asigurari

1. UNIVERSITATEA „ŞTEFAN CEL MARE”
SUCEAVA
Facultatea de Ştiinţe Economice şi Administraţie Publică
Specializarea : Economia Comerţului, Turismului şi Serviciilor
Anul II, Sem I
ASIGURĂRI ŞI REASIGURĂRI
Lect. univ. drd. Rozalia KICSI
Asist. univ. Angelica COZORICI
2007

2. 2

3. 3
CUPRINS:
1. OBIECTIVELE CURSULUI .....................................................................................................4
2. CONSIDERAŢII GENERALE ..................................................................................................4
CAPITOLUL I. ABORDĂRI TEORETICE ALE CONCEPTULUI DE ASIGURARE. .........5
1.1. Necesitatea şi condiţiile apariţiei asigurărilor.......................................................................5
1.2. Apariţia ideii de asigurare ......................................................................................................6
1.3. Primele forme de asigurare.....................................................................................................6
1.4. Apariţia şi evoluţia asigurărilor în România .......................................................................8
CAPITOLUL II. FORME DE PROTECŢIE ŞI DE DISPERSIE A RISCULUI.....................11
2.1. Asigurarea ..............................................................................................................................11
2.2. Coasigurarea...........................................................................................................................13
2.3. Autoasigurarea ......................................................................................................................14
2.4. Reasigurarea ..........................................................................................................................15
CAPITOLUL III. CONCEPTUL DE ASIGURARE PRIVIT DIN PUNCT DE VEDERE
JURIDIC, ECONOMIC ŞI FINANCIAR .....................................................................................19
3.1. Asigurarea sub aspect juridic...............................................................................................19
3.2. Asigurarea sub aspect economic ..........................................................................................21
3.3. Alte abordări economice şi financiare ale asigurării..........................................................22
CAPITOLUL IV. ELEMENTELE TEHNICE ALE ASIGURĂRII......................................24
CAPITOLUL V. FUNCŢIILE ASIGURĂRII ŞI ALE REASIGURĂRII .................................27
5.1. Funcţiile asigurării .................................................................................................................27
5.2. Funcţiile reasigurării ..............................................................................................................28
CAPITOLUL VI. RISC ŞI ŞANSĂ...............................................................................................30
6.1. Aspecte introductive...............................................................................................................30
6.2. Clasificarea riscurilor.............................................................................................................31
6.3. Managementul riscului ..........................................................................................................33
CAPITOLUL VII. CLASIFICAREA ASIGURĂRILOR...........................................................37
TESTE GRILĂ..................................................................................................................................44
BIBLIOGRAFIE:.............................................................................................................................50

4. 4
1. OBIECTIVELE CURSULUI
Cursul oferă bazele teoretice referitoare la cunoaşterea necesităţii apariţiei
activităţii de asigurare, la sensul unor noţiuni şi dobândirea cunoştinţelor în ceea ce
priveşte: asigurarea, asigurătorul, asiguratul, contractul de asigurare, beneficiarul,
contractantul asigurării, riscul asigurat, valoarea de asigurare, suma asigurată, dauna
sau paguba, despăgubirea de asigurare, prima de asigurare, durata asigurării, ş.a.
Astfel, cunoscând noţiunile respective pot fi înţelese şi aplicate corect
prevederile actelor normative care reglementează asigurările.
2. CONSIDERAŢII GENERALE
Apariţia asigurărilor este legată de necesitatea ca oamenii să se ajute reciproc
în cazul daunelor în permanentă creştere, iar a reasigurărilor pentru sprijinirea între ei
a celor care administrează fondurile şi activităţile de asigurare. Altfel spus este vorba de
preluarea daunelor şi a procesului de dezdăunare pe cât mai multe umere.
Activitatea de asigurare este acea prestaţie, care desemnează, în principal
oferirea, intermedierea, negocierea, încheierea de contracte de asigurare şi reasigurare,
încasarea de prime, lichidarea de daune, activitatea de regres şi de recuperare, precum
şi investirea sau fructificarea fondurilor proprii şi atrase prin activitatea desfăşurată.
Asigurarea este operaţiunea prin care un asigurător constituie, pe principiul
mutualităţii un fond de asigurare, prin contribuţia unui număr de asiguraţi, expuşi la
producerea unor anumite riscuri, şi îi indemnizează pe cei care suferă un prejudiciu pe
seama fondului alcătuit din primele încasate, precum şi pe seama celorlalte venituri
rezultate ca urmare a activităţii desfăşurate.
„Dacă ar fi după mine, aş scrie cuvântul ”asigurare” pe uşa fiecărei case şi pe fruntea
fiecărui om pentru că sunt convins că pentru sacrificii neconceput de mici,
familii întregi pot fi protejate împotriva catastrofelor care le-ar putea
distruge pentru totdeauna... Abia atunci aş putea fi mulţumit, căci
asigurarea protejează familia în cazul ivirii unei
nenorociri şi a unor pagube ireparabile...”
Winston Churchill

5. 5
CAPITOLUL I.
ABORDĂRI TEORETICE ALE CONCEPTULUI DE ASIGURARE.
Rezumat:
Capitolul oferă informaţii cu privire la pericolele care au ameninţat de-a lungul timpului
vieţile şi bunurile oamenilor şi care au condus la conştientizarea şi manifestarea nevoii de protecţie a
oricărui om. Astfel, decizia de a cumpăra o asigurare, ca demers individual şi facultativ, e determinată,
în mare măsură, de factori obiectivi şi subiectivi.
Cuvinte cheie: asigurare, evenimente, pericol, mutualitate, monopolului statului ...
1.1. Necesitatea şi condiţiile apariţiei asigurărilor
Apariţia asigurărilor este legată de necesitatea ca oamenii să se ajute reciproc în cazul daunelor
în permanentă creştere, iar a reasigurărilor pentru sprijinirea între ei a celor care administrează fondurile
şi activităţile de asigurare. Altfel spus este vorba de preluarea daunelor şi a procesului de dezdăunare pe
cât mai multe umere.
Necesitatea apariţiei activităţii de asigurare este legată de existenţa unor posibile evenimente,
care reprezintă un pericol pentru integritatea bunurilor materiale sau pentru viaţa oamenilor: calamităţi,
accidente, incidente etc.
În faţa acestor pericole nevoia oamenilor de a se proteja a condus la solidarizarea acestuia în
procesul de prevenire a efectelor evenimentelor (riscurile din asigurări). De-a lungul timpului societatea
a încercat să găsească mijloace eficiente de prevenire şi limitare a consecinţelor acestor evenimente, însă
experienţa ne arată ca desfăşurarea lor nu poate fi în totalitate prevăzută sau stopată. Prin urmare a
apărut imperativul adoptării unor măsuri de protecţie pentru acoperirea pagubelor materiale sau pentru
asigurarea unor condiţii de trai decente persoanelor care şi-au pierdut capacitatea de muncă prin apariţia
unor invalidităţi. Au apărut astfel 2 modalităţi:
a) solidarizarea în faţa evenimentelor ce apar în viaţa unei comunităţi şi se bazează pe
contribuţia fiecărui individ cu sume mici, sub forma unor cotizaţii în vederea creării unui fond bănesc
utilizat la ajutorarea acelor indivizi care au suferit prejudicii generate de evenimentele care au motivat
unirea comunităţii; principiile comunităţii de risc şi mutualităţii au reprezentat baza conceptului de
solidaritate, cât şi a celui de asigurare.
b) asigurarea - care apare ca un sistem de relaţii economice care implică aportul unui mare
număr de persoane fizice şi juridice în constituirea unui fond bănesc, în condiţiile în care fiind
ameninţate de pericole, persoanele concep şi recunosc oportunitatea prevenirii şi înlăturarea pe baza
mutualităţii a prejudiciilor generate de producerea acestor pericole viitoare, probabile, posibile dar
nesigure. Oamenii s-au unit pentru a face faţă consecinţelor accidentelor.
Astfel, comercianţii din Antichitate practicau forme de protecţie în vederea acoperirii
pagubelor produse pe perioada transportului mărfurilor. De exemplu: în legislaţia maritimă a
Rodhosului se prevedea ca pierderile produse prin aruncarea peste bord a unei părţi din bunuri pentru a
se putea salva restul încărcăturii, să fie suportate de toţi proprietarii de mărfuri încărcate la bord. Şi în

6. 6
Roma Antică existau asociaţii bazate pe solidaritate care interveneau după producerea pagubelor.
Apoi, apar elementele unui contract incipient de asigurare, sub forma unui contract de
împrumut în care suma garanta un transport de mărfuri la mare distanţă; în cazul în care acestea nu
ajungeau la destinaţie, creditorul pierdea suma împrumutată. Acest contract se extinde treptat, fiind
valabil şi existând chiar şi în evul mediu timpuriu.
1.2. Apariţia ideii de asigurare
Putem spune, într-un fel, că asigurarea a apărut odată cu apariţia societăţii umane. Avem
cunoştinţa de două tipuri de economii care au caracterizat societatea de-a lungul timpului:
economiile de schimb (realizate cu elemente corespunzătoare: pieţe de schimb, bani, instrumente
financiare diverse) şi economiile naturale, în lipsa acestor elemente, acestea datând din timpuri mult
mai vechi decât primele.
Într-o astfel de economie naturală, putem privi conceptul de asigurare ca pe o formă de
ajutorare între indivizii din societate. De exemplu, dacă o casă suferă un incendiu devastator,
membrii comunităţii respective vor ajuta împreună la reconstruirea casei; altfel, nu vor primi nici ei
ajutor în viitor. Acest tip de asigurare a supravieţuit până în zilele noastre în regiunile în care
economiile de schimb moderne nu au pătruns decât superficial (de exemplu în unele ţări de pe
teritoriul fostei Uniuni Sovietice).
1.3. Primele forme de asigurare
Dezvoltarea societăţii este marcată de efortul şi strădania oamenilor pentru propria lor
propăşire şi pentru propria lor apărare în faţa unor evenimente care le pot periclita existenţa şi
devenirea.
Viaţa oamenilor nu este întotdeauna senină. Indiferent câtă grijă se acordă evitării
problemelor sau protejării bunurilor niciodată, nimeni nu poate fi sigur de succes. Unele evenimente
negative (calamităţi ale naturii, accidente, pierderea sau micşorarea capacităţii de muncă în urma
unor boli sau a bătrâneţii) implică traume psihice sau pierderi financiare semnificative.
Cu toate acestea, oamenii doresc să se bucure de propriile lor locuinţe, să-şi conducă
autoturismele, să zboare cu avionul, să navigheze fără să se teamă de potenţialele probleme care pot
apărea. Asigurarea a apărut din nevoia de protecţie a omului în faţa unor pericole şi pentru găsirea
soluţiilor adecvate de înlăturare a lor.
Cele mai vechi forme de asigurare sunt întâlnite încă în antichitate şi datează de circa 6500
de ani. Meşteşugarii tăietori de piatră din Egiptul de jos au constituit un fond de întrajutorare,
format anticipat, prin contribuţia tuturor pentru acoperirea pagubelor provocate de diverse
nenorociri ce loveau membrii colectivităţii.
Prin anul 650 înainte de Christos, în Grecia antică înţeleptul legislator Solon a obligat
societăţile politice şi meşteşugăreşti să constituie un fond comun alimentat prin cotizaţii lunare,
destinat să repare prejudiciile survenite în interiorul grupului. Este cea dintâi asigurare obligatorie
care se cunoaşte.
In Babilon, Fenicia şi în alte ţări străvechi, membrii caravanelor se constituiau în asociaţii,
suportând în comun pagubele din jafuri şi de altă natură suportate de unii dintre ei în timpul
transportului.

7. 7
In Roma antică s-a constituit o asociaţie de înmormântare pe baza unui Regulament al
Colegiului funerar din Lavinium care funcţiona pe baza unor cotizaţii de înscriere şi a unor plăţi
periodice. Membrii asociaţiei aveau astfel asigurate, la deces un rug şi un mormânt.
Unele forme ale asigurării de bunuri sunt cunoscute încă din orânduirea sclavagistă, sub
diferite forme. Astfel, pierderile care rezultau din aruncarea peste bord a încărcăturii pentru salvarea
expediţiei aflată în pericol ( cauzat de naufragiu, furtună, eşuare, etc.) erau repartizate în mod
proporţional, fiind suportate de toţi participanţii la expediţie, pe principiul avariei comune. Aceste
principii au fost cuprinse în legislaţia maritimă a insulei Rhodos încă din anul 916 înainte de
Christos şi se menţin până în zilele noastre. Au fost codificate în colecţia de reguli York-Anvers
elaborată în anul 1890 şi a fost modificată în anii 1924 şi 1950.
Alte surse documentare ne oferă şi alte aspecte din istoria asigurărilor, astfel cele mai vechi
asociaţii mutuale au fost semnalate în secolul al XII-lea în Islanda, câte una la 20 de gospodării care
acopereau, pe principiul reciprocităţii, daunele din pierderile de animale. Primele operaţiuni de
asigurare maritimă au apărut în porturile italiene în sec al XIV.
O formă de asigurare a constituit-o sistemul de acordare a rentelor viagere, denumite
tontine apărut în Franţa în sec al XVII-lea şi răspândit apoi în Olanda, Anglia şi Germania. Sistemul
era bazat pe principiul asigurărilor de viaţă dar participanţii primeau în locul sumelor asigurate rente
viagere.
In anul 1678 Wilhelm Leibnitz a elaborat planul de constituire a unei Case de asigurare
împotriva riscurilor de foc şi apă a cărei funcţionare se baza pe plata unor cotizaţii anuale.
Asigurarea împotriva riscului de grindină a fost introdusă pentru prima dată în Scoţia la finele
secolului al XVIII-lea.
In anul 1832, Albert Masius a întemeiat la Leipzig, prima mare societate germană de
asigurări pentru vite, bazată pe principiul mutualităţii.
Dezvoltarea traficului de călători pe calea ferată a condus la apariţia în Anglia a primei
societăţi de asigurare specializată în acest domeniu, la mijlocul secolului al XIX-lea.
Asigurarea maritimă şi asigurarea împotriva riscului de incendiu a fost marcată de
înfiinţarea la Trieste, în anul 1822, a societăţii Assienda Assiguratrice, societate care a funcţionat şi
pe teritoriul României după anul 1830.
Asigurarea de răspundere civilă a fost instituită şi practicată pentru prima dată în Franţa şi
se referea la acoperirea daunelor cauzate de proprietarii de cai şi trăsuri. Asigurarea s-a extins şi la
răspunderea proprietarilor de fabrici pentru daune cauzate angajaţilor ori terţelor persoane.
In Statele Unite ale Americii sectorul asigurărilor a fost dominat de societăţile de asigurare
engleze. In anul 1852, din iniţiativa lui Benjamin Franklin a luat fiinţă Societatea pentru asigurarea
caselor împotriva riscurilor cauzate de incendiu - Philadelphia Contributionship. Elizur Wright a
creat mai multe întreprinderi de asigurări americane şi a susţinut legiferarea controlului statului
asupra societăţilor de asigurări; a contribuit la elaborarea unei metode de calcul corecte a rezervei
de prime la asigurările de viaţă şi a unor tabele corespunzătoare, necesare în practica asigurărilor de
viaţă. La începutul secolului trecut existau în lume 30 de societăţi de asigurări, respectiv 14 în
Anglia, 5 în Statele Unite, 3 în Germania, 3 în Danemarca, 2 în Franţa şi câte una în Olanda, Elveţia
şi Austro-Ungaria. In anul 1900 erau în jur de 1272 de societăţi de asigurare iar în anul 1969 activau
în jur de 9700 de case şi societăţi de asigurare în 71 de ţări. Aceste societăţi de asigurare activau
2676 în domeniul asigurărilor de viaţă, 6036 în domeniul asigurărilor de bunuri iar 962 de societăţi
practicau tot felul de asigurări.

8. 8
1.4. Apariţia şi evoluţia asigurărilor în România
Primele forme de asigurare se întâlnesc încă înainte de secolul al XIX-lea, respectiv un fel
de întrajutorare reciprocă a membrilor aceleiaşi comune la decesul vitelor denumită în limbajul
vremii Hopşa. Astfel, în cazul accidentării unei vite, aceasta era tăiată iar carnea era împărţită între
locuitorii din aceeaşi comună, fiecare plătind o sumă de bani pentru parte ce-i revenea. In felul
acesta proprietarul sinistrat îşi acoperea în totalitate sau în parte paguba suferită
Breslele din Transilvania, înfiinţate în secolul al XIV-lea au fost primele organizaţii care
au practicat o formă de asigurare pe principiul mutualităţii şi întrajutorării. Aceasta se referea la
asigurări de viaţă şi potrivit clauzelor fiecare membru era obligat s plătească o taxă de înscriere iar
apoi cotizaţii periodice. Sumele astfel strânse erau folosite pentru a suporta cheltuielile de
înmormântare pentru membrii săraci ai breslei, precum şi pentru plata de ajutoare pentru familia
decedatului atunci când aceştia rămâneau fără mijloace de trai.
In timp au luat fiinţă şi s-au dezvoltat asociaţii pentru stingerea incendiilor care funcţionau
cu aportul şi în favoarea mai multor comune învecinate. Se menţionează, astfel, o Casă de incendii
organizată la Braşov în anul 1744. Principiul de funcţionare era cel al creării unui fond comun prin
contribuţia trimestrială a fiecărui membru al Casei, din care se despăgubea cel care suferea de pe
urma unui incendiu.
O instituţie de asigurare pentru incendiu s-a creat şi în Sibiu la iniţiativa magistraturii
oraşului în anul 1823 dar în anul 1864 când statutul său fusese definitivat numai jumătate din
proprietarii de imobile şi-au dat adeziunea pentru constituirea ei.
In secolele XIX şi XX o dată cu dezvoltarea societăţii şi cu creşterea gradului de
complexitate a activităţilor desfăşurate a sporit şi interesul oamenilor pentru acţiunea de asigurare.
Prima organizaţie de asigurare propriu zisă s-a constituit la Braşov în anul 1844 de către Asociaţia
Meseriaşilor sub denumirea Institutul Naţional de Pensii din Braşov, având caracter specific de
asigurări de viaţă. Condiţiile istorice din Transilvania au permis ca sub influenţa unor mari societăţi
de asigurare ale timpului (Assicurazioni Generali şi Riunioni Adriatica di Sicurta), a căror rază de
acţiune s-a extins şi în această parte a ţării noastre, populaţia din această parte a României să
cunoască mai înainte decât cea din alte părţi ale ţării, instituţia de asigurare.
In a doua jumătate a secolului al XIX-lea şi în prima parte a secolului al XX-lea o dată cu
dezvoltarea economică a ţării, s-a dezvoltat şi sectorul asigurărilor apărând în peisajul economic o
serie de societăţi de asigurare cum ar fi Transilvania-1866, Dacia-1871, România-1873, Naţionala-
1882, Generala-1887, Agricola-1906, Urania, Patria, Banca Generală de Asigurare-1911. In anul
1881 prin fuzionarea societăţilor Dacia şi România a luat fiinţă societatea Dacia-România care în
1909 a preluat societatea Patria.
In anul 1887 în Brăila, cercurile comerciale din Brăila şi Galaţi în colaborare cu Banca
Marmorosch Blank înfiinţează societatea de asigurări Generala având ca ramură principală
asigurarea transporturilor maritime în special a celor de cereale. A întreţinut relaţii bune cu societăţi
de asigurare străine printre care Assigurazioni Generali din Trieste, care de altfel a şi subscris
capital la înfiinţarea ei. După mutarea sediului în Bucureşti, societatea de asigurări Generala şi-a
diversificat operaţiunile de asigurare în special în ramura asigurărilor de viaţă, având în preajma
primului război mondial o situaţie financiară prosperă.
In Transilvania o activitate deosebită au desfăşurat societăţile de asigurare Transsylvania şi

9. 9
Banca Generală de Asigurări devenită mai târziu Prima Ardeleană. In anul 1921 sediul societăţii
Prima Ardeleană s-a mutat la Cluj, aceasta constituind prima societate anonimă de asigurări a
românilor din Ardeal. Capitalul acestei societăţi s-a mărit cu aportul altor două societăţi Dacia-
România şi Naţionala.
In anul 1923 s-a constituit societatea de asigurări Asigurarea-Românească care a avut o
ascensiune rapidă prin introducerea asigurărilor populare de viaţă fără examinare medicală.
De remarcat este faptul că până la primul război mondial societăţile de asigurare străine
participau doar ca acţionari la societăţile de asigurare româneşti, după anul 1918 acestea şi-au
deschis agenţii şi sucursale proprii: Sun din Londra, Adriatica din Trieste, Danubiana, etc. Începând
din anul 1940 s-a înregistrat o masivă pătrundere a capitalului german pe piaţa românească prin
societăţi ca Victoria, Vatra-Dornei, Allemania, Dacia-România, Naţionala, Steaua-României,
Transylvania.
In anul 1930 în România îşi desfăşurau activitatea 44 societăţi de asigurare. In urma
concurenţei din piaţă în anul 1936 mai funcţionau doar 23 de societăţi de asigurare.
In ceea ce priveşte intervenţia statului în sfera asigurărilor se remarcă faptul că în anul
1915 a luat fiinţă Casa de asigurări a Ministerului de Interne care a fost reorganizată în anul 1936
iar in anul 1942 s-a constituit Regia Autonomă a Asigurărilor. Prin Legea nr. 216 din anul 1930 a
luat fiinţă Oficiul pentru supravegherea întreprinderilor private care încheiau asigurări şi reasigurări,
care funcţiona pe lângă Ministerul Industriei şi Comerţului. Caracteristic în funcţionarea acestei
instituţii a fost larga cuprindere în asigurare a riscurilor şi introducerea unor forme de asigurare
obligatorii cum ar fi asigurarea de răspundere civilă a proprietarilor de autovehicule pentru
transportul, cu plată, de mărfuri şi persoane, asigurarea pompierilor militari pentru cazurile de
deces, infirmitate şi boală, asigurarea clădirilor, a recoltelor, a inventarului agricol contra
incendiului, inundaţiei şi grindinei. De altfel, în deceniul al 4-lea al secolului XX s-a înregistrat de
extindere a asigurărilor în România prin practicarea tuturor formelor de asigurări cunoscute din
cadrul fiecărei clase de asigurare, sigur în mod inegal in diferite domenii de activitate.
Perioada comunistă întinsă pe o perioadă de 45 de ani a adus mutaţii importante în
economia şi societatea românească. In primul rând reţinem etatizarea şi socializarea proprietăţii,
instituirea conducerii centralizate a economiei şi societăţii, subordonarea economiei conducerii
politice a partidului unic, trecerea de la economia de piaţă la economia planificată, dirijată de la
nivel central, etc.
Sectorul asigurărilor a traversat o perioadă de prefaceri, de transformări, unele pozitive
altele impuse de calitatea de monopol pe care statul a impus-o. Un prim pas s-a făcut în anul 1948
când societăţile de asigurări au fost naţionalizate şi trecute în proprietatea statului. Întregul lor
portofoliu şi rezervele tehnice şi matematice au trecut în proprietatea Societăţii de Asigurare
Sovieto-Române Sovromasigurare. De altfel în anul 1949 a luat fiinţă şi Întreprinderea se Stat
pentru Reasigurări, prin reorganizarea Regiei Autonome a Asigurărilor.
In anul 1952 s-a creat Administraţia Asigurărilor de Stat – ADAS, care a preluat activitatea
Întreprinderii de Stat pentru Reasigurări Si a introdus în practică asigurarea prin efectul legii.
Societatea Sovromasigurare avea în practică asigurările facultative. In anul 1953 societatea
Sovromasigurare s-a lichidat, portofoliul ei fiind preluat în întregime de ADAS.
ADAS a pus în practică asigurările de viaţă, asigurările mixte de viaţă. In ceea ce priveşte
ramura asigurărilor de bunuri s-a dezvoltat pe principiul că bunurile aflate în proprietatea statului nu
au nevoie de protecţie prin asigurare. Asigurările cu caracter facultativ vizează după caz bunuri,

10. 10
persoane şi răspundere civilă. Au fost elaborate regulamentele de asigurare pentru toate formele de
asigurare practicate, atât cele facultative cât şi cele prin efectul legii. Asigurările prin efectul legii
erau : asigurarea clădirilor proprietate personală a cetăţenilor, asigurarea de răspundere civilă auto a
proprietarilor de autoturisme, asigurarea animalelor din gospodăriile persoanelor fizice, asigurarea
de accidente a călătorilor .
ADAS a practicat şi operaţiuni de reasigurare privind asigurările maritime şi de aviaţie.
O dată cu trecerea la economia de piaţă şi sectorul asigurărilor a intrat într-un proces de
profunde transformări. Începând cu 1 ianuarie 1991 ADAS şi-a încetat activitatea. Portofoliul de
asigurări şi patrimoniul acestei societăţi a fost preluat de primele 3 societăţi de asigurări pe acţiuni,
nou constituite cu capital integral de stat ( Asigurarea Românească, Astra şi Carom).
Asigurarea Românească s-a constituit pe reţeaua organizatorică a fostei ADAS cu sediul
central în Bucureşti, cu sucursale, filiale şi reprezentanţe în toată ţara. A preluat cea mai mare parte
a portofoliului, a capitatului social şi aproape întreaga bază materială a fostei Administraţii a
Asigurărilor de Stat. Societatea a preluat activele aferente asigurărilor facultative de viaţă, cele
aferente asigurărilor prin efectul legii, asigurărilor facultative de autovehicule şi a altor asigurări
facultative.
Astra - cu sediul central în Bucureşti dispune de filiale în ţară şi străinătate. A preluat
activele şi pasivele corespunzătoare de la societăţile mixte cu participare ADAS din străinătate, cele
aferente asigurărilor şi operaţiunilor de reasigurare în relaţiile cu străinătatea dar dezvoltând mereu
şi alte forme de asigurare cerute în piaţa românească a asigurărilor. Societatea dispune la ora actuală
de o reţea de sucursale şi filiale extinsă în întreaga ţară. In vara anului 2000 societatea şi-a introdus
în portofoliu şi practicarea asigurărilor de viaţă cu acumulare de capital.
Carom - a fost înfiinţată cu un profil deosebit, respectiv efectuarea unor prestaţii specifice
solicitate de celelalte societăţi de asigurare cum ar fi constatarea daunelor, evaluarea pagubelor,
stabilirea şi plata despăgubirilor urmând a recupera cheltuielile efectuate de la societăţile de
asigurare care i-au dat mandat reţinându-şi comisionul aferent. In ultima perioadă de timp
activitatea societăţii a scăzut simţitor, societăţile de asigurare, efectuându-şi cu specialişti proprii
constatările de daune pentru asigurările din portofoliu.
După anul 1990 au apărut în peisajul pieţei asigurărilor din România o serie de societăţi de
asigurări cu capital privat o parte cu capital integral românesc, o parte cu capitat mixt românesc şi
străin, o parte cu capital integral străin toate încercând să acapareze cât mai mult din piaţa de
asigurări românească.
Întrebări de control:
1. Care sunt cele două modalităţi de protecţie pentru acoperirea pagubelor materiale sau pentru
asigurarea unor condiţii de trai decente persoanelor care şi-au pierdut capacitatea de muncă prin
apariţia unor invalidităţi?
2. Descrieţi cea dintâi asigurare obligatorie care se cunoaşte?
3. Ce presupune sistemul de asigurare cunoscut sub denumirea de tontine?
4. Care este principiul de funcţionare al Casei de incendiu de la Braşov?
5. Când şi-a încetat ADAS activitatea şi care sunt societăţile care au preluat portofoliul de
asigurări şi patrimoniul ADAS?

11. 11
CAPITOLUL II.
FORME DE PROTECŢIE ŞI DE DISPERSIE A RISCULUI
Rezumat:
Acest capitol pune în evidenţă formele de protecţie folosite atât pe plan intern cât şi
internaţional. Astfel sunt descrise: asigurarea, care are la bază principiul mutualităţii, coasigurarea,
autoasigurarea, care nu se bazează pe o relaţie contractuală şi reasigurarea, care are ca efect
„pulverizarea riscului”. De asemenea, sunt descrise particularităţile fiecărei forme de protecţie,
precum şi avantajele şi dezavantajele lor.
Cuvinte cheie: asigurare, coasigurare, autoasigurare, reasigurare, avantaje, dezavantaje ...
2.1. Asigurarea
Asigurarea propriu-zisă, în forma cea mai simplă, clasică, dar şi cel mai frecvent întâlnită
în practică, constă în protecţia financiară pentru pierderi cauzate de o gamă largă şi variată de
riscuri.
Asigurarea are la bază un acord de voinţă (contract) încheiat între asigurător şi
asigurat, prin care asigurătorul oferă asiguratului protecţie pentru riscurile pe care şi le-a asumat,
obligându-se să acopere asiguratului contravaloarea daunelor (respectiv suma asigurată în cazul
asigurărilor de viaţă) în caz de producere a acestor evenimente, în schimbul plăţii de către asigurat
a unei sume de bani, numită "primă de asigurare".
Plătind asigurătorului prima de asigurare, calculată prin aplicarea unui procent mic la
valoarea asigurabilă, asiguratul primeşte în schimb garanţia de despăgubire împotriva pierderii
posibile şi viitoare pentru oricare dintre riscurile incluse în condiţiile de asigurare.
Protecţia riscului se constituie, astfel, într-o marfă specifică (un serviciu), care se vinde şi
se cumpără ca orice altă marfă pe o piaţă specifică, numită "piaţa asigurărilor", parte a pieţei
serviciilor financiare.
În literatura de specialitate se întâlnesc abordări şi modalităţi de exprimare diferite prin
care, de fapt, se desemnează acelaşi lucru. Unii consideră că asigurările pot fi privite din mai
multe puncte de vedere, motiv pentru care există suficient de multe definiţii, din care vom prezenta
câteva.
John Downes şi Jordan Elliot Goodman, în "Dictionary of Finance and Investment
Terms", definesc asigurarea ca fiind "sistemul prin care persoanele fizice sau juridice, conştiente
de riscurile posibile, plătesc prime de asigurare unei companii de asigurări care rambursează
sumele corespunzătoare în caz de daună. Asigurătorul profită prin investirea primelor pe care le
primeşte.... Într-un sens mai larg, asigurarea transferă riscul de la o persoană la un grup care poate
mai uşor să plătească pagubele".
În unele lucrări se consideră chiar că asigurarea poate fi definită din două puncte de
vedere, şi anume:
1. Ca persoană (fizică sau juridică) în calitate de asigurat, asigurarea poate fi privită şi ca
"finanţare" a unei pierderi, în condiţiile în care, evident, fondurile vor fi disponibile pentru a

12. 12
acoperi consecinţele financiare ale producerii riscului. Scopul acesteia va fi de a asigura
continuitatea activităţii sau supravieţuirea afacerii asiguratului în cazul pierderii produse.
2. Ca un mijloc prin care riscurile pentru două sau mai multe persoane sau firme se
combină prin contribuţii prezente sau promise la un fond din care se plătesc despăgubirile
pentru daunele suferite de unii dintre ei. Dat fiind că asigurarea se bazează pe transferul riscului
de la un individ către o comunitate de indivizi, la acoperirea pagubei suferite de acesta contribuie
cu sume mici ceilalţi indivizi.
Din punct de vedere al asigurătorului, asigurarea apare ca un mijloc de reţinere, fiind un
mijloc de retenţie şi combinare. Asigurarea apare ca un mijloc de transfer chiar al unor riscuri între
mai mulţi asiguraţi, într-un mod centralizat, printr-o administrare în comun a mai multor riscuri
(pooling risks). Prin aceasta, asigurătorul îşi îmbunătăţeşte abilitatea de a prevedea pierderile
potenţiale.
O altă definiţie este dată de Yvonne Lambert Faivre care consideră că "sub aspect
tehnic, asigurarea este operaţia prin care un asigurător, organizând pe principiul mutualităţii un
număr mare de asiguraţi, expuşi la producerea unor anumite riscuri, îi despăgubeşte pe aceia dintre
ei care suferă un sinistru pe seama fondului comun constituit din primele încasate."
D.S. Hansell defineşte asigurarea ca "un instrument care oferă compensarea financiară
pentru evenimentele nefericite, plăţile fiind efectuate din contribuţiile mai multor părţi care
participă la această schemă". Rezultă din această definiţie existenţa unui fond care se formează prin
contribuţia tuturor asiguraţilor (sub forma primei) din care se vor plăti despăgubirile pentru cei care
suferă pierderi.
Asigurarea are ca scop combaterea efectelor adverse ale riscului. Riscul este prezent
permanent şi oriunde şi, practic, orice activitate economică, politică, socială, culturală sau de altă
natură este ameninţată de producerea unor evenimente cauzatoare de pierderi. în mod similar,
viaţa fiecăruia, proprietăţile, pot fi afectate de accidente, cutremure sau alte catastrofe. Evident unii
pot fi mai mult ameninţaţi decât alţii prin natura activităţii, localizării geografice şi a altor factori.
Din punct de vedere al asigurării, nu orice pericol la care sunt expuse bunurile sau oamenii poate fi
asigurat.
Aşadar, asigurarea are la bază un acord de voinţă între o persoană fizică sau
juridică în calitate de asigurat şi o persoană juridică în calitate de asigurător, prin care
asiguratul cedează asigurătorului un risc sau o clasă de riscuri pentru care obţine protecţia
asigurătorului. Pentru această protecţie, asiguratul plăteşte asigurătorului o sumă de bani,
numită primă de asigurare, urmând ca în cazul producerii riscului sau riscurilor asigurate,
asigurătorul să îl despăgubească pe asigurat pentru daunele suferite. Astfel, asigurarea se
concretizează într-o tranzacţie al cărei obiect îl constituie cumpărarea unui serviciu, respectiv a
protecţiei pentru pierderea posibilă şi viitoare datorită producerii riscurilor agreate. Preţul acestei
protecţii este prima de asigurare.
Asigurarea are la bază principiul mutualităţii, potrivit căruia fiecare asigurat contribuie
cu primele de asigurare la crearea fondului de asigurare din care se suportă contravaloarea daunelor
suferite de asiguraţi. Aşadar, în schimbul unei sume de bani relativ mici, asiguratul va avea garanţia
protecţiei în faţa riscurilor, iar asigurătorul are rolul de a gestiona acest fond. Scopul asigurării îl
constituie protecţia financiară, respectiv repunerea asiguratului în situaţia patrimonială existentă
înainte de producerea dezastrului, şi nu obţinerea unui profit sau îmbogăţirea asiguratului. Totuşi,
acest fond se poate dovedi a nu fi suficient pentru a putea acoperi daunele produse. De aceea,

13. 13
asigurătorii trebuie să îşi sporească fondurile prin investirea acestor sume.
Este foarte important faptul că banii colectaţi de societăţile de asigurare din primele de
asigurare nu aparţin acestora decât după ce a expirat termenul contractual. Până atunci, destinaţia
acestor sume este legată numai de interesele asiguraţilor până la terminarea contractului. În mod
deosebit, la asigurările de viaţă, dar şi la celelalte tipuri de asigurări, banii sunt încredinţaţi de
către asiguraţi asigurătorilor care au obligaţia de a-i administra astfel încât să poată avea în orice
moment lichidităţile necesare pentru a putea face faţă obligaţiilor de plată ce le revin din contractele
de asigurare. Asigurătorul apare deci ca un custode al fondului de asigurare. în cele mai multe
ţări, în special în cele cu o piaţă matură şi bine reglementată, există prevederi legale şi norme
prudenţiale foarte stricte referitoare la modul de investire a sumelor disponibile (tipurile de
investiţii permise, proporţia dintre acestea şi altele) pentru a se evita insolvabilitatea sau falimentul
asigurătorilor. Aşadar, esenţa asigurării constă în dispersia riscului. Asiguratul transferă asupra
altei persoane pericolul pierderii financiare determinate de producerea unui eveniment.
2.2. Coasigurarea
Coasigurarea este o modalitate de transfer al riscului de la un asigurat către mai mulţi
asigurători, pentru părţi din valoarea bunului asigurat. Nu se referă şi nu înseamnă în nici un fel
supraasigurare, adică asigurarea la o valoare peste valoarea reală a obiectului asigurat.
Prin coasigurare, asiguratul cedează cote părţi din riscul asigurat mai multor
asigurători până la 100% din valoarea riscului. Aceasta este o modalitate de dispersie a
riscurilor care se practică pe anumit pieţe28
şi care este caracteristică, în mod deosebit, acoperirii
riscurilor mari sau foarte mari. In cazul în care se produc daunele, asiguratul va colecta
contravaloarea despăgubirilor de la asigurătorii săi, în mod proporţional cu nivelul primelor plătite.
Conform aceluiaşi dicţionar, "coasigurarea reprezintă dispersia unui risc asigurabil pentru
situaţia în care daunele pot ajunge atât de mari încât nu este prudent pentru o companie să
subscrie întregul risc. In mod obişnuit, subscrii-torul este răspunzător până la o anumită limită, iar
coasigurătorul răspunde peste acea limită. Este mult folosită pentru asigurările de incendiu şi
inundaţii".
Coasigurarea reprezintă o formă de protecţie având aceeaşi esenţă economică pe care o
are şi asigurarea. Ea se practică, îndeosebi, în situaţiile în care valoarea bunului (bunurilor)
asigurat este foarte mare, implicând, evident, o răspundere mare a asigurătorului. în acest mod,
riscul iniţial este preluat în condiţii similare de preţ (prima de asigurare) de către mai mulţi
asigurători până la concurenţa valorii bunului ce se asigură. Din punct de vedere al contractului de
asigurare, avem de-a face, de fapt, cu mai multe contracte încheiate de către asigurat cu fiecare
dintre asigurători. Dacă valoarea asigurată depăşeşte valoarea reală a bunului, atunci se
recalculează partea ce revine fiecărui asigurător, menţinându-se proporţia fiecăruia dintre ei. în
cazul în care se va produce riscul asigurat, fiecare dintre cei implicaţi vor participa în aceeaşi
proporţie la acoperirea daunelor. Pentru asigurat este foarte dificil să încheie aceste contracte, în
special datorită cantităţii mari de muncă implicată şi, uneori, datorită lipsei de cunoaştere a ofertei
de asigurare; de aceea, în marea majoritate a cazurilor, coasigurarea se realizează prin intermediul
brokerilor care găsesc cele mai bune combinaţii pentru clienţii lor. Este evident că oferta de
asigurare (în privinţa condiţiilor de asigurare, a termenilor contractului etc.) trebuie să fie
"uniformă" pentru a se putea încheia contracte de coasigurare; altfel, este greu de crezut că acest

14. 14
lucru este posibil.
2.3. Autoasigurarea
Autoasigurarea este o altă formă de protecţie destul de mult utilizată. Ea constă în crearea de
către o persoană fizică sau juridică a unui fond, a unor rezerve proprii având ca destinaţie numai
acoperirea pagubelor create din orice motiv (calamităţi, incendii, furt şi altele). Această formă de
protecţie este numită impropriu autoasigurare, poate ar putea fi denumită mai corect autoprotecţie. Ea
nu este o asigurare deoarece nu se bazează pe o relaţie contractuală, nu există părţi contractante,
asiguratul este în acelaşi timp şi asigurător şi nu respectă ideea de mutualitate, obligatorie în asigurare.
Aşadar, riscul este reţinut de compania respectivă şi nu se încheie tranzacţii de cumpărare de
asigurări.
În multe cazuri, pierderile mari pot depăşi, prin dimensiunea lor, sumele acumulate în fondul
de rezervă creat până în momentul producerii ei. Prin crearea acestor rezerve, fondurile respective nu
se mai pot folosi în circuitul de afaceri al firmei, fiind „blocate” pentru constituirea protecţiei.
Astfel de companii care decid să practice autoasigurarea sunt puternice sub aspect financiar
şi preferă, pentru a-şi reduce costurile, să nu transfere fonduri la alte companii de asigurare. Ea se
practică mai ales acolo unde există expunere la pierderi relativ reduse, dar cu o frecvenţă mai mare.
Printre avantajele utilizării autoasigurării, limitate de altfel, s-ar putea menţiona:
• Nivelul scăzut al „primelor”, dat fiind că vor acoperi numai riscul efectiv, nu şi alte
costuri, precum comisionul brokerului sau al agentului, cheltuieli de administrare şi marja estimată
de profit a asigurătorului;
• Veniturile din investirea acestor fonduri create din prime aparţin asiguratului şi pot fi
utilizate pentru creşterea propriului fond de protecţie sau reducerii contribuţiilor viitoare;
• Costurile viitoare pentru primele de asigurare nu vor fi afectate de istoricul
daunelor la categoria de riscuri respective pe piaţă care, în condiţiile creşterii daunalităţii, pot
determina creşterea lor la nivelul pieţei pentru acea categorie de asigurări;
• Prin natura protecţiei, prin autoasigurare se va stimula, în mod direct, reducerea şi
controlul riscurilor;
• Nu există posibilitatea apariţiei unor dispute între asigurat şi asigurător în legătură cu
daunele produse;
• Profiturile rezultate din autoasigurare vor creşte şi se vor acumula la fondurile
asiguratului.
Autoasigurarea este practicată de firme foarte mari care au avut de-a lungul vremii un
istoric al daunelor foarte bun (pierderi mici şi foarte rare), au adoptat măsuri de management al
riscului adecvate activităţii lor şi, evident, au o capacitate financiară capabilă să le ofere
posibilitatea autoasigurării. De aceea, ele vor angaja şi un personal specializat în asigurări,
managementul riscului şi investiţii pentru a fi posibilă administrarea eficientă a fondului astfel
creat. în paralel, se poate apela la asigurare pentru anumite riscuri şi în anumite situaţii speciale.
Desigur că nici autoasigurarea nu este o formă perfectă. Dezavantajele principale ar fi
următoarele:
• în cazul unei catastrofe, fondul poate fi folosit integral pentru acoperirea pierderilor
sau poate fi insuficient, nemairămânând resurse pentru acoperirea daunelor din alte cauze; este
posibil chiar ca întreaga organizaţie să intre în faliment sau să nu mai poată continua

15. 15
activitatea datorită imposibilităţii refacerii patrimoniului;
• în timp ce organizaţia poate plăti orice pierdere individuală, efectul agregat al mai
multor pierderi dintr-un an ar putea avea acelaşi efect ca şi o pierdere de catastrofă, în mod
particular în primii ani de la formarea fondului;
• Investiţiile pot să nu ofere o fructificare suficientă ca în cazul unui portofoliu
diversificat al unei societăţi de asigurări;
• în multe situaţii este necesară angajarea unui personal relativ numeros pentru
administrarea autoasigurării, crescând corespunzător costurile;
• Nu mai există consultanţa tehnică privind prevenirea riscurilor oferită de asigurători,
care au experţi cu experienţă şi care nu vor fi folosiţi pentru autoasigurare;
• Statisticile privind daunele organizaţiei vor rezulta dintr-un număr relativ redus de
situaţii şi, de aceea, este foarte dificilă o previzionare corectă referitoare la daunele viitoare;
• Există posibilitatea unor nemulţumiri din partea acţionarilor care nu mai pot intra în
posesia integrală a dividendelor datorită creşterii fondului de autoasigurare; în acelaşi timp,
câştigurile din investiţiile fondului sunt, deseori, substanţial mai mici în comparaţie cu posibilităţile
obţinerii de venituri prin utilizarea acelor fonduri în activitatea curentă a companiei respective;
• în perioadele dificile din punct de vedere financiar, există tentaţia de a se face
împrumuturi de fonduri de la cel destinat asigurării la cel pentru derularea activităţii, reducând
astfel capacitatea de autoprotecţie;
• De multe ori, managerii companiei sunt tentaţi să folosească fondul şi pentru
acoperirea pierderilor din alte cauze decât cele pentru care a fost constituit (plăţi "ex gratia");
• Principiul de bază al asigurării privind dispersia riscului este încălcat;
• Contribuţiile la fond nu sunt întotdeauna deductibile, în timp ce primele de asigurare
plătite sunt deductibile.
2.4. Reasigurarea
Reasigurările deţin o poziţie deosebit de semnificativă în comerţul internaţional şi cu cât
volumul şi valoarea bunurilor comercializate sunt mai mari, cu atât rolul reasigurărilor este mai
important. Ele au apărut dintr-o necesitate obiectivă, şi anume, din existenţa unor riscuri foarte
mari (maritime, aviatice, incendiu, de viaţă, de accidente etc.) care pot genera daune extrem de
mari pe care societăţile de asigurări, neavând capacitate financiară suficientă, pot fi incapabile să
le suporte numai pe contul lor, ducând, practic, la falimentul acestora. Reasigurarea oferă
capacitatea necesară asigurătorului direct (original, iniţial) pentru acoperirea riscurilor pe care,
altfel, nu le poate suporta singur. în asemenea împrejurări, asigurătorul care acceptă preluarea
unui risc (a unor riscuri) mare, peste capacitatea sa, poate apela la una sau mai multe companii de
reasigurări pentru a ceda în reasigurare o parte din risc (uneori întregul risc). Reasigurarea are ca
efect "pulverizarea" riscului.
Se poate, lesne constata că societăţile de asigurare îşi asumă mari responsabilităţi în faţa
primejdiilor la care sunt supuşi asiguraţii, bunurile sau afacerile acestora. Dar sunt ele întotdeauna
capabile să facă faţă acestor pierderi? Pot să plătească despăgubiri pentru oricare dintre riscuri?
Dar în cazul unor catastrofe naturale (cutremur, inundaţie, grindină, uragan etc.) sau a unor catas-
trofe ecologice (emanaţii de gaze toxice de la o uzină chimică, distrugerea mediului datorită
poluării cu petrol sau alte substanţe)? Mai ales dacă avem în vedere faptul că în afara pierderii

16. 16
materiale a asiguratului se produc pierderi şi chiar suferinţe terţilor nevinovaţi. Tocmai din aceste
considerente, şi societăţile de asigurare au nevoie de protecţie. De fapt, protecţia acestora este
aproape tot atât de veche ca şi asigurarea.
Acest lucru se realizează prin reasigurare. Definiţia clasică a reasigurării, conform
dreptului englez, a fost elaborată de Lord Mansfield, în 1807: "reasigurarea reprezintă o nouă
asigurare, efectuată printr-o nouă poliţă, pentru acelaşi risc iniţial asigurat, în scopul
despăgubirii asigurătorilor pentru asigurările lor anterior încheiate; ambele poliţe există în
acelaşi timp". Cu alte cuvinte, mai simplu, se poate afirma că reasigurarea este "asigurarea
asigurării".
Motivul principal pentru care au apărut reasigurările îl constituie protecţia oferită
asigurătorului în situaţia apariţiei întâmplătoare a unei pierderi izolate foarte mari sau a mai multor
pierderi rezultate dintr-un eveniment, a căror valoare este foarte mare în raport cu veniturile obţinute
din primele de asigurare percepute sau din fondurile de rezervă. De aceea, în urma apariţiei unor
asemenea daune, pentru prevenirea plăţii unor despăgubiri foarte mari care pot duce chiar la
faliment, companiile de asigurări directe cedează altor companii de asigurări o parte din risc, sau,
uneori întregul risc, activitate cunoscută sub denumirea de REASIGURARE. Astfel, rolul "tehnic"
al reasigurării este de a proteja pe asigurătorii direcţi în faţa pericolului insolvabilităţii sau a
reducerii capacităţii lor financiare, conferind astfel acestora o mai mare stabilitate.
În Dictionary of financial and investments terms, reasigurarea se suprapune ideii de
împărţire a riscurilor între societăţile de asigurare. O parte din riscul asigurătorului este asumat de
alte companii în schimbul plăţii unei părţi din prima plătită de asigurat. Prin dispersia riscului,
reasigurarea permite unei companii să accepte clienţi a căror acoperire ar fi o mare povară sau ar fi
imposibilă de suportat singur.
Reasigurarea reprezintă un acord încheiat între două părţi numite companie cedentă
(reasigurat, asigurător direct) şi reasigurator, prin care prima consimte să cedeze, iar cea de-a
doua acceptă să preia o anumită parte a riscului (uneori întregul risc), conform condiţiilor
stabilite în acord, în schimbul plăţii de către compania cedentă reasiguratorului a unei anumite
sume denumită primă de reasigurare , ce reprezintă o cotă din prima originală de asigurare,
urmând ca în cazul producerii evenimentului asigurat reasiguratorul să contribuie la
acoperirea pierderii
Se observă că se folosesc câţiva termeni specifici:
Companie cedentă - este compania care acceptă riscul de la asiguratul său şi cedează o parte
din acest risc în reasigurare unei alte companii de asigurare sau de reasigurare. Ea este compania ce se
reasigură şi o mai întâlnim în literatura de specialitate şi sub denumirea de reasigurat. Aceasta este
de fapt, asigurătorul direct, care a avut rolul de asigurător în contractul de asigurare iniţial (original).
De aceea, se mai foloseşte şi termenul de asigurător iniţial sau original.
Reasigurătorul – este asigurătorul care acceptă o reasigurare de la un asigurător direct. El
poate fi o companie de asigurări sau o companie specializată (profesională) de reasigurări. În practica
internaţională, în cele mai multe cazuri companiile de asigurare efectuează şi operaţiuni de
reasigurare.
Se observă astfel că relaţia de reasigurare are loc între compania cedentă (asigurătorul original)
şi reasigurător, iar între asiguratul original şi reasigurător nu există nici o legătură. În cazul producerii
daunelor, asiguratul solicită şi primeşte despăgubiri de la asigurătorul său, iar acesta, la rândul său preia,
conform acordului de reasigurare, sumele respective de la reasigurătorul (reasigurătorii) său.

17. 17
Principalul rol al reasigurătorului este acela de a oferi protecţie asigurătorului direct împotriva
uneia sau mai multor întâmplări (daune) sau acumulări de întâmplări rezultate din acelaşi eveniment.
Reasigurarea face deci ca pierderea suferită de compania de asigurări cedentă să fie dispersată,
suportată de mai multe societăţi. Ea oferă capacitatea cerută de asigurătorul direct de a acoperi riscurile
pe care acesta singur nu le poate suporta.
Având în vedere cele de mai sus, putem da pe scurt, o altă definiţie a reasigurării, şi anume:
reasigurarea reprezintă asigurarea răspunderii contractuale rezultate din contractul de asigurare sau
asigurarea directă. Practic, reasigurarea este asigurarea asigurării, fiind în acelaşi timp statuată prin
încheierea unui contract separat de asigurare între reasigurător şi reasigurat.
La rândul său, reasigurătorul îşi protejează portofoliul prin încheierea altor contracte de cedare
a unei părţi din reasigurările acceptate de el, operaţiunea purtând denumirea de retrocedare sau
retrocesiune, compania cedentă fiind retrocedent şi reasiguratorul fiind retrocesionar.
Pentru a înţelege mai bine esenţa reasigurării, se impune o delimitare a acestei activităţi
de cea de asigurări directe. Aceste deosebiri rezultă şi din schema prezentată:
• în primul rând, un asigurător (companie de asigurări) poate încheia un contract de
asigurare cu o persoană fizică sau persoană juridică (în calitate de asigurat), în timp ce la un
contract de reasigurare nu pot fi decât două companii specializate de asigurări sau o
companie de reasigurări (ca reasigurator) şi o companie de asigurări (ca reasigurat), deci acest
contract se încheie numai între persoane juridice;
• în al doilea rând, contractul de reasigurare se încheie între două societăţi de
asigurare/reasigurare şi niciodată nu implică asiguratul în relaţia lor.
• în al treilea rând, un contract de asigurare este legat, în mod direct, de risc şi de
urmările, chiar şi cele mai mici, ale producerii acestuia, în timp ce reasiguratorul devine
implicat în acoperirea daunelor numai atunci când el are obligaţia de plată rezultată din
contract.
• în al patrulea rând, obiectul unei asigurări poate fi o proprietate, o persoană sau un
profit, expuse pierderilor sau avariilor pe care Ie poate suporta asiguratul în afara activităţii
întreprinse de el însuşi sau de agenţii sau funcţionarii săi, în timp ce reasiguratorul este indirect
interesat în pierderile suportate de asiguratul original, el compensând parţial sumele plătite
de reasiguratul său. Astfel, obiectul asigurat este parte a răspunderii contractuale pe care reasiguratul
a acceptat-o conform poliţei de asigurare semnată de el în contractul iniţial.
• în al cincilea rând, nu toate contractele de asigurare sunt supuse principiului
indemnizaţii (compensării, despăgubirii), - cu excepţia poliţelor de viaţă, accidente şi boală -, în
timp ce toate contractele de reasigurare, inclusiv cele pentru reasigurări de viaţă sunt contracte
de despăgubire (indemnity), fiind limitate la plăţile făcute de reasigurat conform asigurărilor la
care a subscris. În practică, cele mai multe reasigurări prevăd numai compensaţii parţiale, reasiguratul
suportând el însuşi o parte a oricărei pierderi.
• în al şaselea rând, contractul de asigurare îmbracă forma unei poliţe de asigurare, în
timp ce contractul de reasigurare îmbracă forme diferite în funcţie de tipul reasigurării, rareori
apărând în forma unei poliţe de reasigurare (doar uneori, la reasigurarea facultativă, în special de
incendiu).
• în fine, în timp ce aproape toate asigurările directe (cu excepţia celor maritime şi de
aviaţie) sunt, în principal, interne, reasigurarea este prin natura sa o activitate internaţională.
Contractele tipice, clasice de asigurări directe sunt încheiate între două părţi rezidente în

18. 18
aceeaşi ţară. In ultima vreme, datorită liberalizării comerţului, precum şi datorită integrării economice
există multe situaţii în care şi reasigurările se încheie pe plan intern, în special pe piaţa dezvoltată şi
mare a Americii de Nord, în Franţa, Germania şi în unele ţări în dezvoltare.
Totuşi, cea mai mare parte a activităţii de reasigurare se desfăşoară în afara frontierelor, pe
pieţele internaţionale.
De reuşita afacerilor de reasigurări depinde orice activitate, iar reuşita asigurărilor la rândul
lor, depinde de mediul economic, dezvoltarea afacerilor, de piaţă, dar şi de oameni, de personalitatea
lor, de pregătirea profesională şi de experienţa pe care o au. în practica reasigurărilor internaţionale, s-a
constatat de-a lungul timpului că cei mai mari reasiguratori sunt născuţi pentru această profesie, şi
numai unii sunt făcuţi pentru ea. Aceasta, deoarece este o activitate specializată, tehnică, clară, pre-
supune o informare permanentă şi cunoştinţe în multe domenii (comerţ internaţional, industrie,
turism internaţional, transporturi şi expediţii internaţionale, asigurări internaţionale, marketing,
probleme sociale, medicină, cultură şi altele), iar situaţiile ce apar sunt de o infinită varietate. în acelaşi
timp, în egală măsură, asigurătorul şi reasiguratorul sunt obligaţi să adapteze metodele de lucru la
fiecare caz concret în parte, fiind necesar ca permanent să fie la zi cu tot ce se întâmplă în domeniul
lor de specializare şi pe pieţele internaţionale de asigurări şi reasigurări.
În mod deosebit, mulţi consideră reasigurarea ca un mister, dar fără reasigurare, multe
categorii de asigurări nu ar putea avea loc, asigurătorii fiind astfel lipsiţi de protecţia pe care o oferă
reasigurarea. Pe de altă parte, este necesară mobilizarea întregii capacităţi de asigurare la nivel
internaţional pentru a oferi protecţie împotriva riscurilor foarte mari în transporturi şi industrie,
precum şi pentru pierderile deosebit de mari determinate de catastrofele naturale. Fără asigurări şi
reasigurări chiar stabilitatea economică internaţională ar putea fi compromisă.
În concluzie, riscurile se dispersează foarte mult, această răspândire reprezentând tocmai
principiul de bază al asigurărilor. în acest fel, o pagubă mare suferită de o persoană fizică sau
juridică în calitate de asigurat este despăgubită prin participarea cu sume mici a mai multor
asigurători, reasiguratori etc. De aceea, unul dintre criteriile foarte importante care trebuie avute în
vedere la încheierea unei asigurări este cel referitor la existenţa reasigurării la societatea de asigurare
căreia ne adresăm. în acest fel, ştim dacă asigurătorul nostru are capacitatea de a plăti daune
mari.
Întrebări de control:
1. Cum este definită asigurarea propriu-zisă, în forma cea mai simplă şi ce are aceasta la bază?
2. Care sunt cele două puncte de vedere sub care poate fi definită asigurarea?
3. În ce constă principiul mutualităţii care stă la bază asigurării?
4. Ce este coasigurarea şi când se practică aceasta?
5. Definiţi autoasigurarea.
6. Care sunt avantajele utilizării autoasigurării?
7. Care sunt dezavantajele utilizării autoasigurării?
8. Care este definiţia clasică a reasigurării, conform dreptului englez?
9. Prezentaţi deosebirile dintre reasigurări şi asigurările directe.

19. 19
CAPITOLUL III.
CONCEPTUL DE ASIGURARE PRIVIT DIN PUNCT DE VEDERE JURIDIC,
ECONOMIC ŞI FINANCIAR
Rezumat:
Problemele asigurării sunt abordate sub aspect juridic, economic sau financiar. Astfel, acest
capitol evidenţiază trăsăturile caracteristice ale contractului de asigurare dar şi ale asigurării,
noţiunea de fond de asigurare, precum şi asigurare ca ramură prestatoare de servicii.
Cuvinte cheie: contract de asigurare, fonduri băneşti, fond de asigurare, comunitate de
risc, prime de asigurare ...
3.1. Asigurarea sub aspect juridic
Abordarea juridică este frecventă şi justificată, întrucât asigurarea, pentru a fi operantă,
trebuie să capete formă juridică. O asemenea formă i-o conferă contractul, care constituie “legea
părţilor”, precum şi legea propriu – zisă, care emană de la puterea legislativă.
În Codul civil român definiţia dată contractului de asigurare a suferit îmbunătăţiri
succesive. Astfel, în conformitate cu prevederile art. 49 din Legea pentru constituirea şi
funcţionarea întreprinderilor private de asigurare şi reglementarea contractului de asigurare
adoptată în 1930, “prin contractul de asigurare întreprinderea de asigurare se obligă ca în schimbul
unei prime să ia asupra sa un risc”.
Potrivit dispoziţiilor art. 57 din Decretul Consiliului de Stat nr. 471/1971 “prin contractul
de asigurare, asiguratul se obligă să plătească o primă Administraţiei Asigurărilor de Stat, iar
aceasta ia asupra sa riscul producerii unui anume eveniment, obligându-se ca, la producerea
evenimentului, să plătească asiguratului sau unei terţe persoane, denumită beneficiar, o
indemnizaţie – despăgubire sau sumă asigurată – în limitele convenite”.
Potrivit art.2 din Legea 32/2000 privind societăţile de asigurare şi supravegherea
asigurărilor asigurarea este operaţiunea prin care un asigurător constituie, pe principiul
mutualităţii, un fond de asigurare, prin contribuţia unui număr de asiguraţi, expuşi la producerea
unor anumite riscuri, şi îi indemnizează pe cei care suferă un prejudiciu pe seama fondului alcătuit
din primele încasate, precum şi pe seama celorlalte venituri rezultate ca urmare a activităţii
desfăşurate.
Formulări asemănătoare se găsesc şi în codurile civile ale altor ţări. Referindu-se la
definiţia juridică a contractului de asigurare, unii specialişti o găsesc insuficient de semnificativă şi,
în consecinţă, propun ca aceasta să fie completată printr-o definiţie tehnică a operaţiei de asigurare.
Astfel, Yvonne Lambert – Faivre consideră că ”sub aspectul său tehnic, asigurarea este operaţia prin
care un asigurător, organizând pe principiul mutualităţii un număr mare de asiguraţi, expuşi la
producerea anumitor riscuri, îi indemnizează pe aceea dintre ei care suferă un sinistru, pe seama
fondului comun constituit din primele încasate”1
.
1
Yvonne Lambert-Faivre, Droit des assurances, 5- eme, edition, Paris, Dalloz, 1995, p. 36, Citată de către Iulian
Văcărel în Asigurări şi reasigurări, Ediţia Expert, Bucureşti 1998, Editura Expert, pag. 54

20. 20
Contractul de asigurare prezintă anumite trăsături caracteristice:
• Este un contract consensual, adică se încheie valabil prin simplul consimţământ al
părţilor; acest contract este valabil în momentul în care asigurătorul şi asiguratul şi-au exprimat
acordul de voinţă cu privire la conţinut. Forma scrisă este cerută de legiuitor din dorinţa de a proteja
interesele asiguraţilor şi pe cele ale terţilor.
• Este un contract sinalagmatic, adică părţile contractante îşi asumă obligaţii
reciproce şi interdependente. Astfel, asiguratul se obligă să facă declaraţii de risc exacte, în atenţia
asigurătorului, atât la încheierea contractului, cât şi la producerea sinistrului; totodată el se obligă
să achite primele de asigurare datorate producerii acestuia , acordând indemnizaţia cuvenită.
Asigurătorul este obligat să-şi respecte obligaţiile contractuale numai în măsura în care asiguratul
şi-a onorat obligaţiile sale contractuale.
• Este un contract aleatoriu, adică la încheierea acestuia părţile nu cunosc existenţa
sau întinderea exactă a avantajelor patrimoniale ce vor rezulta pentru ele din contract; aceasta
deoarece obligaţiile asumate de asigurat şi asigurător depind de un eveniment viitor şi incert (fie în
ceea ce priveşte realizarea, fie numai în ceea ce priveşte momentul realizării sale). Acest eveniment,
denumit alea, comportă pentru fiecare din părţi o şansă de câştig sau un risc de pierdere.
De ex: în cazul unui contract de asigurare a unui bun corporal pentru riscul de incendiu,
plata despăgubirii de către asigurător va avea loc numai în situaţia producerii incendiului. Dacă
despăgubirea datorată va întrece ca mărime prima achitată de asigurat, avantajul va fi de partea
acestuia din urmă. În situaţia în care nu se va produce nici un incendiu, în perioada de valabilitate a
contractului, avantajul va fi de partea asigurătorului, care a încasat de la asigurat prima convenită,
fără să-i datoreze vreo indemnizaţie.
Caracterul aleator este esenţial la contractul de asigurare: dacă evenimentul pentru care se
solicită încheierea contractului ar fi cert, iar momentul producerii lui ar fi cunoscut de părţi,
asigurarea nu ar mai avea sens.
• Este un contract cu titlu oneros, adică fiecare parte urmăreşte să obţină un folos, o
contraprestaţie în schimbul obligaţiei pe care şi-o asumă. La fel ca şi alte contracte oneroase(de
vânzare – cumpărare, de schimb, de locaţie etc.), contractul de asigurare este opus contractului
gratuit ( de donaţie, comodat etc.), care presupune o obligaţie numai pentru una din părţi.
• Este un contract succesiv, adică se eşalonează în timp. Asigurătorul se angajează să
acopere un anumit risc (sau un complex de riscuri) o perioadă foarte lungă de timp( de ex: în cazul
contractului de asigurare de deces pe o perioadă nelimitată) cu plata anuală sau subanuală a primei
sau o perioadă foarte scurtă (pe timpul duratei unui zbor aerian între două puncte geografice etc.),
cu plata integrală a primei la încheierea contractului.
• Este un contract de adeziune , adică deşi este redactat şi imprimat de asigurător, la el
a aderat asiguratul.
• Este un contract de bună credinţă, adică presupune ca executarea acestuia să se facă
cu bună credinţă de către părţi. Deoarece asigurătorul acceptă preluarea unui risc, bazându-se pe
informaţiile furnizate de solicitantul unei asigurări sau determină cuantumul despăgubirii pe care
urmează să o acorde asiguratului tot pe baza informaţiilor provenite de la acesta , fără putinţa de a le
verifica de fiecare dată, atunci când se constată că informaţiile puse la dispoziţia asigurătorului nu
au fost corecte, reaua credinţă a asiguratului se sancţionează de o manieră foarte severă.
Legea constituie, alături de contract, o altă formă juridică de realizare a asigurării.

21. 21
Asigurarea ex contractu are la bază principiul voluntariatului, adică ea se încheie din
proprie iniţiativă, de către persoanele fizice şi juridice interesate, împotriva acelor fenomene
(evenimente) care le ameninţă bunurile, viaţa sau integritatea corporală, în scop de indemnizare sau
de fructificare(capitalizare).
Asigurarea ex lege are la bază principiul obligativităţii, adică persoanele fizice şi juridice,
deţinătoare de bunuri care fac obiectul asigurării obligatorii (de ex. locuinţele şi alte construcţii
gospodăreşti proprietate privată), sunt obligate să le asigure împotriva riscurilor prevăzute de lege,
iar asigurătorii care au primit autorizaţie legală de a practica o asemenea asigurare sunt obligaţi să o
realizeze în condiţiile prevăzute de autoritatea publică competentă şi să elibereze un înscris probator
al asigurării.
3.2. Asigurarea sub aspect economic
Acoperirea pagubelor provocate de diverse fenomene sau evenimente se poate realiza
pe seama a trei categorii de fonduri băneşti: fonduri de rezervă constituite în mod individual,
fonduri de rezervă şi/sau de asigurare constituite în mod centralizat şi fonduri de asigurare
propriu – zisă constituite la dispoziţia unor societăţi comerciale sau a unor organizaţii mutuale de
asigurare prin plăţi(prime sau cotizaţii) descentralizate. Dintre acestea numai fondul ce se
constituie la dispoziţia unei organizaţii specializate, prin metode adecvate, portă denumirea de
fond de asigurare.
Trăsăturile caracteristice ale asigurării:
1. Constituirea unui fond de asigurare.
Fondul de asigurare:
- îmbracă în mod necesar formă bănească;
- se formează în mod descentralizat pe seama sumelor de bani (prime de asigurare sau
cotizaţii) pe care la achită persoanele fizice şi juridice interesate;
- se constituie în vederea acoperirii unor pagube provocate de fenomene(evenimente)
viitoare şi nesigure.
2. Fondul de asigurare se utilizează în mod centralizat pentru:
- acoperirea pagubelor provocate de fenomenele(evenimentele) asigurate la asigurările
de bunuri şi la cele de răspundere civilă, respectiv plata sumelor asigurate la asigurările de
persoane;
- finanţarea unor acţiuni legate de prevenirea pagubelor;
- constituirea unor fonduri de rezervă la dispoziţie societăţii comerciale sau a
organizaţiei mutuale de asigurare.
3. Existenţa unei comunităţi de risc (pericole).
Comunitatea se formează în mod spontan, prin simpla participare a persoanelor fizice şi
juridice ameninţate de aceleaşi pericole, la constituirea fondului de asigurare la dispoziţia unei
organizaţii specializate (societate comercială de asigurare sau organizaţie de asigurare mutuală).
Paguba provocată de producerea riscului asigurat se împarte între membrii comunităţii de risc după
principiul mutualităţii, adică la constituirea fondului de asigurare participă toţi asiguraţii, dar acesta
se repartizează numai acelor asiguraţi care au suferit prejudicii de pe urma riscului asigurat.
4. În procesul formării şi utilizării fondului de asigurare se nasc anumite relaţii economice
între participanţii la asigurare. Astfel, în prima etapă, fluxuri băneşti sub forma primelor de

22. 22
asigurare, pornesc de la persoanele fizice şi juridice asigurate(care alcătuiesc comunitatea de risc)
către organizaţia de asigurare. În etapa următoare, fluxuri băneşti sub forma indemnizaţiilor de
asigurare(despăgubiri sau sume asigurate), pornesc de la fondul de asigurare, constituit la dispoziţia
organizaţiei de asigurare, către persoanele fizice şi juridice afectate de producerea
fenomenului(evenimentului) asigurat.
Noţiunea de asigurare se foloseşte nu numai în legătură cu activitatea societăţilor
comerciale de asigurări şi a organizaţiilor de asigurări mutuale, dar şi cu asigurările sociale.
3.3. Alte abordări economice şi financiare ale asigurării
Asigurarea sub aspect financiar
Majoritatea specialiştilor susţin modul tradiţional de abordare a asigurării, potrivit căruia
asigurarea constituie un mijloc de a repartiza asupra unui mare număr de persoane fizice şi juridice,
paguba provocată de un fenomen sau complex de fenomene unui număr redus dintre acestea.
Însă, alţi specialişti susţin şi alte aspecte ale problematicii asigurării, iar unul dintre aceste
aspecte îl reprezintă „tratarea asigurărilor ca o ramură prestatoare de servicii, un intermediar
financiar şi un activ financiar într-o economie de plină incertitudini.”1
Asigurare ca ramură prestatoare de servicii
Asigurarea apare ca mijloc de a pune la adăpost persoanele asigurate, de pericolele care le
ameninţă, de a le oferi „securitate” în cazurile convenite. Deoarece această „securitate” este un bun
necorporal, asigurarea poate fi considerată ca o ramură a economiei prestatoare de servicii unei
categorii distincte de beneficiari: asiguraţii.
Societatea care încheie asigurări de viaţă nu este numai prestatoare de servicii în favoarea
asiguraţilor, dar şi un intermediar financiar între persoanele fizice asigurate, care plătesc nevoie
prime eşalonat, şi persoane juridice şi fizice care au de resurse financiare suplimentare.
Rolul de intermediar financiar îl îndeplinesc, în special societăţile de asigurări de viaţă,
chiar dacă şi societăţile de asigurări de bunuri şi de răspundere civilă dispun de anumite resurse
financiare temporar libere, pe care le oferă spre plasare pe piaţă.
Societăţile de asigurări apar pe piaţa financiară cu o ofertă de capital de împrumut orientată
către diverşi solicitanţi de resurse financiare. Astfel, oferta societăţilor de asigurare se adresează:
băncilor comerciale, interesate să primească depuneri pe diferite termene pentru majorarea
resurselor lor de creditare; societăţile de producţie, preocupate să-şi modernizeze capitalul activ;
autorităţile publice centrale şi locale, aflate în căutare de resurse de împrumut pentru acoperirea
deficitelor bugetare sau pentru finanţarea unor investiţii importante din fonduri extrabugetare;
deţinătorilor de terenuri şi imobile destinate vânzării etc..
În concluzie, se poate afirma că într-o economie plină de incertitudini, asigurarea
favorizează dezvoltarea economiilor populaţiei către piaţa financiară .
Indiferent de cât de mult a evoluat umanitatea, un lucru este foarte clar: oamenii nu pot
controla tot ceea ce se întâmplă în jurul lor, exemplul cel mai bun fiind poate natura. Mass-media
prezintă foarte des catastrofele naturale care lovesc diverse regiuni, şi, din păcate nici România nu
face excepţie (un exemplu real ar fi inundaţiile devastatoare care au afectat ţara în 2005).
1
Iulian Văcărel, Florian Bercea – Asigurări şi reasigurări, Ediţia a -II- a, Bucureşti 1998, Editura Expert, pag. 38

23. 23
Dar natura nu este singura care ne afectează şi ne provoacă pagube. Accidente se întâmplă
la tot pasul, iar jaful, furturile, tâlhăriile, toate ţin de natura umană.
Riscurile acestea vor exista întotdeauna. Dar mai sunt şi altele, în legătură cu sănătatea, cu
activitatea profesională, şi, în cazul firmelor, riscuri privind mărfurile sau activele companiei
Acestea sunt motivele pentru care au apărut serviciile sau, mai bine zis, produsele de
asigurare ; ele sunt oferite de companii specializate care preiau diferite riscuri în schimbul unei
sume de bani. Astfel, plata unei sume îl pune pe asigurat la adăpost de problemele cauzate de
accidente, fie ele auto sau de altă natură, îi poate salva firma de la probleme financiare care ar putea
duce la faliment s.a.
Un argument al utilităţii asigurărilor este oferit de prezenţa acestora la o scară foarte mare
în Occident, unde există o adevărată cultură. Marea majoritate a oamenilor au, în ţările vestice, tot
felul de asigurări, nu doar cea de răspundere civila auto, ci şi de viaţă, de sănătate, de protejare a
bunurilor. Acest lucru este posibil deoarece în Occident simţul proprietăţii este foarte dezvoltat, şi
toţi vor să îşi pună proprietăţile la adăpost de diferite riscuri, dar şi pentru că occidentalii sunt foarte
interesaţi de viitorul lor şi al celor din jurul lor. De aceea asigurările sunt un instrument foarte bun
pentru crearea unui viitor lipsit de griji şi sigur.
Întrebări de control:
1. Care este definiţia dată contractului de asigurare?
2. Enumeraţi trăsăturile caracteristice ale contractului de asigurare.
3. Ce principii stau la baza asigurării ex contractu şi a asigurării ex lege?
4. Care sunt trăsăturile caracteristice ale asigurării?
5. Descrieţi fondul de asigurare.
6. Cum se formează comunitatea de risc?
7. Care sunt etapele specifice relaţiilor economice între participanţii la asigurare?

24. 24
CAPITOLUL IV
ELEMENTELE TEHNICE ALE ASIGURĂRII
Rezumat:
În vederea cunoaşterii modului şi a condiţiilor în care se înfăptuieşte asigurarea am realizat,
mai întâi, o prezentare a elementelor (noţiunilor) care intervin în activitatea curentă din acest domeniu.
Astfel, au fost definite unele noţiuni precum: asigurător, asigurat, contractantul şi beneficiarul
asigurării, risc asigurat, suma asigurată, durata asigurării, ş.a.
Cuvinte cheie: asigurător, asigurat, contractant, beneficiar, evaluare, risc, daună, ...
Asigurătorul este persoana juridică(societatea de asigurări), care în schimbul primei de
asigurare încasate de la asiguraţi, îşi asumă răspunderea de a acoperi pagubele produse bunurilor
asigurate de anumite calamităţi naturale sau accidente, de a plăti suma asigurată la producerea unui
anumit eveniment în viaţa persoanelor asigurate sau de a plăti o despăgubire pentru prejudiciul de
care asiguratul răspunde – în baza legii – faţă de terţe persoane.
Asiguratul este:
- persoana juridică care, în schimbul primei de asigurare plătite asigurătorului, îşi
asigură bunurile împotriva anumitor calamităţi naturale sau accidente;
- persoana fizică ce se asigură împotriva unor evenimente ce pot apărea în viaţa sa;
- persoana fizică sau juridică care se asigură pentru prejudiciul pe care îl poate produce
unor terţe persoane.
Contractantul asigurării este persoana fizică sau juridică care poate încheia o asigurare,
fără însă ca aceasta să obţină calitatea de asigurat. De ex. un agent economic poate încheia o
asigurare de accidente pentru salariaţii săi, care sunt transportaţi la şi de la locul de muncă cu
autovehicule aparţinând acestuia. În acest caz, calitatea de asiguraţi o au salariaţii pentru care a fost
încheiată asigurarea, iar agentul economic este contractantul asigurării.
Calitatea de contractant de asigurare trebuie precizată prin condiţiile de asigurare şi poate
surveni la toate categoriile de asigurări.
Beneficiarul asigurării reprezintă persoana care are dreptul să încaseze despăgubirea sau
suma asigurată fără ca aceasta să fie parte la contractul de asigurare. Terţa persoană care devine
beneficiarul asigurării:
- poate fi indicată în mod expres de către asigurat, în contractul (poliţa) de asigurare;
- poate fi desemnată în cursul executării contractului de asigurare prin declaraţie scrisă,
comunicată de asigurat societăţii de asigurare, ori prin testament;
- poate fi desemnat şi prin condiţiile de asigurare (ex. soţul, moştenitorii legali etc.).
Între noţiunile de contractant şi beneficiar nu există în toate cazurile o delimitare rigidă.
Contractantul asigurării poate fi în acelaşi timp şi beneficiarul acesteia. De ex. în asigurarea mixtă
de viaţă, dacă asiguratul supravieţuieşte până la expirarea termenului pentru care s-a încheiat
contractul de asigurare, atunci el este şi beneficiar al asigurării. În caz de deces al asiguratului
înainte de expirarea valabilităţii asigurării, beneficiar al asigurării devine o terţă persoană.

25. 25
Riscul asigurat este fenomenul sau evenimentul la producerea căruia societatea de
asigurări este obligată prin lege sau contract să achite asiguratului sau beneficiarului asigurării
despăgubirea de asigurare la bunuri sau suma asigurată în cazul persoanelor.
Noţiunea de risc asigurat are, de regulă, mai multe sensuri, şi anume:
- probabilitate a producerii fenomenului(evenimentului) împotriva căruia se încheie
asigurarea;
- posibilitate de distrugere(parţială sau totală) a bunurilor de unele fenomene
imprevizibile;
- mărime(dimensiune) a răspunderii asumate de asigurător prin încheierea unei
anumite asigurări.
Pentru ca un eveniment generator de pagube să poată constitui un risc asigurat el trebuie să
îndeplinească cumulativ următoarele condiţii:
- producerea fenomenului(evenimentului) pentru care se încheie asigurarea să fie
posibilă;
- fenomenul(evenimentul) trebuie să aibă în toate cazurile un caracter întâmplător;
- acţiunea fenomenului(evenimentului) este necesar să poată fi înregistrată în evidenţa
statistică.
Evaluarea în vederea asigurării reprezintă operaţiunea prin care se stabileşte valoarea
bunurilor în vederea cuprinderii lor în asigurare. Valoarea cu care sunt cuprinse bunurile în
asigurare este necesar să fie stabilită în deplină concordanţă cu valoarea reală a acestora.
Suma asigurată este partea din valoarea de asigurare pentru care asigurătorul îşi asumă
răspunderea în cazul producerii fenomenului (evenimentului) pentru care s-a încheiat asigurarea.
Suma asigurată reprezintă în toate cazurile limita maximă a răspunderii asigurătorului şi constituie
unul din elementele care stau la baza calculării primei de asigurare. Suma asigurată nu poate fi în
nici un caz mai mare decât valoarea bunului asigurat, deoarece asigurarea este astfel concepută
încât să nu permită sub nici o formă acordarea unor despăgubiri mai mari decât pierderile efectiv
suportate de asiguraţi.
Norma de asigurare reprezintă suma asigurată, stabilită prin lege, pe unitatea de obiect
asigurat, ea fiind întâlnită numai în cazul asigurărilor de bunuri obligatorii (de ex. la clădirile
aparţinând populaţiei, norma de asigurare era stabilită pe metru pătrat de suprafaţă construită, iar
cuantumul ei era diferenţiat atât în funcţie de mediul rural sau urban în care era situată clădirea, cât
şi în funcţie de felul şi destinaţia clădirilor, deoarece toate acestea sunt elemente care influenţează
nivelul valorii clădirii respective).
Prima de asigurare reprezintă suma de bani dinainte stabilită pe care asiguratul o plăteşte
asigurătorului, pentru ca acesta să-şi poată constitui fondul de asigurare necesar achitării
despăgubirii de asigurare sau a sumei asigurate la producerea riscului asigurat. Din primele de
asigurare încasate, asigurătorul îşi constituie, pe lângă fondul necesar achitării despăgubirilor sau a
sumelor asigurate, şi alte fonduri prevăzute prin dispoziţiile legale şi îşi acoperă cheltuielile privind
constituirea şi administrarea fondului de asigurare.
Durata asigurării reprezintă perioada de timp în care rămân valabile raporturile de
asigurare între asigurat şi asigurător, aşa cum au fost ele stabilite prin contractul de asigurare.
Durata de asigurare diferă de la un tip de asigurare la altul.
Paguba sau dauna reprezintă pierderea, în expresie bănească, intervenită la un bun
asigurat, ca urmare a producerii fenomenului împotriva căruia s-a încheiat asigurarea.

26. 26
Despăgubirea de asigurare este suma de bani pe care asigurătorul o datorează asiguratului
în vederea compensării pagubei produse de riscul asigurat. Despăgubirea de asigurare poate fi – în
limita sumei asigurate – egală sau mai mică decât paguba, în funcţie de principiul de răspundere al
asigurătorului aplicat la acoperirea pagubei.
Întrebări de control:
1. Definiţi asigurătorul.
2. Cum este definit asiguratul?
3. Cine este contractantul asigurării?
4. Cine poate fi beneficiarul asigurării?
5. Care sunt sensurile noţiuni de risc asigurat?
6. Descrieţi prima de asigurare şi durata asigurării.
7. Cum poate fi definită despăgubirea de asigurare?

27. 27
CAPITOLUL V.
FUNCŢIILE ASIGURĂRII ŞI ALE REASIGURĂRII
Rezumat:
În acest capitol sunt prezentate, pe de o parte, funcţiile asigurării şi impactul acestora asupra
întregii economii, iar pe de altă parte, funcţiile reasigurării, funcţii care reies din scopul reasigurării, şi
anume acela de a satisface nevoile asigurătorului direct.
Cuvinte cheie: pierdere, economisire, cost, protecţie socială, comerţ invizibil.
5.1. Funcţiile asigurării
Dat fiind că gradul de maturitate şi experienţă al ţărilor lumii în privinţa asigurărilor este
foarte diferit, funcţiile asigurării au cunoscut de-a lungul vremii o evoluţie aparte. Acest lucru
determină chiar ca ele să aibă o oarecare limitare temporală şi geografică. Desigur că acolo unde
sectorul asigurărilor este mai dezvoltat şi mai sofisticat, asigurările au un rol şi funcţii mai
reprezentative şi mai ample, în timp ce în ţările în care asigurările se află în proces de formare,
consolidare sau maturizare funcţiile lor sunt limitate. Totuşi, deosebirile în aprecierea funcţiilor
asigurărilor în cele două categorii de ţări se referă mai puţin la aspectele microeconomice şi mai
mult la impactul lor asupra întregii economii.
1. Compensarea financiară a pierderilor cauzate de producerea unui anumit risc
(riscuri) este prima şi cea mai importantă funcţie a asigurărilor. Realizarea ei este
posibilă datorită existenţei fondului de asigurare creat din contribuţiile, respectiv primele de
asigurare plătite de asiguraţi. Astfel, asigurarea are rolul de a contribui la refacerea bunurilor
avariate sau distruse, la repararea unor prejudicii de care asiguraţii răspund conform legii şi la
acordarea unor sume în cazul producerii unor evenimente privind viaţa şi integritatea
persoanelor;
2. Prevenirea pagubelor este o funcţie importantă a asigurărilor care se poate realiza
prin finanţarea unor activităţi de prevenire a producerii riscurilor şi chiar a unor programe
educaţionale pentru asiguraţi; totodată, este posibilă practicarea franşizei, respectiv scăderea
din drepturile de asigurare a unei sume determinate care reprezintă participarea asiguratului la
acoperirea unei părţi din pagubă. Scopul acesteia este dublu: în primul rând, îl obligă pe
asigurat să adopte o conduită preventivă, să aibă grijă şi să întreţină bunul asigurat; în al
doilea rând, pentru pagubele mici, cheltuielile antrenate de administrarea daunei pot depăşi
nivelul despăgubirii şi nu se justifică;
3. Funcţia financiară este determinată, pe de o parte, de faptul că nu toate poliţele
de asigurare au ca rezultat producerea riscului şi, pe de altă parte, de decalajul temporal între
momentul încasării primelor şi momentul plăţii despăgubirilor. Ea constă în aceea că
societăţile de asigurare investesc sumele încasate sub forma primelor de asigurare, sporind
disponibilităţile existente.

28. 28
4. Economisirea reprezintă o funcţie a asigurărilor, în special a celor de viaţă. Pentru
asiguraţi, prin poliţele de asigurare de viaţă există posibilitatea ca, alături de protecţie, să
beneficieze la expirarea contractului de asigurare de suma asigurată şi, în plus, de
participarea la profitul obţinut din sumele investite.
5. Reducerea costurilor statului, în special a celor legate de protecţia socială. Astfel,
societăţile de asigurare degrevează şi sprijină statul în domenii de asistenţă socială şi
medicală, pensii, compensări pentru accidente de muncă şi altele.
6. Promovarea comerţului invizibil, acolo unde legislaţiile naţionale permit
vânzarea de asigurări unor clienţi din alte ţări sau cumpărarea de la asigurători străini.
5.2. Funcţiile reasigurării
Reasigurarea are ca scop satisfacerea multor nevoi ale asigurătorului direct, îndeplinind astfel
o serie de funcţii, şi anume:
1. Protejează asigurătorii direcţi de pierderile determinate de producerea
riscurilor ce pot pune în pericol solvabilitatea lor; reasigurarea face posibilă creşterea capacităţii
asigurătorului de a primi mai multe riscuri decât ar fi altfel capabil să accepte. Aşadar, el îşi poate
reduce obligaţia faţă de asigurat trecând excesul de expunere la risc asupra reasiguratorului (prin
ceea ce se numeşte "dispersia riscului" sau "pulverizarea riscului").
O daună de proporţii mari care ar putea duce la insolvabilitatea companiei de asigurări este
distribuită asupra unui număr mai mare de reasiguratori, în funcţie de proporţia în care fiecare dintre ei
s-a angajat iniţial. De exemplu, unele ţări sunt, în mod particular, expuse riscurilor naturale (cutremure,
inundaţii, uragane, secete etc) care pot produce mari pagube întregii economii naţionale şi
populaţiei. Prin reasigurare apare posibilitatea ca asigurătorii interni să-şi transfere o parte din
pierderi asupra reasiguratorilor internaţionali. Reasigurarea înzestrează astfel pe asigurătorii direcţi cu
capacitatea complementară de a accepta riscuri mai mari, aceştia putând reţine pe contul lor numai
partea de risc pe care o pot suporta fără a le afecta substanţial situaţia financiară.
2. Ajută asigurătorul să obţină un anumit grad de stabilitate a ratei daunelor prin
dispersarea pierderilor mai mari pe o perioadă mai îndelungată (de obicei, câţiva ani) prin
contractele de protecţie contra catastrofelor (catastrophe reinsurance coverages);
3. Se realizează o dispersare mare a riscurilor şi prin practica reciprocităţii, prin care
asigurătorii primari îşi plasează contractul de reasigurare pe o bază reciprocă, unul altuia, în aşa
fel încât compania cedentă va oferi o parte dintr-un contract al său unui reasigurator capabil să-i
ofere altul în schimb. în acest fel, fiecare reasigurator îşi măreşte numărul de riscuri pe care le asigură;
4. Creşte flexibilitatea asigurătorului privind dimensiunile şi tipurile de riscuri, precum şi
volumul activităţii pe care acesta le poate subscrie;
5. Reasigurarea presupune stabilitate prin evitarea fluctuaţiilor referitoare la daune de
la un an la altul;
6. Creşte capacitatea de subscriere a asigurătorului a noi riscuri sau a mai multor
riscuri, independent de propriile sale posibilităţi; în mod deosebit, acest lucru este foarte important în
cazul riscurilor de catastrofă;

29. 29
7. Sprijină finanţarea operaţiunilor de asigurări pentru compania cedentă, făcând
posibil în acelaşi timp ca aceasta să-şi poată creşte volumul activităţii mai rapid decât ar putea fără o
creştere corespunzătoare a capitalului de bază;
8. Permite societăţii cedente să se retragă dintr-o categorie de afaceri sau o zonă
geografică pentru o anumită perioadă de timp prin cedarea integrală a riscului (riscurilor) în
reasigurare; .
9. Permite companiei cedente să intre rapid într-o categorie de afaceri sau o nouă
zonă geografică prin înfiinţarea unei reprezentanţe şi dezvoltarea unui anumit volum al
afacerilor sau prin negocierea şi preluarea unor contracte de reasigurare de la companiile ce
acţionează deja în acea categorie sau zonă;
10. Reasiguratorul poate oferi asistenţă şi servicii tehnice pentru riscurile mari,
complexe sau speciale prin oferirea de informaţii, cercetări etc.
11. Oferă posibilitatea companiilor cedente de a obţine o gamă largă de servicii
de la marile companii de reasigurări şi de la unii brokeri de reasigurări care au o
experienţă mondială în domeniul asigurărilor şi reasigurărilor. Ele pot, de asemenea,
beneficia şi de consultanţă în administrarea afacerilor, în stabilirea daunelor, în procedurile de
plată şi, evident, în domeniul pregătirii personalului pentru acest gen de activităţi.
Multitudinea şi caracterul penetrant ale funcţiilor reasigurării descrise mai sus atestă rolul
extraordinar de important al acesteia în creşterea încrederii în afaceri a agenţilor economici, în
reducerea numărului şi amplorii falimentelor, în sporirea stabilităţii proceselor economice, în
general în asigurarea unui plus de fluiditate şi dinamism în derularea relaţiilor economice
internaţionale.
Întrebări de control:
1. Enumeraţi funcţiile asigurării.
2. Cum se poate realiza compensarea financiară a pierderilor cauzate de producerea unui
anumit risc?
3. Ce presupune funcţia asigurărilor de prevenire a pagubelor?
4. Care sunt factorii care determină funcţia financiară a asigurărilor şi în ce constă acesta?
5. Definiţi economisirea, ca funcţie a asigurărilor.
6. Care sunt funcţiile reasigurării?
7. În ce constă rolul reasigurărilor?

30. 30
CAPITOLUL VI.
RISC ŞI ŞANSĂ
Rezumat:
Capitolul şase al cursului face referiri la elementul specific al asigurării, şi nume riscul,
precum şi identificarea, cuantificarea şi reacţia la expunerea la riscuri pure, la pierderi accidentale
potenţiale. Riscul asigurat este acel fenomen produs care prin efectele sale îl obligă pe asigurător să
plătească asiguratului despăgubirea sau suma asigurată.
Cuvinte cheie: risc, şansă, managementul riscului, schimbări tehnologice, pierderi
economice
6.1. Aspecte introductive
Dacă nu ar exista risc, nu ar exista asigurări. Riscul este obiectul oricărui contract de
asigurare şi reprezintă elementul specific al asigurării.
Definirea riscului este încă o problemă larg dezbătută în literatura de specialitate.
întâlnim, astfel, multe definiţii ca: "obiect al asigurării, fie o persoană sau un lucru", "şansa unei
pierderi", "nesiguranţa privind rezultatul unei activităţi". Riscul este un pericol, o primejdie la care
sunt supuse bunurile, oamenii, afacerile şi pentru care societăţile de asigurări pot oferi protecţie.
Alte lucrări consideră că riscul reprezintă "variaţia rezultatului care ar putea să apară
într-o anumită perioadă de timp într-o situaţie dată". Dacă nu este posibil decât un rezultat,
variaţia şi deci riscul este considerat zero. Dacă sunt posibile mai multe rezultate, atunci riscul
este diferit de zero. Cu cât sunt posibile mai multe variante privind rezultatul, cu atât riscul este
mai mare.
Riscul, pentru a fi asigurabil, trebuie să îndeplinească anumite condiţii. Evenimentele
incerte pot aduce cu ele pierderi sau câştiguri. Ele pot fi risc sau şansă, ambele referindu-se la
evenimente viitoare şi incerte.
Riscul în asigurări este folosit în sens pesimist, fiind considerat ca o întâmplare
nedorită. Din punct de vedere al asigurării, nu se pot asigura decât acele evenimente prin a căror
producere poate apare o pierdere.
Şansa presupune o abordare optimistă, sperându-se preponderent obţinerea unui câştig.
Pentru a fi asigurabile, riscurile trebuie să îndeplinească o serie de criterii de
asigurabilitate, şi anume:
> Să fie calculabile, să poată fi determinate probabilistic şi să se poată produce cu o
probabilitate cuprinsă între (0,1);
> Să nu poată fi evitate;
> Să nu poată fi conştientizate;
> Să fie suportabile ca mărime şi ca frecvenţă, adică să poată fi suportate din punct de
vedere financiar de către asigurător;
> Să fie compensatorii, adică asigurătorul să compenseze pierderea financiară rezultată
din producerea lor;

31. 31
> Să fie contractuale, adică să reprezinte protecţia prevăzută în contractul de asigurare;
> Să fie compatibile cu reglementările legale în vigoare, cu morala şi cu
profitabilitatea asigurătorului.
Efectele producerii riscurilor pot fi în număr mare şi, alături de pierderile economice, pot
să se manifeste efecte de altă natură: sociale, politice, psihologice, fizice şi juridice. Desigur, o
analiză completă a acestora este foarte dificil de făcut, începând chiar cu cuantificarea lor în toate
aceste planuri. Din punct de vedere al asigurării, interesul se opreşte asupra celor economice.
6.2. Clasificarea riscurilor
Nu toate evenimentele ce pot provoca pierderi pot fi protejate de societăţile de asigurare.
Pentru a fi asigurabil, orice risc trebuie să îndeplinească unele condiţii, printre care: producerea sa să
ducă la pierderi financiare; probabilitatea producerii lui să fie cuprinsă între 0 şi 1, aşadar să fie
posibil, dar nu inevitabil şi nici cert; să se producă în viitor, să fie întâmplător atât în ceea ce
priveşte momentul viitor în care se va produce, cât şi în privinţa evenimentului (uragan, grindină,
cutremur etc); în fine, apare logic ca producerea lui să nu depindă de voinţa asiguratului sau
asigurătorului, deci să nu fie favorizată de un act intenţionat al oricăruia dintre aceştia (furt,
accident etc), să se producă drept urmare a "hazardului".
Diversitatea riscurilor la care sunt supuse vieţile omeneşti, proprietăţile de orice fel şi
activităţile desfăşurate obligă la o sistematizare a lor. Mai important este acest lucru, din punctul
de vedere al asigurătorilor, pentru a determina asigurabilitatea şi preţul protecţiei în funcţie de
natura şi posibilele daune ce pot fi provocate. Există, astfel, mai multe criterii de clasificare, cele
mai importante fiind prezentate în cele ce urmează.
a. după asigurabilitate: - riscuri pure
- riscuri speculative
Riscurile pure sunt cele care prin producerea lor provoacă numai pierderi, şi niciodată
câştig. Sunt riscurile asigurabile pentru care, în cele mai multe cazuri, asigurătorii oferă
protecţie. Cele mai tipice riscuri pure sunt incendiu, explozie, accidente, naufragiu, deces, furtună,
furt.
De exemplu, în cazul unei furtuni pe mare, nava naufragiază, deci apare o pierdere; dacă
nu se scufundă, atunci nu apare nici o pierdere, dar armatorul nici nu câştigă, ci îşi menţine
proprietatea şi, implicit, situaţia financiară.
Riscurile speculative sunt numite şi riscuri antreprenoriale deoarece, prin producerea lor
se poate înregistra o pierdere sau obţine un câştig. Ele au un element de atractivitate. în acesta
categorie sunt incluse riscurile comerciale, pariurile, jocurile de noroc. Aceste riscuri nu sunt
asigurabile. în cazul acestor riscuri, de multe ori, chiar dacă individul pierde, societatea poate să
câştige. Un întreprinzător decide să-şi extindă fabrica, dar această decizie comportă un risc, întrucât
nu se ştie dacă va câştiga sau va pierde. Asemănările dintre cele două categorii de riscuri constau în
faptul că sunt repetabile în condiţii esenţial similare.
b. după implicaţiile şi natura riscurilor: - riscuri fundamentale
- riscuri particulare

32. 32
Riscurile fundamentale sunt acele riscuri care, prin efectele producerii lor, afectează o
mare parte a societăţii sau a lumii şi nu numai anumite persoane. Astfel, un risc fundamental
presupune elementul de catastrofă. De exemplu: războiul, foametea, cutremurul, poluarea etc.
Atunci când riscurile fundamentale au un potenţial de dezastru foarte mare, ele apar ca fiind
neasigurabile din punct de vedere al asigurătorilor. Dat fiind extinderea foarte mare a efectelor în
spaţiu şi, de cele mai multe ori, în timp, se consideră că ele sunt probleme ale societăţii întregi care
trebuie rezolvate la nivelul guvernelor sau chiar la nivel internaţional. Este esenţial de menţionat că
asigurătorii sunt constituiţi pentru a obţine profituri pe termen lung şi de aceea nu pot fi obligaţi să
accepte preluarea unor riscuri care, din punct de vedere strict al afacerilor, nu pot să genereze
câştiguri.
Riscurile particulare sunt riscurile ale căror consecinţe sunt relativ limitate sub
aspectul întinderii efectelor. Cele mai multe riscuri asigurabile sunt riscuri particulare, rezultând o
pierdere pentru un număr relativ mai mic de persoane.
Reacţia la risc depinde de modul în care fiecare persoană percepe, se comportă şi
răspunde într-o situaţie de nesiguranţă. Unul dintre factorii care afectează această reacţie este
siguranţa sau nesiguranţa persoanei respective. Reacţia la risc a fost studiată de mulţi cercetători,
investigându-se caracteristicile demografice, personalitatea, condiţiile mediului. Rezultatele acestor
cercetări au dus la înţelegerea comportamentului individual în cazul producerii unui anumit
eveniment. Se consideră că în situaţiile date, comportamentul este foarte complex şi este
determinat de factori diverşi care se modifică în timp. Reacţiile sunt foarte diferite în funcţie de
natura riscului: riscuri financiare, sociale sau naturale. Totodată s-a constatat că femeile sunt mai
agresive decât bărbaţii; diferenţe de comportament au fost constatate şi după alte criterii: persoanele
mai tinere, mai educate şi mai inteligente acceptă mai uşor consecinţele producerii unui risc.
c. Din punct de vedere al teoriei managementului riscului, riscurile sunt de două tipuri:
1. riscuri statice, considerate drept riscuri asigurabile deoarece producerea lor generează
numai pierdere sau menţinerea status-ului;
2. riscuri dinamice, identificate cu riscurile comerciale tipice care pot genera profituri
sau pierderi, fiind deci neasigurabile.
d. Ca abordare specifică, având impact asupra asigurabilităţii, riscurile se pot clasifica în
două mari categorii:
1. riscuri asigurabile, adică acelea pe care asigurătorii le preiau şi pentru care oferă
protecţie asiguraţilor.
Ele se subdivid în:
a. riscuri generale, cum ar fi: incendiu, explozie, naufragiu, eşuare, răsturnare a
navei sau a ambarcaţiunii, coliziune, răsturnare sau deraiere a mijlocului de transport terestru,
prăbuşire a aeronavei, descărcare a mărfii într-un port de refugiu, cutremur de pământ, erupţie
vulcanică, sacrificiul în avaria comună etc. De regulă, aceste riscuri sunt incluse în aşa-
numitele condiţii generale de asigurare;
b. riscuri speciale: ce se pot produce ca urmare a acţiunii oamenilor (război, grevă,
închidere de fabrici, revoluţie, revoltă, răscoală, insurecţie, stare de război declarat sau nedeclarat
etc.) sau cele ce ţin de natura mărfii (ruginire, codire, zgâriere, spargere, alterare, mucegăire
etc). Aceste riscuri se asigură separat, la solicitarea expresă a asiguraţilor, contra unei prime