2. Se află în par tea centrală a României şi în
interiorul arcului carpatic.
Limitele:
N: CARPAŢII ORIENTALI (GRUPA NORDICĂ) ;
N-V: DEALURILE DE VEST;
V: MUNŢII APUSENI;
S: CARPAŢII MERIDIONALI;
E: CARPAŢII ORIENTALI (GRUPA CENTRALĂ) .
3. Grupa
Nordică
N-V
N
Cen
Gru ală
tr
pa
E
Fig. 1.
V Depresiunea
Colinară a
Transilvaniei
S
4. 1. Caracteristicile reliefului :
este cea mai mare arie depresionară din
interiorul arcului carpatic;
este o depresiune tectonică (s-a format prin
scufundare) şi a fost acoperită de mare (Marea
Panonică) şi, în zeci de milioane de ani, râurile ce
veneau din munţi au depus materiale aluvionare până
au umplut-o. Astfel, au rezultat strate de mii de metri
grosime ( peste 4.500 m), formate din gresii, marne,
conglomerate, argile, nisipuri, pietrişuri, etc.
are un relief predominant colinar , altitudinile
medii sunt de 500 – 600 m, dar urcă în est până la
1.000 m;
stratele sunt cutate, cu blocuri imense de sare (numite
cute diapire) pe marginile din S, E şi V;
5. În centru stratele sunt uşor boltite, sub forma unor
domuri gazeifere (conţin gaz metan), iar în N şi
NV aceste strate sunt slab înclinate;
Altitudinea maximă: Dealul Becheci (Bicheş)
– 1.080 m.
6. 2. Subdiviziuni:
A. Zona marginală:
în E - Subcarpaţii Transilvaniei – la contactul cu
lanţul vulcanic din Carpaţii Orientali, cu relief asemănător
Subcarpaţilor, situaţi la exteriorul lanţului carpatic;
în S – la contactul cu rama muntoasă a Carpaţilor
Meridionali s-au format depresiuni submontane :
Făgăraş (“Ţara Oltului”) şi Sibiu (“Ţara Cibinului”),
traversate de Olt şi Cibin;
în V – la contactul cu Munţii Apuseni, există depresiuni
şi culoare. Cel mai cunoscut şi reprezentativ este
Culoarul Alba Iulia-Turda . Acestea sunt separate de
dealuri izolate precum Dealul Feleacului (832 m).
În N – la contactul cu partea nordică a Munţilor Apuseni
şi cu Carpaţii Orientali, există o regiune deluroasă,
mai complicată şi fragmentată, aici remarcându-se
Culmea Breaza.
8. B. Par tea centrală, numită şi Podişul
Transilvaniei
Relieful prezintă aspecte diferite faţă de zonele marginale:
dealurile sunt mai domoale, netede, numite coline;
rocile au o structură boltită (ondulată), care au în adâncime
acumulări de gaz metan, numite “domuri”;
datorită prezenţei rocilor moi (argile) apar frecvent alunecări de
teren;
Podişul Transilvaniei are 3 subdiviziuni transversale:
PODIŞUL SOMEŞAN, în N şi NV, străbătut de Valea
Someşului şi afluenţii săi;
CÂMPIA TRANSILVANIEI , în partea centrală, între
Someş (N) şi Mureş (S), cuprinzând o regiune de dealuri
joase (450-550 m), dezvoltat pe substrat argilos (pe
care s-au putut amenaja iazuri). Deşi are aspect deluros
şi altitudini caracteristice dealurilor este numită
“câmpie” datorită utilizării agricole.
9. PODIŞUL TÂRNAVELOR , în partea de S, între
Mureş (N) şi Olt (S). Este cea mai întinsă subunitate,
cu dealuri mai înalte în E (600-700 m) şi mai joase
către S-V (400-450 m). Acest podiş este străbătut de
Târnava Mică şi Târnava Mare. Cuprinde 3
subdiviziuni: Podişul Târnavelor propriu-zis, Podişul
Secaşelor (în S-V) şi Podişul Hârtibaciului (în S).
Lângă oraşul Sebeş se găseşte Râpa Roşie
(rezervaţie naturală) sculptată pe un substrat variat
(pietrişuri, nisipuri cuarţoase şi gresii), cu forme mai
deosebite: coloane, turnuri, piramide – toate de
culoare roşiatică (fig. 4).
10. a
Fig. 3. PODIŞUL TÂRNAVELOR: a. Alunecări de teren
(glimee), b şi c. Dealurile din zona oraşului
Târnăveni
b c
