, fără contenire, de la început.
Teologia diaconiei se întemeiază astfel pe concepț ia trinitară despre Dumnezeu şi ocupă un
loc central în revelaț ia Noului Testament.
        Făcând o analiză amănunț ită a termenului diaconia, folosit în Noul Testament3, în
special în epistolele Sfântului Apostol Pavel, vom constata că slujirea aparț ine ființ ei şi
vieț ii creș tinismului în lume, pentru că ţine de însăşi credinț a creştină şi nu e o simplă
deducț ie sau apariţie marginală.


II. Diaconia – expresia iubirii faţă de aproapele
        Întregul Nou Testament vorbeşte despre preocuparea pe care noi este firesc să o avem
faţă de problemele semenilor noştri. Dintre toate acestea, relevante sunt momentele în care
Mântuitorul arată o grijă deosebită pentru astfel de nevoi (fie că ne referim la vindecările pe
care le săvârşeşte El, fie că avem în vedere alte minuni – cum ar fi transformarea apei în vin
ori cele două înmulţiri ale pâinilor, fie că ne referim la chiar învăţătura Sa – transmise prin
pilde sau în mod direct). Această preocupare este continuată şi de către sfinţii Apostoli, care –
la mesele de obşte – aveau în vedere şi hrănirea săracilor şi ajutorarea celor neputincioşi. La
fel de grăitoare sunt şi colectele organizate de sfinţii apostoli pentru a sprijini comunităţile mai
nevoiaşe.
         II.1Modele de diaconie în Evanghelii




3
Pr. dr. Ioan Mircea, Dicţionar al Noului Testament, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii
Ortodoxe Române, Bucureşti, 1995, 487

                                                                                                             4
Există mai multe fragmente în Evanghelii care vorbesc despre necesitatea diaconiei, ca
asistenţă a celor aflaţi în nevoie. De departe, cele mai grăitoare sunt descrierea Judecăţii
Universale, conţinută de Evanghelia după Matei (25, 31 – 46), parabola bogatului nemilostiv
şi a săracului Lazăr (Lc. 16, 19 – 31), cea a samarineanului milostiv (Lc. 10, 25 – 37),
         Episodul, relatat de sfântul Apostol şi Evanghelist Marcu descrie două tipuri de
atitudine: cea care ascultă cuvântul lui Dumnezeu şi cea care se sileşte să răspundă nevoilor
omului. Prin activitatea sa misionară, Biserica a căutat să răspundă nevoilor celor două
elemente constitutive ale omului: trupul şi sufletul, dar nu plecând de la premisa că una dintre
cele două este mai importantă decât cealaltă, ci înţelegând că ele sunt date pentru ca omul să le
aducă lui Dumnezeu împreună.
         De aceea, de mai multe ori predica sfinţilor Apostoli este însoţită de îndemnul de a
sprijini pe cei în neputinţă ori de a strânge daruri pentru comunităţile aflate în suferinţă, aşa
cum şi în predicile Mântuitorului acţiunea pentru celălalt are un statut aparte, deosebit de înalt.
         De altfel, chiar cultul divin public (germenii Liturghiei) avea nu doar un caracter
euharistic şi sacramental, ci avea şi unu rol misionar filantropic4, lucru care este subliniat de
referinţele la mesele (agapele frăţeşti) organizate în fiecare duminică, dar şi diferitele
îndemnuri date de sfinţii Apostoli în scrierile (epistolele) lor.


III. Diaconia, parte a cultului în Biserica apostolică (mărturii biblice)
         Un alt aspect caracteristic al slujirii în teologia Sfântului Apostol Pavel este cel
ecleziologic, întrucât se fundamentează pe ideea de solidaritate a oamenilor în Iisus Hristos cel
întrupat şi întrucât prin Hristos, toț i se regăsesc în Biserica – trupul Sau tainic –, în
solidaritate unii cu alț ii. Având la temelia ei nemărginita slujire a lui Iisus Hristos, care „n-a
venit să I se slujească, ci ca El să slujească şi să-şi dea viaț a răscumpărare pentru mulț i”
(Matei XX, 28), Biserica este, prin misiunea ei, slujitoare.
         După Sfântul Apostol Pavel, Biserica este „împărăţia lui Dumnezeu” (I Cor. XV, 24;
Col. I, 13; IV, 11, I Tes. II, 12), „trupul tainic al Domnului” (Efes. I, 22-23; Col. I, 18),
„poporul lui Dumnezeu” (Rom. IX, 25; II Cor. VI, 16), „familia lui Dumnezeu” (Efes. II, 9-




4
Pr. Prof. dr. Ene Branişte, Liturgica Specială, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe
Române, Bucureşti, 1985, p. 120; pr. Ioan Mircea, op. cit., p. 487;

                                                                                                                  5
19), „ogorul lui Dumnezeu” (I Cor. III, 9), „templul sau casa Domnului” (I Cor. III, 19, VI,
19; II Cor. VI, 16; Evrei III, 6).
       Toate aceste expresii sunt raportate de Sfântul Pavel la viaț a creș tinilor grupaț i într-
o singură comunitate, care are drept scop slujirea interesului comun, prin contribuț ia fiecăruia
pe măsura posibilităț ilor lui, la „desăvârşirea sfinţilor, la lucrul slujirii, la zidirea
trupului lui Hristos” (Efes. IV, 12). Ca „trup tainic al Domnului” (Efes. I, 22-23; Col. I, 18),
Biserica actualizează activitatea Mântuitorului, continuă slujirea Sa, până ce se va realiza
mântuirea subiectivă a tuturor. Biserica - totalitatea acestor credincioș i - este deci expresia în
actualitate a Domnului nostru Iisus Hristos şi a slujirii Sale. Şi ea continuă slujirea după
măsura întemeietorului ei.
       „Fiind un trup în Hristos, unii altora suntem mădulare”, spune Sfântul Apostol Pavel
(Rom. XII, 5), iar Duhul lui Hristos care sălăşluieşte în ele fiind unul, deș i hărăzeşte fiecărui
mădular alt dar, le ţine pe toate unite, ca să folosească darurile acordate lor în Slujirea
armonică a trupului şi prin aceasta în slujirea reciprocă. În acest scop, el aseamănă Biserica cu
trupul omenesc, ilustrând şi mai bine legătura indisolubilă dintre diferitele categorii de slujiri
în organizarea activităț ii exterioare a Bisericii luptătoare. În Trupul tainic ca şi în trupul
uman, nici unul din mădulare nu stăpâneşte asupra celorlalte şi nu există pentru sine, ci pentru
a servi pe celelalte şi toate la un loc trupul întreg. În Biserica concepută de Sfântul Pavel, ca
trup tainic al lui Hristos, credincioș ii sunt deci mădulare legate organic între ele (I Cor. XII,
12, 18-19).
       Biserica fiind „stâlpul şi temelia adevărului” (I Tim. III, 15) şi „cetatea Dumnezeului
celui viu aș ezata pe muntele Sion” (Evrei XII, 22), face cunoscută înț elepciunea cea de
multe feluri a lui Dumnezeu şi slujeș te nu numai pământenilor, ci şi începătoriilor şi
stăpâniilor din ceruri, prin Hristos Iisus (Eres), III, 10), pentru ca numai ea e trupul Lui,
zidirea care se înalţă pe El şi în El, ca pe o piatră unghiulară (Efes. II, 20-21). Fiind trupul lui
Hristos, Biserica constituie mediul slujirii şi al răspunderii faţă de Dumnezeu şi faţă de
oameni.
       În activitatea slujitoare a Sfântului Apostol Pavel se pot distinge ca temeiuri: a)
alegerea şi b) trimiterea sau încredinț area de către Iisus Hristos.
       a) Spre deosebire de ceilalț i apostoli, care au primit porunca expresă de a propovădui
           şi sluji în toată lumea, Sfântul Pavel mai avea un motiv special pentru a sluji


                                                                                                  6
Evangheliei lui Iisus Hristos între popoare. Pentru o astfel de slujire el a primit o
           însărcinare specială, fiind ales şi chemat în mod deosebit de Mântuitorul (Fapte
           XXII, 10, 14-15). El însuș i afirmă că a fost ales de Dumnezeu din pântecele maicii
           sale şi chemat prin harul său, ca să-l slujească pe Iisus Hristos la neamuri (Gal. I,
           15-16) şi că această slujire este pentru el o sarcină impusă de sus, de la care nu se
           poate sustrage.
       b) Sfântul Apostol Pavel a simț it în adâncul ființ ei sale o intervenț ie specială, aș a
           cum au simț it şi profeț ii Vechiului Testament, cărora li s-a cerut să îndeplinească
           misiuni uneori chiar împotriva voii lor, fiind constrânș i să vorbească (Ieremia XX,
           7; Amos III, 8) şi de această chemare pentru slujire, el n-a putut să fugă, cum a
           făcut-o profetul Iona (Iona I, 1 ş.U.). Potrivit acestei chemări speciale, Sfântul Pavel
           îşi întocmeș te un vast program şi o ţintă a vieț ii sale în ce priveș te slujirea lui
           Iisus Hristos la păgâni şi aducerea la ascultare a neamurilor prin cuvânt şi faptă
           (Rom. XV, 16-18). B) în slujirea Cuvântului, Sfântul Apostol Pavel este trimis sau
           încredinț at de către Iisus Hristos. El a primit porunca, misiunea şi autoritatea de a
           propovădui,               de              a sluji prin trimiterea lui de către Mântuitorul.
           La începutul epistolelor sale, Sfântul Pavel se numeș te de regula apostol al lui
           Hristos, adică trimisul lui (Rom. I, 1; I Cor. I, 1; II Cor I, 1; Gal. I, 1), socotindu-se
           slujitorul Lui (I Cor. III, 5; IV, 1), slujitor al Evangheliei (Efes. III, 7; Col. I, 23) şi
           slujitor al Bisericii (Col. I, 24-25).
       Sfântul Pavel este trimis să cheme neamurile la credinț a, să ducă mai departe mesajul
lui Iisus Hristos, să înveţe şi să mărturisească. În felul acesta el se află într-o permanentă şi
dublă slujire: a lui Dumnezeu şi a oamenilor, cum de altfel se şi socoteș te pe sine (I Cor. III,
5; IV, 1; Col. I, 24-25).
       Atât trimiterea cât şi slujirea se întrepătrund, ele constituind însăşi esenț a
apostolatului său. A fi trimis e identic la Sfântul Apostol Pavel, cu a sluji, deoarece el a înţeles
că această trimitere s-a făcut numai cu scopul înalt de a sluji altora. În virtutea acestei trimiteri,
el slujeș te în numele celui ce I-a trimis (II Cor. V, 20), pe Cel ce l-a trimis, pe „Hristos cel
răstignit” (I Cor. I, 23), pe „Hristos Iisus Domnul” (II Cor. IV, 5).




                                                                                                     7
III.1 Instituirea diaconilor şi a diaconiţelor (contextul apariţiei)
         Cartea Faptele Apostolilor prezintă agapele (mesele frăţeşti care însoţeau Liturghia în
Biserica primelor veacuri5) ca pe un eveniment firesc atât prin prisma întăririi unităţii
Bisericii, cât şi prin cea a accentuării conştiinţei apartenenţei la creştinism şi la noua Lege, pe
care acesta o aducea lumii.
         Tot cartea Faptele Apostolilor menţionează însă şi primele dispute pe marginea
rânduielilor legate de aceste mese şi de necesitatea – constatată de chiar sfinţii Apostoli – de a
institui persoane care să se ocupe numai de aceste agape aşa încât să nu mai existe discuţii prin
care onestitatea şi buna credinţă a sfinţilor Apostoli să fie pusă la îndoială. „Au ales pe Ştefan,
bărbat plin de credinţă şi de Duh Sfânt, şi pe Filip, şi pe Prohor, şi pe Nicanor, şi pe Timon, şi
pe Parmena, şi pe Nicolae, prozelit din Antiohia, pe care i-au pus înaintea apostolilor, şi ei,
rugându-se şi-au pus mâinile peste ei” (F. Ap. 6, 5 – 6). Instituirea diaconatului nu a avut
aşadar un scop de ordin liturgic, ci unul de ordin social misionar: apărarea misiunii sfinţilor
Apostoli de propovăduire a Evangheliei.
         Tradiţia Ortodoxă a considerat întotdeauna că ordinul diaconiţelor a apărut în perioada
apostolică a Bisericii6, văzând în crearea acestei instituţii o manifestare justificată a Bisericii a
cărei mădulare, cu necesităţile specifice de gen, i-au făcut posibilă existenţa. Cu toate acestea,
textele care stau la baza acestei concepţii sunt puţine, interpretabile şi lacunare, ca de altfel
toate textele ale acestei perioade referitoare la ierarhia bisericească. De o părere diferită este
Martimort care, după ce analizează situaţia femeilor în perioada nou-testamentară, afirmă că
mărturiile textuale nu pot fi în nici un caz dovezi ale existenţei diaconiţelor decât în lumina
dovezilor existenţei lor ulterioare.
         „Aceste texte nu ar putea fi niciodată acceptate ca dovedind existenţa diaconiţelor –
femei diacon – în perioada apostolică, dacă documentele din sec. II nu le-ar confirma,
demonstrând continuitatea acestei presupuse instituţii apostolice a diaconiţelor”7.
          Într-adevăr, luate în sine, aceste menţiuni nu spun multe, dar ele atestă existenţa unei
forme de slujiri feminine, în unele cazuri analoagă cu cea a diaconilor. Se poate afirma că ele

5
  Pr. Prof. dr. Dumitru Stăniloae, Spiritualitate şi comuniune în Liturghia ortodoxă, Editura Institutului Biblic şi de
Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 2004, p.415
6
  Pr. Prof. dr. Ene Branişte, Liturgica Generală, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe
Române, Bucureşti, 1993, p. 98 ş.u.
7
  Ibidem.

                                                                                                                     8
nu sunt dovezi ale existenţei diaconiţelor, dar numai în sensul lor clasic, când instituţia era
definită. Însuşi faptul că există o confirmare ulterioară nu e o dovadă a existenţei lor, textele
indicând aceasta, chiar dacă foarte timid? După cum am văzut, un număr însemnat de oficii
feminine emerg din perioada Noului Testament, ele dezvoltându-se şi primind conţinuturi
diferite în cursul evoluţiei în timp. Faptul că au evoluat nu le-a diferenţiat funciar de ceea ce
au fost ele la început. În acelaşi mod, Biserica a văzut o continuitate între „diaconiţele” din
Biserica primară şi cele din perioada ulterioară, chiar dacă nu putem avea pretenţia să ştim ce
au fost în fapt aceste diaconiţe, sau să ştim ce servicii prestau, pentru că din lista de virtuţi care
le erau cerute, nu transpare funcţia pe care o aveau de îndeplinit. Contextul ne indică că ar fi
fost identice sau cel puţin similare cu ale diaconilor. Faptul că nu este menţionată situaţia lor
din punctul de vedere al familiei este interpretat de unii în sens negativ, însă când instituţia
diaconiţelor s-a dezvoltat, întâlnim diaconiţe recrutate din tagma fecioarelor, a văduvelor sau
chiar căsătorite, aşa cum atestă mărturiile epigrafice. Aşadar, lipsa indicaţiilor scripturistice cu
privire la acest subiect a fost interpretată în sensul libertăţii.
        Instituţia diaconiţelor a apărut în mediul sociocultural a două lumi: lumea iudaică şi
cea greco-romană, de a cărui structuri şi valori nu s-a putut dezice, acestea modelând
specificul acestei tagme.
        Cu timpul şi diaconii, şi diaconiţele au fost implicaţi în cult, însă în proporţii diferite,
pentru ca ulterior să se renunţe la serviciul liturgic al diaconiţelor.


        III.2. Agapele şi colectele
        În epoca primară, specifice filantropiei creştine au fost agapele, acele mese cultice
zilnice, indisolubil legate de săvârşirea Tainei Sfintei Euharistii. Darurile aduse cu această
ocazie aveau menirea să egalizeze deosebirea dintre surplus şi lipsă, statornicindu-se astfel
raportul originar dintre oameni: egalitatea8. Oricum, plecând de la concepţia Bisericii primare
că „omul cel nou” este cetăţean al Ierusalimului ceresc, iar aici, pe pământ, doar un simplu
călător, bogaţii îşi puneau averile la dispoziţia tuturor, din conştiinţa că acelaşi Dumnezeu,
Care le-a dăruit lor toate, se îngrijeşte şi de cel sărac, pentru a-l ridica din suferinţă. De aceea,


8
 Ioan Gh. Coman, Creştinismul şi bunurile materiale după Sfinţii Părinţi, în rev. „Studii Teologice”, Bucureşti,
an. 1, 1949, nr. 3-4, p. 157-158; Idem, Învăţătura creştină despre bunurile economice, în rev. „Studii Teologice”,
Bucureşti, an. 3, 1951, nr. 3-4, p. 223-224; Idem, Folosirea în comun a mijloacelor de trai, în rev. „Studii
Teologice”, Bucureşti, an. 5, 1953, nr. 9-10, p. 602-604

                                                                                                                 9
fiecare membru al comunităţii se punea în slujba tuturor, de la comuniunea bunurilor
materiale, până la primirea cununii muceniciei9.
         Alături de agape, tot forme ale milosteniei obşteşti au fost considerate atât ofrandele,
cât şi colectele. Ofrandele reprezintă darurile de pâine, vin, miere etc. Aduse de credincioşi la
altar pentru săvârşirea Sfintei Euharistii. Ceea ce prisosea era pus de o parte pentru întreţinerea
slujitorilor bisericilor, care, săraci fiind, trăiau din aceste ofrande; alte daruri erau împărţite de
către diaconi săracilor. Diferit, colectele constau în bani şi obiecte de mare preţ, daruri pe care
fiecare credincios, duminica, proporţional cu mijloacele materiale de care dispunea, obişnuia
să le depună în acea „cutie a milei”, destinată celor năpăstuiţi. Există, fireşte şi un „personal”
anume instituit, consacrat acestor slujiri. Astfel, diaconii aveau datoria de-a se informa de
nevoile tuturor, fiind împuterniciţi de către episcopi cu administrarea şi distribuirea bunurilor
adunate. Destinatarii acestora erau săracii, bătrânii, infirmii şi bolnavii, văduvele şi orfanii,
prizonierii, sclavii, refugiaţii, străinii, întemniţaţii, precum şi familiile celor care se
învredniceau să primească cununa muceniciei. Doar cei ce refuzau să muncească şi cei ce
duceau o viaţă imorală erau excluşi. Dacă în grija acestora cădeau, în general, persoanele de
parte bărbătească, diaconiţele – văduve vârstnice, cu o viaţă morală ireproşabilă – erau cele
care asistau, la domiciliu, femeile sărace şi bolnave, văduvele şi orfanii. Acestora li s-au
adăugat fraţii şi surorile de caritate, persoane particulare care, din dragoste faţă de aproapele şi
fără a fi înrolaţi oficial în serviciul Bisericii, îndeplineau activităţi caritabile asemănătoare10.
         Cu toate acestea, în perioada apostolică şi post-apostolică, nu se poate vorbi despre o
asistenţă     socială     propriu-zisă,       diaconia      particulară      suplinind      cu     succes      formele
instituţionalizate ale acesteia de mai târziu. De aceea, în Biserica primară nu era nevoie nici de
case de oaspeţi, nici de orfelinate şi azile, atâta timp cât locuinţa fiecărui creştin acoperea, în
totalitate, aceste necesităţi11.
         O altă practică a Bisericii primare este organizarea de colecte pentru a susţine
comunităţile creştine aflate în dificultate. Despre o asemenea colectă, organizată pentru
comunităţile de creştin din Ierusalim, se vorbeşte şi cartea Faptele Apostolilor, dar şi în
paginile epistolelor pauline.

9
 Ion Vicovan, „Daţi-le voi să mănânce!” Filantropia creştină - istorie şi spiritualitate, Iaşi, 2001, p. 26-27
10
   Gheorghe I. Soare, Biserica şi asistenţa socială. Doctrina şi organizarea în primele şase secole, Bucureşti,
1948, p. 12-20, 26-31
11
   Liviu Stan, Instituţiile de asistenţă socială în Biserica veche, în rev. „Ortodoxia”, Bucureşti, an. 9, 1957, nr. 1,
p. 99

                                                                                                                      10
Contextul apariţiilor acestor colecte îl constituie dorinţa de a răspunde imediat nevoilor
aproapelui. De altfel, Noul Testament arată faptul că pentru primii creştini toate lucrurile erau
„de obşte”, aşa încât fiecare să ia ceea ce are nevoie şi cât îi trebuie, punând la dispoziţia
celorlalţi toate ale sale. Este grăitor în acest sens, cu titlu de exemplu, cazul lui Anania şi al
Safirei, care au ascuns o parte din veniturile lor, deşi de bună voie afirmaseră că vor pune totul
la dispoziţia comunităţii.
         Este adevărat însă că uneori agapele au devenit sursă de îmbuibare pentru unii creştini
şi de dispreţuire pentru alţii. Mustrarea sfântului Apostol Pavel este grăitoare în acest sens.


III.3. Diaconia, parte a activităţii Bisericii în epoca post-apostolică (referinţe patristice)
         Activitatea socială nu a rămas ca un atribut al Bisericii doar în epoca apostolică, ci a
continuat şi după aceea, întrucât atitudinea pe care un creştin este dator să o aibă faţă de
aproapele său era foarte bine înţeleasă.
         În perioada constantiniană a fost introdus în Imperiul Roman principiul proprietăţii
ecleziastice, potrivit căruia Biserica putea deţine legal proprietăţi, de care putea apoi dispune
în mod liber. Cum baza materială era asigurată, au luat fiinţă acum numeroase instituţii de
binefacere, toate gravitând în jurul ospitalităţii specific creştine. Dacă la început pentru
primirea străinilor şi neputincioşilor era folosită însăşi locuinţa episcopului, mai târziu, din
pricina solicitărilor crescânde, s-a recurs fie la adăugarea unor dependinţe la reşedinţa
chiriarhilor, fie la ridicarea unor clădiri destinate special acestui scop; un astfel de aşezământ
social purta numele de Henodochion. La dispoziţia celor găzduiţi în acesta se afla, în
permanenţă, un personal calificat (doctori, infirmieri, brancardieri, supraveghetori, oameni de
serviciu), gata să răspundă oricăror solicitări. Din acest trunchi al milosteniei creştine s-au
dezvoltat apoi numeroase ramuri, sub formă de pavilioane, după numărul şi felul serviciilor de
asistenţă socială administrate: case pentru săraci, spitale, case pentru văduve, case pentru
fecioare, leagăne pentru copii, orfelinate, aziluri, spitale pentru bolnavii incurabili, aziluri
pentru invalizi, case pentru orbi, cimitire pentru săraci etc. Acestor aşezăminte filantropice li
s-au adăugat şi o serie de asociaţii sau corporaţii caritabile, ca cea a groparilor, sanitarilor ori a
meşteşugarilor12.


12
 Gh. I. Soare, op. cit., p. 67-69, 75-87, 91-92; I. Vicovan, op. cit., p. 92-106; L. Stan, op. cit., p. 102-118;
Antonie Plămădeală, Biserica slujitoare, Sibiu, 1986, p. 151-152

                                                                                                                   11
În această filantropie practică, un rol deosebit a revenit mănăstirilor. Din chiar
momentul apariţiei lor, acestea s-au dovedit a fi veritabile instituţii de binefacere, adevărate
şcoli de rugăciune, de muncă şi de caritate. Acest lucru a fost posibil datorită fondurilor
substanţiale de care beneficiau, obţinute din donaţii şi legaţii, la care se adăugau ofrandele şi
produsele provenite din munca monahilor. În Egipt spre exemplu, veniturile unor mănăstiri
mari, care adăposteau în ele până la 10.000 de monahi, erau destinate exclusiv diaconiei
creştine, de ele beneficiind toţi cei aflaţi în nevoi. Astfel, bolnavii găseau tămăduire, călătorii
adăpostire, cei întristaţi mângâiere, iar orfanii educaţie şi îngrijire13.


IV. Concluzii
            Biserica percepe viaţa ca pe un timp al mântuirii; de aceea, ea s-a preocupat
întotdeauna nu doar de propăşirea duhovnicească a membrilor săi, ci şi de întreţinerea vieţii
trupeşti, cu atât mai mult cu cât ea a înţeles şi a mărturisit că „trupul este templu al Duhului
Sfânt”. Această preocupare a Bisericii s-a manifestat în utilizarea de obşte a bunurilor, în
agapele şi în colectele din Biserica apostolică, respectiv în proiectele sociale de mare amploare
de mai târziu de tipul Vasiliada ori cele din mănăstiri. Întregul program social al Bisericii de
astăzi (spitale, şcoli, aşezăminte pentru diferite categorii de vârstă etc.) îşi are originea în acea
atitudine din zorii creştinismului.
            Prin acest demers al său, Biserica a înţeles că omul în ansamblul său (trup şi suflet)
trebuie pus în slujba lui Dumnezeu, spre a ajunge la mântuire. Viaţa în ansamblu ei nu trebuie
irosită ci îngrijită, ocrotită şi dezvoltată aşa încât omul în permanenţă să dea slavă lui
Dumnezeu şi să spună tuturor „cât bine i-a făcut lui Dumnezeu”.




13
     Gh. I. Soare, op. cit., p. 34-35, 93-99; I. Vicovan, op. cit., p. 107-111

                                                                                                  12
BIBLIOGRAFIE


1. Branişte, Pr. Prof. Dr. Ene, Liturgica Generală, Editura Institutului Biblic şi de
   Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1994, p. 126
2. Idem, Liturgica Specială, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii
   Ortodoxe Române, Bucureşti, 1985, p. 215
3. Bria, Pr. Prof. Dr. Ion, Dicţionar de Teologie Ortodoxă, Editura Institutului Biblic şi
   de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1997
4. Coman, Ioan Gh., Creştinismul şi bunurile materiale după Sfinţii Părinţi, în rev.
   „Studii Teologice”, Bucureşti, an. 1, 1949, nr. 3-4, p. 157-158;
5. Idem, Folosirea în comun a mijloacelor de trai, în rev. „Studii Teologice”, Bucureşti,
   an. 5, 1953, nr. 9-10, p. 602-604
6. Idem, Învăţătura creştină despre bunurile economice, în rev. „Studii Teologice”,
   Bucureşti, an. 3, 1951, nr. 3-4, p. 223-224;
7. Mircea, Pr. dr. Ioan, Dicţionar al Noului Testament, Editura Institutului Biblic şi de
   Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1994
8. † Plămădeală, Antonie, Biserica slujitoare, Sibiu, 1986, p. 151-152
9. Soare, Gheorghe I., Biserica şi asistenţa socială. Doctrina şi organizarea în primele
   şase secole, Bucureşti, 1948, p. 12-20, 26-31
10. Stan, Liviu, Instituţiile de asistenţă socială în Biserica veche, în rev. „Ortodoxia”,
   Bucureşti, an. 9, 1957, nr. 1, p. 99
11. Stăniloae, Pr. Prof. Dr. Dumitru, Spiritualitate şi comuniune în Liturghia ortodoxă,
   Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti,
   2004, p. 350
12. Idem, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. I, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al
   Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1997, p. 102;
13. Vicovan, Ion, „Daţi-le voi să mănânce!” Filantropia creştină - istorie şi spiritualitate,
   Iaşi, 2001, p. 26-27




                                                                                          13
CUPRINS



I.Preliminarii...3


II. Diaconia – expresia iubirii faţă de aproapele...4
   1. Modele de diaconie în Evanghelii...5



III. Diaconia, parte a cultului în Biserica apostolică (mărturii biblice)...5

   1. Instituirea diaconilor şi a diaconiţelor (contextul apariţiei)...8
   2.    Agapele şi colectele...9
   3. Diaconia, parte a activităţii Bisericii în epoca post-apostolică
        (referinţe patristice)...11


IV. Concluzii...12


Bibliografie...13




                                                                                14

More Related Content

Viewers also liked

Www.referat.ro teologie morala
Www.referat.ro teologie moralaWww.referat.ro teologie morala
Www.referat.ro teologie moralaMiu Alexandru
 
Finantarea afacerii
Finantarea afaceriiFinantarea afacerii
Finantarea afacerii
Alexandru Marian Avanu
 
Pedagogie pt invatamantul primar
Pedagogie pt invatamantul primarPedagogie pt invatamantul primar
Pedagogie pt invatamantul primarSima Sorin
 
Atestat 18
Atestat 18Atestat 18
Viata religios morala lucrare de licenta
Viata religios morala   lucrare de licentaViata religios morala   lucrare de licenta
Viata religios morala lucrare de licentaMiu Alexandru
 
Regulamentul de atestare a cadrelor didactice din învăţămîntul preşcolar, pri...
Regulamentul de atestare a cadrelor didactice din învăţămîntul preşcolar, pri...Regulamentul de atestare a cadrelor didactice din învăţămîntul preşcolar, pri...
Regulamentul de atestare a cadrelor didactice din învăţămîntul preşcolar, pri...
DIB ULIM
 
Mc donald s_project
Mc donald s_projectMc donald s_project
Mc donald s_projectroxacris
 
Mc donalds proiect
Mc donalds proiectMc donalds proiect
Mc donalds proiect
Alin Florin
 
McDonald's information systems
McDonald's information systemsMcDonald's information systems
McDonald's information systems
Greeshma Tenkanidyur
 
TRENDS AND ISSUES in HUMAN RESOURCE MANAGEMENT
TRENDS AND ISSUES in HUMAN RESOURCE MANAGEMENTTRENDS AND ISSUES in HUMAN RESOURCE MANAGEMENT
TRENDS AND ISSUES in HUMAN RESOURCE MANAGEMENT
Jasmin Comoda
 
RECRUITMENT AND SELECTION
RECRUITMENT AND SELECTIONRECRUITMENT AND SELECTION
RECRUITMENT AND SELECTION
AIMS Education
 

Viewers also liked (12)

Www.referat.ro teologie morala
Www.referat.ro teologie moralaWww.referat.ro teologie morala
Www.referat.ro teologie morala
 
Finantarea afacerii
Finantarea afaceriiFinantarea afacerii
Finantarea afacerii
 
Pedagogie pt invatamantul primar
Pedagogie pt invatamantul primarPedagogie pt invatamantul primar
Pedagogie pt invatamantul primar
 
Atestat 18
Atestat 18Atestat 18
Atestat 18
 
Viata religios morala lucrare de licenta
Viata religios morala   lucrare de licentaViata religios morala   lucrare de licenta
Viata religios morala lucrare de licenta
 
Regulamentul de atestare a cadrelor didactice din învăţămîntul preşcolar, pri...
Regulamentul de atestare a cadrelor didactice din învăţămîntul preşcolar, pri...Regulamentul de atestare a cadrelor didactice din învăţămîntul preşcolar, pri...
Regulamentul de atestare a cadrelor didactice din învăţămîntul preşcolar, pri...
 
Mc donald s_project
Mc donald s_projectMc donald s_project
Mc donald s_project
 
Mc donalds proiect
Mc donalds proiectMc donalds proiect
Mc donalds proiect
 
McDonald's information systems
McDonald's information systemsMcDonald's information systems
McDonald's information systems
 
TRENDS AND ISSUES in HUMAN RESOURCE MANAGEMENT
TRENDS AND ISSUES in HUMAN RESOURCE MANAGEMENTTRENDS AND ISSUES in HUMAN RESOURCE MANAGEMENT
TRENDS AND ISSUES in HUMAN RESOURCE MANAGEMENT
 
Mc Donald's
Mc Donald'sMc Donald's
Mc Donald's
 
RECRUITMENT AND SELECTION
RECRUITMENT AND SELECTIONRECRUITMENT AND SELECTION
RECRUITMENT AND SELECTION
 

Similar to Atestat diaconie

Explicarea sfintei liturghii
Explicarea sfintei liturghiiExplicarea sfintei liturghii
Explicarea sfintei liturghiiAlin Cazacu
 
Raportul dintre etica si morala crestina lucrare de licenta
Raportul dintre etica si morala crestina   lucrare de licentaRaportul dintre etica si morala crestina   lucrare de licenta
Raportul dintre etica si morala crestina lucrare de licentaMiu Alexandru
 
PAROHIA CREȘTIN ORTODOXĂ CA ȘCOALĂ A MÂNTUIRII
PAROHIA CREȘTIN ORTODOXĂ CA ȘCOALĂ A MÂNTUIRIIPAROHIA CREȘTIN ORTODOXĂ CA ȘCOALĂ A MÂNTUIRII
PAROHIA CREȘTIN ORTODOXĂ CA ȘCOALĂ A MÂNTUIRII
Radu Teodorescu
 
Pr. adrian dinu sfantul ioan gura de aur si invatatura sa despre maica domn...
Pr. adrian dinu   sfantul ioan gura de aur si invatatura sa despre maica domn...Pr. adrian dinu   sfantul ioan gura de aur si invatatura sa despre maica domn...
Pr. adrian dinu sfantul ioan gura de aur si invatatura sa despre maica domn...
Tamas Ardelean
 
(Sfantul justin popovici) biserica si statul
(Sfantul justin popovici) biserica si statul(Sfantul justin popovici) biserica si statul
(Sfantul justin popovici) biserica si statulBîrlădeanu Vlăduţ
 
Pr. Gheorghe Gogan - Diseritatie: Viata si activitatea predicatoriala a preot...
Pr. Gheorghe Gogan - Diseritatie: Viata si activitatea predicatoriala a preot...Pr. Gheorghe Gogan - Diseritatie: Viata si activitatea predicatoriala a preot...
Pr. Gheorghe Gogan - Diseritatie: Viata si activitatea predicatoriala a preot...George Spiridon
 
Teoflict al bulgariei. Talcuira evangheliei dupa Matei
Teoflict al bulgariei. Talcuira evangheliei dupa MateiTeoflict al bulgariei. Talcuira evangheliei dupa Matei
Teoflict al bulgariei. Talcuira evangheliei dupa Matei
adyesp
 
Botezul cina-si-spalarea-picioarelor
Botezul cina-si-spalarea-picioarelorBotezul cina-si-spalarea-picioarelor
Botezul cina-si-spalarea-picioarelor
dan danu
 
Identitate crestina si constiinta eclesiala in europa contemporana
Identitate crestina si constiinta eclesiala in europa contemporanaIdentitate crestina si constiinta eclesiala in europa contemporana
Identitate crestina si constiinta eclesiala in europa contemporanaMiu Alexandru
 
Familia Paulina
Familia PaulinaFamilia Paulina
Familia Paulina
Imsangel
 
Introducere in teologie morala (principii si concepte generale)
Introducere in teologie morala (principii si concepte generale)Introducere in teologie morala (principii si concepte generale)
Introducere in teologie morala (principii si concepte generale)Miu Alexandru
 
Efeseni 4.11-16 Echipati
Efeseni 4.11-16 EchipatiEfeseni 4.11-16 Echipati
Efeseni 4.11-16 Echipati
Florin Enescu
 
ISIHASTUL CREȘTIN ORTODOX ÎN ACTUALITATE: DE LA INFORMAȚIE TEOLOGICĂ LA FORMA...
ISIHASTUL CREȘTIN ORTODOX ÎN ACTUALITATE: DE LA INFORMAȚIE TEOLOGICĂ LA FORMA...ISIHASTUL CREȘTIN ORTODOX ÎN ACTUALITATE: DE LA INFORMAȚIE TEOLOGICĂ LA FORMA...
ISIHASTUL CREȘTIN ORTODOX ÎN ACTUALITATE: DE LA INFORMAȚIE TEOLOGICĂ LA FORMA...
RaduTeodorescu8
 
Calea spre Dumnezeu nr.3 - Sfanta Scriptura
Calea spre Dumnezeu nr.3 - Sfanta ScripturaCalea spre Dumnezeu nr.3 - Sfanta Scriptura
Calea spre Dumnezeu nr.3 - Sfanta ScripturaDanciu Valentin
 
Calea spre dumnezeu sfanta scriptura
Calea spre dumnezeu  sfanta scripturaCalea spre dumnezeu  sfanta scriptura
Calea spre dumnezeu sfanta scripturaAndy Pascali
 
Resurse aditionale pentru intelegerea evangheliei
Resurse aditionale pentru intelegerea evanghelieiResurse aditionale pentru intelegerea evangheliei
Resurse aditionale pentru intelegerea evangheliei
William Anderson
 
2. Imaginea de Ansamblu - Evanghelia şi Biserica - notițe
2. Imaginea de Ansamblu - Evanghelia şi Biserica - notițe2. Imaginea de Ansamblu - Evanghelia şi Biserica - notițe
2. Imaginea de Ansamblu - Evanghelia şi Biserica - notițeWilliam Anderson
 
Istoria crestinismului caderea sy
Istoria crestinismului caderea syIstoria crestinismului caderea sy
Istoria crestinismului caderea sy
Serafim Florenta
 
Comentariul catehismului: sinteza introducerii
Comentariul catehismului: sinteza introduceriiComentariul catehismului: sinteza introducerii
Comentariul catehismului: sinteza introducerii
Danciu Valentin
 

Similar to Atestat diaconie (20)

Explicarea sfintei liturghii
Explicarea sfintei liturghiiExplicarea sfintei liturghii
Explicarea sfintei liturghii
 
Liturghia-ingerească
 Liturghia-ingerească Liturghia-ingerească
Liturghia-ingerească
 
Raportul dintre etica si morala crestina lucrare de licenta
Raportul dintre etica si morala crestina   lucrare de licentaRaportul dintre etica si morala crestina   lucrare de licenta
Raportul dintre etica si morala crestina lucrare de licenta
 
PAROHIA CREȘTIN ORTODOXĂ CA ȘCOALĂ A MÂNTUIRII
PAROHIA CREȘTIN ORTODOXĂ CA ȘCOALĂ A MÂNTUIRIIPAROHIA CREȘTIN ORTODOXĂ CA ȘCOALĂ A MÂNTUIRII
PAROHIA CREȘTIN ORTODOXĂ CA ȘCOALĂ A MÂNTUIRII
 
Pr. adrian dinu sfantul ioan gura de aur si invatatura sa despre maica domn...
Pr. adrian dinu   sfantul ioan gura de aur si invatatura sa despre maica domn...Pr. adrian dinu   sfantul ioan gura de aur si invatatura sa despre maica domn...
Pr. adrian dinu sfantul ioan gura de aur si invatatura sa despre maica domn...
 
(Sfantul justin popovici) biserica si statul
(Sfantul justin popovici) biserica si statul(Sfantul justin popovici) biserica si statul
(Sfantul justin popovici) biserica si statul
 
Pr. Gheorghe Gogan - Diseritatie: Viata si activitatea predicatoriala a preot...
Pr. Gheorghe Gogan - Diseritatie: Viata si activitatea predicatoriala a preot...Pr. Gheorghe Gogan - Diseritatie: Viata si activitatea predicatoriala a preot...
Pr. Gheorghe Gogan - Diseritatie: Viata si activitatea predicatoriala a preot...
 
Teoflict al bulgariei. Talcuira evangheliei dupa Matei
Teoflict al bulgariei. Talcuira evangheliei dupa MateiTeoflict al bulgariei. Talcuira evangheliei dupa Matei
Teoflict al bulgariei. Talcuira evangheliei dupa Matei
 
Botezul cina-si-spalarea-picioarelor
Botezul cina-si-spalarea-picioarelorBotezul cina-si-spalarea-picioarelor
Botezul cina-si-spalarea-picioarelor
 
Identitate crestina si constiinta eclesiala in europa contemporana
Identitate crestina si constiinta eclesiala in europa contemporanaIdentitate crestina si constiinta eclesiala in europa contemporana
Identitate crestina si constiinta eclesiala in europa contemporana
 
Familia Paulina
Familia PaulinaFamilia Paulina
Familia Paulina
 
Introducere in teologie morala (principii si concepte generale)
Introducere in teologie morala (principii si concepte generale)Introducere in teologie morala (principii si concepte generale)
Introducere in teologie morala (principii si concepte generale)
 
Efeseni 4.11-16 Echipati
Efeseni 4.11-16 EchipatiEfeseni 4.11-16 Echipati
Efeseni 4.11-16 Echipati
 
ISIHASTUL CREȘTIN ORTODOX ÎN ACTUALITATE: DE LA INFORMAȚIE TEOLOGICĂ LA FORMA...
ISIHASTUL CREȘTIN ORTODOX ÎN ACTUALITATE: DE LA INFORMAȚIE TEOLOGICĂ LA FORMA...ISIHASTUL CREȘTIN ORTODOX ÎN ACTUALITATE: DE LA INFORMAȚIE TEOLOGICĂ LA FORMA...
ISIHASTUL CREȘTIN ORTODOX ÎN ACTUALITATE: DE LA INFORMAȚIE TEOLOGICĂ LA FORMA...
 
Calea spre Dumnezeu nr.3 - Sfanta Scriptura
Calea spre Dumnezeu nr.3 - Sfanta ScripturaCalea spre Dumnezeu nr.3 - Sfanta Scriptura
Calea spre Dumnezeu nr.3 - Sfanta Scriptura
 
Calea spre dumnezeu sfanta scriptura
Calea spre dumnezeu  sfanta scripturaCalea spre dumnezeu  sfanta scriptura
Calea spre dumnezeu sfanta scriptura
 
Resurse aditionale pentru intelegerea evangheliei
Resurse aditionale pentru intelegerea evanghelieiResurse aditionale pentru intelegerea evangheliei
Resurse aditionale pentru intelegerea evangheliei
 
2. Imaginea de Ansamblu - Evanghelia şi Biserica - notițe
2. Imaginea de Ansamblu - Evanghelia şi Biserica - notițe2. Imaginea de Ansamblu - Evanghelia şi Biserica - notițe
2. Imaginea de Ansamblu - Evanghelia şi Biserica - notițe
 
Istoria crestinismului caderea sy
Istoria crestinismului caderea syIstoria crestinismului caderea sy
Istoria crestinismului caderea sy
 
Comentariul catehismului: sinteza introducerii
Comentariul catehismului: sinteza introduceriiComentariul catehismului: sinteza introducerii
Comentariul catehismului: sinteza introducerii
 

Atestat diaconie

  • 1. LICEUL ORTODOX ,,SFÂNTUL NICOLAE” LUCRARE DE ATESTAT Îndrumător: Prof. Claudiu Ionuț Boia Absolvent: Andrei Liviu Ardelean Zalău, 2012 1
  • 2. LICEUL ORTODOX ,,SFÂNTUL NICOLAE” SLUJIREA BISERICII ÎN EPOCA PRIMARĂ Îndrumător: Prof. Claudiu Ionuț Boia Absolvent: Andrei Liviu Ardelean Zalău, 2012 2
  • 3. SLUJIREA BISERICII ÎN EPOCA PRIMARĂ I. Argument Omul este creat de Dumnezeu pentru a trăi în comuniune cu comunitatea din care face parte, pentru că omul – deşi cade în păcat singur – nu se poate ridica spre Dumnezeu decât împreună cu alţii. Aceasta pentru că omul nu este creat de Dumnezeu în izolare, ci după chipul Sfintei Treimi1, adică cu deschidere spre comunitate şi spre comuniune în iubire, având în vedere că Dumnezeu este iubire. Sub acest aspect, antropologia creştin îl plasează întotdeauna pe om numai în sfera comunităţii şi a comuniunii. De altfel, „nu este bine să fie omul singur”. Ajutorul pe potriva lui vizează nu atât satisfacerea unor nevoi de ordin temporal ori temporar, cât sprijinirea sa în demersul de a ajunge la starea de sfinţenie, adică la mântuire. În acord cu această accepţiune, viaţa trebuie înţeleasă ca fiind timpul mântuirii omului. „În afara Bisericii nu există mântuire” permite înţelegerea faptului că mântuirea îşi găseşte spaţiu de manifestare şi de împropriere Biserica, Trupul lui Hristos în extensie2. Dar istoria Bisericii este istoria creştinismului. În această istorie există mai multe etape, dintre care se evidenţiază – prin trăire şi prin asumare şi exprimare a credinţei în Hristos cel răstignit şi înviat – prima perioadă majoră, cunoscută în general ca Biserica primară. Biserica devine, prin prisma aceasta, nu doar locul şi timpul unirii cu Dumnezeu, ci şi cel al mărturisirii lui Dumnezeu. Iar, potrivit descrierii pe care Mântuitorul o face Judecăţii de apoi (Mt. 25, 31 – 46), pe Dumnezeu îl mărturisim de fiecare dată când ne raportăm la semenii noştri care sunt şi ei, ca şi noi, purtători ai Duhului Sfânt şi ai chipului lui Dumnezeu. Plecând de la acest fapt, încă de la început membrii Bisericii au manifestat grijă faţă de cei aflaţi în dificultate, înţelegând că răspunzând unor nevoi imperioase, chiar şi de ordin material sau trupesc, ea sprijină de fapt viaţa, adică drumul spre asemănarea cu Dumnezeu al celor aflaţi temporar în nevoi, indiferent de felul acestora. 1 Pr. Prof. dr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. I, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1994, p. 109; 2 Pr. Prof. dr. Ion Bria, Dicţionar de Teologie Ortodoxă, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1994, p. 55 ş.u. 3
  • 4. Noț iunea de diaconie sau de slujire reprezintă una din ideile fundamentale ale „Sfintei Scripturi. În Sfânta Scriptură şi mai ales în Noul Testament se descoperă întreaga semnificaț ie şi sensul deplin al diaconiei sau slujirii. Diaconia sau slujirea constituie noţiunea cheie a acț iunii Bisericilor creș tine de pretutindeni în raportul lor cu omul şi cu lumea, reprezintă o temă deosebită a învăţăturii neotestamentare şi patristice de totdeauna. Diaconia sau teologia slujirii radiază din însăşi învăţătura trinitară despre Dumnezeu, deoarece Sfânta Treime constituie structura supremei iubiri şi slujiri. Dumnezeu-Tatăl prin actul creator şi purtarea Sa de grija faţă de om şi faţă de lume, Domnul Iisus Hristos, prin învăţătura şi activitatea Sa soteriologică, Duhul Sfânt, prin puterea Sa sfinț itoare şi conducătoare spre adevăr şi mântuire, slujesc personal şi treimic, fără contenire, de la început. Teologia diaconiei se întemeiază astfel pe concepț ia trinitară despre Dumnezeu şi ocupă un loc central în revelaț ia Noului Testament. Făcând o analiză amănunț ită a termenului diaconia, folosit în Noul Testament3, în special în epistolele Sfântului Apostol Pavel, vom constata că slujirea aparț ine ființ ei şi vieț ii creș tinismului în lume, pentru că ţine de însăşi credinț a creştină şi nu e o simplă deducț ie sau apariţie marginală. II. Diaconia – expresia iubirii faţă de aproapele Întregul Nou Testament vorbeşte despre preocuparea pe care noi este firesc să o avem faţă de problemele semenilor noştri. Dintre toate acestea, relevante sunt momentele în care Mântuitorul arată o grijă deosebită pentru astfel de nevoi (fie că ne referim la vindecările pe care le săvârşeşte El, fie că avem în vedere alte minuni – cum ar fi transformarea apei în vin ori cele două înmulţiri ale pâinilor, fie că ne referim la chiar învăţătura Sa – transmise prin pilde sau în mod direct). Această preocupare este continuată şi de către sfinţii Apostoli, care – la mesele de obşte – aveau în vedere şi hrănirea săracilor şi ajutorarea celor neputincioşi. La fel de grăitoare sunt şi colectele organizate de sfinţii apostoli pentru a sprijini comunităţile mai nevoiaşe. II.1Modele de diaconie în Evanghelii 3 Pr. dr. Ioan Mircea, Dicţionar al Noului Testament, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1995, 487 4
  • 5. Există mai multe fragmente în Evanghelii care vorbesc despre necesitatea diaconiei, ca asistenţă a celor aflaţi în nevoie. De departe, cele mai grăitoare sunt descrierea Judecăţii Universale, conţinută de Evanghelia după Matei (25, 31 – 46), parabola bogatului nemilostiv şi a săracului Lazăr (Lc. 16, 19 – 31), cea a samarineanului milostiv (Lc. 10, 25 – 37), Episodul, relatat de sfântul Apostol şi Evanghelist Marcu descrie două tipuri de atitudine: cea care ascultă cuvântul lui Dumnezeu şi cea care se sileşte să răspundă nevoilor omului. Prin activitatea sa misionară, Biserica a căutat să răspundă nevoilor celor două elemente constitutive ale omului: trupul şi sufletul, dar nu plecând de la premisa că una dintre cele două este mai importantă decât cealaltă, ci înţelegând că ele sunt date pentru ca omul să le aducă lui Dumnezeu împreună. De aceea, de mai multe ori predica sfinţilor Apostoli este însoţită de îndemnul de a sprijini pe cei în neputinţă ori de a strânge daruri pentru comunităţile aflate în suferinţă, aşa cum şi în predicile Mântuitorului acţiunea pentru celălalt are un statut aparte, deosebit de înalt. De altfel, chiar cultul divin public (germenii Liturghiei) avea nu doar un caracter euharistic şi sacramental, ci avea şi unu rol misionar filantropic4, lucru care este subliniat de referinţele la mesele (agapele frăţeşti) organizate în fiecare duminică, dar şi diferitele îndemnuri date de sfinţii Apostoli în scrierile (epistolele) lor. III. Diaconia, parte a cultului în Biserica apostolică (mărturii biblice) Un alt aspect caracteristic al slujirii în teologia Sfântului Apostol Pavel este cel ecleziologic, întrucât se fundamentează pe ideea de solidaritate a oamenilor în Iisus Hristos cel întrupat şi întrucât prin Hristos, toț i se regăsesc în Biserica – trupul Sau tainic –, în solidaritate unii cu alț ii. Având la temelia ei nemărginita slujire a lui Iisus Hristos, care „n-a venit să I se slujească, ci ca El să slujească şi să-şi dea viaț a răscumpărare pentru mulț i” (Matei XX, 28), Biserica este, prin misiunea ei, slujitoare. După Sfântul Apostol Pavel, Biserica este „împărăţia lui Dumnezeu” (I Cor. XV, 24; Col. I, 13; IV, 11, I Tes. II, 12), „trupul tainic al Domnului” (Efes. I, 22-23; Col. I, 18), „poporul lui Dumnezeu” (Rom. IX, 25; II Cor. VI, 16), „familia lui Dumnezeu” (Efes. II, 9- 4 Pr. Prof. dr. Ene Branişte, Liturgica Specială, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1985, p. 120; pr. Ioan Mircea, op. cit., p. 487; 5
  • 6. 19), „ogorul lui Dumnezeu” (I Cor. III, 9), „templul sau casa Domnului” (I Cor. III, 19, VI, 19; II Cor. VI, 16; Evrei III, 6). Toate aceste expresii sunt raportate de Sfântul Pavel la viaț a creș tinilor grupaț i într- o singură comunitate, care are drept scop slujirea interesului comun, prin contribuț ia fiecăruia pe măsura posibilităț ilor lui, la „desăvârşirea sfinţilor, la lucrul slujirii, la zidirea trupului lui Hristos” (Efes. IV, 12). Ca „trup tainic al Domnului” (Efes. I, 22-23; Col. I, 18), Biserica actualizează activitatea Mântuitorului, continuă slujirea Sa, până ce se va realiza mântuirea subiectivă a tuturor. Biserica - totalitatea acestor credincioș i - este deci expresia în actualitate a Domnului nostru Iisus Hristos şi a slujirii Sale. Şi ea continuă slujirea după măsura întemeietorului ei. „Fiind un trup în Hristos, unii altora suntem mădulare”, spune Sfântul Apostol Pavel (Rom. XII, 5), iar Duhul lui Hristos care sălăşluieşte în ele fiind unul, deș i hărăzeşte fiecărui mădular alt dar, le ţine pe toate unite, ca să folosească darurile acordate lor în Slujirea armonică a trupului şi prin aceasta în slujirea reciprocă. În acest scop, el aseamănă Biserica cu trupul omenesc, ilustrând şi mai bine legătura indisolubilă dintre diferitele categorii de slujiri în organizarea activităț ii exterioare a Bisericii luptătoare. În Trupul tainic ca şi în trupul uman, nici unul din mădulare nu stăpâneşte asupra celorlalte şi nu există pentru sine, ci pentru a servi pe celelalte şi toate la un loc trupul întreg. În Biserica concepută de Sfântul Pavel, ca trup tainic al lui Hristos, credincioș ii sunt deci mădulare legate organic între ele (I Cor. XII, 12, 18-19). Biserica fiind „stâlpul şi temelia adevărului” (I Tim. III, 15) şi „cetatea Dumnezeului celui viu aș ezata pe muntele Sion” (Evrei XII, 22), face cunoscută înț elepciunea cea de multe feluri a lui Dumnezeu şi slujeș te nu numai pământenilor, ci şi începătoriilor şi stăpâniilor din ceruri, prin Hristos Iisus (Eres), III, 10), pentru ca numai ea e trupul Lui, zidirea care se înalţă pe El şi în El, ca pe o piatră unghiulară (Efes. II, 20-21). Fiind trupul lui Hristos, Biserica constituie mediul slujirii şi al răspunderii faţă de Dumnezeu şi faţă de oameni. În activitatea slujitoare a Sfântului Apostol Pavel se pot distinge ca temeiuri: a) alegerea şi b) trimiterea sau încredinț area de către Iisus Hristos. a) Spre deosebire de ceilalț i apostoli, care au primit porunca expresă de a propovădui şi sluji în toată lumea, Sfântul Pavel mai avea un motiv special pentru a sluji 6
  • 7. Evangheliei lui Iisus Hristos între popoare. Pentru o astfel de slujire el a primit o însărcinare specială, fiind ales şi chemat în mod deosebit de Mântuitorul (Fapte XXII, 10, 14-15). El însuș i afirmă că a fost ales de Dumnezeu din pântecele maicii sale şi chemat prin harul său, ca să-l slujească pe Iisus Hristos la neamuri (Gal. I, 15-16) şi că această slujire este pentru el o sarcină impusă de sus, de la care nu se poate sustrage. b) Sfântul Apostol Pavel a simț it în adâncul ființ ei sale o intervenț ie specială, aș a cum au simț it şi profeț ii Vechiului Testament, cărora li s-a cerut să îndeplinească misiuni uneori chiar împotriva voii lor, fiind constrânș i să vorbească (Ieremia XX, 7; Amos III, 8) şi de această chemare pentru slujire, el n-a putut să fugă, cum a făcut-o profetul Iona (Iona I, 1 ş.U.). Potrivit acestei chemări speciale, Sfântul Pavel îşi întocmeș te un vast program şi o ţintă a vieț ii sale în ce priveș te slujirea lui Iisus Hristos la păgâni şi aducerea la ascultare a neamurilor prin cuvânt şi faptă (Rom. XV, 16-18). B) în slujirea Cuvântului, Sfântul Apostol Pavel este trimis sau încredinț at de către Iisus Hristos. El a primit porunca, misiunea şi autoritatea de a propovădui, de a sluji prin trimiterea lui de către Mântuitorul. La începutul epistolelor sale, Sfântul Pavel se numeș te de regula apostol al lui Hristos, adică trimisul lui (Rom. I, 1; I Cor. I, 1; II Cor I, 1; Gal. I, 1), socotindu-se slujitorul Lui (I Cor. III, 5; IV, 1), slujitor al Evangheliei (Efes. III, 7; Col. I, 23) şi slujitor al Bisericii (Col. I, 24-25). Sfântul Pavel este trimis să cheme neamurile la credinț a, să ducă mai departe mesajul lui Iisus Hristos, să înveţe şi să mărturisească. În felul acesta el se află într-o permanentă şi dublă slujire: a lui Dumnezeu şi a oamenilor, cum de altfel se şi socoteș te pe sine (I Cor. III, 5; IV, 1; Col. I, 24-25). Atât trimiterea cât şi slujirea se întrepătrund, ele constituind însăşi esenț a apostolatului său. A fi trimis e identic la Sfântul Apostol Pavel, cu a sluji, deoarece el a înţeles că această trimitere s-a făcut numai cu scopul înalt de a sluji altora. În virtutea acestei trimiteri, el slujeș te în numele celui ce I-a trimis (II Cor. V, 20), pe Cel ce l-a trimis, pe „Hristos cel răstignit” (I Cor. I, 23), pe „Hristos Iisus Domnul” (II Cor. IV, 5). 7
  • 8. III.1 Instituirea diaconilor şi a diaconiţelor (contextul apariţiei) Cartea Faptele Apostolilor prezintă agapele (mesele frăţeşti care însoţeau Liturghia în Biserica primelor veacuri5) ca pe un eveniment firesc atât prin prisma întăririi unităţii Bisericii, cât şi prin cea a accentuării conştiinţei apartenenţei la creştinism şi la noua Lege, pe care acesta o aducea lumii. Tot cartea Faptele Apostolilor menţionează însă şi primele dispute pe marginea rânduielilor legate de aceste mese şi de necesitatea – constatată de chiar sfinţii Apostoli – de a institui persoane care să se ocupe numai de aceste agape aşa încât să nu mai existe discuţii prin care onestitatea şi buna credinţă a sfinţilor Apostoli să fie pusă la îndoială. „Au ales pe Ştefan, bărbat plin de credinţă şi de Duh Sfânt, şi pe Filip, şi pe Prohor, şi pe Nicanor, şi pe Timon, şi pe Parmena, şi pe Nicolae, prozelit din Antiohia, pe care i-au pus înaintea apostolilor, şi ei, rugându-se şi-au pus mâinile peste ei” (F. Ap. 6, 5 – 6). Instituirea diaconatului nu a avut aşadar un scop de ordin liturgic, ci unul de ordin social misionar: apărarea misiunii sfinţilor Apostoli de propovăduire a Evangheliei. Tradiţia Ortodoxă a considerat întotdeauna că ordinul diaconiţelor a apărut în perioada apostolică a Bisericii6, văzând în crearea acestei instituţii o manifestare justificată a Bisericii a cărei mădulare, cu necesităţile specifice de gen, i-au făcut posibilă existenţa. Cu toate acestea, textele care stau la baza acestei concepţii sunt puţine, interpretabile şi lacunare, ca de altfel toate textele ale acestei perioade referitoare la ierarhia bisericească. De o părere diferită este Martimort care, după ce analizează situaţia femeilor în perioada nou-testamentară, afirmă că mărturiile textuale nu pot fi în nici un caz dovezi ale existenţei diaconiţelor decât în lumina dovezilor existenţei lor ulterioare. „Aceste texte nu ar putea fi niciodată acceptate ca dovedind existenţa diaconiţelor – femei diacon – în perioada apostolică, dacă documentele din sec. II nu le-ar confirma, demonstrând continuitatea acestei presupuse instituţii apostolice a diaconiţelor”7. Într-adevăr, luate în sine, aceste menţiuni nu spun multe, dar ele atestă existenţa unei forme de slujiri feminine, în unele cazuri analoagă cu cea a diaconilor. Se poate afirma că ele 5 Pr. Prof. dr. Dumitru Stăniloae, Spiritualitate şi comuniune în Liturghia ortodoxă, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 2004, p.415 6 Pr. Prof. dr. Ene Branişte, Liturgica Generală, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1993, p. 98 ş.u. 7 Ibidem. 8
  • 9. nu sunt dovezi ale existenţei diaconiţelor, dar numai în sensul lor clasic, când instituţia era definită. Însuşi faptul că există o confirmare ulterioară nu e o dovadă a existenţei lor, textele indicând aceasta, chiar dacă foarte timid? După cum am văzut, un număr însemnat de oficii feminine emerg din perioada Noului Testament, ele dezvoltându-se şi primind conţinuturi diferite în cursul evoluţiei în timp. Faptul că au evoluat nu le-a diferenţiat funciar de ceea ce au fost ele la început. În acelaşi mod, Biserica a văzut o continuitate între „diaconiţele” din Biserica primară şi cele din perioada ulterioară, chiar dacă nu putem avea pretenţia să ştim ce au fost în fapt aceste diaconiţe, sau să ştim ce servicii prestau, pentru că din lista de virtuţi care le erau cerute, nu transpare funcţia pe care o aveau de îndeplinit. Contextul ne indică că ar fi fost identice sau cel puţin similare cu ale diaconilor. Faptul că nu este menţionată situaţia lor din punctul de vedere al familiei este interpretat de unii în sens negativ, însă când instituţia diaconiţelor s-a dezvoltat, întâlnim diaconiţe recrutate din tagma fecioarelor, a văduvelor sau chiar căsătorite, aşa cum atestă mărturiile epigrafice. Aşadar, lipsa indicaţiilor scripturistice cu privire la acest subiect a fost interpretată în sensul libertăţii. Instituţia diaconiţelor a apărut în mediul sociocultural a două lumi: lumea iudaică şi cea greco-romană, de a cărui structuri şi valori nu s-a putut dezice, acestea modelând specificul acestei tagme. Cu timpul şi diaconii, şi diaconiţele au fost implicaţi în cult, însă în proporţii diferite, pentru ca ulterior să se renunţe la serviciul liturgic al diaconiţelor. III.2. Agapele şi colectele În epoca primară, specifice filantropiei creştine au fost agapele, acele mese cultice zilnice, indisolubil legate de săvârşirea Tainei Sfintei Euharistii. Darurile aduse cu această ocazie aveau menirea să egalizeze deosebirea dintre surplus şi lipsă, statornicindu-se astfel raportul originar dintre oameni: egalitatea8. Oricum, plecând de la concepţia Bisericii primare că „omul cel nou” este cetăţean al Ierusalimului ceresc, iar aici, pe pământ, doar un simplu călător, bogaţii îşi puneau averile la dispoziţia tuturor, din conştiinţa că acelaşi Dumnezeu, Care le-a dăruit lor toate, se îngrijeşte şi de cel sărac, pentru a-l ridica din suferinţă. De aceea, 8 Ioan Gh. Coman, Creştinismul şi bunurile materiale după Sfinţii Părinţi, în rev. „Studii Teologice”, Bucureşti, an. 1, 1949, nr. 3-4, p. 157-158; Idem, Învăţătura creştină despre bunurile economice, în rev. „Studii Teologice”, Bucureşti, an. 3, 1951, nr. 3-4, p. 223-224; Idem, Folosirea în comun a mijloacelor de trai, în rev. „Studii Teologice”, Bucureşti, an. 5, 1953, nr. 9-10, p. 602-604 9
  • 10. fiecare membru al comunităţii se punea în slujba tuturor, de la comuniunea bunurilor materiale, până la primirea cununii muceniciei9. Alături de agape, tot forme ale milosteniei obşteşti au fost considerate atât ofrandele, cât şi colectele. Ofrandele reprezintă darurile de pâine, vin, miere etc. Aduse de credincioşi la altar pentru săvârşirea Sfintei Euharistii. Ceea ce prisosea era pus de o parte pentru întreţinerea slujitorilor bisericilor, care, săraci fiind, trăiau din aceste ofrande; alte daruri erau împărţite de către diaconi săracilor. Diferit, colectele constau în bani şi obiecte de mare preţ, daruri pe care fiecare credincios, duminica, proporţional cu mijloacele materiale de care dispunea, obişnuia să le depună în acea „cutie a milei”, destinată celor năpăstuiţi. Există, fireşte şi un „personal” anume instituit, consacrat acestor slujiri. Astfel, diaconii aveau datoria de-a se informa de nevoile tuturor, fiind împuterniciţi de către episcopi cu administrarea şi distribuirea bunurilor adunate. Destinatarii acestora erau săracii, bătrânii, infirmii şi bolnavii, văduvele şi orfanii, prizonierii, sclavii, refugiaţii, străinii, întemniţaţii, precum şi familiile celor care se învredniceau să primească cununa muceniciei. Doar cei ce refuzau să muncească şi cei ce duceau o viaţă imorală erau excluşi. Dacă în grija acestora cădeau, în general, persoanele de parte bărbătească, diaconiţele – văduve vârstnice, cu o viaţă morală ireproşabilă – erau cele care asistau, la domiciliu, femeile sărace şi bolnave, văduvele şi orfanii. Acestora li s-au adăugat fraţii şi surorile de caritate, persoane particulare care, din dragoste faţă de aproapele şi fără a fi înrolaţi oficial în serviciul Bisericii, îndeplineau activităţi caritabile asemănătoare10. Cu toate acestea, în perioada apostolică şi post-apostolică, nu se poate vorbi despre o asistenţă socială propriu-zisă, diaconia particulară suplinind cu succes formele instituţionalizate ale acesteia de mai târziu. De aceea, în Biserica primară nu era nevoie nici de case de oaspeţi, nici de orfelinate şi azile, atâta timp cât locuinţa fiecărui creştin acoperea, în totalitate, aceste necesităţi11. O altă practică a Bisericii primare este organizarea de colecte pentru a susţine comunităţile creştine aflate în dificultate. Despre o asemenea colectă, organizată pentru comunităţile de creştin din Ierusalim, se vorbeşte şi cartea Faptele Apostolilor, dar şi în paginile epistolelor pauline. 9 Ion Vicovan, „Daţi-le voi să mănânce!” Filantropia creştină - istorie şi spiritualitate, Iaşi, 2001, p. 26-27 10 Gheorghe I. Soare, Biserica şi asistenţa socială. Doctrina şi organizarea în primele şase secole, Bucureşti, 1948, p. 12-20, 26-31 11 Liviu Stan, Instituţiile de asistenţă socială în Biserica veche, în rev. „Ortodoxia”, Bucureşti, an. 9, 1957, nr. 1, p. 99 10
  • 11. Contextul apariţiilor acestor colecte îl constituie dorinţa de a răspunde imediat nevoilor aproapelui. De altfel, Noul Testament arată faptul că pentru primii creştini toate lucrurile erau „de obşte”, aşa încât fiecare să ia ceea ce are nevoie şi cât îi trebuie, punând la dispoziţia celorlalţi toate ale sale. Este grăitor în acest sens, cu titlu de exemplu, cazul lui Anania şi al Safirei, care au ascuns o parte din veniturile lor, deşi de bună voie afirmaseră că vor pune totul la dispoziţia comunităţii. Este adevărat însă că uneori agapele au devenit sursă de îmbuibare pentru unii creştini şi de dispreţuire pentru alţii. Mustrarea sfântului Apostol Pavel este grăitoare în acest sens. III.3. Diaconia, parte a activităţii Bisericii în epoca post-apostolică (referinţe patristice) Activitatea socială nu a rămas ca un atribut al Bisericii doar în epoca apostolică, ci a continuat şi după aceea, întrucât atitudinea pe care un creştin este dator să o aibă faţă de aproapele său era foarte bine înţeleasă. În perioada constantiniană a fost introdus în Imperiul Roman principiul proprietăţii ecleziastice, potrivit căruia Biserica putea deţine legal proprietăţi, de care putea apoi dispune în mod liber. Cum baza materială era asigurată, au luat fiinţă acum numeroase instituţii de binefacere, toate gravitând în jurul ospitalităţii specific creştine. Dacă la început pentru primirea străinilor şi neputincioşilor era folosită însăşi locuinţa episcopului, mai târziu, din pricina solicitărilor crescânde, s-a recurs fie la adăugarea unor dependinţe la reşedinţa chiriarhilor, fie la ridicarea unor clădiri destinate special acestui scop; un astfel de aşezământ social purta numele de Henodochion. La dispoziţia celor găzduiţi în acesta se afla, în permanenţă, un personal calificat (doctori, infirmieri, brancardieri, supraveghetori, oameni de serviciu), gata să răspundă oricăror solicitări. Din acest trunchi al milosteniei creştine s-au dezvoltat apoi numeroase ramuri, sub formă de pavilioane, după numărul şi felul serviciilor de asistenţă socială administrate: case pentru săraci, spitale, case pentru văduve, case pentru fecioare, leagăne pentru copii, orfelinate, aziluri, spitale pentru bolnavii incurabili, aziluri pentru invalizi, case pentru orbi, cimitire pentru săraci etc. Acestor aşezăminte filantropice li s-au adăugat şi o serie de asociaţii sau corporaţii caritabile, ca cea a groparilor, sanitarilor ori a meşteşugarilor12. 12 Gh. I. Soare, op. cit., p. 67-69, 75-87, 91-92; I. Vicovan, op. cit., p. 92-106; L. Stan, op. cit., p. 102-118; Antonie Plămădeală, Biserica slujitoare, Sibiu, 1986, p. 151-152 11
  • 12. În această filantropie practică, un rol deosebit a revenit mănăstirilor. Din chiar momentul apariţiei lor, acestea s-au dovedit a fi veritabile instituţii de binefacere, adevărate şcoli de rugăciune, de muncă şi de caritate. Acest lucru a fost posibil datorită fondurilor substanţiale de care beneficiau, obţinute din donaţii şi legaţii, la care se adăugau ofrandele şi produsele provenite din munca monahilor. În Egipt spre exemplu, veniturile unor mănăstiri mari, care adăposteau în ele până la 10.000 de monahi, erau destinate exclusiv diaconiei creştine, de ele beneficiind toţi cei aflaţi în nevoi. Astfel, bolnavii găseau tămăduire, călătorii adăpostire, cei întristaţi mângâiere, iar orfanii educaţie şi îngrijire13. IV. Concluzii Biserica percepe viaţa ca pe un timp al mântuirii; de aceea, ea s-a preocupat întotdeauna nu doar de propăşirea duhovnicească a membrilor săi, ci şi de întreţinerea vieţii trupeşti, cu atât mai mult cu cât ea a înţeles şi a mărturisit că „trupul este templu al Duhului Sfânt”. Această preocupare a Bisericii s-a manifestat în utilizarea de obşte a bunurilor, în agapele şi în colectele din Biserica apostolică, respectiv în proiectele sociale de mare amploare de mai târziu de tipul Vasiliada ori cele din mănăstiri. Întregul program social al Bisericii de astăzi (spitale, şcoli, aşezăminte pentru diferite categorii de vârstă etc.) îşi are originea în acea atitudine din zorii creştinismului. Prin acest demers al său, Biserica a înţeles că omul în ansamblul său (trup şi suflet) trebuie pus în slujba lui Dumnezeu, spre a ajunge la mântuire. Viaţa în ansamblu ei nu trebuie irosită ci îngrijită, ocrotită şi dezvoltată aşa încât omul în permanenţă să dea slavă lui Dumnezeu şi să spună tuturor „cât bine i-a făcut lui Dumnezeu”. 13 Gh. I. Soare, op. cit., p. 34-35, 93-99; I. Vicovan, op. cit., p. 107-111 12
  • 13. BIBLIOGRAFIE 1. Branişte, Pr. Prof. Dr. Ene, Liturgica Generală, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1994, p. 126 2. Idem, Liturgica Specială, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1985, p. 215 3. Bria, Pr. Prof. Dr. Ion, Dicţionar de Teologie Ortodoxă, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1997 4. Coman, Ioan Gh., Creştinismul şi bunurile materiale după Sfinţii Părinţi, în rev. „Studii Teologice”, Bucureşti, an. 1, 1949, nr. 3-4, p. 157-158; 5. Idem, Folosirea în comun a mijloacelor de trai, în rev. „Studii Teologice”, Bucureşti, an. 5, 1953, nr. 9-10, p. 602-604 6. Idem, Învăţătura creştină despre bunurile economice, în rev. „Studii Teologice”, Bucureşti, an. 3, 1951, nr. 3-4, p. 223-224; 7. Mircea, Pr. dr. Ioan, Dicţionar al Noului Testament, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1994 8. † Plămădeală, Antonie, Biserica slujitoare, Sibiu, 1986, p. 151-152 9. Soare, Gheorghe I., Biserica şi asistenţa socială. Doctrina şi organizarea în primele şase secole, Bucureşti, 1948, p. 12-20, 26-31 10. Stan, Liviu, Instituţiile de asistenţă socială în Biserica veche, în rev. „Ortodoxia”, Bucureşti, an. 9, 1957, nr. 1, p. 99 11. Stăniloae, Pr. Prof. Dr. Dumitru, Spiritualitate şi comuniune în Liturghia ortodoxă, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 2004, p. 350 12. Idem, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. I, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1997, p. 102; 13. Vicovan, Ion, „Daţi-le voi să mănânce!” Filantropia creştină - istorie şi spiritualitate, Iaşi, 2001, p. 26-27 13
  • 14. CUPRINS I.Preliminarii...3 II. Diaconia – expresia iubirii faţă de aproapele...4 1. Modele de diaconie în Evanghelii...5 III. Diaconia, parte a cultului în Biserica apostolică (mărturii biblice)...5 1. Instituirea diaconilor şi a diaconiţelor (contextul apariţiei)...8 2. Agapele şi colectele...9 3. Diaconia, parte a activităţii Bisericii în epoca post-apostolică (referinţe patristice)...11 IV. Concluzii...12 Bibliografie...13 14