1. 1 Noiembrie
2 Cronici 1.1-14
Inima înţeleaptă a lui Ezechia înţelege că Pastele trebuie să fie restabilit: acesta va avea
loc în luna a doua, cum autoriza Numeri 9.11. Inima largă a lui Ezechia cuprinde întregul
Israel, unde trimite soli... întocmai cum astăzi Domnul face publică, peste tot, invitaţia Lui de
har. Oare vede El în noi acei servitori cărora să le poată încredinţa preţiosul mesaj? Ce conţine
acest mesaj?
1) „Întoarceţi-vă la Domnul": pocăinţa.
2) „Daţi mâna Domnului": credinţa.
3) „Veniţi la sfântul Lui locaş": căutaţi locul prezenţei Sale.
4) Slujiţi Domnului".
5) În sfârşit: Să ştiţi că El este milos şi îndurător (v. 9).
Un asemenea mesaj este întâmpinat cu mult dispreţ,
iar atitudinea pe care prea mulţi oameni o au faţă de chemările harului este una de neîncredere
sau de indiferenţă. Totuşi atenţionarea lor a meritat, pentru că unii s-au smerit şi au venit la
Ierusalim, locul unde se strângea o mare adunare. Acolo continuă curăţirea începută prin
leviţi. Altarele pe care Ahaz le făcuse pentru sine însuşi „în toate colţurile Ierusalimului"
(28.24) ajung din urmă necurăţiile din templu, fiind şi ele aruncate tot în adâncul pârâului
Chedron (29.16).
2 Noiembrie
2 Cronici 30.15-27
Asemenea împăratului din parabolă, Ezechia a făcut ca invitaţia harului să fie proclamată
în toată ţara: „Iată, am pregătit ospăţul meu; ... toate sunt gata. Veniţi ..." (Matei 22.4). Mulţi
n-au luat-o în seamă, dar şi dintre cei care au venit, mulţi nu se sfinţiseră (v.17). Ce era de
făcut? Ar fi trebuit trimişi acasă? Deloc! Întocmai cum invitaţii la marea sărbătoare primesc
din partea împăratului câte o haină de nuntă, harul lui Dumnezeu se ocupă de curăţirea acestor
israeliţi, ca să-i aducă într-o stare potrivită cu sfinţenia prezenţei Lui. Şi această curăţire este
atinsă tocmai prin intermediul Paştelui pe care au venit să-1 celebreze. Sângele animalelor
înjunghiate le asigură sfinţirea.
Gândurile ni se îndreaptă spre sângele lui Isus, Mielul sfânt al lui Dumnezeu, ce curăţă
orice păcat (1 Ioan 1.7).
În ce-i priveşte pe cei slabi şi ignoranţi, Ezechia, ca simbol al lui Hristos, mediază pentru
ei înaintea lui Dumnezeu care iartă. Urmează sărbătoarea Azimelor. Ea ne vorbeşte despre
sfinţirea practică. O mare bucurie o însoţeşte, dovadă că punerea deoparte pentru Dumnezeu
nu poate fi nicidecum sinonimă cu tristeţea. Şi rugăciunea purtătorilor de cuvânt ai poporului
îşi atinge scopul: „s-a suit până la locuinţa cea sfântă a Domnului din ceruri".
3 Noiembrie
2 Cronici 31.1-8
Israeliţii care au răspuns chemării lui Ezechia au trăit experienţa prezenţei Domnului şi a
bucuriei pe care ea o aduce. Ei pleacă acum, plini de entuziasm, pe întreg cuprinsul ţării,
pentru a distruge toate urmele religiei idolatre. După ce au experimentat în mod personal
valoarea adevăratei închinări din partea lui Israel, ei realizează acum cât de mult se
depărtaseră de ea înainte.

2. Acesta este un adevăr de o importanţă vitală! Pentru a fi în stare să judeci răul, trebuie
înainte de orice să-L fi întâlnit pe Domnul. Nu poţi să-i ceri cuiva să respingă lumea şi idolii
ei; asta ar însemna să-ţi pierzi timpul. Mai întâi trebuie să-i conducem la Isus şi apoi să
aşteptăm roadele. Iată lecţia pe care ne-o oferă aici Ezechia!
Binefacerea nu se desparte de celelalte jertfe (vezi Evrei 13.15-16). Cele dintâi roade şi
zeciuielile sunt strânse în grămezi în perioada dintre cele două mari sărbători anuale care au
urmat celei a Paştelui: Cincizecimea, în luna a treia, şi sărbătoarea Corturilor, în luna a şaptea
(v.7). Împăratul aduce din averile lui ceea ce este necesar pentru arderile-de-tot şi poporul îl
imită, cum făcuse deja când distrusese falşii dumnezei. Forţa exemplului este mai mare decât
cea a cuvintelor. Să nu uităm faptul acesta şi în ceea ce ne priveşte pe noi (vezi 2 Tes. 3.7-9).
4 Noiembrie
2 Cronici
31.9-21
Împăratul îi întreabă pe preoţi şi pe leviţi cu privire la „grămezi". În acelaşi fel, Domnul ia
notă de tot ceea ce dăm (sau nu dăm) pentru El. Vor fi totdeauna lucruri puţine: „cinci pâini
de orz şi doi peştişori", dar El le poate transforma în „mare abundenţă". Şi încă va mai rămâne
ceva după ce fiecare se va fi săturat (v.10; vezi Ioan 6.12 şi de asemeni Maleahi 3.10). Nimic
din ceea ce ne dă Dumnezeu nu trebuie să se piardă sau să se risipească.
Sunt desemnaţi supraveghetori şi administratori. Funcţiile lor constau pentru unii în a
veghea asupra proviziilor, iar pentru ceilalţi în a „împărţi cu credincioşie fraţilor lor" (v. 15).
„încolo", spune apostolul, „se cere administratorilor ca fiecare să fie găsit credincios" (1
Corinteni 4.2). Pavel însuşi a dat un exemplu în acest sens, când a mers personal la Ierusalim
ca să ducă darurile strânse pentru sfinţii de acolo (Romani 15.25-26; 1 Corinteni 16.3-4). Dar
această credincioşie este la fel de importantă când este vorba de hrana spirituală a poporului
lui Dumnezeu.
Ezechia a făcut ceea ce era bine şi drept şi adevărat. „A lucrat cu toată inima". Frumos
rezumat al activităţii sale. Fie ca Domnul să poată spune acelaşi lucru despre fiecare dintre noi
la sfârşitul lucrărilor noastre!
5 Noiembrie
2 Cronici 32.1-15
Ne puteam aştepta ca „aceste lucruri şi această credincioşie"» plăcute lui Dumnezeu, să-i
fie insuportabile marelui Vrăjmaş. Ele l-au făcut să se ridice împotriva lui Israel şi a
împăratului lor.
Bucuria pe care o putem experimenta în Domnul nu trebuie să ne facă să uităm de
existenţa acestui adversar care dă târcoale în jurul nostru ca un leu care răcneşte şi caută pe
cine să înghită (1 Petru 5.8). Satan deci va prelua ofensiva. El îl îndreaptă împotriva
Ierusalimului pe puternicul împărat al Asiriei, care începe prin a adresa poporului un mesaj
ameninţător şi perfid: „Ezechia" - le spune el - „vă amăgeşte ca să vă dea morţii prin foamete
şi prin sete" (v. 11). Mare minciună! Nu erau cămările templului pline cu grămezi de provizii
strânse încă de pe vremea când în ţară era belşug (31.10-11)? Şi, graţie apeductului pe care
împăratul tocmai îl construise (comparaţi v. 4 cu 2 împăraţi 18.17; 20.20), în interiorul cetăţii
curgea apă proaspătă.
Tot aşa vorbeşte înşelătorul şi astăzi. A-l asculta, încercând totodată să rămânem aproape
de Domnul Isus, înseamnă să ne expunem la lipsuri şi privaţiuni. Dar noi ştim că adevărul este
reversul a ceea ce spune el. Hristos este pâinea vieţii (Ioan 6.48, 51) şi sursa de apă vie (Ioan
7.37), în timp ce, în afara Lui, domneşte setea (v. 4).

3. 6 Noiembrie
2 Cronici 32.16-33
În cartea 2 împăraţi (cap. 18 şi 19) am citit în detaliu remarcile jignitoare ale lui RabŞache, urmate de scrisoarea din partea împăratului Asiriei. Cum răspunde Ezechia? El se
roagă! Împreună cu Isaia strigă la Dumnezeu în această privinţă. Iată cea mai mică adunare
de rugăciune. Dar Domnul a prevăzut-o şi ea are o putere irezistibilă, conform promisiunii
Lui: „Dacă doi dintre voi se vor învoi ... asupra oricărui lucru, orice ar cere, li se va face de la
Tatăl Meu care este în ceruri" (Matei 18.19). Vedem astfel pe de o parte doi oameni rugânduse, iar pe de cealaltă parte, o armată formidabilă. Victoria este a primilor; masa atacatorilor
este zdrobită, fără ca aceştia să-şi poată explica cum. Şeful lor se întoarce „cu faţa ruşinată
(lit: cu ruşinea feţei)", pentru a pieri, la rândul său, asasinat de cei doi fii ai săi.
După împăratul Asiriei vine împăratul spaimelor: Moartea (Iov 18.14), vrăjmaş încă mai
înfricoşător, care se prezintă pentru a-1 înghiţi pe Ezechia. Dar şi contra acestuia rugăciunea
lui este suverană şi Dumnezeu îl scapă din nou.
Observăm cu tristeţe că această fericită domnie nu se sfârşeşte fără o pată întunecată: o
gravă slăbiciune, generată de mândrie, care va fi urmată de umilinţă, iar apoi de restaurare.
7 Noiembrie
2 Cronici 33.1-13
Domnia lui Manase bate un dublu record: este cea ţttai lungă (cincizeci şi cinci de ani) şi
cea mai rea. Cum se explică această durată de excepţie, de vreme ce nedreptatea era
insuportabilă în ochii lui Dumnezeu? Cunoaştem motivul şi ne minunăm: este răbdarea harului. Să nu uităm că aceasta caracterizează cele două cărţi ale Cronicilor de la un capăt la
celălalt. După ce a vorbit lui Mânase şi poporului său, deşi ei n-au vrut să asculte (v.10),
Domnul foloseşte limbajul lanţurilor şi al captivităţii, care este, în sfârşit, ascultat. Exemplul
lui Manase ne învaţă că nu există păcătos atât de mare căruia Dumnezeu să nu poată să-i
schimbe inima. Şi această istorie, din toată Scriptura, este una dintre cele mai încurajatoare.
Să nu considerăm niciodată că o persoană este prea mult legată de păcat pentru a nu mai putea
fi mântuită.
De asemenea, în această domnie lipsită de evlavie a lui Manase, avem rezumată istoria
profetică a lui Israel. Numele acestui împărat semnifică „uitare" şi ne reaminteşte de
declaraţia Domnului: „Poporul Meu M-a uitat de zile fără număr" (Ieremia 2.32). Exilul
actual al lui Israel sub jugul naţiunilor este consecinţa acestui abandon; dar tot el va fi, ca şi în
cazul lui Manase, mijlocul de trezire, în cele din urmă, a conştiinţelor şi a inimilor lor.
8 Noiembrie
2 Cronici 33.14-25
Nu numai că harul lui Dumnezeu se lasă mişcat de rugăciunea stăruitoare a lui Manase,
dar îi oferă încă o dată ocazia să repare, într-o anumită măsură, răul pe care-1 făcuse mai
înainte. În adevăr, există întoarceri la Dumnezeu şi pe patul de moarte. Dar dacă aceste întoarceri oferă posibilitatea salvării sufletului, ele nu mai lasă timp pentru a-I mai putea servi
Domnului aici jos, pe pământ. Şi asta ar fi o pierdere mare pentru eternitate! (2 Corinteni
5.10; 1 Corinteni 3.15).

4. Dovada convertirii este dată de roadele ei. Toată Iuda este martoră a convertirii lui
Manase. Falşii dumnezei, pe care-i servise atât de mult, sunt respinşi; închinarea la idoli este
înlocuită de închinarea faţă de Domnul, în adevăr, semn al unei adevărate convertiri (1
Tesaloniceni 1.9). Acest cuvânt semnifică o întoarcere, o schimbare completă a direcţiei.
Domnul Isus devine scopul vieţii, iar întreaga energie pusă până atunci în slujba lumii şi a
păcatului este înlocuită prin devotamentul faţă de Domnul.
Amon n-a tras nici un profit de pe urma exemplului tatălui său (Ieremia 8. 12). Smerenia
nu îşi găseşte loc în inima lui. De aceea trece „ca floarea câmpului" după expresia profetului:
„Vântul Domnului suflă peste ea" (Isaia 40.6-7).
9 Noiembrie
2 Cronici 34.1-7 şi 34.29-33
Iosia semnifică: „Cel căruia Dumnezeu îi poartă de grijă". Şi toţi credincioşii am avea
dreptul să purtăm acest nume frumos, însoţit încă de la naştere de această purtare de grijă, la
vârsta de şaisprezece ani, Iosia începe să-L caute pe Domnul. El întreprinde apoi marea
lucrare de trezire pe care am văzut-o în 2 împăraţi 22 şi 23.
Şaisprezece ani este poate vârsta unora dintre cititorii noştri. Ei nu mai sunt copii; viaţa li
se deschide înainte cu toate posibilităţile ei. Tinereţea reprezintă un capital preţios, oferit de
Dumnezeu. Cum îl vor folosi? Unii îl irosesc prosteşte ... şi îi culeg mai apoi roadele amare.
Alţii, mai prudenţi din punct de vedere omenesc, îşi dedică zilele tinereţii pentru pregătirea
unei poziţii avantajoase, în sfârşit, alţii, cei mai înţelepţi, procedează precum Iosia. Întâi îl
caută pe Domnul, apoi pun totul în acord cu voia Lui (Matei 6.33). Legea a fost regăsită în
templu în timpul acestor strădanii. Pentru a face tot poporul să beneficieze de ea, Iosia trebuie
să-i oblige să-L slujească pe Domnul (v. 33). Este semn rău! Oare ascultarea faţă de Domnul
nu trebuie întotdeauna să izvorască din dragostea noastră pentru El? ,Aceste cuvinte pe care ţi
le poruncesc astăzi să fie în inima ta" spunea Moise poporului în momentul când le dădea
această carte (Deut. 6.6).
10 Noiembrie
2 Cronici 4.1-14
Celebrarea Paştelui de către Iosia şi popor ocupă aici aproape întregul capitol, în timp ce 2
împăraţi nu i-a consacrat decât trei versete (23.21-23). Este rezultatul întoarcerii la Domnul, la
care am asistat în capitolul anterior. Pastele era pentru Israel cea dintâi instituire divină (prin
lege). Dumnezeu li-1 dăduse chiar înainte ca ei să fi părăsit Egiptul. El reprezenta memorialul
marii eliberări a lui Israel. Un astfel de „memorial" au şi copiii lui Dumnezeu de astăzi (1
Corinteni 11.24-25). În jurul Mesei Domnului, în fiecare zi dintâi a săptămânii, cei
răscumpăraţi îşi aduc aminte de marea lor mântuire şi de Cel care a împlinit-o. Ce
caracterizează în acelaşi timp şi Pastele de atunci şi închinarea creştină de astăzi? În primul
rând, prezenţa chivotului: Hristos (v. 3). Apoi, în mod necesar, sfinţenia: Chivotul fiind sfânt,
trebuia ca leviţii să se sfinţească, ca să fie potriviţi acestei prezenţe, în sfârşit, motivul însuşi
al sărbătorii era aducerea de jertfe. Ele ne reamintesc de jertfa pe care fiecare credincios este
chemat să o ofere, nu numai duminica, ci fără încetare, lui Dumnezeu: „o jertfă de laudă,
adică rodul buzelor care mărturisesc Numele Lui" (Evrei 13.15).
11 Noiembrie
2 Cronici 35.15-27

5. Pagina este pe punctul de a fi întoarsă. Domniile groaznice ale lui Manase şi Amon L-au
determinat pe Domnul să ia o decizie irevocabilă cu privire la Iuda. Dar ce frumos este să
vedem harul producând încă o dată, în această perioadă finală, o renaştere ca cea a lui Iosia!
Judecata lumii actuale este şi ea la uşă. Toate lucrurile ne-o arată. Totuşi, chiar în timpuri
ca acestea, Duhului lui Dumnezeu îi face plăcere să facă treziri ici şi colo. Dorinţa Lui este să
se facă o trezire întâi în inima fiecăruia dintre noi.
Iată cum acest Paşte readuce în minte zilele de altădată, mergând nu numai până la cele
ale lui Solomon şi ale lui David, ci până la ale lui Samuel. Totul este în armonie; fiecare se
află la locul lui; dragostea frăţească este la lucru. Această imagine străluceşte cu atât mai mult
cu cât se află intercalată între domniile rele ale împăraţilor precedenţi şi decadenţa finală care
va urma.
Sfârşitul lui Iosia nu este la înălţimea vieţii pe care a dus-o el. Ca şi Ezechia, se încurcă în
relaţiile sale cu puterile politice ale timpului. În pofida unui avertisment care venea din partea
lui Dumnezeu însuşi, i se opune lui Faraon şi îşi găseşte moartea într-o bătălie în care n-ar fi
trebuit să se angajeze.
12 Noiembrie
2 Cronici 5.1-14
În ansamblul său, poporul lui Iuda nu urmase exemplul lui Iosia. Multe semne indică
aceasta. Ascultarea de lege le fusese impusă. La momentul Paştelui, arătaseră mult mai puţină
bucurie şi spontaneitate decât la Pastele lui Ezechia. A fost necesar ca împăratul şi conducătorii poporului să dea animalele pentru sacrificii (35.7-9). Acum, când credinciosul Iosia a
fost scos din scenă, când cel drept a fost „luat (sau strâns, adunat) dinaintea răului" (Isaia
57.1), nimic nu-L mai reţine pe Domnul să împlinească judecata faţă de Iuda. Atunci
evenimentele se petrec repede: Se succed patru suverani: Ioahaz, Ioiachim, Ioiachin şi
Zedechia; unul mai rău ca altul. Spiritul lor de revoltă le-a oferit întâi egiptenilor, apoi babilonienilor, ocazia să intervină în treburile micii împărăţii. Potrivnicul şi vrăjmaşul intră pe
porţile Ierusalimului (PI. Ier. 4.12) şi, în trei rânduri, atât obiectele Templului cât şi
persoanele suferă aceeaşi soartă, fiind înstrăinate, parţial, în Babilon. Versetul 14 şi
următoarele scot în evidenţă faptul că mai-marii preoţilor şi poporul împart răspunderea
împăraţilor lor în judecata care-i loveşte.
13 Noiembrie
2 Cronici 36.15-23
Deşi sunt cărţi ale harului, „Cronicile" sunt totuşi obligate să concluzioneze: „și n-a mai
fost vindecare", pentru că atunci când harul este dispreţuit, nu mai rămâne decât „o
înfricoşătoare aşteptare sigură a judecăţii" (Evrei 10.27). Expresia din v.15: „îi era milă de
poporul Său", devine în v. 17: „Nu a avut milă..."
În acelaşi fel, Cel căruia „I se făcuse milă" de mulţimi a trebuit să pronunţe foarte curând
o sentinţă irevocabilă împotriva cetăţilor din care ieşiseră mulţimile (Matei 9.36; 11.21, 23).
În pofida acestui lucru, încă găsim aici harul divin. Cărţile Cronicilor, prin contrast cu cele ale
împăraţilor, trec foarte repede peste această tristă perioadă finală. Iar aceste cărţi nu se
termină cu deportarea însăşi, ci cu decretul lui Cir care avea să-i pună capăt şaptezeci de ani
mai târziu! Harul insondabil al lui Dumnezeu are astfel întotdeauna ultimul cuvânt.
Putem vedea că aceste evenimente nu ni se relatează aşa cum ar face-o manualele noastre
de istorie. Dumnezeu nu ne aduce la cunoştinţă fapte doar pentru a satisface interesul nostru

6. intelectual sau pentru a ne mobila memoria. Intenţia Lui este să vorbească conştiinţelor
noastre şi să ne atingă inimile. Şi-a atins El această ţintă pe când ţi S-a adresat ţie?
14 Noiembrie
Ezra 1.1-11
Prin Ieremia, Domnul fixase mai dinainte ca durata captivităţii în Babilon să fie de
şaptezeci de ani. Aceia care, asemenea lui Daniel, cercetau Scripturile, avuseseră posibilitatea
să cunoască sfârşitul apropiat (Daniel 9.2). Cei şaptezeci de ani sunt număraţi de la primul an
al lui Nebucadneţar, cel responsabil cu transportarea, până la primul an al lui Cirus, cel care
îi va pune punct (Ieremia 25.1, 11). Cu circa două secole mai devreme, Domnul îl identificase
deja, pe nume, pe acest ultim împărat (Isaia 44.28; 45.1). Fără nici o îndoială, Cirus avea
cunoştinţă de această profeţie, deoarece era conştient că ea reprezenta un instrument ales de
Dumnezeu ca să restabilească închinarea faţă de El.
In acelaşi timp, Domnul trezeşte duhul unui număr de iudei exilaţi, dintre aceia care-şi
aminteau de Ierusalim cu lacrimi şi care făceau din el „cea dintâi dintre bucuriile lor" (vezi
Psalmul 137.1, 5, 6). Prieteni creştini, şi noi ne aflăm într-un „ţinut străin". Tânjim noi după
Cetatea cerească? Duhul nostru a fost el „trezit" ca să-L aşteptăm pe Domnul Isus? El este
marele împărat, centrul profeţiilor, Cel Căruia Dumnezeu îi va da în curând toate împărăţiile
pământului (v. 2), ca să-Şi restabilească lauda şi gloria.
15 Noiembrie
Ezra 2.1, 2 şi 59-70
Drumul spre Ierusalim este deschis. Câţi sunt cei care vor profita de aceasta? Ceva mai
puţin de cincizeci de mii de oameni din diferite pături sociale ale poporului. În plus, printre
cei din această rămăşiţă slabă existau unii care nu puteau dovedi că aparţineau cu adevărat lui
Israel. Chiar şi dintre preoţi fuseseră neglijenţi, ceea ce mai apoi îi va împiedica să-şi
îndeplinească serviciul divin. Vai, mulţi creştini sunt ca aceşti israeliţi! Ei nu p ot afirma cu
siguranţă că sunt copii ai lui Dumnezeu. Dacă vreunul dintre cititorii noştri se găseşte într-o
asemenea situaţie, atunci să apeleze la „înregistrarea sa genealogică" (v. 62). O va găsi în
Biblia lui. Să se prindă cu fermitate de pasaje ca Ioan 1.12; 1 Ioan 5.1,13. Atât de multe
suflete cu mari îndoieli (sau ezitări) au găsit, în aceste versete şi în altele, dovada
incontestabilă că aparţin familiei lui Dumnezeu!
Dumnezeu îşi are ochii aţintiţi asupra acestei rămăşiţe fără putere. A numărat-o cu atenţie
şi urmează să vegheze cu gingăşie asupra ei nu doar datorită îndurării Sale, ci şi pentru că are
un plan măreţ cu privire la ea: descendenţilor acestor iudei reîntorşi în ţară le va fi prezentat,
după paisprezece generaţii, Hristos, Mesia al lui Israel (Matei 1.17).
16 Noiembrie
Ezra 3.1-13
Psalmul 137 ni-i arată pe exilaţii lui Iuda lângă malurile râurilor Babilonului, incapabili să
cânte, din cauza tristeţii. Dar acum este Psalmul 126 cel care vorbeşte: „Când a întors Domnul
pe captivii Sionului... gura ne era plină de râs şi limba de strigăte de bucurie ... Domnul a
făcut mari lucruri pentru noi: suntem bucuroşi (Ps. 126.1-3). Dar nu era aceasta şi o poruncă

7. divină? (Isaia 48.20). Ei celebrează „sărbătoarea Corturilor", sărbătoarea bucuriei (în v.ll
îi vedem de asemenea cântând). Prima lor grijă se îndreaptă spre altarul Domnului pe care îl
aşază „pe temelia lui". Motivul lor este demn de remarcat: ,pentru că teama era peste ei din
cauza popoarelor acelor ţări" (v. 3). Frica îi conduce nu la asigurarea propriei protecţii, ci la
strângerea în jurul Domnului, El fiind acela care-i va apăra.
Apoi sunt puse fundaţiile noii case. Faptul acesta dă naştere unei ceremonii mişcătoare, în
care îşi fac apariţia atât bucuria cât şi lacrimile (vezi Ieremia 33.10, 11). Ce contrast cu primul
templu! Acelaşi contrast există şi între începuturile Bisericii, relatate în cartea Fapte, şi slaba
mărturie colectivă pe care cei credincioşi o mai pot da în mijlocul ruinei actuale.
17 Noiembrie
Ezra 4.1-16
Situaţia oamenilor lui Iuda n-a scăpat atenţiei naţiunilor din jur. Iată-i cum vin cu o ofertă
tentantă: „Să construim cu voi, deoarece căutăm ca şi voi pe Dumnezeul vostru ..." (v. 2). Nu
era acesta un gest de prietenie din partea lor? Lucrarea ar înainta mult mai repede. Şi un refuz
i-ar jigni cu siguranţă pe aceşti oameni. Dar conducătorii iudeilor nu sunt nicidecum naivi. Ei
resping ferm sugestia, spre deosebire de Iosua şi de mai-marii lui Israel care se lăsaseră
înşelaţi altădată de un truc asemănător (Iosua 9). Ca să ia parte la o lucrare a lui Dumnezeu,
este esenţial ca cei implicaţi în ea să aparţină poporului lui Dumnezeu. Să nu ne temem să
menţinem o despărţire categorică faţă de cercurile religioase ale căror principii sunt confuze,
chiar dacă aceasta ar intra în contradicţie cu ceea ce ar sugera falsa dragoste sau, simplu,
dorinţa de a nu-i leza pe alţii.
Ceea ce urmează aruncă o lumină asupra identităţii acestor ajutoare binevoitoare:
vrăjmaşi! Nereuşindu-le înşelăciunea, ei îşi descoperă jocul şi recurg la ameninţări. Apoi,
schimbând încă o dată tactica, trimit o scrisoare acuzatoare lui Artaxerxes, noul conducător al
imperiului.
18 Noiembrie
Ezra 7.17-24; 5.1-5
Ca să oprească lucrarea fiilor lui Iuda, vrăjmaşii lor au folosit, pe rând, şiretenia (v. 2),
intimidarea (v. 4-5) şi acuzaţiile (v. 6-16). Acum, când au obţinut de la împărat sprijinul pe
care-1 doreau, folosesc o nouă armă: violenţa. Ei se duc în grabă lângă iudei, ca să-i oprească
„prin forţă şi cu putere" (v. 23) de la continuarea lucrării. Dar adevăratul motiv ca lucrarea să
fie oprită este altul. Profetul Hagai ni-1 face cunoscut în primul său capitol: este însăşi lipsa
de credinţă şi neglijenţa poporului. De-a lungul anilor (în jur de cincisprezece) care s-au scurs
de la punerea temeliilor, preocuparea pentru casa lui Dumnezeu scăzuse treptat şi fiecare
începuse să se ocupe de propria casă. Vai! Nu trecem şi noi astăzi, ca oameni credincioşi,
prin asemenea perioade de declin spiritual? Domnul şi Casa Lui (Adunarea) nu ne mai atrag
inimile. Şi, proporţional cu lipsa de interes pentru cele ale Domnului, creşte preocuparea
noastră cu propriile afaceri. Totuşi, Dumnezeu nu vrea să ne lase în această stare. El ni Se
adresează în acelaşi fel în care îi vorbeşte aici lui Iuda. La îndemnul lui Hagai şi al lui
Zaharia, poporul se trezeşte, iese din indiferenţă şi reîncepe lucrul
19 Noiembrie
Ezra 5.6-17
În timp ce, sub „ochiul Dumnezeului lor" (v.5; Psalmul 32.8), iudeii au reînceput lucrul,
vrăjmaşii, pe de altă parte, îşi reiau planurile rele.

8. Atât timp cât viaţa noastră creştină se află în declin, cât timp ne căutăm propriile interese,
nu-i dăm diavolului nici o bătaie de cap. În mod sigur va avea grijă să nu ne deranjeze din
somnul nostru. Îi convine de minune. Dar odată ce Domnul, prin Cuvântul Său, ne trezeşte
inima şi zelul pentru El, imediat îl găsim pe Satan din nou în drumul nostru (vezi 1 Corinteni
16.9).
Guvernatorul şi însoţitorii lui folosesc aceleaşi tactici care au reuşit atât de bine în
capitolul anterior: ei îi scriu lui Darius, noului împărat, încercând să-1 facă să intervină, dar de
data aceasta îşi ascund vrăjmăşia sub o haină a indiferenţei şi chiar a toleranţei. Scrisoarea lor,
care cuprinde declaraţiile bătrânilor lui Iuda, constituie în mod involuntar o frumoasă mărturie
în favoarea acestora (v. 11 şi următoarele). Aceşti bătrâni nu s-au ruşinat să se numească pe ei
înşişi slujitori ai lui Dumnezeu, nici să descopere ce a făcut Domnul pentru ei, chiar dacă
aceasta însemna să mărturisească greşelile părinţilor lor.
20 Noiembrie
Ezra 8.1-12
O nouă scrisoare a acuzatorilor pleacă deci spre capitala imperiului, dar ea îi va pune în
încurcătură.
Nu numai că cercetările pe care Darius le întreprinde permit redescoperirea edictului lui
Cirus, dar însuşi împăratul, în răspunsul său, ia în mână cauza rămăşiţei lui Iuda şi a
construirii Templului. Şi, ca paharul să fíe plin, dă dispoziţie chiar vrăjmaşilor iudeilor să le
acorde acestora tot ajutorul necesar. În finalul său, decretul lui Darius este însoţit de cumplite
ameninţări contra acelor persoane care i-ar modifica conţinutul. Acesta a fost deci rezultatul
poziţiei clare şi îndrăzneţe adoptate de bătrânii iudeilor (5.11,12; vezi Matei 10.32).
Atitudinea lor I-a dat Domnului ocazia să-Şi arate public aprobarea.
Este încurajator să-1 vedem pe împărat, în v. 10, recunoscând puterea rugăciunilor către
Dumnezeul cerurilor şi chiar solicitându-le pentru sine şi pentru fiii săi. Acest Dumnezeu al
cerurilor este acum Tatăl nostru; să nu neglijăm să-I vorbim. În plus, suntem îndemnaţi să ne
rugăm „pentru toţi oamenii" - şi în mod special ,pentru împăraţi (autorităţi) şi pentru toţi cei
care sunt în poziţii înalte, ca să ducem o viaţă paşnică şi liniştită, în toată evlavia şi
demnitatea" (1 Timotei 2.1, 2).
21 Noiembrie
Ezra 8J3-22
Acuzatorii iudeilor au înţeles că n-ar fi fost înţelept să se opună ordinelor pe care le
primiseră. Ei le execută prompt, dar cu resentimentele care se subînţeleg.
Cu o asemenea protecţie din partea autorităţilor şi dispunând de noi mijloace materiale,
bătrânii iudeilor încheie construirea templului. Dar să remarcăm acest detaliu important: dacă
ei prosperă, nu este datorită decretului lui Darius, ci „prin profeţiile lui Hagai profetul şi ale
lui Zaharia, fiul lui Ido" (v. 14). Tot aşa se prezintă şi situaţia celui credincios. Izvorul
prosperităţii lui nu se găseşte în împrejurările favorabile în care Dumnezeu îl pune aici, pe
pământ, ci în supunerea faţă de Cuvântul Dumnezeului său.
Inaugurarea casei are loc cu bucurie. Totuşi, ce mare este contrastul faţă de inaugurarea
primului templu, când s-au sacrificat douăzeci şi două de mii de boi şi o sută douăzeci de mii
de oi (2 Cronici 7.5). Nu se face nici o menţiune aici cu privire la foc coborând din cer sau la
glorie umplând casa, deoarece chivotul lui Dumnezeu fusese pierdut; el nu va mai fi regăsit.

9. După dedicarea Casei, Pastele şi sărbătoarea Azimelor se ţin în luna întâi. În pofida
slăbiciunii lor, Dumnezeu a bucurat inimile acestor sărmani iudei, după întoarcerea lor din
exil.
22 Noiembrie
Ezra 9.1-18
S-au scurs aproximativ patruzeci de ani între evenimentele din cap. 6 şi cele cu care
începe cap. 7; este vorba de călătoria lui Ezra sub domnia lui Artaxerxes. Spre deosebire de
preoţii neglijenţi - a căror problemă a fost în cap. 2.61-62 - Ezra este capabil să reconstituie
genealogia întorcându-se până la Aaron. De asemenea, el este „cărturar priceput în legea lui
Moise". Cât de bine este să fim instruiţi în Cuvântul lui Dumnezeu! Dar nu este de ajuns să-1
cunoaştem prin inteligenţă şi memorie, asemenea materiilor învăţate la şcoală. Acest gen de
cunoaştere nu serveşte decât la umflarea mândriei (1 Corinteni 8.1; 13.2). Este deci vital să
iubim acest Cuvânt şi Persoana pe care ne-o prezintă. Priviţi-1 pe Ezra! El „îşi îndreptase
inima să caute legea Domnului" (v. 10), şi nu numai să o caute, ci şi „s-o împlinească",
deoarece cunoaşterea (chiar cu inima) nu este suficientă, dacă nu punem în practică ceea ce
ne-a învăţat Scriptura (Iacov 1.22). Numai când aceste condiţii sunt împlinite, o persoană va
putea să-şi asume responsabilitatea de a-i învăţa pe alţii.
Cu bunăvoinţă şi generozitate, împăratul a dat toate dispoziţiile necesare pentru a-i
permite lui Ezra să întreprindă călătoria şi, de asemeni, să se ocupe, la sosirea lui, de lucrarea
casei Domnului.
23 Noiembrie
Ezra 9.19-28
Ezra a păzit Cuvântul lui Dumnezeu şi n-a făcut de ruşine Numele Lui. Ezra şi oamenii
care se strâng ca răspuns la chemarea sa vor fi făcuţi conştienţi de propria slăbiciune (sunt cel
mult o mie cinci sute), dar, în acelaşi timp, şi de faptul că Dumnezeu le-a „pus înainte o uşă
deschisă, pe care nimeni nu poate s-o închidă" (Apoc. 3.8). Artaxerxes I (Longimanus), zis
Mână Lungă, asemenea predecesorilor săi Cirus şi Darius, este un instrument pregătit de
Domnul ca să ţină deschisă uşa reîntoarcerii la Ierusalim pentru rămăşiţa exilată a lui Iuda.
Scrisoarea împăratului arată că el era atent la toate, întâi restabileşte închinarea în
Ierusalim, cu tot ce era necesar jertfelor şi întreţinerii leviţilor; apoi pune în funcţie magistraţi
şi judecători; în sfârşit, lucru remarcabil, dă instrucţiuni lui Ezra pentru a le face cunoscut
tuturor legile Dumnezeului său (v. 25). „Inima împăratului în mâna Domnului este ca nişte
izvoare de apă: El o îndreaptă încotro vrea" (Prov. 21.1; vezi şi Prov. 8.15-16). Ezra îl
binecuvântează pe Domnul, ca pe Acela care a pus astfel de gânduri în inima împăratului. Să
ne străduim, asemenea lui Ezra, să vedem întotdeauna „mâna", da, „mâna bună a lui
Dumnezeu" (v. 6, 9, 28; 8.18, 31), în orice ni se întâmplă.
24 Noiembrie
Ezra 8.1 şi 8.15-30
Adunarea îşi face tabăra lângă râul Ahaba. Pentru a-şi completa rândurile, Ezra trebuie să
trimită după unii dintre leviţi. „Puţini sunt lucrătorii" şi „mare este secerişul" le spune

10. Domnul ucenicilor Săi (Matei 9.37). Astăzi, El priveşte asupra tuturor răscumpăraţilor Săi de
pe pământ şi îi ştie pe nume pe aceia care vor să-I slujească cu adevărat.
Este acum totul gata pentru plecare? Nu; un lucru esenţial lipseşte încă! Întocmai cum un
călător nu pleacă fără să-şi studieze mai înainte harta, lui Ezra îi este necesar să cunoască
drumul pe care trebuie să-1 urmeze şi, în consecinţă, îl consultă pe Domnul. „Calea cea
dreaptă pentru noi şi pentru copiii noştri" - nu este oare cea a ascultării depline de
Dumnezeu? Hristos a fost primul care a evidenţiat-o în această lume (1 Petru 2.21), astfel
încât Scriptura, care ne descoperă paşii desăvârşiţi ai căii Lui, devine într-un fel o „hartă
rutieră" pentru noi. Vai, adesea pierdem calea sigură şi adevărată, pentru că mergem pe căile
întortocheate ale voinţei noastre!
Smerenia, dependenţa, încrederea în Dumnezeu şi nu în om sunt câteva dintre lecţiile
binecuvântate pe care le învăţăm în compania lui Ezra ... sau, mai degrabă, în compania
Domnului Isus.
25 Noiembrie
Ezra 10.31-36; 9.1-4
În timpul primei întoarceri în Ierusalim, Cirus înmânase iudeilor repatriaţi un număr
dintre vasele Casei lui Dumnezeu. Nici Ezra, nici însoţitorii lui n-au plecat cu mâinile goale.
împăratul şi anturajul său, ca şi israeliţii care au rămas în exil, au dat daruri pentru templu.
Cu această bogăţie care ar fi putut atrage jefuitori, firava caravană fără escortă (dar
protejată de mâna bună a lui Dumnezeu) a ajuns la Ierusalim. Prima lor preocupare este să
înmâneze preţioasa încărcătură preoţilor responsabili. Apoi „repede", în acord cu ordinul pe
care-1 primiseră (7.17), aduc sacrificii.
Să ne gândim la „Talanţii" care ni s-au încredinţat pentru drum (Matei 25.15). Ce valoare
adăugăm noi tuturor acestor daruri pe care ni le-a acordat Domnul: sănătate, inteligenţă,
memorie şi, mai presus de toate, Cuvântul Lui? Când vom ajunge în cetatea cerească, totul va
fi cântărit şi numărat la scara de valori a sanctuarului (vezi v. 33; Luca 12, sf. v. 48).
Totuşi, întoarcerea lui Ezra este umbrită dintr-o dată de ceea ce aude despre popor. Astfel,
asistăm la o scenă de durere şi de lacrimi. „Râuri de apă curg din ochii mei, pentru că nu se
păzeşte legea Ta" - spune psalmistul (Ps. 119.136).
26 Noiembrie
Ezra 10.5-15
Să luăm seama la atitudinea lui Ezra din acest capitol şi s-o imităm. Oricine altcineva ar fi
adus poporului reproşurile cele mai severe. Ezra însă se înfăţişează înaintea lui Dumnezeu,
acuzându-se pe sine împreună cu întregul Israel. Jertfind doisprezece boi şi doisprezece ţapi
(8.35), el reafirmase unitatea poporului lui Dumnezeu. O consecinţă naturală a acestei unităţi
este împărţirea responsabilităţii şi a suferinţei (vezi 1 Corinteni 12.26). Ce lecţie în această
privinţă ne dă acest slujitor al lui Dumnezeu! El ne învaţă nu numai să evităm să scoatem în
evidenţă greşelile altor creştini, ci şi să simţim noi înşine ruşinea şi durerea lor înaintea
Domnului. „Dumnezeul meu, îmi este ruşine şi nu îndrăznesc să-mi ridic faţa către Tine" spune omul lui Dumnezeu (v. 6).
Cuvintele lui Ezra sunt cu adevărat mişcătoare. Ele pun în antiteză îndurarea Dumnezeului
lui Israel cu nerecunoştinţa poporului Său. Dar, în timp ce simte profund greutatea păcatului
pe care nu 1-a comis personal, Ezra n-are nici o putere să facă ceva pentru a-1 îndepărta de
sub ochii unui Dumnezeu sfânt. Unul singur a avut puterea să împlinească ispăşirea. Fiul lui

11. Dumnezeu, luând asupra Sa păcatele noastre, a fost în stare să exclame în suferinţa Sa
inexprimabilă: „M-au ajuns pedepsele pentru nelegiuirile Mele ..." (Psalmul 40.12).
27 Noiembrie
Ezra 10.1-19
Exemplul lui Ezra făcuse deja ca „toţi cei care tremurau la cuvintele Dumnezeului lui
Israel" să se smerească împreună cu el (9.4). Acum, ca răspuns la rugăciunea lui, acelaşi
simţământ se trezeşte în inimile unei mulţimi foarte mari de oameni din Israel, bărbaţi, femei
şi copii (v. 1). Tinereţea (să fii tânăr) nu te poate împiedica să te întristezi de ceea ce-L
dezonorează pe Dumnezeu. Aceste căsătorii cu persoane străine amintesc acelora dintre noi
care sunt credincioşi despre mondenitate. „Nu vă înjugaţi nepotrivit cu cei necredincioşi;
pentru că ce legătură este între dreptate şi fărădelege sau ce comuniune are lumina cu
întunericul? (2 Cor. 6.14). Oare n-am permis noi în multe ocazii acestui intrus să pătrundă în
casele şi în vieţile noastre? Tinerii au fost, adesea, primii care l-au introdus în casele părinţilor
lor. Ei bine! Nu este de ajuns să descoperim acest rău în lumina Cuvântului şi să ne smerim.
Trebuie să acţionăm despărţindu-ne de el. Aceasta va implica, spre exemplu, să ne examinăm
obiceiurile cu o reală severitate: cărţile din biblioteca noastră, hainele, obiectele de toaletă...,
ca să îndepărtăm fără milă toate lucrurile „străine". Este o misiune neplăcută, care va dura
probabil un timp (v.13), dar acesta este preţul pentru reluarea relaţiilor fericite cu Domnul.
28 Noiembrie
Neemia 1.1-n
Din punct de vedere istoric, cartea Neemia este ultima privire pe care Vechiul Testament
ne permite s-o aruncăm asupra poporului Israel. Evenimentele descrise în ea încep la circa
treizeci de ani după cele relatate în cartea Estera şi la treisprezece ani după întoarcerea lui
Ezra. În consecinţă, învăţăturile ei ne sunt potrivite în special nouă, creştinilor „peste care au
ajuns sfârşiturile veacurilor" (1 Cor. 10.11). Ce popor demn de compătimit! El se află „în
mare necaz şi în ruşine", după relatarea câtorva călători (v.3). Însă Dumnezeu a pregătit pe
cineva care va pune la inimă această situaţie. Este Neemia! Acest om este sensibil la
suferinţele şi la umilinţa celor „care au rămas, care au scăpat din captivitate" şi mărturiseşte
înaintea Domnului păcatele care le-au cauzat situaţia. Ezra făcuse şi el acelaşi lucru (Ezra 9).
Dumnezeu alege întotdeauna, din mijlocul celor care iubesc poporul Său, instrumente ale
eliberării lor.
Dar să ne fixăm ochii asupra Unuia mai mare decât Neemia. Cine a pus la inimă condiţia
disperată a lui Israel şi a lumii în general, dacă nu însuşi Fiul lui Dumnezeu? El a înţeles
starea noastră mizerabilă, a pătruns până în acel abis al păcatului în care căzusem şi a venit să
ne scoată din el.
29 Noiembrie
Neemia 2.1-8
În timp ce fiii lui Iuda se aflau în mare necaz şi în ruşine, Neemia deţinea una dintre
poziţiile cele mai de cinste la curte: cea de paharnic al împăratului. Ar fi putut, din egoism,
să-şi păstreze acest post avantajos sau chiar să şi-1 justifice, spunând: «Deoarece am

12. încrederea împăratului, lângă el voi fi mai de folos poporului meu. Pentru scopul acesta m-a
pus Dumnezeu aici». Dar Neemia nu judecă în felul acesta. Inima lui, asemenea celei a lui
Moise altădată, îl îndeamnă să-şi viziteze fraţii, pe fiii lui Israel (Fapte 7.23). Decât să se
bucure de plăcerile de o clipă ale palatului imperial, el alege „mai degrabă să sufere răul cu
poporul lui Dumnezeu" (Evrei 11.25).
Să remarcăm că discuţia lui cu Artaxerxes nu este doar precedată (1.11), ci şi însoţită (v.
5) de rugăciune, între întrebarea împăratului şi propriul răspuns, Neemia găseşte timp să-I
vorbească lui Dumnezeu în inima sa. Numim aceasta «rugăciune-săgeată». Să imităm mai des
acest exemplu şi vom vedea, ca şi acest slujitor (al Domnului mai degrabă decât al
împăratului), mâna bună a lui Dumnezeu odihnindu-se asupra noastră şi asupra a tot ce facem.
30 Noiembrie
Neemia 2.9-20
Neemia a ajuns la Ierusalim având scrisori din partea împăratului. El începe prin a
inspecta zidurile sau, mai degrabă, ceea ce mai rămăsese din ele. Fraţii lui îi relataseră despre
ele (1.2-3), dar el vrea să evalueze personal extinderea stricăciunilor. Consternarea îl
copleşeşte înaintea acestei privelişti cu care, în ce-i priveşte, locuitorii Ierusalimului se
obişnuiseră! Fără nici o îndoială, şi noi, creştinii, ne aflăm în pericolul de a înceta să ne mai
întristăm de situaţia de ruină în care Biserica responsabilă se găseşte astăzi. Nici un zid nu o
protejează împotriva invaziei din partea lumii şi o astfel de stare serveşte perfect scopurilor
vrăjmaşilor ei.
În timpul lui Zorobabel şi al lui Ezra, aceşti vrăjmaşi ai lui Israel se numeau Bişlam,
Tabeel ... Tatnai, Şetar-Boznai şi însoţitorii lor. Sub Neemia, Israel se confruntă cu Sanbalat,
Tobia şi Gheşem. Diavolul foloseşte o varietate de lucrători. El îşi înnoieşte mereu
«personalul». Scopul lui însă este întotdeauna acelaşi: să menţină poporul lui Dumnezeu în
înjosire şi în sclavie.
Neemia ştie ce trebuie făcut ca să-i îndemne pe bărbaţii din Ierusalim. Numele lui
înseamnă: Domnul a mângâiat (sau «Mângâierea Domnului», cap. 1 v.l notă). El primeşte
acest răspuns îmbucurător şi încurajator: „Să ne ridicăm şi să reconstruim!" (v. 18).