1. Chipuri monahale
de ieri şi de azi
Istoricul Mănăstirii Brădiţel Neamţ
Editura “Adormirea Maicii Domnului”
Bucureşti
2. Î.P.S. Vlasie Mogârzan
Arhiepiscop şi Mitropolit
al Bisericii Ortodoxe Române de Răsărit
(Duhovnicul Mănăstirii Brădiţel Neamţ din 1992)
3. Chipuri monahale
de ieri şi de azi
-Istoricul Mănăstirii Brădiţel Neamţ-
Carte tipărită cu binecuvântarea
Î.P.S. Vlasie Mogârzan
Arhiepiscopul şi Mitropolitul
Bisericii Ortodoxe Române de Răsărit
Editura “Adormirea Maicii Domnului”
Bucureşti
2009
5. Predoslovie
Istoria Mănăstirii Brădiţel este o pagină din Istoria Bisericii Ortodoxe de Răsărit
din România iar sfântul lăcaş străluceşte ca o piatră nestemată dintr-un şirag preţios.
Nădăjduind în ajutorul Bunului Dumnezeu şi al Maicii Domnului – Acoperitoarea
tuturor, cu binecuvântarea noastră şi cu blagoslovenia şi îndrumarea Maicii Stareţe
Schimonahia Varvara Blaga, s-a dorit întocmirea unei scurte monografii a Sfântului
Aşezământ Monahal Brădiţel cu hramurile Acoperământul Maicii Domnului (1 octombrie)
şi Izvorul Tămăduirii – Vinerea Luminată.
Această scurtă istorie a Mănăstirii Brădiţel doreşte a preamări numele Preasfintei
Născătoare de Dumnezeu, aducându-i-se Împărătesei Cerului şi a Pământului umile
mulţumiri pentru noianul de minuni săvârşite aici în timpul celor opt decenii de existenţă.
Dorim ca lucrarea de faţă să fie şi un omagiu adus înaintaşilor, căci întreaga
vieţuire a obştii de la Brădiţel a fost o luptă mucenicească – atât pentru păstrarea Sfintei
Credinţe Strămoşeşti, pentru
respectarea legilor
statornicite de sfinţii 1996
începători ai vieţii
călugăreşti, cât şi pentru
construirea şi înflorirea
Sfintei Biserici.
Numai Bunul
Dumnezeu ştie cât a fost de
greu, însă jertfa măicuţelor
şi a celor ce le-au îndrumat
nu a fost zadarnică; ea a
odrăslit roadă iar de roade
ne bucurăm noi astăzi, cu
îngăduinţa Sfintei Treimi şi
a Preasfintei Născătoare de
Dumnezeu şi Pururea
Fecioarei Maria.
Acum este momentul să aducem cuvânt de mulţumire celor ce prin strădania lor au
aşezat prinosul dragostei şi al râvnei statornice la ctitorirea şi dăinuirea Sfintei Mănăstiri.
Dumnezeu să le răsplătească osteneala, făcându-i părtaşi ai cereştilor bunătăţi.
Cu nevredncie, rugăm pe Bunul Dumnezeu să îndrepteze şi să binecuvinteze paşii
oricărui suflet ce îL caută, spre Mănăstirea Brădiţel. Iar pelerinului ce va fi şi cititor al
acestor smerite rânduri îi dorim ca popasul de închinăciune la Sfânta Mănăstire Brădiţel
Neamţ să-i fie prilej de zidire sufletească, spre cunoaşterea credinţei noastre strămoşeşti, a
Adevăratei Ortodoxii.
Al tuturor smerit rugător şi de Dumnezeu iubitor,
†Vlasie Mogârzan
Arhiepiscop şi Mitropolit al Bisericii Ortodoxe Române de Răsărit
5
6. Aşezarea geografică
Printre minunatele monumente mănăstireşti ce împodobesc
ţinutul Neamţului, se află şi Mănăstirea ,,Brădiţel”. Numele său
derivă de la omonimul culmii pe care este amplasată la o altitudine
de 578 m, culme ce separă cele două depresiuni subcarpatice: a
Ozanei la nord şi a Cracăului la sud. Construit într-o minunată
poiană înconjurată de pădure de fag, aşezământul monahal prezintă
mai degrabă aspectul unei cetăţi ce a căutat loc de apărare, de
refugiu.
Prin poziţia sa, mănăstirea este situată lateral faţă de drumul
principal, D.N. 15 C Piatra Neamţ – Târgu Neamţ, distanţa dintre
centrul Municipiului Piatra Neamţ şi Brădiţel fiind de 30 km (vezi
harta). Aici trebuie avute în vedere drumurile de acces laterale care
se desprind din D.N. şi care pătrund până în mănăstire.
Cea mai bună variantă de acces o oferă drumul ce se
desprinde din centrul Comunei Bodeşti, traversează râul Cracău şi
se angajează într-un urcuş lent pe versantul stâng al văii până în
cumpănă. De aici, el se orientează spre N-V până la mănăstire.
Drumul măsoară o lungime de 10 km; este pietruit şi poate fi folosit
de autoturisme. Un alt traseu se desprinde din partea centrală a
localităţii Oşlobeni; acesta este mai scurt (5,5 km), dar nu poate fi
folosit decât pentru căruţe şi ca drum de picior. Există şi posibilităţi
de acces dinspre partea nordică, din localităţile legate de oraşul
Târgu Neamţ: Ghindăoani, Grumăzeşti şi Satul Ţolici. Toate aceste
rute nu pot fi folosite decât pentru căruţe şi ca drumuri de picior.
Prin urmare, le este indicat celor ce doresc să facă drumeţii la
Mănăstirea Brădiţel, să folosească drumul ce se desprinde din
localitatea Bodeşti (atunci când folosesc maşina), iar pentru ceilalţi
turişti, oricare dintre traseele mai sus menţionate.
6
8. Istoricul Mănăstirii Brădiţel Neamţ
Mănăstirea ,,Brădiţel” a fost întemeiată în anul 1927 când,
în urma introducerii de către Patriarhia Română a calendarului
gregorian în uzul bisericesc (1924), mulţi preoţi, călugări şi
călugăriţe au fost nevoiţi să-şi părăsească mănăstirea de metanie şi
să se retragă în pustie.
Fiind unul din lăcaşurile de cult cu un trecut foarte
zbuciumat, aşezământul monahal Brădiţel păstrează – cu darul lui
Dumnezeu şi cu Acoperământul Maicii Domnului – învăţăturile
Sfintei Scripturi şi ale Sfintei Tradiţii întemeiate pe propovăduirea
Sfinţilor Apostoli şi a Sfinţilor Părinţi de la cele 7 Sinoade
Ecumenice.
Problema necanonicităţii schimbării
calendarului bisericesc
Astronomii secolului al XVI-lea afirmau că modul de
calculare a timpului era inexact şi, ca atare, au propus o rectificare a
calendarului. Iniţiator al acestui proiect a fost Papa Gregorie al XIII
-lea care, în anul 1582, introduce în Biserica Apuseană un nou
calendar bisericesc, ce va fi cunoscut sub numele de calendarul
gregorian.
Statele romano-catolice au primit cu mare împotrivire noul
calendar. Astfel, ungurii l-au acceptat în 1587, germanii după 118
ani (în 1700), englezii după 150 ani (în 1752), iar suedezii în anul
1753.
Statele ortodoxe s-au opus cu vehemenţă introducerii
calendarului gregorian, chiar şi în tranzacţiile comerciale.
Patriarhiile Constantinopolului, Ierusalimului, Antiohiei şi
Alexandriei, Grecia, Principatele Române, bulgarii, ruşii şi sârbii au
luptat împotriva inovaţiilor Apusului, în mai multe rânduri
remărturisind prin sinoade locale învăţăturile celor 7 Sfinte Sinoade
Ecumenice.
8
9. Motivul introducerii noului calendar era o aşa-zisă
neconcordanţă între anul calendaristic şi cel astronomic. Calendarul
iulian, în uz la acea vreme, a fost conceput de Sosigene,
matematician la curtea împăratului Iulius Cezar. El a calculat anul
ca având 365 zile şi 6 ore astfel că, o dată la 4 ani, se adăuga o zi,
apărând astfel anul bisect de 366 zile. Lumea creştină a adoptat
calendarul iulian şi, la primul Sinod Ecumenic de la Niceea (325),
Sfinţii Părinţi hotărăsc regulile Pascaliei şi aduc modificări
calendarului. Astfel, ei stabilesc ceasul – ora, ziua, săptămâna,
lunile, împărţirea anului în anotimpuri, cât şi data sărbătoririi
Paştelui.
Calendarul bisericesc are ca centru cea mai mare sărbătoare a
creştinătăţii, Sfânta Înviere a Domnului nostru Iisus Hristos. Sfinţii
Părinţi au stabilit la Sinodul I Ecumenic de la Niceea (325)
următoarele reguli pentru sărbătorirea Paştelui:
1..Învierea Domnului trebuie să se sărbătorească
întotdeauna după isimeria (echinocţiul) primăverii.
2. Nu se cade ca Învierea să cadă în aceeaşi zi cu paştele
evreiesc.
3. Întotdeauna Învierea trebuie să cadă după prima lună
plină a lunii martie, care va fi după isimeria de primăvară.
4. Să se sărbătorească în prima duminică ce va fi după
luna plină căci, după predania Sfintei Evanghelii, Învierea
Mântuitorului a avut loc în întâia zi după sâmbătă. Şi acea dintâi
zi a săptămânii s-a şi numit de către creştini duminică, adică ziua
Domnului.
Aşadar, sărbătoarea Paştelui are drept criteriu variabil de
calcul mişcarea lunii în jurul pământului, a cărei abatere de la
normalitate este considerată de astronomii tuturor timpurilor ca
fiind neglijabilă.
Modificările aduse calendarului iulian în anul 1582 de către
astronomii timpului aveau la bază calculul greşit al unităţii de
măsură a timpului, ce este raportat la mişcarea pământului în jurul
soarelui.
9
10. Ca atare, din punctul de vedere al Bisericii, schimbarea
calendarului nu avea nici o justificare. Prin urmare, Biserica
Ortodoxă s-a opus cu vehemenţă acestei inovaţii, considerându-o de
natură subversivă, ceea ce s-a şi dovedit a fi de fapt.
Schimbarea calendarului bisericesc în sine nu reprezenta o
încălcare a dogmelor dar, prin consecinţele sale nebănuite, era o
schismă.
Toată această mişcare era în realitate un pretext bine ticluit de
duşmanii creştinătăţii pentru a săpa la temelia Sfintei Tradiţii.
Modificarea datelor sărbătorilor a condus indirect la încălcarea a
peste 70 canoane ale Sinoadelor Ecumenice, la o confuzie în viaţa
Bisericii şi la o ruptură de proporţii între creştini.
Calendarul Bisericii nu face parte din dogma ortodoxă, dar
nerespectarea lui conduce la greşeli în dogmă care pun în pericol
mântuirea.
Problema calendarului nu este o problemă ştiinţifică ci una de
canonicitate şi de disciplină bisericească. Acceptarea calendarului
gregorian sub motivul că cel iulian este inexact din punct de vedere
al unităţii de măsură a timpului, spre modernizare, nu a prezentat
nici un fel de interes din partea Bisericii. Conceptele lumii
materiale nu-şi găsesc locul în lumea duhovnicească.
Cu toate acestea, modificarea calendarului va genera
dificultăţi în manifestarea relaţiilor economice, motiv pentru care
multe ţări din cele ce refuzaseră iniţial primesc în cele din urmă în
mod oficial calendarul gregorian.
În ţara noastră au fost numeroase încercări de schimbare a
calendarului. Începând chiar din 1582, Principatele Române s-au
opus acestei inovaţii, de-a lungul secolelor conducătorii Bisericii
Române remarcându-se prin poziţia lor vehementă. Cea mai
înverşunată încercare îi aparţine lui Alexandru Ioan Cuza care a
întocmit un plan foarte riguros în acest scop.
Planul său a eşuat însă datorită împotrivirii fără drept de apel
a Sfântului Ierarh Calinic de la Cernica. Cu toate acestea, în anul
1924, Patriarhul Miron Cristea (1868-1939) a reuşit împreună cu cei
10
11. asemenea lui introducerea calendarul gregorian în uzul Bisericii
Ortodoxe Române.
Ca urmare a hotărârilor Sinodului Bisericii Ortodoxe
Române, aproape un milion de creştini (laici şi clerici) nu a primit
calendarul gregorian.
Din cauza tulburărilor din ţară, în anii 1926 şi 1929 s-a
sărbătorit Învierea Domnului la o altă dată decât cea în care Sfânta
Lumină a coborât la Sfântul Mormânt al Domnului din Ierusalim. În
1926, chiar s-a sărbătorit Paştele de două ori. Când armenii i-au
împiedicat pe ortodocşi să intre în Biserica Sfântului Mormânt
(zicând că Sfânta Lumină va veni când sărbătoresc ei Paştele)
patriarhul Ierusalimului, înconjurat de credincioşi, a aşteptat Sfânta
Lumină la un stâlp al Bisericii din afara Sfântului Mormânt. Sfânta
Lumină n-a venit la Sfântul Mormânt, ca de obicei, ci acolo unde se
afla patriarhul Ierusalimului. Şi astăzi se poate vedea stâlpul ars.
Această minune a săvârşit-o Dumnezeu spre ruşinarea celor
ce au sfidat hotărârile Sfinţilor Părinţi, cum tot spre ruşinarea lor se
petrece şi minunea venirii Sfintei Lumini la Sfântul Mormânt al
Domnului de aproape 2000 de ani, ca o certitudine că El va fi cu
noi ,,până la sfârşitul veacurilor”.
Hotărârile Sfinţilor Părinţi de la cele 7 Sinoade Ecumenice s-
au făcut numai cu semne şi minuni: minunea Sfântului Ierarh
Spiridon de la Soborul I Ecumenic (325), care prin cele 3 părţi
componente ale unei cărămizi (pământul, apa şi focul) a
preînchipuit Sfânta Treime, Dumnezeul în trei ipostasuri: Tatăl, Fiul
şi Sfântul Duh, minunea Sfintei Muceniţe Eufimia de la Soborul al
IV-lea Ecumenic (care a respins cartea ereticilor şi a primit-o pe cea
a pravoslavnicei credinţe) şi multe altele ce rămân mărturisitoare de
-a pururea ale ortodoxiei.
Modificarea calendarului Bisericii a atras aşadar după sine
modificarea datei Paştelui şi schimbări în ceea ce priveşte postul
Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel. Pentru a nu se mai întâmpla ca
Învierea Domnului să fie sărbătorită înaintea evreilor sau odată cu
ei, conducerea noii Biserici Ortodoxe (o numim “nouă” pentru că a
11
12. acceptat inovaţia calendarului) a hotărât ca Paştele să se serbeze
după calendarul iulian, respectându-se pascalia Sfinţilor Părinţi în
această privinţă. Acest compromis între cele două calendare a dus la
mutarea a 13 zile din postul Sfinţilor Apostoli înainte, spre postul
mare pentru ca data Paştelui să cadă practic cu 13 zile mai târziu,
iar postul Sfinţilor Apostoli a fost micşorat cu 13 zile, în unii ani
fiind chiar inexistent.
Noua Biserică Ortodoxă, ce a adoptat calendarul gregorian,
motivează aşadar cu uşurinţă în faţa întregii lumi compromisul
făcut, afirmând că încearcă să se apropie de fraţii ,,rămaşi în urmă”,
conservatori şi înapoiaţi. În lume, Patriarhia Ierusalimului, Sfântul
Munte Athos, Rusia şi Serbia în totalitate, precum şi fracţiuni ale
Bisericilor Ortodoxe greceşti, bulgare şi române (Biserici ce
însumează mai mult de 70 % din lumea ortodoxă) nu primesc
calendarul gregorian, continuând să respecte sărbătorile şi
rânduielile bisericeşti după calendarul iulian.
Ca urmare a introducerii calendarului gregorian în uzul
bisericii, în ţara noastră ia naştere o mişcare de rezistenţă, în care un
rol important l-a avut ieromonahul Glicherie Tănase şi
ierodiaconul David Bidaşcu, pe atunci vieţuitori în Schitul Procrov,
o dependinţă a Mănăstirii Neamţului.
Lupta împotriva mutilării Bisericii Ortodoxe –
Mişcarea de rezistenţă
Ieromonahul Glicherie Tănase s-a născut la 9 februarie
1891, în satul Mihoveni din împrejurimile Cetăţii Sucevei, primind
la botez numele de Gheorghe. În anul 1916, tânărul Gheorghe intră
frate în Mănăstirea Cetăţuia din Iaşi unde, după numai 8 luni de
ascultare, este tuns în monahism şi primeşte numele de Glicherie. În
1918 este hirotonit ierodiacon iar în 1920, preot. În anul 1923,
ieromonahul Glicherie este numit igumenul Schitului Procrov pe
care, împreună cu ierodiaconul David Bidaşcu îl restaurează
înviorând viaţa monahală.
12
14. În 1924, Schitul Procrov respinge
reforma calendarului iar în anul 1926, când
Sfântul Sinod hotărăşte prăznuirea Sfintelor
Paşti cu 13 zile înainte (după noul calendar)
ieromonahul Glicherie, decis să nu accepte
această inovaţie, părăseşte schitul. La 14
noiembrie 1927, părinţii Glicherie şi David
pleacă în pelerinaj la Sfântul Munte Athos,
unde slujesc la Schitul românesc Prodromul.
În 1928, când se întorc în România, sunt
arestaţi sub acuzaţia că „sunt agenţi
comunişti”.
Ierodiacon - în 1918
În toamna
anului 1930, părintele Glicherie pleacă
împreună cu câţiva creştini la Ierusalim,
unde slujeşte vreme de 6 luni. Întorcându-
se în ţară după Sfintele Paşti, se stabileşte
pentru o vreme în comuna Rădăşeni,
judeţul Suceava, unde credincioşii voiau să
construiască o biserică în care să se
slujească după calendarul iulian. Biserica a
fost terminată şi
sfinţită la 8 mai
În 1924, la Schitul Procrov,
1932. alături de diaconul David
P ă r i n t e l e Bidaşcu şi de ieroschimonahul
Glicherie, însoţit Damaschin Chiribuţă
de ierodiaconul
David, pleacă (prin Serbia) la Sfântul
Munte, în 1935. El voia să convingă un
arhiereu ce slujea după calendarul iulian să
vină în România pentru a hirotoni episcop.
Împrejurările le sunt însă potrivnice la
Atena, Belgrad, Budapesta şi Viena şi, de
În 1930, la Ierusalim - cu aici, se vor întoarce în ţară.
Patriarhul Damianos
14
15. În 1936, Părintele Glicherie Tănase
este arestat din nou, acuzat de stilism dar şi
de vina de a fi când legionar când comunist.
Este condamnat la moarte în 1939 în lagărul
legionarilor de la Miercurea-Ciuc dar
sentinţa îi este comutată în ultima clipă. Este
eliberat şi pleacă împreună cu părintele
David Bidaşcu în judeţul Neamţ. După cel de
-al doilea război mondial, autorităţile civile
acordă personalitate juridică Bisericii
Ortodoxe Române de Răsărit. Vor reîncepe
astfel construcţiile de biserici şi se vor
restaura cele distruse în urma prigoanelor. Părintele Glicherie Tănase -
În anul 1947, încep lucrările de arestat la Buhalniţa,
construcţie a Mănăstirii Slătioara. În aceeaşi în 1936
perioadă, clerul Bisericii îl contactează pe
secretarul Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române oficiale,
Episcopul Vicar Galaction Cordun, care se opusese reformei
calendarului în mai multe rânduri şi era prigonit de către autorităţi. I
se propune Preasfinţitului Galaction să devină Arhiepiscop şi
Mitropolit al Bisericii Ortodoxe Tradiţionale
de Răsărit (denumirea oficială de atunci) iar
acesta acceptă. În ziua de 21 mai 1955, cel ce
avea să devină primul Arhiepiscop şi
Mitropolit al Bisericii Ortodoxe Române de
Răsărit, P.S. Galaction Cordun, soseşte la
Mănăstirea Slătioara şi este înscăunat.
Iată declaraţia publică a Preasfinţiei
Sale, Galaction Cordun: “Subsemnatul,
Arhiereu Galaction Cordun, cu domiciliul în
Bucureşti, raionul Nicolae Bălceşti, Strada
Cuza Vodă nr. 2, Şeful Spiritual al Bisericii
Pravoslavnice Tradiţionale de Răsărit Ceremonia de primire a Î.P.S.
Galaction Cordun -21 mai
(Biserica Creştin Ortodoxă de Stil Vechi), 1955
15
16. Declar şi prin prezenta, în faţa clerului şi poporului din toate
parohiile şi mînăstirile de pe teritoriul Republicii Populare Romîne
că:
Eu, Arhiereul Galaction Cordun, de bunăvoia mea şi nesilit
de nimeni, am acceptat propunerea şi alegerea ce poporul a făcut în
persoana mea, de a fi şeful spiritual al acestei Biserici, Arhiereul
Ei, aşa cum am declarat Sfântului Sinod prin scrisoarea ce i-am
trimis prin Tribunalul capitalei R(epublicii) P(opulare) R(omâne) la
5 aprilie 1955, scrisoare menţionată în revista Biserica Ortodoxă
Romînă, Buletinul Oficial al Sfîntului Sinod, Nr. 3-4/1956. -
Asupra acestei declaraţii publice nu am renunţat niciodată.-
Declar în faţa poporului drept credincios, că sunt şi rămîn
Arhiereul şi Şeful Spiritual ales al Bisericii Pravoslavnice
Tradiţionaliste de Răsărit, mărturisire ce o fac odată pentru
totdeauna. –
(S) Arhiereu şi Mitropolit,
† Galaction
16
17. Cu aceeaşi ocazie, părintele Glicherie
Tănase primeşte rangul de arhimandrit. Mai
târziu, părintele Glicherie şi arhimandriţii
Meftodie şi Evloghie vor fi hirotoniţi întru
arhierei de către Î.P.S. Mitropolitul Galaction.
După moartea Î.P.S. Galaction (în anul
1959), întâistătător al Bisericii rămâne P.S.
Glicherie, iar la 18 septembrie 1968 va fi
înscăunat oficial Arhiepiscop şi Mitropolit al
Bisericii Ortodoxe Române de Răsărit. Î.P.S.
Arhiepiscopul şi Mitropolitul Glicherie va
păstori Biserica până la 15 iunie 1985, ziua Î.P.S. Mitropolitul Glicherie
cu Î.P.S. Mitropolitul Calist
când trece la cele veşnice. al Greciei şi P.S. Chiprian
Ca urmare a unor viziuni avute de Î.P.S. de Oropos si Fili
Mitropolitul Vlasie şi de alţi monahi,
mormântul Î.P.S. Glicherie a fost deschis, găsindu-se moaşte frumos
mirositoare. Ele au fost spălate cu vin şi unse cu Sfântul şi Marele
Mir şi pregătite pentru canonizare. Aceasta s-a petrecut la 15 iunie
1999, adăugându-se astfel cu mare bucurie în sinaxar numele
Sfântului Ierarh Glicherie Mărturisitorul.
Sfântul Glicherie avea o înfăţişare plăcută, se purta smerit şi
umil, era neobişnuit de simplu, blând şi foarte cumpătat la vorbă. La
virtuţile sale se adăuga marea lui ascultare şi răbdare, strădania
continuă spre desăvârşire, rugăciunea minţii, înfrânarea de la
mâncare, neîmpotrivirea, alungarea supărării celorlalţi, sărăcia,
lipsa interesului pătimaş faţă de orice lucru necălugăresc, într-un
cuvânt viaţa sa duhovnicească înaltă.
În misiunea sa de întâistătător şi conducător duhovnicesc,
Î.P.S. Glicherie a păstrat cea mai mare smerenie şi şi-a sporit
răbdarea şi înfrânarea. Îşi cunoştea turma, oile sale cele gânditoare,
ştia care din ucenicii săi putea să sufere mustrarea şi care nu.
Cunoştea caracterul fiecăruia, darurile şi greşelile lui. Pe cei
neglijenţi sau neatenţi căuta să-i aducă la ordinea monahală şi la
disciplina îngerească prin convingere, şi mai puţin cu “toiagul”.
17
18. Adeseori zicea: ,,După punerea întreitei temelii a vieţii
monahale - adică tăierea voii, curăţia şi sărăcia - cei doi ochi ai
monahului sunt slujbele sale zilnice şi canonul său”. Dorea din
adâncul sufletului ca ucenicii săi să aibă vedere duhovnicească, ochi
sănătoşi şi curaţi, minte luminată de dulceaţa rugăciunii şi a căinţei.
De aceea, el se îngrijea de turma sa cu ochi neadormit.
Cu domiciliu forţat la
Răchitoasa 1970
18
19. Portrete ale Înalt Preasfinţiei Sale Arhiepiscopul şi Mitropolitul Bisericii
Ortodoxe Române de Răsărit
Glicherie Tănase
- perioada 1980 - 1985 -
19
20. Portrete ale Înalt Preasfinţiei Sale Arhiepiscopul şi Mitropolitul Bisericii Ortodoxe
Române de Răsărit
Glicherie Tănase
- perioada 1980 - 1985
Ultima apariţie importantă în
public - Schimbarea la Faţă a
Domnului, 1984
20
21. ***
Istoria Mănăstirii Brădiţel Neamţ a mers paralel cu cea a
Bisericii Ortodoxe Române de Răsărit. Periodizarea se poate realiza
din două puncte de vedere, după felul lucrării:
1. cea a zidirii Bisericii văzute, în care s-au conturat trei
perioade: 1927 - 1947, 1948 - 1988, 1989 - astăzi.
2. cea a zidirii Bisericii nevăzute, în care se urmăreşte latura
duhovnicească a vieţii: 1927 – 1968, viaţă de sine; 1969 – astăzi,
viaţă de obşte.
Perioada 1927-1947
Deţinem de la Schimonahia Silvestra Papară câteva date
despre începutul formării acestui sfânt lăcaş.
Aristide Caradja, mare proprietar de pământuri în ţinutul
Neamţului, a vândut una dintre moşii inginerului de cadastru
Ivăncianu din Bucureşti. Acesta a înfiinţat două asociaţii de
t e r e n u r i :
Asociaţia C.
Brătianu şi
Asociaţia Aslău.
I n g i n e r u l
Ivăncianu a
publicat punerea
în vânzare a
t e r e n u l u i
împădurit şi a
poienii pe care se
află astăzi
mănăstirea.
Poiana Brădiţel a fost cumpărată de fraţii Chelaru din
Crăcăoani iar de la ei au achiziţionat terenul monahii Teodor
Fălcineanu şi Partenie Cojocaru din Schitul Procrov Neamţ.
21
22. Ulterior, au mai locuit aici monahul Isidor Pantelimon din
Drăguşeni Suceava şi monahiile Eliseea Fălcineanu din Mânăstirea
Agapia Veche Neamţ şi Epistimia Borş din Mănăstirea Războieni
Neamţ, cu şapte ucenice ale sale (maica Arsineta Baciu, maica
Mavra Ţărnă, maica Agripina Pavel, sora Profira Stroe, sora Zoiţa
Călăraşu, sora Zoiţa Borş, sora Agripina Brânzei) şi maica Silvestra
Papară (pe atunci, sora Aglaia Papară) toţi plecaţi din mănăstiri din
cauza schimbării calendarului.
În anul 1927, s-a început construcţia unei bisericuţe
din ,,cheutori” (bârne de lemn bine îmbinate), căptuşite cu scânduri
în interior şi pictate, unde se află acum Sfânta Cruce în curtea
mănăstirii. Bisericuţa s-a terminat de construit în anul 1930 şi, după
numai 6 ani, a fost dărâmată de împotrivitorii dreptei credinţe iar
autorităţile au început presiunile asupra călugărilor. Monahii
Partenie Cojocaru şi Epistimia Borş (pe numele cărora erau
întocmite actele de proprietate) au fost chemaţi la Braşov pentru
cercetare iar monahii Teodor şi Eliseea Fălcineanu s-au retras în
locul natal, la Paşcani.
22
23. Cei rămaşi au avut mult de
suferit din cauza autorităţilor între
anii 1936-1941, şi mai ales monahul
Partenie care luase slujba de pădurar
ca să poată rămâne aici. Au suferit
mult şi monahiile Epistimia Borş şi
Silvestra Papară.
Erau mereu ameninţaţi şi
batjocoriţi, asupritorii lor defăimând
viaţa monahală, ducându-i dintr-un
post de poliţie în altul, chemându-i
foarte des la Curtea Marţială şi
devastându-le chiliile şi tot ce mai
aveau pe lângă ele.
Ulterior, această prigoană a
mai încetat dar au început
concentrările pentru război. Monahii
au suferit multe necazuri din cauza haiducilor Baltă care atacau
mereu micile aşezări călugăreşti. Între timp, măicuţele fac un
paraclis unde zilnic înalţă rugăciuni fierbinţi către Dumnezeu şi
Maica Domnului, singura nădejde şi mângâiere a lor.
Apărea acum întrebarea ce fel de mănăstire să se întemeieze
aici (de călugări sau de maici) căci poziţia pentru un viitor schit era
favorabilă şi locul foarte frumos. Condiţiile de viaţă erau destul de
grele, deoarece se muncea mult într-o atmosferă de încordare
datorată deselor controale ale autorităţilor ce nu admiteau sub nici
o formă ideea statornicirii unui aşezământ călugăresc.
Se lucra intens la pregătirea materialului lemnos pentru o
nouă biserică. Monahul Partenie, fiind întrebat pentru ce se mai
ostenesc atât când văd că cei din jur pun atâtea piedici, a răspuns:
„dacă voi muri eu întâi, aici se va face schit de maici iar dacă va
muri maica Epistimia, se va face schit de călugări.” Deci
Dumnezeu voind, în prima zi de Paşti a anului 1947 monahul
Partenie Cojocaru a plecat la Domnul.
23
24. Părintele Isidor s-a retras la Slătioara şi atunci s-a hotărât să
se înfiinţeze aici o mănăstire de maici. Maicile au mai cumpărat
teren de la Vasile Hantar din Grumăzeşti, Nicolae Pavaloaie şi de la
Vasile Popovici, întocmindu-se cu ajutorul avocatului Roban şi al
lui Mihai Cojocaru din Grumăzeşti documentele necesare prin
Judecătoria Târgu Neamţ.
În 1947, maica Epistimia Borş o aduce pe monahia Macaria
Samoilă, împreună cu ajutoarea sfinţei sale monahia Magdalena
Gliga, amândouă plecate din Mănăstirea Văratec tot în urma
schimbării calendarului.
Maicii Macaria Samoilă i se încredinţează răspunderea
mănăstirii ca stareţă.
Perioada 1948-1988
Întâistătătoarea Mănăstirii Brădiţel
Maica stareţă
schimonahia Macaria Samoilă
s-a născut la 26 martie 1900,
în comuna Hangu judeţul
Neamţ, ca fiică a părinţilor
Gheorghe şi Ruxandra şi a
primit la botez numele Maria.
Pe măsură ce creştea ,,sporea
în înţelepciune şi har înaintea
lui Dumnezeu şi a
oamenilor” (Luca 2, 40). De
mic copil s-a remarcat prin
frumuseţea sa sufletească, căci
era sinceră, modestă, foarte
cuminte, respectuoasă,
iubitoare şi harnică.
24
25. La timpul potrivit, şoptindu-i în inimă ca o adiere lină, glasul
lui Dumnezeu a chemat-o spre înaltul său destin. S-a dovedit
vrednică de chemarea sa cerească, răspunzând cu înflăcărare: ,,Iată
roaba Domnului!”. Astfel, tânăra Maria în vârstă de numai 13 ani a
pornit cu îndrăzneală pe drumul vieţii de închinare. Toată dragostea
pământească a jertfit-o pentru dragostea de Dumnezeu. Pentru
majoritatea oamenilor, asemenea sacrificii sunt de neconceput, şi
mai ales pentru aceia care sunt mai mult ,,trup”. Înflăcărată de
dragostea pentru Hristos, tânăra ucenică a păşit cu îndrăzneală în
arenă, mănăstirea de metanie fiind Văratecul. Aici a îndeplinit cu
conştiinciozitate toate ascultările rânduite.
Calităţile vocale cu care a înzestrat-o Dumnezeu au ajutat-o
să înveţe muzica psaltică. Era foarte pricepută şi în arta broderiei. În
anul 1920, când a împlinit 20 de ani, părintele Evghenie Ungureanu
a tuns-o în monahism, în Mănăstirea Văratec, dându-i numele de
Macaria. A păstrat întotdeauna aceeaşi râvnă pe care a avut-o de la
început pentru viaţa călugărească. Trebuie să amintim că nici nu
împlinise 15 ani când a suferit o rană foarte dureroasă la mână. Şi-a
tăinuit boala cu foarte multă răbdare până ce infecţia a ajuns la os şi
i-a atacat nervul, rămânând cu mâna tremurândă toată viaţa. Şi
aceasta a făcut-o pentru că, dacă i-ar fi spus maicii sale
duhovniceşti, exista riscul de a o trimite acasă la părinţi, copilă fiind
încă.
În anul 1924, nevoind a primi schimbarea calendarului, a
plecat împreună cu monahia Magdalena Gliga în pădurea din
apropierea comunei Hangu - Neamţ unde şi-au făcut un bordei la
Chiţa Micaşi şi au locuit doi ani. De frica hoţilor care năvăleau pe
neaşteptate, s-au mutat la Mănăstirea Agapia Veche, deoarece acolo
mai erau măicuţe care nu primiseră noul calendar şi venea părintele
Pamvo pentru a săvârşi Sfânta Liturghie.
Urmărite de autorităţi, nu au putut rămâne prea mult nici aici
şi s-au retras în comuna Vânători Neamţ la Ioan Urzică unde au stat
o iarnă. De aici, au plecat la Pârâul Negru, la maica Minodora
Ursache ce pustnicea acolo şi au stat 3 luni.
25
26. S-au retras apoi într-un bordei părăsit la Sihla aproape de
locul de pustnicie al părinţilor Glicherie şi David. Aici au primit
mult sprijin duhovnicesc de la părintele Glicherie, prin cuvintele de
învăţătură ce le îndemnau la răbdare şi statornicie în credinţă. Se
ajutau reciproc, căci maicile ţeseau şiac (o stofă foarte groasă) iar
părinţii lucrau linguri şi puteau astfel să-şi procure câte ceva pentru
hrană. Dar şi acolo au năvălit hoţii, au furat tot ce au găsit, iar
maicile au fost nevoite să-şi caute alt loc de refugiu.
Au găsit un bordei nelocuit la Picioru Rău, aproape de Râşca
- Suceava, unde au stat trei ani. Dar şi pe acela l-a incendiat şeful
Ocolului Silvic şi, iarnă fiind, au fost nevoite să se retragă la maica
Marta Nistor din Mănăstirea Agapia din vale, până în primăvară. De
acolo, au plecat la Râpa lui Coroi unde şi-au făcut singure un
bordei. Participând la sfinţirea de la Buhalniţa - judeţul Neamţ, în
anul 1936, maicile sunt arestate şi ţinute timp de 9 săptămâni în
închisoarea din Piatra Neamţ. După eliberare, se retrag în bordeiul
de la Picioru Rău, unde rămân încă un an şi jumătate, timp în care
sunt chemate la tribunal şi interogate pentru ce nu se statornicesc
într-o mănăstire. Nesupunându-se hotărârii de a merge într-o
mănăstire în care se urma noul calendar, maicile sunt duse la
închisoarea Vărzăreşti, pentru doi ani. Aici au fost închise mai
multe măicuţe din Mănăstirea Brădiţel Neamţ (monahiile Arsenia
Archir, Teodula Aciocoiţei, Adriana Chiriloaiei) şi din alte mănăstiri
(monahiile Serafima şi Eufrasia de la Dobru - Neamţ).
Multe dintre ele au murit acolo. În fiecare zi maicile erau
scoase la apel iar acesta se făcea cu bătăi straşnice. Monahia Taisia
Săvoaia din mânăstirea noastră, văzând cum celelalte sunt bătute
zilnic, când i-a venit rândul a început să strige dând impresia că şi-a
ieşit din minţi. Jandarmii s-au speriat şi de atunci au încetat să le
mai bată. Erau obligate să lucreze în sărbătorile după calendarul
iulian şi, pentru că se opuneau, trebuiau să suporte consecinţele.
Nu putem trece cu vederea o altă întâmplare din închisoare
care evidenţiază calităţile maicii Macaria. Având o voce ca de înger
şi o memorie foarte bună, maica ştia multe cântări pe de rost.
26
27. Aşa a cântat împreună cu maica Magdalena în celula din
închisoare, ,,Slava” din Miercurea cea Mare ,,Doamne, femeia cea
păcătoasă…”, impresionându-i pe gardieni.
Dar cine poate descrie în cuvinte grozăviile vieţii de deţinut?
Toată amărăciunea din defăimări, jigniri, suferinţe trupeşti deveneau
dulceaţă duhovnicească, căci măicuţele au răbdat cu dragoste pentru
Mirele cel ceresc şi cu nădejdea răsplătirii veşnice. Cei care le-au
condamnat şi le-au asuprit nu vor înţelege niciodată aceste taine,
oameni ,,groşi” la minte fiind...
După eliberare, s-au retras în comuna Vânători la Ioan Urzică
unde au stat toată iarna. În primăvara anului 1944, în timpul celui
de-al doilea război mondial, s-au refugiat la Dealu Mare iar toamna
s-au întors în comuna Bodeşti Neamţ – locul natal al maicii
Magdalena, la familia Ioan Ursache. Aici au locuit trei ani.
Din nefericire, nu am putut aduna mai multe informaţii
despre această distinsă întâistătătoare a noastră şi, din această
cauză, descrierea este săracă şi nedemnă de persoana sfinţiei sale.
Prin faptele şi mai cu seamă prin îndatoririle sale monahale,
maica Macaria Samoilă a dat dovadă de multă punctualitate,
corectitudine exemplară şi bună rânduială. Şi aşa a fost până la
adânci bătrâneţi. Pe drapelul său de luptă duhovnicească avea scrisă
cu litere mari porunca Scripturii: ,,Fii cu luare aminte la tine
însuţi” (Deut. 15, 9). Era întotdeauna sobră, reţinută la vorbă,
măsurată la fapte şi de neclintit în aplecările inimii sale. Pe faţă i se
citea chibzuinţa şi se vedea că nu-şi lasă mintea să rătăcească
aiurea.
Era totdeauna vigilentă şi precaută: ,,Călugărul trebuie să fie
numai ochi, precum heruvimii şi serafimii”.
Avea şi virtutea modestiei într-o măsură foarte sporită. Era
simplă ca de trei ori fericitul Pavel cel simplu, o pildă de sfântă
simplitate ca Adam înainte de cădere, şi precum copiii nevinovaţi.
Viclenia, neîncrederea, făţărnicia, linguşeala sau alte patimi ascunse
n-au înnourat niciodată cerul sufletului său. Dacă îi spuneai ceva,
primea vorba aşa cum i-o spuneai, fără să adauge şi să scoată nimic
27
28. fără bănuieli sau judecată
ascunsă. Nu vedea nici un rău
la ceilalţi, pentru că în ea nu
mai era nici un rău.
Simplitatea îi dădea sufletului
său frumuseţe, căci frumuseţea
în chipul ei cel mai înalt este
deopotrivă cu simplitatea.
Dumnezeu, a cărui frumuseţe
nu poate fi descrisă în cuvinte,
este mai cu seamă simplu şi
necompus.
Însă frumuseţea sufletului
venea şi din virtutea fecioriei.
Sfânta Scriptură spune despre
cel ce se dăruieşte lui Dumnezeu şi este împodobit de curăţia
fecioriei că este ca un crin între mărăcini. Aceasta, deoarece crinul
se distinge prin puritatea, mireasma, prospeţimea şi voioşia sa.
,,După cum tămâia desfată mirosul, tot aşa Duhul Sfânt se desfată
în curăţie” (Sfântul Efrem Sirul). Fie ca şi în timpurile noastre atât
de grele, tulburi şi necurate, să mai înflorească încă florile dulci
mirositoare ale bunei-cuviinţe, cumpătării şi curăţiei.
Ca o desăvârşită egumenă ce era, maica Macaria dorea ca
atitudinea, atenţia şi cântarea maicilor să fie îngereşti. ,,Aşa cum
îngerii stau şi cântă Ziditorului, tot aşa şi noi trebuie să stăruim în
rugăciune” (Sfântul Efrem Sirul). Dorea ca toate maicile, fără
excepţie (doar dacă nu era vorba de vreo boală grea) să participe la
dumnezeieştile slujbe şi să se împărtăşească de preamărirea lui
Dumnezeu. Era trup şi suflet dăruit rugăciunii.
Avea ochii şi inima întotdeauna gata să ia parte la cântări şi
citiri şi să primească puterea cuvintelor Sfintei Scripturi, peste care
n-ar fi putut trece pe motiv de lene, dar cu care sufletul său hrănit
fiind, a putut ajunge la pocăinţă şi smerenie şi la luminarea
dumnezeiască a Duhului Sfânt.
28
29. Dintre toate cele şapte laude, cel mai mult iubea
miezonoptica. Timpul slujbei de la miezul nopţii este cel mai sfânt
din întreaga zi. Nimic nu este mai dulce ca rugăciunea. Sfântul Ioan
Gură de Aur spunea: ,,Cugetă cum în adâncul nopţii oamenii,
fiarele şi toate făpturile dorm. E o linişte adâncă şi numai tu
priveghezi şi vorbeşti de bunăvoie cu Domnul nostru al tuturor. E
somnul dulce? Dar nu-i mai dulce rugăciunea?”
Apoi, era de neînchipuit pentru sfinţia sa ca monahul să
lipsească de la trapeză, care este a doua biserică. Purtarea sa cu
maicile era părintească dar şi călugărească. Se străduia cu dragoste
curată să le introducă pe deplin în atmosfera vieţii monahale.
Surorile începătoare le asemăna cu lăstarii tineri ce se răsădesc în
grădina mănăstirii. ,,Când un lucrător foarte iscusit al pământului
vede o plantă mică şi firavă, o udă din belşug şi cheltuieşte mult
timp cu îngrijitul ei. Pe de altă parte, când vede că o plantă a
întârziat cu creşterea îi rupe frunzele de prisos de vreme ce sunt
gata uscate” (Sfânta Singlitichia, BEPES 35).
Dorinţa sa fierbinte pentru toţi, şi mai cu seamă pentru
începătoare, era să le întoarcă mintea şi inima către de viaţă
purtătorul Soare Hristos, tăindu-le voia proprie şi refuzându-le
orice altă legătură care le-ar putea stânjeni această sfântă unire. Nu
îngăduia noilor începătoare să iasă afară din mănăstire şi nici să ia
legătura cu familia sau să aibă discuţii cu vizitatorii. Se cultiva cu
multă minuţiozitate liniştea care trebuie să fie atmosfera firească a
oricărei mânăstiri - adevărat atelier de lucru pentru suflete. De
aceea, preacuvioasa maica stareţă Macaria a hotărât ca, atât cât va fi
viaţă în această mănăstire, să nu se primească musafiri pentru
odihnă ci numai închinători, iar la moartea sfinţiei sale a întărit
cuvântul neadmiţând nici o altă convenţie pentru viitor.
În cei 37 ani de păstorire duhovnicească, a dorit şi a luptat
pentru întărirea dragostei evanghelice între maici şi surori. Sufletul
ei era ca un soare de viaţă dătător care răspândea împrejur
călduroasele şi luminoasele raze ale blândeţii şi smereniei (cât de
binefăcătoare sunt aceste inimi în mijlocul societăţii confuze şi hăr-
29
30. ţuite, atât de jalnică în apostazia ei!). Maica stareţă Macaria aplica
metoda Sfântului Pahomie, căruia îngerul Domnului i-a poruncit:
,,Încălzeşte-i pe cei de lângă tine cu focul pe care Dumnezeu îl
aprinde în tine”.
A rămas neuitată în inimile ucenicelor sfinţiei sale, pentru că
a fost o iubitoare şi lucrătoare a celei mai înalte virtuţi călugăreşti –
smerita cugetare. A urmat Mirelui Hristos pentru a cărui dragoste a
iubit ,,a se smeri” în toată clipa şi în tot locul. Cuviosul Siluan
Athonitul (1866-1938) care prin harul Duhului Sfânt a gustat
cereasca dulceaţă a smereniei, scria: ,,O, smerenie a lui Hristos!
Roadele tale sunt dulci, pentru că nu sunt din lumea aceasta. O,
suflete smerit! Eşti ca o grădină înflorită, în mijlocul căreia se află
locaşuri minunate în care îi place Domnului să locuiască”.
Obştea Mănăstirii Brădiţel Neamţ în anul 1964
30
31. Obştea Mănăstirii Brădiţel în 1978, cu ocazia sfinţirii Bisericii,
alături de Î.P.S. Silvestru Onofrei
Construirea celei de-a doua biserici
Cu nădejdea în ajutorul lui Dumnezeu şi al Maicii Domnului
şi cu blagoslovenia Î.P.S. Mitropolitul Glicherie, întregul sobor al
Mănăstirii Brădiţel, sub conducerea maicii stareţe Macaria, în
primăvara anului 1948 a pus temelie de biserică. Cu o aprobare
parţială, se zidesc pereţii din lemn dar când se ajunge la acoperiş, se
interzice continuarea lucrării. Maicile au fost nevoite să facă un
acoperiş din draniţă ca pentru o casă, fără turnuri cu sfinte cruci, aşa
încât construcţia avea aspectul unei locuinţe mai spaţioase.
Astfel, rugăciunile au început a se face cu mai multă râvnă şi
mulţumire lui Dumnezeu, căci orice realizare aduce satisfacţii, mai
ales în acest caz, când condiţiile materiale erau foarte grele: pe
drumul spre mănăstire nu se putea circula cu maşina ci numai cu
căruţa, iar braţele de muncă erau foarte puţine.
31
33. În anul 1956, s-a turnat temelie din beton sub talpa de lemn
carbonizată şi în anul 1958, lăsându-se pereţii din lemn, s-au ridicat
pereţi din chirpici nears, făcuţi de maici din pământ şi paie. S-a
înlocuit şi acoperişul cu tablă şi s-au mai făcut şi unele modificări,
dându-se mai clar formă Sfântului Altar şi strănilor. Cimentată
frumos pe dinafară, Biserica ia aspect atrăgător, iar maicile se vor
bucura de ea mai multă vreme.
Cu darul Sfintei Treimi, se adunaseră aproape 100 de
măicuţe. Dragostea pentru Dumnezeu era acel magnet care atrăgea
sufletele şi le păstra în comuniunea duhului sub ascultarea
îndrumătorilor duhovniceşti ale maicii stareţe Macaria Samoilă şi
ale părintelui arhimandrit Nifon Marinache – duhovnicul întregului
sobor.
Obştea Mănăstirii Brădiţel în 1975, alături de
Preacuviosul Părinte Arhimandrit Nifon Marinache
33
34. Îndrumătorii duhovniceşti trebuiau să le ia în grijă pe maici
chiar de la intrarea în mânăstire deoarece, când cineva vine într-un
oraş mare şi necunoscut dintr-o ţară străină, prima lui grijă trebuie
să fie aceea de a găsi un ghid; altfel va rătăci fără ţintă, neştiind
unde să meargă.
La fel este şi în monahism. Cel ce intră în vasta şi
nemărginita ţară a vieţii monahale, are nevoie înainte de toate de un
ghid duhovnicesc. Monahismul este o cămară plină de taine ascunse
în care învăţătorul trebuie să-l introducă pe ucenicul său în mod
treptat. Taina cea mai importantă este taina ascultării. Dacă
monahul nu o înţelege corect, îşi pregăteşte propriul naufragiu
duhovnicesc. De aceea, duhovnicul trebuia să le iniţieze pe
începătoare în această taină fundamentală, arătând în cuvintele de
învăţătură că ascultarea este o cale sfântă ce-l duce pe monah la
mântuire. Ascultarea este poarta raiului. Monahul care o dobândeşte
gustă raiul căci el a ajuns deja în starea îngerească. Îngerii din cer
sunt plini de smerenie, în timp ce satana şi cetele lui au pierdut
slava cerului prin mândria lor. Pierzându-şi smerenia, aceştia şi-au
pierdut şi locul lor de lumină. O, smerenie! Tu ne aşezi în rai! Cum
putem să te aflăm?
Numai în ascultare putem afla fără primejdii, smerenia.
Numai în ascultare, putem păzi fericirea raiului. Ascultarea
înseamnă viaţă iar neascultarea – moarte.
Şi astfel, după cele mai simple noţiuni de învăţătură
monahală urmau cele mai grele, după cum zice Apostolul: ,,mai
întâi trebuie lapte, apoi legume şi abia la urmă vine mâncarea cea
tare a cărnii”.
Dar trecerea timpului presupunea şi schimbări în plan
material căci, terenul fiind umed, pereţii cei din chirpici ai Bisericii
căpătaseră igrasie pierzându-şi din ce în ce mai mult rezistenţa după
apariţia unor fisuri. Chiar şi după mici reparaţii interioare se simţea,
mai ales iarna, curent şi răceală. Întregul sobor, sub îndrumarea
preacuviosului părinte Nifon şi a preacuvioasei maicii stareţe
Macaria, începe pregătirile pentru o nouă reparaţie, având ca ideal
34
35. construirea unei biserici cu temelie de piatră şi zid de cărămidă.
Paralel cu acest ţel, s-a vegheat la progresul duhovnicesc al
monahiilor.
Părintele arhimandrit Nifon Marinache -
duhovnicul mănăstirii în perioada 1955-1985
Părintele Arhimandrit Nifon
Marinache s-a născut în satul Malu,
judeţul Ialomiţa la 6 ianuarie 1916, din
părinţii Manole şi Vasilica, primind la
botez numele de Nicolae. A fost al treilea
copil al familiei, după el născându-se
încă patru. Asemenea Sfântului Ierarh
Nicolae, Părintele Nifon a fost un
râvnitor pentru dreptate până la sfârşitul
vieţii sale.
La vârsta de 13 ani s-a mutat la
Bucureşti cu părinţii, unde va învăţa pe
rând tipografia, legătoria şi croitoria. La
16 ani, îmbrăţişează viaţa călugărească
împreună cu fratele său mai mare, Matei
(viitorul Arhiereu Meftodie) fiind ucenic al Părintelui Arhimandrit
Gherontie la micul schit Călăraşi. Părintele Gherontie, care a fost
trăitor în Sfântul Munte, aplica în mica obşte tipicul atonit cu cea
mai mare severitate. Numai sâmbăta şi duminica mâncau „de
dulce”, iar în celelalte zile, de post – o dată în zi, după vecernie.
Când mergeau la munca grea a câmpului, luau şi lădiţa cu
sfintele cărţi (ceaslovul, psaltirea, octoihul), făceau şi toată pravila
iar pe la 3 - 4 după-amiaza serveau masa, timp în care părintele
Gherontie le citea noilor începători cuvinte din Vieţile Sfinţilor.
Înafara meselor nu gustau nimic, nici măcar apă nu beau. Păstrau cu
multă stricteţe blagoslovenia în toate. Pentru o singură bobiţă de
strugure fără blagoslovenie, au primit canon aspru.
35
36. În timpul prigoanei din 1936,
Părintele Gherontie a fost arestat
pentru 2 ani. Fraţii au fost trimişi
acasă la părinţi iar Paraclisul de la
Călăraşi a fost demolat. Tinerii
făceau mărturisirea gândurilor în
fiecare seară şi după puţină vreme au
primit Marea Schimă. Apoi au plecat
în armată pentru 7 ani, timp în care
Părintele Gherontie îi îndemna să
facă pravila (canonul) iar ei nu
conteneau cu rugăciunea.
În armată, părintele Nifon a
fost repartizat la magazia cu haine şi,
fiind şi croitor, mai obţinea câte un
ban când repara ţinuta celor mai
mari. Cu banii din munca sa şi-a
cumpărat cărţi: Tezaurul Liturgic,
Tâlcuire la cele 14 trimiteri ale
Sfântului Apostol Pavel şi altele
asemenea lor, bune pentru studiu şi
pentru sporirea vieţii duhovniceşti pe
temelia aşezată de Părintele
Gherontie.
După liberare, şi-au făcut la
Moşinoaie – Mărăşti judeţul Vrancea
o casă din bârne şi au petrecut acolo
Părintele Nifon Marinache - câţiva ani (până în 1950).
în armată şi după... Prigoana din 1952 i-a găsit la
Slătioara. A fost luat la închisoare pentru doi ani împreună cu
părintele Dionisie şi ţinut la Fălticeni 6 luni fără proces. De acolo,
cei doi părinţi au trecut prin mai multe penitenciare, până au ajuns
la Poarta Albă, închisoare pentru deţinuţii politici considerată, la
începutul epocii comuniste, punct de exterminare.
36
37. În această perioadă, Părintele Nifon şi Părintele Dionisie nu s
-au mai recunoscut fizic, atât erau de schimbaţi din cauza chinurilor.
S-au identificat la apel, după numele de familie. Părintele Nifon îşi
făcea pravila împreună cu Părintele Dionisie, căci acesta ştia
acatiste şi multe rugăciuni pe de rost, iar în perioada ce a urmat s-au
simţit ca în mănăstire.
Aici, la Poarta Albă (încălţaţi cu cizme nepotrivite ca număr)
stăteau cu picioarele în apă, săpau piatra şi o încărcau în vagonete.
Dacă nu îndeplineau norma, erau pedepsiţi foarte aspru: nu erau
primiţi în baracă, nu primeau hrană şi stăteau la beci să cureţe
cartofii încolţiţi. Părintele Nifon s-a îmbolnăvit foarte tare de
picioare dar cu bandaje din frunze de patlagină s-a uşurat de infecţie
şi a putut duce mai departe calvarul. Când a fost eliberat, era în
totalitate cuprins de reumatism. Îi căzuse dantura dar mintea şi
inima erau călite ca prin foc.
După închisoare, a revenit la Slătioara şi a fost numit preot
paroh la Vânători şi exarh peste cele patru mănăstiri de maici:
Brădiţel Neamţ, Brădăţel Suceava, Dobru şi Moişa. Umbla numai
noaptea în ţinută civilă, cu opincile încălţate invers (să nu se
cunoască încotro se îndrepta), acoperit pe cap cu basma şi astfel
făcea toate serviciile de preot.
La Mănăstirea Brădiţel Neamţ a întemeiat în anul 1968 (la 1
oct.) obştea şi a dus apoi o muncă susţinută de predare a vieţii
obşteşti. La masă trebuiau să vină toate maicile înainte de a intra
maica stareţă şi nimeni nu
putea ieşi înainte de a
primi binecuvântarea de
încheiere. În multă ordine
şi disciplină, cu tăcere şi
luare aminte, se asculta
cuvântul de învăţătură citit
de cea rânduită, trapeza
fiind considerată a doua
biserică în mănăstire.
37
38. Împreună cu Maica Stareţă Macaria şi soborul de maici, cu
ajutorul lui Dumnezeu şi cu rugăciunile Maicii Domnului, s-au
construit în 1969 trapeza cu bucătăria, beciurile şi grajdul pentru
animale. Trapeza era din bârne iar din pământul de la săpatul
beciurilor s-au făcut cărămizile la presa manuală şi apoi s-au ars în
cuptor pentru grajd. Acesta s-a realizat tot manual de către maicile
îndrumate de Părintele Nifon.
Apoi a început pregătirea materialului pentru viitoarea
biserică. Cu voia pădurarului, se mergea noaptea în pădure după
lemne şi toate lucrările (tăiat, transport) erau manuale. Tot din
iniţiativa părintelui Nifon s-au întemeiat atelierele de tricotaj şi
artizanat – creându-se astfel şi o sursă de venit pentru obşte.
În 1974, a început construcţia centralei pentru generatorul de
curent electric iar în 1995 s-a realizat racordarea la reţeaua
naţională, asigurându-se astfel necesarul de curent electric pentru
mănăstire (iluminatul şi funcţionarea maşinilor din atelierul
mecanic unde se pregătea materialul lemnos pentru viitoarea
biserică – grinzi, console, scândură). S-a construit apoi şi moara
pentru măcinarea porumbului tot cu ajutorul electricităţii de la
generator.
Toate lucrările s-au realizat într-o atmosferă de tensiune, frică
şi încordare din cauza deselor controale ce vizau materialele şi
persoanele fără viză de domiciliu. Părintele Nifon a fost mereu
alături de obşte, întărind pe maici cu rugăciune şi îndemnuri. Dar
sfinţia sa era cel mai urmărit şi prigonit.
În 1976 a trecut cu ajutorul lui Dumnezeu alt val de necazuri
căci părintele a fost urmărit de autorităţile ce au împiedicat sfinţirea
la biserica veche. Împreună cu Maica Stareţă Macaria, Părintele
Arhimandrit Nifon a făcut toate pregătirile ca Î.P.S. Mitropolitul
Glicherie, împreună cu tot soborul, să oficieze sfinţirea în secret.
În 1977, în urma cutremurului, s-a reconstruit cel mai vechi
bloc de chilii făcut de maici înainte de viaţa de obşte, în condiţii
foarte grele (lut şi lemn cărate cu spatele). Nu erau nici căruţe, nici
maşini, nici bani.
38
39. Părintele Nifon a
condus lucrările de
construcţie a mai
multor blocuri de chilii
şi ateliere (cele două de
la ieşire, chilia sfinţiei
sale şi chilia Maicii
Dosofteia). Era foarte
râvnitor, ostenea mult
în munca de pregătire a
materialelor. Lucra
nopţi întregi când Părintele Nifon Marinache şi obştea
vremea era mai la sfinţirea Bisericii, în 1978
nefavorabilă (viscol, furtună) pentru ca să se asigure că nu vine nici
un control.
Mai presus însă de munca organizatorică era cea a formării
duhovniceşti a obştii de maici. În strânsă conlucrare cu Maica
Stareţă Macaria, ca un bun părinte, veghea permanent la creşterea
virtuţilor în sufletele celor păstorite.
După 30 de ani de dăruire totală, în anul 1985, din cauza
vârstei înaintate, s-a retras la Mănăstirea Slătioara. În 1988, când cu
blagoslovenia Î.P.S. Mitropolitul Silvestru şi a Maicii Stareţe
Teofana a început construcţia noii biserici, a fost alături de noi în
activitatea de proiectare. Ne-a sprijinit cu rugăciuni şi cu sfaturi şi
în timpul încercării de demolare a noii construcţii. Deşi trupeşte era
în Mănăstirea Slătioara, duhovniceşte i-am simţit sprijinul în toate
încercările şi ispitele ce s-au abătut asupra mănăstirii şi asupra
fiecăreia dintre noi.
Părintele Nifon îşi dorea foarte mult să audă cum sună
clopotul la Sfântul Mormânt al Domnului şi, făcând rugăciune la
Dumnezeu, a văzut aievea sau a visat dormind (nu mai ştia) cum o
mână trăgea un clopot şi el nu putea descrie în cuvinte frumuseţea
sunetului. Aceasta a fost o minune căci, mai târziu, a auzit acelaşi
sunet pe o casetă de la Ierusalim.
39
40. Din 1985 până în 2008 (anul plecării la Domnul) printre alte
preocupări duhovniceşti la Mănăstirea Slătioara, Părintele putea fi
găsit citind din două-trei cărţi în acelaşi timp.
Acelaşi lucru ne învăţa Părintele Arhimandrit Nifon
Marinache şi pe noi - dragostea pentru citiri duhovniceşti, zicând:
„mai bine să ne pară rău că am citit şi nu am împlinit, decât să ne
pară rău că nu am citit şi nu am ştiut”.
Cu dragoste ne aducem aminte de sfaturile şi îndemnurile
pentru viaţa călugărească: să iubim biserica, tăcerea şi neagoniseala.
Ca un viu lucrător al rugăciunii minţii, ne îndemna să stăruim în
dobândirea ei. Ne cerea ca dragostea şi mila uneia faţă de cealaltă
să nu slăbească în ispite. Ne spunea să fugim de vorbirea în deşert şi
de clevetirea cea pierzătoare de suflet: „mai bine să ne odihnim, că
mai mult folos este din somn decât din vorbirea în deşert”. Ne
amintea să nu îndrăznim vreodată a încălca hotărârea Sfântului
Ierarh Glicherie de a nu merge la altă chilie după pavecerniţă. Ne-a
învăţat să gonim de la noi duhul iscodirii, al osândirii şi al judecării
aproapelui.
Călduros îndemn avea pentru tinerele măicuţe care, cu multă
dragoste de Dumnezeu şi râvnă pentru viaţa monahală, intrau în
arena de luptă duhovnicească. Le povăţuia să fie cu multă luare
aminte în păstrarea până în sfârşit a râvnei de la început; să respecte
cu toată atenţia rânduielile înaintaşilor; să nu uite niciodată de câtă
suferinţă şi lacrimi
Soborul Mănăstirii Brădiţel - 1979 a fost nevoie pentru
ca să se poată
împlini ceea ce au
găsit când au venit
în Sfânta Mănăstire.
Zicea Părintele că
va fi aspră întrebare
în ziua judecăţii
pentru acestea
toate...
40
41. Părintele Arhimandrit Nifon Marinache rămâne pentru noi
un far luminos pe drumul spinos către mântuire, către cer. Întreaga
obşte are sfânta datorie de a se ruga Bunului Dumnezeu pentru
Sfinţia Sa, ca să primească plată veşnică pentru viaţa jertfită în
grădina Maicii Domnului, ce se numeşte Mănăstirea Brădiţel
Neamţ.
„Model ne este Biserica”
Ultimul interviu cu Părintele Arhimandrit Nifon Marinache
(preluat din revista „Tradiţia Ortodoxă”)
„Suntem săraci sufleteşte...aşa suntem. Dumneavoastră sunteţi mai bogaţi ca noi. Şi cunoaşteţi mai mult
decât noi. Da! Noi suntem săraci... Aţi venit la cei săraci, fiind dumneavoastră înşivă bogaţi...Eu văd, citesc şi, până la
uşă, am uitat. Nu mai ţin minte...”
[Trepte pe calea mântuirii] Noi am fost
la schitul din Călăraşi Ialomiţa. Când a
început prigoana din 1936, când s-au dărâmat
bisericile şi au fost arestaţi toţi călugării de
stil vechi, ne-au găsit şi pe noi... Ne-au
ridicat, iar părintele nostru a stat trei ani la
închisoare. Noi eram copii, ce învăţaserăm
până atunci?! Dar el, părintele, era un om
foarte înţelept... Am plecat de acolo şi nu am
mai găsit un om aşa de pregătit ca el...
[Suferințe] Când am venit aici (la Slătioara), eu care eram
învăţat cu tipicul slujbei am fost pus imediat la strană... Cântăreţ nu
eram dar tipicul îl cunoşteam. A venit cu mine şi PS Meftodie şi am
stat până a venit şi PS Galaction. Nu a mai durat mult însă şi ne-a
arestat miliţia (în 1952). Ne-am trezit duşi la Canalul Dunăre-Marea
Neagră (Capul Midia), la muncă silnică pentru doi ani. Atunci au
fost arestate opt persoane din mănăstire printre care Sfântul Părinte
Glicherie şi Părintele David - începătorii aşezământului.
La canal, maşina mortuară căra în toată ziua trupurile celor
căzuţi... de oboseală sau din lipsă de hrană. A dat Dumnezeu (eram
tânăr pe vremea aceea, aveam puţin peste 30 de ani) şi am scăpat de
acolo, după doi ani. Miliţia de aici, de la judeţ, a început să ne ia
declaraţii că ne ducem în altă parte, că plecăm din Slătioara.
41
42. Răspunsul meu era de fiecare dată acelaşi: „Nu plec din
Slătioara! Am mutaţie acolo, acolo mă duc!”
La ieşirea de la canal, după 24 de luni, ni s-au adus în faţă
nişte formulare completate pe care trebuia să le iscălim. Ce
conţineau acele formulare: avertismentul că nu vom divulga nimic
despre ceea ce am întâmpinat la închisoare, despre ce am văzut
acolo şi cum a fost... Eram nelămurit: am stat plecat atât din
mănăstire... Ce să le spun celor de acolo, pentru ce am fost închis?
Nici măcar nu fusesem condamnat, am fost luat pur şi simplu şi dus
la canal. Eram ameninţaţi că nu plecăm până nu semnăm
formularele acelea... Noi nu voiam să le iscălim. Eu cu părintele
Dionisie... Noi doi am cam fost peste tot împreună. S-a întâmplat să
fim şi acolo... Era un părinte bun dar, cu toate întămplările acestea,
nu a stat până la urmă în mănăstire, a plecat...
Aici (la Mănăstirea Slătioara) când veneau miliţienii la noi...
ei intrau pe poartă, noi ieşeam pe din dos... Mi-aduc aminte că
Părintele Eftimie care se ocupa cu tâmplăria avea o bardă pe care o
ţinea pe-aproape. Când au venit oamenii legii, au zis: „Plecaţi de-
aici, că vă băgăm la închisoare!”. Părintele Eftimie a răspuns:
”Băgaţi-ne la închisoare, noi de aici nu plecăm!”. L-au înfierbântat
de supărare şi el s-a lipit de barda aceea. Ei au crezut că ia barda
pentru ei, să-i lovească şi au dat să fugă. Părintele le striga însă din
urmă: ”Staţi dom’le, nu fugiţi... că dau în mână... las capul!”.
„Sunteţi nişte nebuni” ni s-a spus... „Da, Domnule, dar e dreptul
nostru, e mănăstirea noastră!” am răspuns de fiecare dată. Şi am
rămas.
[Zidirea până la cer...] Credeţi-mă că văd în mine o mare
neputinţă. Mă simt neputincios cu mintea. Nu mai am putere...
Cândva, mi s-a părut că mintea mea lucra. La închisoare la Jilava,
pe vremea când nu fusese încă omorât Corneliu Codreanu (şase luni
am stat acolo) m-a apucat Duminica tuturor Sfinţilor, după
Pogorârea Sfântului Duh. Erau închişi acolo foarte mulţi legionari
absolvenţi de teologie. Alţii fuseseră în momentul arestării studenţi
în anii I, II, III... la teologie.
42
43. S-a găsit unul şi, referitor la viaţa Sfinţilor Părinţi, a ţinut o
cuvântare aşa de frumoasă încât au fost toţi impresionaţi. După ce a
terminat, am început să feresc aşa... uşor din calea mea pe cei care
erau acolo şi am ajuns la persoana care a ţinut cuvântarea. Şi i-am
spus: „Tare sunt mulţumit că s-a găsit cineva şi pe-aici ca să
vorbească despre Sfinţii Părinţi şi despre Dumnezeu. Ai vorbit cum
a vorbit Sfântul Ioan Gură de Aur şi... pe mine m-ai zidit până la
cer...” „Dragă frate, mi-a răspuns acela, sunt mulţumit eu că s-a
mai găsit câte cineva să asculte...” „Dar... mai lipseşte ceva, am
adăugat eu”...Şi m-am dat pe faţă că sunt pe vechi...Când a auzit că
sunt pe vechi, a rămas uimit o clipă, s-a uitat lung la mine, apoi a
răspuns: „Ce să-ţi spun, noi suntem pe nou dar... n-am schimbat
regula bisericii.” „Da, poate n-aţi schimbat dar... s-au schimbat de
la sine multe în biserică, de la schimbarea calendarului...”
A început apoi un scandal între legionari. O parte ţinea cu
mine şi altă parte era împotriva mea. S-au făcut două cete. S-a găsit
în cele din urmă un bătrân legionar, avocat dintre cei pregătiţi. El a
spus: „Camarazi, de ce vă certaţi între voi? Lăsaţi-l pe mâna mea!”
M-a luat din adunare avocatul acela şi m-a ţinut de vorbă de
la masa de prânz până seara. Atât ce s-a discutat între noi despre
sinoadele ecumenice, din vieţile sfinţilor părinţi şi din învăţăturile
Mântuitorului, încât l-am convins că, dacă nu ţii credinţa curată, nu
te mântuieşti. Aveam puţină pregătire dar a fost întemeiată.
Mi-a cerut apoi adresa, să ne întâlnim în libertate şi să
discutăm mai mult... I-am răspuns: „Domnule, de la mine nu aveţi
ce să aflaţi mai mult. Aţi luat destul acum...”
S-a dus apoi la ceilalţi spunându-le: „Ei... eu am stat de
vorbă cu băiatul... Care dintre voi are curajul ca mâine să stea de
vorbă cu el? Pe mine m-a corectat în multe pe care le ştiam greşit...
Dacă aveţi curajul, maine staţi la discuţie... Eu am terminat. M-a
adus în starea asta ca să... zic ca el.” Asta se întâmpla în 1938...
[Modele de viață duhovnicească] Ca Părintele Glicherie, nu
mai găsim noi altul... Eu l-am cunoscut înainte de a veni în
Slătioara, ne-am întâlnit la Covasna.
43
44. El era cu Părintele David. Şi
eu l-am întrebat: „Mă primiţi
şi pe mine în Slătioara?”
Dar noi deja făcuserăm casă
în pădure, la Panciu.
Începuse prigoana comunistă
iar în păduri se retrăseseră
oamenii care credeau că vin
americanii şi „ne scapă de
ruşi şi de comunism”.
Mc. Pamvo, Sf. Ier. Glicherie,
Aşadar, în timpurile acelea,
Ierom. Nifon
am făcut o casă în pădure cu
PS Meftodie... Un bătrân a venit şi el la noi, pe urmă alţi doi tineri.
Ne-am adunat aşadar acolo cinci persoane. Asta se întâmpla în
1945, după război.
Sfântul Părinte Glicherie era patronul florilor... Acolo unde se
află acum veşmântăria, se afla odată câmpul lui... El nu se depărta
de Biserică... Ori săpa în grădină, ori se afla în Biserică... În zilele
de post... luni, miercuri, vineri... cerea anafură de la noi... Mânca o
dată pe zi, seara... Ne-a dat pildă bună nouă. Niciodată n-a mâncat
mai devreme de ora trei după-amiaza, în zilele de post. El a fost un
mare păzitor al tipicului mănăstirii. Era călugăr de Neamț.
Mănăstirea Neamțului şi Mănăstirea Căldăruşani din Muntenia
putem spune că au fost marile lavre ale ținuturilor noastre.
Astea au fost timpurile pe care le-am trăit noi. Dar acum nu
ne putem aduce aminte chiar toate
[...] Cum a fost pentru mine ziua descoperirii moaștelor
Sfântului Glicherie?... Am fost alături de toată scena aceasta. Până
în momentul în care a trebuit să i se facă toată rânduiala. Când l-au
scos din groapă, l-au aşezat pe masă... După ce i-au spălat
osemintele, l-au pus într-un sicriu şi l-au dus unde e veşmântăria.
Acolo nu m-au primit, au rămas vreo doi-trei care au citit continuu
Psaltirea la capul lui. Au avut ceară multă... I-au aşezat oasele aşa
cum le are corpul. I le-au aşezat în sicriu şi toată ceara aceea multă
44
45. şi moale a îmbrăcat sfintele moaşte. Şi apoi, s-a făcut sfinţirea
cuvenită...
Suntem bucuroşi că Sfântul Glicherie face minuni cu noi,
unele au fost scrise şi în această revistă. Era o femeie bolnavă,
descurajată de viaţă. Şi a auzit, din vorbe spuse de alţii: ”Du-te la
Slătioara. Acolo o să-ţi găseşti sănătatea”... Şi, cu adevărat, femeia
s-a făcut sănătoasă.
[Despre adevărata învățătură] Vedeţi... model ne este Biserica.
Toţi oamenii mari care au fost, care au ţinut Sfintele Soboare, nu au
fost oameni de rând. Au fost toţi cu ceva carte. Nici un sfânt nu
vorbeşte de cultura lui dar, din Scrierile Părinţilor, se simte cât de
învăţaţi au fost. Iar învăţăturile lor dăinuie şi acum. Noi, în veacul
acesta, suntem cei de la urmă. Şi nu aveţi ce lua de la noi. Toate au
trecut ale noastre, cu vremea... Sunt în lumea aceasta oameni care
ştiu ce vorbesc şi ştiu ce vor. Dar noi!?...
[Să nu ne fie frică!] Noi suntem neputincioşi. Nici nu ştim ce
va fi. Dumnezeu ştie ce va fi de noi şi cum ne vom purta noi în
timpul acela. Important e să nu ne fie frică, orice ni s-ar întâmpla.
Că şi frica este un păcat. Hristos veghează asupra noastră şi trebuie
să avem tăria să murim pentru El. Armele sunt făcute să ucidă
numai trupul. Nu există armă să ucidă sufletul, decât propria
renunţare la lupta pentru mântuire.
Acum gândim numai că vine sorocul acela. Dar mai ştim ce
suntem capabili să facem atunci? Nu ştim. Nu ştim ce putere o să
avem dar trebuie să aşteptăm mila lui Dumnezeu peste noi. El să ne
întărească şi noi să răbdăm.
Dar vremurile muceniciei sunt un dar mare de la Dumnezeu.
Ca Dumnezeu să-ţi dea darul răbdării ţie, şi ca tu să te jertfeşti
pentru Dumnezeu, nu poate fi dat oricui. Duhul credinţei trebuie să
ni-l dea Dumnezeu, al smereniei şi al răbdării. Pe Dumnezeu îl
avem cu adevărat în noi, când se văd faptele bune ale credinţei
noastre.
Cuvintele Mântuitorului din Sfânta Evanghelie sunt „Cel ce
mă iubeşte pe Mine, poruncile mele va păzi. Eu şi Tatăl aici vom ve-
45
46. ni şi locaşul ni-l vom face...”Asta e porunca Mântuitorului: să îl
iubim şi să păzim poruncile Lui. Vine apoi Sfântul Apostol Pavel şi
spune: „Cel ce nu crede în Domnul Iisus Hristos, anatema să fie!”
Eu... ca om, în general, cred în Dumnezeu... Dar ce fel de
credinţă e credinţa mea? Cel ce are două haine, să-i dea şi celui ce n
-are. Fac eu asta? Nu. Fiecare zice: „nu mă îndur să dau că... îmi
trebuie mie”. Şi cel ce are mâncare, să facă aşijderea. Adică, din
mâncarea lui să mai hrănească omul şi pe altul. Nu încetăm să ne
gândim la ziua de mâine, de parcă ea ar depinde de noi.
Uite, am aici două beţe. Nu pot fără ele. Dacă plec numai cu
unul, mă cumpănesc... aproape să cad. Nu-s în stare nici pentru
mine să fac mare lucru, d-apoi... pentru altul?! Cum v-am mai spus
eu, dumneavoastră, cei bogaţi, veniţi la cei săraci.
[Îndemn pentru trăirea în duh și adevăr] Dacă citiţi cărţi
duhovniceşti, faceţi ce scrie acolo că n-o să vă păcăliţi. Dacă aveţi
cartea aceea pentru rugăciunea minţii, Sbornicul... Ce învăţătură
bună e adunată acolo! De la toţi sfinţii părinţi.
Au venit de la Bucureşti odată doi jurnalişti. Şi
mi-au luat tot aşa... interviu. M-am trezit cu PS
Sofronie aicea, şi cu cei doi. Cu aparate, cu
cabluri... Am zis „oameni buni, ce înregistrare
să luaţi de la mine, când eu n-am pentru mine?
Ce să vă zic eu, că sunteţi oameni mari, cu
multe cunoştinţe...” Şi unul zice: ”Am citit
Sbornicul...” ”Păi ce mai aşteptaţi de la mine,
dacă aţi citit Sbornicul? Puneţi în aplicare ce
scrie acolo şi e de ajuns. Dacă o să faceţi ce
scrie acolo, sunt sigur că vă mântuiţi”.
Părintele Arhimandrit Nifon [Sfat și urare, înainte de... Marea Plecare] Vă
Marinache doresc înţelepciune şi răbdare cu treaba pe care
(în noiembrie 2007)
o faceţi... Să vorbiţi despre ortodoxie mult şi să
vorbiţi bine. Dumnezeu să vă ajute!
[7 februarie/ 26 ianuarie s.v. 2007]
fragmente extrase din Revista Mitropoliei Slătioara, „Tradiția Ortodoxă”
nr. 16, 17, 18/2007
46
47. Continuarea lucrării la cea de-a doua biserică
Numai nădăjduind în puterea lui Dumnezeu şi în mila Maicii
Domnului, maicile îşi făceau planuri măreţe pentru viitor, căci de la
cei de pe pământ nu aveau nici un sprijin – credinţa era doar
tolerată şi nu li se recunoştea nici un drept. Totul trebuia făcut
numai la risc. Nu erau permise aprovizionările de materiale, noile
construcţii şi nici aprobarea schimbării domiciliului. Aceste
restricţii nu erau o noutate pentru perioada de după 1950; ele au
existat de când întemeietorii au făcut primii paşi pe
Colina ,,Brădiţel”. În speranţa că vor desfiinţa acest lăcaş de cult,
autorităţile făceau controale foarte dese, apelând la fel de fel de
metode.
Odată au venit reprezentanţii securităţii în ţinută de cerşetori.
Dar, prin darul Domnului, au fost depistaţi după pantofii pe care
uitaseră să şi-i schimbe. Astfel descoperiţi şi goniţi, au dispărut
plecând cu căruţa care îi aştepta la poartă.
Alteori se furişau hoţeşte prin podurile cu fân; stăteau ascunşi
urmărind activitatea din mânăstire. Deoarece cu multă greutate se
mai obţineau vize de domiciliu, măicuţele tinere trebuiau să se
ascundă, neavând voie să fie primite în mănăstire de către maicile
mai în vârstă.
Altădată au venit călări şi s-au afundat caii până la pântece în
noroi, aşa încât nu mai ştiau cum să facă drum întors. De sute de ori
veneau cu maşina; se împotmoleau, căci drumul de pădure era
foarte anevoios mai ales primăvara şi toamna. Maicile îi ajutau să
iasă din impas, astfel că cei în cauză nu-şi mai doreau decât să poată
ajunge la şosea.
Maica Domnului, acoperitoarea acestui sfânt lăcaş, prin
minune ne-a salvat de fiecare dată din mâna răuvoitorilor, chiar
potrivnicii mărturisind acest lucru. Venind odată spre mănăstire,
când au ajuns în apropiere de vârful dealului au văzut un grup de
ostaşi păzitori ai lăcaşului mănăstiresc, de care s-au înfricoşat
pentru că aveau chip deosebit, ca de îngeri.
47
48. Cu altă ocazie au adresat maicii stareţe Macaria, întrebarea:
- Aveţi ostaşi ce vă păzesc ?
- Nu avem ostaşi paznici. Sfinţii îngeri sunt păzitorii Grădinii
Maicii Domnului, iar dumneavoastră fericiţi să fiţi că v-aţi
învrednicit a vedea sfinţii îngeri spre propria convingere.
Toate aceste impasuri erau depăşite cu ajutorul lui Dumnezeu
şi datorită credinţei nestrămutate şi a rugăciunilor neîncetate ale
întâistătătoarei - pildă demnă de urmat pentru turma păstorită cu
atâtea sacrificii.
De foarte multe ori (mai ales până în 1960) reprezentanţii
Bisericii oficiale veneau pentru a obliga conducerea mănăstirii să
primească calendarul schimbat. Nu putem să nu amintim şi aici în
ce chip lucra Măicuţa Domnului aducând în minte maicii stareţe şi
celor din comitet răspunsurile cele mai clare la întrebările celor cu
studii teologice.
Fiind întrebate maicile ce studii are maica stareţă, cei
interesaţi au primit răspunsul: ,,este absolventă a facultăţii chiliei”.
La această facultate, prin rugăciune şi asceză, prin cumpătare şi
curăţia inimii de patimi, şi-a însuşit ştiinţa cunoaşterii de sine şi a
cunoaşterii de Dumnezeu, care îi insufla cele mai frumoase şi clare
cuvinte de mărturisire a credinţei ortodoxe adevărate.
Clericii Bisericii oficiale verificau dacă avem preot pentru
slujbă. Într-o sâmbătă seara, au venit cu scopul de a oficia Sfânta
Liturghie. După disputa teoretică, maicile nu le-au acordat nici o
găzduire şi au fost nevoiţi să rămână sub cerul liber până dimineaţa,
când s-au întors de unde veniseră.
Cu altă ocazie, au încercat să sigileze uşile bisericii dar
Dumnezeu a dat prin gând unei măicuţe, imediat după ce au sosit
dânşii, să ridice din balamale una din uşile bisericii şi astfel, cu
darul Domnului, a eşuat planul “musafirilor”.
În perioada 1955-1959, conform Decretului 410/59, tot
personalul sub 50 de ani trebuia să părăsească aşezământul.
Mănăstirea noastră deţine însă un act de veşnică vânzare prin care
proprietarele locului, monahia Silvestra Papară şi Epistimia Borş,
48
49. vând maicii Macaria Samoilă 68 prăjini teren (act întocmit în
prezenţa avocatului Valeriu Roban). Documentul conţine
următoarea clauză: ,,cumpărătoarea este obligată a primi ca pe
acest teren să se facă un schit de maici pentru Cultul pravoslavnic,
stăpânind terenul împreună cu maicile care ar face parte din acest
schit. În stăpânirea terenului cumpărătoarea va intra după moartea
mea, vânzătoarea”. Prin acest document, urmaşii deveneau
moştenitori prin lege şi tot personalul sub 50 ani a putut astfel
rămâne în mănăstire.
Prin voinţa Maicii Domnului, suprafaţa de un hectar de
pădure deasă de brad - aparţinând statului - din stânga aleii de la
intrarea principală, a fost eliberată în chip minunat în urma unei
furtuni din anul 1972, fenomen neaşteptat şi foarte restrâns ca arie.
Maica stareţă, care venise să cerceteze pe măicuţele ce lucrau
la dezafectarea terenului, s-a apropiat iar unul dintre copaci tocmai
atunci s-a desprins de rădăcina la care tăiau maicile şi a căzut peste
sfinţia sa. Dar nu s-a întâmplat nimic grav, căci au atins-o numai
crengile coroanei şi nu tulpina.
O altă minune s-a produs în timpul maicii Macaria în
Sâmbăta Mare cu maica Epraxia Nechita care ceruse blagoslovenie
să meargă la Mănăstirea Slătioara pentru slujba de Înviere.
Neprimind încuviinţare, a adormit puţin şi a văzut un grup de sfinţi
îngeri ce veneau către mănăstirea noastră.
Când maica Epraxia i-a întrebat pe aceştia unde merg, au
răspuns: ,,La Înviere, în Mănăstirea maicii Macaria”. Când s-a
trezit şi a mers în biserică, maica Epraxia a văzut-o pe maica
Macaria ieşind cu lumânarea ca la Sfânta Înviere. Şi astfel s-a
mângâiat că, deşi nu era în mănăstire preot, deşi ea nu s-a putut
duce la Slătioara, şi în Brădiţel se săvârşea Sfânta Liturghie, în chip
nevăzut, de către sfinţii îngeri.
***
În vara anului 1976 s-au făcut pregătirile pentru sfinţirea
Bisericii dar, la intervenţia autorităţilor, arhiereii şi preoţii nu au
mai putut săvârşi Sfânta Liturghie.
49
50. Grupul de poliţişti a
Mănăstirea Brădiţel în 1978 închis porţile şi a
s u p r a v e g h e a t
împrejurimile de vineri
noaptea până duminică
la prânz, aşa încât
credincioşii care voiau
să participe la slujbă au
fost nevoiţi să plece.
Biserica s-a sfinţit în
1978, în secret.
După cutremurul din 4 martie 1977 (care a avut urmări
costisitoare atât pentru biserică cât şi pentru chilii) maicile au
asigurat parţial drumul pentru transportul materialelor de
construcţie. Mulţumind lui Dumnezeu că nu s-a dărâmat nimic din
temelie şi că certarea cea părintească a fost cu milă asupra lor,
maicile îşi continuă datoria de a se ruga, de a munci şi de a lupta
pentru păstrarea credinţei strămoşeşti.
În 1979 a fost un control foarte riguros în mănăstire. S-au
căutat materiale achiziţionate ilegal, armament, aur şi personal fără
vize de domiciliu stabil. Nu s-a găsit nimic din toate acestea. Au
fost confiscate tabla, şamota şi lumânările.
Singurul
obiect din aur Sfântul Ierarh Glicherie şi alţi oaspeţi de seamă,
în chilia Maicii Stareţe Macaria,
era o cruciuliţă la sfinţirea din 1978
în icoana Maicii
Domnului pe
care cei
potrivnici nu au
depistat-o
( M ă i c u ţ a
Domnului o
acoperise pentru
a nu fi văzută).
50
51. Veşmântul Preasfintei Născătoare de Dumnezeu a acoperit şi
pe toate măicuţele fără viză definitivă iar acestea au trecut cu bine
obstacolul.
Autorităţile urmăreau, ca şi altădată, dacă în mănăstire vine
preot să slujească Sfânta Liturghie. Ca o măsură de precauţie,
pentru a nu putea intra cineva necunoscut în Sfântul Altar, maicile
încuiau Sfintele Uşi pe dinăuntru. Un reprezentant al securităţii din
Piatra Neamţ, la îndemnul colegului său, găsind Sfintele Uşi
încuiate, a îndrăznit a sări peste ele în Sfântul Altar şi a se aşeza pe
Sfânta Masă. La câteva zile, cel ce a sărit a avut un accident şi şi-a
rupt picioarele, iar cel ce l-a îndemnat s-a prăbuşit cu maşina,
împreună cu familia, în lacul de acumulare Bicaz.
Era întreţinută o atmosferă de tensiune în mănăstire şi prin
ameninţările de dărâmare a chiliilor şi de risipire a personalului
monahal. Li se spunea măicuţelor că, dacă nu vor părăsi de
bunăvoie locul, vor fi duse forţat în Bărăgan. Silite de împrejurări,
maicile şi-au pregătit câte un mic bagaj cu strictul necesar,
aşteptând hotărârea. Dar, după două săptămâni de încordare, au
înţeles că este voia Maicii Domnului să rămână pe loc şi să
întărească mănăstirea. Prin post şi rugăciune, au cerut Maicii
Domnului să facă o minune şi să potolească duhurile răzvrătite.
Printre alte realizări ale anului 1982 menţionăm şi construcţia
porţii de la intrarea principală. Cu boltă şi turnuleţe, ea exprimă
arta, măiestria şi darul deosebit ale ierodiaconului Galaction
Gherasim.
În primăvara anului 1984, la 19 aprilie, pleacă dintre noi la
cele veşnice preacuvioasa maică stareţă Macaria în vârstă de 84 de
ani, lăsându-ne îndurerate şi îngrijorate. În ultimele clipe, a chemat
pe toate maicile, le-a blagoslovit, şi-a luat rămas bun, le-a dat
ultimele sfaturi şi le-a vorbit despre reîntâlnirea lor în Cetatea
Cerească. Era un moment sfânt, plin de jale, tăcere şi taină. Faţa îi
era copleşită de o adâncă pace, presimţind vizita îngerilor, în timp
ce buzele sale slăveau pe Domnul vieţii şi al morţii. Înconjurată de
lacrimile ucenicelor sale, de mireasma florilor de aprilie, de cânte-
51
52. cele vesele ale păsărilor şi de tămâia rugăciunilor, sufletul
preacuvioasei s-a înălţat către cereştile lăcaşuri în lumea
nestricăciunii. Multe inimi au fost copleşite de durere, la moartea
acestui finic binecuvântat plin de roade.
În vara aceluiaşi an, se alege de către întregul sobor, în
prezenţa Î.P.S. Mitropolitul Silvestru şi a preacuviosului părinte
arhimandrit Nifon Marinache, o nouă maică stareţă, schimonahia
Teofana Nistor în vârstă de 56 de ani. Vlăstar sfânt din rădăcină
sfântă - ucenică a maicii Macaria – era un model de hărnicie şi
slujire. Cu multă băgare de seamă faţă de înaltele sale răspunderi,
urmărea să înveţe ucenicele prin exemple vii, căci munca smereşte,
domoleşte şi sfinţeşte trupul şi sufletul. Când e însoţită de
rugăciune, se face imn de laudă Celui ce pe toate le lucrează.
Maica Stareţă Teofana Nistor
Maica Stareţă Teofana Nistor s-
a născut la 22 octombrie 1928 în
comuna Drăguşeni judeţul Suceava,
din părinţii Toader şi Mărioara,
primind la botez numele Maria.
Vlăstar al unei familii de creştini
pravoslavnici, la vârsta de 21 de ani
tânăra Maria îmbrăţişează viaţa
călugărească, intrând în obştea
Mănăstirii Brădiţel sub ascultarea
maicii stareţe Macaria Samoilă (în
anul 1949). Dragostea fierbinte pentru
mirele Hristos a ajutat-o să parcurgă
cu râvnă toate etapele rânduielii
monahale. Ca o albină lucrătoare, după ce a cules nectarul
duhovnicesc din florile sub ale căror petale a crescut, produce
mierea pentru fiicele duhovniceşti a căror mamă devine după ce
Maica Stareţă Macaria pleacă la cele veşnice, în anul 1984.
52
53. Darul lui Dumnezeu şi experienţa pe care o dobândise în
mănăstire în timpurile de prigoană, au ajutat-o să parcurgă cu
demnitate şi ultima parte a vieţii (1984-1990) care a coincis cu
apogeul dictaturii comuniste.
Alături de dorinţa fierbinte de a construi biserica nouă, a
luptat mult şi pentru păstrarea cu stricteţe a rânduielilor statornicite
de maica stareţă Macaria Samoilă.
Înalt Preasfinţia Sa Mitropolitul Silvestru, duhovnicul obştii
noastre în acea perioadă, a accentuat grija deosebită pentru
respectarea pravilei din biserică şi pentru citirea psaltirii de obşte la
orele exacte. Psalmii Sfântului Prooroc David sunt ca un zid
împotriva vrăjmaşului, un singur minut de întrerupere putând
produce fisuri în zid şi determina intrarea săgeţilor potrivnicului.
În cuvintele de învăţătură, preacuvioasa maica stareţă
Teofana aducea deseori de faţă rânduielile Cuviosului Pahomie. De
asemenea, cu multă căldură duhovnicească şi blândeţe, referitor la
obligaţia fiecărui călugăr de a fi prezent, eram îndemnate de a urma
la biserică, la pravila de obşte, cu toată râvna. Nu se putea nicicum
a înlocui rugăciunile de obşte cu cele de la chilie şi nici sunetul
clopotului nu trebuia să ne afle înafara sfintei biserici. Eram
povăţuite să ascultăm cuvântul rugăciunii cu luare aminte, să rostim
neîncetat rugăciunea minţii din inimă, să păstrăm buna-cuviinţă şi
liniştea în biserică şi în Sfântul Altar iar ascultarea de paracliser să o
facem cu multă frică de Dumnezeu şi cu atenţie.
Ne cerea să nu uităm niciodată să stăm înaintea Împăratului
Ceresc cu toată umilinţa şi evlavia, precum heruvimii şi serafimii.
Se bucura cu duhul când toate maicile veneau la strană (chiar dacă
nu puteau citi sau cânta). Nu mică îi era întristarea când cineva
îndrăznea să vină la biserică fără camilafcă. De multe ori, ne spunea
cum Maica Stareţă Macaria acorda o atenţie deosebită dicţiei şi
tonului cântărilor la strană.
Nu se părăsea nici buna-cuviinţă, căci nimeni nu îndrăznea
ca, după terminarea rugăciunii, să iasă din biserică înainte de maica
stareţă ci se aştepta în şir de o parte şi de alta.
53
54. Nu se accepta nici cea mai mică abatere de la păzirea
blagosloveniei şi se aplica un canon cuvenit pentru încălcarea
acestei reguli. Maica Stareţă Teofana era o aprigă lucrătoare în
munca de formare a noilor începătoare. Urmărea pas cu pas ca
smerenia şi tăierea voii să intre în sufletele tinerelor ucenice. Ca cea
care ajunsese la vârsta bătrâneţii, ne spunea că acela care a fost
învăţat în trăire duhovnicească a putut duce făgăduinţa călugărească
până la sfârşit, chiar în suferinţă şi în ispite. Era plină de răbdare, în
boală şi în necazuri. Ne spunea că maicile mai în vârstă erau
istovite de dureri şi osteneli dar nu părăseau ascultările ci
nădăjduiau în darul lui Dumnezeu şi le duceau pe toate la bun
sfârşit.
Mult suferea maica stareţă Teofana dacă se întâmpla vreodată
ca cineva să se împotrivească în cuvânt sau în faptă. Frumoasă era
imaginea generală a comunităţii în care vedeai doar fiinţe smerite ce
nu ştiau a zice altceva decât minunatele cuvinte „Blagosloviţi şi
iertaţi!”
Simplitatea şi dreapta socoteală despre care citim în Vieţile
Sfinţilor era o altă virtute pe care o regăseam la maica stareţă
Teofana. Simplitatea în gândire nu dădea voie vicleşugului şi
făţărniciei să intre în suflet iar simplitatea ţinutei şi a hranei a ajutat
dintotdeauna şi ajută la împlinirea datoriei monahale.
***
După săvârşirea slujbei de înscăunare, comitetul rămânând
acelaşi, noua maică stareţă este ajutată şi ascultată în continuare
fără să se simtă vreo lipsă a celei ce a răposat.
Tristului eveniment de la 19 aprilie 1984 i-a urmat cel al
despărţirii de cel mai înflăcărat ierarh al Bisericii Ortodoxe de
Răsărit din România – Î.P.S. Mitropolitul Glicherie. Canonizarea
Sfântului Ierarh Glicherie Mărturisitorul se înscrie ca o pagină de
aur în istoria bisericii noastre. Ea este pecetea vie prin care
Dumnezeu întăreşte adevărul mântuitor în sufletele generaţiilor
prezente şi viitoare. Succesor la scaunul mitropolitan, Î.P.S.
Mitropolitul Silvestru Onofrei a devenit şi duhovnicul obştei
noastre începând cu anul 1986.
54
55. Nădăjduind în
binecuvântarea şi ajutorul Maicii
Domnului, Acoperitoarea vie a
acestui sfânt lăcaş, maica stareţă
Teofana şi comitetul (împreună
cu maica iconoamă schimonahia
Antonia Drângu) au ţinut piept
Maica iconoamă schimonahia
nevoilor şi ispitelor ce au urmat. Antonia Drângu
În primăvara anului 1986, s-a
adus cărămida pentru reparaţia bisericii, întocmindu-se cele
necesare pentru începerea unei importante lucrări. Maica stareţă,
încurajată de întregul sobor, aduce la cunoştinţa organelor comunale
şi judeţene, necesitatea consolidării bisericii (care era în pericol de
dărâmare), insistând de mai multe ori în 1987 pentru obţinerea
autorizaţiei de reparaţie-construcţie. În zadar s-a apelat la autorităţi
căci aprobările pentru instituţiile de cult erau foarte greu de obţinut
în perioada când dictatura comunistă ajunsese la apogeu. Ştiut era şi
faptul că această credinţă a purces fără aprobarea Ministerului
Cultelor, fiind doar ...tolerată.
Amintim numai situaţia în care maica stareţă Teofana a mers
împreună cu alte măicuţe în audienţă la vicepreşedintele Consiliului
Judeţean Neamţ, prezentând cererea pentru construirea bisericii.
Fiind privite dispreţuitor, li s-a adresat doar o singură întrebare:
Vreţi să faceţi biserică... dar aveţi dreptul de a trăi? după care s-a
încheiat audienţa. S-ar putea găsi oare cuvintele potrivite care să
exprime durerea sufletească simţită atunci de măicuţe?
Din nou, maicile erau în mari griji. Trebuiau acte pentru cei
de pe pământ, dar nădejdea era tot la Dumnezeu şi la Maica Sa
Preasfântă care ştiau necazul şi dorinţa noastră. Ei ştiau că s-ar
putea construi biserica şi fără acte, cum atâtea lucruri bune s-au
făcut de la începutul lumii, dar aşteptau mai cu deadinsul
rugăciunile noastre. Am rămas aşadar pentru o vreme ca văduva din
Sfânta Evanghelie, aşteptând milă de la împăratul. Dar ni s-a
împlinit în cele din urmă şi cererea...
55
56. Î.P.S. Silvestru Onofrei - Arhiepiscopul şi Mitropolitul
BOR - SV - duhovnicul Mănăstirii Brădiţel (1985 - 1992)
56
57. Î.P.S. Arhiepiscopul şi Mitropolitul Silvestru Onofrei
Î.P.S. Arhiepiscopul și Mitropolitul Silvestru (în lume,
Onofrei Onofrei) s-a născut în anul 1924 în satul Rădăşeni, judeţul
Suceava. Părinţii lui, Vasile şi Maria, erau oameni cu credinţă
adâncă şi cu frică de Dumnezeu, ortodoxia fiind pentru ei un mod
de viaţă. Ei se distingeau prin însuşiri ca iubirea de oameni,
bunătatea și milostenia. Erau mereu gata să-i ajute pe cei săraci, să-i
găzduiască pe călători în casa lor şi să-l încălzească sufletește pe
aproapele lor.
Anul naşterii lui Onofrei coincide cu anul în care Biserica
Ortodoxă Română este greu încercată prin acceptarea inovaţiilor
apusene de a schimba calendarul, inovaţii ce au dus la mari
tulburări în rândul credincioşilor ce voiau să rămână fideli
predaniilor Sfinţilor Părinţi şi Sfintei Tradiţii.
Poziţia duhovnicească a familiei Onofrei în aceste vremuri
este evidentă. Pentru ei, Ortodoxia era adevărul şi viaţa, cu toate
dogmele, cu tradiţia bisericească, cu canoanele şi tipicul ecleziastic.
În sufletul acestor oameni credinţa şi viaţa creştin-ortodoxă erau de
neclintit. Casa familiei Onofrei a devenit în acei ani de prigoană
biserică, acolo oficiindu-se în ascuns cununii, botezuri, parastase şi
alte servicii liturgice, căci toate lăcaşurile de cult se aflau în
stăpânirea Bisericii oficiale.
După ce în anul 1931 părintele Glicherie Tănase se întoarce
de la Ierusalim şi Sfântul Munte având binecuvântare să zidească
biserici, în curtea familiei Onofrei se pune piatra fundamentală
pentru construirea unui lăcaş de cult pe stil vechi cu hramul
Sfinţilor Apostoli.
Fiu duhovnicesc al viitorului Mitropolit Glicherie, tânărul
Onofrei este dăruit de Dumnezeu cu însuşiri deosebite precum
inteligenţa, hărnicia şi sârguinţa, răbdarea şi stăruinţa cu care-şi
împlinea aspiraţiile, extraordinara memorie și alte harisme
duhovniceşti care aveau să se dezvăluie în toată deplinătatea lor în
anii tinereţii.
57
