Abuz si violenta

Lector dr. Ana RĂDULESCU Suport de curs -
Violenţa în familie
----------------------------------------------------------------------------------------------------------------
-------------------
_________________________________________________________
Încadrarea comportamentelor şi atitudinilor în registrul violenţei
__________________________________________________________
În literatura de specialitate nu există un consens al cercetătorilor asupra
definirii şi măsurării conceptului de violenţă. De asemenea, la nivel global,
conceptul acoperă, atât în reglementările juridice, cât şi în practică, grade
diferite de vizibilitate şi de încadrare a comportamentelor considerate agresive,
de la cele care afectează starea de sănătate, la cele care afectează situaţia ei
socială sau stima de sine. O privire de ansamblu asupra percepţiei şi încadrării
formale sau informale a comportamentelor şi atitudinilor în registrul violenţei
asupra femeii în relaţia de cuplu arată o recunoaştere diferenţiată, de la formele
de violenţă fizică la formele de violenţă sexuală sau psihologică, cum ar fi:
izolarea şi separarea femeii de mediul social, refuzul accesului acesteia la orice
tip de resurse, ridiculizarea, hărţuirea verbală şi poreclirea (folosite pentru a
determina o femeie să se aprecieze ca fără valoare personală, astfel încât aceasta
să poată fi ţinută sub controlul agresorului), ameninţarea verbală privind abuzul
sau tortura directă sau indirectă (asupra copiilor acesteia sau rudelor)
(Follingstad şi col., 1990).
Inconsistenţa în modul de încadrare a comportamentelor şi atitudinilor în
registrul violenţei este dată de gradul diferit de percepţie şi conştientizare la
nivel comunitar, atât a femeii şi raportului acesteia cu partenerul de cuplu, cât şi
a violenţei.
Un prim aspect implicat îl constituie percepţia culturală; studiile realizate
pe grupuri delimitate cultural arată că încadrarea comportamentelor în definirea
violenţei, la nivel comunitar, este făcută sub aspect cultural. Fiecare comunitate
defineşte violenţa în cuplu în raport cu propriile cadre culturale de identificare
şi ierarhizare a gradelor de violenţă. Studiile realizate în comunităţile afro-
1

----------------------------------------------------------------------------------------------------------------
-------------------
americane, spre exemplu, arată că aspectele socio-culturale au un impact mai
mare asupra nivelului de conştientizare a violenţei asupra femeii şi de încadrare
a comportamentelor în registrul violenţei decât programele publice de informare
şi conţinutul reglementărilor juridice. Dat fiind faptul că programele care au
fost derulate într-o comunitate afro-americană, cu focalizare asupra agresorilor,
au avut un impact minor asupra reducerii violenţei în cuplu, Williams & Becker
(1999) au realizat două focus grupuri pentru a identifica modalitatea în care
membrii comunităţii încadrează anumite comportamente agresive în registrul
violenţei şi identifică modalităţile de prevenire a violenţei. Cei doi cercetători
au ajuns la concluzia că elementele cadrului cultural sunt esenţiale pentru
modul în care o comunitate înţelege, defineşte şi dezvoltă acţiuni pentru
combaterea violenţa asupra femeii în relaţia de cuplu; o altă concluzie a
studiului a fost aceea că încercarea de a combate violenţa la nivel comunitar
prin intermediul implementării măsurilor legislative nu este o soluţie în
reducerea violenţei; la nivelul relaţiilor interpersonale nu este asumată definiţia
legislativă a violenţei atunci când aceasta este impusă ca un mecanism extern de
reglementare. Este imperativ ca membrii comunităţii să conştientizeze violenţa
şi să-şi asume responsabilitatea confruntării cu problema violenţei.
Studiile comparative realizate în mai multe comunităţi, diversificate sub
aspect cultural, arată că definirea violenţei asupra femeii depinde, de asemenea,
de nivelul de valorizare a femeii, copilului şi persnei varstnice. Un studiul
comparativ, realizat de Lester (1980) asupra unor comunităţi diferite sub aspect
cultural, a relevat că numărul femeilor bătute este crescut în societăţile în care
statutul femeii este considerat inferior statutului bărbatului. La aceeaşi
concluzie a ajuns şi Yello (1983); ea a studiat situaţia femeilor bătute din mai
multe state, comparând datele din patru sfere ale vieţii: legislaţiei, politicii,
educaţiei şi economic. Ea a descoperit că statele în care statutul femeii era
2

----------------------------------------------------------------------------------------------------------------
-------------------
apreciat ca fiind inferior, în raport cu ceea ce se aştepta din punctul de vedere
socio-cultural, prezentau o creştere a violenţei asupra femeii. În ţările Est-
mediteraneene, spre exemplu, abuzului fizic asupra femeii nu este perceput
social ca fiind violenţă şi nu este definit ca formă de violenţă la nivelul juridic.
Femeia este valorizată prin raportare la castitate, şi de aceea, în cazul relaţiilor
sexuale extramaritale sau în cazul în care este victima unui viol, femeia poate fi
omorâtă.
Lipsa de consens privind definiţia violenţei asupra femeii, întâlnită la
nivel socio-cultural, este regăsită şi în abordările cercetătorilor şi
specialiştilor în domeniu. În literatura de specialitate nu există o definiţie
care să acopere problematica violenţei şi care să fie bazată pe consensul
cercetătorilor. Fiecare cercetător sau specialist a definit violenţa, sau a
creat registre de încadrare a comportamentelor şi atitudinilor care să
delimiteze formele violenţei, în raport cu domeniul de specializare şi cu
necesităţile de lucru; definiţiile violenţei depind de domeniul de
apartenenţă al cercetătorului şi de scopul pentru care sunt elaborate.
Astfel, definiţia violenţei elaborată cu scopul de a fi utilizată în
procedurile penale va fi diferită de definiţia utilizată de către serviciile de
asistenţă a victimelor violenţei. De asemenea, definiţia utilizată de către
serviciile de sănătate publică diferă de definiţiile folosite de către
psihologi în cadrul programelor de terapie a victimei sau agresorului.
_________________________________________________
Formele violenţei şi încadrarea lor în definirea violenţei
_________________________________________________
3

----------------------------------------------------------------------------------------------------------------
-------------------
Dacă specialiştii în sociologie, criminologie, psihologie, medicină şi
asistenţă socială susţin ca fiind grave consecinţele şi mari costurile sociale1
ale
violenţei asupra femeii şi copiilor acesteia, în conştiinţa publică existe grade
diferite de acceptare a violenţei în raport cu motivaţia care stă la baza
manifestării acesteia şi cu comportamentul victimei.
În România, potrivit Cercetării Naţionale privind Violenţa în Familie şi
la Locul de Muncă situaţia în care o femeie este bătută de către partenerul ei
este apreciată ca fiind „nu prea gravă” de 2% din eşantionul de femei şi 2% din
eşantionul de victime, 2% din eşantionul naţional apreciază că „femeia ar trebui
bătută” atunci când „în mod frecvent nu găteşte” sau „în mod frecvent nu-i tace
gura”, iar 3% apreciază că bătaia este necesară atunci când femeia „nu are grijă
de copii”. Datele sunt susţinute de faptul că 17,8% din eşantionul de femei au
indicat cel puţin o formă de abuz (Centrul Parteneriat pentru Egalitate, 2003)
Sub aspectul prevalenţei, statisticile arată că forma fizică a violenţei este cea
mai răspândită şi cea mai gravă prin limitele extreme pe care poate să le atingă.
Într-un studiu realizat în 48 de ţări, între 1982-1999 (WHO, 2002), s-a constat
că între 10% şi 60% dintre femei au declarat că au suferit, pe parcursul vieţii,
forme de violenţă fizică din partea partenerului de cuplu. Între femeile care
1
În lucarea Strategii ale dezvoltării sociale (1997), p. 107-109, C. Zamfir defineşte costul social din
două perspective: pe de-o parte din perspectiva costurilor economice (resursele financiare necesare
pentru achiziţionarea resurselor cerute de desfăşurarea unei activităţi, în cazul violenţei resursele
financiare fiind necesare pentru dezvoltarea serviciilor pentru asistarea victimelor violenţei, servicii
pentru agresori şi adăposturi, precum şi asigurarea personalului necesar desfăşurării acţivităţii în aceste
servicii), pe de altă parte din perspectiva costurilor sociale şi umane (care se referă la consecinţele
colaterale ale violenţei asupra femeii cum ar fi: efectele asupra dezvoltării copiilor, funcţionalitatea
cuplului şi efectele asupra capacităţii femeii de a-şi menţine locul de muncă sau de a-şi menţine
performanţele de lucru)
4

----------------------------------------------------------------------------------------------------------------
-------------------
declară abuzul fizic, 70% dintre ele declară forme severe de abuz fizic (WHO,
2002).
În demersul de operaţionalizare a conceptului de violenţă fizică există un
dezacord al specialiştilor şi al juriştilor; din prisma încadrării comportamentelor
în registrul violenţei fizice, se discută încă includerea pălmuirii alături de acte,
cum ar fi folosirea unui cuţit sau pistol. În cazurile de violenţă sau abuz fizic s-a
constatat că este asociată în majoritatea cazurilor forma de violenţă verbală;
cele mai întâlnite forme sunt poreclele care transformă femeia în obiect, astfel
că, violenţa asupra partenerei este percepută de către agresor ca violenţă asupra
obiectului creat (Lambert & Firestone, 2000). De asemenea, degradarea
personalităţii femeii prin utilizarea violenţei verbale, în cazul abuzului fizic,
face ca femeia să justifice acţiunile partenerului violent prin greşeli personale
sau prin incapacitate de a-şi exercita rolurile în cuplu.
Studiul panel realizat de National Research Council ca şi Raportului
Mondial al Sănătăţii arată că deşi studiile realizate până acum, privind violenţa
asupra femeii, au fost focalizate cu precădere asupra violenţei fizice, continuă
să existe lipsa unui acord al specialiştilor asupra definiţiei şi modalităţilor de
măsurare a violenţei fizice. Dezvoltarea unor instrumente de măsurare a
violenţei fizice se impun în special din cauza dezacordului asupra conţinutului
definiţiei violenţei; multe dintre definiţiile utilizate de către cercetători, ca şi
definiţiile întâlnite în legislaţie, cuprind o gamă largă de comportamente;
violenţa fizică poate fi încadrată de la forme relative minore, cum ar fi
pălmuirea, la forme extreme care produc moartea. De asemenea, încadrarea
culturală a violenţei impune claritate asupra actelor violente accidentale sau
intenţionate.
5

----------------------------------------------------------------------------------------------------------------
-------------------
În ceea ce priveşte forma violenţei psihologice asupra femeii în relaţia de
cuplu, putem spune că, datorită vizibilităţii scăzute a modului de manifestare
dar şi a posibilităţilor de a identifica consecinţele asociate, puţini cercetătorii au
realizat studii pentru înţelegerea mecanismelor violenţei psihologice,
comparativ cu interesul pentru studiile privind violenţa fizică. Cercetările
asupra tipurilor de violenţă cel mai des semnalate de către victime sau de către
persoane din anturajul victimei au arătat că nu există cazuri de semnalare a
violenţei psihologice în relaţia de cuplu; formele de violenţă psihologică sunt
adesea identificate în cazurile semnalate de violenţă fizică sau sexuală.
În ultimii ani, violenţa psihologică a intrat în atenţia specialiştilor şi o serie
de cercetări au fost orientate spre definirea şi identificarea efectelor acestei
forme de violenţă asupra victimelor, apreciindu-se chiar că violenţa verbală şi
psihică este mult mai dăunătoare decât violenţa fizică. Violenţa psihologică a
fost definită ca incluzând acele acte care provoacă suferinţa psihică însă nu a
fost elaborat un registru al conduitelor care să contureze forma violenţei
psihologicice (McGee şi Wolf, 1991).
Cercetătorii în domeniul psihologiei şi sănătăţii mentale apreciază că
violenţa acoperă o gamă largă de comportamente, care include în multe situaţii
formele de violenţă verbală şi psihică. The National Committee on Family
Violence of the National Institut of Mental Helth (1992), în urma interviurilor
cu victimele violenţei privind experienţele pe care acestea le-au trăit, au inclus
în definiţia violenţei orice acţiune care poate dăuna fizic şi psihic, cum ar fi:
constrângerea sexuală, intimidarea fizică, restrângerea activităţilor normale sau
a libertăţii şi împiedicarea accesului la resurse.
Prin inhibarea capacităţii victimei de a se apăra, violenţa psihologică pare să
fie mai eficientă în menţinerea controlului asupra victimei decât violenţa fizică.
În cazul violenţei fizice victima percepe clar forma de atac din partea
6

----------------------------------------------------------------------------------------------------------------
-------------------
partenerului violent şi se apără prin diferite strategii, pe când victimele abuzului
psihologic percep mai greu forma de violenţă din actele partenerului şi deseori
nu reacţionează. Pentru a menţine controlul asupra femeii, deseori actele de
violenţă psihologică sunt împletite cu acţiuni de iubire, ceea ce creează o
confuzie a femeii asupra propriei persoane şi asupra capacităţii ei de a analiza
acţiunile partenerului (Follingstad & DeHart, 2000).
Violenţa psihologică este prezentă pe tot parcursul dezvoltării şi manifestării
violenţei asupra femeii în relaţia de cuplu şi afectează atât modul în care femeia
percepe violenţa şi se percepe pe sine, cât şi capacitatea femeii de a răspunde la
violenţă sau de a se separa de partenerul violent. Studiile au arătat că: (1)
violenţa psihologică precede deseori alte forme de violenţă; istoria multor
cazuri arată că în primii ani după căsătorie este dezvoltată mai întâi forma
psihologică a violenţei după care violenţa escaladează în forma fizică sau
sexuală (O’Leary, Malone & Tyree, 1994). Studiile au arătat însă că violenţa
psihologică poate fi prezentă şi independent de alte forme de violenţă.
Follingstad şi col. (1990) aprecia că cea mai întâlnită formă de violenţă
psihologică este ridiculizarea femeii ceea ce duce la devalorizare personală şi la
capacitatea redusă de a face faţă ulterior abuzului fizic sau sexual2
; (2) violenţa
psihologică însoţeşte alte forme de violenţă; diferite forme de manifestare a
violenţei psihologice sunt semnalate în cazurile de violenţă fizică sau sexuală
2
Bazându-se pe declaraţiile victimelor violenţei în cuplu, Follingstad şi colaboratorii săi au încadrat
următoarele categorii de comportamente în abuzul psihologic: atacul verbal cum ar fi ridiculizarea,
hărţuirea verbală şi poreclirea, care sunt folosite pentru a determina o femeie să se aprecieze ca fără
valoare personală, astfel încât aceasta să poată fi ţinută sub controlul agresorului; izolarea şi separarea
femeii de mediul social sau refuzul accesului acesteia la orice tip de resurse, fapt ce îi limitează
independenţa; gelozia extremă sau posesivă cum ar fi controlul excesiv asupra comportamentului femeii,
acuzarea repetată referitoare la infidelitate sau controlul relaţiilor sociale ale acesteia; ameninţarea
verbală că va fi abuzată, tortura indirectă asupra femeii însăşi sau asupra copiilor acesteia sau rudelor;
ameninţarea repetată privind divoţul sau ameninţarea cu relaţii extraconjugale în cazul în care soţia nu
respectă dorinţele soţului; afectarea sau distrugerea bunurilor femeii
7

----------------------------------------------------------------------------------------------------------------
-------------------
(Follingstad şi col., 1990; Follingstad & DeHart, 2000; Walker, 1979; Browne,
1987; Hart and Brassard, 1991; Sabourin şi col., 1993); (3) violenţa psihologică
continuă şi după ce alte forme de violenţă au încetat în cazul separării femeii de
partenerul violent, iar consecinţele violenţei psihologice sunt prezente pe
termen lung afectând starea de sănătate şi funcţionalitatea psihosocială a femeii
(Lauer, 1995).
Pentru violenţa psihologică au fost dezvoltate scale de măsurarea doar în
Statele Unite. Scalele de măsurare a violenţei au fost dezvoltate fie pe baza unor
teorii referitoare la violenţă, fie pe baza mărturiilor victimelor care au fost
identificate de către serviciile de specialitate. Cea mai cunoscută scală de
măsurare a violenţei psihologice folosită în Statele Unite este The Psichological
Maltreatment of Women Inventory elaborată de Tolman (1988); scala este
bazată pe două categorii de factori: verbali/emoţionali şi dominare/izolare. Au
fost aduse mai multe critici acestei scale: specialiştii au apreciat fie că scala
măsoară un comportament ca făcând parte din registrul violenţei numai dacă
acţiunea de control şi dominare a victimei a avut succes, fie că itemii nu fac
referire clară la distincţia dintre formele violenţei psihologice şi un
comportament interpersonal problematic, fie că nu face clar distincţia între
percepţia partenerului şi percepţia comportamentului partenerului (Follingstad
& DeHart, 2000).
Cercetătorii sunt de părere că în măsurarea violenţei psihologice ar trebui
considerate variabilele circumstanţiale, întrucât analiza subiectivă a violenţei
este limitată de faptul că un comportament poate avea conotaţii diferite pentru
partenerii unui cuplu (Follingstad & DeHart, 2000). Întrucât impactul pe care
un comportament violent poate să-l aibă asupra unei persoane depinde de
caracteristicile personale, cercetătorii consideră că posibilitatea de măsurare
standardizată a violenţei psihologice este necesară. Cercetările arată că se
8

----------------------------------------------------------------------------------------------------------------
-------------------
impune standardizarea măsurării violenţei psihologice, atât pentru că victima nu
încadrează deseori atitudinile şi comportamentele în registrul violenţei
psihologice, dar şi pentru că specialiştii pot utiliza definiţii diferite ale violenţei
psihologice (Follingstad & DeHart, 2000).
În ceea ce priveşte violenţa sexuală, s-au făcut modificări numeroase în
ultimii ani asupra definiţiei şi conţinutului formelor abuzului sexual; până acum
nu există un consens al cercetătorilor în această problematică. La nivelul
acceptării şi aprecierii violenţei sexuale Eurobarometrul arată că 90% dintre
europeni apreciază violenţa sexuală asupra femeii în relaţia de cuplu ca fiind o
problemă foarte serioasă. În România, potrivit Cercetării Naţionale privind
Violenţa în Familie şi la Locul de Muncă, 14% din eşantionul de femei şi 6%
din eşantionul de victime au declarat că „...o femeie forţată de partenerul ei să
aibă relaţii sexuale” nu este prea grav (Centrul Parteneriat pentru Egalitate,
2003).
Sub impactul convenţiilor internaţionale, majoritatea legislaţiilor care
recunosc violenţa asupra femeii în relaţia de cuplu, includ în definiţia violenţei
forma de violenţă sexuală, însă există puţine ţări care au mecanisme de
identificare şi măsurare a abuzului sexual în relaţia de cuplu. De aceea, o
dificultate majoră în semnalarea cazurilor este dată de definiţia şi înţelegerea
violenţei, atât de către victimă, cât şi de către specialişti, din perspectiva
culturală şi socială.
Nu se cunoaşte numărul real al cazurilor de violenţă sexuală şi sunt foarte
puţine studii care tratează tema violenţei sexuale în relaţia de cuplu. Cercetătorii
s-au confruntat cu o dublă problemă în cercetarea abuzului sexual: pe de-o parte
există o semnalare redusă a cazurilor de abuz sexual, marea majoritate a
abuzului sexual fiind identificat accidental în consultările medicale sau
9

----------------------------------------------------------------------------------------------------------------
-------------------
constatat de către specialişti în urma semnalării abuzului fizic; pe de altă parte,
delimitarea lotului de persoane care legal erau victime ale abuzului sexual, deşi
ele nu se considerau în acest fel. În Statele Unite şi Mexic, spre exemplu, se
estimează că 40-52% dintre femeile victime ale abuzului fizic au fost, de
asemenea, victime ale abuzului sexual (WHO, 2002). Violenţa sexuală apare,
însă, şi independent de alte forme de violenţă; astfel, în India, un sondaj care a
inclus un număr de 6000 de bărbaţi arăta că 22% dintre ei au declarat că
folosesc violenţa sexuală asupra partenerei, iar în Anglia (Londra de Nord),
23% dintre femei au declarat că au fost victime ale violului în relaţia de cuplu;
prevalenţa cazurilor de violenţă sexuală în relaţia de cuplu arată că în Canada
8,0% dintre femei sunt victime ale violenţei sexuale, în Anglia (Wales şi
Scotland) 14,2%, în Finlanda 5,9%, iar în Elveţia 11,6% (WHO, 2002).
Alături de violenţa fizică, psihologică şi sexuală apare în registrul violenţei,
atât în estimările specialiştilor, cât şi în opinia publică, ameninţarea cu
violenţa. 58% dintre cetăţenii statelor membre ale Uniunii Europene apreciază
ameninţarea cu violenţa ca fiind o problemă „foarte serioasă”; numai 6% dintre
ei nu o apreciază ca formă de violenţă. Cu 3.76 din 4 puncte maxim, suedezii au
scorul cel mai înalt în aprecierea ameninţării cu violenţa ca fiind o problemă
„foarte serioasă”, urmaţi de irlandezi cu un scor de 3.74 (Eurobarometrul 51.0)
O altă formă de violenţă des întâlnită este violenţa verbală; aceasta constă
în utilizarea unor expresii jignitoare, porecle şi insulte care induc o devalorizare
a femeii; femeia este acuzată de incompetenţă, este declarată inferioară şi lipsită
de atractivitate. În raport cu gradul de persistenţă şi frecvenţă, violenţa verbală
distruge încrederea femeii în ea însăşi şi îi afectează stima de sine.
Ameninţarea, spre exemplu, este o formă de violenţă verbală folosită cu scopul
de a stabili controlul asupra femeii. Unii cercetători susţin că, datorită lipsei
clarităţii şi capacităţii femeii asupra relaţiei dintre acţiune şi răspuns, violenţa
10

----------------------------------------------------------------------------------------------------------------
-------------------
verbală ar avea ca efect, în timp, învăţarea neputinţei de a acţiona împotriva
violenţei (Lambert & Firestone, 2000).
Izolarea socială şi reducerea accesului la resurse sunt forme de violenţă
regăsite în studiile naţionale în procente ridicate; aceste forme de violenţă
contribuie şi favorizează dezvoltarea şi perpetuarea altor forme de violenţă. În
Israel, spre exemplu, mai mult de 56% dintre femeile care s-au declarat victime
ale formei de abuz fizic au declarat, de asemenea, că sunt urmărite în afara
locuinţei şi le sunt limitate libertăţile de interacţiune cu prietenii sau vecinii
(Eisikovits, Winstok, & Fishman, 2004). Potrivit Eurobarometrului (1999),
restricţionarea libertăţii este apreciată de 64% dintre europenii din ţările
membre ale Uniunii Europene ca fiind o problemă „foarte gravă”, 28% o
apreciază ca o problemă „în mare măsură serioasă”, 5% consideră că „nu” este
o problemă serioasă, iar 1% ca fiind o problemă „deloc serioasă”.
Diferenţele în aprecierea restricţionării libertăţii ca fiind o problemă
„foarte serioasă” apar în răspunsurile date de către bărbaţi (59,8%) şi femei
(67,3%), precum şi între persoanele care au un loc de muncă (62,7%) şi
persoanele care nu au un loc de muncă (58,6%). În România, izolarea socială
este apreciată de 42% dintre femeile din eşantionul naţional şi 37% dintre
femeile din eşantionul de victime ca fiind o problemă „foarte gravă”; 51%
dintre femeile victime ale violenţei au apreciat izolarea socială ca fiind „destul
de gravă”, în timp ce 45% dintre femeile din eşantionul naţional au răspuns că
este „destul de gravă (Centrul Parteneriat pentru Egalitate, 2003)
Abuzul economic este o formă de violenţă întâlnită în tipologia formelor
violenţei dar cu o prezenţă mai redusă. Violenţa economică implică controlul
partenerului asupra deţinerii şi folosirii resurselor financiare de către femeie.
Deseori abuzul economic se manifestă prin controlul veniturilor financiare,
limitarea participării la deciziile privind utilizarea banilor şi refuzul de a-i pune
11

----------------------------------------------------------------------------------------------------------------
-------------------
la dispoziţie resursele financiare necesare pentru acoperirea cheltuielilor de
bază (Lambert & Firestone, 2000). Violenţa economică nu apare în
eurobarometru, dar Cercetarea Naţională privind Violenţa în Familie şi la
Locul de Muncă o apreciază între formele de violenţă întâlnite în România.
Astfel, violenţa economică este declarată de 72,5% dintre femei comparativ cu
27,5% declarată de către bărbaţi. Potrivit Cercetării Naţionale privind Violenţa
în Familie şi la Locul de Muncă femeile victime au apreciat situaţia în care
„...un bărbat nu-i dă voie partenerei să folosească banii familiei” ca fiind foarte
„foarte gravă” în 29% din cazuri, şi „destul de gravă” în 59% din cazuri; nici
una dintre femei nu a considerat această problemă ca fiind „deloc gravă”. 38%
dintre acestea au răspuns că această formă de violenţă ar trebui pedepsită prin
lege (Centrul Parteneriat pentru Egalitate, 2003)
În majoritatea cazurilor de violenţă, însă, patternul abuzului include
formele asociate ale violenţei fizice, sexuale, psihologice, economice şi izolării
sociale. După ce primul episod de violenţă s-a produs, indiferent că este un
episod de violenţă fizică, psihologică, sau sexuală, violenţa se repetă şi
escaladează ca frecvenţă şi severitate. (Gookind, Sullivan & Bybee, 2004).
Deseori abuzul se desfăşoară pe perioade lungi de convieţuire a partenerilor de
cuplu, făcând posibilă diversificarea şi amplificarea formelor de violenţă.
Spre exemplu, potrivit analizei panel realizate de către The National
Research Council (NRC) violenţa psihologică apare frecvent în relaţie cu
episoadele de violenţă fizică. În cadrul interviurilor realizate cu femeile victime
ale violenţei, cercetătorii au concluzionat că violenţa psihologică este deseori
asociată violenţei fizice sau abuzului sexual (Walker, 1979; Browne, 1987; Hart
and Brassard, 1991; Sabourin şi col., 1993). Un studiu realizat de Japonia arăta
că femeile suferă, în majoritatea cazurilor de abuz, forme multiple de violenţă;
astfel, din 613 femei victime ale abuzului 10% au suferit numai abuz fizic, pe
12

----------------------------------------------------------------------------------------------------------------
-------------------
când 57% au suferit abuz fizic, psihologic şi sexual (Yoshihama & Sorenson,
1994).
______________________________________________
Explicaţiile teoretice asupra dezvoltării violenţei
_____________________________________________
Explicaţiile privind utilizarea violenţei asupra femeii în relaţia de cuplu,
cuprinse în literatura de specialitate pot fi grupate în patru categorii:
Explicaţii focalizate pe individ şi experienţele copilăriei (R. Dallas & E.
Mclaughlin, 1983)
Explicaţiile focalizate pe învăţarea comportamentelor violente ca urmare
a experienţelor copilăriei au la bază ideea că o persoană care a experimentat
violenţa în copilărie este incapabilă să-şi controleze emoţiile şi să dezvolte
relaţii interpersonale bazate pe comunicare şi încredere (Holtzworth-Munroe,
A., Stuart, G.L., & Hutchinson, G., 1997).
Există suport din partea cercetătorilor pentru ideea că violenţa în general, şi
violenţa familială în special, este corelată cu impactul factorilor psihologici
generaţi din experienţele copilăriei. Mulţi cercetători au evidenţiat prin
cercetările lor o relaţie directă între experienţele violenţei în familie, în perioada
copilăriei, şi rata criminalităţii; copiii victime ale abuzului au un risc sigur de
dezvoltare a unei rute delincvente la maturitate. (Bolton, Reich & Gutierres,
1997; Alfaro, 1981; Geller & Ford-Somma, 1984).
McMahon & ClayWerner (2002), făcând o analiză a acestor studii care
susţin relaţia dintre experienţele copilăriei şi comportamentul delicvent la
maturitate, afirmă că la baza explicaţiilor este teoria dezvoltării ataşamentului la
13

----------------------------------------------------------------------------------------------------------------
-------------------
copil. Dezvoltarea conduitei violente la maturitate, şi la extremă criminalitatea,
sunt puse pe seama eşuării dezvoltării copilului într-o relaţie de ataşament cu
părinţii, corelată pozitiv cu percepţia unei stări de încredere şi armonie; în
situaţiile în care această relaţie nu se dezvoltă din cauza comportamentelor şi
atitudinilor agresive ale părinţilor, sentimentul de ataşament şi siguranţă a
copilului este afectat şi ca rezultat copilul poate deveni ostil şi agresiv.
Acceptarea acestui model explicativ al cauzelor dezechilibrului în dezvoltarea
ataşamentului ne obligă, susţin cei doi autori, să analizăm violenţa nu doar în
raport cu situaţiile de abuz asupra copilului, ci şi cu situaţiile în care copilul
trăieşte experienţa ruperii de părinţi fiind plasat într-un centru de plasament sau
atunci când copilul este mutat des de la un asistent maternal la altul, precum şi
cu situaţiile creşterii copilului în familii dezorganizate.
Explicarea violenţei pe baza disfuncţiilor familiale în perioada copilăriei nu
este susţinută unanim de către cercetători; sunt, spre exemplu, cercetători care
au explorat dezvoltarea copilului în situaţia de divorţ a părinţilor, de separare
sau deces şi care susţin că în aceste tipuri de familii sunt prezenţi factori care
contribuie semnificativ la dezechilibre în dezvoltarea sentimentului de
ataşament, precum şi la abuzul sau neglijarea copilului (Wolfner & Gelles,
1993). Pe de altă parte, sunt cercetări care infirmă teoria relaţiei dintre
experienţele copilăriei şi dezvoltarea conduitei violente la maturitate (Widom,
1991). Straus3
, spre exemplu, în urma studiilor ajunge la concluzia că
problemele psihologice în familiile cu un grad crescut de violenţă nu sunt mai
complexe decât în familiile „normale”.
3
Straus citat de G. Ritzer, „Social problems”, Random House, N.Y., 1975, p. 35-41
14

----------------------------------------------------------------------------------------------------------------
-------------------
Aceasta nu înseamnă însă că putem exclude problemele psihologice apărute
ca urmare a experienţelor copilăriei din cadrul cauzalităţii violenţei, ci doar
trebuie să avem în vedere complexitatea fenomenului. În studiul asupra
efectelor pedepsirii copilului prin forme de violenţă fizică asupra adultului de
mâine, spre exemplu, Straus descoperă patru consecinţe relaţionate cu
construcţia şi menţinerea atitudinii copilului faţă de violenţă:
1) învaţă să asocieze iubirea cu violenţa atâta vreme cât părinţii care îi
spun că-l iubesc îl şi bat;
2) învaţă că este normal să comiţi acte de violenţă asupra celorlalţi
membrii ai familiei;
3) învaţă că o persoană poate utiliza violenţa justificat în anumite
circumstanţe;
4) învaţă că violenţa este, în anumite circumstanţe, înţeleasă şi
acceptată.
Straus spune însă, că ar fi o greşeală să punem întreaga cauzalitate a
violenţei pe baza a ceea ce s-a învăţat sau experimentat în familie în perioada
copilăriei. Multe persoane care comit acte de violenţă provin din familii care au
experimentat forme şi grade diferite de violenţă, dar multe persoane care au
experimentat violenţa în copilărie nu sunt violente.
Studiile publicate şi modelele explicative elaborate de către cercetători cu
privire la experienţa violenţei în copilărie, precum şi influenţa acesteia asupra
viitorului adult sunt deseori neconcordante. O analiză asupra acestor studii
arată, pe de-o parte, limitarea complexităţii problemei copilului expus la
violenţă4
la câteva aspecte care devin axe ale explicaţiilor teoretice, iar pe de
4
Literatura de specialitate utilizează concepte diferite pentru copilul care este martor la violenţă şi
copilul victimă a violenţei. Termenul de martor la violenţă se referă la situaţiile în care copilul a asistat la
episoade de violenţă, iar termenul de victimă se referă gama largă de experienţe pe care copilul poate să
le aibă atât ca martor dar şi ca ţintă a violenţei (Edleson, J, L., 1999)
15

----------------------------------------------------------------------------------------------------------------
-------------------
altă parte devieri de la respectarea metodologiei de cercetare, fapt ce afectează
acurateţea datelor. Fantuzzo & Mohr (1993) au prezentat o analiză a studiile
publicate între 1967 – 1998, privind efectele expunerii copilului la violenţă, prin
compararea grupurilor de copii care au trăit în medii familiale violente cu copiii
care au trăit în medii fără violenţă. Concluzia lor a fost că cercetările nu
respectă deseori metodologia de cercetare şi nu sunt vizualizate şi conştientizate
limitele cercetărilor5
; cercetările nu ţin seama de corelarea stadiului de
dezvoltare al copilului cu tipul şi gradul de expunere la violenţă în familie. Nu
există date care să prezinte modul în care este afectat un copil, martor sau
victimă, prin forme diferite de violenţă (violenţă fizică, sexuală sau psihologică)
cu stadiile de dezvoltare a copilului.
Cu toate acestea, putem considera că există suficiente argumente pentru a
accepta efectele negative ale violenţei în copilărie asupra viitorului adult.
Efectele sunt însă diferite în funcţie de mai multe variabile, cum ar fi: vârsta
copilului, tipul de violenţă la care este expus, existenţa altor factori de risc,
statutul de martor sau victimă a violenţei şi relaţia dintre copil şi agresor
(Fantuzzo & Mohr, 1999).
Efectele violenţei asupra copilului pot fi urmărite prin intermediul a cinci
tipuri de indicatori: (1) comportamentul, (2) starea psihologică (depresii, stima
de sine, anxietate), (3) nivelul intelectual şi performanţa şcolară, (4) dezvoltarea
socială (dezvoltarea competenţelor sociale), (5) sănătatea mentală şi dezvoltarea
psihică. Rezultatele cercetărilor publicate între 1967-1998 au arătat că, în ceea
ce privesc efectele violenţei asupra copilului, acei copii care trăiau într-un
5
Limitele studiilor: studiile nu au inclus frecvenţa şi formele violenţei sau analize longitudinale pentru a
se vedea efectul asupra viitorului adult; copii incluşi în aceste studii au fost numai din rândul celor care
locuiau în adăposturi - populaţia poate să nu fie reprezentativă pentru categoria de copii expuşi violenţei
în familie. Multe studii nu au considerat vârsta ca o variabilă. Studiile nu au urmărit în comparare,
unitatea caracteristicilor între cele două grupe de copii pentru a fi măsurată cu acurateţe variabila de
violenţă. Doar jumătate dintre studii au urmărit ca variabilă numărul membrilor familiei.
16

----------------------------------------------------------------------------------------------------------------
-------------------
mediu violent aveau un comportament agresiv şi probleme de integrare şcolară,
depresii, ticuri, stima de sine scăzută, dificultăţi de concentrare, abilităţi reduse
de comunicare, tulburări de somn. Studiile publicate în 1989 au arătat că atât
fetiţele cât şi băieţii care proveneau din medii familiale violente aveau
competenţe sociale scăzute, capacităţi reduse de rezolvare a conflictelor,
incapacitate de empatizare. De asemenea, s-a constatat că efectele negative erau
mai puternice pentru copiii care aveau un dublu statut: de martor şi victimă a
violenţei. Studiile au scos în evidenţă faptul că efectele violenţei asupra
copilului au o dublă dependenţă: prezenţa factoriilor de risc şi situaţia de martor
sau victimă a copilului în episoade de violenţă. În ceea ce privesc efectele
diferenţiate ale statutului de martor sau victimă a violenţei asupra fetiţelor şi
băieţilor, nu sunt date disponibile până acum (Fantuzzo & Mohr, 1993).
Pentru a avea o confirmare ştiinţifică a relaţiei dintre experienţele copilăriei
şi dezvoltarea unor comportamente violente sau a unei rute delincvente la
maturitate, direcţiile de cercetare ar trebui să urmărească (Osofsky, 1999):
 diferenţierea efectelor în funcţie de poziţia de martor sau de victimă a
copilului şi realizarea unor studii longitudinale care să evidenţieze
efectele asupra viitorului adult;
 diferenţierea între efectele expunerii copilului la violenţa în
comunitate şi violenţa în familie;
 claritate asupra acţiunii factorilor de risc care intervin în cazurile de
violenţă;
 abilitatea copilului de a realiza tranziţia de la copilărie la adolescenţă
şi maturitate;
 modul în care caracteristicile individuale ale copilului şi
temperamentul au impact asupra dezvoltării conduitelor violente la
vârsta maturităţii;
17

----------------------------------------------------------------------------------------------------------------
-------------------
Explicaţii focalizate pe problemele interne familiei şi modul de alocare a
puterii în cuplu
Aceste abordări explică violenţa în cuplu prin intermediul patternurilor
interacţionale şi a rolurilor pe care membrii familiei le adoptă. Explicaţiile
corelează violenţa fie cu schimbările social-economice, care au avut loc în
trecutul apropiat şi care au avut consecinţe asupra dinamicii rolurilor membrilor
cuplului, fie cu incapacitatea de interacţiune a cuplului.
O parte a explicaţiilor vizând violenţa de cuplu ca model interacţional
includ ideea că ambii parteneri contribuie la dezvoltarea violenţei. Spre
exemplu, partenerii din cuplurile care nu şi-au dezvoltate tehnici de comunicare
sunt văzuţi ca responsabili în egală măsură pentru violenţă întrucât nu sunt
capabili să discute şi să negocieze. Pot fi menţionate aici şi cuplurile în care
soţul este impulsiv sau cuplurile în care soţia îşi acuză permanent soţul de
infidelitate sau de lipsa de asumare a responsabilităţilor în familie. În aceste
situaţii violenţa se instalează ca rezultat al combinaţiei structurilor
personalităţilor şi a formelor de comunicare a celor doi parteneri de cuplu
(Dallos & McLaughlin, 1993)
În cadrul aceluiaşi set de explicaţii este susţinută perpetuarea violenţei prin
intermediul „cercului violenţei”: soţul poate iniţia acte de violenţă însoţită de
argumente împotriva soţiei, după care încearcă să fie „amabil” aducându-i flori
(o întoarcere la „luna de miere”). Multe studii au arătat că în această situaţie
relaţia de putere în cuplu, cel puţin temporar, este schimbată, femeia adoptând
rolul mamei care iartă, iar bărbatul devenind copil în cererea iertării. Dallos şi
McLaughlin (1993) apreciau că, în acest pattern comportamental, ambii
parteneri îşi împlinesc anumite nevoi şi de aceea atât cuplul cât şi ciclicitatea
18

----------------------------------------------------------------------------------------------------------------
-------------------
acestor momente sunt menţinute. Pe de o parte, în această relaţie de violenţă
bărbatul poate fi văzut totodată puternic şi slab, acesta dezvoltând un
comportament violent dublat de cererea iertării, iar pe de altă parte soţia este
slabă din punctul de vedere al puterii fizice, dar puternică din punctul de vedere
al „dreptăţii morale”.
În aceste cazuri violenţa este în mare măsură un rezultat al
comportamentelor membrilor cuplului decât un comportament strict individual
determinat de experienţele copilăriei sau structura individuală. Comportamentul
unui membru al familiei este determinat, influenţat şi menţinut de
comportamentul celorlalţi. Aceasta implică faptul că şi victima prin atitudinea şi
comportamentul ei poate provoca sau menţine unele comportamente violente.
(Bentovim,1987). Această idee a fost preluată şi dezvoltată în programele de
lucru cu victima prin care femeia este învăţată să prevină conflictele violente şi
prin aceasta manifestările violente ale partenerului.
Alte explicaţii privind dezvoltarea violenţei asupra femeii sunt cele bazate
pe teoria puterii. În relaţia de cuplu, termenul „putere” pare să implice o luptă
între cine domină pe cine, cine ia decizii şi cine dă ordine. În fapt, aceasta este o
descriere a familiei tradiţionale şi pare să nu mai corespundă multor familii de
astăzi. Ideea ca un singur membru al familiei să decidă pentru ceilalţi nu mai
este considerată o practică funcţională a familiilor moderne.
În familiile care păstrează încă elemente ale modelului tradiţional, distribuţia
puterii între partenerii de cuplu este disproporţionată. Cercetările au arătat că în
mediile rurale, unde modelul patriarhal al distribuţiei puterii se păstrează într-o
proporţie mai mare, sunt constatate mai multe cazuri de violenţă verbală şi
fizică generată de plasarea femeii într-o situaţie vulnerabilă (social, financiar
etc). Acest tip de putere are origine socială şi culturală şi se referă la norme şi
expectaţii care ghidează înţelegerea noastră despre cum anume puterea trebuie
19

----------------------------------------------------------------------------------------------------------------
-------------------
alocată în relaţia de cuplu. Puterea socială a fost tradiţional favorabilă
bărbaţilor, conferindu-le un statut superior şi autoritate în comparaţie cu
femeile. Credinţa culturală predominantă, potrivit căreia soţul trebuie să fie
capul familiei, a dat bărbatului un avantaj de putere. Dezechilibrul puterii în
relaţia de cuplu este influenţată, pe de-o parte, de implicarea socială şi de
resursele disponibile fiecărui partener, iar pe de altă parte de interdependenţa
dintre cei doi parteneri. Spre exemplu, femeile sunt socializate să-şi definească
şi susţină conceptul de sine prin intermediul relaţiilor de familie, aşa că au
tendinţa de a investi mai mult timp în alternative şi suport faţă de cuplu, în timp
ce bărbaţii se identifică cu rolurile sociale şi economice asociate conceptului de
putere (Bird, G. & Melville, K).
Explicarea violenţei în baza ideii de superioritate a bărbatului faţă de femeie
a constituit iniţial teza de bază a abordărilor feministe care considerau violenţa
ca un rezultat al distribuţiei inegale a puterii în relaţia de cuplu. Pentru a
argumenta folosirea violenţei de către femeie în relaţia de cuplu, susţinătorii
feminismului invocau diferenţa între motivele pentru care bărbatul şi femeia
folosesc violenţa în relaţia de cuplu; bărbatul foloseşte violenţa atunci când
simte că pierde controlul asupra partenerei de cuplu sau pierde din autoritate, în
timp ce femeia utilizează violenţa pentru a se apăra sau riposta atunci când este
atacată. Criticaţi pentru limitarea teoriei la aspectele de gen şi ignorarea
cazurilor de utilizare a violenţei de către femei, atât în relaţiile heterosexuale cât
şi în relaţiile lesbiene, susţinătorii feminismului s-au orientat tot mai mult spre
includerea unor determinanţi sociali şi culturali în ecuaţia violenţei, considerând
violenţa ca o problemă umană (Perilla, Frndak, Lillard & East, 2003). În ultimii
ani, teoreticienii de orientare feministă au abandonat ideea violenţei bazată pe
diferenţele de gen şi s-au orientat mai mult spre fundamentarea explicaţiilor
privind violenţa pe conceptul de putere. Puterea, în acest, caz nu mai este
20

----------------------------------------------------------------------------------------------------------------
-------------------
considerată un rezultat al dominanţei fizice a bărbatului sau rezultatul
diferenţelor de gen, ci puterea apare ca o rezultantă a caracteristicilor personale
şi circumstanţiale.
Atât teoreticienii abordării feministe, cât şi cei ai teoriei sistemului familiei
au descoperit, în ultimii ani, evidenţe care arată că violenţa femeii şi violenţa
bărbatului asupra partenerului de cuplu este cantitativ şi calitativ diferită, fiind
determinată de modul de interacţiune al caracteristicilor individuale şi a
impactului factorilor prezenţi în mediul social în care persoana s-a dezvoltat
(Perilla, Frndak, Lillard & East, 2003)
Puterea socială se bazează pe modele culturale diferite faţă de modul în care
femeia şi bărbatul se percep pe sine şi relaţia de cuplu. Bird şi Freeman (1993)
au descoperit că atunci când femeile au fost angajate pe piaţa muncii şi-au
dezvoltat încrederea şi capacitatea de influenţă în relaţia de cuplu. Femeile care
aveau un loc de muncă manifestau, într-o mai mare măsură, stima de sine şi
foloseau tehnici manipulative în luarea deciziilor mai mult decât celelalte femei.
Acest aspect este determinat, însă, de raportul dintre statutul femeii şi puterea
pe care ea acceptă să o deţină şi manifestă, dar şi de modul în care femeia
apreciază puterea ei ca fiind legitimă şi decide să acţioneze în această bază.
Dacă femeia menţine o atitudine tradiţională faţă de familie şi rolul său în
familie şi nu acceptă resursele poziţiei sociale, atunci ea va exercita o influenţă
mai mică în relaţia de cuplu, fără a-şi utiliza resursele în direcţia influenţei în
partenerului şi a modelului de interacţiune.
Explicaţii focalizate pe structura socio-culturală şi circumstanţele sociale în
care oamenii trăiesc.
21

----------------------------------------------------------------------------------------------------------------
-------------------
Explicaţiile focalizate pe dezvoltarea conduitelor violente sub influenţa
circumstanţelor în care oamenii trăiesc şi a patternurilor socio-culturale au la
bază teoria învăţării prin modelare socială; acest model explicativ susţine că
acei copii care i-au văzut pe adulţi acţionând violent au tendinţa de a acţiona
violent în situaţii similare (Bandura şi Walters 1963; Emery & Laumann-
Bllings, 1998). Sutherland (1947) a dezvoltat teoria privind învăţarea
comportamentului criminal. El a sugerat că, în interacţiunile sociale, oamenii
preiau patternul comportamental violent în acelaşi mod în care învaţă orice al
comportament; astfel, oamenii învaţă tehnici de utilizare a violenţei, motivaţiile
utilizării violenţei, atitudinea faţă de violenţă în general şi faţă de cei care
utilizează violenţa.
Cel mai larg răspândit cadru de explicare a violenţei este modelul ecologic
în concepţia lui Brofenbrenner (1986), în cadrul căruia au fost dezvoltate
diverse construcţii teoretice privind violenţa în cuplu. Modelul ecologic explică
comportamentul ca fiind rezultat din interacţiunea dintre personalitatea
individului şi mediul social. Conturarea sau schimbarea unui comportament
depinde de tipul de interacţiuni cu familia, prietenii, vecinii, precum şi de
impactul credinţelor şi modelelor social şi culturale. Modelul ecologic de
abordare a violenţei este regăsit în special în domeniul programelor de
prevenţie, furnizând puncte de sprijin în identificarea factorilor de risc şi în
crearea cadrelor de suport în vecinătatea victimei.
Această idee a dezvoltării violenţei prin intermediul tipurilor de interacţiune
socială este regăsită şi în teoria lui Woflgang (1954) privind substructura
violenţei; Woflgang susţine că tinerii care cresc într-o subcultură a violenţei
învaţă să fie violenţi şi învaţă că violenţa este un răspuns potrivit pentru multe
probleme ale vieţii.
22

----------------------------------------------------------------------------------------------------------------
-------------------
Potrivit acestor teorii explicative ar trebui să ne aşteptăm să întâlnim o
prevalenţă mai mare a comportamentelor violente la bărbaţi, în raport cu
femeile, şi mai mult în familiile cu un nivel crescut de sărăcie, decât în familiile
cu un nivel de trai ridicat. Dacă statisticile au confirmat că bărbaţii sunt mai
mult implicaţi în acte de violenţă decît femeile şi a fost stabilită o rată mai mare
a violenţei bărbatului asupra femeii în relaţia de cuplu, relaţia dintre diferenţele
de clasă şi rata violenţei nu a fost confirmată. Diferenţele de clasă au fost
invocate frecvent în studiile privind prevalenţa cazurilor de violenţă asupra
femeii, dar statisticile n-au revelat o strânsă legătură între cele două. Studiile au
arătat că cele mai multe femei sărace au apelat la adăposturi, dar acest fapt nu
este relevant pentru a susţine corelarea limitativă a violenţei cu un nivel crescut
de sărăcie deoarece se poate considera că femeile cu un statut socio-economic
ridicat dispun de mai multe alternative de a se separa de un partener violent,
cum ar fi: posibilităţi financiare pentru achiziţionarea unei locuinţe, consilieri,
avocaţi etc. (Bird & Melvile, 1994).
O abordare similară a violenţei este făcută de Durkheim; el corela rata
violenţei cu gradul de integrare socio-economic al individului. Potrivit teoriei
lui Durkheim ar trebui să ne aşteptăm ca violenţa să fie prezentă mai mult în
grupurile anomice şi utilizată mai mult de către persoanele din mediul sărac,
apreciate ca fiind mai puţin integrate social. Aici apare întrebarea de ce bărbaţii
sunt mai violenţi decât femeile, când ei au un succes financiar mai mare şi sunt
mai bine integraţi în viaţa socială şi pe piaţa forţei de muncă. Henslim (1990)
explică această situaţie prin faptul că bărbaţii experimentează mai mult stres în
încercarea de a se integra social şi economic şi prin urmare comit mai multe
acte de violenţă.
Fără intenţia de a justifica utilizarea violenţei, Durkheim numeşte acest tip
de violenţă drept violenţă normală deoarece, în raport cu gradul de anomie pe
23

----------------------------------------------------------------------------------------------------------------
-------------------
care îl experimentează individul şi cu presiunea exercitată asupra lui pentru a se
integra, violenţa devine un răspuns normal la multe situaţii.
W.C. Reckless (1973)6
a explorat întrebarea de ce anumite persoane sunt
violente şi altele nu, deşi împart acelaşi spaţiu socio-cultural. În acest demers el
dezvoltă teoria conţinutului care operează în două direcţii:
- prima se referă la capacitatea individului de a face faţă presiunii interne şi
externe de se comporta violent;
- cea de-a doua se referă la normele şi valorile dezvoltate de un grup în
direcţia non-violenţei.
W.C. Reckless afirma că gradul de violenţă al unei persoane depinde de
capacitatea acestor două sisteme de a-l apropia sau depărta pe individ de
utilizarea violenţei.
Explicaţii focalizate pe influenţa mass-mediei.
Multe studii în psihologia socială aduc în discuţie această categorie de
factori implicaţi în formarea comportamentului violent: informaţia mass-media.
Astăzi este deja cunoscut că o persoană care vizionează un program TV sau
citeşte un ziar îşi schimbă într-un anumit grad modul de relaţionare sau natura
relaţiei cu ceilalţi. Cercetările au arătat clar că efectele informaţiei mass-media
se regăsesc în modul în care individul se plasează în structura socială şi
răspunde relaţiei cu ceilalţi.
Efectele negative ale evenimentelor violente prezentate de către media
asupra comportamentelor copiilor au fost semnalate încă din anii ‘60 (Weiss,
6
Reckless citat de J. M. Henslin, „Social Problems”, Prentice Hall, 1990, p. 9-18
24

----------------------------------------------------------------------------------------------------------------
-------------------
1969, Katz & Feldman, 1962). Studiile au relevat faptul că expunerea copiilor
la scene de violenţă îi face potenţiali adulţi violenţi.
Faptul că adulţii sau copiii învăţa acte violente prin urmărirea programelor
TV, nu înseamnă că le vor şi aplica. Berkowitz (1965,1970) a condus o serie de
investigaţii privind dezvoltarea comportamentelor violente prin intermediul
informaţiei media. El a descoperit că violenţa poate fi exprimată de o persoană
care vizionează scene violente numai atunci când sunt îndeplinite un număr de
condiţii:
1. violenţa reprezentată de media este justificată de context;
2. persoana care vizionează se află într-o situaţie frustrantă generată de o
situaţie similară celei prezentate în mass-media;
3. persoana care îi produce frustrare poate fi asociată într-un fel cu
personajele din prezentarea media;
4. barierele interne şi externe faţă de violenţă sunt minime.
Toate studiile au evidenţiat că scenele violente media dau martorilor
impresia nu doar că violenţa este permisă, dar este şi încurajată. În ceea ce
priveşte instigarea la violenţă, studiile au confirmat faptul că persoanele care
adoptă o conduită violentă au nevoia de a viziona scene violente.
__________________________________________________________
Factorii de risc care facilitează dezvoltarea violenţei asupra femeii
___________________________________________________________
__
Cunoaşterea factorilor de risc care favorizează dezvoltarea violenţei în
cuplu este necesară pentru identificarea femeilor aflate în situaţii de risc sau
care sunt victime ale violenţei (Gilgun, 2002) şi pentru stabilirea tipurilor de
25

----------------------------------------------------------------------------------------------------------------
-------------------
programe de prevenire primară sau secundară şi de intervenţie pentru fiecare
comunitate.
Factorii care facilitează dezvoltarea comportamentului violent pot
localizaţi la nivelul sistemului individual şi comunitar, la nivelul modelului
structural al relaţiilor interpersonale sau în structura credinţelor şi atitudinilor
sociale. Nu există până acum un consens al cercetătorii asupra relaţiilor directe
între anumiţi factori de risc şi prezenţa violenţei. Literatura de specialitate nu
cuprinde o tipologie a factorilor de risc; gradul de sărăcie, şomajul şi vârsta
partenerilor de cuplu sunt factorii de risc regăsiţi adesea în cercetările ultimilor
ani (Michalski, 2004).
________________________________________________________________
___________________
Factori asociaţi cu riscul de a dezvolta o conduită violentă
________________________________________________________________
______________________
Factori
individuali
Factori relaţionali Factori
comunitari
Factori sociali
 vârsta
 consumul
de alcool
 depresia
 tulburările
de personalitate
 nivelul de
şcolaritate
 veniturile
mici
 statutul de
martor sau
victimă a
 conflictul
conjugal

instabilitatea
maritală
 dominanţa
bărbatului în
cuplu
 stresul
economic

funcţionalitatea
redusă a familiei
sancţiuni
comunitare
slabe a violenţei
în familie
sărăcia
capital social
redus
normele
tradiţionale
privind rolurile
social şi
familiale de gen
valorile sociale
susţin violenţa în
familie
26

----------------------------------------------------------------------------------------------------------------
-------------------
violenţei în
copilărie
Sursa: World Helth Organisation, 2002, p. 98
Cel mai important factor de risc apreciat în literatura de specialitate este
statutul de martor sau de victimă a violenţei în perioada copilăriei bărbatului;
cercetătorii estimează că există un risc mare ca femeia să fie victimă a violenţei
în cuplu atunci când, atât femeia, cât şi partenerul său au fost martori sau
victime ale abuzului în copilărie. De asemenea, specialiştii apreciază că există
un risc crescut ca băieţii care au fost martori la violenţă să dezvolte la
maturitate comportamente violente, iar fetele să devină victime ale violenţei în
cuplu. Această relaţie rămâne însă sub semnul multor întrebări, întrucât teoria
transmiterii transgeneraţionale nu este confirmată prin studii longitudinale.
Potrivit Cercetării Naţionale privind Violenţa în Familie şi la Locul de Muncă
26% dintre victime au declarat că provin din familii în care părinţii se certau
des sau foarte des (Centrul Parteneriat pentru Egalitate, 2003)
Într-un studiu asupra transmiterii transgeneraţionale a violenţei, Purvin
(2003) susţine că există un risc major ca violenţa să se dezvolte la generaţiile
viitoare atunci când, pe lângă statutul de martor sau victimă a violenţei în
copilărie, este prezent un alt factor de risc major: sărăcia. Specialiştii susţin că,
deşi în practică sunt întâlnite cazuri care confirmă faptul că violenţa asociată
sărăciei favorizează transmiterea transgeneraţională a modelului violenţei, la
nivel teoretic nu a putut fi demonstrată încă relaţia directă dintre violenţa asupra
femeii şi statutul de martor la violenţă al acesteia în perioada copilăriei.
27

----------------------------------------------------------------------------------------------------------------
-------------------
Cercetările arată că pe lângă aceşti doi factori majori, sărăcia şi asistarea
la episoade de violenţă în copilărie, sunt asociaţi alţi factori ai contextului de
viaţă, care pot favoriza dezvoltarea violenţei sau o pot inhiba. Astfel, existenţa
serviciilor de asistare a victimelor violenţei în apropierea victimei şi un context
socio-cultural activ împotriva violenţei pot inhiba factorii care favorizează
dezvoltarea violenţei.
Un alt factor regăsit deseori în studii ca fiind un factor de risc major
pentru dezvoltarea unor conduite violente în familie este consumul de alcool.
Pentru a putea urmării relaţia dintre consumul de alcool şi utilizarea violenţei în
relaţia de cuplu trebuie, însă, să avem în vedere o serie de variabile cum ar fi:
cantitatea de alcool consumată, frecvenţa consumului, patternul
comportamental, contextul utilizării alcoolului, disponibilitatea alcoolului,
importanţa alcoolului în viaţa individului, experienţa consumului şi istoria
familiei consumatorului. În urma studiilor care s-au făcut până astăzi nu există
nici o îndoială privind consecinţele consumului de alcool asupra creşterii
incidenţei conduitelor violente. În studiile realizate de Pernanen (1991)7
privind
efectele alcoolului asupra comportamentului, s-a constatat că agresorul
consumă alcool în jumătate din cazurile de violenţă asupra femeii. O concluzie
asemănătoare întâlnim şi la Bennett (1996) care, făcând o comparaţie a
statisticilor din SUA privind relaţia dintre abuzul de alcool şi violenţa asupra
femeii în relaţia de cuplu, ajunge la concluzia că alcoolul este primul factor de
risc în dezvoltarea conduitei violente. Potrivit Cercetării Naţionale privind
7
Parnanen citat de Larry W. Bennett, Substance abuse and the Domestic assault of Women, Social Work, Journal of
National association of Social Workers, 6/1996, p. 412
28

----------------------------------------------------------------------------------------------------------------
-------------------
Violenţa în Familie şi la Locul de Muncă, în 69 dintre cazuri agresorul era băut
în momentul agresiunii (Centrul Parteneriat pentru Egalitate, 2003)
Alcoolul este considerat un factor de risc major atunci când sunt asociaţi
şi alţi factori. Riscul ca o femeie să fie abuzată de partenerul care a consumat
alcool este mare atunci când anterior au mai avut lor situaţii de abuz. Într-o
analiză comparativă a datelor publicate în două studii naţionale, unul în Canada
(The Canadian Violence Against Women Survey), iar celălalt în Statele Unite
(National Violence Against Women Survey in the United States) privind
factorii de risc în dezvoltarea violenţei asupra femeii în relaţia de cuplu, s-a
constat că după cinci sau şase episoade de violenţă, în situaţiile în care bărbatul
consumă alcool există un risc maxim de a-şi abuza soţia (Thompson, Saltzman,
Johnson, 2003).
Rolul consumului de alcool în dezvoltarea şi menţinerea violenţei asupra
femeii în relaţia de cuplu este încă controversat. Consumul de alcool a fost
asociat de către mulţi cercetători mai degrabă cu perioadele de separare a
cuplului şi cu pierderea locului de muncă. În aceste situaţii consumul de alcool
ar avea efecte numai indirect asupra dezvoltării violenţei (Rodriguez, Lasch,
Chandra, & Lee, 2001).
Deşi nu toate cercetările confirmă (Michalski, 2004), sărăcia sau venitul
mic par să fie factorii cu cel mai mare risc în facilitarea dezvoltării
comportamentului violent; cercetători susţin că manifestările violente sunt mult
mai frecvente în familiile cu un nivel socio-economic redus (Hotaling &
Sugarman, 1990). Studiile efectuate de Gelles & Cornell (1990) au arătat că
violenţa este prezentă în familiile în care soţul a intrat recent în perioada de
şomaj sau în familiile în care este un stres puternic datorat sărăciei. Potrivit
Cercetării Naţionale privind Violenţa în Familie şi la Locul de Muncă, numai
22% dintre femei provin din familiile în care cineva a intrat recent în perioada
29

----------------------------------------------------------------------------------------------------------------
-------------------
de şomaj şi doar 2,5% dintre agresori sunt şomeri (Centrul Parteneriat pentru
Egalitate, 2003).
Disfuncţionalităţile sociale generate de perioadele de tranziţie socială şi
economică sunt apreciate de Zamfir şi Zamfir (2000, p. 105) ca factor de risc
principal în dezvoltarea conduitelor violente asupra femeii în relaţia de cuplu;
stresul generat de modificările privind accesul la locurile de muncă în contextul
dinamicii pieţei muncii, precum şi modificările în structura valorilor şi normelor
sociale favorizează dezvoltarea comportamentelor violente în spaţiul familiei.
Huntington considera că violenţa, manifestată în special în perioadele de
tranziţie socială, nu este determinată de sărăcie, ci de stările de frustrare apărute
faţă de inexistenţa sau incapacitatea instituţiilor de a satisface noile aşteptări ale
individului. În acest caz, nu doar bărbaţii se află în riscul de a deveni violenţi,
relaţia dintre violenţă şi apartenenţa la sex fiind exclusă; cercetările arată că
femeile pot fi violente în aceeaşi măsură ca şi bărbaţii, însă manifestarea
violenţei este determinată de gradul de acceptare socio-culturală (Mihăilescu,
2003).
La întrebarea de ce nu toţi bărbaţii, care împărtăşesc aceleaşi condiţii ale
perioadei de tranziţie socio-economică sau care trăiesc în sărăcie sunt violenţi,
Dutton (1994) argumenta că prezenţa combinată a factorilor ce ţin de patologia
individuală şi nivelul socio-economic redus facilitează dezvoltarea violenţei.
Potrivit Cercetării Naţionale privind Violenţa în Familie şi la Locul de Muncă,
influenţa sărăciei apare ca indicator relevant de influenţă a dezvoltării violenţei;
astfel, 48% dintre cazurile de violenţă provin din familiile în care venitul nu
asigură nici strictul necesar, iar 33% dintre femeile victime au declarat o
micşorare a venitului în ultimul an (Centrul Parteneriat pentru Egalitate, 2003).
Dacă relaţia dintre pierderea locului de muncă şi dezvoltarea unor
comportamente disfuncţionale între parteneri a fost confirmată, relaţia dintre
30

----------------------------------------------------------------------------------------------------------------
-------------------
lipsa angajării pe piaţa muncii şi dezvoltarea consumului de alcool sau violenţă
nu a fost confirmată de către toţi cercetătorii. Angajarea pe piaţa muncii a
bărbatului nu a fost relaţionată direct cu lipsa violenţei în cuplu; de exemplu,
stresul datorat condiţiilor de lucru a fost asociat cu episoade de violenţă în
cuplu. Pe de altă parte, angajarea femeii pe piaţa muncii şi tranziţia spre
distribuţia rolurilor, precum şi modificările apărute în modul de relaţionare au
fost asociate cu dezvoltarea unor forme de violenţă asupra femeii în relaţia de
cuplu (Rodriguez, Lasch, Chandra, & Lee, 2001). Relaţionarea manifestării
violenţei cu situaţiile în care femeia are un loc de muncă pare să fie, însă, tot
mai puţin relevantă dat fiind faptul că tot mai mult femeile au un loc de muncă
chiar înainte de dezvoltarea unei relaţii de cuplu.
În relaţie cu abordările culturale apare ca factor de risc, atât pentru
dezvoltarea violenţei, dar şi pentru cazurile de violenţă extremă, respectarea
onoarei familiei şi a purităţii sexuale. Studiile arată că sunt culturi în care
femeia este blamată, fără ca bărbatul să fie condamnat (social sau juridic), în
cazurile de viol; în aceste situaţii familia primeşte tot suportul social necesar,
chiar participarea la ucidere, pentru a şterge ruşinea familiei asociată cu violul.
În Iordania, spre exemplu, 60% dintre femeile ucise, în 1995, erau victime ale
respectării onoarei familiei; multe dintre ele erau omorâte de fraţi, aceştia fiind
achitaţi sau primind o sentinţă minimă (WHO, 2002).
Studiile au evidenţiat un procent ridicat al cazurilor de violenţă în
familiile care păstrează concepţiile tradiţionale privind statutul superior al
bărbatului şi legitimitatea folosirii violenţei asupra femeii în baza acestui
statut. Violenţa asupra femeii care are la bază principiul superiorităţii bărbatului
faţă de femeie face parte dintr-o sferă mai largă a manifestării violenţei în
familie pe care literatura de specialitate o încadrează în conceptul de violenţă
patriarhală (Perilla, Frndak, Lillard & East, 2003); aceasta include violenţa
31

----------------------------------------------------------------------------------------------------------------
-------------------
asupra femeii şi copilului exercitată în baza poziţiei de lider a bărbatului. Tema
violenţei asupra femeii explicată prin intermediul concepţiei privind
superioritatea bărbatului asupra femeii a constituit teza de bază a abordărilor
feministe, deşi nu doar abordările feministe au inclus concepţiile tradiţionaliste
în cadrul factorilor de risc în dezvoltarea violenţei în familie.
Analizând datele Eurobarometrului, Garcia (2003) apreciază că între
factorii care determină o creştere a prevalenţei violenţei se numără şi acei
factori care creează un climat de acceptare a violenţei. Lipsa vizibilităţii
sociale a violenţei în familie, blamarea victimei, toleranţa socială faţă de
bărbatul violent sunt aspecte care reduc inhibiţia faţă de violenţă şi fac dificile
demersurile victimei de părăsire a relaţiei de abuz sau acţiunile de diminuare a
violenţei. Într-un context de pasivitate socială faţă de violenţa în familie creşte
riscul dezvoltării şi perpetuării unor modele de interacţiune violentă şi totodată
scade posibilitatea semnalării cazurilor.
Riscurile generate de către unii dintre factorii sociali în dezvoltarea
violenţei în cuplu primesc tot mai mult atenţie din partea specialiştilor, deşi
până acum nu a fost elaborat un model teoretic explicativ. Spre exemplu, în
1976, Black aducea în discuţie un factor pe care îl considera că favorizează,
într-un grad ridicat, dezvoltarea comportamentelor violente: distanţa socială.
Black definea distanţa socială ca fiind modul în care membrii unei comunităţi
participă unii la viaţa altora; în acest sens, este de aşteptat ca violenţa să apară
mai mult în comunităţile în care distanţa socială între membrii comunităţii este
mare, întrucât familiile păstrează un grad mare de intimitate asupra problemelor
vieţii private. Într-o perspectivă similară, izolarea socială a femeii este
considerată totodată formă de violenţă şi factor de risc ce facilitează
manifestarea şi menţinerea comportamentelor violente în cuplu. Cercetările au
arătat existenţa unei relaţii de determinare puternice între izolarea socială a
32

----------------------------------------------------------------------------------------------------------------
-------------------
femeii şi lipsa suportului social (Ellsberg, 2000). Cercetarea Naţională privind
Violenţa în Familie şi la Locul de Muncă (2003) arată că violenţa este mai
răspândită între femeile casnice (13%). Dintr-o perspectivă opusă, Baumgartner
(1993) a analizat mai multe cazuri din culturi diferite (Etiopia, Uganda,
America de Sud) în care soţul locuieşte izolat de mediul său de suport în
utilizarea violenţei, de cele mai multe ori în satul soţiei; concluziile lui
Baumgartner arată că, cu cât creşte suportul social faţă de femeie cu atât scade
riscul de producere a violenţei. Reţelele formale sau informale de suport pentru
femeie şi lipsa izolării sociale în condiţiile unui mediu social care descurajează
utilizarea violenţei au ca rezultat inhibarea manifestării atitudinilor agresive ale
bărbatului în relaţia de cuplu.
Reducerea accesului femeii la resurse şi servicii este alt factor care
facilitează manifestarea violenţei asupra femeii în relaţia de cuplu. Tema
accesului la resurse a fost utilizată în special de abordările feministe,
explicându-se violenţa prin discriminările de gen. Levinson (1989) susţinea că
în societăţile în care nu este un acces egal al femeii şi bărbatului la resursele
economice şi politice creşte riscul de abuz asupra femeii în relaţia de cuplu. O
argumentaţie similară este făcută de Mahajan (1995); studiind abuzul femeii în
India, Mahajan a ajuns la concluzia că dependenţa economică faţă de soţ şi lipsa
suportului formal şi informal faţă de femeie favorizează violenţa asupra femeii.
Rata violenţei este apreciată de mulţi cercetători direct proporţională cu
atitudinea socială faţă egalitatea de gen şi faţă de accesul femeii la resursele
economice; scăderea inhibiţiei faţă de violenţă şi lipsa resurselor financiare
limitează posibilitatea femeii de a lupta împotriva violenţei sau de a părăsi
relaţia abuzivă. Smithey & Straus (2003) argumentau că atunci când, la nivel
social, nu este susţinută egalitatea dintre bărbat şi femeie în relaţia de cuplu şi
când piaţa muncii nu încurajează accesul femeii la locurile de muncă, iar
33

----------------------------------------------------------------------------------------------------------------
-------------------
sistemul de protecţie nu furnizează resurse financiare femeii, femeile pot face
foarte puţin pentru a stopa violenţa în cuplu sau a părăsi o relaţie abuzivă.
Studiile realizate în ultimii ani au arătat că este greu de stabilit acţiunea
unui singur factor de risc asupra dezvoltării comportamentelor violente.
Dezvoltarea violenţei în relaţia de cuplu se află sub incidenţa asociată a
factorilor de risc. Într-un studiu panel realizat de Rodriguez, Lasch, Chandra &
Lee (2001) în Statele Unite asupra factorilor de risc în dezvoltarea violenţei în
familie a fost constatat că persoanele care au declarat forme de violenţa în
familie prezentau ca indicatori consum de alcool, un număr mare de copii şi
şomaj de lungă durată. Asocierea dintre numărul mare de copii şi consumului
de alcool în familie a fost apreciată ca factor cu risc crescut în special pentru
cei care nu au un loc de muncă. Alcoolul şi lipsa unui loc de muncă constituie
un factor de risc pentru dezvoltarea violenţei, însă nu au fost identificate
caracteristicile personale şi sociale asociate consumului de alcool. În cadrul
factorilor care reduc riscul de producere a evenimentelor violente au fost
identificaţi vârsta, satisfacţia pentru viaţa de familie (alta decât relaţia
conjugală) şi relaţia cu prietenii.
În ceea ce priveşte situaţia din România, datele sondajului de opinie realizat în
Bucureşti de Gallup arată că lipsa banilor este factorul principal care
favorizează dezvoltarea violenţei asupra femeii în cuplu (Survey on Violence
against Women in Bucharest, Gallup Organisation, 2003).
Datele statistice prezentate în Cercetarea Naţională privind Violenţa în
Familie şi la Locul de Muncă (Centrul Parteneriat pentru Egalitate, 2003) ne
ajută să identificăm şi alţi factori de risc care pot facilita dezvoltarea violenţei
asupra femeii în relaţia de cuplu cum ar fi:
- condamnarea penală a partenerului. Datele arată că 35% dintre femeile al
căror partener a fost condamnat penal declară că sunt sau au fost victimele
34

----------------------------------------------------------------------------------------------------------------
-------------------
violenţei fizice şi o femeie din zece, care se declară victimă a violenţei fizice a
partenerului, afirmă că partenerul a fost condamnat cel puţin o dată; de
asemenea, 35% dintre femeile care au un partener care a fost condamnat penal
afirmă că se confruntă cu forme de violenţă economică;
- numărul de căsătorii apare în statistici ca fiind asociat cu forme de violenţă:
19% dintre femeile care au fost căsătorite de mai multe ori au declarat că s-
au confruntat cu situaţii de violenţă fizică;
- tulburările psihice ale agresorului pot contribui la dezvoltarea unor forme de
violenţă psihologică: una din zece femei care au fost victimele violenţei
psihologice declară că partenerul a fost internat într-un spital de psihiatrie, iar
34% dintre femeile al căror partener a fost internat în psihiatrie declară că le
sunt limitate relaţiile sociale.
Datele existente nu ne permit identificarea variabilelor individuale sau
sociale asociate acestor factori în dezvoltarea violenţei.
________________________________________
De ce rămân femeile într-o relaţie abuzivă?
_______________________________________
Explorând varietatea răspunsurilor femeii la violenţă, întrebarea des utilizată
de către cercetători este: de ce femeile au doar răspunsuri limitate la această
situaţie şi rămân într-o relaţie periculoasă?. Cei mai mulţi cercetători consideră
că atâta vreme cât societatea nu creează un răspuns protectiv, legal şi practic, la
problematica femeii în relaţia de cuplu, nu ar trebui să presupunem sau să
sugerăm că a rămâne alături de partenerul violent este un răspuns preferat al
femeii. De asemenea, nu ar trebui să facem judecăţi asupra deciziei femeilor de
35

----------------------------------------------------------------------------------------------------------------
-------------------
a rămâne într-o relaţie, până nu înţelegem dinamica şi felul în care ele fac faţă
zilnic violenţei.
_____________________________________________________________
_____________________
De ce rămân femeile într-o relaţie de violenţă
* celule cu mai puţin de cinci cazuri, N-88 cazuri
_____________________________________________________________
_____________________
Nu puteţi pleca pentru
că...
Procent
(%)
Vreţi să staţi, pentru
că....
Procent
(%)
Nu aveţi banii necesari 25 Speraţi că se va schimba 17
Nu aveţi unde merge 25 Încă îl mai iubiţi 18
Nu vreţi să aibă copiii
de suferit
22 Nu mă deranjează, m-
am obişnuit
8
V-aţi pierde serviciul * Pentru că acestea sunt
probleme pe care le
găseşti în orice familie
17
Copiii ar trebui să
schimbe şcoala
*
V-aţi pierde prietenii *
Vă e teamă să nu fiţi
atacată
8
Vă e teamă că ar fi
răpiţi copiii
*
Vă ameninţă că s-ar
sinucide
*
Vă este teamă de ce ar
zice lumea
11
Sursa: Cercetarea Naţională privind Violenţa în Familie şi la Locul de
Muncă
Centrul Parteneriat pentru Egalitate, 2003
În literatura de specialitate sunt prezentate mai multe explicaţii privind
incapacitatea femeii de a părăsi o relaţie abuzivă: datorită traumei psihologice
36

----------------------------------------------------------------------------------------------------------------
-------------------
femeia devine incapabilă să găsească soluţii de ieşire din relaţia de victimizare;
femeia are o personalitate dependentă de partenerul violent; în multe cazuri
femeia continuă să rămână în relaţia abuzivă considerând că singura cauză a
violenţei este incapacitatea ei de a construi şi menţine o relaţie; femeia are o
personalitate patologică găsind în relaţia de violenţă împlinirea unor „nevoi” de
natură patologică, în special în cazul femeilor care au fost abuzate în copilărie.
Dintre teoriile explicative ale modului de răspuns al femeii la violenţă,
dezvoltate pe parcursul timpului, două teorii sunt predominante. Prima este
teoria neputinţei învăţate; teoria dezvoltată de Walker (1979) explică, prin
intermediul factorilor psihologici, atitudinea pasivă a femeii în faţa violenţei şi
decizia femeii de a rămâne într-o relaţie abuzivă. Într-un studiu realizat pe un
lot de 403 femei victime ale violenţei, Walker a descoperit că atunci când
femeia vede că nici una dintre acţiunile întreprinse nu schimbă comportamentul
violent al partenerului ea ajunge să-şi perceapă acţiunile ca ineficiente; această
neputinţă învăţată este transferată şi la alte situaţii, ceea ce conduce la depresie
şi anxietate. Percepţia neputinţei este exacerbată atunci când persoanele din
spaţiul social apropiat consideră femeia responsabilă de violenţă. Modelul
terapeutic de explicare a neputinţei învăţate este apreciat de către mulţi
cercetători ca fiind limitat, deoarece nu include factorii sociali, culturali sau
economici care pot influenţa decizia femeii de a rămâne în relaţia abuzivă
(Dobash & Dobash, 1992). Teoria neputinţei învăţate a fost infirmată de către
mulţi cercetători şi, mai târziu, chiar de către Walker; studiile ulterioare au
confirmat că în orice situaţie de violenţă femeia nu este inactivă, ci elaborează
diverse strategii de salvare; aplicarea şi consecinţele aplicării acestor strategii
depind, însă, de factorii prezenţi în fiecare situaţie (Goodman, Dutton,
Weinfurt, & Cook, 2003). Cu toate acestea, ideea femeii inactive şi incapabile
să acţioneze pentru a se ajuta a fost preluată de către terapeuţi şi este dezvoltată
37

----------------------------------------------------------------------------------------------------------------
-------------------
în cadrul tehnicilor de lucru cu victima, în special în Statele Unite (Dobash &
Dobash, 1992).
Conceptul de neputinţa învăţată a fost utilizat şi ca sindromul femeii bătute.
Mai recent termenul apare sub denumirea de tulburări postraumatice de stres
(PTSD) formulă conceptuală folosită pentru a indica condiţiile psihologice
rezultate din expunerea la traume severe. Deseori conceptele sindromul femeii
bătute sau tulburări postraumatice de stres sunt folosite în Statele Unite în
justiţie. În timp au fost aduse numeroase critici utilizării acestor concepte în
special pentru că se consideră că termenul de sindromul femeii bătute nu
reflectă realitatea experienţei femeii victime a violenţei în cuplu. Specialiştii
susţin că: (1) nu există un singur model al femeii care se confruntă cu violenţa
în cuplu, iar termenul este un stereotip care nu mai acoperă realitatea situaţiei
femeii potrivit rezultatelor cercetării care au fost publicate în ultimii ani; (2)
termenul este vag întrucât nu există un set de criterii care să definească
sindromul femeii bătute; (3) termenul de tulburări postraumatice de stres nu
este relevant pentru toate chestiunile legale privind situaţia femeii victime a
violenţei în cuplu; (4) termenul de sindromul femeii bătute creează imaginea
unei patologii, femeia fiind văzută într-o condiţie anormală, patologică (Dutton,
1996).
În opoziţie cu teoria neputinţei învăţate este teoria supravieţuirii. Teoria,
dezvoltată în 1988 de către Gondolf & Fisher, susţine că, în toate situaţiile de
violenţă, femeia caută suport formal şi informal pentru a se salva, chiar dacă
acţiunile ei nu au întotdeauna finalitate pozitivă în demersul de protecţie.
Studiul a fost realizat de Gondolf & Fisher pe un număr de 6.612 victime al
violenţei în cuplu, aflate în adăposturile din Texas. Teoria explică mai multe
tipuri de răspunsuri ale femeii pentru a se salva din relaţia de abuz incluzând
indicatori personali şi sociali care pot interveni. Prin includerea factorilor
38

----------------------------------------------------------------------------------------------------------------
-------------------
contextuali în modelul explicativ, teoria aduce o contribuţie majoră la
înţelegerea răspunsului contextual al femeii la violenţă (Dutton, 1996;
Goodman, Dutton, Weinfurt, & Cook, 2003).
În ultimii ani, cercetătorii au abandonat limitarea explicaţiilor, privind
răspunsul femeii la violenţă, la acţiunile individuale ale femeii. Cercetătorii aleg
tot mai mult modelul ecologic de explicare a răspunsului la violenţă, care este
bazat pe analiza contextuală a violenţei şi care include deopotrivă factorii
sociali şi individuali care intervin. Dutton (1996) arăta că abordarea contextuală
a răspunsului femeii la violenţă nu este nouă în sfera violenţei. În literatura de
specialitate există suport teoretic pentru explicarea violenţei prin intermediul
factorilor sociali şi individuali: modelul interacţionist, teoria învăţării sociale
sau teoria sistemului familiei.
Studiile realizate după 1990 de către Centrul Minnesota, Minnesota Center
Against Violence & Abuz din cadrul Univerităţii Minnesota, în cadrul
proiectelor finanţate de către Violence Against Women Office, Office of Justice
Programs, U. S. Department of Justice privind strategia de protecţie a femeii şi
eficienţa programelor de intervenţie asupra femeilor abuzate, au arătat că
întrebarea „de ce rămân femeile într-o relaţie abuzivă?” este limitativă şi nu
reflectă realitatea situaţiei şi toată gama de probleme pe care o femeie abuzată
le întâmpină. Experienţa intimă a abuzului este doar o parte a experienţei femeii
abuzate în relaţia de cuplu. În cazul abuzului intervin o serie de factori culturali,
sociali, psihologici şi economici de risc care afectează răspunsul femeii şi
decizia ei de a se salva dintr-o relaţie abuzivă. Femeia abuzată este supusă unui
set de riscuri de abuz dacă rămâne împreună cu partenerul abuziv, dar, de
asemenea, este supusă unor riscuri mari dacă părăseşte relaţia.
Practica a arătat că relaţia dintre violenţă şi separare este complexă. Multe
femei nu-şi părăsesc partenerul violent pentru că au fost ameninţate cu forme
39

----------------------------------------------------------------------------------------------------------------
-------------------
mai grave de violenţă. Sunt femei care se tem pentru siguranţa lor şi a copiilor
sau prietenilor. Multe femei rămân într-o relaţie abuzivă pentru că speră să-şi
poată ajuta partenerul să se schimbe (Fleury, Sullivan, Bybee, 2000). În unele
cazuri părăsirea unei relaţii duce la încheierea episoadelor de violenţă, însă în
alte cazuri separarea poate constitui începutul formelor extreme de violenţă.
Finalizarea violenţei în urma separării de partenerul violent nu este confirmată
în toate cazurile; cele mai multe cazuri confirmă creşterea frecvenţei şi
severităţii violenţei după separare. World Health Organization (WHO, 2002)
arată că 20-70% dintre femeile victime ale violenţei nu au spus nimănui despre
abuz, până la interviurile realizate pentru studiu.
Răspunsul femeii la violenţă este direct determinat de atitudinea socială
faţă de violenţă şi de existenţa suportului formal şi informal pe care femeia
îl poate solicita pentru a se salva din relaţia abuzivă. Analiza cazurilor de
violenţă în cuplu au arătat că aspectele pe care femeia le evaluează înainte de
părăsirea relaţiei sunt: posibilitatea de a găsi o locuinţă care să îi ofere protecţie
faţă de partenerul violent; necesitatea resurselor financiare pentru asigurarea
vieţii zilnice pentru ea şi copii, incluzând găsirea sau menţinerea unui loc de
muncă; creşterea riscurilor de abuz după separare; suportul emoţional şi
financiar necesar pentru creşterea copiilor. Un aspect important aici este
informaţia pe care femeia o deţine despre suportul formal şi modul în care
poate să-l solicite.
Găsirea unei locuinţe este un indicator puternic în evaluarea posibilităţii
de separare şi menţinere a siguranţei femeii şi copiilor acesteia. Din cauza
veniturilor mici, femeile victime ale violenţei în cuplu nu-şi pot cumpăra o casă
după separare; cele mai multe femei, în încercarea de a se salva din relaţia
abuzivă, se îndreaptă spre suportul informal căutând adăpost la familie sau
prieteni. Puţine femei decid iniţial să se îndrepte spre adăposturi (când acestea
40

----------------------------------------------------------------------------------------------------------------
-------------------
sunt accesibile) şi aceasta deoarece adăposturile nu oferă o soluţie pe termen
lung; cele mai multe adăposturi oferă un timp determinat de găzduire. Când
suportul sistemului formal sau informal încetează sau eşuează, femeia se
întoarce acasă sau alege să trăiască pe stradă. Relaţia dintre violenţa în familie
şi creşterea numărului populaţiei străzii a fost confirmată în analiza structurii
populaţiei străzii care solicită serviciile centrelor de zi şi de noapte. Astfel, într-
o cercetare în Statele Unite, s-a constat că o categorie importantă de persoane
care trăiesc pe stradă sunt femeile care au părăsit locuinţa datorită violenţei
partenerului; cele mai multe femei sunt însoţite de copii. Femeile din această
categorie se confruntă cu probleme economice, nu au avut niciodată un loc de
muncă şi multe dintre ele locuiau, înainte de separare, împreună cu copiii şi
partenerul violent la prieteni sau la unul dintre membrii familiei lărgite
(Metraux & Culhane, 1999).
Riscul de a ajunge să trăiască pe stradă pentru femeia victimă a violenţei
în cuplu nu este considerat de către toţi cercetătorii ca fiind generat direct de
violenţă, ci de o abordare eronată a femeii în demersul de a părăsi relaţia
abuzivă. Sunt cercetători care consideră că pierderea locuinţei de către victimele
violenţei domestice se datorează unei administrări necorespunzătoare a
problemei din partea victimei; cele mai multe persoane care au semnalat
probleme de pierdere a locuinţei sunt cele care au apelat la sistemul informal
(prieteni, familie, îndrumători spirituali) pentru a se salva din relaţia abuzivă
(Baker, Cook, & Norris, 2003). Aceste consideraţii sunt bazate însă pe
capacitatea sistemului de protecţie de a asigura asistenţa femeii până când
problemele legate de situaţia de abuz, incluzând găsirea sau menţinerea unei
locuinţe, sunt rezolvate.
Creşterea riscurilor de abuz după separare. Cercetările realizate de
Grupul Naţional de Lucru „Welfare and Domestic Violence Technical
41

----------------------------------------------------------------------------------------------------------------
-------------------
Assistance Initiative” în cadrul National Resource Center on Domestic Violence
au evidenţiat că părăsirea unei relaţii abuzive nu garantează reducerea sau
eliminarea riscurilor femeii de a fi abuzată. Cercetătorii apreciază că o perioadă
cu risc crescut de violenţă este aceea în care femeia părăseşte cuplul. În cele
mai multe cazuri de separare femeile au semnalat faptul că partenerii au devenit
mai agresivi. În această situaţie capacitatea specialiştilor de a asigura protecţie
femeii este extrem de importantă (Ellis, 1987; Feld & Straus, 1990).
Cercetătorii au confirmat că femeile care s-au separat de partenerii violenţi s-au
aflat într-un risc mai mare de a fi ucise decât femeile care rămâneau în relaţia
abuzivă. Uciderea femeii în aceste cazuri este o formă ultimă de menţinere sau
de restaurare a controlului din partea partenerului (Fleury, Sullivan, Bybee,
2000).
Cercetările au arătat că gradul în care violenţa asupra femeii continuă
după separare depinde de perioada pe care cuplul a parcurs-o de la începutul
relaţiei cuplului până la primul episod de violenţă. Astfel, în cazul în care
perioada de la începutul relaţiei cuplului până la primul episod de violenţă a fost
mare, partenerul este mai motivat să menţină controlul asupra partenerei prin
intermediul unei forme de violenţă. În caz contrar, dacă relaţia a fost scurtă
până la începerea episoadelor violente, partenerul violent se simte mult mai
confortabil să termine relaţia; el a investit puţin în relaţia de cuplu şi de aceea
nevoia de a menţine controlul asupra femeii nu este mare (Fleury, Sullivan,
Bybee, 2000).
Pentru multe femei părăsirea relaţiei abuzive poate să creeze noi riscuri
sau să le amplifice pe cele care există deja. O situaţie cu risc crescut este aceea
în care femeia continuă să rămână, după separare, în aceeaşi localitate cu
agresorul. În cele mai multe situaţii femeile rămân, după separare, în aceeaşi
localitate, fapt ce sporeşte riscul de a recădea victimă a abuzurilor partenerului.
42

----------------------------------------------------------------------------------------------------------------
-------------------
Sunt cercetători care susţin că riscurile ar fi mai mici dacă s-ar reduce
posibilităţile femeii de a reintra în contact cu partenerul violent. Acesta nu
confirmă, însă, ipoteza că femeile sunt în siguranţă dacă, după separare,
părăsesc localitatea. Mulţi bărbaţi care şi-au abuzat partenera de cuplu sunt
dispuşi să călătorească la distanţe mari pentru a-şi menţine în continuare
controlul asupra femeii (Fleury, Sullivan, Bybee, 2000)
Incapacitatea găsirii sau menţinerii locului de muncă. Studiile focalizate
pe înţelegerea situaţiei femeii după părăsirea relaţiei abuzive arată că deseori
femeile au o capacitate scăzută de a-şi menţine locul de muncă sau de a căuta
un loc de muncă. În ceea ce priveşte situaţia femeilor care au un loc de muncă,
studiile au arătat că după părăsirea relaţiei abuzive femeile se confruntă cu
probleme de sănătate, tulburări emoţionale sau consum de alcool, ceea ce
afectează performanţele la locul de muncă sau chiar capacitatea de a menţine
locul de muncă (Browne, Salomon, & Bassuk, 1999). Un studiu realizat în
Nicaragua arată că, din cauza performanţelor şi a eficienţei reduse, 46% dintre
femeile victime ale violenţei în cuplu aveau un venit mai mic decât celelalte
femei (WHO, 2002). Multe femei îşi pierd locul de muncă, fie pentru că au o
capacitate scăzută de a face faţă cerinţelor locului de muncă (din cauza
sensibilităţii şi echilibrului emoţional), fie din cauza situaţiilor în care
partenerul îşi continuă formele de abuz la locul de muncă al femeii (Bell, 2003).
Un studiu realizat în India (Nagpur) arată că 13% dintre femeile victime ale
violenţei în cuplu au fost obligate să renunţe la locul de muncă deoarece au
lipsit, în medie, 7 zile la fiecare incident de violenţă (WHO, 2002).
O a doua categorie o constituie femeile care, datorită traumelor rezultate din
experienţa abuzului, îşi pierd abilitatea de a trăi independent în comunitate;
analiza cazurilor femeilor victime ale violenţei care au ajuns să trăiască pe
străzi a arătat că, din cauza lipsei experienţei de a căuta sau avea un loc de
43

----------------------------------------------------------------------------------------------------------------
-------------------
muncă, dependenţei economice faţă de partenerul violent şi izolării sociale,
femeile nu aveau abilităţi care să le permită administrarea eficientă a banilor,
căutarea unei locuinţe sau căutarea unui loc de muncă (Gorde, Helfrich &
Finlayson, 2004). Studiile realizate în Canada arată că 43% dintre femeile
victime ale violenţei au primit îngrijiri medicale şi 50% au fost nevoite să
solicite zile libere de la serviciu (WHO, 2002)
Suportul financiar şi emoţional necesar în creşterea copiilor. Un alt
aspect evaluat de către femeie înaintea părăsirii relaţiei abuzive este asigurarea
existenţei în situaţia în care trebuie să plece împreună cu copiii. Cercetătorii au
ajuns la concluzia că este mult mai uşor pentru o femeie să părăsească o relaţie
abuzivă cu un partener cu care nu a avut copii. Femeile care au copii apreciază
mai întâi nevoile de protecţie şi suportul financiar şi emoţional necesar în
creşterea copiilor. Într-un studiu privind eforturile femeii de a-şi proteja copii,
Edleson (1996) aprecia că o treime dintre femeile investigate în Statele Unite au
rămas cu partenerul violent datorită îngrijorărilor legate de creşterea copiilor; de
asemenea, s-a constatat că femeile rămân cu partenerul violent pentru a avea
suportul financiar necesar în creşterea copiilor, din cauza ameninţărilor cu
abuzul copiilor sau din teama de a nu pierde custodia copiilor.
Analiza riscurilor imediate, care pot apare determină deseori femeia să nu
părăsească relaţia sau să se întoarcă acasă, renunţând la ideea de a avea o relaţie
romantică cu partenerul, dar de a avea un tată pentru copii (Bell, 2003). Acest
model al femeii care nu părăseşte relaţia datorită interesului pentru creşterea
copiilor este specific relaţiilor în care copii nu sunt victime ale abuzului tatălui.
Femeia evaluează în această situaţie calitatea de tată pentru copii şi nu pe cea de
partener de cuplu. În această situaţie specialiştii consideră că, după repetarea
ciclurilor părăsirii locuinţei şi reîntoarcerilor la partenerul violent, cei doi
parteneri se îndreaptă spre relaţii extraconjugale, continuându-şi
44

Abuz si violenta

Recommended

Recommended

More Related Content

More from Olga Morozan

More from Olga Morozan (20)

Abuz si violenta