1. 1 Decembrie
Neemia 3.1-15
Contrar ordinii normale, reconstrucţia Ierusalimului a început cu altarul, a continuat cu
templul (Ezra 3) şi a sfârşit cu zidul cetăţii. Altarul şi templul (sanctuarul) vorbesc de
închinare, care, în mod evident, constituie cea dintâi responsabilitate a poporului lui
Dumnezeu. Dar noi nu suntem doar creştini de duminică. Restul cetăţii, care simbolizează
viaţa cotidiană din casele noastre, cu împrejurările de zi cu zi, trebuie şi ea protejată împotriva
răului de afară şi, de asemenea, despărţită clar de lumea din jur. Fiecare trebuie să vegheze şi
în special să construiască înaintea propriei case (v. 10, 28, 30).
Sub impulsul dat de Neemia, întregul Iuda s-a apucat de lucru. Acest capitol ne poartă în
jurul oraşului, ca să ne arate diferitele grupuri de lucrători în acţiune. Fiecare a preluat, fie
poarta, fie turnul, fie partea sa de zid, după puterea lui şi, mai ales, după măsura
devotamentului său. Dar, în timp ce unii au zel suficient ca să repare o parte dublă (v. 11, 19,
24, 27, 30), alţii - inclusiv dintre conducători - refuză să-şi plece grumazul în serviciul Domnului (comp. cu Matei 20.27-28; 2 Cor. 5.15). Ce tristă mărturie consemnează aici cartea lui
Dumnezeu!
2 Decembrie
Neemia 3.16-32
De la v. 16 înainte este vorba despre partea de zid protejând cetatea lui David şi curtea
templului.
Suntem uimiţi să aflăm că Eliaşib, marele preot, nu a reparat în faţa propriei case
(confruntă cu 1 Tim. 3.5). A fost necesar ca alţii să lucreze în dreptul său (v. 20, 21). O a doua
neglijenţă vinovată este aceea că, reconstruind Poarta Oilor, el şi fraţii săi, aceşti păstori răi,
au neglijat s-o doteze cu încuietori şi cu zăvoare (v. 1). Aceasta va permite hoţilor şi tâlharilor
să intre şi să ia în stăpânire „oile" lui Israel (vezi Ioan 10.8, 10).
Argintari, făcători de mir, negustori (v. 8, 32) lucrează ca zidari. Unul dintre conducători,
Şalum (v. 12), repară împreună cu fiicele sale. Dumnezeu ne învaţă prin aceste exemple că
ne putem aduce aportul la lucrarea Lui indiferent de vârsta, sexul sau profesiunea noastră. Să
observăm, de asemenea, că mai mulţi dintre aceşti oameni, sau părinţii lor, fuseseră implicaţi
în vremea lui Ezra în căsătorii nelegitime cu femei străine. Astfel a fost cazul lui Baruc, fiul
lui Zabai, al lui Malchiia, al lui Pedaia, fiul lui Pareoş (Ezra 10.25, 28). Este frumos să vedem
acum nerăbdarea lor de a proteja Ierusalimul tocmai împotriva unor astfel de influenţe străine.
3 Decembrie
Neentia 4J-14
În timp ce zidurile se refăceau, mânia vrăjmaşilor vuia împotriva lui Iuda. Sanbalat,
purtătorul lor de cuvânt, se aprinde de mânie şi îi batjocoreşte în acelaşi timp. Noi toti suntem
cu predilecţie sensibili la batjocură. Lumea nu încetează să ridiculizeze despărţirea dintre
creştini, slăbiciunea strângerilor lor laolaltă ... Să nu ne lăsăm intimidaţi de remarcile sale. In
loc de răspuns, Neemia I se adresează Dumnezeului său:, Auzi, Dumnezeul nostru, pentru că
suntem dispreţuiţi ..."(v. 4). El nu ţine nicidecum cont de ameninţări. „Dar noi am reconstruit
..." concluzionează omul lui Dumnezeu (v. 6)!
Atunci vrăjmaşul se pregăteşte de luptă deschisă şi descurajarea pune stăpânire pe
oamenii lui Iuda. Ei se uită la propria slăbiciune (v. 10): asta înseamnă să-i dea dreptate

2. vrăjmaşului care îi dispreţuise, numindu-i „iudei neputincioşi" (v. 2). Mai privesc şi la
greutatea poverilor, la mormanele de dărâmături ... Totuşi este unul care, împreună cu
Neemia, cunoaşte dubla resursă (v.9). Aceasta este şi o poruncă a Domnului: „Vegheaţi şi
rugaţi-vă ..." (Matei 26.41; 1 Petru 4.7). Rugăciunea trebuie să fíe primul nostru răspuns la
eforturile Vrăjmaşului. Ea nu se desparte de veghere. Iată de ce Neemia ia numeroase măsuri
pentru a asigura supravegherea şi păzirea poporului în timpul încheierii lucrării.
4 Decembrie
Neemia 4.15-23; 5.1-5
La dificultăţile şi la oboseala construcţiei se adaugă, la sf. cap. 4, cele ale luptei. Şi, în
adevăr, credinciosul nu este numai un lucrător, ci şi un luptător. Asemenea gărzii lui Neemia,
acesta îşi ţine într-o mână instrumentul de lucru, iar în cealaltă, arma (care este Cuvântul Iui
Dumnezeu: Efeseni 6.17). N-are voie să renunţe la nici una.
După frumoasa manifestare de zel pe care am văzut-o, capitolul 5 ne pune înainte o
surpriză neplăcută. Aceşti „scăpaţi", care, înainte să vină Neemia, trăiau într-o mare sărăcie
(1.3), se găsesc acum într-o stare şi mai rea. Au fost nevoiţi să-şi pună garanţie posesiunile şi,
în unele cazuri, să-şi dea în robie copiii, ca să-şi poată plăti taxele şi să nu moară de foame. Şi
ce era mai rău, cei care îi aduseseră în această stare nu erau vrăjmaşii. Erau propriii lor fraţi
care, făcând aşa, călcaseră legea (Exod 22.25; Levitic 25.39-43; Deuteronom 15.11; 23.1920).
Unde ne aflăm noi pe planul dragostei frăţeştii Fără ea, cel mai bun serviciu creştin este
fără valoare (1 Cor. 13.1-3). Să punem în practică ceea ce ne spune apostolul Iacov (2.15-16).
Da, să ne cercetăm cu atenţie inimile în această problemă. Şi, la fel, şi purtarea noastră!
5 Decembrie
Neemia 5.6-19
Indignat şi „mâniat foarte mult", Neemia îi strânge pe mai-mari şi pe căpetenii înaintea
restului poporului pentru a le adresa reproşurile pe care le merită. Cei care sunt vinovaţi se
supun şi aceasta nu numai pentru că Neemia este guvernatorul, ci pentru că el însuşi le dă
exemplul dragostei dezinteresate. El renunţase la privilegiile personale pe care i le dădea
poziţia sa, iar aceasta îi permite acum să le ceară căpeteniilor să se poarte în acelaşi fel.
Exemplul este regula de aur pentru a obţine ceva de la aproapele nostru. Apostolul Pavel îşi
făcuse un ţel din a fi totdeauna un exemplu pentru credincioşii pe care îi învăţa (Fapte 20.35;
1 Corinteni 4.16; 10.32,33...). Mai presus de toate, să gândim la divinul Stăpân. El le-a spus
ucenicilor Săi: „V-am dat un exemplu, pentru ca, aşa cum v-am făcut Eu, să faceţi şi voi"
(Ioan 13.15). Dar, în acelaşi timp, i-a pus în gardă faţă de cărturari şi faţă de farisei: „Deci
toate câte vă spun ei, faceţi şi ţineţi, dar nu faceţi după faptele lor, pentru că ei spun şi nu fac"
(Matei 23.3). Mulţimile au observat diferenţa: Isus îi învăţa „ca având autoritate şi nu
precum cărturarii lor" (Matei 7.29).
6 Decembrie
Neemia 2.1-14
Încercările anterioare lipsite de succes nu i-au descurajat pe Sanbalat, pe Tobia şi pe Gheşem. Ei îi
fac lui Neemia o propunere vicleană: „Vino să ne întâlnim împreună...". Valea Ono (sau a

3. meşteşugarilor: 11.35), fixată ca loc de întâlnire, reprezintă un act de colaborare cu vrăjmaşii
poporului lui Dumnezeu. Oferta este respinsă, în pofida ameninţărilor care-o însoţesc până la a cincea
oară. Apoi o altă cursă îi este întinsă, de data aceasta prin intermediul unui iudeu, Şemaia. Printr-o
falsă profeţie, acest slujitor al vrăjmaşului încearcă să-1 împingă pe Neemia (care nu era preot), la
neascultarea de Domnul prin căutarea unui refugiu în Templu (2 Cor. 11.13; 1 Ioan 4.1). In acelaşi fel
au acţionat fariseii cu Domnul Isus. „Ieşi şi pleacă de aici", îi spun ei, „pentru că Irod vrea să Te
omoare" (Luca 13.31). Ei au încercat (şi Satan a fost în spatele lor) să-L înfricoşeze şi să-L abată de pe
calea credinţei pe Acela care-Şi îndreptase hotărât faţa să meargă la Ierusalim (Luca 9.51).
Dublul atac, respins de credinciosul Neemia, îl pune pe credinciosul de astăzi în gardă cu privire
la două pericole extreme: 1. Lărgirea căii, lucrând mână-n mână cu cei care nu se supun Cuvântului;
2. „închiderea" într-un sectarism pretenţios şi egoist.
7 Decembrie
Neemia 6.15-19; 7.1-7
Cincizeci şi două de zile le-au fost suficiente oamenilor lui Iuda ca să astupe spărturile şi
să reconstruiască zidul. Majoritatea erau neexperimentaţi în mânuirea mistriei şi a cazmalei,
dar au avut zel şi inimă pentru lucrare (3.20; 4.6). Şi în ochii Domnului, devotamentul
lucrătorilor Săi este mai valoros decât capacităţile lor. El dă, cu siguranţă, aceste capacităţi
tuturor acelora care au devotament şi care-L urmează.
Eforturile lui Tobia de a-1 intimida pe Neemia şi sprijinul pe care această persoană cu
influenţă rea îl primeşte din partea mai multor conducători din Iuda reprezintă ultimele
manifestări de ostilitate ale vrăjmaşilor. Ierusalimul cu zidurile reconstruite va apărea de aici
înainte naţiunilor înconjurătoare „zidit ca o cetate strâns unită împreună" (Psalmul 122.3). Dar
este necesar să fie încă supravegheat. Neemia se ocupă de porţi, ca şi de stabilirea gărzilor
(vezi Isaia 62.6-7). Sunt atribuite şi alte funcţii, incluzându-le aici şi pe cele ale celor doi
guvernatori ai oraşului (v. 1, 2). Şi unul şi altul meritau această responsabilitate: Hanani, prin
preocuparea lui pentru popor (1.2), Hanania, în virtutea credincioşiei şi a temerii lui de
Dumnezeu (v. 2).
8 Decembrie
Neemia 7.61-73
Neemia are pe inimă realizarea unui recensământ al poporului. El foloseşte registrul
genealogic stabilit în timpul primei întoarceri în Ierusalim. De aceea, v. 6-73 repetă mai mult
sau mai puţin capitolul 2 al cărţii Ezra. îi găsim aici, spre exemplu, pe descendenţii acelui om
care „şi-a luat soţie dintre fiicele lui Barzilai Galaaditul şi s-a numit după numele lor" (v. 63).
Barzilai fusese acel bătrân bogat şi respectat care-1 întreţinuse pe David şi pe însoţitorii lui la
Mahanaim (2 Samuel 19.32). Aici aflăm că ginerele lui, deşi fusese preot, renunţase odinioară
la propriul nume. Alesese să fie chemat după cel al socrului său, deoarece aceasta-i conferea
un statut social mai înalt. Care au fost consecinţele nefericite? Descendenţii lui au fost excluşi
din serviciul preoţiei, ca fiind necuraţi! Să fim atenţi ca nu cumva, din preocuparea pentru
întâietate, să ne abandonăm privilegiile de creştini! Există vreo demnitate şi vreo nobleţe mai
mare decât aceea de a aparţine familiei lui Dumnezeu, „preoţiei împărăteşti"?
Această înregistrare a poporului subliniază contrastul cu zilele lui David. Numai seminţia
lui Iuda numărase în acel timp patru sute şaptezeci de mii de bărbaţi în stare să scoată sabia:
deci de zece ori mai mult decât acum. Dar ceea ce are importanţă nu sunt cifrele, ci
credincioşii.

4. 9 Decembrie
Neemia 8.1-12
Pentru frumoasa scenă care ocupă acest capitol, Neemia îi cedează locul de onoare lui
Ezra, preotului. Ştim că „era cărturar priceput în legea lui Moise" şi de mult timp „îşi
îndreptase inima să ... înveţe în Israel rânduieli şi judecăţi" (Ezra 7.6, 10). Fericită dorinţă,
care, la cererea poporului, găseşte ocazia să se împlinească! Este vorba de citirea clară şi de
explicarea Cuvântului lui Dumnezeu. Deschizându-1, Ezra nu uită să-L binecuvânteze pe
Domnul care a dat acest Cuvânt, tot aşa cum astăzi începem prin a mulţumi atunci când în
adunare urmează să se citească Scriptura şi să se mediteze asupra ei. În ce-i priveşte pe cei
prezenţi, nu este suficient să poată pricepe (v. 3); este necesar şi să ia aminte (sf. v. 3). Facem
totdeauna aşa în strângerile noastre sau în lectura din familie? Înţelegerea Cuvântului este
mijlocul prin care putem fi noi înşine hrăniţi şi încurajaţi în comuniunea cu Domnul (v. 12).
Dar să ne gândim şi la cuvintele „trimiteţi porţii", ceea ce înseamnă să-i facem şi pe cei care
n-au fost prezenţi să profite de ceea ce ne-a făcut nouă bine.
Subliniem în încheiere acest verset glorios: „Bucuria Domnului este tăria voastră" (sf. v.
10 - compară cu Ps. 28.7). Şi, mai presus de orice, să-1 experimentăm în vieţile noastre!
10 Decembrie
Neemia 8.13-18; 9.1-4
„Tot aşa va fi Cuvântul Meu care iese din gura Mea: nu se va întoarce la Mine fără rod
(literal: gol)" spune Domnul (Is. 55.11). Promisiunea aceasta se împlineşte aici. Potrivit
instrucţiunilor divine, poporul, sub conducerea căpeteniilor, celebrează sărbătoarea Corturilor
cu o splendoare mai mare chiar decât a celor mai impresionante zile ale lui Solomon. Prea
ocupaţi de odihna prezentă, israeliţii uitaseră de Cel care avea să vină, şi acest pericol ne
pândeşte şi pe noi. Dar acum, când slăbiciunea şi ruina sunt atât de evidente, ochii li se
îndreaptă mai uşor asupra bucuriei împărăţiei viitoare, iar caracterul de străini (locuirea în
corturi) este mai bine realizat. Pe noi, creştinii, situaţia de ruină prezentă trebuie să ne determine să ne recunoaştem mai mult ca oricând caracterul de străini şi să ne ajute să ne aţintim
gândurile la bucuria împărăţiei care vine. La începutul capitolului 9, scena se schimbă
complet. Fiii lui Israel se strâng din nou într-o zi fixată. De data aceasta, scopul strângerii este
mărturisirea păcatelor lor. Există oare şi în vieţile noastre de credincioşi momente particulare
când avem de făcut bilanţul acţiunilor nepotrivite şi de a ne smeri? Unii cred că există motive
să practicăm această punere în ordine în fiecare sâmbătă seara; alţii, la sfârşitul fiecărei zile.
Nici unii nu au dreptate. Judecata de sine este o acţiune continuă. Este necesar s-o
îndeplinim de fiecare dată când Duhul Sfânt ne face conştienţi de păcat.
11 Decembrie
Neemia 4.5-15
Câţiva leviţi, ale căror nume sunt menţionate, invită poporul să se ridice pentru a-L
binecuvânta pe Domnul. Şi ei îi adresează, în numele întregii adunări, lunga rugăciune care
ocupă restul acestui capitol. Cele dintâi cuvinte ale ei sunt: „Tu eşti Acelaşi, Doamne, Tu
singur ..." Apoi, întorcându-se în timp până la creaţie, leviţii laudă împlinirea scopurilor lui
Dumnezeu, chemarea lui Avraam - a cărui inimă a fost găsită credincioasă - eliberarea din

5. Egipt, de la Marea Roşie, grija răbdătoare acordată lui Israel de-a lungul călătoriei prin pustie,
cu darea legii, şi, în sfârşit, intrarea în ţară. Pronumele „Tu" (şi „a Ta") folosit împreună cu un
verb activ la persoana a II-a se regăseşte de douăzeci şi cinci de ori în aceste câteva versete.
Celebrarea lui Dumnezeu întâi pentru ce este El, apoi pentru ce a făcut, nu este oare un
privilegiu pe care îl avem şi noi, de vreme ce aparţinem Domnului? Să ne aducem mereu
aminte de ceea ce harul Lui a făcut pentru noi şi să ne străduim să găsim tot mai multe motive
de recunoştinţă, care vor fi tot atâtea noi legături de dragoste cu Tatăl nostru ceresc şi cu
Domnul Isus. Ca şi David, să ne îndemnăm sufletele să-L binecuvânteze pe Domnul şi să nu
uite „nici una din binefacerile Lui" (Psalmul 103.2)! Dar, de fapt, aceste beneficii sunt
nelimitate!
12 Decembrie
Neemia 9.16-27
După ce, asemenea acestor leviţi, a urmărit îndelung istoria harului lui Dumnezeu pentru
Israel, Ştefan, în capitolul 7 din Fapte, îşi continuă vorbirea în acelaşi fel. „Voi, cu grumazul
înţepenit, ... întotdeauna vă împotriviţi Duhului Sfânt" (Fapte 7.51). Grumazul înţepenit,
gâtul care refuză să se plece pentru a se supune jugului Domnului, nu caracterizează numai
poporul Israel sau numai pe cei neîntorşi la Dumnezeu! Toţi ascundem înăuntrul nostru
această natură nesupusă, voinţa proprie. Fiecare creştin, fără excepţie, o cunoaşte foarte bine
şi este imposibil pentru cineva s-o învingă prin propriile eforturi. Dar, în acelaşi timp,
cunoaşte oare fiecare eliberarea pe care Domnul i-o acordă? Dând morţii, la cruce, această
voinţă rebelă, nesupusă, El ne-a oferit în schimb natura supusă a Domnului Isus. Firea cea
veche se află încă în noi, cu dorinţele ei, dar nu mai are dreptul să ne conducă.
Toate aceste păcate ale lui Israel ies în evidenţă cu atât mai mult cu cât sunt puse, ca aici,
în contrast cu harul lui Dumnezeu, iar lor li se adaugă, ca să spunem aşa, lipsa de
recunoştinţă (vezi Deuteronom 32.5-6). Nu este adevărat lucrul acesta şi pentru atât de mulţi
tineri şi tinere crescuţi de părinţi credincioşi?
13 Decembrie
Neemia 9.28-38
Avem rezumatul acestui întreg capitol în v. 33: „Dar Tu eşti drept în tot ce a venit asupra
noastră. Pentru că Tu ai făcut potrivit adevărului, iar noi am păcătuit" (compară cu Pl. Ier.
1.18). Să punem această declaraţie în legătură cu un verset din Evanghelia după Ioan: „Cine a
primit mărturia Lui a pecetluit că Dumnezeu este adevărat (Ioan 3.33; vezi şi Romani 3.4).
Pecetluirea este actul de aprobare oficială a unei declaraţii, care o validează şi prin care cei
care o semnează se angajează la respectarea ei. Astfel, căpeteniile, leviţii şi preoţii îşi pun
peceţile (cu alte cuvinte, semnăturile) pentru a-şi confirma acordul.
La sfârşitul acestei lungi mărturisiri, să ne reamintim încă două învăţături foarte
importante: În primul rând, pentru judecarea unui rău este necesar să ne întoarcem cât mai în
urmă posibil, până la originea lui, printr-o completă revizuire a paşilor făcuţi. Călcarea legii a
început odată cu confecţionarea viţelului de aur; ei bine, faptul acesta nu poate trece sub
tăcere (v. 18)! În al doilea rând, o mărturisire trebuie să fie precisă: a-I spune lui Dumnezeu
într-un fel general: «sunt păcătos, am comis nişte păcate», costă foarte puţin şi n-are valoare
înaintea Lui. El aşteaptă de la noi să spunem: «Doamne, sunt vinovat în aceasta; iată ce am
făcut şi iată ce am omis să fac» (vezi Levitic 5.5).

6. 14 Decembrie
Neemia 10.28-39
Bărbaţii ale căror nume sunt scrise la începutul acestui capitol sunt cei care şi-au pus
sigiliul la încheierea legământului cu Domnul. Ştim că şi Dumnezeu îşi are sigiliul Său:
Duhul Sfânt. El este aplicat pe cel răscumpărat, ca marcă de proprietate prin care Domnul îl
recunoaşte şi declară: Iată-1 pe «unul care-Mi aparţine» (Efeseni 1.13; 4.30). „Este al Meu"
(comp. Exod 13.2 cu Isaia 43.1)! Oare poate El să recunoască în felul acesta pe fiecare cititor
al acestor rânduri?
Dar, în timp ce propriile sigilii nu le pot conferi însoţitorilor lui Neemia puterea de a
împlini cele la care s-au angajat (comp. 10.39 cu 13.10,11), Duhul Sfânt este nu numai
sigiliul, ci şi puterea prin care creştinul acţionează în acord cu voia lui Dumnezeu (Ef. 3.16).
Întreaga naţiune s-a alăturat conducătorilor ei. Cunoaşterea legii (dobândite curând) nu
rămâne la stadiul teoretic pentru ei, ci îi duce, pe rând, la curăţire, la respectarea sabatului şi a
anului de odihnă al pământului (fiecare al şaptelea an), apoi la serviciul în templu şi la
respectarea instrucţiunilor privind cele dintâi roade şi zeciuielile. „Dacă ştiţi aceste lucruri,
ferice de voi dacă le faceţi", spunea Domnul Isus (Ioan 13.17).
15 Decembrie
Neemia
11.1-2; 12.22-30
Exilaţii întorşi din Babilon erau foarte puţini la număr comparativ cu cei care locuiau în
ţară înainte de deportare. Ierusalimul, cu zidurile reconstruite pe fundaţiile anterioare, nu
reunea decât un număr infim de cetăţeni, printre care şi pe aceia care reparaseră în dreptul
caselor lor. Se ia astfel decizia să se apeleze la voluntari, din Iuda şi din Beniamin, care să
vină să locuiască în oraş. Numele lor sunt menţionate. Dumnezeu îi onorează, în adevăr, pe
cei care, părăsindu-şi pământurile şi casele, vin să locuiască lângă sanctuarul Său, din
devotament pentru locul acela. Ei nu vor fi în pierdere, după cum anunţă Ps. 122.6:
„Ierusalim: cei care te iubesc vor prospera".
Promisiunile sunt făcute cu privire la Ierusalimul din timpul împărăţiei de o mie de ani
(Zaharia 2.4; Isaia 33.20 şi cap. 60), dar promisiunile care privesc cetatea sfântă, Ierusalimul
ceresc, le întrec cu mult pe acestea. Dumnezeu, care a „pregătit-o" pentru Hristos (Apocalipsa 21.2), a „pregătit-o" şi pentru aceia care-I aparţin şi care au renunţat la ideea de a avea o
cetate permanentă în această lume (Evrei 11.16). Această cetate minunată nu este construită
ca să rămână goală, ci Dumnezeu însuşi va locui în ea, în mijlocul alor Săi. Totuşi, o condiţie
este esenţială pentru a intra în ea, aceea de a avea „hainele spălate" prin credinţa în sângele
Mielului (Apocalipsa 22.14). Aţi făcut aceasta?
16 Decembrie
Neemia 12.31-47
Ceremonia dedicării zidurilor Ierusalimului, care începe în v. 27, se derulează în mijlocul
unei mari bucurii. Două procesiuni, formate din cântăreţi şi însoţite de trompete, au pornit în
acelaşi timp, mergând pe zid în direcţii opuse. Una este condusă de Ezra, în timp ce Neemia o
încheie pe cealaltă. Cele două procesiuni se întâlnesc lângă templu, după ce fiecare dintre ele

7. a înconjurat jumătate din oraş. Ei au împlinit acel cuvânt din frumosul psalm 48: „înconjuraţi
Sionul şi ocoliţi-1; număraţi turnurile sale, luaţi aminte la întăritura sa ..." (Ps. 48.12, 13).
Ajungând la casa Domnului, cele două coruri reunite îşi înalţă glasurile; şi Jertfe mari"
sunt aduse în mijlocul bucuriei generale. Versetul 43 ne învaţă trei lucruri despre această
bucurie: Întâi de toate, că ea îşi are sursa în Dumnezeu: „Dumnezeu îi făcuse să se bucure cu
mare bucurie"; apoi, că toţi au luat parte la ea, inclusiv copiii, căci ceea ce îi bucură pe părinţi
le face plăcere şi copiilor; în sfârşit, că această bucurie se auzea până departe. Lumea care ne
înconjoară poate ea să vadă şi să audă că suntem oameni fericiţi?
17 Decembrie
Neemia 13.1-14
Neemia fusese obligat să se întoarcă la împărat. Profitând de această absenţă, Tobia,
vrăjmaşul binecunoscut, a reuşit să aibă acces la una dintre încăperile adiacente casei lui
Dumnezeu, cu ajutorul unuia dintre preoţi. Acest preot nu era altul decât Eliaşib, cel care se
dovedise atât de neglijent la vremea când se ridicase zidul. Dar nici uşierii, oamenii care în
capitolul precedent fuseseră „rânduiţi ...peste cămările vistieriilor", nu păziseră ceea ce
Dumnezeul lor le dăduse în grijă (12.45).
Cuprins de indignare, Neemia însuşi, la reîntoarcerea sa, aruncă din cămară toate lucrurile
lui Tobia, curăţă cămările şi pune iarăşi în ele uneltele şi darurile (confruntă cu Matei 21.1213). Inimile noastre sunt uneori asemenea acestor încăperi, în care, în loc să punem ceea ce-I
aparţine lui Dumnezeu şi-I serveşte ca dar, lumea şi-a depozitat propriile lucruri.
Acel întâi act de neglijenţă antrenase altele, astfel că Neemia trebuie acum să se ocupe în
continuare de părţile cuvenite leviţilor, ca şi de supravegherea şi de repartizarea zeciuielilor
aduse de popor.
18 Decembrie
Neemia 7.15-31
În pofida angajamentului pe care şi-1 luase (10.31), poporul n-a mai respectat odihna de
sabat. Neemia ia măsurile cele mai energice pentru remedierea acestei situaţii.
Oare nu se cuvine ca şi noi, dragi copii ai lui Dumnezeu, să dăm cel puţin tot atâta
importanţă zilei Domnului, precum odinioară Israel sabatului Său? Cu siguranţă, noi nu ne
mai aflăm sub Lege. Dar este trist că duminica poate fi considerată de unii creştini drept o zi
de răgaz, sau de odihnă obişnuită, sau folosită pentru lecţii de şcoală care s-ar fi putut termina
cu o zi mai devreme.
La ce ne duc cu gândul aceste porţi care trebuia să fie închise în timpul nopţii pentru
protecţia faţă de pericolele venind din afară? Nu ne amintesc o dată în plus de cetatea sfântă
despre care este scris: „Porţile ei nicidecum nu vor fi închise ziua, pentru că noapte nu va fi
acolo... Şi nimic întinat nu va intra nicidecum în ea, nici cine practică urâciune şi minciună"
(Apocalipsa 21.25, 27).
Cortina istoriei este căzută, în prezent, peste Israel. Ea se va ridica doar patru secole mai
târziu (mai exact, patru sute patruzeci de ani), descoperindu-L pe Eliberatorul şi pe Mesia al
lor, încă de pe prima pagină a Noului Testament.
19 Decembrie

8. Estera 1.1-9
Istoria Esterei constituie o naraţiune cu totul distinctă, care poate fi plasată cronologic
între capitolele 6 şi 7 ale cărţii Ezra. Pe de o parte, ea îi prezintă pe acei iudei care au rămas în
imperiul persan după întoarcerea unora în Ierusalim (prima întoarcere); pe de altă parte, îl
prezintă pe suveranul acestui imperiu, puternicul Assuerus (Ahaş-veroş), împreună cu cei de
la curtea lui. Acest împărat este cunoscut istoricilor ca Xerxes, fiul lui Darius. El a rămas
celebru prin campania împotriva grecilor, marcată de răsunătoarea înfrângere a flotei lor la
Salamina. Daniel 11.2 face aluzie la acest monarh şi la bogăţiile lui.
Petrecerea fabuloasă pe care el o dă în cap.1 a avut loc înaintea războiului cu Grecia,
probabil cu scopul de a-1 pregăti. Totul în acest capitol este marcat de gloria omului, a cărui
mândrie nu cunoaşte margini. Deşi un asemenea lux nu mai poate fi întâlnit, astăzi totuşi nu
lipsesc manifestările grandioase şi sărbătorile prin care unii oameni (sau naţiuni) caută să se
preamărească pe ei înşişi şi să-şi eclipseze vecinii. Copilul credincios al lui Dumnezeu n-are
nici o parte în aceste lucruri. De ce? Tocmai pentru că puterea, inteligenţa, plăcerea şi
toleranţa (amabilitatea - v. 8) omului se exaltează aici în mândrie.
20 Decembrie
Estera 1.10-22
Refuzul împărătesei Vasti de a răspunde la chemarea soţului ei, să-şi arate frumuseţea,
stârneşte mânia acestuia. Assuerus (Ahaşveroş) este în mod clar un om violent, însă mânia nu
poate fi considerată un semn de putere sau de autoritate. În general, ea denotă contrariul: slăbiciune de caracter şi lipsa autocontrolului. Cunoaştem din propria experienţă ce greu este să
ne controlăm reacţiile când avem de făcut faţă dificultăţilor şi, în special, când acestea se
acumulează. Să cerem astfel Domnului puterea de a ne controla.
Împărăteasa Vasti este aici imaginea creştinătăţii responsabile, smulse din mijlocul
naţiunilor. Hristos a aşteptat ca Biserica Lui să-şi arate frumuseţea înaintea lumii şi, astfel, ca
ea să-I preamărească gloria. Însă, vai! Cum a răspuns ea la această dorinţă? Printr-o desconsiderare totală a voii Domnului! Dar se apropie ziua când ea va auzi aceste cuvinte
îngrozitoare: „Te voi vărsa din gura Mea" (Apocalipsa 3.16). Creştinule, dacă Biserica, în
întregul ei, şi-a pierdut mărturia pe care trebuia s-o poarte, nu uita tu s-o duci mai departe!
Dumnezeu aşteaptă ca fiecare dintre copiii Lui să arate lumii ceva din frumuseţea morală a
Domnului Isus.
21 Decembrie
Estera 2.1-11
Capitolul 2 ne conduce în afara palatului lui Assuerus (Ahaşveroş); aici aflăm de
existenţa, în Susa şi în restul imperiului, a unui popor călcat în picioare, în suferinţă, a cărui
umilinţă contrastează cu fastul de la curte. Imaginea aceasta este asemănătoare cu cea a lui
Lazăr subliniată la masa bogatului (Luca 16.19-21). Aceşti oameni sunt iudeii exilului. Ei se
află acolo, departe de patria lor, fără templu, fără jertfe, fără împărat, fără unitate naţională. Ei
nu avuseseră pe inimă întoarcerea în ţara părinţilor (Ezra 1.3). Prin urmare, ei par să fi fost
uitaţi complet de Domnul, al Cărui nume, remarcabil detaliu, nu este menţionat nici măcar o
dată în toată această carte.
Pot exista perioade în viaţa noastră când, din cauza propriilor erori, ne pierdem bucuria în
Hristos şi încetăm să recunoaştem valoarea sacrificiului Său. Nu El, ci lumea domneşte atunci

9. în inimile noastre. Ce stare dureroasă! Totuşi, ne-a uitat Domnul din această cauză? Cartea
Estera, prin analogie, ne va arăta că nu se întâmplă aşa niciodată.
La poarta palatului îşi avea locul Mardoheu, un israelit din seminţia lui Beniamin. El a
adăpostit-o pe tânăra lui verişoară, Estera, care era orfană, şi a vegheat asupra ei cu
devotament, chiar şi după ce a fost aleasă printre candidatele la succesiunea Vastiei (v. 11)
22 Decembrie
Estera 2.1-11
Capitolul 2 ne conduce în afara palatului lui Assuerus (Ahaşveroş); aici aflăm de
existenţa, în Susa şi în restul imperiului, a unui popor călcat în picioare, în suferinţă, a cărui
umilinţă contrastează cu fastul de la curte. Imaginea aceasta este asemănătoare cu cea a lui
Lazăr subliniată la masa bogatului (Luca 16.19-21). Aceşti oameni sunt iudeii exilului. Ei se
află acolo, departe de patria lor, fără templu, fară jertfe, fără împărat, fără unitate naţională. Ei
nu avuseseră pe inimă întoarcerea în ţara părinţilor (Ezra 1.3). Prin urmare, ei par să fi fost
uitaţi complet de Domnul, al Cărui nume, remarcabil detaliu, nu este menţionat nici măcar o
dată în toată această carte.
Pot exista perioade în viaţa noastră când, din cauza propriilor erori, ne pierdem bucuria în
Hristos şi încetăm să recunoaştem valoarea sacrificiului Său. Nu El, ci lumea domneşte atunci
în inimile noastre. Ce stare dureroasă! Totuşi, ne-a uitat Domnul din această cauză? Cartea
Estera, prin analogie, ne va arăta că nu se întâmplă aşa niciodată.
La poarta palatului îşi avea locul Mardoheu, un israelit din seminţia lui Beniamin. El a
adăpostit-o pe tânăra lui verişoară, Estera, care era orfană, şi a vegheat asupra ei cu
devotament, chiar şi după ce a fost aleasă printre candidatele la succesiunea Vastiei (v. 11).
23 Decembrie
Estera 3.1-15
Un nou personaj apare pe scenă: Haman agaghitul. Influenţa acestui om seducător asupra
slabului Assuerus (Ahaşveroş) îl ridică în curând într-o poziţie de putere. Numai că Haman îşi
scoate masca! Este vorba de un membru al familiei împărăteşti a lui Amalec (Agag, probabil
titlul împăraţilor amaleciţi; comp. Numeri 24.7; 1 Sam. 15.8). In faţa unui astfel de om,
Mardoheu n-ar şti să se plece. Nu declarase Dumnezeu solemn, încă de la începutul drumului
prin pustie: „Domnul va purta război cu Amalec din generaţie în generaţie" (Exod 17.16), şi
mai târziu: ,Adu-ţi aminte de ce ţi-a făcut Amalec pe drum ... să nu uiţi!" (Deut. 25.17-19)?
Faptul acesta este de ajuns să-1 împiedice pe credinciosul israelit să arate cel mai mic respect
unui vrăjmaş al Domnului. Secolele care au trecut de când au fost făcute aceste afirmaţii
divine n-au scăzut nimic din puterea lor. În ce ne priveşte, să nu fim mai toleranţi faţă de lume
şi faţă de prinţul ei decât au fost primii creştini!
Din punct de vedere omenesc, atitudinea lui Mardoheu pare fără sens, iar consecinţele, nu
numai pentru el, ci şi pentru întregul popor, sunt îngrozitoare, fără nici o proporţie cu vina
reproşată. Totuşi, Mardoheu a împlinit Cuvântul fără să se preocupe de consecinţe, şi aceasta
este ceea ce şi noi trebuie să facem întotdeauna.
24 Decembrie
Estera 9.1-17

10. În timp ce împăratul şi Haman stăteau la băut nefericiţii iudei erau cuprinşi de cea mai profundă
jale.
Profetic, ne aflăm în acea perioadă viitoare numită „necazul cel mare", care va urma imediat
răpirii Bisericii. Două figuri principale vor domina atunci scena: împăratul, cunoscut drept „Fiara",
conducătorul imperiului roman, şi antihristul", personaj diabolic, a cărui înverşunare faţă de Israel se
va sprijini pe puterea civilă a primului. Este momentul în care rămăşiţa lui Israel va putea să se
adreseze Domnului conform Psalmului 83: „Iată, vrăjmaşii Tăi se agită ... urzesc cu viclenie planuri
împotriva poporului Tău şi se sfătuiesc împotriva celor ascunşi ai Tăi. Ei au zis: «Veniţi şi să-i
nimicim ... şi să nu mai fie amintit numele lui Israel»" (Ps. 83. 2, 3, 4). Cum putem explica ura aceasta
al cărei subiect a fost, îi este şi îi va fi întotdeauna poporul Israel (mai mult decât oricând în perioada
de care vorbim)? Este rezultatul eforturilor reînnoite şi fără precedent ale lui Satan pentru a se deba rasa de Hristos, Mesia, a Cărui reîntoarcere îi va marca nimicirea definitivă. Astfel înţelegem că, dacă
în spatele lui Haman se vede în final profilându-se marele Vrăjmaş, în Mardoheu avem, prin contrast,
figura remarcabilă a Domnului Isus Hristos.
25 Decembrie
Estera 5.1-14
Este un ceas de întuneric şi de teroare pentru poporul lui Mardoheu! Doar o mică speranţă
a mai rămas: mijlocirea Esterei înaintea soţului ei, împăratul. Cu toate acestea, riscul este
mare! Accesul în curtea palatului este interzis şi, pe de altă parte, cum să spere să-1 determine
pe orgoliosul monarh să revină asupra unei decizii pe care chiar el a luat-o!? Totuşi, minunea
se produce: Dumnezeu îi mişcă inima şi el o primeşte pe regină favorabil. Dar ce contrast este
între Ahaşveroş şi Cel cu privire la care Epistola către Evrei ne asigură că are capacitatea
desăvârşită de a-Şi manifesta compasiunea pentru slăbiciunile noastre, adăugând: „Să ne
apropiem deci cu îndrăzneală de tronul harului, ca să primim îndurare şi să găsim har,
pentru ajutor la timp potrivit" (Evrei 4.15, 16)!
Aşa cum întrevăzuse Mardoheu (4.14), tocmai pentru acest serviciu special providenţa
divină o adusese pe Estera la tron. Oare nu are fiecare tânără creştină, în acelaşi fel, un
serviciu clar de îndeplinit în locul unde Domnul a aşezat-o?
Sfârşitul capitolului ne arată că nici unul dintre onorurile acordate lui Haman n-au reuşit
să-i înmoaie ura implacabilă pe care o nutrea în inimă.
26 Decembrie
Estera 10.1-14
Domnul Isus, într-o scurtă parabolă, prezintă împărăţia lui Dumnezeu în felul următor:
„este ca şi cum un om aruncă sămânţa pe pământ şi doarme ..." Astfel apare această carte a
Esterei. Domnul, care nu este menţionat nici măcar o dată, pare să doarmă. Dar să citim în
continuare: „ ... şi se trezeşte, noapte şi zi ..." Câteva versete mai departe îl găsim pe Stăpânul
vânturilor şi al valurilor dormind pe căpătâiul unei corăbii ... fără să înceteze, să fim siguri de
aceasta, să vegheze asupra ucenicilor Săi preaiubiţi (Marcu 4.26-27, 38). Dar observăm în
capitolul prezent prin ce înlănţuire admirabilă sunt toate controlate de Dumnezeu, fără însă ca
El să Se facă cunoscut. Insomnia împăratului, lectura care-i fusese făcută, întrebarea pe care o
pune, momentul exact în care Haman intră în curte, totul este dirijat, reglat ca un mecanism
minuţios, de mâna Lui suverană. Scepticii pot să judece un asemenea concurs de împrejurări
ca fiind improbabil. Dar pe noi, credincioşii, acesta nu ne surprinde deloc. Cunoaştem bine
(după ce am experimentat-o de atâtea ori), această intervenţie atotputernică care face ca toate
lucrurile să lucreze împreună spre bine pentru cei care îl iubesc pe Dumnezeu (Romani 8.28).

11. Psalmii 7.13-16 şi 37. 32, 33 capătă, în relatarea noastră, o confirmare impunătoare.
27 Decembrie
Estera 7.1-10
Acţiunea se derulează într-un ritm rapid. Acum ne aflăm în stadiul final, când împărăteasa
dezvăluie lucrurile şi Haman se îngrozeşte. El este potrivnicul, vrăjmaşul, răul, trei nume pe
care, în Cuvântul lui Dumnezeu, le poartă însuşi diavolul! Şi, pe loc, sub porunca împăratului,
Haman este spânzurat chiar pe lemnul pe care el îl pregătise pentru Mardoheu (Psalmul 7.1415). Această scenă evocă pentru noi un ansamblu de fapte cu mult mai măreţe decât acestea.
Aşa cum Mardoheu nu s-a plecat înaintea persoanei favorite împăratului, Hristos a fost singurul între fiii oamenilor care nu S-a plecat înaintea lui Satan. Cunoaştem răspunsul Lui în
momentul ispitei: „Domnului Dumnezeului tău să te închini şi numai Lui să-I slujeşti" (Matei
4.9-10).
Astfel, nefiind în stare să-L facă pe acest Om desăvârşit să Se plece, Vrăjmaşul n-a încetat
până nu s-a debarasat de El. Cu acest scop i-a ridicat pe oameni împotriva lui Isus, stârnindu-i
să-I pregătească crucea, la fel cum Haman a pregătit-o pentru Mardoheu (deşi acesta n-a fost
atârnat pe ea). Ori tocmai această cruce, prin care Satan credea că triumfase şi că terminase cu
Hristos, i-a marcat de fapt propria înfrângere finală (citiţi Coloseni 2.15; Evrei 2.14). Fiecare
efort al urii sale nu s-a întors decât spre propria-i distrugere ... şi în acelaşi timp spre
mântuirea noastră.
28 Decembrie
Estera 11.1-14
Cursul evenimentelor este acum răsturnat. Numai Dumnezeu are posibilitatea de a
schimba o situaţie în felul acesta. Dar moartea lui Haman este departe de a constitui
rezolvarea ei completă. Legat prin propriul sigiliu, împăratul nu mai are puterea să anuleze
decretul său aducător de nenorociri. Ceea ce face - şi Dumnezeu din nou îi înclină inima spre
un act de înţelepciune - este sa-şi încredinţeze autoritatea Esterei şi lui Mardoheu, pentru
dejucarea comploturilor lui Haman. Vrăjmaşilor nu le vor fi luate armele, dar iudeii, în
schimb, vor fi autorizaţi şi chiar încurajaţi să se apere şi să-i distrugă. Creştinul are vrăjmaşi
care caută să-1 asuprească. Cu toate că stăpânul lor, Satan, a fost învins prin lucrarea
Domnului Hristos de la cruce (la fel cum Haman a fost atârnat pe spânzurătoarea pe care o
pregătise), puterea de a lucra împotriva copiilor lui Dumnezeu nu le-a fost luată încă. Acum
însă copilul lui Dumnezeu are posibilitatea de a i se împotrivi într-un mod eficient.
Fiecare dintre noi îi cunoaşte prea bine, pe cont propriu, pe aceşti vrăjmaşi. Dacă noi îi
cruţăm, ei nu ne vor cruţa. De aceea, pentru a le anula eforturile, să folosim armele credinţei,
inclusiv (vezi v. 11) strângerea pentru rugăciunea în comun, să ne întărim în Domnul şi în
puterea tăriei Lui (Efeseni 6. 10).
29 Decembrie
Estera
8.15-17; 9.1-10

12. A trecut timpul când Mardoheu stătea în umilinţă la poarta împăratului. Assuerus
(Ahaşveroş), deţinătorul puterii supreme, i-a conferit glorie, mărire, onoare şi putere prefigurare a preamăririi Domnului Isus Hristos când, după cum a spus un poet, «îl vom vedea
'nălţat în glorie, pe El, strălucitorul Fiu al Omului, venind pe nori cu nimb de aur» (H. Rossier
- compară cu v. 15). Să urmărim din nou, pe scurt, activitatea lui Mardoheu şi să-i surprindem
asemănările cu drumul Domnului Isus: A îngrijit de tânăra iudeică, tot aşa cum Hristos a
vegheat constant asupra poporului Său. Deşi era un slujitor credincios împăratului, Mardoheu
a refuzat, cu toate acestea, să se plece înaintea amalecitului, la fel cum Isus n-a recunoscut
nici cel mai mic drept al Ispititorului. Totuşi Hristos, datorită acestei perfecţiuni şi a dragostei
Sale pentru poporul Său, a trebuit să experimenteze în realitate lemnul blestemului, a cărui
umbră doar a trecut peste Mardoheu.
După suferinţe vine gloria. În adevăr, în v.15 din cap.8 şi în v.3,4 din cap.9, contemplăm
cu adorare triumful lui Isus, care va fi însoţit de nimicirea sau supunerea tuturor vrăjmaşilor
Lui (vezi Ps. 66.3-4).
Cei zece fii ai lui Haman, de care tatăl lor era atât de mândru (5.11), pier la rândul lor.
„Despre sămânţa răufăcătorilor nu se va mai aminti niciodată" (Isaia 14.20).
30 Decembrie
Estera 12.11-22
Această zi, a treisprezecea a lunii Adar, care trebuia să marcheze pentru totdeauna
masacrul şi dispariţia lui Israel, a devenit, din contră, ziua comemorării triumfului lor şi a
anihilării vrăjmaşilor lor. Soarta acestor vrăjmaş este o dovadă tragică a faptului că atacurile
ţintite asupr poporului lui Dumnezeu nu rămân nepedepsite. Cel care atinge „se atinge de
lumina ochilor Lui" (Zaharia 2.8; vezi Psalmul 105.12-15).
Am putea fi noi subiecte ale unei iubiri mai puţin afectuoase, noi, care suntem parte a
poporului ceresc, Mireasa lui Hristos? Israelul în captivitate manifestă clar semnele unei
naţiuni „împrăştiate şi pustiite", ale unui popor „înfricoşător de la începutul lui", ale unei
naţiuni „care tot aşteaptă şi este călcată în picioare" (Isaia 18.2). Dumnezeu, Căruia acest
popor Îi este preţios, deoarece Mântuitorul lumii Se naşte din el, îşi va pune în acţiune
atotputernicia ca să-i scape, pe ei, un neam călcat în picioare de lume.
Ce bogată este cartea Estera, despre care înainte am fi putut crede că oferă puţin pentru
zidirea noastră! Ce loc îi oferă ea, ilustrativ, Domnului Isus umilit şi înălţat! Ce orizont
deschide ea asupra viitorului lui Israel, asupra odihnei şi bucuriei lor (v. 17), bucurie a
împărăţiei care-i aşteaptă în finalul tuturor suferinţelor!
31 Decembrie
Estera
9.23-32; 10.1-3
Astfel, an de an, marea eliberare a poporului va trebui comemorată prin această sărbătoare, Purim.
Cu sentimente atât de amestecate, vai, creştinătatea celebrează în fiecare an naşterea şi moartea
Mântuitorului. Desigur, ne-am bucura dacă mulţi ar fi antrenaţi în felul acesta să gândească la aceste
evenimente minunate măcar o dată sau de două ori pe an. Şi pentru noi, sfârşitul fiecărui an oferă
ocazia de a-L binecuvânta în plus pe Dumnezeu pentru toată bunătatea pe care ne-o arată neîncetat.
Dar am putea nu o dată pe an, ci în fiecare zi întâi a săptămânii şi, mai mult, în fiecare zi din viaţă să
ne reamintim de glorioasa răscumpărare, de gloriosul nostru Răscumpărător.
Domnul Isus apare încă o dată în cap. 10 în trăsăturile lui Mardoheu, „mare ... iubit de mulţimea
fraţilor săi, căutând binele ... vorbind de pace ..." (v. 3). Şi, în toate acestea, îl contemplăm pe Isus

13. care, luând chipul unui Slujitor, a lucrat cu înţelepciune şi, în consecinţă, a trebuit să fie înălţat şi
ridicat şi aşezat foarte sus (Isaia 52.13; Psalmul 45.6-8; Filipeni 2.9-11). Dar El este la fel de demn să
ocupe şi cel dintâi loc în gândurile şi în afecţiunile noastre (Coloseni 1: sf. v. 18). Fie ca să-I oferim
fiecare dintre noi acest loc încă de pe acum!