Helen keller

1. Helen Keller
De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Portret Helen Keller, 1905
Helen Adams Keller (n. 27 iunie 1880, Tuscumbia, Alabama - d. 1 iunie 1968, Easton,
Connecticut) a fost o scriitoare fără auz și nevăzătoare nord-americană.
Cuprins
 1 Biografie
 2 Opere
 3 Citat
 4 Legături externe
Biografie
Helen Adam Keller s-a născut pe 27 iunie 1880 în Tuscumbia, Alabama și a murit la 1 iunie
1968, stingându-se cu 26 de zile înainte de-a 88 aniversare în casa sa, în Arcan Ridge lânga
Westport, Connecticut. Helen Keller a fost scriitoare americană. Ea a fost prima surdo-oarba care
a absolvit colegiul.
Familia Keller era originară din Germania iar tatăl ei este de origine elvețiană. Părinții ei,
căpitanul Arthur H. Keller, și mama Kate, a doua soție a căpitanului care este o verișoară a
generalului Robert Edward Lee ce a condus armata Confederației Statelor din Sud în Războiul
Civil American.
Helen s-a născut ca un copil sănătos, însă la vârsta 19 luni contractează o boală febrilă în urma
căreia rămâne cu dizabilități auditive și vizuale. Această boală ar fi fost descrisă de către doctori
„ca o congestie a stomacului și a creierului”. Ea caută să se exprime prin semnale cu mâinile, dar
neputând fi înțeleasă izbucnește adesea în accese de furie. Singura parteneră de comunicare a
fost Martha Washington, cea de-a șasea fiică a familiei bucătăresei, care a fost în stare sa creeze
o formă de comunicare; la vârsta de 7 ani a avut peste 60 de semne pentru a comunica cu familia

2. ei. Psihologul sovietic, Meshcheryakov a afirmat că prietenia cu Washington a fost crucială
pentru evoluția ulterioară a lui Helen Keller.
Keller cu Anne Sullivan 1888
În martie 1887 învățătoarea ei Anne Sullivan Macy, împreună cu „Laura Bridgman” au format în
„Institutul Perkins” o limbă pentru nevăzătorii surzi. Această limbă consta din semne în relief
care puteau fi identificate prin simțul tactil cu degetele. Ulterior va învăța cu ajutorul Annei
Sullivan alfabetul Braille, care încă nu era răspândit. Helen a învățat alfabetul Braille și l-a
folosit pentru a citi în limba engleză și în alte limbi precum: franceza, germana, greaca, și latina.
Anne Sullivan a învățat-o să vorbească folosind metoda atingerii buzelor și gâtului celorlalți în
timp ce ei vorbesc. Ea caută să urmeze exemplul norvegienei Ragnhild Kaata, care a reușit să
reproducă oral cele citite cu ajutorul degetelor. Astfel va reproduce oral o narațiune scrisă de
Margaret Canby, care o va lăuda spunând că versiunea Helenei este mai bună decât originalul
scris de ea.
Anne Sullivan, profesoara scriitoarei, a fost cea care a ajutat-o să comunice și a reușit s-o facă
cunoscută de întreaga lume prin celebra piesă The Miracle Worker. Școala a delegat-o pe Anne
Sullivan, profesoară și fostă studentă, ea însăși având deficiențe de vedere și astfel că a devenit la
20 de ani instructorul lui Helen Keller. Aceasta era începutul unei prietenii de de 49 de ani. Dr.
Julian J. Chisolm, ulterior, le pune în legătură cu Alexander Graham Bell care se ocupa de copiii
cu dizabilități de auz. Graham le-a sfătuit să contacteze Institutul Perkins pentru Nevăzători.
Viața lui Hellen a evoluat după ce ea și-a completat educația. Ea a călătorit mult și a fost foarte
deschisă în opoziția sa spre luptă. Helen Keller a organizat o campanie pentru dreptul de a alege
al femeilor, drepturile muncitorilor, socialsim precum și multe alte cauze evolutive.
Anne a avut permisiunea de la tatăl lui Helen Keller s-o detașeze de restul familiei într-o căsuță
din gradina lor. Anne Sullivan a iubit-o foarte mult pe Helen și a prețuit-o ca și cum ar fi fost
copilul ei. Prima sarcină a lui Anne a fost de-a insufla conduita fetei răsfățate. Marea descoperire
a lui Helen legată de comunicare, a venit într-o zi când și-a dat seama că mișcările pe care le
făcea profesoara ei în palma ei în timp ce pompa apa peste mâna ei, simboliza ideea de „apă”.

3. În 1891, la vârsta de 11 ani, Helen Keller a scris The Frost King. Au existat acuzații precum că
această scriere a fost plagiată după The Frost Fairies de Margaret Canby. Investigația efectuată a
arătat că e posibil ca Helen să se fi confruntat cu un caz de cryptomnesie în care ea citise
povestea autoarei Canby dar a uitat despre aceasta, în timp a rămas în memoria ei în
subconștient.
În 1888 Helen a urmat „The Royal Institute for the Blind”. În 1894, Helen Keller și Anne
Sullivan s-au mutat în New York pentru a urma „The Wright-Humason School for the Deaf” și
„Horace Mann School for the Deaf”. În 1896, ele s-au întors în Massachusetts iar Helen a intrat
la " The Cambridge School for Young Ladies” înainte de a fi admisă, în 1900 la „Radcliffe
College”. Admiratorul lui Helen Keller, Mark Twain i-a făcut cunoștință acesteia cu magnatul
Henry Huttleton Rogers care împreună cu soția sa a plătit pentru educația ei.
La vârsta de 23 ani și-a publicat autobiografia intitulată The Story of My Life (1903) cu ajutorul
lui Anne Sullivan și soțul acesteia John Macy. Aceasta include și scrisori pe care le-a scris și
povestea vieții ei până la vârsta de 21 de ani și a fost scrisă cât a studiat la colegiu.
În 1904, la vârsta de 24 ani, Helen Keller urmează cursurile universității „Radcliffe College”
unde învață franceza și germana, termină studiile în mod excelent primind distincția „cum
laude”, devenind astfel prima persoană cu dizabilități de vedere și auz care a câștigat un grad la
„Bachelor of Arts”. Mai târziu obține titlul de doctor de onoare la universitatea din Harvard.
Helen Keller a scris The World I Live In în 1908 oferindu-le cititorilor o imagine de ansamblu
cum a simțit ea lumea fără s-o vadă și s-o audă.
Corespondează aproape regulat cu filozoful și pedagogul Wilhelm Jerusalem. Mai târziu ea va
ține prelegeri apărând pe cei asupriți și mai ales apără drepturile negrilor, prin care atrage asupra
ei dezaprobarea propriei familii. Ea devine membră a Partidului Socialist American (Socialist
Party of America, SPA) și a militat în favoarea clasei muncitoare în 1909-1920.
Helen l-a susținut pe Eugene V. Debse, candidatul Partidului Socialist, în fiecare din campaniile
sale pentru președinție. Publicația „Newspaper Columnists” care a apreciat curajul și inteligența
sa înainte de a-și exprima punctele sale de vedere în materie de socialism, acum atrage atenția
asupra handicapului ei. Editorul „Brooklyn Eagle-ului” a scris că greșelile ei sunt suspendate de
limitele manifestate în dezvoltarea sa. Răspunsul lui Helen a fost: „La acea vreme,
complimentele pe care mi le-a făcut au fost foarte generoase încât mă rușinez când îmi amintesc
de ele. Dar acum când m-am afirmat pentru socialism, el îmi amintește în public că sunt oarbă și
surdă și în special pasibilă de greșeli. Eu trebuie să fi involuat de atâția ani de când îl cunosc.
Oh! ce ridicol: Brooklyn Eagle! Domeniul social în materie de dizabilități de vedere și auz
justifică un sistem de toleranță, un sistem care este cauza surzeniei și orbirii fizice și care
încercăm să-l prevenim”.
Helen Keller s-a alăturat grupului „Industrial Workers of the World” în 1912, spunând că
„socialismul parlamentar s-a scufundat în mlaștina politică”. Ea a motivat că a activat în acest
grup deoarece era preocupată de probleme legate de orbire și alte dizabilități: „Am fost numită în
comisia care efectuează investigații legate de orbire. Pentru prima dată, eu, care am crezut că
orbirea este o nenorocire dincolo de controlul uman, am constatat că această afecțiune a fost prea

4. mult adaptată la condițiile industriale greșite, adesea cauzate de egoism, lăcomie etc. Am
constatat că sărăcia le-a condus pe femei la o viață de rușine care s-a finalizat prin orbire”. În
1913 a publicat un volum de eseuri despre socialism intitulat Out of the Dark.
Prietenia dintre Anne și Helen a continuat mult timp după ce aceasta i-a fost profesoară. Helen și
Anne au călătorit în peste 39 de țări, efectuând mai multe călătorii în Japonia. Anne s-a căsătorit
cu John Macy în 1905, iar starea ei de sănătate a început să se înrăutățească în 1914. Polly
Thompson a fost angajată pentru a avea grijă de casă. Polly Thompson era o tânără femeie
originară din Scoția care nu avea experiență în probleme legate de auz și văz. Ea a progresat în
munca de secretariat, și în cele din urmă a devenit prietena lui Helen Keller.
În 1915 Helen și George Kessler au fondat „The Helen Keller International (HKI) organization”.
Această organizație era menită să facă cercetari în probleme legate de vedere, sănătate și nutriție.
În 1920 a ajutat la „the American Civil Liberties Union (ACLU)”.
În 1927 a publicat My Religion și a reeditat Light in my Darkness. Aceasta susține învățăturile lui
Emanuel Swedenborg.
După ce Anne a murit în 1936, Helen și Polly s-au mutat în Connecticut. Ele au călătorit în
lumea largă strângând fonduri pentru nevăzători.
Cand ea a vizitat Prefectura Akita din Japonia în iulie 1937, Helen a întrebat de Hachikō,
faimosul câine care a murit în 1935. Ea i-a mărturisit unui japonez că și-ar dori un câine din rasa
Akita și i-a fost dat unul timp de o lună cu numele Kamikaze-go. Helen Keller a fost cea care a
introdus rasa Akita în Statele Unite prin intermediul celor doi câini. S-au organizat spectacole
canine dar astfel de activități au fost sistate după al doilea razboi mondial. Helen a scris în
jurnalul Akita: „Dacă a existat vreodată un înger îmbrăcat în blană, acela a fost Kamikaze-go.
Știu că niciodată nu mă voi simți mai sensibilă pentru orice alte animale de companie. Câinele
Akita are toate calitățile pentru mine: este blând, prietenos și de încredere”.
Polly Thompson a avut un accident vascular cerebral în 1957, în urma căruia nu și-a revenit
complet, și astfel că a murit în 1960.
Winnie Corbally, o asistentă care a avut grijă de Polly în 1957, a fost după moartea acesteia
însoțitorul lui Helen pentru tot restul vieții. Helen a devenit o difuzoare și o autoare cu un
renume mondial. Ea ne este amintită ca o sprijinitoare a persoanelor cu handicap. Ea a fost o
pacifistă, un opozant a lui Wilson, etc.
Din 1961 Helen Keller își petrece ultimii ani de viață în casa sa. Președintele Lyndon B. Johnson
i-a acordat lui Helen Keller „The Presidential Medal of Freedom” una dintre cele mai înalte
onoruri civile din Statele Unite. În 1965 a fost aleasă pentru „The Women’s Hall of Fame at the
New York World’s Fair.” Helen Keller și-a dedicat o mare parte din viața ei mai târziu pentru
strângerea de fonduri pentru „Fundația Americană pentru Orbi”.

5. După o hemoragie cerebrală ea se retrage din viața publică. Helen Keller moare în timpul
somnului în anul 1968. Slujba a fost ținută în onoarea sa la Catedrala Națională din Washington
iar cenușa ei a fost depusă alături de prietenele ei, Anne Sullivan și Polly Tompson.
Opere
În total Helen Keller a scris 12 cărți, printre care:
 Calea mea din întuneric
 Invățătoarea și prietena mea Anne Sullivan
 Lumea mea
 Religia mea
 Optimismus
Legături externe
Wikimedia Commons conține materiale multimedia legate de Helen Keller
 de Helen Keller în Catalogul Bibliotecii Naționale a Germaniei (Informații despre Helen
Keller • PICA • Căutare pe site-ul Apper)
 http://www.helenkeller.org/
 http://www.helenkellerbirthplace.org/
 http://www.braillebug.org/hkmuseum.asp
 http://www.gutenberg.org/ebooks/2397

6. Helen Keller – Exemplul viu că oricine poate
învinge dificultăţile
0
146
Distribuiți pe Facebook
Distribuiți pe Twitter
În ciuda handicapului de a nu vedea şi a nu auzi, Helen Keller,
profesoara americană, este una dintre cele mai importante filantropiste ale secolului 20 precum şi
co-fondator al ACLU (American Civil Liberties Union) – Uniunea pentru drepturile fundamentale
ale omului.
Helen Adams Keller s-a născut pe 27 iunie 1880 în Tuscumbia, Alabama. În 1882 este lovită de o
boală care o lasă oarbă, mută şi surdă. Începând cu 1887, face progrese majore în modul de a
comunica cu ajutorul profesoarei ei, Anne Sullivan şi devine absolventă a colegiului în 1904. În
1920, Helen contribuie la înfiinţarea ACLU. Pe tot parcursul vieţii ei a primit multe onoruri în
semn de recunoaştere pentru realizările ei.
Începuturile Vieţii
Helen Keller este prima dintre cele două fiice al lui Arthur H.Keller şi Katherine Adams Keller. A
avut doi fraţi vitregi. În timpul Războiului Civil, tatăl său a servit ca ofiţer în Armata Confederaţie.

7. Familia sa nu era deosebit de bogată şi realiza venituri din plantaţia de bumbac ce o deţineau. Mai
târziu, Arthur devine redactorul şef al unui ziar local săptămânal numit « North Alabamian ».
Pierderea Văzului şi Auzului
Cu toate acestea, în 1882, Keller se îmbolnăveşte – de « febra creierului », denumire dată de
doctorul familiei – ceea ce a cauzat o febră anormală a corpului. Adevărata natură a acestei boli
rămâne un mister până în zilele noastre deşi unii experţi cred că a fost scarlatină sau meningită. La
câteva zile după erupţia febrei, mama sa observă că fiica nu mai are nici o reacţie la sunetul
clopoţelului pentru cină sau când i se face semn cu mâna. Keller a pierdut simţul văzului şi al
auzului. Avea doar 18 luni.
Pe măsură ce avansa în vârstă, Keller a dezvoltat o metodă limitată de comunicare cu prietena ei
Martha Keller, fiica cea mică a bucătarului familiei. Cele două inventează un fel de limbaj al
semnelor şi până la vârsta de 7 ani acest număr se ridică la mai mult de 60 de semne. În tot acest
timp, Keller devine sălbatică şi indisciplinată. Lovea cu picioarele şi ţipă când era furioasă şi râdea
incontrolabil când era fericită. A chinuit-o pe Martha şi şi-a descărcat nervii pe părinţii ei. Multe
rude erau de părere că ar trebui instituţionalizată.
Profesoara Anne Sullivan
În 1886, în căutarea sa de răspunsuri şi inspiraţie, mama lui Keller descoperă jurnalul de călătorii
al lui Charles Dickens, American Notes. În el citeşte despre educarea cu succes al unui alt copil
orb şi surd, Laura Bridgman. La scurt timp după asta o trimite pe Keller şi tatăl ei la Baltimore,
Maryland să îl consulte pe specialistul Dr. J Julian Chisolm. După vizită medicală, Chisolm le
recomandă să se adreseze lui Alexander Graham Bell, inventatorul telefonului, care la acel moment
lucra cu copiii surzi. Bell se întâlneşte cu Keller şi părinţii ei şi le sugerează să meargă la Institutul
Perkins pentru Orbi în Boston, Massachusetts. Acolo familia se adresează directorului şcolii,
Michael Anaganos. Acesta îi sfătuieşte ca Helen să lucreze cu Anne Sullivan, una dintre
proaspetele absolvente ale şcolii. Şi astfel începe o relaţie de 49 de ani între profesor şi elev.
În martie 1887, Sullivan merge acasă la Helen în Alabama şi se apucă imediat de lucru. Ea începe
prin predarea scrisului în palmă. « Păpuşă » este primul cuvânt pentru a o ajuta pe Keller să
înţeleagă cadoul ce l-a adus cu ea, şi anume o păpuşă. Alte cuvinte urmează acestuia. La început,
Keller era curioasă, apoi ostilă, refuzând să colaboreze cu Sullivan. Când Keller acceptă să
colaboreze, Sullivan realizează că ea nu făcea legătura între obiecte şi literele care îi erau scrise în
palmă. Sullivan continuă să lucreze la asta şi o forţează pe Helen să urmeze programul.
Pe măsură ce creştea frustrarea lui Keller, crizele de nervi se multiplicau. Pentru ca Keller să se
concentreze doar pe îndrumările ei, Sullivan cere într-un final să se izoleze de restul familiei pentru
o perioadă de timp. Amândouă se mută într-o cabană de pe plantaţie.
Printr-o luptă dramatică, Sullivan o învăţă pe Keller cuvântul “apă”; ea o ajută să facă legătura
între obiect şi litere ducând-o lângă pompa de apă şi punându-i mâna sub robinet. În timp ce
Sullivan mişca mânerul pentru a face să curgă apă rece pe mâna lui Keller, scria cuvântul a-p-a în
cealaltă mână. Keller a înţeles şi a repetat cuvântul în mâna lui Sullivan. Apoi a bătut în pământ

8. vrând să ştie literele numelui său. Sullivan îi făcu pe plac şi îi scrise numele în palmă.
Supravegheată de Sullivan, Keller se îndreptă spre alte obiecte. Până seara ea învăţase 30 de
cuvinte.
O Educaţie Formală
În 1890, Kellar începe să ia lecţii de vorbire la Şcoala Horace Mann pentru Surzi din Boston. Timp
de 25 de ani ea se chinuie să înveţe să vorbească pentru ca alţii să o înţeleagă. Din 1894 până în
1896 urmează Şcoala Wright-Humason pentru Surzi din New York. Acolo, ea lucrează la
îmbunătăţirea tehnicilor de comunicare şi studiază subiecte academice obişnuite.
Tot în această perioadă, Keller se hotărăşte să meargă la colegiu. În 1896, ea urmează cursurile
şcolii preparatorii pentru femei, The Cambridge School for Young Ladies. Pe măsură ce povestea
ei devine cunoscută, Keller începe să cunoască persoane faimoase şi cu influenţă. Una dintre ele
este scriitorul Mark Twain care era foarte impresionat de ea. Cei doi devin prieteni. Twain o
prezintă amicului său Henry H. Rogers, director la Standard Oil. Rogers a fost atât de impresionat
de talentul, energia şi determinarea lui Keller încât acceptă să îi plătească cursurile la Colegiul
Radcliff. Mereu însoţită de Sullivan, aceasta stătea alături pentru a interpreta conferinţele şi
cursurile.
Până la această dată, Keller ajunge să stăpânească mai multe metode de comunicare cum ar fi
cititul buzelor prin atingere, Braille, dactilografierea şi scrisul în mână. Cu ajutorul lui Sullivan şi
al viitorului ei soţ, John Macy, Keller scrie prima sa carte, Povestea Vieţii Mele. Cartea cuprinde
transformarea ei de la copilărie la studentă de 21 de ani. Keller absolveşte Radcliffe cum laude în
1904 la vârsta de 24 de ani.
În 1905, Sullivan se căsătoreşte cu John Macy, asistent la Harvard University, critic şi socialist
remarcabil. După nuntă, Sullivan continuă a fi ghidul şi mentorul lui Keller. Când Keller se mută
cu nouă familie Macys, ea primeşte toată atenţia lor. Treptat însă, Anne şi John devin distanţi
deoarece devotamentul Annei faţă de Keller rămâne neschimbat. După câţiva ani se separă deşi nu
divorţează niciodată.
Implicarea Socială
După colegiu, Keller doreşte să cunoască mai multe despre lume şi despre cum îi poate ajuta pe
ceilalţi. Povestea ei devine cunoscută dincolo de Massachusetts şi New England. Prin împărtăşirea
experienţei cu publicul şi munca în folosul celor cu dizabilităţi, ea devine un lector şi o
personalitate foarte cunoscută. De-a lungul primei jumătăţi al secolului 20, Keller abordează
probleme sociale şi politice cum ar fi dreptul la vot al femeilor, pacifismul şi contracepţia. Depune
mărturie în faţa Congresului militând cu tărie pentru mărirea ajutorului social acordat orbilor.
Împreună cu renumitul arhitect Georges Kessler, devine co-fondatoarea asociaţie Helen Keller
Internaţional ce luptă împotriva cauzelor şi consecinţelor orbirii şi malnutriţiei. În 1920, ajută la
înfiinţarea Uniunii pentru drepturile fundamentale ale omului.
În 1921, rezultatele eforturilor sale triumfă la nivel naţional prin înfiinţarea Federaţiei Americane
pentru Orbi. În 1924 devine membru şi participă la numeroase campanii de sensibilizare, strângere

9. de fonduri şi ajutor pentru cei orbi. Ea se alătură altor organizaţii menite să îi ajute pe cei nevoiaşi,
incluzând Fondul de Alinare al celor Orbiţi de Război (denumit mai târziu Presa americană
Braille).
Cel mai probabil datorită prieteniei ei cu John Macy, Keller devine membru al Partidului Socialist
la scurt timp după absolvirea liceului. Între 1909 şi 1921 scrie articole despre socialism şi îl susţine
pe Eugene Debs, candidat al Partidului Socialist la prezidenţiale. Seria de eseuri « Evadare din
întuneric » descrie viziunea ei despre socialism şi afaceri mondiale.
Tot în această perioadă Keller este pentru prima oară judecată public pentru dizabilităţile sale. Cea
mai mare parte a vieţii ei presa i-a fost alături, lăudându-i curajul şi inteligenţa. După exprimarea
viziunii sale politice, a fost criticată de persoane ce au atras atenţia asupra dizabilităţilor ei. Ziarul
« Brooklyn Eagle » a scris că « greşelile reies din limitarea evidentă a dezvoltării ei ».
Munca şi Influenţa
Anne Sullivan, mult îndrăgita profesoară şi devotată însoţitoare moare în 1936. Bolnavă ani la
rând, în 1932 îşi pierde complet văzul. O tânără doamnă pe numele de Polly Thompson, secretara
lui Keller şi Sullivan încă din 1914, devine însoţitoarea sa permanentă după moartea lui Sullivan.
În 1964, Keller este numită consilier relaţii internaţionale al Fundaţiei Americane pentru Orbii de
peste Hotare. Între 1946 şi 1957, ea călătoreşte în 35 de ţări şi 5 continente. În 1955, la vârsta de
75 de ani, Keller porneşte în cea mai lungă şi extenuantă călătorie a vieţii ei: un periplu de 40,000
de mile/ 5 luni prin Asia. Prin numeroasele sale discursuri apariţii publice ea aduce inspiraţie şi
încurajare la milioane de oameni.
Autobiografia lui Keller, “Povestea Vieţii Mele” a reprezentat în 1957 baza dramei de
televiziune « The Miracle Worker ». În 1959 povestea a fost transformată într-o piesă de teatru
jucata pe Broadway, purtând acelaşi titlu şi având în rolurile principale Patty Duke (Keller) şi Anne
Bancroft (Sullivan). În 1962, cele două actriţe au jucat în varianta televizată şi premiată a piesei.
Moartea şi Moştenirea
În 1961 Keller suferă de o serie de atacuri şi îşi petrece ultimii ani ai vieţii la casa sa din Conneticut.
De-a lungul vieţii primeşte multe onoruri ca recunoaştere pentru realizările ei. În 1936 primeşte
Medalia de Onoare Theodore Roosevelt, în 1964 Medalia Prezidenţială pentru Libertate iar în 1965
a fost aleasă printre reprezentantele feminine ale Muzeului Celebrităţilor. Ea primeşte grade
doctorale onorifice de la Temple University şi Harvard University şi de la universităţile din
Glasgow, Scoţia; Berlin, Germania; Delhi, India; şi Witwatersrand din Johannesburg, Africa de
Sud. Mai mult, este numită Membru Onorific al Institutului Educaţional din Scoţia.
Keller moare în somn pe 1 iunie 1968, cu câteva săptămâni înainte de aniversarea vârstei de 88 de
ani. Pe parcursul remarcabilei sale vieţi, Keller este exemplul viu al faptului că prin determinare,
muncă şi imaginaţie oricine poate învinge dificultăţile. Perseverenţa neclintită cu care surmontează
greutăţile o face cunoscută ca o activistă respectată şi renumită mondial ce militează pentru binele
celorlalţi.

10. Helen Keller – Exemplul viu că oricine poate
învinge dificultăţile
0
146
Distribuiți pe Facebook
Distribuiți pe Twitter
În ciuda handicapului de a nu vedea şi a nu auzi, Helen Keller,
profesoara americană, este una dintre cele mai importante filantropiste ale secolului 20 precum şi
co-fondator al ACLU (American Civil Liberties Union) – Uniunea pentru drepturile fundamentale
ale omului.
Helen Adams Keller s-a născut pe 27 iunie 1880 în Tuscumbia, Alabama. În 1882 este lovită de o
boală care o lasă oarbă, mută şi surdă. Începând cu 1887, face progrese majore în modul de a
comunica cu ajutorul profesoarei ei, Anne Sullivan şi devine absolventă a colegiului în 1904. În
1920, Helen contribuie la înfiinţarea ACLU. Pe tot parcursul vieţii ei a primit multe onoruri în
semn de recunoaştere pentru realizările ei.
Începuturile Vieţii
Helen Keller este prima dintre cele două fiice al lui Arthur H.Keller şi Katherine Adams Keller. A
avut doi fraţi vitregi. În timpul Războiului Civil, tatăl său a servit ca ofiţer în Armata Confederaţie.

11. Familia sa nu era deosebit de bogată şi realiza venituri din plantaţia de bumbac ce o deţineau. Mai
târziu, Arthur devine redactorul şef al unui ziar local săptămânal numit « North Alabamian ».
Pierderea Văzului şi Auzului
Cu toate acestea, în 1882, Keller se îmbolnăveşte – de « febra creierului », denumire dată de
doctorul familiei – ceea ce a cauzat o febră anormală a corpului. Adevărata natură a acestei boli
rămâne un mister până în zilele noastre deşi unii experţi cred că a fost scarlatină sau meningită. La
câteva zile după erupţia febrei, mama sa observă că fiica nu mai are nici o reacţie la sunetul
clopoţelului pentru cină sau când i se face semn cu mâna. Keller a pierdut simţul văzului şi al
auzului. Avea doar 18 luni.
Pe măsură ce avansa în vârstă, Keller a dezvoltat o metodă limitată de comunicare cu prietena ei
Martha Keller, fiica cea mică a bucătarului familiei. Cele două inventează un fel de limbaj al
semnelor şi până la vârsta de 7 ani acest număr se ridică la mai mult de 60 de semne. În tot acest
timp, Keller devine sălbatică şi indisciplinată. Lovea cu picioarele şi ţipă când era furioasă şi râdea
incontrolabil când era fericită. A chinuit-o pe Martha şi şi-a descărcat nervii pe părinţii ei. Multe
rude erau de părere că ar trebui instituţionalizată.
Profesoara Anne Sullivan
În 1886, în căutarea sa de răspunsuri şi inspiraţie, mama lui Keller descoperă jurnalul de călătorii
al lui Charles Dickens, American Notes. În el citeşte despre educarea cu succes al unui alt copil
orb şi surd, Laura Bridgman. La scurt timp după asta o trimite pe Keller şi tatăl ei la Baltimore,
Maryland să îl consulte pe specialistul Dr. J Julian Chisolm. După vizită medicală, Chisolm le
recomandă să se adreseze lui Alexander Graham Bell, inventatorul telefonului, care la acel moment
lucra cu copiii surzi. Bell se întâlneşte cu Keller şi părinţii ei şi le sugerează să meargă la Institutul
Perkins pentru Orbi în Boston, Massachusetts. Acolo familia se adresează directorului şcolii,
Michael Anaganos. Acesta îi sfătuieşte ca Helen să lucreze cu Anne Sullivan, una dintre
proaspetele absolvente ale şcolii. Şi astfel începe o relaţie de 49 de ani între profesor şi elev.
În martie 1887, Sullivan merge acasă la Helen în Alabama şi se apucă imediat de lucru. Ea începe
prin predarea scrisului în palmă. « Păpuşă » este primul cuvânt pentru a o ajuta pe Keller să
înţeleagă cadoul ce l-a adus cu ea, şi anume o păpuşă. Alte cuvinte urmează acestuia. La început,
Keller era curioasă, apoi ostilă, refuzând să colaboreze cu Sullivan. Când Keller acceptă să
colaboreze, Sullivan realizează că ea nu făcea legătura între obiecte şi literele care îi erau scrise în
palmă. Sullivan continuă să lucreze la asta şi o forţează pe Helen să urmeze programul.
Pe măsură ce creştea frustrarea lui Keller, crizele de nervi se multiplicau. Pentru ca Keller să se
concentreze doar pe îndrumările ei, Sullivan cere într-un final să se izoleze de restul familiei pentru
o perioadă de timp. Amândouă se mută într-o cabană de pe plantaţie.
Printr-o luptă dramatică, Sullivan o învăţă pe Keller cuvântul “apă”; ea o ajută să facă legătura
între obiect şi litere ducând-o lângă pompa de apă şi punându-i mâna sub robinet. În timp ce
Sullivan mişca mânerul pentru a face să curgă apă rece pe mâna lui Keller, scria cuvântul a-p-a în
cealaltă mână. Keller a înţeles şi a repetat cuvântul în mâna lui Sullivan. Apoi a bătut în pământ

12. vrând să ştie literele numelui său. Sullivan îi făcu pe plac şi îi scrise numele în palmă.
Supravegheată de Sullivan, Keller se îndreptă spre alte obiecte. Până seara ea învăţase 30 de
cuvinte.
O Educaţie Formală
În 1890, Kellar începe să ia lecţii de vorbire la Şcoala Horace Mann pentru Surzi din Boston. Timp
de 25 de ani ea se chinuie să înveţe să vorbească pentru ca alţii să o înţeleagă. Din 1894 până în
1896 urmează Şcoala Wright-Humason pentru Surzi din New York. Acolo, ea lucrează la
îmbunătăţirea tehnicilor de comunicare şi studiază subiecte academice obişnuite.
Tot în această perioadă, Keller se hotărăşte să meargă la colegiu. În 1896, ea urmează cursurile
şcolii preparatorii pentru femei, The Cambridge School for Young Ladies. Pe măsură ce povestea
ei devine cunoscută, Keller începe să cunoască persoane faimoase şi cu influenţă. Una dintre ele
este scriitorul Mark Twain care era foarte impresionat de ea. Cei doi devin prieteni. Twain o
prezintă amicului său Henry H. Rogers, director la Standard Oil. Rogers a fost atât de impresionat
de talentul, energia şi determinarea lui Keller încât acceptă să îi plătească cursurile la Colegiul
Radcliff. Mereu însoţită de Sullivan, aceasta stătea alături pentru a interpreta conferinţele şi
cursurile.
Până la această dată, Keller ajunge să stăpânească mai multe metode de comunicare cum ar fi
cititul buzelor prin atingere, Braille, dactilografierea şi scrisul în mână. Cu ajutorul lui Sullivan şi
al viitorului ei soţ, John Macy, Keller scrie prima sa carte, Povestea Vieţii Mele. Cartea cuprinde
transformarea ei de la copilărie la studentă de 21 de ani. Keller absolveşte Radcliffe cum laude în
1904 la vârsta de 24 de ani.
În 1905, Sullivan se căsătoreşte cu John Macy, asistent la Harvard University, critic şi socialist
remarcabil. După nuntă, Sullivan continuă a fi ghidul şi mentorul lui Keller. Când Keller se mută
cu nouă familie Macys, ea primeşte toată atenţia lor. Treptat însă, Anne şi John devin distanţi
deoarece devotamentul Annei faţă de Keller rămâne neschimbat. După câţiva ani se separă deşi nu
divorţează niciodată.
Implicarea Socială
După colegiu, Keller doreşte să cunoască mai multe despre lume şi despre cum îi poate ajuta pe
ceilalţi. Povestea ei devine cunoscută dincolo de Massachusetts şi New England. Prin împărtăşirea
experienţei cu publicul şi munca în folosul celor cu dizabilităţi, ea devine un lector şi o
personalitate foarte cunoscută. De-a lungul primei jumătăţi al secolului 20, Keller abordează
probleme sociale şi politice cum ar fi dreptul la vot al femeilor, pacifismul şi contracepţia. Depune
mărturie în faţa Congresului militând cu tărie pentru mărirea ajutorului social acordat orbilor.
Împreună cu renumitul arhitect Georges Kessler, devine co-fondatoarea asociaţie Helen Keller
Internaţional ce luptă împotriva cauzelor şi consecinţelor orbirii şi malnutriţiei. În 1920, ajută la
înfiinţarea Uniunii pentru drepturile fundamentale ale omului.
În 1921, rezultatele eforturilor sale triumfă la nivel naţional prin înfiinţarea Federaţiei Americane
pentru Orbi. În 1924 devine membru şi participă la numeroase campanii de sensibilizare, strângere

13. de fonduri şi ajutor pentru cei orbi. Ea se alătură altor organizaţii menite să îi ajute pe cei nevoiaşi,
incluzând Fondul de Alinare al celor Orbiţi de Război (denumit mai târziu Presa americană
Braille).
Cel mai probabil datorită prieteniei ei cu John Macy, Keller devine membru al Partidului Socialist
la scurt timp după absolvirea liceului. Între 1909 şi 1921 scrie articole despre socialism şi îl susţine
pe Eugene Debs, candidat al Partidului Socialist la prezidenţiale. Seria de eseuri « Evadare din
întuneric » descrie viziunea ei despre socialism şi afaceri mondiale.
Tot în această perioadă Keller este pentru prima oară judecată public pentru dizabilităţile sale. Cea
mai mare parte a vieţii ei presa i-a fost alături, lăudându-i curajul şi inteligenţa. După exprimarea
viziunii sale politice, a fost criticată de persoane ce au atras atenţia asupra dizabilităţilor ei. Ziarul
« Brooklyn Eagle » a scris că « greşelile reies din limitarea evidentă a dezvoltării ei ».
Munca şi Influenţa
Anne Sullivan, mult îndrăgita profesoară şi devotată însoţitoare moare în 1936. Bolnavă ani la
rând, în 1932 îşi pierde complet văzul. O tânără doamnă pe numele de Polly Thompson, secretara
lui Keller şi Sullivan încă din 1914, devine însoţitoarea sa permanentă după moartea lui Sullivan.
În 1964, Keller este numită consilier relaţii internaţionale al Fundaţiei Americane pentru Orbii de
peste Hotare. Între 1946 şi 1957, ea călătoreşte în 35 de ţări şi 5 continente. În 1955, la vârsta de
75 de ani, Keller porneşte în cea mai lungă şi extenuantă călătorie a vieţii ei: un periplu de 40,000
de mile/ 5 luni prin Asia. Prin numeroasele sale discursuri apariţii publice ea aduce inspiraţie şi
încurajare la milioane de oameni.
Autobiografia lui Keller, “Povestea Vieţii Mele” a reprezentat în 1957 baza dramei de
televiziune « The Miracle Worker ». În 1959 povestea a fost transformată într-o piesă de teatru
jucata pe Broadway, purtând acelaşi titlu şi având în rolurile principale Patty Duke (Keller) şi Anne
Bancroft (Sullivan). În 1962, cele două actriţe au jucat în varianta televizată şi premiată a piesei.
Moartea şi Moştenirea
În 1961 Keller suferă de o serie de atacuri şi îşi petrece ultimii ani ai vieţii la casa sa din Conneticut.
De-a lungul vieţii primeşte multe onoruri ca recunoaştere pentru realizările ei. În 1936 primeşte
Medalia de Onoare Theodore Roosevelt, în 1964 Medalia Prezidenţială pentru Libertate iar în 1965
a fost aleasă printre reprezentantele feminine ale Muzeului Celebrităţilor. Ea primeşte grade
doctorale onorifice de la Temple University şi Harvard University şi de la universităţile din
Glasgow, Scoţia; Berlin, Germania; Delhi, India; şi Witwatersrand din Johannesburg, Africa de
Sud. Mai mult, este numită Membru Onorific al Institutului Educaţional din Scoţia.
Keller moare în somn pe 1 iunie 1968, cu câteva săptămâni înainte de aniversarea vârstei de 88 de
ani. Pe parcursul remarcabilei sale vieţi, Keller este exemplul viu al faptului că prin determinare,
muncă şi imaginaţie oricine poate învinge dificultăţile. Perseverenţa neclintită cu care surmontează
greutăţile o face cunoscută ca o activistă respectată şi renumită mondial ce militează pentru binele
celorlalţi.

15. HelenKeller,
fetiţa oarbă, surdă şi mută care a ajuns savantă
“Este pentru mine o adevăratămulţumiresă aflu că
vă interesează cartea mea şi mă voi simţi fericită
dacă publicul îndepărtateiRomânieio va găsi
plăcută.Ţin să ştie oricine că lumea mea este plină
de interes,plină de fericire. Iatăde ce spercă
lucrarea mea va putea deveni un mijloc de
încurajarea tuturoracelora care-şicaută
deznădăjduiţidrumullordibuind prin lipsuri fizice”.
Acestae unfragmentdinscrisoareacu data de 31
ianuarie 1923 a Helenei KelleradresatăDomnului
Chiriţescu,care i-atradusîn româneşte carteaei
intitulată“Lumeamea”.
HelenKellers-anăscutla27 iunie 1880 în orăşelul
Tuscumbia,Alabama,dinStatele Unite.Eas-anăscut ca uncopil normal.Pânăla 19 luni eas-a bucurat
de lumină,de razele soarelui,de zborul păsărelelor,de coloritul florilor.Atunci,îmbolnăvindu-segrav,
rămâne fără vedere şi fărăauz. Mama ei nu a ştiutlucrul acesta,dar a observatcândo îmbăiacă fetiţae
oarbă. Apoi a observatcă fetiţanurăspunde laîntrebări,lasunetul clopoţelului.Fetiţaeraşi surdă.Pe la
trei ani fetiţaa devenitşi mută.Cuvintele ce le rostealaunan şi jumătate aufostuitate cu totul.De
acum era oarbă,surdă, şi mută.
Închisăîn întunericprinpierdereavăzuluişi izolatăde lumeasunetelorprinpierdereaauzului,eaa
pierdutşi posibilitateade ai se comunicaşi de a comunica.Părinţii nuputeau săo înveţe nimic.Ea a
crescut,s-a dezvoltat,dareraca unanimal.Umblaprincamere şi răsturnatotul,ieşeape afară,se
tăvăleapriniarbăşi scoteasunete stridente.Aşezatălamasă,răsturna mâncarea,ce apuca duceala
gură şi toatăse murdărea.Mama ei,o femeie foarte gingaşăşi fină,ajunsese ladisperare cuea.Fetiţa
deveniserea,egoistăşi răsfăţată.Cândmamaera la culmeadisperării,acititîn foaialui CharlesDickens
“Notiţe americane”căLaura Bridgman,o fetiţăoarbă,surdă,şi mutădinNew Englanda începutsă fie
instruităde Samuel GridleyHowe,Directorul Institutului Perkins.HelenafostdusălaMichael Anagnos,
care a urmat la conducereaInstitutului dupăHowe.Acestai-arecomandatpe otânără irlandeză,Annie
Sullivan,care tocmai terminase studiile.Timpde jumătate de veaceaa fosttovarăşa de nedespărţita
Helenei Keller.Datorităei,HelenKelleradevenitsavantă.
Am alessădau câteva pagini şi despre HelenKellerînadinspentrutoţi acei părinţi care aucopii suferinzi
de a infirmitatesaualta,şi care considerăcă numai este nici oposibilitatepentruaşacopii nenorociţi.
HelenKellere mărturie căei pot fi educaţi şi pot deveni folositori societăţii.Bachiarse pot ridicapână la
cele mai înalte culmi.Pe de altă parte,aici se vede importanţamare a educatorului.Prinperseverenţăşi

16. răbdare,chiar şi cel mai brut şi dur diamantpoate fi şlefuitcumulte feţe casă fie scânteietor.
ConstantinFedeleş,fostprofesorlaUniversitateadinIaşi,în
introducere laversiunearomâneascăacărţii “Lumeamea”
scrisă de HelenKeller,se adresaeducatorilorde toate
gradele,princuvintele:“De cel dinurmă copil...cucredinţăşi
cu dragoste nemărginităsăvă apropiaţi.Căci nuputeţi
niciodatăbănui ce sufletse ascunde înunii ca aceştia.Nici ce
descoperiri mari văaşteaptădacă veţi şti să-i înţelegeţi,să-i
ajutaţi şi să aveţi încredere în ei”.
În anul 1887, educatoareaAnnie Sullivanasositlacasa
familieiKeller.Întimpce cobora dintrăsură, Heleni-aieşitîn
întâmpinare.Annie afostizbităde faţainteligentăafetiţei şi
i-adat o păpuşă.N-atrebuitsă treacă multca să observe că
fetiţadevenise capricioasă,deoarece părinţii îi îngăduiausă
facă orice.
Într-odimineaţă,pe cândîşi luaudejunul,fetiţaa mirositcă
la masă cinevaare cârnăciori;ea şi-arăsturnatceaşca şi învârtindu-se înjurul mesei căutacu nasul
ridicatsă vadă cine are cârnăciori.Cum numai Annie mai aveacârnăciori,cândajunsese lângăea,îşi vârî
mâna în farfuriaei şi luă cârnăciorul.Annie oapucăde mânăşi îi luăcârnăciorul desfăcându-i degetele
de pe el.Helendeveni nervoasăşi începusădea dinpicioare.Căpitanul Kellerinterveni zicândcătre
Annie:“Ce crezi că faci aici?” Aceasta,calmă,îi răspunse:“Doarmi-amluatînapoi cârnăciorul”. -
“Domnişoară,eae uncopil ce nu îşi dă seama,noi întotdeaunai-amîngăduittoate”.Annie simţeacumi
se înfierbântăsângele,totuşicontrolându-şitemperamentulîi zise:“Domnule căpitan,euştiucăHelen
este disperată,frustratăşi handicapată,dareaare şi anumite năravuri rele,şi nupoate merge mai
departe în felul acesta”;ridicându-se furiosde pe scaun,el îi zise:“Nici unul dincopiii mei nuvafi lipsit
de hrana sa aici în casa mea”. Annie lafel deveni furioasăşi îi spuse:“Şi nici un copil în grijameanu-şi va
vârî mâna în farfuriamea”.Cuun ton apăsat Kellercăutăsăprecizeze căatâta timpcât el e la masă,
nimeni nuare ce să se amestece înviaţa fetiţei.Iareducatoarearăspunse şi eatotaşa de apăsat:“Atunci
ar fi mai bine să plecaţi şi săne lăsaţi singure”.
Mama fetiţei văzândcătensiuneaîntre ei creşte,îl apucă pe soţ de mână şi-i zise:“Haidemsămergem
căci tu i-ai promisdomnişoareicăare mânăliberăsă facă ce crede de bine.Euînţelegce face.Şi în
definitivnuafostnu ştiuce cruzime.E pentrubinele ei”.Annieafostîncurajată prinaceste ultime
cuvinte,întimpce familiaieşeaafară.
După ce ei ieşiseră,Anniese duse săînchidăuşa şi scoase cheiadinbroască, apoi se aşeză iarăşi lamasă
să-şi termine dejunul,care dejase răcise.Helenerape duşumeaşi băteafurioasădinpicioare.Văzândcă
nimeni nuvine laea,se opri,se ridicăde josşi căută să vadăcine e acolo.Se învârti în jurul mesei şi
constată că numai educatoareaeraacolo şi că mânca.Îi pipăi mânaşi apoi încă odată să-şi vâre mâna în
farfurie.Annie îi împinse mânaînapoi,darHelen,flămândăfiind,cumai mare iuţealăîncercăsă apuce
ce era în farfurie,darAnnie olovi peste mânuţă.Helenexplodăînfurii şi începusă deacu picioarele şi să

17. pişte pe Annie de mână.
Annie olovi.Mai furioasăcăută s-opişte,iarAnnie olovi dinnou.A urmatpişcătură şi loviturăpentru
câtevamomente.Încele dinurmă,se mai învârti odată în jurul mesei şi constatăcă nu e nimeni care să-i
vinăîn ajutor.Atunci se duse lauşă, dar o găsi încuiată.Pipăi dupăcheie să o descuie,darcheianuera
acolo.Astfel,câtmai departe de educatoare,se lipi cuspatele laperete.Dupăovreme,biruităde
foame,se apropie de masă,se aşezăla locul ei şi începusă mănânce cu mâna.Părinţii oînvăţaserăsă
mănânce cu lingura,dar eaîşi aveatoanele ei,aruncalinguraşi mânca cu mâna.Annie se gândi că acum
e momentul săooblige sămănânce cu lingura.Ea se ridică şi puse linguraîn mânafetiţei. Aceastao
aruncă jos.Annie oluăde pe scaun şi o obligăsă-şi ialingurade jos,apoi o aşezăiarăşi în scaunul ei.Cu
mâna ei strânsăpe mâna fetiţeicare ţinealingura,îi duse de câtevaori mâncarea la gură.Dar de îndată
ce o lăsăde mânuţă,eaazvârli linguraîn Annie.Annierepetălecţiaobligând-os-oiade josşi o ţinumai
strâns în mâna ei ca să mănânce îngrijit.Dupăcâteva momente olăsăsingurăca să şi continue
mâncarea.Helen,fiindpreaflămândăşi obosită,îşi terminămâncarea,servindu-se culingurapânăla
sfârşit.Annie se gândi căa câştigatbătălia,dar Helenîşi smulse şerveţelul de lagâtşi-l aruncăjos.“Eşti
tu încăpăţânată şi ai toanele tale săle arunci toate pe jos, - zise Annie - darşi eu suntîncăpăţânată şi,
fiindcăsuntcevamai tare ca tine,nute voi lăsa să faci aşa ceva”. Astfel începudinnoulupta.Oluăşi o
forţă să iaşerveţelulsă-l împătureascăfrumosşi să-l aşeze lalocul lui.Aceastălecţie îi luăîncă o oră, căci
de îndată ce îl lua de jos,ea îl azvârleadinnou.Abiacândo fostextenuatăde puteri,eaîl aşezăfrumos
la locul lui.
Când descuie uşaşi ieşi afarăcu Helen,constatăcă eraamiază.Atât a durat dejunul-lecţie.Ei nu-i mai
trebuianici unfel de mâncare.Era istovită,urcălacamera ei,se trânti pe pat şi după câtevamomente
izbucni în plânsnestăvilit.Îşi dădeaseamade greauamuncăce o are cu această fetiţălipsităde văz,de
auz, şi de grai. Ca să o poată educa,trebuiaîntâi să o debaraseze de toaneleşi capriciileei pe care
părinţii ei le cultivaseră,făcându-itotul pe voie.Îşi dădeaseamacănuva puteaface aceastadecât dacă
o izoleazăde părinţii ei.Cânddiscutăcumamaproblemaaceasta,mamase învoi ca Annie şi Helensăse
mute într-o camerăcare era în grădină,să nu se ducă timpde douăsăptămâni înăuntru,ci doar să o
priveascăpe geam.Numai aşaspuneaAnnie căîncearcă să scoată dinea toanele ce le aveaşi să o facă
dependentăde ea,ca să o poată învăţa.
Metoda s-adovediteficientă.Annieeraperseverentăînmunca ei, se luptacu Helenpânăce aceasta
trebuiasă cedeze,sărenunţe latoanele şi furiileei.Aceastaaajutat-osădevinăatentăşi ascultătoare ca
să se poată începe lecţiile cuea.Micuţasălbaticădevenisecuminte,liniştită.AcumAnnieîi luamânuţă
ei şi îi bătea cu degetul ei semne înpalmaei,apoi Helenîi luamânaeducatoarei şi cu degetul ei repeta
semnalelecare constituiaulitere ale alfabetului.Muncaafost foarte grea.Fetiţanuaveanici cele mai
elementarenoţiuniîncapul ei.De la litere şi cuvinte,trebuiasăo facă să înţeleagă,săse formeze
noţiunile înminte.Cândavenit,Annie i-aadusopăpuşăpe care Helenoiubeafoarte mult.Acumîi
băteaîn palmăliterelecuvântului păpuşăşi dupăce fetiţarepetacuvântul,educatoareaîi dădeapăpuşa.
Aceastaa fost primadenumire.Ori de câte ori doreapăpuşa,Helenbăteaîn palmaeducatoarei
semnalelecuvenite.
Helenaveaominte foarte ascuţită.Pe caleaaceasta a telegrafieriilaminte,cumonumeaAnnie,Helena
ajunssă înveţe 21 de cuvinte,18 substantive şi trei verbe:păpuşă,ceaşcă,ac,cheie,câine,pălărie,

18. pahar, apă,lapte,cutie,bomboane,ochi,deget,degetde lapicior,cap,prăjitură,copilaş,mamă,şezi,
stai,umblă.Timpul petrecutîncasa dingrădinăa fostbinecuvântat.Ce fericiţi aufostpărinţii cândau
văzut-oliniştităşi că poate prinde lecţiile.Cândauvenitsăle mute iarăşi în casa lor,cu tata a venitşi un
câine de vânătoare.Helenamirositcă a venitşi dinele,s-aduslael şi i-aapucat laba,iar cu degetul a
începutsă bată semnaleleînvăţate.
Ca să o înveţe ce înseamnăapă,educatoareaa dus-ola cişmea,amânuitpompaşi când a venitapa,i-a
pusmânuţa ei acolo,i-abătut în palmăsemnalelecuvântului şi dinnoui-apusmânuţala apă. Ce s-a
bucurat,ce a sărit,când fetiţaaînţelesîn minteaei că cuvântul apăe apa ce curge de lacişmea.A pus
mâna pe pompă,a pipăit-oşi a începutsă bată dinpicioare ca să-i spunăcum se numeşte.Pompăfu
numaidecâtrăspunsul educatoarei.Seteade cunoştinţăpe caleasemnelorbătute înpalmăa devenittot
mai mare. Pe tot ce puneamâna,Helenvoiasăştie numele acelei jucării sauobiect.
Cevamultmai greua fostcând s-a ajunsla noţiuni abstracte.Se gândeaşi nule puteapricepe.Scriindu-
şi amintirile ei,încartea“Prevesteavieţii mele,”easpune:“Îmi aducaminte de dimineaţacândpentru
primadată am întrebat despre înţelesul cuvântului iubire.Erape când nu ştiampreamulte cuvinte.
Găsisemprimele viorele înfloriteşi le-amadusînvăţătoarei mele.Eaa încercat să mă sărute;dar pe
atunci nu-mi plăceasă mă sărute nimeni,afarăde mama.DomnişoaraSullivanm-acuprinsuşorcumâna
şi mi-asilabisitînpalmă:“Te iubesc,Helen!”.“Ce înseamnăiubire?” - am întrebat-oeu.Ea m-atras mai
aproape şi mi-aspus:“E aici,”arătând spre inimamea,de a cărei bătăi mi-amdat seamaatunci pentru
primaoară. Cuvintele ei m-aupuspe gânduri căci pe atunci ne puteamsăînţelegunlucru fără să-l pipăi.
Am mirositviorelele dinmânaei şi amîntrebat-o:“Este dulceaţaflorilordragoste?”.“Nu,”mi-arăspuns
ea.M-am gânditiarăşi.Soarele caldstrăluceadeasupranoastră.“Nue aceastadragoste?”am întrebat-o
arătând în direcţiade unde veneacăldura.Nue aceasta dragostea?Mi se păreacă nu poate fi nimicmai
frumosca şi soarele acărui căldurăface totul să crească.
Dar domnişoaraSullivanmi-arăspunscănu,şi eu am rămas iarăşi încurcată şi dezamăgită.Mi se părea
straniucă învăţătoarea meanu-mi puteaarătă iubirea.
O zi saudouă dupăaceeaînşiram mărgele de diferite mărimi pe sfoarăîngrupuri simetrice,douămari,
trei mici.Făcusemmulte greşelişi domnişoaraSullivanmi le arătamereucu multărăbdare.Însfârşitmi-
am dat seamade o greşealăfoarte clarăîn ordineamărgelelorşi mi-amconcentratatenţialalecţie,
avândîn minte cumtrebuie aranjate mărgelele.DomnişoaraSullivanmi-aatinsuşorfrunteaşi mi-a
silabisitapăsat:“Gândeşte-te”.
Într-ostrăfulgerare mi-amdatseamacă eravorba de procesul ce avea locîn capul meu.Aceastaa fost
primapercepţie conştientăaunei idei abstracte.Pentrumulttimpamrămasnemişcată.Numă mai
gândeamlamărgelele dinpoală,ci căutamsă găsescînţelesul cuvântului iubire înluminanoii idei pe
care o găsisem.Toatăziuaaceeasoarele a stat ascunsde nori şi plouase dincândîn când, dar dintr-
odată s-aarătat în toată splendoarealui.Amîntrebat-odinnoupe învăţătoare:“Nue aceasta
dragostea?”- “Dragosteae ceva ca şi norii de pe cer, înainte ca soarele săse fi ivit”,mi-arăspunsea.Şi
apoi în cuvinte mai simple decâtacesteami-aexplicat:“Nupoţi atinge norii,ştii bine,darsimţi ploaiaşi
ştii cum se bucură de ea florile şi pământul setosdupăozi fierbinte.Nici dragostean-opoţi atinge,darîi

19. simţi dulceaţacare se revarsă peste tot.Fără dragoste n-ai
aveafericire”.
Adevărul acestafrumosaţâşnitîn minteamea.Simţeamcă
suntîntinse funii nevăzuteîntre inimameaşi inimile
celorlalţi”.
DomnişoaraAnnie Sullivanasositlacasa căpitanului Kellerpe
data de 3 martie 1887. La sfârşitul lunii aprilie,Helencunoştea
mai multde o sută de cuvinte,iarpe la mijlocul lui mai
cunoşteaaproape patrusute de cuvinte cuînsemnătatealor.
Acume momentul,se gândi Annie,săoînvăţ să citească.Ea
adusese cuea nişte cartonaşe cuscriereaîn relief denumită
Braille.Dintre ele apucase cuvântul“cutie”şi aşezăcartonaşul
pe o cutie.O puse pe Helensăpipăie cuvântul şi apoi îi puse
mânuţasă pipăie cutia,darfetiţanuînţelegeanimic,nuputea
face nici o legăturăîntre scrisşi cutiareală.Răbdătoare,Annie
a încercat alte cuvinte şi obiecte,darHelennuprindeasensul.Atunci şi-aschimbatmetoda,folosind
alfabetul.Aveape uncarton literele.A pusdegetul de lamânadreaptăpe literaA,iar în palmăprin
semnale i-aspuscăe literaA.Helen apipăit-oîndeaproape,iarAnnie i-atrecutdegetul laliteraBşi în
palmastângă i-abătut cu degetul căe literaB.Acuma înţelesHelenşi numai puteade bucurie.A trecut
la literaCşi i-aînvăţat forma,apoi literaD şi E. În două zile aajunssă stăpâneascătot alfabetul.Acumse
deschideaonouălume pentrueaşi Heleneraavidădupă cunoştinţe.Cartonaşdupăcartonaşa ajunssă
treacă pe sub degetuţul ei.Nuse plictisea,ei ore întregi eralaînvăţătură.
Afarăîncepuserăcăldurile de varăşi Annie căutăsă o încetineascăcuînvăţătura,dar Helennuo slăbea,
ci stăruiasă o mai înveţe ceva.Într-ozi,îi spuse săînveţe liniştităcăea coboară jossă o ajute pe mama.
Fetiţaluăcartonaş dupăcartonaş. De acum le cunoşteabine,le amai repetat odatăşi mai odată,dar
domnişoarazăboveasăvină.Atunci îi veni o idee.Căutăprintre cartonaşe şi alese patru.Le pipăi încă
odată,le aşeză în ordine pe duşumeaşi ease ascunse în dulap.Acoloaşteptăo bunăbucată de vreme
până ce simţii primele vibraţiiale scării.Ovagăsi învăţătoarea?Pe cartonaşe eraucuvintele:FATA ESTE
ÎN DULAP. Ce bucurie afost pe faţa Helenei cândagăsit-o,darcu nimicmai micăa fostbucuria
învăţătoarei cânda văzutcă minteaei lucreazăbine.
Altpas greua fostcând au trecutla lecţii de matematică,însăcu răbdare,tact şi stăruinţă,eareuşi să
intre în domeniul cifrelor.Şi afostunsalt în anul 1890, când ea a începutsă vorbească.Învăţătoareai-a
luatdegetul şi i l-apus sublimbaei ca să-şi deaseamacum poate pronunţaliterele alfabetului.Apoi
trecu lacuvinte uşoare,scurte şi dupăaceeala cele mai grele.Ea a fosta doua persoanăîn lume care
fără auz şi fără văz, a învăţat să vorbească.
La 12 ani,HelenKellerşi-aanunţatpărinţii şi învăţătoareacăvreasă facă studii universitare.Înanul
1900 a intrat lafacultate şi după patruani a primitîn mână diplomacăşi-aterminatstudiile “cum
laude”. Ea a devenitpersoanasurdăşi oarbăcu cea mai bunăeducaţie.Eas-a dedicatmultscrisului şi
mergealaanumite întruniri mari şi ţineaconferinţe.Erauimitorcumdinfetiţamutăde altădatăa ajuns

20. o distinsăvorbitoare.A călătoritpentruaţine conferinţeînAnglia,Franţa,Italia,Greciaşi Japonia.
HelenKelleraveaofrumoasăbibliotecă.Pereţii biroului ei,de jurîmprejurerauplini de cărţi.Darcea
mai preţuităcarte a ei a fost Biblia.Ociteaşi ziuaşi noapteacăci,ea nu aveanevoie de lumină.
Cunoşteacapitole întregi pe dinafară.
Ea a fosto bună credincioasă.Odatăstândde vorbăcu cântăreţul PhilipBrooksi-aspuscă totdeaunaea
a fost convinsăcă existăDumnezeu,darcă eanu i-aştiutnumele.StudiereaBibliei pentrueaafosto
adevăratădesfătare.Bibliaei înBraille aveapagini întregi culitereleînrelief tocite de degetele ei.Odată
a zis:“Eu mulţumesclui Dumnezeupentruhandicapurilemele,căci prinele m-amgăsitpe mine,mi-am
găsitlucrul meuşi pe Dumnezeul meu”.
Celorce o deplângeaucăe nenorocităfiindcănuvedeaşi nuauzea,eale-arăspuns:“Cele mai bune şi
mai frumoase lucruri din lume nu pot fi văzute,nici auzite,ci trebuie numai simţite îninimă... Am
mers alături de oameni ai căror ochi erau plini de lumină şi care cu toate acestea nu văd nimic în
păduri, în mare,în cer, nimic pe străzile oraşelor, nimic în cărţi. Ce absurdă iluzie e acest fel de vedere!
Mai bine să rătăceşti pentrutotdeauna în noaptea veşnicăa orbiei cu bun simţ, cu sensibilitate şi
inteligenţă,decâtsă te mulţumeşti numai cu actul simplude a vedea”.
“Destinul fiecăruiaeste călăuzitde oviaţăinternăşi secretă;noi suntemsusceptibili de afi buni,de a
iubi,de a fi iubiţi,de acercetadupă mijloace care să ne facă să devenimmai înţelepţi;aceste forţe
spirituale le posedămşi noi caşi ceilalţi copii ai lui Dumnezeu.De asemeneaauzimşi noi tunetul şi
vedemscăpărândfulgerele pe munteleSinai,străbatemşi noi pustiul fărădrum, care se va bucura sub
paşii noştri şi va înflori ca trandafirul;mergemşi noi spre pământul făgăduit,pentruastăpâni comorile
spiritului şi invizibilacontinuitateavieţii şi anaturii”.
“Ei mi-auluatceeace ar fi trebuitsăfie văzul meu.
(Dar mi-aducaminte de Paradisul lui Milton)
“Ei mi-auluatceeace trebuiasăfie auzul meu.
(Beethovenavenitşi mi-aşterslacrimile mele)
“Ei mi-auluatceeace trebuiasăfie graiul meu.
(Dar am vorbitcu Dumnezeucândam fosttânără)
“El nu-i va lăsasă-mi iasufletul
Posedândaceasta,euîncă posedtotul”.
Prin strădania ei,prin lecturile ei şi prin scrisul ei,ea a fosto pricinăde inspiraţie,o binecuvântare
pentru mulţi.Ea rămâne în istorie ca persoană unică care, prin harul lui Dumnezeu,cu minimul ce-l
avea a dat maximul de randament.
HelenKelleratrecutîn veşnicie la1iunie 1968 în vârstă de 88 ani.