2. Intrarea României în război,
august 1916
Pe 27 august 1916, trei armate române au trecut la
atac traversând Carpații Meridionali, după care au
intrat în Transilvania. Primele atacuri au fost
încununate de succes, obligându-i pe austro-ungari
să se retragă, dar, la mijlocul lui septembrie, germanii
au transferat pe frontul transilvănean patru divizii,
avansarea românilor fiind oprită. Rușii au deplasat la
rândul lor în ajutorul românilor trei divizii, dar ace ști
militari nu au fost aprovizionați corespunzător.

3. Primul contraatac al Puterilor Centrale a fost organizat de generalul
August von Mackensen, care a coordonat o armată multinațională formată
din trupe germane, bulgare și otomane. Atacul a fost declanșat din
Bulgaria pe direcția nord pe 1 septembrie. Atacul a fost îndreptat dinspre
pozițiile de pe Dunăre spre Constanța. Garnizoana de la Turtucaia,
împresurătă de trupele bulgaro-germane, s-a predat pe 6 septembrie.
(Vedeți și: Bătălia de la Turtucaia).PRIMA PARTE
Pe 15 septembrie, Consiliul român de război a hotărât să suspende
ofensiva în Transilvania și să se concentreze pe distrugerea grupului de
armate Mackensen în schimb. Planul, cunoscut sub numele de Ofensiva
Flămânda, presupunea atacarea forțelor Puterilor Centrale printr-o lovitură
de flanc și spate, după traversarea Dunării pe la Flămânda, în timp ce, pe
linia principală a frontului, trupele româno-ruse trebuiau să lanseze o
ofensivă spre Cobadin și Kurtbunar. Pe 1 octombrie, 2 divizii românești au
forțat cursul Dunării la Flămânda și au creat un cap de pod lat de 14
kilometri și adânc de 4 kilometri. În aceeași zi, diviziile româno-ruse au
declanat ofensiva pe frontul dobrogean, atac care a înregistrat succese
limitate. Eșecul incercării de spargere a frontului germano-bulgar din
Dobrogea, combinată cu furtuna puternică din noaptea de 1/2 octombrie,
care a avariat puternic podul de pontoane de peste Dunăre, l-a făcut pe
Averescu să anuleze întreaga operațiune. Consecințele acestui eșec au
fost uriașe pentru tot restul campaniei.

4. Generalul rus Andrei Medardovici Zaioncikovski și trupele sale au sosit în grabă pentru a
întări frontul aliat româno-rus, în încercarea de oprire a armatei lui Mackensen mai
înainte ca acestea să cucerească calea ferată București – Constanța. Au urmat lupte
grele, cu atacuri și contraatacuri viguroase până pe 21 septembrie.
Comanda trupelor germano-austriece din Transilvania era acum asigurată de
Falkenhayn (demis din fucția de șef al Statului Major). El a declanșat propria ofensivă pe
18 septembrie. Primul atac a fost declanșat împotriva Armatei I română lângă orașul
Hațeg. Atacul a oprit avansarea românilor. După opt zile, două divizii de vânători de
munte germani aproape că au reușit să taie coloanele române în marș lângă Sibiu.
Trupele române au fost nevoite să se retragă în munți, iar germanii au reușit să ocupe
Pasul Turnu Roșu. Pe 4 octombrie, Armata a II-a română a atacat forțele germane la
Brașov, dar a fost respinsă, fiind nevoită să se retragă. Armata a 4-a, care acționa în
nordul țării s-a retras în condițiile în care armata austriacă exercita o presiunele
moderate asupra sa, astfel că, pe 25 octombrie, armata română se afla cu toate
efectivele înapoi în interiorul granițelor naționale.
În Dobrogea, generalul Mackensen a lansat o nouă ofensivă pe 20 octombrie, după o
lună de pregătiri atente, și a trupele amestecate de sub comanda sa au reușit să învingă
pe cele ruse. Rușii au fost forțați să se retragă din Constanța spre Delta Dunării. Armata
rusă era nu doar demoralizată, dar și cu proviziile pe sfârșite. Mackensen a ales să
transfere în mare secret o jumate din armata sa lângă orașul Sviștov(Sistova) din
Bulgaria, pregătindu-se să forțeze cursul Dunării. ULTIMA PARTE

5. Campania din România
Forțele de sub comanda lui Falkenhayn au executat câteva atacuri de probă în
trecătorile Carpaților pentru a testa punctele slabe ale apărării. După câteva
săptămâni de concentrare ale celor mai bune trupe ale sale, unitățile de elită
Alpen Korps, în fața Pasului Vulcan, germanii au atacat pe 10 noiembrie, i-au
împins înapoi pe apărătorii români din munți. Pe 26 noiembrie deja luptele se
dădeau în zona de câmpie. În munți începuseră ninsori puternice, și în scurtă
vreme operațiunile militare ar fi trebuit să înceteze. Armata a 9-a germană a
înaintat în celelalte sectoare ale frontului, atacând toate trecătorile Carpaților
Meridionali, românii fiind forțați să se retragă constant, în condițiile în care
situația aprovizionării lor devenea critică.
Pe 23 noiembrie, cele mai bine antrenate trupe de sub comanda lui
Mackensen au traversat Dunărea plecând din două locații de lângă Sviștov.
Atacul german i-a luat prin surprindere pe români, frontul apropiindu-se rapid
de capitala București. Atacul lui Mackensen amenința să taie în două frontul
românesc, iar noul comandant suprem român, proaspăt avansatul general
Constantin Prezan a încercat să organizeze un contraatac disperat. Planul era
foarte curajos, urmând să folosească întreaga rezervă a armatei române, dar
avea nevoie pentru reușită de cooperarea rușilor pentru oprirea ofensivei lui
Mackensen, timp în care armata română ar fi trebuit să atace în dreptul
joncțiunii dintre trupele lui Mackensen și Falkenhayn. Numai că armata rusă
nu a fost de acord cu planul de luptă și a refuzat să coopereze.

6. Pe 1 decembrie, armata română a atacat totuși. Mackensen a reușit să
transfere forțe către frontul atacat al lui Falkenhayn. După oprirea
avântului românesc, germanii au contraatacat în toate punctele. Guvernul
și curtea regală română s-au retras la Iași. Bucureștiul a fost ocupat pe 6
decembrie de cavaleria germană. Numai vremea și drumurile proaste au
salvat o bună parte a armatei române de la încercuire sau distrugere.
Totuși, peste 150.000 de soldați români fuseseră capturati.
Rușii au fost forțați să trimită întăriri masive pe fontul românesc pentru a
evita o invazie germană în sudul Rusiei. După mai multe lupte de mică
amploare, armata germană a fost oprită din avansare la mijlocul lunii
ianuarie 1917. Armata română continua să lupte, deși cea mai mare parte
a teritoriului său se afla sub ocupație străină.
Pierderile armatei române au fost estimate la 300 – 400.000 de soldați,
morți, răniți, dispăruți sau prizonieri.Pierderile cumulate ale germanilor,
austriecilor, bulgarilor și otomanilor au fost estimate la aproximativ 60.000
de oameni.Campania victorioasă a întărit mult moralul trupelor germane și
a generalilor lor: Falkenhayn și Mackensen (Esposito, Atlas of American
Wars, vol. 2). În cele mai multe cazuri, victoriile fuseseră obținute de
diviziile germane, cu un ajutor bulgar în sud. Germanii se dovediseră
superiori la toate capitolele: aprovizionare, echipare, pregătire de luptă și
capacitate a conducătorilor. Printre tinerii ofițeri din trupele de elită Alpen
Korps se afla și viitorul feldmareșal Erwin Rommel.

7. Urmări
Luptele au continuat în 1917, Moldova rămânând neocupată
datorită strategiei de apărare în triunghi a Armatei a 4-a (cu
pierderi minore după retragerea menționată anterior), care a
rămas neclintită în apărarea Carpaților Răsăriteni, protejând Iașii
împotriva atacurilor germane repetate. În mai 1917, armata
română a atacat alături de aliații ruși pentru a sprijini Ofensivei
Kerenski. După ce au reușit să rupă frontul austro-ungar la
Mărăști, avansarea trupelor ruso-române a trebuit să fie oprită
datorită eșecului dezastruos al Ofensivei Kerenski. Forțele lui
Makensen au contraatacat, dar au fost învinse la Mărășești.
Între timp, tehnicienii germani au reușit să repună în func țiune
sondele din câmpurile petroliere din jurul Ploieștiului, iar până la
sfârșitul războiului au extras peste un milion de tone de țiței. De
asemenea, germanii au rechiziționat două milioane de tone de
cereale de la țăranii români. Aceste materiale au fost vitale pentru
aprovizionarea Germaniei până la sfârșitul războiului, în 1918.
(John Keegan, World War I, pag. 308).

8. În mod clar, România a intrat în lupta într-un moment defavorabil.
Se apreciază în zilele noastre că, dacă ar fi intrat în război de
partea Antantei în 1914 sau 1915, s-ar fi putut evita cucerirea
Serbiei. La începutul anului 1916, românii ar fi putut sprijini
Ofensiva Brusilov. Cauza principală a întârzierii intrării în război a
României a fost neîncrederea cvasigenerală a liderilor politici și
militari români în Rusia.
Generalul Esposito afirma că liderii militari români au făcut câteva
greșeli strategice și operaționale:
Din punct de vedere militar, strategia română a fost cea mai
proastă. Alegând Transilvania ca obiectiv prioritar, armata
română a ignorat total armata bulgară din spatele ei. Când
ofensiva prin munți a eșuat, înaltul comandament român a refuzat
să economisească forțele de pe front pentru a permite crearea
unei rezerve mobile, cu care amenințarea de mai târziu a lui
Falkenhayn să fie respinsă. Românii nu și-au masat nicăieri
forțele în mod corespunzător pentru a obține concentrarea puterii
de luptă. (Esposito, Atlas of American Wars, vol 2

9. Când bolșevicii au cucerit puterea în urma Revoluției din
Octombrie și au semnat cu germanii Tratatul
de la Brest-Litovsk, România a fost lăsată complet izolată
și încercuită de forțele ostile, neavând altă opțiune decât
să iasă la rândul ei din război și să accepte condițiile
umilitoare ale Păcii de la București. După ofensiva
încununată cu succes de la Salonic care a avut ca rezultat
scoaterea din război a Bulgariei, România a reintrat în
război pe 10 noiembrie 1918, cu doar o zi mai înainte ca
războiul să se încheie în vest.
Pe 27 martie 1918, Sfatul Țării din Basarabia a proclamat
unirea cu România cu o majoritate a voturilor.[6] Pe 14
octombrie, reprezentanții populației din Bucovina a votat
pentru unirea cu Țara (unirea realizându-se pe 15
noiembrie), iar pe 1 decembrie același an, și reprezentanții
românilor și sașilor din Transilvania a adoptat o
proclamația de la Alba Iulia de unire cu Regatul Român.
Tratatul de la Versailles a recunoscut toate proclama țiile
de unire în conformitate cu dreptul la autodeterminare
stabilit de Declarația celor 14 puncte ale președintelui
american Thomas Woodrow Wilson