LEctia 3

1. Lecția 3.
Structura tectonică, particularitățile geologice și evoluția paleogeografică a teritoriului Republicii Moldova.
1. Unitățile tectonice mari de pe teritoriul Republicii Moldova.
Din punct de vedere structural, teritoriul Republicii Moldova este situat pe panta sud-vestică a imensei
Platforme Est-Europene. Conform numeroaselor date radiogeocronologice, fundamentul Platformei Est-Europene s-a
consolidat acum3,5-1,2 miliarde ani datorită manifestărilor tectono-magmatice Belomorian-Kareliene.
Toate platformele de pe globul pămîntesc, care s-au format în intervalul de timp menţionat, sunt atribuite
categoriilor de platforme vechi, iar structurile tectonice cu fundament cristalin, consolidate după limita de 1,2 miliarde
ani - platformelor noi.
Pornind de la principiul genetic-structural, pe teritoriul republicii au fost evidenţiate următoarele unităţi
tectonice mari:
- Placa Moldovenească, cu fundament consolidat în precambrian;
- Placa Scitică, ori structurile cutate şi scufundate ale Dobrogei de Nord;
- Scutul Cristalin Ucrainean.
Între Placa Scitică şi Placa Moldovenească se află Depresiunea Predobrogeană cu fundament consolidat în
perioada tectono-magmatică Assyntică (1,2 miliarde - 780 mil. ani în urmă).
Depresiunea Predobrogeană contactează la nord cu panta scufundată a Plăcii Moldoveneşti prin falia tectonică
de adîncimi mari, care se extinde în direcţia nord-vest-sud-est de oraşul Leova pînă la sud de oraşul Basarabeasca.
Marginea sudică a Depresiunii Predobrogene, de asemenea, are caracter tectonic, falie adîncă, cu direcţia nord-
vest-sud-est pe linia Văleni (Cahul) - Cişmichioi (UTA Găgăuzia).
Fîşia teritoriului situată de-a lungul malului stîng al rîului Prut se încadrează în Depresiunea Precarpatică,
constituind partea vestică exterioară a acesteia.
Pe teritoriul raioanelor Căuşeni, Ştefan- Vodă şi parţial Cimişlia este evidenţiată Depresiunea cretacic-
paleogenă a Mării Negre. Pe Placa Moldovenească este situată şi Depresiunea de platformă siluriană Hînceşti.
Placa Moldovenească ocupă partea centrală şi cea de nord ale republicii, fiind separată de Scutul Cristalin
Ucrainean (extremitatea de sud-vest a acestuia se întinde şi pe teritoriul Republicii Moldova) prin fractura Nistrului,
dezvoltată pe linia Cosăuţi (Soroca) - Andreevca (unitate administrativ-teritorială din stînga Nistrului).
Structura geologică a Plăcii Moldoveneşti constă din fundament cristalin de vîrstă precambriană şi înveliş
sedimentar din roci sedimentare de vîrstă diferită.
Fundamentul cristalin aflorează în valea Nistrului, lîngă satul Cosăuţi, adîncindu-se apoi în direcţia sud-vestică
pînă la cel mult 3 km (în zona fracturilor Ţiganca Nouă (Cantemir)-Ceadîr-Lunga), iar la sud de această zonă pînă la 6
km.
Este compus din roci magmatice şi metamorfice de vîrstă arhaică şi proterozoică. în procesul evoluţiei
geologice îndelungate, aceste roci au suferit în repetate rînduri faze de cutare, ultrametamorfism şi granitizare.
Învelişul sedimentar al Plăcii Moldoveneşti este alcătuit dintr-un complex de strate de roci cu grosimea de la
cîteva zeci de metri (în regiunea de nord-est) pînă la 2000 m la Iargara (în regiunea de sud).
Stratele de roci ale cuverturii sedimentare sînt aşezate orizontal, cu o mică înclinare regională în direcţia sud -
vestică.
Structura geologică a învelişului sedimentar întruneşte complexurile stratigrafice:
- rifeu-vendiene, din roci vulcanogene-terigene; siluriene- devoni- ene inferioare, din roci terigeno-chemo-
gene;
- cretacice, din roci carbonatice, silicioase şi glauconitice;
- neogene, din roci terigene carbonatice.
Puţin răspîndite şi slab dezvoltate sînt rocile de vîrstă cambriană, ordoviciană, jurasică şi paleogenă, iar
depunerile carbonifere, permiene şi cele triasice lipsesc.
Depresiunea Predobrogeană este situată între zonele de fracturi Leova-Palanca (Ştefan-Vodă) în partea de nord
şi Cahul-Vulcăneşti în partea de sud. S-a format în perioada triasic-jurasic-cretacică de dezvoltare a scoarţei terestre.

2. Are formă de graben îngust cu direcţia nord-vest, structură complicată, reprezentînd o reţea deasă de fracturi şi ridicări,
ce formează o serie de trepte.
În evoluţia depresiunii se deosebesc trei etape de sedimentare:
- rifeu-vendiană, alcătuită dintr-un complex de roci terigene cu grosimea de pînă la 2 000 m;
- paleozoică, constituită din depuneri carbonatice şi sulfatice de vîrstă siluriană, devoniană, carboniferă şi
permiană, a căror grosime depăşeşte 4000 m;
- mezozoică, caracterizată prin roci terigene carbonatice şi sulfatice de vîrstă jurasică şi cretacică inferioară cu
grosimea de pînă la 3 000 m.
Aceste complexuri de roci sînt acoperite discordant de depozitele cretacice superioare, paleogene şi neogene.
Placa Scitică se află la sud de zona fracturilor de adîncime trasate pe linia Cahul-Vulcăneşti-lacul Ialpug.
Fundamentul Plăcii Scitice este constituit din pînzele cutate şi scufundate ale Masivului Nord- Dobrogean de vîrstă
baikaliană, compus din roci metamorfice dislocate de vîrstă rifeu-vendiană, silurian-devoniană, carboniferă şi permiană.
Pe teritoriul republicii acest fundament se găseşte la adîncimea de 400-900 m. Datorită mişcărilor tectonice
posterioare, hercinice, chimerice şi alpine, în fundamentul Plăcii Scitice au avut loc dislocări de tip fractural, care au
condiţionat deplasarea unor blocuri din corpul lui.
Drept rezultat al acestor deplasări, în învelişul sedimentar al plăcii s-au format structuri locale (proeminenţele
de la Baimaclia, Goteşti, Manta, Văleni). Stratul sedimentar al Plăcii Scitice este alcătuit din depozite jurasice,
paleogene şi neogene, cu o grosime totală de 700 m.
Depresiunea Precarpatică este situată pe teritoriul Republicii Moldova în regiunile centrală şi sudică ale
bazinului rîului Prut, acestea formînd limita ei marginală de sud-est.
Reprezintă o structură relativ tînără, suprapusă aproape „în cruce” deasupra structurilor tectonice mai vechi -
Placa Moldovenească, Depresiunea Predobrogeană şi Placa Scitică. S-a format pe fundamentul precambrian-hercinic în
decursul miocenului mediu şi al pliocenului.
Grosimea maximă a stratelor de roci pe teritoriul Republicii Moldova este de 800 m. Depresiunea este
orientată submeridional, iar structurile de grad superior, care o completează, se dispun perpendicular pe partea ei axială.
Sectorul Depresiunii Subcarpatice, situat de-a lungul Prutului, se caracterizează prin prezenţa a trei şiruri de
recife fosile. Acestea au o direcţie submeridională şi s-au format în părţile cel mai puternic afectate de procesele
tectonice.
Depresiunea Mării Negre reprezintă o sinecliză situată parţial pe Platforma Est-Europeană şi pe partea estică a
Depresiunii Predobrogene. Are o structură tipică de platformă şi s -a format în epoca cretacicului inferior, însă
scufundarea ei maximală a avut loc în cretacicul superior şi în perioada paleogenă.
Extremitatea vestică a Depresiunii Mării Negre cuprinde partea de sud-est a teritoriului republicii, al cărei
hotar se trasează convenţional pe linia Tiraspol- Basarabeasca-Ceadîr-Lunga-cursul inferior al Dunării.
2. Scurt istoric al dezvoltării geologice a teritoriului Republicii Moldova.
În istoria dezvoltării geologice a teritoriului republicii se deosebesc cîteva etape principale.
În perioada precambriană, teritoriul trece prin faza de dezvoltare geosinclinală, începînd cu stadiul
sedimentar-vulcanogen şi terminînd cu consolidarea completă a geosinclinalului şi transformarea lui în platformă
precambriană (Placa Moldovenească din partea de sud-vest a Platformei Est-Europene).
În paleozoic, transgresiunile şi regresiunile marine se răspîndesc peste întreaga platformă sau cuprind numai
unele regiuni ale ei. În această perioadă, la sud-vest de platforma precambriană, s-a dezvoltat geosin- clinalul paleozoic
(hercinic).
Depozitele acumulate aici în decursul paleozoicului au suferit cutări intense în etapele ulterioare ale evoluţiei
geologice a teritoriului, fiind supuse, totodată, şi proceselor de metamorfism.
La finele erei paleozoice a luat sfîrşit stadiul geosinclinal de dezvoltare a părţii de sud-vest a teritoriului
Republicii Moldova şi a început consolidarea ei, fapt ce a determinat formarea Plăcii Scitice - regiune platformică
hercino-chimerică.
În mezozoic, în limita regiunilor marginale ale platformei pre- cambriene şi ale celei hercino-chimerice, au
avut loc adîncirea considerabilă a scoarţei terestre şi formarea depresiunilor suprapuse - Predobrogeană (formată în

3. triasic-jurasic-cretacic) şi cea a Mării Negre (formată în cretacic-paleogen).
Noua transgresiune marină a determinat acumularea unui complex de roci chemogeno-terigene în regiunea de
sud a Moldovei (grosimea acestora atinge 3500 m).
În mezozoic începe dezvoltarea ciclului tectono-magmatic Alpin care a luat amploare în cainozoic,
condiţionînd adîncirea părţii de vest a teritoriului Republicii Moldova (Depresiunea Precarpatică).
Bazinele marine occidentale au transgresat periodic peste regiunea platformică a teritoriului Moldovei şi, ca
urmare, s-a constituit un înveliş continuu de roci sedimentare de vîrstă neogenă, care a acoperit depunerile geologice
mai vechi.
În neogenul superior, în legătură cu ridicarea orogenului Carpatic, pe întreg teritoriul Republicii Moldova s-a
stabilit un regim continental.
Drept urmare, s-a iniţiat formarea reţelei hidrografice, activizîndu-se procesele de eroziune.
În cuaternar a continuat formarea reliefului actual, influenţat considerabil de mişcările neotectonice ale
scoarţei terestre. în această perioadă s-au format rocile loessoide, larg răspîndite pe teritoriul Republicii Moldova.
3. Formaţiunile geologice şi condiţiile paleogeografice de formare a rocilor
Formaţiunile geologice precambriene sînt cele mai vechi de pe teritoriul Republicii Moldova, fiind
reprezentate de un complex de roci cristaline de vîrstă arhaic-proterozoică (2.000-1.650 mii. ani) şi de roci mai tinere -
sedimentare-terigene, sedimentare-vulcanogene şi efuzive de vîrstă rifeu-vendiană (1.150-570 mii. ani).
Complexul de roci cristaline arhaic-proterozoice alcătuieşte fundamentul Plăcii Moldoveneşti, iar complexul
de roci de vîrstă rifeu-vendiană - etajul inferior al învelişului sedimentar.
În regiunea de nord a Republicii Moldova, de-a lungul fluviului Nistru (raioanele Donduşeni, Soroca şi
Camenca), unele complexe de roci precambriene aflorează.
Baza complexului arhaic-proterozoic este alcătuită din gnaisuri piroxenice, amfibolice şi biotit-amfibolice,
apărute în urma procesului de metamorfozare intensă a rocilor vulcanogene bazice (vulcanite), precum şi din diverse
tipuri de granituri, care prezintă produse ale cristalizării topiturilor de roci sedimentare sau produse ale recristalizării
rocilor magmatice acide.
Peste formaţiunea străveche granito-gnaisică s-a depus un strat de roci cu conţinut mare de calciu, formate în
urma metamorfozării sedimentelor argilo-marno-carbonatice.
În partea superioară a profilului geologic de vîrstă arhaic-proterozoică se află strate de roci cu conţinut mărit
de alumină (gnaisuri cu granit, cordierit, biotit, silimanit), cu intercalări de corpuri stratiforme de roci efuzive acide
metamorfozate (leptite). Gnaisurile şi leptitele sînt în mare măsură granitizate.
În decursul dezvoltării geosinclinale, stratele de roci arhaic- proterozoice au fost cutate, axele cutelor fiind
orientate de la nord-est spre sud-vest, în direcţia orientării elementelor structurale principale ale fundamentului cutat
precambrian al Scutului Cristalin Ucrainean.
Cutarea a fost însoţită de deformări plastice ale rocilor şi de rupturi, care au favorizat intensificarea proceselor
de metamorfozare şi granitizare în zonele structurilor anticlinale şi ale fracturilor de adîncime (fîşia de-a lungul
Nistrului).
Evoluţia geosinclinalului arhaic-proterozoic a finalizat (probabil în proterozoicul mediu) prin formarea
depozitelor de granit îmbogăţite cu substanţe alcaline (la sud-vest de Soroca), precum şi a corpurilor de roci bazice şi
ultrabazice, care taie masivul granitic lîngă satul Vărăncău (Soroca).
Rocile rifeu-vendiene se află pe suprafaţa alterată a fundamentului cristalin. Acestea se împart în unsprezece
grupe, clasificate în trei serii (de la bază în sus): voliniană, moghiliov-podoliană şi avdarmină. După vîrstă, seria
voliniană aparţine rifeului, iar seria moghiliov-podoliană şi cea avdarmină - vendianului.
Depozitele seriei voliniene sînt răspîndite în regiunea de nord a Republicii Moldova, de-a lungul Nistrului,
fiind reprezentate prin sedimente marine neritice - gresii arcoziene, gresii gravelitice, care alternează cu roci
vulcanogene bazice (diabaze, tufuri), a căror grosime variază în limitele 15-90 m.
Depunerile seriei moghiliov-podoliene sînt răspîndite în regiunile de nord şi centrală ale republicii, fiind
constituite, îndeosebi, din sedimente marine (aleurolite, argiiite, gresii) cu intercalări de roci vulcanogene (bentonite,
tufite şi tufuri). Grosimea stratelor de roci variază în limitele 125-425 m.
În rocile din această serie au fost depistate amprente de organisme nevertebrate (meduzoide) şi urme ale
activităţii vitale a acestora, precum şi microresturi floristice (acritarci).
Dpozitele seriei avdarmine sînt dezvoltate de-a lungul Nistrului şi în regiunea de sud a ţării (Depresiunea

4. Predobrogeană). Conţin gresii, aleurolite şi argilite cu adaos de substanţe organice şi concreţiuni de fosforite.
Grosimea rocilor avdarmine variază între 30 şi 250 m în regiunea de nord a republicii, pînă la 1050 m în
regiunea de sud. Grosimea întregului pachet de roci rifeu-vendiene creşte de la nord spre sud, ajungînd în cea mai
scufundată parte pînă la 2 000 m (lîngă oraşul Vulcăneşti şi satul Văleni, Cahul).
Formaţiuni geologice paleozoice. Pe teritoriul Republicii Moldova au fost depistate depunerile tuturor
perioadelor paleozoicului: cambriană, ordoviciană, siluriană, devoniană, carboniferă şi per- miană.
Vîrsta acestor sedimente variază în limitele 570- 230 mii. ani. în regiunea de sud a Republicii Moldova
(raioanele Ceadîr-Lunga, Cantemir, Cahul) au fost identificate profiluri geologice perfecte ale depozitelor paleozoice.
În perioada cambriană, teritoriul republicii reprezenta o regiune continentală şi numai partea de sud-vest (de-a
lungul rîului Prut) era acoperită de apele mării cambriene timpurii, care au transgresat din regiunea de nord -vest, din
direcţia teritoriului Poloniei şi al Ţărilor Baltice.
Drept urmare, s-au sedimentat nisip şi mîl, care au format ulterior un strat de roci terigene, alcătuit din gresii,
aleurolite şi argilite de culoare cenuşiu-închis şi cenuşiu-verzuie cu grosimea de 270 m.
Acoperişul acestui strat se situează la adîncimea de 1050-1400 m, pe alocuri de 2 400-2 500 m, şi numai în
regiunea de nord a republicii (lîngă satul Criva, Briceni) a fost depistat la adîncimea de 330 m, grosimea lui
micşorîndu-se aici pînă la 90 m.
Transgresiunea marină pe teritoriul Republicii Moldova a avut o amploare mai mare în perioada ordoviciană.
Dovadă serveşte prezenţa formaţiunilor terigene de vîrsta ordoviciană de-a lungul rîului Prut, la nord de oraşul Leova,
precum şi în regiunile de nord şi nord-est ale republicii.
Aceste roci sînt aşezate discordant peste formaţiunile precambriene (în raionul Briceni peste rocile cambriene
inferioare), la o adîncime de la 127 m (satul Bîrlădeni, Ocniţa) pînă la 707 m (satul Corneşti, Ungheni). Stratul acestor
roci are o grosime de cel mult 15 m, este constituit din gresii cuarţite, mai puţin din roci carbonatice, şi se atribuie
ordovicianului superior.
La sfîrşitul perioadei ordoviciene are loc exondarea teritoriului Republicii Moldova şi a regiunilor adiacente
din partea de sud-vest şi cea de est.
În silurian, regiunea de nord a Moldovei se scufundă, acoperindu-se cu apele mării siluriene, care treptat s-au
extins şi în partea centrală a republicii.
Din depunerile de mîl carbonatic, cenuşă vulcanică şi sedimentele sulfatice s-au format roci noi calcaroase,
dolomite, marne cu intercalări de argilite, argile bentonitice, anhi- drite.
Sedimentele respective se dispun discordant pe suprafaţa erodată a rocilor ordoviciene la adîncimea de 170-
550 m, scufundîndu-se treptat în regiunea de sud a republicii pînă la 2000 m.
La sfîrşitul perioadei siluriene, regiunea de sud a teritoriului republicii a suferit mişcări intense de adîncire, aici
formîndu-se strate groase de roci carbonatice şi terigene (aleurolite, argilite, calcare, mai puţin gresii). Grosimea totală
a depunerilor siluriene pe teritoriul Republicii Moldova este de 450-500 m.
Depozitele devoniene sînt dezvoltate parţial pe Placa Moldovenească, la sud şi sud-vest de linia ce trece prin
localităţile Leova-Palanca. Acestea se găsesc la adîncimi de 1320-1520 m (satul Eni- chioi, Cantemir) şi 1930 m (satul
Baurci, UTA Găgăuzia).
Depunerile devoniene inferioare şi cele siluriene formează un complex unic, în special de roci terigene (gresii
roşii, cuarţite, aleurolite cu intercalări de argilite şi calcare), iar depozitele devoniene medii şi cele superioare alcătuiesc
un complex de roci sulfat-carbonatice (anhidrite, calcare, dolomite), asemănătoare după condiţiile de formare cu
depunerile carbonifere.
Formaţiunile carbonifere sînt răspîndite, de asemenea, în regiunea de sud a republicii (satul Baurci, UTA
Găgăuzia şi satul Aluatu, Taraclia), fiind constituite, de obicei, din calcare de culoare cenuşie- verzuie şi mai rar din
dolomite. Dispuse la adîncimea de 1 800 m, au grosimea totală de 1500 m.
Pe teritoriul Republicii Moldova graniţele bazinului marin carbonifer inferior coincid cu limitele bazinului
marin devonian mediu şi superior, însă, spre deosebire de acestea, marea carboniferă inferioară avea un regim de
salinitate normal, fiind bogată în specii de foraminifere, brahiopode, moluşte şi alte organisme care au populat în acea
perioadă mediul marin.
La sfîrşitul carboniferului mediu, precum şi în carboniferul superior, marea a regresat de pe interfluviul Nistru-
Prut în direcţia de sud-est, apele ei păstrîndu- se numai pe unele porţiuni adîncite ale teritoriului, unde s-au format
lagune.
Ca urmare a retragerii mării, în această regiune s-a stabilit ulterior un regim continental, parţial continental-
lagunar, confirmat prin prezenţa pachetului gros de roci continentale şi laguno-continentale (conglomerate, gravelite,

5. gresii, aleurolite şi argilite de culoare brun-roşiatică) pe versantul de nord al Depresiunii Predobrogene, lîngă satele
Baimaclia şi Goteşti (Cantemir).
Aceste roci de vîrstă convenţional permiană se află la o adîncime de 1700 m, grosimea lor totală fiind de 1800-
2000 m.
La sfîrşitul paleozoicului superior, teritoriul ţării a fost supus unor mişcări ascendente, datorită cărui fapt a
devenit o regiune continentală. În depozitele paleozoice au fost stabilite manifestări de petrol şi gaze naturale
combustibile, mai ales în depunerile devonianului mediu şi ale celui superior (satele Aluatu, Taraclia şi Baurci, UTA
Găgăuzia).
Depozitele de vîrstă paleozoică medie şi superioară sînt străbătute de dyke-uri de roci magmatice, în care au
fost constatate manifestări de minereuri de metale colorate, rare şi nobile (argint, cupru, plumb, zinc etc.).
Formaţiuni geologice mezozoice. Pe teritoriul Republicii Moldova acestea sînt prezente prin depuneri ale
jurasicului şi ale cretacicului. Vîrsta absolută a depozitelor mezozoice variază în limitele 230-67 mii. ani.
Formaţiunile jurasice sînt răspîndite numai în regiunea de sud a Republicii Moldova, în componenţa lor
deosebindu-se depozite ale jurasicului mediu (etajele bajocian şi bathonian) şi ale celui superior (etajele calovian,
oxfordian, kime- ridgian şi tithonic).
Au fost evidenţiate prin forare la o adîncime de 3 000 m, grosimea lor variind de la 5-7 m (satul Căinări,
Căuşeni) pînă la 2 500 m (oraşul Ceadîr-Lunga).
Depunerile jurasicului mediu sînt alcătuite din roci terigene fin granulate, slab carbonatice, de culoare cenuşiu-
închis; depozitele jurasicului superior - din calcare, marne, ghipsuri, precum şi din gresii, nisipuri şi argile multicolore.
După un timp îndelungat de regim continental, care a durat întreaga perioadă a triasicului, precum şi a
jurasicului timpuriu, în regiunea de sud a Moldovei a transgresat marea.
În bazinul ei s-au depus sedimente relativ fin granulate - nisip, aleurite şi mîluri argiloase, care, ulterior, au fost
supuse litificării, transformîndu- se în gresii, aleurolite şi argilite.
La sfîrşitul jurasicului mediu, datorită regresiunii mării şi micşorării bazinului marin, a avut loc exondarea
teritoriului şi o întrerupere de scurtă durată în sedimentarea conglomeratelor.
În jurasicul tîrziu, începînd cu calovian, marea a transgresat din nou pe teritoriul republicii, extinzîndu-se pe o
suprafaţă mai vastă. Iniţial s-au depus sedimente aleuritice-nisipoase şi organogene-detritice (sedimente neritice), iar
mai tîrziu, în oxfordian, sedimente de adîncime mare (pelagice) - calcare, pe alocuri mîluri argiloase.
În kimeridgian, datorită acţiunii mişcărilor tectonice, s-a iniţiat ridicarea lentă a teritoriului, ceea ce a condus la
izolarea bazinului marin jurasic şi la scăderea nivelului apelor.
În acest bazin marin închis, micşorat şi salinizat, iniţial s-au depus sedimente calcaroase şi dolomitice, iar mai
tîrziu - ghipsuri şi anhidrite.
Grosimea totală a acestor depuneri variază în limitele 150-250 m - satele Cazaclia (UTA Găgăuzia), Valea
Perjei (Taraclia) şi Baurci-Moldoveni (Cahul).
La sfîrşitul jurasicului, pe acest teritoriu s-a stabilit un regim continental, s:au acumulat sedimente multicolore
- gresii, aleurite, argile, a căror grosime ajunge la cca 800 m (satul Valea Perjei, Taraclia).
Sedimentele cretacicului sînt răspîndite aproape pe întreg teritoriul Republicii Moldova, cu excepţia regiunii
de sud- vest. În regiunea de nord, de-a lungul Nistrului de la satul Naslavcea (Ocniţa) pînă la oraşul Camenca, precum
şi în valea Prutului de la oraşul Lipcani pînă la satul Bădragii Noi (Edineţ), aceste formaţiuni apar la suprafaţă.
Pe restul teritoriului republicii depozitele cretacicului se evidenţiază prin forare la o adîncime de pînă la 600
m. Grosimea acestora creşte cu adîncimea în direcţia sud-est pînă la 360 m.
În structura depunerilor cretacicului de pe teritoriul Republicii Moldova se evidenţiază sedimentele
cretacicului inferior (etajele valanginian, hauterivian, barremian, apţian şi albian) şi ale celui superior (etajele
cenomanian, turonian, coniacian şi santonian).
Formaţiunile cretacicului inferior se găsesc numai în regiunea de sud a ţării sub formă de depuneri continentale
(continuarea depozitelor multicolore ale jurasicului), şi marine (calcare organogene-detritice şi argile carbonat-
glauconitice).
Formaţiunile cretacicului superior, întîlnite pe tot teritoriul republicii, sînt reprezentate de aleurite, nisipuri
glauconitice cu concreţiuni de fosforite, calcare argiloase şi silicioase cu concreţiuni de silex, cretă, precum şi de
zeolitite şi tripoli.
După o perioadă îndelungată de regim continental, din Depresiunea Mării Negre pe teritoriul Moldovei au
pătruns apele marine. A început marea transgresiune marină a cretacicului, care a cuprins o bună parte a actualului
teritoriu al Republicii Moldova şi al ţărilor din Europa de Vest.

6. În decursul veacurilor turonian, coniacian şi santonian, bazinul marin cretacic s-a mărit ca urmare a
scufundării Depresiunii Mării Negre, ceea ce a contribuit la sedimentarea în acest bazin a unor mîluri biogene fine, care
au dat naştere depozitelor de cretă şi de calcare cretacice.
Spre sfîrşitul cretacicului (în veacul campanian), marea s-a retras de pe teritoriul republicii şi, ca urmare, aici
s-a stabilit un regim continental, în ale cărui condiţii depunerile cretacicului au fost supuse timp îndelungat (pînă la
epoca miocenă a perioadei neogene) unor procese de spălare, alterare şi dezagregare.
Formaţiuni geologice cainozoice. Cele mai frecvente depuneri de pe teritoriul republicii sînt de vîrstă
cainozoică, exprimate prin formaţiuni ale perioadelor paleogenă, neogenă şi cuaternară (antropogenă).
Formaţiunile paleogene (vîrsta de 67- 25 mii ani) sînt bine exprimate în regiunile centrală şi sudică ale Republicii
Moldova. Limita nordică de răspîndire a lor trece de la sud de Ungheni la nord de Chişinău şi coincide cu latitudinea
oraşului Dubăsari, iar cea sudică spre sud de Cahul.
Pe teritoriul Moldovei au fost evidenţiate numai depunerile paleogenului mediu (eocene). Lipsa seriei
inferioare a paleogenului pe întreg teritoriul republicii se explică prin exondarea extremităţii de sud-vest a Platformei
Est-Europene, ce a avut loc la sfîrşitul cretacicului- începutul paleogenului.
Pe la mijlocul eocenului, apele marine au transgresat teritoriul din partea de sud-est. Marea paleogenă a atins o
dezvoltare maximă în eocenul superior.
La sfîrşitul paleogenului, marea s-a retras treptat şi cea mai mare parte a teritoriului Moldovei s-a transformat
într-o cîmpie slab fragmentată.
Prin aceasta se şi explică lipsa depozitelor paleogene superioare, în urma transgresiunii marine, în eocenul
mediu pe teritoriul republicii s-au acumulat sedimente marine, în special argilo-carbonatice de adîncime mare cu un
conţinut mic de materiale terigene (aleurito-nisipoase).
Depunerile respective conţin cochilii de moluşte, de ostracode, foraminifere, mai ales de numuliţi
(foraminifere de talie mare, iubitoare de apă caldă), resturi fosilizate de arici-de-mare, de bureţi.
În locurile de adîncime mică ale mării eocene medii, care a acoperit o suprafaţă destul de mare a teritoriului
republicii (de la Chişinău pînă la Căuşeni şi de la Cahul pînă la Taraclia), s-au depus sedimente carbonato-nisipoase şi
argiloase, în care se întîlnesc numeroase cochilii fosilizate de numuliţi care au atins apogeul dezvoltării în eocen.
Depunerile eocenului superior sînt alcătuite din nisipuri cuarţit-glauconitice şi din gresii, ce conţin, de
asemenea, cochilii de numuliţi, precum şi din marne nisipoase de culoare verde-cenuşie.
Lîngă satul Andruşul de Jos (Cahul), marnele sînt înlocuite prin calcare pelitice și aleurolite de culoare
cenuşiu-deschis, precum şi prin spongolite, peste care se dispun argile carbonatice cenuşii-verzui ce conţin numeroase
cochilii de forami- nifere.
Grosimea depozitelor paleogene din partea de sud a ţării se măreşte de la sud-vest (lîngă Andruşul de Jos este
de 6-12 m) spre nord-est (lîngă satul Chiriet-Lunga, UTA Găgăuzia, este de 145 m). În regiunea centrală a republicii,
aceasta variază în limitele 60-80 m.
Depunerile paleogene se dispun la diferite adîncimi şi nu ies la suprafaţă. Adîncimea lor creşte în direcţia
nord-sud-vest. Astfel, lîngă oraşul Bender depozitele paleogene au fost întîlnite în foraje la adîncimea de 750 m.
Depunerile neogene sînt dezvoltate pe întreg teritoriul republicii, apărînd la suprafaţă pe povîrnişurile abrupte
ale văilor şi rîpelor. Sînt alcătuite din roci sedimentare de origine marină şi continentală.
Grosimea acestora nu depăşeşte 750 m. Vîrsta absolută a depunerilor este estimată de la 16 pînă la 1,5 mil. ani.
în seria de roci miocene se evidenţiază depozitele miocenului mediu şi ale celui superior. Depunerile miocenului
inferior n-au fost relevate, dovadă a faptului că spre sfîrşitul paleogenului aici s-au stabilit condiţii continentale.
Depozitele miocenului mediu, cunoscute sub denumirea de etajul badenian, apar la suprafaţă numai în
regiunea de nord a republicii, de-a lungul rîului Prut şi fluviului Nistru, iar în sudul republicii se află la o adîncime de
pînă la 700 m (satul Baimaclia, Cantemir).
Acumularea depozitelor miocene medii se datorează scufundării teritoriului sub apele mării badeniene, care a
pătruns aici din partea de vest. La început marea a înaintat spre est şi pe întreg teritoriul republicii s -au depus nisipuri,
argile, precum şi cenuşă vulcanică; grosimea depunerilor variază de la 3 m (satul Naslavcea, Ocniţa) pînă la 8 m (satul
Baimaclia, Cantemir).
Apoi marea s-a retras aproape în întregime, lăsînd în urmă sedimente de ghips şi calcare (satul Criva, Briceni),
a căror grosime ajunge la 28 m.
Ultima transgresiune marină din epoca miocenului mediu a cuprins toată regiunea de nord a republicii şi
regiunea de sud de-a lungul rîului Prut.
În această perioadă, în nord-vestul teritoriului s-a format un şir de masive (pînă la 60 m înălţime) din calcare

7. rifogene, care constituie prelungirea de sud a toltrelor din Podolia. Masivele acestea sînt alcătuite din alge brune, mai
puţin din gastropode, corali, briozoare, carapace de arici-de-mare, cochilii de moluşte şi foraminifere.
Spre vest de aceste masive rifogene (satul Criva, Briceni) s-au acumulat argile de adîncime mare, cu grosimea
de cca 15 m, iar spre est - nisipuri şi argile de adîncime mică, grosimea cărora variază între 3 m (satul Naslavcea,
Ocniţa) şi 32 m (satul Baimaclia, Cantemir).
Depunerile marine ale miocenului superior pe teritoriul Republicii Moldova sînt cunoscute sub denumirea de
etajul sarmaţian şi etajul meoţian, iar cele continentale - stratele de Balta şi stratele de Cahul.
Sedimentele sarmaţiene sînt reprezentate prin toate cele trei subetaje ale sale: inferior, mediu şi superior.
Acumularea lor se datorează transgresiunii marine vaste, care a avut o dezvoltare maximă în sarmaţianul mediu.
Marea sarmaţiană avea o legătură slabă cu Oceanul Planetar, iar spre sfîrşitul sarmaţianului mediu bazinul
mării devine închis, se desalinizează şi se retrage spre sud; mai tîrziu marea sarmaţiană părăseşte complet teritoriul
republicii. În decursul sarmaţianului s-au acumulat diverse sedimente marine.
La început aproape peste tot s-au depus calcare oolitice şi detritice, nisipuri şi argile cu grosimea de la 14 m
(satul Teţcani, Briceni) pînă la 100 m (satul Olişcani, Şoldăneşti).
În argile, pe alocuri (satul Naslavcea, Ocniţa şi satul Bursuc, Floreşti), se găsesc resturi fosilizate de fructe,
seminţe şi frunze de arbori, care au crescut pe litoral. Prezenţa printre fosile a resturilor de palmier-în-evantai denotă că
în acea perioadă clima era subtropicală uscată.
În prima jumătate a sarmaţianului mediu, în partea de vest a teritoriului s-au acumulat argile de adîncime mare
(strate cu criptomactre, a căror grosime ajunge la 100 m (satul Baimaclia, Cantemir), iar în regiunea de est - sedimente
calcaroase cu grosimea de pînă la 60 m (satul Gura Bîcului, Anenii Noi), constituite aproape în întregime din cochilii de
foraminifere - nubecularii.
La graniţa dintre zonele de adîncime mare şi mică ale mării (care coincide cu linia ce leagă localităţile
Camenca, Orhei şi Chişinău) s-a format un şir de recife (cu înălţimea de pînă la 70 m), constituite din alge calcaroase,
foraminifere şi briozoare.
În a doua jumătate a sarmaţianului mediu, pe întreg teritoriul republicii s-au depus nisipuri, argile şi sedimente
calcaroase de adîncime mică, a căror grosime maximă ajunge la 40 m (Chişinău).
În aceste depuneri (satul Calfa, Anenii Noi, şi satul Mileştii Mici, Ialoveni) au fost găsite cuiburi fosilifere cu
resturi de oase de mamifere terestre, mai ales de animale de pădure, cunoscute sub denumirea de faună hiparionică de
tip valezian (mastodonţi, dinoterii, tigri, hiparioni, hiene, castori ş.a.).
În sarmaţianul superior s-au depus exclusiv argile şi nisipuri cu grosimea de la 40 m (Chişinău) pînă la 90 m
(satul Taraclia, Căuşeni).
Depunerea sedimentelor meoţiene marine se datorează transgresiunii marine mai puţin vaste, care a avut loc în
decursul miocenului superior. De data aceasta marea a înaintat din partea de est şi a acoperit regiunea de sud -vest a
teritoriului republicii.
Depozitele meoţiene sînt constituite din roci argilo-nisipoase, a căror grosime se măreşte de la est spre vest,
ajungînd lîngă satul Văleni (Cahul) pînă la 80 m.
Depunerile continentale ale meoţianului superior (stratele de Balta) sînt dezvoltate în regiunea centrală a
Moldovei, fiind alcătuite din nisipuri aluviale cu stratificaţie oblică, ce conţin intercalări de argile.
Grosimea acestor depozite ajunge pînă la 104 m (satul Veveriţa, Ungheni). Ele s-au acumulat începînd cu
sarmaţianul mediu, inclusiv pînă la meoţian.
Stratele de Cahul sînt răspîndite în regiunea de sud a republicii, fiind constituite, îndeosebi, din argile şi
aleurite de origine lacustră. Grosimea lor ajunge la 130 m (raionul Căuşeni).
În stratele de Balta şi în cele de Cahul au fost găsite resturi de faună hiparionică de tipul pikermian, îndeosebi
animale de stepă. Astfel de cuiburi fosilifere au fost descoperite lingă oraşul Cimişlia, satul Taraclia (Căuşeni), satul
Tudora (Ştefan-Vodă) etc.
În 1966, în stratele de Balta (satul Pripiceni-Răzeşi, Rezina) a fost descoperit un schelet de dinoteriu-gigantic
(Deinotherium gigan- tissimum), expus în prezent la Muzeul Naţional de Etnografie şi Istorie Naturală. Scheletul are
înălţimea de cca 5 m şi lungimea de peste 6 m.
Depunerile pliocene sînt răspîndite în partea de sud a republicii şi au origine continentală şi marină. Cele de
origine marină reprezintă sedimente ale unor bazine de tipul Mării Caspice contemporane (închise, vaste, cu apă
salmastră).
Depozitele pliocene marine mai vechi sînt cele ponţiene, iar cele mai tinere - daco-chimeriene. Primele sînt
alcătuite din nisipuri, gresii, argile şi calcare cochilifere, care s-au depus la adîncimi mici. Grosimea lor variază de la 2

8. m (oraşul Căuşeni) pînă la 30 m (satul Slobozia Mare, Cahul).
După retragerea mării ponţiene de pe acest teritoriu, în urma ultimei transgresiuni din pliocen, în limanurile cu
apă dulce din sud-vestul republicii au început să se depună argile şi strate de cărbune brun, care au format depunerile
daco-chimeriene.
Acestea sînt dezvoltate în extremitatea sud-vestică a republicii, fiind constituite din sedimente argilo-nisipoase
cu o grosime de pînă la 60 m.
Depozitele pliocene continentale sînt alcătuite, de obicei, din nisipuri cu stratificaţie oblică, avînd intercalări
de pietriş de tip carpatic. Sînt depuneri ale unor rîuri vechi, care, spre sfîrşitul pliocenului, au căpătat configuraţia
reţelei hidrografice actuale.
În sudul republicii sînt dezvoltate argile de culoare brună-roşiatică (cu o grosime de 1-2 m), care, de asemenea,
au luat naştere în pliocen, alcătuind aşa-numita scoarţă pliocenă de alteraţie, formată în condiţiile unei clime calde
aride.
Formaţiunile cuaternare (antropogene) constituie cele mai tinere depuneri. Sînt răspîndite pe întreg teritoriul
republicii, acoperind depozitele mai vechi, în special cele neogene. Vîrsta lor absolută este de cca 0,7-0,8 mil. ani.
În perioada cuaternarului, pe teritoriul republicii s-a stabilit un regim continental. Datorită acestui fapt aici sînt
dezvoltate, îndeosebi, depunerile aluviale, cele eluviale şi deluviale.
Numai în regiunea extremă de sud-vest a republicii (satele Giurgiuleşti şi Cîşliţa-Prut, Cahul) au fost
evidenţiate depozite limno-deltaice de apă sărată de vîrsta cuaternarului mediu.
Începutul perioadei antropogene pe teritoriul Republicii Moldova s-a remarcat prin intensificarea mişcărilor
tectonice de ridicare în blocuri a scoarţei terestre în regiunile centrală şi de nord ale teritoriului, prin adîncirea văii
Nistrului şi celei a Prutului ca urmare a proceselor de eroziune, prin determinarea configuraţiei actuale a reţelei
hidrografice şi prin înteţirea proceselor de denudare şi a alunecărilor de teren.
În perioada cuaternarului s-au format văile majorităţii rîurilor mici din Moldova. în văile rîurilor şi pîraielor cu
un regim de apă permanent s-au acumulat depuneri aluviale (pietriş, prundiş, nisip şi mîl, transformat ulterior în argilă).
Pe pantele văilor s-au dezvoltat depuneri deluviale, reprezentate prin lehmuri loessoide cu grosimea de pînă la
6 m. Pe întinderile cumpenelor apelor din partea de sud a Moldovei, precum şi în stratele superioare ale teraselor
Nistrului şi ale Prutului, grosimea depunerilor loessoide ajunge pînă la 20 m.
În formaţiunile cuaternarului de pe teritoriul Republicii Moldova se evidenţiază depunerile pleistocenului
inferior, mediu şi superior, precum şi cele holocene.
Depozitele pleistocenului inferior alcătuiesc terasele VI şi V ale Nistrului, Prutului şi Răutului şi sînt
constituite din nisip şi pietriş, peste care se aştern lehmuri loessoide cu intercalări de soluri fosile.
Aceste roci sînt reprezentate mai deplin în secţiunea geologică din împrejurimile oraşului Tiraspol. Profilul
geologic al terasei V a Nistrului şi al Vîlcelei Colcot din Tiraspol este considerat drept profil de referinţă pentru
pleistocenul din Europa.
Nisipul şi pietrişul din această vîlcea conţin resturi unice de mamifere fosilizate (calul-mosbahian, elefantul-
trogonteriu, leul-de-peşteră, rinocerul- etrusc, antilopa, bizonul ş.a.), cunoscute sub denumirea de „complexul faunistic
de la Tiraspol”.
Aici se mai găsesc şi cochilii fosilizate de moluşte (vivipare, unionide-margaritifere ş.a.), precum şi de
microfaună (ostracode).
Specialiştii consideră că depunerile aluviale din profilul geologic de la Tiraspol au luat naştere concomitent cu
glaciaţia Mindel din Europa.
Depozitele pleistocenului mediu s-au acumulat într-o perioadă de răcire a climei, care a fost condiţionată de
glaciaţia Riss (Nipreană).
Landşafturile de stepă, dezvoltate în decursul pleistocenului inferior, în timpul pleistocenului mediu au fost
înlocuite prin întinderi de sil- vostepă cu un relief mai fragmentat.
În regiunea extremă de sud-vest a teritoriului a avut loc transgresiunea apelor din bazinul marin vechi euxin în
urma mişcărilor tectonice de scufundare a suprafeţelor de litoral.
Drept urmare, au fost inundate gurile văilor rîurilor, formîndu-se limanuri. În partea de sud a teritoriului s-au
acumulat nisipuri fine, argile, aleurite cu resturi fosilizate de moluşte şi ostracode de apă salmastră şi dulce.
În văile rîurilor Nistru, Prut, Răut şi Cogîlnic s-au format terasele IV şi III, alcătuite din depuneri de nisip şi
prundiş, cu grosimea de 3-8 m, acoperite de lehmuri loessoide cu intercalări de soluri fosile castanii.
Pe terasele pleistocenului mediu au fost descoperite staţiuni paleolitice ale omului primitiv, în care au fost
găsite unelte ale culturii Acheulene tîrzii şi ale celei Musteriene. Lîngă satele Brînzeni (Edineţ), Ofatinţi (unitate

9. administrativ-teritorială din stînga Nistrului) (în grote), Cuconeştii Vechi (Edineţ), Gura Camencii (Floreşti), Rogojeni
(Şoldăneşti), Sculeni (Ungheni) ş.a. au fost identificate resturi de oase ale ursului-de-peşteră, oase de cal, cerb, hienă,
leu, zimbru ş.a.
Depozitele pleistocenului superior sînt prezente în văile rîurilor (constituie terasele II şi I), pe povîrnişuri şi pe
cum- penele apelor. Acumularea lor a avut loc în condiţii de răcire a climei.
Printre depozitele aluviale ale acestei perioade predomină nisipuri, pietrişuri şi prundişuri, a căror grosime
ajunge la 5-6 m, fiind acoperite de lehmuri loessoide cu intercalări de soluri de tip cernoziomic.
În decursul pleistocenului superior, pe teritoriul Moldovei au trăit mamuţi, bizoni, cai şi alte animale
vertebrate. În depunerile de vîrstă pleistocenă superioară din cursul de mijloc al Nistrului (oraşul Otaci), din bazinul
Răutului (satul Ciutuleşti, Floreşti) au fost descoperite staţiuni paleolitice tîrzii ale omului primitiv, iar de-a lungul
Prutului (lîngă satele Brînzeni (Edineţ), Buteşti (Glodeni) şi Duruitoarea (Rîşcani)) staţiuni paleolitice cu multe strate.
Depunerile holocene pe teritoriul Moldovei sînt reprezentate prin sedimente aluviale de luncă şi de albie ale
rîurilor şi pîrîiaşelor, precum şi printr-un înveliş de lehmuri eluviale pe interfluvii şi depozite deluviale pe povîrnişuri.
În holocen s-au format şi solurile actuale. La începutul epocii holocene, de pe teritoriul Moldovei au dispărut
cerbii-gigantici, mamuţii, rinocerii-lînoşi, precum şi unele animale de pradă (hiena, leul, ursul ş.a.).
În luncile rîurilor, în stratele de sol actual, au fost descoperite aşezări neolitice ale omului primitiv ce datează
din mileniile VII-V î. Hr.
Lecția 4.
Procesele endogene și resursele de substanțe minerale utile de pe teritoriul Republicii Moldova.
1. Procesele de magmatism, metamorfism și seismicitate.
Cele mai însemnate procese de magmatism şi metamorfism pe teritoriul Republicii Moldova s -au manifestat în
arheozoic şi proterozoic.
În limitele dezvoltării formaţiunilor arhaic-proterozoice, în stadiul de flexiune a scoarţei terestre, în regiunea
Plăcii Moldoveneşti au avut loc erupţii vulcanice intense şi scurgeri de lavă bazică, dînd naştere formaţiunilor groase de
roci bazaltice.
Pe alocuri s-au revărsat lave ultrabazice şi acide, pe baza cărora s-au format corpuri stratiforme de roci
magmatice de o constituţie corespunzătoare.
Cu timpul, procesele vulcanice devin tot mai slabe şi în această zonă încep să domine procesele de
sedimentare, contribuind la formarea depunerilor calcaroase şi a celor argiloase.
În etapele tîrzii de dezvoltare a geosinclinalului arhaic-proterozoic, complexul de roci vulcanogene-
sedimentare a fost supus proceselor de cutare, metamorfizare, magmatizare şi granitizare, fiind însoţite de intruziuni de
magme bazice, ultrabazice şi acide.
În urma procesului de metamorfozare a rocilor efuzive de tipul bazaltic, precum şi a sedimentelor argiloase, s-
au format charnockitele, gnaisurile, migmatitele, constituite din biotit, cordierit, cuarţ, feldspat, grafit, granat,
hornblendă, piroxeni şi silimanit.
Rocile efuzive ultrabazice (picritele) erau, de regulă, supuse carbonatizării cu formarea de roci carbonatice cu
magneziu (calcifire) cu conţinut de calcit, dolomit, flogopit şi olivină. Rocile efuzive acide, în urma procesului de
recristalizare, se transformau în roci cuarţ-feldspatice, asemănătoare cu graniturile (leptite).
Datorită metamorfozării, sedimentele calcaroase s-au transformat în şisturi cristaline. Procesele de
metamorfism au decurs la adîncimi relativ mari. Granitizarea a avut loc la adîncimi mai mici şi a fost condiţionată de un
aport de soluţii alcaline şi de siliciu din adîncimile scoarţei terestre.
Deosebit de intens granitizarea s-a dezvoltat în structurile anticlinale şi în zonele de intersecţie a fracturilor
adînci, unde rocile au fost supuse proceselor de maximă deformare (dezvoltarea granitizării în zona de fracturare
intensă de-a lungul Nistrului de la satul Naslavcea, Ocniţa, pînă la oraşul Camenca).
Procesele magmatice, care s-au manifestat la sfîrşitul paleozoicului, au contribuit la formarea unui masiv
destul de mare de granit îmbogăţit cu substanţe alcaline (la sud-vest de Soroca), precum şi a unor corpuri mici de roci
ultrabazice (gabro, gabro-norite, gabro-piroxenite, norite), intersectînd masivul de granit. Cristalizarea magmei
granitice a fost însoţită şi de metamorfismul de contact.
În rifeul şi paleozoicul timpuriu, şisturile, charnockitele, graniturile şi parţial gnaisurile au fost supuse unui
metamorfism de temperaturi joase, în baza acestor roci s-au format varietăţi de roci bogate în actinolit, albit, epidot,

10. clorit, hidromică, talc ş.a.
Aceste varietăţi de roci au fost descoperite prin cartările şi prospecţiunile geologice efectuate în împrejurimile
satului Vărăncău, Soroca.
Formarea lor a fost condiţionată de activitatea metamorfismului acid, care s -a manifestat în zona fracturilor la
adîncimi de cca 500-1000 m. în timpul rifeului timpuriu, în zona intens fracturată din regiunea Soroca-Ca-menca, au
avut loc erupţii vulcanice însoţite de revărsări de lavă bazică, care au condus la formarea unei pînze de diabaze cu
grosimea de pînă la 40 m.
În componenţa acestor roci masive şi compacte, de culoare verde-închis sau aproape gri, predomină ortoclazul
şi piroxenul, uneori albitul şi doritul, în decursul paleozoicului, magmatismul s -a manifestat în partea de sud- vest a
republicii.
Aici, pe fundamentul cutat al Plăcii Scitice, în complexul de roci terigene de vîrstă precambrian-paleozoică,
prin numeroase foraje, au fost
evidenţiate roci magmatogene, reprezentate prin porfire andezitice, sienite- cuarţifere, shonkinite, varietăţi din grupul
alcaline ultrabazice, gabro-diabaze, monzonite, porfire cuarţoase, formaţiuni metasomatice.
Toate aceste tipuri de roci magmatice şi metamorfice prezintă interes atît teoretic, cît şi practic, fiind asociate
cu concentraţii industriale de minereuri polimetalice, feroase, neferoase ş.a.
Seismicitatea. Teritoriul Republicii Moldova face parte din regiunea seismică Carpatică şi este supus
cutremurelor de pămînt produse in focarele tectonice determinate de activitatea orogenică ce continuă în zona munţilor
alpini.
Focarele (hipocentrele) se află în scoarţa terestră pînă la adînci- mea de 50-60 km, precum şi în mantaua
pămîntului pînă la 200 km adîncime. Focarele sînt localizate într-o zonă restrinsă, care coincide cu curbura
arcului carpatic, cunoscută în literatura de specialitate sub denumirea de „zona Vrancea”.
Energia maximă a cutremurelor atinge magnitudinea (M) de 7,5-7,8 grade, iar undele, care provoacă
zguduiturile, cunoscute sub denumirea de „grade de intensitate (I)”, se manifestă în diferite direcţii şi sînt resimţite la
sute şi chiar mii de kilometri.
Atenuarea undelor seismice nu este uniformă în diferite direcţii azimutale de la focarul cutremurelor. În zona
Vrancea, acest fenomen este condiţionat de mecanismul cutremurului de pămînt şi de mediul geologic prin care undele
seismice parcurg distanţa dintre focar şi suprafaţa pămîntului.
Coeficientul de atenuare în direcţia nord-est este cel mai mic şi prin aceasta se explică faptul că cutremurele
vrîncene se resimt pînă la Moscova, Sankt Petersburg, Novgorod.
Pe teritoriul Moldovei intensitatea celor mai puternice şocuri atinge 8 grade în sud-vestul ţării, 7 în partea
centrală şi 6 în zona de nord-est. Pe soluri slabe puterea zguduiturilor este mai mare cel puţin cu un grad după scara
internaţională MSK-64.
Intensităţile maxime menţionate se înregistrează intr-un secol aproximativ de 3-5 ori, însă periodicitatea lor nu
este uniformă. Astfel, în sec. XX ele s-au manifestat la 22 octombrie 1940, 10 noiembrie 1940, 4 martie 1977, 30
august 1986 şi 30-31 mai 1990.
În afară de fenomene seismice puternice, în zona Vrancea se produc şi cutremure minore, numărul cărora este
de zeci de ori mai mare, însă ele nu prezintă pericol social.
Pentru determinarea pericolului seismic, în republică se efectuează zonarea şi microzonarea seismică care
servesc drept bază ştiinţifică pentru construcţia seismorezistentă.
În prezent sînt întocmite şi se aplică în practică harta regională de zonare seismică pentru toată ţara şi hărţile
detaliate, de scară mare, pentru capitala republicii şi alte oraşe.
În afară de aceste hărţi, în construcţiile de mare valoare şi importanţă socială se aplică şi microzonarea locală.
Eficienţa acestor măsuri de protecţie a devenit evidentă după cutremurele puternice enumerate.
Lucrările în domeniul seismologiei sînt efectuate de Institutul de Geologie şi Seismologie al Academiei de
Ştiinţe a Moldovei care dispune de personal calificat, o arhivă a cutremurelor istorice pe o perioadă de un mileniu şi o
reţea de staţiuni seismice cu aparataj modern.
2. Substanțele minerale utile.
Substanţele minerale utile se împart în trei categorii:
- nemetalifere (argile, calcare, diatomit, grafit, mică albă, pietre preţioase etc.);

11. - metalifere (minereuri - asociaţii naturale de minerale metalice cu minerale nemetalice din care se extrag
diverse metale, de ex.: minereu de cupru, minereu de fier, bauxită etc.);
- caustobiolite (roci de natură organică care pot arde şi se folosesc în calitate de combustibil, de ex., cărbuni,
gaze naturale, petrol, şisturi combustibile etc.).
În funcţie de domeniul de utilizare, mineralele utile pot fi clasificate în următoarele categorii de resurse:
- energetice (cărbuni, gaze naturale, petrol, şisturi combustibile, turbă, metale radioactive);
- metalurgice (minereuri de metale feroase şi neferoase); chimice (utilizate ca materie primă pentru industria
chimică, săruri naturale, sulf nativ etc.) ;
- resurse de materiale de construcţie (argile, calcare, granit, gresii, marmură, nisipuri etc.).
În prezent, pe teritoriul republicii sînt înregistrate de către organele de prospectare şi explorate peste 400 de
zăcăminte de substanţe minerale utile.
Prin exploatare la zi se valorifică cca 150 de zăcăminte (aproximativ 40% din numărul total), iar în regim
subteran (în mine) 35 de zăcăminte.
Substanţe minerale nemetalifere.
Resurse de calcare. Zăcămintele de calcare se află în partea de nord şi centrală ale republicii. Majoritatea s -au
format în perioada neogenă şi sînt dispuse la adîncimi mici, în strate de 2-20 m grosime. Se extrag prin tăiere.
Se utilizează ca piatră de construcţie sau ca material de acoperire, au nuanţa albă sau cenuşiu- deschis,
rezistenţă relativ înaltă. Au fost explorate peste 50 de zăcăminte de cca 400 mil. m3, în prezent se exploatează 38.
Cele mai importante se află în valea Nistrului (Bîrnova, Ocniţa; Ghidirim, Grigoriopol, Tiraspol, unităţi
administrativ- teritoriale din stînga Nistrului; Saharna, Rezina etc.), în cursul inferior al rîurilor Răut (Brăneşti, Furceni
şi Jeloboc, Or- hei; Maşcăuţi, Criuleni), Ichel (Cricova, Goian, Făureşti - în municipiul Chişinău), Ciorna (Lipceni,
Rezina), Racovăţ (Gordineşti, Edineţ), Mileştii Mici (Ialoveni) şi în sectorul Rîşcani al municipiului Chişinău etc.
Extragerea se face prin galerii subterane.
Din calcarele recifale badeniene şi sarmaţiene, şi din cele mai vechi, care sînt bine cristalizate, se obţine piatră
brută, piatră spartă şi var. În prezent sînt explorate 87 de astfel de zăcăminte, dintre care peste 20 se valorifică integral
în cariere, prin explozie. Sînt estimate pentru exploatare industrială cca 477 mil. m3.
Piatra brută se utilizează pentru fundamentul şi pereţii clădirilor, iar piatra spartă - pentru producerea betonului
armat şi acoperirea drumurilor. Zăcămintele de calcare de acest tip sînt situate în partea centrală şi în cea nordică ale
republicii: la Beleavinţi, Caracuşenii Vechi (Briceni), Brînzeni, Feteşti (Edineţ), Duruitoarea, Şaptebani (Rîşcani),
Ghidighici, Pruncul (mun. Chişinău) etc.
Calcarele cu procent mare de CaO se folosesc pentru obţinerea varului. Principalele zăcăminte de astfel de
calcare se află lîngă oraşul Rezina, la Lipceni (Rezina), Ghidirim, Rîbniţa (unităţi administrativ-teritoriale din stînga
Nistrului), Pruncul (mun. Chişinău), Orhei etc.
Rezervele calcarelor pentru producerea varului sînt estimate la 9 mil. m3. Calcarele, care conţin peste 95%
CaC03, se utilizează la fabricarea zahărului. Rezervele acestor calcare, numite calcare pure, sînt estimate la 36 mil. t.
În prezent, zăcăminte de acest tip sînt explorate la Rezina, Lipceni şi Mateuţi (Rezina), Ghidirim şi Rîbniţa
(unităţi administrativ-teritoriale din stînga Nistrului) etc.
În republică este explorat un singur zăcămînt de cretă, la Vărăncău (Soroca), pe malul drept al Nistrului. Creta
este o varietate de calcar foarte poros, alcătuit din fragmente fine.
Calcarele de vîrstă cenomaniană s-au format în cretacicul superior, au o culoare albă sau cenuşiu-deschis, sînt
friabile, prăfoase, conţin 50,2% CaO, 7,6% Si02 etc. Grosimea stratului util este în medie de 32 m, iar rezervele se
estimează la cca 2 mil. t.
Se exploatează pentru creta de scris şi pentru praf, utilizat în industria lacurilor, vopselelor, în parfumerie şi
cosmetică.
Depozitele de marnă de la Mereşeuca (Ocniţa) s-au format în cretacicul superior, de vîrstă cenomaniană, şi au
o grosime de cca 32 m. Marna conţine cca 42% CaO şi cca 20% Si02. Rezervele industriale de marnă sînt estimate la 6
mil. t. Rocile sînt utilizate de populaţia locală ca material de construcţie.
Resurse de argilă. Argilele de vîrstă cuaternară şi cele neogene, care au o răspîndire largă pe teritoriul ţării, se
utilizează pentru producerea cărămizii şi a ţiglei. Sînt explorate 108 zăcăminte de acest tip, cu rezerve totale de 181

12. mil.m3.
Depozitele se găsesc la suprafaţă şi se exploatează prin cariere. Argilele nisipoase se folosesc în stare naturală,
fără adaosuri speciale. Ele sînt uşor fuzibile, conţin puţin oxid de aluminiu.
Cele mai mari zăcăminte se află la Bubuieci (mun. Chişinău), Mălăieşti (unitate administrativ- teritorială din
stînga Nistrului), Ceadîr- Lunga, Comrat, Drochia, Vulcăneşti. Servesc ca materie primă pentru fabricarea cărămizii şi a
ţiglei (la fabricile din Chişinău, Tiraspol etc.).
Din argilele plastice, uşor fuzibile, de vîrstă sarmaţiană şi meoţiană, se fabrică articole de ceramică: teracotă,
ţevi de drenaj, articole decorative, unele obiecte de uz casnic etc. Sînt exploatate patru zăcăminte: la Hîrbovăţ
(Călăraşi), Nova- ia Nicolaevca (Ungheni), Alexăndreni (Sîngerei) şi Ocniţa.
Rezervele totale ale acestor zăcăminte constituie 3,2 mil. m3. Argilele de vîrstă sarmaţiană şi pleistocenă
inferioară, care au o plasticitate înaltă, şi argilitul de vîrstă proterozoică inferioară- rocă detritică din particule fine,
compactă, deseori cu stratificare şi tendinţa de a se desface în plăci, se utilizează pentru producerea cheramzitului.
Au fost explorate 15 zăcăminte de argile de acest tip cu rezerve de cca 50 mil. m3 şi un zăcămînt de argilit de
cca 17 mil. m3. Cele mai importante zăcăminte de argile se află la Bubuieci (mun. Chişinău), Chişinău, Roşu (Cahul),
Comrat şi Ungheni, de argilit - la Naslavcea (Ocniţa). Cel mai exploatat este zăcămîntul de la Bubuieci.
Argilele bentonitice (bentonitul) se sedimentează pe fundul unor bazine acvatice, prin alterarea unor produse
vulcanice (tufului vulcanic), sînt stratificate şi au culoare deschisă (galbenă, cenuşie-ver- zuie).
Astfel de zăcăminte se găsesc în depunerile de vîrstă neogenă din nordul şi sud-vestul republicii. Se
caracterizează printr-o mare capacitate de absorbţie a apei şi pot fi întrebuinţate ca decolorant, pentru purificarea
produselor petroliere sau a uleiurilor vegetale, ca absorbant în industria alimentară, la prepararea noroiului de foraj, la
fabricarea ceramicii fine etc.
Sînt explorate trei zăcăminte, dintre care unul este de tip unicompo- nent - la Prodăneşti (Floreşti), iar două
sînt complexe - la Cociulia şi Lărguţa (Cantemir). Aceste argile sînt utilizate şi la producerea cheramzitului.
Stratele de roci bentonitice au o grosime de 0,2- 0,6 m, fiind acoperite cu argilă nisipoasă şi calcare, iar
rezervele sînt estimate la cca 3,4 mil. t.
Din argilele refractare, care au o temperatură de topire foarte înaltă, se produc cărămidă refractară şi alte
materiale termorezistente folosite la căptuşirea cuptoarelor industriale, la turnarea laminatelor în metalurgie, la
fabricarea keramitului (gresie ceramică obţinută prin arderea amestecului de argilă refractară cu marnă dolomitică) etc.
În republică este explorat un zăcămînt de acest tip, la Iarova (Soroca). Depozitele utile se află la cca 100 m
adîncime şi pot fi exploatate doar în mine. Argilele refractare au o plasticitate înaltă şi o temperatură de topire de 1360-
1380°C. Stratele lor au o grosime de 0,3-0,7 m, iar rezervele constituie aproximativ 800 de mil. m3.
Calcarele şi argilele speciale se folosesc ca materie primă la producerea cimentului, iar ca adaos activ servesc
diatomitul, tripoliul, ghipsul ş.a.
Aceste substanţe minerale se găsesc în nordul republicii, unde sînt explorate zăcămintele de calcare şi de argile
de la Rezina, de calcare de la Hîrjău (unitate administrativ-teri- torială din stînga Nistrului), de la Codreni şi Verejeni
(Ocniţa), Gura Bîcului (Anenii Noi).
Rocile calcaroase conţin 48-54% CaO, rocile argiloase - mai puţin. Rezervele industriale de calcar de acest tip
sînt estimate la 218 mil.t, iar cele de argile - la 57 mil. t. Întrucît argilele din republică conţin 15-18% Al203, iar la
fabricarea cimentului este necesar caolin, care conţine 40-45% A1203, acesta este importat din Ucraina.
Resurse de nisip şi prundiş. Zăcămintele de nisip şi prundiş sînt reprezentate de depozitele aluviale din văile
Nistrului, Prutului şi afluenţilor acestora. Depozitele s-au format în neogen şi cuaternar, dar se întîlnesc şi depozite mai
vechi.
Nisipurile pentru fabricarea sticlei au fost evidenţiate în stratele de vîrstă bade- niană, meoţiană şi sarmaţiană
inferioară şi se găsesc în partea de nord a republicii: la Floreşti, Gvozdova (Floreşti), Co- dreni şi Otaci (Ocniţa).
Nisipurile pot fi de tip cuarţos, conţin 90-95% SiO2, şi cu granule fine. Se utilizează la producerea unui larg
sortiment de sticlă, inclusiv incoloră, pentru sticle de îmbuteliere etc. Rezervele totale de nisip de acest tip se estimează
la cca 18 mil. t.
Nisipurile pentru matriţe (modelare) se folosesc la uzinele metalurgice pentru executarea formelor de turnare a
articolelor de metal (fontă, oţel etc.). Aceste nisipuri sînt de vîrstă badeniană şi s-au depistat în valea Nistrului, între
satul Naslavcea şi oraşul Soroca, la adîncimea de 20-30 m într-un strat cu grosimea de 10-12 m.
Există nisipuri fine, care conţin un număr mare de particule argiloase. Au fost explorate două zăcăminte de
acest tip, de la Naslavcea şi Otaci (Ocniţa), dar în momentul de faţă este valorificat numai unul. Rezervele totale de
nisip de acest tip constituie 10,2 mil. t.

13. Nisipurile şi prundişul se utilizează pentru producerea betonului, amenajarea drumurilor etc. Au fost explorate
108 zăcăminte de acest tip, iar rezervele totale sînt estimate la cca 345 mil. m3. Stratele au grosimea de 1-10 m, materia
utilă constituind în zăcămînt în medie 50%.
Principalele zăcăminte exploatate sînt:
de nisip - la Chirca, Cobusca (Anenii Noi), Cahul;
de nisip şi prundiş - la Şerpeni, Varniţa (Anenii Noi), Grigo- riopol, Speia (unităţi administrativ-te- ritoriale
din stînga Nistrului), Balatina (Glodeni), Slobozia-Cremene, Vasilcău (Soroca) etc.
Nisipurile din depozitele meoţian-ponţiene din sudul republicii se folosesc pentru fabricarea produselor
silicioase. Sînt fine, conţin multă argilă şi pot fi utilizate la producerea cărămizii silicioase, blocurilor de beton, plăcilor
termoizolante etc.
Rezervele totale de nisipuri de acest tip sînt estimate la 52 mil. m3. Au fost explorate şase zăcăminte, iar cele
mai importante se află la Cahul, Ceadîr- Lunga şi Comrat.
Resurse de ghips şi de roci silicioase. Depozitele de ghips se găsesc la extremitatea de nord-vest a republicii,
la Criva şi Drepcăuţi (Briceni). Stratul de ghips are grosimea de cca 20 m. Este de calitate foarte bună, conţine cca 96%,
iar în unele cazuri 99% CaS04 x 2H20.
Rezervele totale de ghips sînt estimate la cca 41,3 mil. t. Ghipsul se foloseşte la construcţii, pentru fabricarea
ipsosului, ca adaos la fabricarea cimentului, în industria chimică (la fabricarea acidului sulfuric etc.), pentru tratarea
solului în scopul reducerii acidităţii, în medicină etc.
Rocile silicioase sînt reprezentate de tripoli de vîrstă cretacică superioară şi dia- tomit sarmaţian. Pot fi
utilizate la fabricarea sticlei solubile, a cleiului de birou, a sticlei decorative, a cărămizii uşoare, ca adaos la fabricarea
cimentului etc.
Aceste roci se găsesc în nord-estul republicii, în valea Nistrului, de la Naslavcea pînă la Rîbniţa. Depozitele au
o grosime de 3-12 m, formă alungită. Au fost explorate cinci zăcăminte de tripoli: la Cerlina (Soroca), Sănătăuca
(Floreşti) şi Camenca, şi zăcăminte complexe, care conţin şi diatomit- la Ghidirim (unitate administrativ-teritorială din
stînga Nistrului). Rezervele totale de roci silicioase se estimează la 10 mil. m3.
Resurse de gresie şi de roci cristaline. În nord-estul republicii, în valea Nistrului, se găseşte un afloriment de
roci cristaline din Scutul Cristalin Ucrainean. Acestea sînt reprezentate de roci magmatice şi, îndeosebi, de cele
metamorfice: gnaisuri, şisturi cristaline, gresie etc., formate în arhaic şi proterozoicul timpuriu.
Astfel de zăcăminte sînt la Cosăuţi (Soroca) şi la Vălcineţ (Ocniţa), de gresie - la Egoreni (Soroca). Depozitele
se află la o adîncime de 20-225 m şi se exploatează prin cariere.
Rezervele de gresie au fost estimate la 9,8 mil. m3. Rocile cristaline şi gresia se utilizează ca piatră brută,
piatră spartă, ca materiale de acoperire a clădirilor, la înălţarea monumentelor etc.
Manifestări de substanţe minerale nemetalifere. Grafitul, fluorina, baritina, fosforitele etc., fiind în cantităţi
foarte mici şi de calitate inferioară, nu se valorifică. Prezenţa grafitului s-a constatat în gnaisurile arhaice de lîngă satul
Holoşnița (Soroca). Grafitul se află la o adîncime de 140-150 m, stratul productiv are o grosime de 3-4 m şi conţine 18-
35% de grafit. Zăcămîntul este estimat la aproximativ 2 mil. t, dar nu este valorificat.
În gresiile de vîrstă proterozoică superioară şi în gnaisurile arhaice de la Slobozia-Varăncău (Soroca), şi în cele
de lîngă oraşul Soroca, se întîlnesc mineralizări de fluorină (CaF2). Roca conţine cca 2% fluorină şi se află la 60-180 m
adîncime, rezervele nu au fost estimate.
Mineralizări de baritină au fost descoperite în gresiile proterozoice de vîrstă rifeană de lîngă oraşul Camenca,
la adîncimea de 104- 126 m. Baritina constituie 3-19% şi este prezentă sub formă de granule în porii gresiei.
Fosforite au fost găsite în rocile de vîrstă proterozoică superioară (vendiene) şi în stratele cretacice
(cenomaniene) de lîngă satul Naslavcea (Ocniţa), de pe malul drept al Nistrului.
Acestea se prezintă sub formă de concreţiuni sferice şi lentile subţiri în şisturile argiloase din proterozoicul
superior, şi în stratele de nisip glauconitic din sedimentele cenomaniene. De asemenea, au fost constatate manifestări de
mineralizare zeolitică de-a lungul Nistrului, între oraşele Camenca şi Dubăsari.
Prin lucrările de prospecţiune geologică, în regiunea de nord a republicii (Rudi, Rubleniţa (Soroca)) s -au
depistat cantităţi excesive de heliu sub formă de gaz spontan şi dizolvat, a cărui concentraţie maximă atinge în unele
regiuni 2,5-3,0 ml/l. Manifestările de heliu nu sînt exploatate.

14. Substanţe minerale metalifere Minereuri de fier au fost depistate în nordul Republicii Moldova (satul
Vărăncău, Soroca). Zăcămîntul de minereuri de fier se află în limitele formaţiunii metabazice a fundamentului cristalin.
Orizontul productiv reprezintă nişte corpuri stratiforme, care conţin piroxen- magnetit-cuarţit, de 1-20 m
grosime şi se află la adîncimi de 200-370 m, cu un conţinut de magnetit de 25-35%. Resursele probabile de minereu de
fier calculate pentru suprafaţa de 10 x 0,8 km constituie cca 280 mil. t.
Din cauza condiţiilor geologice nefavorabile şi a cantităţii mici de minereu, valorificarea industrială a acestui
zăcămînt nu este rentabilă.
Pe porţiunea văii Nistrului dintre Naslavcea (Ocniţa) şi Trifăuţi (Soroca) au fost depistate anomalii radioactive
de uraniu, care necesită cercetări complexe mai detaliate.
În rocile cristaline din Scutul Cristalin Ucrainean şi din fundamentul Plăcii Moldoveneşti s -a constatat
prezenţa cobaltului, cuprului, monazitului, nichelului, plumbului, zincului şi a altor metale, însă ele se găs esc în
cantităţi neînsemnate şi nu prezintă interes economic.
Resurse caustobiolite.
Cărbune brun. Actualmente în republică sînt cunoscute acumulări de cărbune brun, răspîndite preponderent în
sudul ţării, pe Placa Scitică. Aceste acumulări s-au format în perioada neogenă (sarmaţian-ponţiană), în condiţii
lacustro-lagunare subcontinentale. Zăcămîntul de cărbune brun de la Cahul este de vîrstă ponţiană, iar cele de la Etulia-
Vlădiceni şi Vulcăneşti - sarmaţiană.
Zăcămîntul de la Cahul ocupă o suprafaţă de 80 mii m2. Stratele de cărbuni au grosimea de la 0,1 pînă la 0,6 m
şi formează corpuri lenticulare cu lungimea de 3,0 - 4,3 km.
Rezervele de cărbuni de categoria C, (potenţial exploatabile) constituie 960 mii t. În zăcămîntul de la
Vulcăneşti stratul de cărbuni este asociat cu roci argilo- marnoase şi se află la adîncimi de 400- 650 m.
Conform datelor de foraj şi celor geofizice (carotaj), grosimea stratelor variază de la 0,6 la 3,6 m. Rezervele
calculate sînt atribuite la categoria C2 (perspective) cu masa de 248,5 mil. t.
Cărbunii din zăcămintele de la Cahul şi Vulcăneşti sînt de o calitate joasă, insuficient „maturizaţi”, cu o
capacitate calorică mică (pînă la 6,4 kcal/kg), după arderea lor rămîne multă cenuşă (13-49%), apă şi sulf.
Condiţiile hidrogeologice şi tehnico-miniere nefavorabile, grosimile mici ale stratelor de cărbuni şi adîncimile
mari de dispunere nu permit valorificarea lor la scară industrială.
Petrol. În anul 1947, în sudul Republicii Moldova au început lucrări de prospecţiuni geologice cu scopul
evidenţierii terenurilor potenţiale cu acumulări de hidrocarburi. Abia în anii ’57-58, în formaţiunile terigeno-calcaroase
de vîrstă neogenă, a fost descoperit zăcămîntul de petrol de la Văleni (Cahul).
Primul foraj, executat la Văleni în cupola structurii evidenţiate după date geofizice, a descoperit la adîncimile
de 430-455 m calcare saturate cu petrol.
După încercările tehnologice a fost obţinută o revărsare de petrol cu debitul de 2,5 t/zi. În limitele zăcămîntului
au fost săpate 40 de sonde, dintre care în cinci au fost stabilite revărsări de petrol cu un debit de 0,2-2,5 t/zi.
Petrolul are o compoziţie de tipul nafteno-aromatică, densitatea 0,94-0,96 g/cm3, este puţin sulfuros şi nu
conţine benzină. Rezervele de petrol ale zăcămîntului de la Văleni au fost estimate la 1,9 mil. t, dintre care cele
extractive constituie 0,58 mil. t.
Lecția 5.
Clima Republicii Moldova.
1. Particularităţile generale ale climei Republicii Moldova.
Clima Republicii Moldova este temperat continentală cu caracter de tranziţie de la clima oceanică atlantică la
cea continentală est-europeană. Ea se caracterizează prin ierni blande şi scurte, cu puţină zăpadă, veri lungi, călduroase,
dar cu o cantitate insuficientă de precipitații atmosferice, care cad predominant în perioada caldă a anului sub formă de
averse.
De rînd cu părţile pozitive ale climei - perioada caldă îndelungată a anului, iarna blîndă, abundenţa de lumină şi
căldură – sunt prezente și trăsături negative: fenomenele de secetă și variabilitatea mare a vremii ce determină o gamă
variată de fenomene atmosferice de risc.
Teritoriul țării este amplasat in regiunea de interferenţă a maselor de aer. Munții Carpați modifică, în anumită
măsură, deplasarea și caracterul maselor de aer atlantic dinspre vest și nord-vest și determină creșterea cantității de
precipitații atmosferice.

15. Deschiderea Cîmpiei Europei de Est determină pătrunderea liberă dinspre est a maselor de aer temperat-
continental, iar dinspre nord a aerului arctic rece. În schimb de pe Marea Mediterană și Marea Neagră pătrunde aer
maritim cald și umed.
Trăsăturile de bază ale climei Republicii Moldova se formează sub influenţa fluxului de radiaţie solară, a
circulaţiei atmosferice şi a caracterului suprafeţei active.
Republica Moldova este numită “plai însorit” dat fiind faptul că durata strălucirii Soarelui pe parcursul anului
oscilează pe teritoriul ţării în medie de la 2060 ore în nord pînă la 2330 ore în sud, ceea ce vara constituie 60 – 70%, iar
iarna 20 – 30% de la cea posibilă.
Acesta este acel fond energetic care asigură încălzirea solului şi susţine în medie nivelul de temperatură.
Perioada fără îngheț înregistrează în medie 170 zile la nord şi 190 zile în sudul republicii, iar în unii ani durata ei
poate atinge 200 – 300 zile.
Temperatura medie anuală coboară lent de la 10°C căldură în sudul republicii pînă la 8°C căldură în
extremitatea sa nordică. Temperatura medie anuală a aerului este pozitivă şi constituie în nord 9,10С şi 10,10С la sud.
Temperaturi medii lunare pozitive se înregistrează din martie pînă în noiembrie, temperaturi negative – din
decembrie pînă în februarie.
Temperatura maximă atinge +40, +42°C, iar cea minimă circa -33, -36°C, însă asemenea temperaturi se
înregistrează foarte rar, cam o dată în 40-50 de ani.
Amplitudinea anuală a temperaturii aerului este de cca 250С, iar cea a temperaturilor absolute anuale - de 740С.
Temperatura medie anuală variază intre 6,5oC (1987) la nord pană la 12,3oC (2007) la sud.
In ultimii 20 ani, temperaturile medii lunare au fost cuprinse intre -8,5°C in ianuarie (1996) şi +26,7°C in
iulie (2012). Perioada caldă durează în medie circa 190 zile.
Cea mai caldă lună a anului este iulie, temperatura medie multianuală a aerului pe teritoriul republicii
constituie 19-21ºC. Însă, temperatura medie a aerului în luna iulie poate atinge în teritoriu valori de 23,7- 26,7°C, fiind
mai ridicată faţă de valorile normei cu 4,3-5,7°C (a.2012).
În unii ani temperaturile medii zilnice în luna iulie oscilează între 22 și 31°C, iar cele maxime uneori pot atinge
valori de 38 - 40°C (1946, 1998, 2002, 2007, 2012).
Cea mai înaltă temperatură a aerului înregistrată în luna iulie din toată perioada de măsurători instrumentale
constituie 41,5ºC (Camenca, 21 iulie 2007).
Pe 7 august 2012 la Fălești a fost înregistrată pentru prima dată în Moldova temperatura de 42,4ºC (maximum
absolut pentru toată perioada de observații instrumentale).
Temperatura medie multianuală la suprafaţa solului în luna iulie constituie 24 - 27ºC, iar cea maximală în
unele zile poate atinge valoarea de 74ºC (Leova, 19 iulie 2007).
În ultimii 100 ani cel mai cald a fost anul 2007, cînd temperatura medie anuală a aerului a constituit în
teritoriu 10,1-12,1°C căldură, fiind cu 2 - 2,6°C mai ridicată faţă de norma climatică.
Cele mai puternice încălziri masive din ultimul secol s-au produs în anii: 1924, 1938, 1946, 1951, 1954, 1988,
1994, 1996, 1998, 2000, 2003, 2007, 2010, 2011, 2012. În acest interval de timp s-au înregistrat 392 cazuri cu t ≥
35,0°C
Poate fi constatat și faptul că din totalul cazurilor de încălziri masive (392), cele mai multe cazuri (181) s -au
produs în luna august, când persistenţa timpului anticiclonal este mai mare, deci şi procesele de insolaţie sunt mai
intense, iar uscăciunea aerului mai mare şi nu în iulie (157 cazuri), luna cea mai caldă a anului.
Cea mai rece lună a anului și iernii este ianuarie, temperatura medie a ei constituie -2,5..-4,5ºC.
Însă, în unii ani temperatura medie a aerului în luna ianuarie poate atinge pe teritoriul țării valori negative de -
10,5ºC (Cahul) și -15,3ºC (Soroca), fiind mai scăzute faţă de valorile normei cu 8 – 10,8°C (a. 1963).
Valorile medii zilnice ale temperaturii aerului în decursul lunii ianuarie pot oscila pe teritoriul Republicii
Moldova între -20 și -29ºC (1963) şi +8..+11ºC (1948).
Pe parcursul întregii perioade de observaţii cea mai joasă temperatură a aerului în timpul iernii s-a înregistrat pe
20 ianuarie 1963 – 35,5ºC frig (minimul absolut, s. Brătușeni, r. Edineț), iar cea mai ridicată a fost înregistrată pe 26
februarie 1990 la stația meteo Tiraspol – 23ºC căldură.
În iernile excesiv de reci, destul de frecvente sunt pătrunderile maselor de aer arctice, reci şi foarte reci dinspre
nord şi nord - est, cînd temperaturile minime pot coborî sub pragul de -30ºC.
Exemple tipice pot fi numite răcirile bruşte din ianuarie 1963 (în nordul țării au fost înregistrate -34..-36ºC),
decembrie 1996 (-28..-30ºC), decembrie 2002 (-26..-28ºC), ianuarie 2006 (-23..-30ºС), ianuarie 2010 (-22..-31ºС),
februarie 2011 (-24..-32ºС), februarie 2012 (-20..-32ºС).
În ultimii 100 de ani cel mai rece a fost an.1933, cînd temperatura medie anuală a aerului a constituit 7,2
o
C,
fiind cu 2,3
o
C mai coborîtă faţă de normă.
În aspectul asigurării cu umiditate teritoriul republicii se atribue la zonele deficitare semiaride. Precipitaţiile
anuale scad in intensitate de la nord-vest la sud-est.
Cantitatea medie anuală de precipitaţii pe teritoriul Republicii Moldova variază între 470 și 620 mm şi se
caracterizează printr-o mare instabilitate în timp şi spaţiu.

16. Variațiile anuale sunt determinate de circulația generală a atmosferei, precipitațiile fiind condiționate de
cicloane. Cantitatea medie multianuală a precipitaţiilor atmosferice căzute scade lent de la nord-vest (620 mm) spre
sud-est (470 mm), cu o inversie regională evidentă în zona Podişului Codrilor (600 mm). Ultimul fapt conturează
influenţa reliefului asupra distribuirii spaţiale a precipitaţiilor.
Modificări foarte mari suferă şi distribuirea în timp a precipitaţiilor, atât la nivel sezonier, cât şi anual şi chiar
multianual.
De asemenea, variază mult amplitudinea şi frecvenţa manifestării diverselor anomalii meteorologice, specifice
regiunii de studiu.
Cel mai umed a fost anul 1912, cînd cantitatea precipitaţiilor căzute a constituit 915 mm, sau 175% din normă,
iar anul cu cel mai mare deficit de precipitaţii a fost 1896, cînd au căzut doar 301 mm, sau 58% din normă.
In perioada 1985-2007 precipitaţiile medii anuale au variat intre 451 mm (2000) şi 891 mm (1998) la nord şi 307
mm (2003) şi 813 mm (1997) la sud.
Numărul zilelor cu precipitaţii (0,1 mm şi mai mult) a variat intre 121 (1986) şi 174 zile (1987) la nord,
respectiv intre 91 (2003) şi 152 zile (1991) la sud.
Cea mai mare parte a precipitaţiilor (circa 2/3 din totalul anual) cade în perioada caldă a anului (aprilie-
octombrie) sub formă de averse de ploaie. Doar circa 10-15% din cantitatea lor anuală cade sub formă de zăpadă.
Stratul de zăpadă stabil, care se menţine nu mai puţin de o lună, se formează în raioanele de nord şi nord -est în
peste 50 % din ierni, iar în restul teritoriului republicii el se semnalează mai rar (în 15-50% din ani).
In repartiţia teritorială a elementelor climatice se inregistrează două legităţi distincte: (i) repartiţia zonală a
precipitaţiilor medii anuale cu diminuarea valorilor de la nord spre sud; şi (ii) creşterea cu circa 100 de mm a valorilor
precipitaţiilor medii multianuale in regiunile de podiş, in raport cu campiile limitrofe.
De asemenea, bariera Munţilor Carpaţi reprezintă un hotar geografic şi climatic (masele de aer ajung pe teritoriul
ţării transformate).
Un rol semnificativ în formarea particularităţilor climei Republicii Moldova îi revine reliefului, fragmentarea lui
sub prezenţa diferitor altitudini influenţează asupra mersului şi distribuţiei elementelor climatice ca: radiaţia solară,
regimul termic, presiunea atmosferică, repartiţia precipitaţiilor.
Regimul vîntului care se formează sub influenţa, centrelor barice, periodic a frontului atmosferic rece, se
caracterizează prin frecvenţa cea mai mare din direcţia nord-vest de la 12 – 35% în an şi din sud-est 15 – 25% pe an.
Viteza medie a vîntului pe parcursul anului oscilează între 2 și 5 m/s, iar cea maximă depășește 20 – 25 m/s.
Fenomenele meteorologice nefavorabile care pot aduce anual daune considerabile populaţiei şi economiei
naţionale a Republicii Moldova sunt aversele puternice de ploaie, ninsorile abundente, grindina, depunerile complicate
pe conductorii aerieni, îngheţurile, viscolul, descărcările electrice, vînturile puternice, scăderea vizibilităţii şi secetele.
Amplasarea geografică a Moldovei în extremitatea de sud-vest a Cîmpiei Est – Europene determină frecvenţa
mare a proceselor climatice frontale pe teritoriul Republicii.
Acestea apar în urma interacţiunii directe dintre masele de aer mediteraniene, venite de la sud-vest, cu cele
atlantice – de la nord-vest şi cele continental-estice, ce pătrund de pe marele continent Asia.
În perioada caldă a anului teritoriul țării se află sub influenţa ramurii estice a anticiclonului Azoric, fapt ce
condiţionează predominarea vînturilor din direcţia nord-vestică, supranumite de localnici – vîntul mare.
În perioada rece mai semnificativă devine influenţa anticiclonului Siberian şi a depresiunii Mediteraniene.
Anticiclonul Siberian condiţionează intesificarea periodică a vînturilor din direcţia nord-estică.
Acestea aduc aer continental foarte cald şi uscat vara şi foarte rece iarna; în literatura de specialitate este utilizată
şi denumirea lor locală: crivăţ.
Influenţa depresiunii barice Mediteraniene se manifestă prin intensificarea ritmică a vînturilor din direcţia sud -
vestică. Ele sunt cunoscute sub denumirea de băltăreţ, fiindcă suflă dinspre delta Dunării şi Marea Neagră, aducînd
mase de aer cald şi precipitaţii abundente.
Ultimul fapt conturează influenţa reliefului asupra distribuirii spaţiale a precipitaţiilor. Modificări foarte mari
suferă şi distribuirea în timp a precipitaţiilor, atît la nivel sezonier, cît şi anual şi chiar multianual.
De asemenea, variază mult amplitudinea şi frecvenţa manifestării diverselor anomalii meteorologice, specifice
regiunii țării noastre.
2. Caracterizarea climatică a anotimpurilor
Iarna. Din punct de vedere meteorologic începutul sezonului de iarnă în Republica Moldova se consideră
trecerea stabilă a temperaturii medii zilnice a aerului prin 0ºC, ce se semnalează în medie în intervalul 28 noiembrie
(Briceni) şi 13 decembrie (Cahul).
Însă în dependenţă de particularităţile proceselor sinoptice data începutului iernii în unii ani se poate abate
esenţial de la data medie.
Cea mai timpurie iarnă pe parcursul întregii perioade de observaţii în cea mai mare parte a teritoriului republicii
s-a stabilit la 9 noiembrie 1988. Dar sînt ierni (în medie o dată în 10 ani în raioanele de nord şi o dată în 4 ani în restul
teritoriului), cînd în genere nu se semnalaează trecerea stabilă a temperaturii aerului prin 0ºC (anul 2004).

17. Durata medie a iernii pe teritoriul republicii nu este mare şi oscilează de la 80 de zile la sud pînă la 100 de zile la
nord.
Pe parcursul anotimpului rece asupra climei influenţează preponderent procesele meridionale de circulație, care
condiţionează perindarea ritmică a fazelor de răcire evidentă,sub influenţacrivăţului,cu cele de încălzire şi umezire relativă,
sub influenţa Băltăreţului.
Temperatura medie a aerului pe parcursul iernii în teritoriu constituie de la 1,2ºC frig la sud pînă la 3,3ºC frig
la nord. Cea mai rece a fost iarna anilor 1953-54, cînd temperatura medie a aerului a constituit – 8-9ºC frig, fiind cu 6-
7ºC sub valorile normei, iar cea mai caldă a fost iarna anilor 2006-2007, cînd temperatura medie a atins 1-3ºC căldură şi
a depăşit norma cu 4-5ºC.
În unii ani temperatura medie lunară a aerului pe parcursul întregii ierni poate fi pozitivă. Astfel de ierni se
semnalează în raioanele de nord în medie o dată în 30 ani, în cele centrale – o dată în 25 ani, iar în cele de sud – o dată
în 10 ani.
Pe parcursul întregii perioade de observaţii cea mai joasă temperatură a aerului în perioada iernii s -a înregistrat
pe 20 ianuarie 1963–35,5ºC frig (s. Brătușeni, r. Edineț), iar cea mai ridicată – pe 26 februarie 1990 – 23ºC căldură).
În iernile excesiv de reci, destul de frecvente sunt pătrunderile maselor de aer arctice, reci şi chiar foarte reci
dinspre nord şi nord - est. De obicei, pătrunderea lor condiţionează răcirea bruscă a vremii şi instalarea condiţiilor
anticiclonale, cu vreme senină şi foarte rece, când temperaturile minime pot coborî sub -30°C.
Exemple tipice a acestor pătrunderi pot servi răcirile bruşte din ianuarie 1963 (la nordul republicii au fost
înregistrate -34 -36°C), decembrie 1996 (-28 -30°C), decembrie 2002 (-26 -28°C), ianuarie 2006 (-23-30ºС), ianuarie
2010 (-22-31ºС), februarie 2011(-24-32ºС)
Instabilitatea regimului termic în sezonul de iarnă este una din cele mai specifice trăsături ale climei Republicii
Moldova. Dezgheţurile frecvente şi zilele fără temperaturi negative influenţează dăunător asupra iernatului culturilor
agricole, generînd putrefacţia culturilor cerealiere de toamnă, iar uneori reluarea vegetaţiei.
Pe parcursul sezonului de iarnă precipitaţiile cad preponderent în fază mixtă – sub formă de ploaie și zăpadă.
Cantitatea medie pe sezon a acestora este de 85-110 mm sau 16-20% din cantitatea medie anuală. Suma lor maximă
zilnică a atins 50-70 mm.
Pe teritoriul Republicii Moldova stratul de zăpadă (în cazul în care sunt acoperite de zăpadă mai mult de
jumătate din împrejurimile vizibile) se stabileşte pretutindeni în medie către sfîrşitul primei decade a lunii decembrie
(19.XI –7.XII).
Cel mai timpuriu termen de apariţie a stratului de zăpadă a fost la 17-25 octombrie (1979). Însă, în anii cu
toamnă îndelungată stratul de zăpadă poate apărea doar la începutul – mijlocul lunii ianuarie (1961).
Stratul de zăpadă pe parcursul iernii este de obicei instabil, însă în unii ani (1942, 1963, 1995, 1996, 2003, 2004,
2011, 2012), el a atins grosimi semnificative (până la 40 - 80 cm) păstrîndu-se pe parcursul întregii perioade reci a anului.
Stratul de zăpadă stabil, care se menţine nu mai puţin de o lună, se formează în raioanele de nord şi nord-est doar
în peste 50 % din ierni, iar în restul teritoriului republicii el se semnalează rar (în 15-50% din ani).
În ultimul deceniu cea mai îndelungată durată de menţinere a stratului de zăpadă a fost în iarna anilor 1995-96.
Stratul de zăpadă în acest sezon s-a menţinut din prima decadă a lunii noiembrie pînă în decada a doua a lunii aprilie,
grosimea lui maximă medie decadică a constituit în teritoriu de la 14 (Cahul) pînă la 48 cm (Briceni).
În legătură cu topirea periodică a stratului de zăpadă grosimea lui nu este mare: pe sectoarele deschise – 5-20
cm, pe cele protejate de vînt – 10-25 cm. Doar în 10% din ierni grosimea stratului de zăpadă poate atinge jumătate de
metru în raioanele de nord ale republicii şi 20-30 cm în raioanele centrale şi de sud.
Iarna, ca regulă, solul în repetate rînduri îngheaţă şi se dezgheaţă, îngheţul stabil se semnalează doar în cele mai
reci ierni. Сea mai mare adîncime de îngheţ a solului a atins în teritoriu 120 cm (Leova, februarie 1973).
Ca urmare a moinelor destul de frecvente, grosimea stratului de zăpadă pe teritoriul țării nu este prea mare.
Valoarea medie a grosimeii maxime decadice a stratului de zăpadă pe parcursul iernii în sectoarele deschise constituie
10-20 cm, în cele protejate de vînt – 10-15 cm.
Сea mai mare grosime decadică a stratului de zăpadă a atins în teritoriu 89 cm (Briceni, decada a doua a lunii
martie 1973). În perioada de observații pe platformele meteorologice s-au înregistrat zile cu grosimea maximă a
stratului de zăpadă de 89 cm (Briceni, 10 martie 1973).
Iarna de obicei, solul îngheaţă şi se dezgheaţă în repetate rînduri. Îngheţ stabil se observă doar în cele mai reci
ierni.
Pentru sezonul de iarnă sunt specifice următoarele fenomene atmosferice: ceață (în medie 18-25 zile), viscole (în
medie 4-9 zile), depuneri de polei şi chiciură (în medie 10-18 zile) şi gheţuş pe drumuri (în medie 30-50 zile).
Din fenomenele meteorologice stihinice cel mai mare pericol îl prezintă ninsorile puternice, ele se semnlează în
medie o dată în 2 ani, viscolele ( în medie o dată în 5 ani) şi depunerile de polei-chiciura (în medie o dată pe an),
precum și scăderea temperaturii aerului de pînă la -25ºСși mai joasă (în medie o dată în 5-10 ani în jumătatea de nord și
o dată în 20-60 ani în cea de sud).
Pe teritoriul țării sunt condiţii în general satisfăcătoare pentru iernarea culturilor de toamnă, culturilor
pomicole şi viţei de vie.

18. Primăvara. Calendaristic primăvara se începe la 1 martie, însă din punct de vedere meteorologic începutul
primăverii convenţional se consideră trecerea stabilă a temperaturii medii zilnice a aerului peste 0°C și se prelungește
pînă la depășirea acestui indice a valorii medii de +15°C.
Această trecere la sudul republicii are loc în medie la sfîrşitul lunii februarie, în restul teritoriului – în prima
decadă a lunii martie. În unii ani, în dependenţă de particularităţile proceselor sinoptice, datele începutului primăverii se
pot abate esenţial de la cele medii.
Cea mai timpurie primăvară pe parcursul întregii perioade de observaţii pe o mare parte a teritoriului republicii
s-a semnalat la 10 ianuarie (a.1989), iar cea mai tardivă – la 26 martie (a.1963).
La sfîrşitul lunii martie – începutul lunii aprilie de obicei are loc trecerea temperaturii medii zilnice a aerului
prin 5°C, în intervalul 16-23 aprilie – prin 10°C (începutul creşterii active şi dezvoltării principalelor culturi agricole),
iar între 7 şi 19 mai se înregistrează trecerea prin 15°C (începutul verii meteorologice).
Trecerea circulaţiei atmosferei de la condiţiile de iarnă la cele de vară determină o variabilitate mare a vremii
primăvara: schimbarea bruscă a perioadelor calde cu cele reci, ploioase cu cele uscate.
Temperatura medie a aerului în anotimpul de primăvară oscilează pe teritoriul republicii de la 8°C pînă la 10°C
căldură. Cea mai rece a fost primăvara anului 1987, cînd temperatura medie a aerului a constituit 5-6°C căldură, fiind
cu 3-4°C mai joasă faţă de normă. Cele mai calde, aproape pretutindeni, au fost primăverile anilor 1983, 2007 și 2012.
Temperatura medie a aerului în sezoanele menţionate a constituit 11-13°C, depăşind media multianuală cu peste 2-3°C.
Pentru toată perioada de observaţii instrumentale cea mai joasă temperatură a aerului primăvara s -a semnalat pe
4 martie 1955 – 26°C frig (Bravicea), iar cea mai înaltă a constituit 37°C căldură (Cahul, 17 mai 1969 și Ștefan- Vodă,
20 mai 1996).
Începutul lucrărilor de primăvară depinde de perioada de topire a stratului de zăpadă şi dezgheţul solului.
Dezgheţul solului pînă la adîncimea de 30 cm, de obicei, se semnalează în intervalul 10-17 martie, dezgheţul total – 11-
20 martie.
Stratul de zăpada se topeşte complet în teritoriu, de obicei, în intervalul 13-28 martie , dar cea mai tîrzie dată a
topirii lui a fost în intervalul 15-27 aprilie (a.1972). Zăpada, ca fenomen, poate fi semnalată pe teritoriul republicii pînă
la 28 aprilie - 20 mai (a.1952).
Primăvara deseori au loc îngheţuri. În aer ele se menţin pe teritoriul republicii în medie pînă la 5-21 aprilie, la
suprafaţa solului – pînă la 22 aprilie – 6 mai. Cea mai tardivă dată a încetării lor în aer în raioanele de nord şi centrale
este 21-24 mai (a.1980), în raioanele de sud la 2 mai (a.1988). La suprafaţa solului îngheţurile sînt posibile pînă la
1iunie (a.1955).
Primăvara, spre deosebire de iarnă, mai frecvent cad precipitaţii torenţiale, uneori însoţite de descărcări electrice.
Pe parcursul primăverii în medie cad 115-150 mm, sau circa 24% din suma precipitaţiilor anuale. Cea mai aridă a fost
primăvara anului 2003, cînd pe parcursul sezonului respectiv pretutindeni a căzut mai puţin de jumătate din normă –
30-60 mm. În primăvara anului 1991 invers, suma precipitaţiilor căzute (200-280 mm) pe o mare parte a teritoriului
republicii a depăşit norma de două ori. Maximul zilnic de precipitaţii pe sezon a constituit în teritoriu 30-100 mm.
Pentru sezonul de primăvară sunt specifice aşa fenomene ca ceţurile (în medie 6 zile) şi orajele (în medie 8 zile).
Dintre fenomenele meteorologice stihinice cel mai mare pericol îl prezintă îngheţurile și vînturile puternice (în medie o
dată în 3 ani), ploile torenţiale puternice şi grindina (în medie o dată în 3-5 ani), de asemenea, secetele și suhoveiurile
din luna mai.
Vara. Începutul sezonului de vară se consideră trecerea stabilă a temperaturii medii zilnice a aerului prin 15ºC,
ceea ce se semnalează în medie pe teritoriul republicii între 8 mai (Cahul) şi 19 mai (Briceni). În unii ani, în dependenţă
de particularităţile proceselor sinoptice, termenii începutului verii se pot abate esenţial de la cei medii.
Cea mai timpurie vară pe parcursul întregii perioade de observaţii instrumentale s -a semnalat pe o mare parte a
teritoriului republicii în decada a treia a lunii aprilie (1968), iar cea mai tîrzie în prima decadă a lunii iunie (aa.1955,
1991).
Temperatura medie multianuală a aerului pentru anotimpul de vară pe teritoriul republicii constituie 18,5-21,0ºC.
Cea mai caldă, aproape pretutindeni, a fost vara anului 2012, cînd temperatura medie a aerului a constituit 22-25ºC,
fiind mai ridicată faţă de normă cu 3,0-4,5ºC. Doar cu puțin au rămas în urmă verile anilor 2007 și 1946.
La SM Fălești pe 7 august s-a înregistrat cea mai înaltă temperatură a aerului în Republica Moldova pentru
întreaga perioadă de observaţii instrumentale – +42,4ºС, fiind cu 0,9ºС mai ridicată faţă de valoarea maximă absolută
înregistrată anterior (2007). În vara anului 2012 la suprafața solului temperatura maximă a atins valori de +71ºС
(Cornești, iulie), ceea ce se semnalează în medie o dată în 30 de ani.
Cele mai reci au fost verile anilor 1976 şi 1984, cînd temperatura medie a aerului a constituit 16-19ºC căldură,
fiind mai joasă faţă de normă cu 2ºC.
Numărul total al zilelor cu temperatura aerului înaltă (30ºC şi mai ridicată) pentru acest sezon constituie în
medie pe teritoriul republicii 8 - 27, iar cel mai mare – 39-60 de zile (a.2012). Numărul de zile cu valori ale
temperaturii aerului de +35ºC şi mai ridicate constituie în medie pe teritoriul ţării între 1 şi 2 zile, iar cel mai mare – 16-
35 de zile (a.2012).
Valori ale temperaturii aerului de +40ºС și mai ridicate pe 40% din teritoriul țării s-au înregistrat pentru prima
dată în vara anului 2012, numărul de zile cu așa valori fiind de 1-3 zile.

19. Temperatura minimală a aerului în acest sezon a coborît pînă la +1,6ºC (Briceni, 1 iunie a.1955), iar la suprafaţa
solului – pînă la -0,4ºC (Briceni, 1 iunie a.1990).
Numărul de zile cu umiditatea relativă a aerului de 30% și mai scăzută în acest sezon constituie în medie pe
teritoriul republicii 4-14 zile, iar cel mai mare a constituit 33-58 zile (a.2012), ceea ce pe cea mai mare parte a
teritoriului se semnalează pentru prima dată din toată perioada de observaţii instrumentale.
Vara, comparativ cu alte anotimpuri ale anului, cantitatea precipitațiilor căzute variază în limite mari. Suma
precipitațiilor căzute pe teritoriul republicii în decursul sezonului constituie în medie 170-235 mm, dar în unii ani suma
lor variază dela 37mm (Cahul, a.1924) pînă la 531mm (Chișinău, a.1948).
Cantitatea maximă de precipitații căzute vara poate constitui pînă la 45-50% din suma anuală. Maximul zilnic de
precipitaţii în acest sezon pe teritoriul republicii constituie de la 70 mm pînă la 220 mm.
Vara sînt frecvente ploile torenţiale, numărul zilelor cu precipitaţii constituie în medie 25-35 zile. Numărul total
al zilelor fără precipitaţii pe parcursul sezonului a atins în teritoriu 60 de zile, iar cea mai lungă perioadă neîntreruptă cu
așa condiții a fost de 26 zile (Leova, a. 2012).
Ploile torenţiale sunt insoţite de descărcări electrice (în medie pe sezon 17-25 zile) şi căderi de grindină (în
medie 3-9 zile). Numărul zilelor cu ceaţă se reduce, comparativ cu sezonul de primăvara, în medie pînă la 1-6 zile.
Pentru sezonul de vară cel mai mare pericol îl prezintă ploile torenţiale şi grindina intensivă, care se semnalează
în fiecare an. Vîntul puternic şi uraganele sînt posibile o dată în 3-5 ani, iar vîrtejul – o dată în 30 ani.
În afară de fenomenele descrise, un mare pericol pentru economia naţională îl prezintă secetele puternice, care se
semnalează pe teritoriul Moldovei în medie o dată în 5 ani. Condiţiile agrometeorologice a perioadei de vară pe
teritoriul republicii sunt, în fond, satisfăcătoare pentru creşterea şi dezvoltarea culturilor agricole.
Toamna. Începutul sezonului de toamnă din punct de vedere meteorologic are loc odată cu trecerea stabilă a
temperaturii medii zilnice a aerului prin 15°C în direcţia scăderii ei. Pe teritoriul Moldovei toamna sosește, de obicei, în
perioada de la 12 (Briceni) pînă la 23 septembrie (Cahul), iar durata ei constituie în medie circă 80 zile.
Însă, în unii ani, în dependenţă de particularităţile proceselor sinoptice, termenele începutului toamnei se pot
abate de la cei medii. Astfel, cea mai timpurie toamnă pe parcursul întregii perioade de observaţii s-a stabilit la 23
august 1980, iar cea mai tîrzie la 16 octombrie 1896.
Din punct de vedere meteorologic toamna se încheie odată cu trecerea stabilă a temperaturii medii zilnice a
aerului prin 0°C în direcţia scăderii ei, ceea ce se semnalează, de obicei, în prima decadă a lunii decembrie, uneori mai
devreme ori mai tîrziu.
Pe parcursul acestui anotimp în Moldova predomină vreme relativ caldă și însorită în prima parte a sa, dar
evident mai rece, închisă și ploioasă spre sfîrșitul anotimpului.
Temperatura medie a aerului pentru anotimpul de toamnă constituie în teritoriu 8,5-10,5°C căldură. Cea mai rece
a fost toamna anului 1988, cînd temperatura medie a aerului pentru acest sezon a constituit 6-8°C căldură, fiind mai
joasă cu 2-2,5°C faţă de normă. Cea mai caldă a fost toamna anului 1923, cînd temperatura medie a aerului pentru acest
sezon în teritoriul țării a constituit 13-14°C căldură, fiind mai ridicată faţă de normă cu 3-3,5°C.
Foarte caldă a fost și toamna anului 2012, cînd temperatura medie a sezonului în teritoriul țării a constituit în
medie 10,9-13,6°C căldură, depășind norma cu 2,2-3,0°C.
Pentru întreaga perioadă de observaţii în sezonul de toamnă maxima absolută a temperaturii aerului s -a semnalat
la 9 septembrie 1946 – 37°C căldură (Chişinău), iar minima absolută a constituit 21,7°C frig (29 noiembrie 1892,
Chişinău).
Primele îngheţuri la suprafaţa solului se semnalează în medie pe teritoriul țării în prima jumătate a lunii
octombrie, iar în aer – în jumătatea a doua a aceleiaşi luni.
Însă, în unii ani cele mai timpurii îngheţuri la suprafaţa solului sunt posibile chiar la sfîrșitul primei decade a
lunii septembrie (8 septembrie 1953, Camenca, Rîbnița, Bravicea, Cornești, Comrat)– cu intensitatea de pînă la -1,6°C,
iar în aer – la 17 septembrie (a.1952, Briceni, Bălţi, Tiraspol, Leova) – cu intensitatea de pînă la -2,5°C. Pentru
agricultura Moldovei aceste înghețuri timpurii sunt deosebit de periculoase.
Cantitatea precipitaţiilor căzute pe teritoriul republicii în decursul anotimpului de toamnă constituie în medie
100-135 mm, sau circă 15-20% din norma anuală. Precipitațiile predominant au caracter liniștit, netorențial, însă, în unii
ani toamna sunt posibile ploi torențiale abundente, care cauzează inundații mari și pagube enorme, intensificînd
semnificativ eroziunea solurilor și alunecările de teren.
O asemenea anomalie a fost înregistrată în luna septembrie 1996 în raioanele de nord și centrale ale Moldovei,
cînd pe parcursul doar a cîtorva zile au căzut peste 160 mm de precipitații, adică circa 120% din norma acestui anotimp.
Cea mai aridă a fost toamna anului 1963, cînd pe parcursul sezonului în cea mai mare parte a teritoriului țării au
căzut doar 8-36 mm, sau 7-20% din normă.
În toamna anului 1996, invers, suma precipitaţiilor căzute în fond a depăşit norma de două-trei ori şi a atins 240-
345 mm. În unii ani maximul zilnic de precipitaţii pe parcursul sezonului poate atinge în teritoriu 153 mm (a.2001,
Leova).
Pentru sezonul de toamnă este specifică majorarea numărului de zile cu ceaţă (în medie de la 1-2 zile în luna
septembrie pînă la 5-9 zile în luna noiembrie). În unii ani în prima decadă a lunii octombrie poate cădea prima zăpadă,
iar în luna noiembrie se pot semnala depuneri de polei şi chiciură, de asemenea, sunt posibile viscole. Dar probabilitatea
acestor fenomene este destul de mică.