1. DREPT DIPLOMATIC ŞI CONSULAR. SUBIECTE 1-
51.
• DREPTUL DIPLOMATIC- DEFINIRE, ISTORIC, TRĂSĂTURI.
Dreptul diplomatic cuprinde totalitatea normelor juridice care guvernează statutul
organelor diplomatice sau totalitatea regulilor de drept internaţional care se referă la organizarea,
sarcinile, competenţa şi statutul organelor pentru relaţiile externe. Dreptul diplomatic este definit
în doctrină ca o ramură a dreptului internaţional public care are ca obiect normele şi practica
ce reglementează relaţiile externe ale statelor şi ale altor subiecţi de drept internaţional sau ca
fiind acea parte a dreptului internaţional care stabileşte regulile practicii relaţiilor externe ale
statelor între ele, ori ca o ramură a dreptului internaţional public care reglementează
înfiinţarea, funcţionarea şi statutul juridic, precum şi desfiinţarea organelor relaţiilor
internaţionale.
Obiectul dreptului diplomatic îl constituie diferitele aspecte ale activităţii
diplomatice desfăşurate de organele interne ale statelor, ca şi de organele externe ale
acestora, create în acest scop – misiunile diplomatice permanente şi misiunile diplomatice
ad-hoc –, precum şi anumite laturi ale activităţii conferinţelor şi organizaţiilor
internaţionale.
De aici rezultă că:
- dreptul diplomatic nu se situează în afara dreptului internaţional, ci constituie o ramură a
acestuia;
- în comparaţie cu celelalte norme ale dreptului internaţional în ansamblu, normele
dreptului diplomatic joacă un rol instrumental, în sensul că el ajută la atingerea obiectivelor de
politică externă şi oferă modalităţile de stabilire şi de ducere a relaţiilor dintre state şi, într-un fel,
contribuie direct efectiv la asigurarea aplicării celorlalte norme ale dreptului internaţional;
- dreptul diplomatic ocupă un rol central în cadrul dreptului internaţional pentru că se
ocupă de însuşi mecanismul care face să existe şi să se desfăşoare relaţiile dintre state;
- la baza dreptului diplomatic stau aceleaşi principii fundamentale şi generale pe care se
sprijină şi dreptul internaţional contemporan; principiile fundamentale ale dreptului internaţional
constituie criteriul suprem în aprecierea legalităţii activităţii diplomatice, ele constituie călăuza
activităţii diplomatice şi trebuie să fie respectate cu stricteţe;
- fundamentul dreptului diplomatic rezidă în imperativul stabilirii şi dezvoltării unor
relaţii normale între state, de menţinere a contactelor şi de realizare a unei colaborări între ele –
ceea ce presupune prezenţa şi funcţionarea într-un stat străin a organelor de reprezentare –
precum şi în dezideratul pe care-l au statele ca relaţiile diplomatice să funcţioneze pe o bază
stabilă şi ordonată.
• DIPLOMATIA- DEFINIRE, TIPOLOGIE.
Relațiile diplomatice sunt o parte a relațiilor internaționale și „alcătuiesc o
categorie specială de raporturi între state, de o calitate superioară și de o importanță
2. deosebită”. (Ion M. Anghel). Michael Hardy aprecia că relațiile diplomatice reprezintă
„conducerea, prin intermediul organelor reprezentative și prin mijloace paşnice, a relațiilor
externe ale unui anumit subiect al dreptului internațional cu oricare alt subiect sau alți subiecți”.
Relațiile diplomatice sunt proprii statelor, care îşi admit reciproc, stabilind relațiile diplomatice,
personalitatea juridică internațională. (Ion Mazilu)
Dicționarul diplomatic din 1979 defineşte astfel relațiile diplomatice: raporturi
politice cu caracter oficial și de continuitate între state, stabilite pe baza acordului de voință
reciproc, prin misiuni diplomatice permanente pe care statele și le trimit în scopul dezvoltării
colaborării internaționale și al apărării intereselor fiecărui stat și ale cetățenilor săi pe
3. teritoriul celuilalt stat. Relațiile diplomatice reprezintă forma superioară a legăturilor dintre
state; ele contribuie la lărgirea și intensificarea raporturilor bilaterale în toate domeniile de
activitate (politic, economic, cultural - ştiințifice, consular etc.).
Evoluția relațiilor diplomatice din ultimele decenii a dus la apariția unor noi raporturi, nu
numai între state, ci și între acestea și organizațiile internaționale, realizându-se nu numai prin
misiuni permanente, ci și prin misiuni diplomatice ad-hoc (misiuni speciale). Ca urmare a creării
acestui nou tip de relații, diplomația cunoaşte la ora actuală mai multe forme de manifestare:
• diplomația permanentă, care poate fi bilaterală sau multilaterală se realizează prin
intermediul
organizațiilor internaționale;
4. • diplomația ad-hoc (temporară), realizată prin misiunile speciale; Pentru stabilirea
relațiilor
diplomatice este necesară îndeplinirea anumitor condiții care, deocamdată, scapă reglementărilor
de drept internațional.
Totuşi, din practica statelor rezultă că cel puțin următoarele condiții trebuie îndeplinite:
• entitatea care stabileşte relații diplomatice să aibă calitatea de subiect de drept
internațional,
deoarece principalele subiecte sunt statele;
• când două state stabilesc relații diplomatice, este necesară recunoaşterea lor reciprocă,
5. deoarece relațiile diplomatice nu se pot stabili în lipsa acestuia, nici chiar atunci când este doar o
recunoaştere de facto. Uneori, prin actul recunoaşterii se exprimă și intenția de a stabili relații
diplomatice. Cu toate acestea, actul recunoaşterii nu implică și existența obligatorie a relațiilor
diplomatice între cele două state;
• stabilirea relațiilor diplomatice se realizează numai pe baza acordului reciproc, prin
exprimarea
liberă a consimțământului părților, acord care poate lua forma unui tratat solemn sau a unui
schimb de note între ministerele afacerilor externe, ori o altă formă potrivit practicii diferite a
statelor.
Deși relațiile diplomatice sunt caracterizate prin continuitate ca stare de normalitate,
există posibilitatea încetării acestora, aceasta putând fi:
• totală – ceea ce presupune ruperea relațiilor diplomatice;
• temporară – ceea ce presupune suspendarea relațiilor diplomatice.
6. Ruperea relațiilor diplomatice poate avea loc din motive diverse, cel mai adesea aplicată
ca măsură de constrângere fără folosirea forței, sau ca rezultat al stării conflictuale armate.
Această modalitate de încetare a relațiilor diplomatice reprezintă un act unilateral al statelor, care
se poate manifesta:
• expres (declarație oficială, motivată sau nu) sau
• tacit, caz în care deseori sunt ascunse adevăratele intenții.
Suspendarea relațiilor diplomatice este rezultatul unor împrejurări temporare care fac
imposibilă menținerea lor pentru perioade determinate, cum ar fi, de exemplu, ocuparea
teritoriului statului (debelatio).
Dreptul internațional public actual oferă posibilitatea uzitării instituției puterii
protectoare, adoptată prin Rezoluția Adunării Generale a ONU, nr. 22AM, din 13 februarie 1946
ceea ce înseamnă reprezentarea intereselor unui stat chiar în timp de conflict armat.
7. *Termenul „diplomaţie” este de origine greacă (diploo) şi, iniţial, desemna acţiunea
de redactare a actelor oficiale în două exemplare (diplome).
Diplomaţia într-un sens mai direcţionat poate desemna şi unul sau mai multe organe ale
statului (de exemplu ministerul de externe, misiunile diplomatice ale unui stat etc.).
Diplomaţia desemnează într-un sens foarte larg politica externă a unui stat
(diplomaţia românească), sau a unui grup de state (diplomaţia Uniunii Europene), ori a unei epoci
(diplomaţia contemporană) sau a unei regiuni geografice (diplomaţia Orientului Mijlociu).
O definiţie a diplomaţiei poate fi dată, ca fiind: conducerea raporturilor unui stat cu
alt stat sau grupuri de state, prin mijloace sau căi oficiale şi cuprinde acţiunea proprie a
agenţilor diplomatici şi activitatea specifică a organelor interne ale statului (şeful statului,
ministerul afacerilor externe etc.) în domeniul politicii externe, reprezentând astfel un
instrument de bază al relaţiilor externe ale statului pentru apărarea drepturilor şi intereselor
acestuia în raport cu alte state şi cu organizaţiile internaţionale.
Evoluţia relaţiilor diplomatice din ultimele decenii a dus la apariţia unor noi raporturi, nu
numai între state, ci şi între acestea şi organizaţiile internaţionale, realizându-se nu numai prin
misiuni permanente, ci şi prin misiuni diplomatice ad-hoc (misiuni speciale). Ca urmare a creării
acestui nou tip de relaţii, diplomaţia cunoaşte la ora actuală mai multe forme de manifestare:
• diplomaţia permanentă, care poate fi bilaterală sau multilaterală se realizează prin
intermediul organizaţiilor internaţionale;
• diplomaţia ad-hoc (temporară), realizată prin misiunile speciale; Pentru stabilirea
relaţiilor diplomatice este necesară îndeplinirea anumitor condiţii care, deocamdată, scapă
reglementărilor de drept internaţional.
*Diplomaţia tipologie:
1. diplomaţie secretă vs. diplomaţie publică
2. diplomaţia bilaterală vs. diplomaţia multilaterală.
3. diplomaţia tacită vs. diplomaţia formală. Diplomaţia tacită presupune existenţa unor
gesturi de încurajare sau de intimidare a unui partener de discuţii, mesaje de influenţare a
conferinţei de presă.
4. diplomaţia multinivelară.*
• INTERACŢIUNEA DINTRE DREPTUL DIPLOMATIC, DIPLOMAŢIE,
POLITICĂ EXTERNĂ ŞI MORALA INTERNAŢIONALĂ.
a) Diplomaţia şi dreptul diplomatic
Etimologic, cuvântul diplomaţie vine din grecescul „diploma”, folosit în Grecia antică
pentru a desemna tăbliţele încredinţate solilor, ca semn al împuternicirii lor. Diplomaţia a primit
mai multe definiţii în literatura de specialitate.
În Dicţionarul diplomatic, diplomaţia este prezentată ca fiind o formă distinctă a
raporturilor bilaterale şi multilaterale dintre state, caracterizată prin întreţinerea unor raporturi şi
activităţi oficiale şi căutarea, prin intermediul negocierilor a intereselor statelor prin înţelegeri
directe, dar şi ca arta de asigura, conduce şi practica negocierile în numele unui stat cu alt stat sau
state.
Nicolae Titulescu, cunoscut diplomat român, considera că „diplomaţia sintetizează mai
multe ştiinţe” pe care „arta diplomaţilor le pune în operă în complexele tratative în care sunt
angajaţi”.
Morton A. Kaplan, pe care Dumitru Mazilu îl consideră unul dintre cei mai reputaţi
analişti ai relaţiilor internaţionale, la fel ca şi Harold Nicholson, numesc diplomaţia o profesiune
8. foarte veche, distinctă, de o complexitate deosebită, implicând mânuirea cu inteligenţă a celor
mai multe concepte elaborate de ştiinţele sociale şi, îndeosebi, de ştiinţa dreptului şi relaţiile
internaţionale, iar diplomaţii de valoare au fost dintotdeauna oameni instruiţi, cunoscători ai
domeniului şi ai domeniilor conexe. Henry Kissinger, raportând termenul de diplomaţie la
domeniul ştiinţific pe care-l foloseşte, aprecia că istoricii desemnează, de regulă, prin acest
termen relaţiile externe ale statului; în jurnalistică, termenul se foloseşte pentru a desemna
ministerul de externe, atunci când este implicat în promovarea unei poziţii faţă de un eveniment
extern; în vorbirea curentă, noţiunea desemnează o abilitate de a rezolva o situaţie conflictuală.
Termenul „diplomaţie” este de origine greacă (diploo) şi, iniţial, desemna acţiunea de
redactare a actelor oficiale în două exemplare (diplome).
Un exemplar reprezenta actul (scrisoarea) de împuternicire a trimisului oficial şi cel de-al
doilea exemplar era păstrat la arhivă. De aici, numele dat purtătorului dubletului a fost acela de
diplomat, iar activitatea acestuia s-a numit diplomaţie, deşi aceşti termeni s-au utilizat ca atare
mult mai târziu, începând cu sec. al XVIII-lea în prezent, expresia diplomaţie a dobândit mai
multe sensuri, utilizate în funcţie de contextul concret determinat, mai larg sau mai restrâns.
Diplomaţia într-un sens mai direcţionat poate desemna şi unul sau mai multe organe ale
statului (de exemplu ministerul de externe, misiunile diplomatice ale unui stat etc.).
Diplomaţie în limbajul comun poate semnifica politeţea, tactul, răbdarea, o bună judecată
însoţită de un interes precis şi curtoazie, dar şi, într-un sens peiorativ, poate desemna duplicitatea,
manipularea negativă, înşelătoria, sens pe care, evident, nu-l vom reţine în contextul analizelor
care urmează.
Diplomaţia desemnează într-un sens foarte larg politica externă a unui stat (diplomaţia
românească), sau a unui grup de state (diplomaţia Uniunii Europene), ori a unei epoci (diplomaţia
contemporană) sau a unei regiuni geografice (diplomaţia Orientului Mijlociu).
Diplomaţia mai poate desemna şi funcţiile îndeplinite de un diplomat sau o misiune
diplomatică şi acest sens îl vom avea în vedere în continuare. Diplomaţia trebuie privită şi
definită în contextul relaţiilor internaţionale, pentru că, din perspectiva politicii externe a statului,
acestea constituie obiectul diplomaţiei. Astfel, diplomaţia se înfăţişează ca o instituţie politico-
juridică importantă, respectiv ca o sumă de acţiuni şi reguli juridice stabilite atât prin legile
interne, cât şi prin tratate internaţionale, adoptate cu scopul de a reglementa relaţiile dintre state şi
organizaţiile internaţionale pentru realizarea politicii lor internaţionale.
Diplomaţia, având în vedere domeniul extrem de important în care acţionează – politica
externă – poate fi privită ca o adevărată artă a administrării relaţiilor internaţionale, dar şi ca o
ştiinţă, într-o dublă perspectivă: mai întâi, pentru că diplomaţia este o activitate care trebuie să fie
desfăşurată pe baza unor principii şi reguli fundamentate ştiinţific şi apoi, pentru că ea constituie
o disciplină de studiu care are ca obiect relaţiile dintre state şi interesele acestora. De aceea,
diplomaţia a devenit o adevărată profesiune care exclude prin definiţie amatorismul. Diplomaţia
veritabilă este apanajul profesioniştilor, adică a funcţionarilor publici special pregătiţi să facă faţă
sarcinilor deosebit de complexe ale politicii externe – diplomaţii.
O definiţie a Diplomaţiei poate fi dată, ca fiind: conducerea raporturilor unui stat cu alt
stat sau grupuri de state, prin mijloace sau căi oficiale şi cuprinde acţiunea proprie a agenţilor
diplomatici şi activitatea specifică a organelor interne ale statului (şeful statului, ministerul
afacerilor externe etc.) în domeniul politicii externe, reprezentând astfel un instrument de bază al
relaţiilor externe ale statului pentru apărarea drepturilor şi intereselor acestuia în raport cu alte
state şi cu organizaţiile internaţionale.
Se poate constata că, în multitudinea relaţiilor dintre state şi organizaţii internaţionale, o
mare parte şi cea mai importantă este cea a relaţiilor diplomatice, ca formă superioară şi stare de
9. normalitate a legăturilor dintre state, pentru că nu pot exista decât în condiţii de pace, ele însele
fiind instrumente ale păcii.
Potrivit altor definiţii date diplomaţiei în literatura de specialitate, aceasta constă în
„conducerea raporturilor unui stat cu altul prin mijloace oficiale, urmărindu-se acomodarea
intereselor lor prin mijloace paşnice şi, îndeosebi, prin negocieri”.
Putem spune, în concluzie, că diplomaţia este un complex de acte şi manifestări cu
caracter juridic sau protocolar ale subiectelor de drept internaţional, exprimate prin autorităţile
desemnate de legea internă sau structurile desemnate de statutele organizaţiilor internaţionale cu
gestionarea politicii externe ale acestora; este mijlocul prin care se nasc, se modifică sau se sting
raporturi juridice în cadrul comunităţii internaţionale.
Activitatea diplomatică se desfăşoară în temeiul normelor dreptului intern, dar cu
observarea normelor dreptului internaţional, într-un cadru juridic instituţional extern. Dreptul
diplomatic este cel care oferă cadrul juridic al stabilirii şi derulării relaţiilor dintre state, dintre
acestea şi organizaţiile internaţionale, fapt ce-l deosebeşte de diplomaţia, care reprezintă un
instrument de realizare a politicii externe, a intereselor statelor.
În concluzie, dreptul diplomatic reprezintă ramura dreptului internaţional public alcătuită
din totalitatea normelor juridice care au ca obiect reglementarea relaţiilor diplomatice dintre state,
respectiv dintre acestea şi organizaţiile internaţionale.
b) Dreptul diplomatic şi politica externă
Dreptul diplomatic, parte a dreptului internaţional public, constituie un mijloc de orientare
şi de influenţare a politicii externe a statelor în direcţia unor obiective şi valori stabilite de acestea
prin principiile şi normele de drept diplomatic. Politica externă a statelor trebuie să fie formulată
şi realizată în deplină concordanţă cu principiile şi normele de dreptului diplomatic.
Politica externă a statelor, la rândul ei, contribuie la dezvoltarea dreptului diplomatic, la
modificarea sau completarea acestuia, în raport cu nevoile reale ale raporturilor interstatale, ale
evoluţiei societăţii umane.
Diplomaţia este de cele mai multe ori confundată cu “politica externă” sau cu “relaţiile
externe”, dar termenii nu sunt sinonimi. Diplomaţia este principalul, dar nu singurul instrument al
politicii externe (politică ce este condusă de liderii politici, prin diplomaţi, oficiali civili sau
militari). Politica externă, pe de altă parte, stabileşte scopuri, prescrie strategii şi impune măsurile
ce trebuie folosite pentru îndeplinirea lor.
c) Dreptul diplomatic şi morala
O mare parte a principiilor şi normelor de drept internaţional public îşi au originea în
normele morale, dreptul internaţional fiind în esenţa sa bazat pe regulile moralei. Dreptul
internaţional, la rândul său, influenţează regulile morale ale raporturilor interstatale, contribuind
la dezvoltarea acestora în raport cu cerinţele vieţii internaţionale bazate pe drept. Dreptul
diplomatic, ca parte a dreptului internaţional public, presupune la rândul său, existenţa unor
legături de influenţare şi intercondiţionare reciprocă cu morala.
• *DIPLOMATIA CULTURALA SI DIPLOMATIA ECONOMICA- DEFINIRE,
SPECIFIC, EXEMPLE DE ACTIUNI DE DIPLOMATIE CULTURALA SI
ECONOMICA.
• DIPLOMAŢIA CULTURALĂ
10. • Este acel domeniu al diplomaţiei care are drept obiectiv stabilirea, dezvoltarea şi
susţinerea relaţiilor cu celelalte state prin cultură, artă, educaţie şi ştiinţă.
• Activitatea de diplomaţie culturală este un proces al proiectării în exterior a sistemului de
valori culturale ale unui stat şi a promovării acestuia la nivelul relaţiilor bi- şi
multilaterale.
Diplomaţia culturală îşi propune:
• să susţină relaţiile cu celelalte state prin cultură, educaţie şi ştiinţă;
• să deschidă căi alternative de comunicare către publicul ţării de reşedinţă;
• să cultive şi să iniţieze (dacă este cazul) relaţii culturale pe termen lung între state;
• să exercite influenţă în sprijinirea priorităţilor de politică externă;
• să folosească instrumentele de diplomaţie culturală pentru promovarea intereselor
economice.
Aceste obiective sunt realizate de Ministerul Afacerilor Externe prin intermediul misiunilor
României din străinătate
• DIPLOMAŢIA ECONOMICĂ
• este funcţia de politică externă care face legătura între demersurile politicii externe şi
bunăstarea economică a cetăţenilor unei ţări;
• are ca obiectiv utilizarea tuturor instrumentelor de politică externă pentru promovarea
intereselor economice ale întreprinzătorilor români şi ale statului român;
• presupune instituirea unui cadru eficient de cooperare instituţională, în vederea
realizării unor demersuri concertate de promovare a obiectivelor economice ale
României în străinătate şi de sprijinire a atragerii de investiţii străine în România.
• În cadrul Ministerului Afacerilor Externe funcţionează Direcţia Generală Diplomaţie
Economică, având rolul de interfaţă între reprezentanţele diplomatice ale României
în străinătate, mediul de afaceri autohton şi celelalte instituţii cu atribuţii pe linie
economică.
• *DIPLOMAŢIA ASOCIERII LA UNIUNEA EUROPEANĂ- PREZENTAREA
SPECIFICULUI-TEHNICI, PROCEDURI.
*Tehnici:
• în octombrie 1993 România a aderat la Consiliul Europei.
• în luna februarie a aceluiaşi an a fost semnat Acordul de Asociere a României la
Uniunea Europeană.
• în 1995, România să prezinte cererea formală de aderare la UE.
Proceduri:
• decizia Consiliului European de la Helsinki, din decembrie 1999, de deschidere a
negocierilor de aderare cu România (alături de alte şase state candidate).
• apoi lansarea oficială a procesului de negociere a aderării la Conferinţa
Interguvernamentală România-UE, din februarie 2000.
• stabilirea calendarului de aderare (alături de Bulgaria) de către Consiliul European
de la Bruxelles din 2003.
• respectarea acestuia prin finalizarea negocierilor, în 2004,
• semnarea Tratatului de Aderare, în 2005, şi aderarea efectivă la Uniunea
Europeană, la 1 ianuarie 2007.*
11. • IZVOARELE DREPTULUI DIPLOMATIC- ENUMERARE, PREZENTARE A
CEL PUTIN TREI DINTRE ELE.
Prin izvor al dreptului diplomatic, în sens formal, în elegem mijloacele juridice prin careț
statele exprimă i consacră normele formate prin acordul lor de voin e cu privire la domeniulș ț
rela iilor diplomatice.ț
*In teoria generală a dreptului prin izvor de drept erau desemnate modalităţile specifice de
exprimare a conţinutului unei norme juridice. Izvor de drept in sens material, Izvor de drept in
sens formal.*
Caracteristici ale izvoarelor dreptului diplomatic:
- precizările cu privire la izvoarele dreptului interna ional sunt valabile i în ce priveşteț ș
dreptul diplomatic;
- izvoarele dreptului diplomatic se plasează atât în sectorul dreptului interna ional, cât iț ș
în cel al dreptului intern: normele referitoare la înfiin area, func ionarea i încetarea misiunilorț ț ș
diplomatice sunt, în primul rând, norme care in de ordinea juridică interna ională; în legisla iaț ț ț
internă a statelor există norme care reglementează un aspect sau altul în legătură cu organele
diplomatice (numirea lor, statutul juridic etc.). Sunt, aşadar, surse ale dreptului diplomatic:
cutuma, tratatul, principiile generale ale dreptului recunoscute de na iuni, legile interne,ț
jurispruden a i doctrina.ț ș
*- spre deosebire de dreptul intern, care emana de la un anumit stat, normele dreptului
international sunt rezultatul acordului de vointa a doua sau mai multe state, element distinctiv,
propriu acestei ramuri de drept.
a) Cutuma – reprezintă o repetare constantă a unor comportamente determinate,
bazate pe convingerea îndeplinirii unei obliga ii juridice, o exprimare tacită a consim ământuluiț ț
statului cu privire la recunoaşterea unei reguli ca normă de conduită obligatorie. Dat fiind modul
în care s-au format, normele dreptului diplomatic au avut un caracter precumpănitor cutumiar;
cutuma constituie sursa cea mai veche a dreptului diplomatic i continuă să joace încă un rolș
important. Pe plan interna ional, sursele dreptului diplomatic puteau fi găsite, în principal, înț
regulile cutumiare ale dreptului interna ional; numărul conven iilor multilaterale era foarte mic.ț ț
Toate regulile privind inviolabilitatea agen ilor diplomatici, a sediului misiuniiț
diplomatice i a reşedin ei agen ilor diplomatici, exceptarea de la jurisdic ia statului de reşedin ăș ț ț ț ț
sunt exemple de reguli de drept diplomatic de natură cutumiară. Până la codificarea din 1961 a
dreptului diplomatic, nu a existat în dreptul interna ional un tratat general la care statele să fiț
aderat sau vreun alt act formal prin care acestea să fi acceptat regulile care alcătuiesc dreptul
diplomatic. Conven ia de la Viena din 1961 privind rela iile diplomatice afirmă că regulileț ț
dreptului interna ional cutumiar trebuie să continue a guverna materiile care n-au fostț
reglementate în mod firesc în dispozi iile ei, învederându-se prin aceasta importan a cutumeiț ț
interna ionale ca sursă a dreptului diplomatic.ț
b) Tratatul interna ionalț – constituie unul dintre izvoarele fundamentale ale
dreptului interna ionalț , în general i ale dreptului diplomatic, în mod implicitș , având o
însemnătate normativă primordială.
Primele conven ii de codificare a normelor dreptului diplomatic sunt:ț
- Regulamentul de la Viena din 1815 privitor la rangurile reprezentan ilor diplomatici,ț
completat prin Protocolul de la Aix-la-Chapelle din 21 noiembrie 1818 privind clasificarea
agen ilor diplomatici;ț
12. - La 20 februarie 1928, în cursul celei de-a VI-a Conferin e panamericane, s-a încheiat laț
Havana o conven ie multilateralț ă cu privire la func ionarii diplomatici. Institu ia reprezentăriiț ț
diplomatice ale în prezent o bază conven ională ca urmare a adoptării Conven iei de la Viena dinț ț
1961; principalul merit al codificării din 1961 este acela de a fi plasat definitiv dreptul diplomatic
din sfera cutumiară în cea conven ională.ț
Tratatul constituie în prezent principala sursă a dreptului diplomatic. În afara acordurilor
multilaterale care au ca scop reglementarea rela iilor diplomatice dintre state, normeț
conven ionale privitoare la acest domeniu pot fi stabilite i în tratate bilaterale precum celeț ș
relative la acordarea de privilegii i imunită i trimişilor statelor respective, angajamente generaleș ț
pe care două state i le asumă între ele cu privire la misiunea diplomatică etc.ș
c) Principiile generale de drept – constituie un alt izvor al dreptului diplomatic, cu
caracter subsidiar (a se vedea art. 38 alin 1 din Statutul Cur ii Interna ionale de Justi ie), înț ț ț
această categorie înscriindu-se reguli cu relevan ă i aplicabilitate în domeniul dreptuluiț ș
diplomatic: egalitatea, reciprocitate, obliga ia de despăgubire etc.ț
d) Jurispruden a – sentin e ale unor instan e interna ionale, în special cele aleț ț ț ț
Cur ii Interna ionale de Justi ie i alte sentin e pronun ateț ț ț ș ț ț ex aequo et bono; normele
statutare ale unui organism interna ional, care atribuie deliberărilor în materie de statut alț
delega ilor permanen i ai statelor străine la organiza ia respectivă etc.ț ț ț
e) Doctrina – adică studiile juridice au o valoare subsidiară, ele nefiind o sursă
independentă de drept; uneori se ine seama de opiniile specialiştilor în dreptul interna ional laț ț
elaborarea normelor dreptului interna ional.ț
f) Normele dreptului intern – constituie sursă a dreptului diplomatic în măsura în
care reglementează institu ii ale dreptului diplomaticț : dispozi ii legislative i statutare prinț ș
care statele reglementează func ionarea reprezentan elor lor diplomatice în străinătate, proceduraț ț
de numire a şefilor de misiune i a celorlal i membri ai misiunii, desfăşurarea activită ii interne aș ț ț
unei misiuni diplomatice, rela iile dintre misiunea diplomatică i administra ia internă etc.ț ș ț
g) Curtoazia interna ionalăț – nu reprezintă un izvor propriu-zis al dreptului
diplomatic, nu este o normă juridică, nerespectarea ei nu constituie un fapt ilicit i nuș
angajează răspunderea juridică a statului, ci, de obicei, un comportament similar din
partea statului afectat. Ea oferă criterii i reguli care pot favoriza rela iile diplomatice.ș ț
Regulile de curtoazie sunt de natură să releve atitudinea reciprocă de respect fa ă deț
personalitatea statelor, a reprezentan ilor acestora, a cetă enilor lor, ca reflectare a unor raporturiț ț
între puteri suverane, ele rezultând însa din acte unilaterale. Pot fi citate ca reguli de curtoazie
cele întâlnite în protocol, în ceremonialul diplomatic etc. Unele din regulile de curtoazie au
devenit treptat, fie pe cale cutumiară, fie pe cale conven ională, norme de drept interna ionalț ț
(cum ar fi, de exemplu, cele referitoare la imunitate i privilegii diplomatice).ș
• CODIFICAREA DREPTULUI DIPLOMATIC- DEFINIRE, ISTORIC.
Codificarea normelor juridice interna ionale destinate reglementț ării lor a apărut
destul de târziu, deşi rela iile diplomatice au înso it statele de la apari ia lor, iar rela iileț ț ț ț
diplomatice s-au bazat pe uzan e i cutume interna ionale, cu toate că uzan eleț ș ț ț
interna ionale, care alcătuiesc aşa-numita curtoazie interna ională, nu au valoare de izvorț ț
de drept. Încercări de codificare a regulilor referitoare la rela iile diplomatice există dinț
secolul al XIX-lea, codificări care, dezvoltându-se, au dus la apari ia unei ramuri distincteț
a dreptului interna ional public – dreptul diplomatic. Astfel, pornindu-se de la un dreptț
cutumiar, dreptul diplomatic a evoluat astăzi către un drept preponderent conven ional.ț
13. Anexa a XVII-a a Actului final al Congresului de la Viena din 1815 privind anumite
reguli de clasificare i de precădere a agen ilor diplomatici a fost primul acord multilateral care aș ț
realizat o codificare a dreptului diplomatic. Acest acord a înlocuit vechile criterii de precădere
între agen ii diplomatici, bazate pe ra iuni istorice i de prestigiu, printr-un criteriu obiectiv:ț ț ș
acela al apartenen ei agentului diplomatic la una din cele patru clase, iar în cadrul unei clase, deț
vechimea agentului în statul respectiv.
Scopul Regulamentului de la Viena, adoptat de Congresul din 1815 i modificat treiș
ani mai târziu la Aix-de-Chapelle, era să elimine în viitor dificultă ile care generaseră aşa deț
des conflicte de precădere, tratând în detaliu chestiunea agen ilor diplomatici.ț Societatea
Na iunilorț a decis în 1924 să numească un Comitet de exper i pentru a studia problemaț
codificării progresive a dreptului interna ional; printre subiectele aflate pe lista privilegiilor iț ș
imunită ilor diplomatice. Problema a fost examinată între anii 1924-1928, dar în afară deț
strângerea materialului privind practica statelor, cercetările întreprinse nu au depă it nivelul unuiș
comitet de exper i i una din propuneri era aducerea la zi a regulamentului din 1815.ț ș
Cea de-a VI-a Conferin ă interna ională americană întrunită în 1928 la Havanaț ț a
adoptat Conven ia privind agen ii diplomatici, la care au aderat un număr însemnat de stateț ț
latino-americane.
În sesiunea pe care a inut-o la Cambridge în 1895, Institutul de drept interna ional s aț ț
ocupat de elaborarea unui regulament privind imunită ile diplomatice i a adoptat un text formatț ș
din 17 articole; în sesiunea de la New York din 1929 au fost examinate regulile privind
imunitatea diplomatică.
După cel de-Al doilea război mondial, primul instrument adoptat în cadrul O.N.U. a fost
„Conven ia cu privire la imunită ile i privilegiile ONU”ț ț ș , care va avea un rol important în
evolu ia diploma iei multilaterale. Evolu iile produse în practica diplomatică după 1815ț ț ț
impuneau o nouă i cuprinzătoare codificare a dreptului i uzan elor care priveau pe trimisulș ș ț
diplomatic, fapt ce a fost realizat la Conferin a de la Viena din 1961.ț Conven ia de la Viena dinț
18 aprilie 1961 privind rela iile diplomatice a fost adoptată de Conferin a plenipoten iarilor,ț ț ț
convocată i inută la Viena între 2 martie i 4 aprilie 1961 i a intrat în vigoare la 24 aprilieș ț ș ș
1964. Pentru reglementarea celorlalte rela ii diplomatice, altele decât cele bilaterale permanente,ț
au fost adoptate ulterior încă două conven ii. Prima, adoptată în anul 1969, la Viena, „Conven iaț ț
privind misiunile speciale”, vizează diploma ia ad-hoc, iar cea de-a doua, adoptată în anul 1975,ț
tot la Viena, „Conven ia privind reprezentarea statelor în rela iile lor cu organiza iile cu caracterț ț ț
universal”, vizează diploma ia multilaterală.ț
Preocupări de codificare a regulilor de drept diplomatic au existat i în plan regional. Deș
exemplu: „Acordul general privind privilegiile i imunită ile Consiliului Europei”, adoptat laș ț
Paris, la 2 septembrie 1949. Deşi procesul de codificare nu s-a încheiat, deoarece dreptul
diplomatic este astăzi o ramură distinctă a dreptului interna ional public, ramură care poate fiț
apreciată ca una centrală, pentru că, fără dreptul diplomatic celelalte norme interna ionale arț
rămâne fără efect.
Prin intermediul dreptului diplomatic întregul sistem de norme al dreptului interna ionalț
public este viabil ca drept al păcii, al rela iilor paşnice, de colaborare dintre subiectele dreptuluiț
interna ional, dintre state.ț
Deşi dreptul diplomatic este o ramură a dreptului interna ional public, se întâlnescț
numeroase reguli care apar in dreptului intern al statelor, care stabileşte competen a,ț ț
normele referitoare la multe aspecte ale diploma ieiț (numirea agen ilor diplomatici, aț
misiunilor diplomatice, structura acestora, organizarea, func ionarea i statutul organelor de statț ș
interne pentru rela iile interna ionale).ț ț Dreptul diplomatic are, însă, un rol determinant
14. asupra legisla iei interne, aceasta trebuind să fie în concordan ă cu angajamentele asumateț ț
de state prin tratatele interna ionale.ț
• CUTUMA SI TRATATELE- IZVOARE ALE DREPTULUI DIPLOMATIC.
Prin izvor al dreptului diplomatic, în sens formal, în elegem mijloacele juridice prin careț
statele exprimă i consacră normele formate prin acordul lor de voin e cu privire la domeniulș ț
rela iilor diplomatice.ț
Sunt, aşadar, surse ale dreptului diplomatic: cutuma, tratatul, principiile generale
ale dreptului recunoscute de naţiuni, legile interne, jurisprudenţa i doctrina.ș
• Cutuma – reprezintă o repetare constantă a unor comportamente determinate,
bazate pe
convingerea îndeplinirii unei obliga ii juridice, o exprimare tacită a consim ământului statului cuț ț
privire la recunoaşterea unei reguli ca normă de conduită obligatorie. Dat fiind modul în care s-au
format, normele dreptului diplomatic au avut un caracter precumpănitor cutumiar; cutuma
constituie sursa cea mai veche a dreptului diplomatic i continuă să joace încă un rol important.ș
Pe plan interna ional, sursele dreptului diplomatic puteau fi găsite, în principal, în regulileț
cutumiare ale dreptului interna ional; numărul conven iilor multilaterale era foarte mic.ț ț
Toate regulile privind inviolabilitatea agen ilor diplomatici, a sediului misiuniiț
diplomatice i a reşedin ei agen ilor diplomatici, exceptarea de la jurisdic ia statului de reşedin ăș ț ț ț ț
sunt exemple de reguli de drept diplomatic de natură cutumiară. Până la codificarea din 1961 a
dreptului diplomatic, nu a existat în dreptul interna ional un tratat general la care statele să fiț
aderat sau vreun alt act formal prin care acestea să fi acceptat regulile care alcătuiesc dreptul
diplomatic. Conven ia de la Viena din 1961 privind rela iile diplomatice afirmă că regulileț ț
dreptului interna ional cutumiar trebuie să continue a guverna materiile care n-au fostț
reglementate în mod firesc în dispozi iile ei, învederându-se prin aceasta importan a cutumeiț ț
interna ionale ca sursă a dreptului diplomatic.ț
*Cutuma are acelaşi sens şi conţinut juridic cu cele din Dreptul Internaţional Public, reprezentând
o
practică repetată, constantă a unor activităţi şi atitudini bazată pe convingerea, din partea statelor, că
acestea îndeplinesc astfel o obligaţie juridică. Altfel spus, cutuma reprezintă o exprimare tacită a
consimţământului statului cu privire la recunoaşterea unei reguli ca normă de conduită obligatorie.*
• Tratatul internaţional – constituie unul dintre izvoarele fundamentale ale dreptului
interna ionalț , în general i ale dreptului diplomatic, în mod implicitș , având o însemnătate
normativă primordială.
Primele conven ii de codificare a normelor dreptului diplomatic sunt:ț
- Regulamentul de la Viena din 1815 privitor la rangurile reprezentan ilor diplomatici,ț
completat prin Protocolul de la Aix-la-Chapelle din 21 noiembrie 1818 privind clasificarea
agen ilor diplomatici;ț
- La 20 februarie 1928, în cursul celei de-a VI-a Conferin e panamericane, s-a încheiat laț
Havana o conven ie multilateralț ă cu privire la func ionarii diplomatici. Institu ia reprezentăriiț ț
diplomatice ale în prezent o bază conven ională ca urmare a adoptării Conven iei de la Viena dinț ț
1961; principalul merit al codificării din 1961 este acela de a fi plasat definitiv dreptul diplomatic
din sfera cutumiară în cea conven ională.ț
Tratatul constituie în prezent principala sursă a dreptului diplomatic. În afara acordurilor
multilaterale care au ca scop reglementarea rela iilor diplomatice dintre state, normeț
conven ionale privitoare la acest domeniu pot fi stabilite i în tratate bilaterale precum celeț ș
15. relative la acordarea de privilegii i imunită i trimişilor statelor respective, angajamente generaleș ț
pe care două state i le asumă între ele cu privire la misiunea diplomatică etc.ș
*TRATATUL
• este cel mai important izvor al dreptului international, atât din punctul de vedere al procesului sau de
formare, cât si al frecventei cu care intervine în relatiile internationale
• Începând cu a doua jumatate a sec. XIX-lea, dar mai ales dupa cel de-al doilea razboi mondial,
tratatele internationale devin treptat mijlocul cel mai frecvent de formare al unor norme de drept
international, fapt ce se explica prin sporirea numarului statelor si aparitia a numeroase organizatii
internationale
• Convenţia de la Viena din 1969 privind dreptul tratatelor menţionează că prin tratat inţelegem un
acord internaţional incheiat in scris intre state şi guvernat de dreptul internaţional fie că este
consemnat intr-un instrument unic fie in două sau mai multe instrumente conexe şi oricare ar fi
denumirea sa particulară.
• Tratatului internaţional i se recunoaşte calitatea de izvor principal datorită următoarelor
circumstanţe:
a.Forma convenţională permite ca drepturile şi obligaţiile părţilor să fie formulate
cu destulă precizie fapt ce inlesneşte interpretarea şi aplicarea normelor convenţionale.
b.Actualmente reglementării convenţionale ii sunt supuse practic toate domeniile
relaţiilor internaţionale, statele substituind in mod treptat cutuma prin tratate.
c.Tratatele in cel mai reuşit mod contribuie la stabilirea concordanţei şi interacţiunii
dintre normele de drept internaţional şi dreptul intern.
Tratatele bilaterale şi multilaterale
• Tratatele multilaterale sunt chemate să reglementeze relaţiile ceprezintă interes pentru
comunitatea internaţională a statelor în ansamblu.
• Eficacitatea* acestora este data în special de acordarea privilegiilor şi imunităţilor ca şi alte
angajamente generale pe care cele două state şi le asumă reciproc cu privire la misiunile lor diplomatice.*
Tratatele internaţionale multilaterale:
• Regulamentul de la Viena 1815, Convenţia de la Viena 1961, Convenţia asupra relaţiilor consulare
1963,
Convenţia asupra misiunilor speciale 1969, Convenţia de la Viena asupra reprezentării statelor în relaţiile lor
cu organismele internaţionale cucaracter universal, Convenţia cu privire la privilegiile şi
imunităţileinstituţiilor specializate.
Tratate licite- tratate ilicite:
• În doctrina, se discuta daca un tratat ilicit poate fi izvor al dreptului international, adica acel
trata care contravine normelor imperative ale dreptului international ius congens si cele care sunt lovite de
nulitate ca urmare a unor vicii de consimtamânt. S-a sustinut astfel ca doar tratatele licite sunt considerate a fi
izvoare ale dreptului international, în timp ce tratatele internationale ilicite nu pot fi invocare ca izvoare ale
unor asemenea norme.*
• LEGILE INTERNE SI JURISPRUDENŢA- IZVOARE ALE DREPTULUI
DIPLOMATIC
• Normele dreptului intern – constituie sursă a dreptului diplomatic în măsura în care
reglementează institu ii ale dreptului diplomaticț : dispozi ii legislative i statutare prin careț ș
statele reglementează func ionarea reprezentan elor lor diplomatice în străinătate, procedura deț ț
numire a şefilor de misiune i a celorlal i membri ai misiunii, desfăşurarea activită ii interne aș ț ț
unei misiuni diplomatice, rela iile dintre misiunea diplomatică i administra ia internă etc.ț ș ț
• Jurisprudenţa – sentin e ale unor instan e interna ionale, în special cele ale Cur iiț ț ț ț
Interna ionale de Justi ie i alte sentin e pronun ateț ț ș ț ț ex aequo et bono; normele statutare ale
unui organism interna ional, care atribuie deliberărilor în materie de statut al delega ilorț ț
permanen i ai statelor străine la organiza ia respectivă etc.ț ț
16. • PRINCIPII GENERALE ALE DREPTULUI INTERNAŢIONAL PUBLIC-
IZVOARE ALE DREPTULUI DIPLOMATIC.
• Principiile generale de drept – constituie un alt izvor al dreptului diplomatic, cu caracter
subsidiar (a se vedea art. 38 alin 1 din Statutul Cur ii Interna ionale de Justi ie), în aceastț ț ț ă
categorie înscriindu-se reguli cu relevan ă i aplicabilitate în domeniul dreptului diplomatic:ț ș
egalitatea, reciprocitate, obliga ia de despăgubire etc.ț
*Definiţie: - Principiile fundamentale sunt norme cu aplinatie universala, cu nivel
maxim de generalitate si caracter impunitiv, ce dau expresie si protejeaza valori internationale
fundamentale in raporturile dintre subiectele de drept international.
Principiile fundamentale:
• sunt consacrate in Carta ONU (art.2),
• dezvoltate in Declaratia Adunarii Generale a ONU din 1970 si
• completate de Actul Final OSCE de la Helsinki (1975), Carta de la Paris pentru o
Noua Europa (1990).
Declaratia Adunarii Generale a O.N.U. asupra principiilor de drept interna ional- 1970ț
1.Principiul egalitatii suverane a statelor;
2. Principiul pacta sunt servanda
3. Principiul indeplinirii cu buna-credinta a obligatiilor internationale asumate in Carta
O.N.U.;
4. Principiul autodeterminarii;
5. Principiul neamestecului in treburile interne ale altor state;
6. Principiul nerecurgerii la forta sau la amenintarea cu forta; principiul solutionarii pe cale
pasnica a diferendelor internationale
7. Principiul cooperarii intre state.
Alte principii:
• recent conturate in plan international
• principiul protejarii mediului inconjurator, al dezarmarii, al securitatii colective, al
solidaritatii
internationale, al bunei vecinatati, al primatului dreptului international.*
• STABILIREA ŞI ÎNCETAREA RELAŢIILOR DIPLOMATICE.
Relațiile diplomatice constituie cea mai însemnată formă a relaţiilor dintre state şi
dezvoltarea lor constituie una dintre cele mai importante cerinţe ale securităţii
internaţionale.
a) Stabilirea relaţiilor diplomatice
Stabilirea relaţiilor diplomatice constituie un act internaţional politic şi juridic în
acelaşi timp, pentru stabilirea cărora fiind necesar un acord între cele două state interesate.
Stabilirea relațiilor diplomatice necesită îndeplinirea cumulativă a următoarelor condiții:
17. - entitățile între care se stabilesc relațiile diplomatice trebuie să aibă personalitate juridică
internațională, adică să aibă calitatea de subiect de drept internațional, titular de drepturi și
obligații internaționale;
- cele două state sau guvernele celor două state trebuie să se fi recunoscut; recunoaşterea
statelor și a guvernelor reprezintă punctul de plecare în stabilirea de relații diplomatice și o
premisă a relațiilor diplomatice; prin stabilirea de relații diplomatice se declanşează acțiunea prin
care statele îşi recunosc în mod reciproc personalitatea juridică internațională, nu se pot stabili
relații diplomatice decât între două state care se recunosc;
- trebuie să existe un acord în acest sens între cele două state; stabilirea de relații
diplomatice are loc pe baza consimțământului lor mutual, în temeiul unui acord de voințe între
statele implicate în acest proces. (Ion M. Anghel)
18. Art. 2 din Convenția de la Viena privind relațiile diplomatice stipulează în mod expres că:
„Stabilirea de relații diplomatice între state și trimiterea de misiuni diplomatice permanente se
fac prin consimțământ mutual”. Acordurile prin care se stabilesc relații diplomatice pot fi tratate,
clauze în cuprinsul tratatelor, schimburi de scrisori între miniştrii de externe. Relațiile
diplomatice se stabilesc pe termen nedefinit, întrucât semnifică permanența conlucrării
permanente. (Traian Chebeleu) Este necesar ca acordul dintre cele două state să se refere explicit
la stabilirea relațiilor diplomatice. Stabilirea de relații diplomatice și trimiterea de misiuni
permanente sunt două acte diferite. Statele pot stabili între ele relații diplomatice fără a trimite
reprezentanți și fără a înființa misiuni permanente, ci prin misiuni temporare sau prin intermediul
misiunilor diplomatice ale unui stat terț. Acordul prin care se înființează o misiune diplomatică
poate avea forma unui tratat special sau poate să facă parte dintr-un tratat general; el poate fixa
19. data în care vor fi înființate misiunile diplomatice sau să prevadă numai în general; poate stabili
rangul şefului misiunii diplomatice. De obicei, după stabilirea relațiilor diplomatice, precum și
după încheierea acordului cu privire la înființarea de misiuni diplomatice permanente, statele
părți publică un comunicat.
b) Încetarea relaţiilor diplomatice
Încetarea relațiilor diplomatice poate fi: temporară, definitivă.
În prima situaţie, relaţiile diplomatice sunt suspendate, în cea de-a doua, relaţiile
diplomatice se rup.
Suspendarea şi ruperea relaţiilor diplomatice sunt două instituţii juridice distincte,
împrejurări specifice conducând fie la suspendarea, fie la ruperea relațiilor diplomatice. Efectele
generate de fiecare sunt diferite. În cazul suspendării, relațiile diplomatice se mențin în forma în
care existau la data suspendării, nefiind necesară prezentarea unor noi scrisori de acreditare de
către şeful de misiune diplomatică. Prin ruperea relațiilor diplomatice, raporturile oficiale dintre
20. cele două state sunt întrerupte, misiunile diplomatice se închid, agenții diplomatici și ceilalți
membri ai misiunii diplomatice trebuie să părăsească teritoriul statului acreditar. (Ion M.
Anghel). Ruperea relațiilor diplomatice este urmată de retragerea reciprocă a misiunilor
diplomatice. Ea poate fi cauzată de o politică duşmănoasă a unui stat împotriva celuilalt, de
comiterea unor acțiuni care exclud posibilitatea desfăşurării normale a misiunii diplomatice etc.
Restabilirea relațiilor diplomatice care au fost rupte se face printr-un acord între cele două state
interesate.
• ORGANELE DE STAT INTERNE PENTRU RELATIILOR DIPLOMATICE-
ENUMERARE, ATRIBUTII.
Activitatea de politică externă a statului se realizează atât de autoritatea legislativă,
cât și de autoritățile administrației publice centrale, pe baza prevederilor legislației interne
referitoare la organizarea și funcționarea acestora. Parlamentul, ca autoritate legislativă, este
cel care adoptă legile de ratificare și aderare la tratatele internaționale, precum și alte legi prin
care se transpun în plan normativ strategiile de politică externă a statului. El poate stabili chiar
relații directe, cu pronunțat caracter diplomatic, sau poate să-și exprime poziția față de anumite
21. aspecte internaționale cu implicații directe în politica externă a statului. De asemenea, el este cel
care desemnează reprezentanții statului pentru unele organizații internaționale, de exemplu, în
Parlamentul Consiliului Europei.
Şeful statului este reprezentantul statului în raporturile cu alte state şi, în virtutea acestei
calități, poate încheia tratate internaționale, adresează mesaje Parlamentului cu privire la
problemele politicii naționale, inclusiv cele de politică externă, acreditează și recheamă
reprezentanții diplomatici, aprobă, înființează, desființează sau schimbă rangul misiunilor
diplomatice. De asemenea, reprezentanții diplomatici ai altor state sunt acreditați pe lângă şeful
statului. Când se află în străinătate, şeful statului beneficiază de toate imunitățile și privilegiile
diplomatice. El poate negocia încheierea tratatelor internaționale fără a prezenta deplinele puteri.
22. Şeful guvernului, ca și şeful statului, exercită atribuții de reprezentare a statului în
relațiile externe, poate negocia și încheia tratate internaționale fără a prezenta deplinele puteri,
numeşte negociatorii acordurilor internaționale care sunt supuse aprobării lui, numeşte și
recheamă unele categorii de diplomați. Ca și şeful statului, când se află în străinătate, se bucură
de toate imunitățile și privilegiile diplomatice. Ministerul Afacerilor Externe reprezintă organul
central de specialitate al administrației de stat, creat special pentru a organiza și desfăşura direct
relațiile de politică externă ale statului. Ministrul afacerilor externe îndeplineşte aceste funcții
împreună cu personalul ministerului și cu personalul diplomatic din străinătate, menținând o
legătură strânsă cu şefii misiunilor diplomatice străine acreditați în statul său. Ministerul
23. Afacerilor Externe, ca organ de specialitate în domeniul relațiilor externe, pregăteşte proiectele
tratatelor care urmează a fi încheiate cu alte state, poate încheia anumite acorduri, notifică statelor
străine numirea sau rechemarea unor agenți diplomatici și îndeplineşte alte atribuții pentru
realizarea generală a politicii externe a statului. Ministrul de externe reprezintă guvernul în
străinătate și poate negocia și încheia acorduri internaționale fără a prezenta deplinele puteri. El
îndeplineşte atribuții directe cu privire la toate aspectele politicii externe a statului și are
competența de a controla misiunile diplomatice și consulare ale statului său, iar când se află în
străinătate, beneficiază de toate imunitățile și privilegiile diplomatice. Şi alte autorităţi ale
administrației publice centrale de specialitate au atribuții în realizarea politicii externe a
statului, precum ministerele din domeniul comerțului, apărării naționale, afacerilor
interne, culturii, educației etc.
24. • MISIUNILE DIPLOMATICE- DEFINIRE, TIPOLOGIE, CARACTERIZAREA
TIPURILOR.
Misiunea diplomatică este definită în doctrină ca fiind „organ al unui subiect de
drept internațional, instituit în mod permanent pe lângă un alt subiect de drept
internațional și însărcinat cu asigurarea relațiilor diplomatice ale acestui subiect”.
(Philippe Cahier).
Un alt autor consideră misiunea diplomatică „agenția ori instituția pe care un stat o
înființează într-un alt stat cu consimțământul acestuia, în scopul de a menține cu el relațiile
diplomatice” (J. Perez de Cuellar).
Misiunea diplomatică constituie principalul instrument prin care se stabilesc și se mențin
relațiile diplomatice, contribuind direct și nemijlocit la realizarea colaborării dintre ele. (Ion M.
Anghel)
*Misiunea diplomatica este organul specializat al statului sau al unei entitati
internationale cu peronalitate juridica, creat permanent pe langa un stat sau pe langa alta
entitate, cu acordul acestuia cu scopul de a asigura realizarea relatiilor diplomatice.*
*Tipologie:
Misiunile diplomatice sunt îndeplinite de agenţi diplomatici,demnitari şi funcţionari ai
statului.
După rangul agenţilor diplomatici, există misiuni diplomatice la nivel înalt şi misiuni
diplomatice auxiliare.
Misiunile diplomatice la nivel înalt sunt misiunile şefului de stat, ale şefului de guvern şi
ale ministrului de externe, precum şi ale locţiitorilor lor, înfăptuitori ai relaţiilor politice cu
străinătatea.
25. Misiunile diplomatice auxiliare, care includ şi misiunile consulare, sunt misiunile celor
care exercită diplomaţia ca profesie.
• Doctrina de drept diplomatic – Dumitru Mazilu este de acord că misiunea diplomatică
este ori
„temporară”, ori „permanentă”.
Misiunile corespund fie relaţiilor diplomatice privind împrejurări anumite şi sunt
constituite în
legătură cu aceste împrejurări, ad hoc, pe durata lor, fie relaţiilor stabilite între state pentru
îndeplinirea de funcţii diplomatice generale, fără limită de timp, aşadar „permanente”.
Misiunea diplomatică „temporară” are caracter ad hoc, este adecvată exclusiv
atingerii
unui obiectiv distinct, special. De acest fel este şi misiunea diplomatică la nivel înalt.*
Misiunea diplomatică permanentă este organul specializat al statului sau al unei
entități cu personalitate internațională, creat în mod permanent pe lângă un alt stat sau
altă entitate cu personalitate internațională, cu consimțământul acestora, cu scopul de a
asigura realizarea și menținerea relațiilor diplomatice. Statul care trimite misiunea
diplomatică se numeşte stat acreditant, iar cel care primeşte se numeşte stat acreditar.
Practica statelor și a organizațiilor a dus în timp la apariția mai multor categorii de
misiuni diplomatice permanente, atât în cadrul diplomației bilaterale (mai ales), cât și în
cadrul diplomației multilaterale. Misiunile diplomatice pot fi clasificate în mai multe
categorii, astfel:
26. a) misiunea diplomatică permanentă şi misiunea diplomatică temporară – prima
categorie nu are existența fixata în timp, cea de-a doua ființând pentru o anumită
perioadă;
b) misiunea diplomatică cu sarcini generale și misiunea diplomatică trimisă cu
însărcinare precisă – prima este, de regulă, o misiune permanentă, cea de-a doua
categorie, o misiune temporară, având sarcini determinate, precum participarea la anumite
solemnități, la negocierea unui tratat etc.;
c) după rangul misiunii diplomatice, nivelul de reprezentare și al calității pe care o are
subiectul de drept internațional al cărui organ este, în cadrul diplomaţiei bilaterale,
deosebim între:
- Ambasadă – care constituie misiunea diplomatică cea mai importantă, cu rangul cel mai înalt,
condusă de un ambasador;
- Nunțiatura apostolică – care reprezintă misiunii a Sfântului Scaun într-un stat, condusă de
nunțiul apostolic;
- Legație – misiune diplomatică de rang inferior ambasadei, condusă de un ministru sau ministru
rezident (astăzi în număr redus);
27. - Internunțiatura apostolică – reprezintă Sfântul Scaun în țările unde nu există nunțiatură,
corespunde ca rang legației și este condusă de un internunțiu;
- Înaltul Comisariat – misiune diplomatică a unui stat cu care acesta are relații și interese
deosebit de strânse – statele Commonwealth-ului britanic (Canada, Australia, Noua Zeelandă,
Ceylon), condusă de un Înalt Comisar, de acelaşi rang cu ambasada; Comunitatea francofonă
prezintă varianta Înaltelor Reprezentanțe conduse de un Înalt Reprezentant;
d) o altă categorie de misiuni diplomatice o constituie aceea a delegațiilor
permanente ale statelor la organizațiile internaționale și misiunilor internaționale în
diferite state sau la diferite organizații internaționale.
28. În cadrul diplomației multilaterale întâlnim următoarele categorii de misiuni
diplomatice: a) reprezentanțele permanente sau delegațiile permanente acreditate de un stat
pe lângă o organizație internațională guvernamentală;
b) misiunile permanente ale organizațiilor internaționale pe lângă state.
Aceste misiuni pot fi conduse de către reprezentanți diplomatici din prima
clasă/rang, respectiv ambasadori (de exemplu Misiunea României la ONU, Misiunea României
pe lângă Uniunea Europeană, Misiunea României la NATO, Misiunea României pe lângă
Consiliul Europei, Misiunea României la UNESCO s.a.), din cea de-a doua clasă/rang de
agenți diplomatici (miniştri plenipotențiari, trimişi extraordinari) sau din cea de-a treia
clasă/rang de agenți diplomatici, cea a însărcinaților cu afaceri, cei cu titlu permanent (en
pied), respectiv, însărcinați cu afaceri ad interim (a.i.).
• MISIUNILE DIPLOMATICE- NOŢIUNE, STRUCTURĂ, ORGANIZARE.
*Noţiune:
• În latină, cuvântul mission se referă la acţiunea trimiterii.
29. • Misiunea este treaba încredinţată cuiva, sarcina cu care este învestită o persoană, calitatea
care i se atribuie pentru a o îndeplini.
• Misiunea poate fi şi funcţia, şi rolul, precum şi ansamblul de activităţi specifice funcţiei
sau rolului.
• Misiune diplomatică = reprezentanță diplomatică a unui stat, condusă de un
ambasador sau de un ministru plenipotențiar.*
Structura misiunilor diplomatice diferă de la ţară la ţară și de la misiune la misiune.
R.G. Feltham consideră că structura unei misiuni diplomatice reflectă funcțiile acesteia și
prezintă ca valabil următorul exemplu:şeful misiunii, Cancelaria, Departamentul politic,
Administrația și coordonarea, Secretariatul și arhivele, Securitatea, Comunicațiile și
celelalte servicii tehnice, Personalul localnic, Contabilitatea, Departamentul commercial,
Departamentul consular, Serviciul militar, naval, aerian și alte servicii specializate.
a) Şeful misiunii este coordonatorul Secției politice a misiunii diplomatice Convenția de
la Viena din 1961 cu privire la relațiile diplomatice prevede că şeful misiunii diplomatice
30. este „diplomatul însărcinat de statul acreditant pentru a acționa în această calitate”. Şefii
misiunilor diplomatice aparțin unor ranguri sau clase diferite. Ei sunt numiți și acreditați
de statul căruia îi aparține misiunea diplomatică (statul acreditant) în statul de reşedință
(statul acreditar) potrivit unei proceduri speciale. Şeful misiunii este răspunzător pentru
toate problemele legate de misiune. El poate să delege diferite funcții personalului misiunii, dar
este singurul responsabil, atât față de propriul guvern, cât și față de guvernul pe lângă care este
acreditat, pentru conducerea misiunii. Şeful misiunii acordă atenție deosebită următoarelor
aspecte:
– îndeplinirea obiectivelor politico-diplomatice care revin misiunii;
– transmiterea către guvernul țării gazdă a opiniilor propriului guvern asupra problemelor
importante de interes comun sau implicând o politică comună; în asemenea cazuri acționează
drept canal de comunicație între cele două guverne;
31. – elaborarea pentru propriul guvern de rapoarte asupra evenimentelor politice și economice
s.a. semnificative din țara de reşedință;
– informarea guvernului și a altor instituții și organisme din țara de reşedință asupra unor
aspecte ale politicii interne și externe ale țării sale;
– cunoaşterea și stabilirea de relații cu persoane cu influență în statul în care este acreditat;
– frecventarea unui cerc de relații cât mai larg și cât mai variat posibil, pentru a putea
îndeplini sarcinile prezentate mai sus.
b) Cancelaria. În statele care au adoptat acest sistem, şeful cancelariei este în mod
obișnuit responsabil pentru două funcții importante: a) coordonarea activității misiunii
b) supravegherea administrării misiunii.
În alte state, aceste sarcini revin adjunctului şefului de misiune (primului colaborator), sau
sunt încredințate altor membri ai personalului diplomatic al misiunii. Şeful cancelariei asigură,
32. totodată, rezolvarea cu promptitudine a corespondenței. Una dintre cele mai importante sarcini
ale şefului Cancelariei este întocmirea unor fise documentare conținând toate informațiile
locale pe care orice nou sef de misiune sau membru al personalului ar trebui să le cunoască
la sosirea la post.
c) Secția economic. Se ocupă, în mod deosebit, de dezvoltarea relațiilor economice și
a celor comerciale dintre cele două țări. Sarcina diplomatului responsabil cu activitatea
economică a misiunii diplomatice este aceea de a susține prin toate mijloacele posibile
interesele economice ale propriului stat; de a-i sprijini pe oamenii de afaceri aflați pe teritoriul
statului acreditar, de a răspunde cu promptitudine la toate întrebările specifice și, în general, de a
furniza toate informațiile de bază care să permită țării sale să elaboreze o strategie și o politică
economică și comercială adecvate, iar oamenii de afaceri să poată evalua avantajele pieții locale.
33. d) Secția cultură-presă. Diplomația culturală a devenit astăzi unul dintre mijloacele
cele
mai eficiente de cunoaştere și apropiere a statelor fapt pentru care diplomații responsabili
cu problemele de cultură și presă trebuie să cunoască bine situația din țara de reşedință în
aceste domenii, pentru a putea să fie în măsură să identifice canale de comunicare eficiente.
De asemenea, diplomații cu sarcini culturale și de presă trebuie să fie experți în domeniile lor de
activitate din propria țară. Diplomatul responsabil cu activitatea culturală este principalul
coordonator al acțiunilor culturale majore desfăşurate de misiunea diplomatică în statul acreditar
(expoziții tematice – din domeniul istoriei, literaturii, artei s.a).
e) Secția consular. Conform prevederilor art. 3 din Convenția de la Viena din 1961
privind relațiile diplomatice, „nici o dispoziție a prezentei Convenții nu poate fi
34. interpretată ca interzicând misiunii diplomatice exercitarea funcțiilor consulare.” Zona de
competență teritorială a Secției consulare nu coincide, întotdeauna cu întregul teritoriu al
statului acreditar, datorită faptului că în anumite zone statul acreditant are înființate, cu
acordul autorităților competente, consulate generale, consulate, viceconsulate sau agenții
consulare. De asemenea, este posibil ca pe teritoriul statului acreditar să funcționeze unul sau
mai multe consulate onorifice ale statului acreditant.
Diplomaților încadrați la secția consulară îndeplinesc două mari categorii de funcții:
a) ale misiunii diplomatice – de reprezentare și ocrotire a intereselor statului și conaționalilor săi,
de promovare a relațiilor prieteneşti și de cooperare între statul trimițător și statul de reşedință și
35. de informare prin mijloace licite cu privire la evoluția vieții politice, economice, comerciale,
culturale și ştiințifice din statul acreditar;
b) funcții specifice – privind reprezentarea, protecția și asistența acordată conaționalilor aflați pe
teritoriul statului de reşedință și în unele domenii cu caracter civil sau comercial.
f) Birourile ataşaților militari. În funcție de importanța misiunilor diplomatice
acestea se pot subdivide în birou militar propriu-zis, birou naval și al aerului. Birourile
militare sunt conduse de un ataşat militar, care face parte din cadrele Ministerului apărării
statului acreditant, dar care, indiferent de gradul său, este subordonat ierarhic şefului misiunii
diplomatice. Această subordonare ierarhică nu împiedică pe ataşații militari să comunice direct
cu ministerele în privința problemelor strict militare și în special acelora care se referă la secrete
militare.
Ataşații militari îndeplinesc funcții:
36. a) de observare și informare asupra situației militare din țara de reşedință;
b) de cooperare cu autoritățile militare ale țării de reşedință, în cadrul acordurilor
stabilite între cele două state;
c) de reprezentare a statului acreditant la ceremoniile oficiale care au loc în țara de
reşedință (asistă la defilări cu ocazia sărbătorilor naționale, participă la exerciții și manevre
militare la care sunt invitați etc.);
d) de consilier tehnic al şefului misiunii diplomatice, în domeniile de specialitate
tehnico-militară, a căror cunoaştere este necesară pentru o justă apreciere a situațiilor care fac
obiectul analizelor politico-diplomatice.
g) Birourile ataşaților de afaceri interne constituie modalitatea de realizare a
activității de reprezentare externă a Ministerului Internelor și Reformei Administrative.
Biroul ataşatului de afaceri interne constituit în cadrul unei misiuni diplomatice a României în
37. străinătate cuprinde ansamblul personalului și mijloacelor afectate postului de ataşat de afaceri
interne în statul acreditar.
• FUNCTIILE MISIUNILOR DIPLOMATICE- ENUMERARE, PREZENTARE.
• Funcția de reprezentare
• Funcția de negociere
• Funcția de observare și informare
• Funcția de realizare a cooperării internaționale
• Funcția de protejare a intereselor statului acreditant și a cetățenilor acestuia
Precizări preliminare
Potrivit alin.1 al art.3 al Convenției de la Viena, din anul 1961, funcțiile misiunilor
diplomatice constau, în special, în:
- a reprezenta statul acreditant în statul acreditar;
38. - a ocroti în statul acreditar a intereselor statului acreditant și ale cetățenilor săi, în
limitele admise de dreptul internațional;
- a duce tratative cu guvernul statului acreditar;
- a informa prin toate mijloacele licite, despre condițiile și evoluția evenimentelor
din statul acreditar și de a raporta cu privire la acestea statului acreditant;
- promovare a relațiilor de prietenie și de dezvoltare a relațiilor economice,
culturale și științifice între statul acreditant și statul acreditar.
În alineatul 2 al aceluiași articol se face precizarea potrivit căreia nici o dispoziție a
Convenției nu poate fi interpretată ca interzicând misiunii diplomatice exercitarea funcțiilor
consulare.
39. Enumerarea funcțiilor misiunii diplomatice făcută în cuprinsul art.3 nu este una
exhaustivă; consimțământul pe care un stat îl dă pentru înființarea misiunii diplomatice
presupune permisiunea de a îndeplini cel puțin funcțiile enumerat de Convenție.
• Funcţia de reprezentare
Funcția de a reprezenta statul acreditant în statul acreditar este cea mai veche funcție a
misiunilor diplomatice, şeful misiunii fiind cel care reprezintă statul său în plenitudinea relațiilor
sale diplomatice, prin modalități foarte variate de participare la viața publică a statului acreditar.
Formele prin care se realizează funcția de reprezentare sunt multiple:
- participarea la viața publică a statului acreditar;
- negocierea în numele statului acreditant;
- promovarea politicii statului acreditant etc.
• Funcţia de negociere
40. Funcția de a duce tratative cu guvernul statului acreditar, denumită și funcția de
negociere, reprezintă aspectul esențial al activității misiunii diplomatice în apărarea intereselor
statului acreditar; în rezolvarea diferendelor dintre state. Negocierea este cel mai la îndemână și
cel mai eficient mijloc diplomatic de soluționare a diferendelor; negocierile pot fi oficioase (doar
contacte de cunoaștere a intențiilor părților, fără a le angaja) sau oficiale (constituie un început
de angajare), directe (între şeful misiunii și şeful statului) sau indirecte (între şeful misiunii și
ministerul afacerilor externe ori alte autorități ale statului acreditar).
Potrivit dreptului tratatelor, şeful misiunii diplomatice poate negocia și autentifica textul
unui tratat fără a fi nevoit să prezinte deplinele puteri. Funcția de negociere nu se limitează doar
41. la soluționarea diferendelor și încheierea unor acorduri internaționale, ci ea presupune o
activitate intensă a şefului misiunii pentru explicarea politicii guvernului pe care îl reprezintă,
pentru consultări în legătură cu diferitele aspecte ale vieții internaționale etc.
• Funcţia de observare și informare
Funcția de informare prin toate mijloacele licite, despre condițiile și evoluția
evenimentelor din statul acreditar și de a raporta cu privire la acestea statului acreditant
presupune urmărirea și studierea aspectelor vieții politice, sociale, culturale etc. din statul
acreditar, efectele evenimentelor internaționale în acest stat, precum și derularea relațiilor dintre
cele două state.
Funcția de informare nu se realizează numai într-un singur sens, înspre statul acreditant, ci
și înspre statul acreditar, pentru o cât mai bună cunoaștere de către acesta a realităților din statul
reprezentat.
42. • Funcţia de realizare a cooperării internaționale
Funcția de promovare a relațiilor de prietenie și de dezvoltare a relațiilor economice,
culturale și științifice între statul acreditant și statul acreditar, denumită și funcția de cooperare,
poate fi definită ca scop al întregii activități a misiunii diplomatice. Misiunea diplomatică are
rolul de a cultiva, promova, extinde și diversifica relațiile dintre statul acreditant și statul
acreditar, pe diferite planuri: politic, economic, cultural, juridic etc.
• Funcţia de protejare a intereselor statului acreditant şi a cetăţenilor
acestuia
Funcția de ocrotire în statul acreditar a intereselor statului acreditant și ale cetățenilor săi,
în limitele admise de dreptul internațional este o funcție tradițională a misiunilor diplomatice,
realizată prin cereri de informare și asistență, prin proteste și prin invocarea răspunderii
internaționale, ori chiar prin îndeplinirea unor funcții consulare.
43. Principala instituție creată în realizarea acestei funcții este protecția diplomatică,
respectiv dreptul statului acreditant de a proteja proprii cetățeni și dreptul acestora, când se află
în străinătate, de a cere protecție, dar în limitele impuse de dreptul internațional, adică fără ca
aceste acte să constituie amenințări la adresa statului acreditar și fără folosirea forței sau a
amestecului în treburile interne. Aceasta se fundamentează printr-o regulă generală a dreptului
internațional, potrivit căreia, statul are dreptul de a apăra interesele cetățenilor săi aflați pe
teritoriul altor state, prin mijloace diplomatice și juridice adecvate raporturilor internaționale.
• MISIUNILE PERMANENTE SI MISIUNILE TEMPORARE- DEFINIRE,
ANALIZA COMPARATIVA.
Misiunea diplomatică permanentă este organul specializat al statului sau al unei
entități cu personalitate internațională, creat în mod permanent pe lângă un alt stat sau
altă entitate cu personalitate internațională, cu consimțământul acestora, cu scopul de a
44. asigura realizarea și menținerea relațiilor diplomatice. Statul care trimite misiunea
diplomatică se numeşte stat acreditant, iar cel care primeşte se numeşte stat acreditar.
Practica statelor și a organizațiilor a dus în timp la apariția mai multor categorii de
misiuni diplomatice permanente, atât în cadrul diplomației bilaterale (mai ales), cât și în
cadrul diplomației multilaterale. Misiunile diplomatice pot fi clasificate în mai multe
categorii, astfel:
• misiunea diplomatică permanentă şi misiunea diplomatică temporară – prima categorie
nu are existența fixata în timp, cea de-a doua ființând pentru o anumită perioadă;
*Analiză comparativă:
• Doctrina de drept diplomatic – DUMITRU MAZILU este de acord că misiunea
diplomatică este ori „temporară”, ori „permanentă”.
• Statul poate trimite în străinătate şi poate primi din străinătate, conform consimţământului
propriu şi al statului străin, misiuni diplomatice „temporare”, discontinue, mai precis
pentru o perioadă limitată, şi misiuni diplomatice „permanente”, continue, pentru o
perioadă neprecizată.
• misiunile corespund fie relaţiilor diplomatice privind împrejurări anumite şi sunt
constituite înlegătură cu aceste împrejurări, ad hoc, pe durata lor, fie relaţiilor stabilite
între state pentru îndeplinirea de funcţii diplomatice generale, fără limită de timp, aşadar
„permanente”.
• Misiunea diplomatică „temporară” are caracter ad hoc, este adecvată exclusiv atingerii
unui obiectiv distinct, special. De acest fel este şi misiunea diplomatică la nivel înalt.*
• PERSONALUL ŞI STRUCTURA MISIUNII DIPLOMATICE- ENUMERARE,
PREZENTARE.
45. Convenția de la Viena din 1961 cu privire la relațiile diplomatice clasifică membrii
misiunii diplomatice în trei categorii:
- şeful misiunii,
- membrii personalului misiunii,
- personalul privat al misiunii.
Membrii personalului misiunii diplomatice sunt, la rândul lor, clasificați în trei categorii:
- membrii personalului diplomatic,
- membrii personalului administrativ și tehnic,
- membrii personalului de serviciu.
Convenția de la Viena defineşte astfel categoriile menționate (art.1):
• şeful misiunii diplomatice este persoana însărcinată de către statul său să acționeze în
această calitate;
• membrii misiunii diplomatice sunt şeful misiunii și membrii personalului misiunii
diplomatice;
• membrii personalului misiunii diplomatice sunt membrii personalului diplomatic, cărora li
se adaugă personalul administrativ și de deservire;
• membrii personalului diplomatic sunt membrii personalului misiunii diplomatice care au
rang diplomatic;
46. • agentul diplomatic este şeful misiunii diplomatice sau un membru al personalului
diplomatic al misiunii;
• un membru al personalului administrativ și tehnic este un membru al misiunii diplomatice
angajat în serviciul administrativ sau tehnic al misiunii diplomatice;
• un membru al personalului de deservire este un membru al misiunii diplomatice din
departamentul de servicii interne al misiunii diplomatice,
• un funcționar particular este o persoană care se află în serviciul particular al unui membru
al
misiunii diplomatice și care nu este angajat al statului trimițător.
La categoriile menționate este necesar să adăugăm și categoria membrilor de familie a
membrilor misiunii, cărora statul acreditar le acordă un statut special.
Corpul diplomatic. Este format din totalitatea agenților diplomatici, împreună cu
membrii familiei lor aflați pe teritoriul statului de reședință, dar în sens restrâns din corpul
diplomatic fac parte numai șefii reprezentanțelor diplomatice.
Decan al corpului diplomatic devine diplomatul cu cea mai mare vechime în post pe
teritoriul statului acreditar, diplomat care aparține clasei întâi de reprezentare. În țările catolice,
47. nunțiul papal este considerat de drept decan al corpului diplomatic, indiferent dacă îndeplinește
sau nu condiția referitoare la vechime.
Numirea membrilor misiunii diplomatice. Fiecare stat are dreptul de a-și alege
agenții diplomatici şi pe ceilalți membri ai misiunii diplomatice. Desemnarea și numirea lor
se face de statul acreditant potrivit normelor aparținând dreptului intern, în temeiul
atributului de suveranitate. Şeful de misiune este responsabil de toate problemele legate de
misiunea sa. El poate și chiar însărcinează cu diferite funcții personalul, dar este singur
răspunzător față de ambele guverne (al statului acreditant și al celui acreditar) de modul în care
își conduce misiunea.
• IMUNITĂŢILE DIPLOMATICE- DELIMITARE CONCEPTUALA,
ENUMERARE, PREZENTARE.
48. Convenția de la Viena din 1961 stabilește o sumă de reguli care acordă un statut juridic
specific atât misiunii diplomatice, cât și personalului misiunii, cu precizarea că în practica
statelor sunt aplicabile și alte reguli, în funcție de particularitățile concrete ale acestora.
Imunitățile diplomatice reprezintă tratamentul pe care statul acreditar îl acordă
misiunilor diplomatice și personalului acestora, exprimat prin exceptarea de la jurisdicția
penală și civilă a acestui stat. Sunt prevăzute și enumerate în conținutul articolelor 29-39 din
Convenția de la Viena. Aceste imunitățile și privilegiile recunoscute membrilor misiunilor
diplomatice, care au ca obiect să permită exercitarea funcțiilor lor fără ca autoritățile locale să
49. poată să le aducă îngrădiri. Articolul 41 din Convenția de la Viena prevede în contrapartidă,
obligații față de statul acreditar.
Membrii misiunilor diplomatice au datoria de a respecta legile și reglementările
statului acreditar și de a nu se amesteca în treburile sale interne, iar localurile misiunilor
nu trebuie utilizate în scopuri incompatibile cu regulile și obligațiile activității diplomatice.
De asemenea, în conformitate cu conținutul articolului 42 al Convenției, agenții diplomatici nu
trebuie să exercite profesii sau alte activități remunerate în vederea obținerii unui câstig personal
pe teritoriul statului acreditar.
De asemenea, statul acreditar are obligații precise stabilite de Convenția de la Viena
prin articolele 25-27. Potrivit acestor reglementări el trebuie să acorde misiunii toate
facilitățile pentru îndeplinirea funcțiunilor sale. El trebuie, în mod special, să asigure
50. membrilor misiunii toată libertatea de deplasare și de circulație. O rezervă există totusi
pentru zonele unde accesul este reglementat sau interzis din rațiuni de securitate națională.
Articolul 47 al Convenției prevede interdicția unor măsuri discriminatorii între state. El
admite totusi ca nediscriminatoriu dreptul statului acreditar de a aplica restrictiv o dispoziție
determinată, pentru că ea este în acelasi mod aplicată misiunii sale de statul acreditant, ca și
practica urmată de unele state de a se face beneficiarele, prim cutumă sau pe cale de acord, ale
unui tratament reciproc mai favorabil decât îl cer dispozițiile Convenției. În fine, statul acreditar
trebuie să asigure securitatea localurilor misiunii, să evite ca linistea acesteia să fie tulburată sau
să-i fie afectată demnitatea (art. 22).
Regulile privind privilegiile și imunitățile sunt precizate în mod detaliat de către
Convenția de la Viena, făcându-se, o distincție între diversele categorii de personal al misiunilor
diplomatice (diplomați, personal tehnico-administrativ și de serviciu). În conformitate cu art. 17
51. din convenție aceste imunități sunt recunoscute diplomaților și familiilor lor, dar și personalului
administrativ și de serviciu. Personalul organizațiilor internaționale beneficiază, de asemenea, de
imunități acordate prin convențiile aplicabile acestor organizații. (O.N.U., Consiliul Europei,
Comunitățile europene etc.).
Articolele 29-41 din Convenție fac referire la Dispozițiile privind imunitățile diplomatice.
Imunitățile diplomatice sunt concretizate în trei categorii:
a) Imunitatea de jurisdicție;
b) Inviolabilitățile;
c) Exceptarea de la obligația de a depune ca martor
52. Imunitatea de jurisdicţie, adică scoaterea de sub acțiunea legii penale sau civile a
statului acreditar a misiunii diplomatice, personalului misiunii și a membrilor lor de
familie. Misiunea diplomatică se bucură de imunitate de jurisdicție civilă și administrativă,
pentru că nu se poate pune problema răspunderii penale a unei persoane morale (juridice).
Agenții diplomatici se bucură de imunitate absolută de jurisdicție penală și de imunitate de
jurisdicție civilă, cu excepția acțiunilor imobiliare când proprietatea este cu titlu privat, acțiunilor
referitoare la succesiune, acțiunilor privind activitatea profesională sau comercială privată a
agentului și față de nici o cerere reconvențională direct legată de cererea principală când agentul
diplomatic însuși înaintează o acțiune civilă (pentru a asigura egalitatea părților în proces). De
asemenea, agenții diplomatici se bucură de imunitate de executare, dar la care se poate renunța
53. expres. Imunitatea de jurisdicție a unui agent diplomatic în statul acreditar nu poate scuti pe acest
agent de jurisdicția statului acreditant. Prin urmare, agentul diplomatic nu este scos de sub
jurisdicție totală, ci numai de sub jurisdicția statului acreditar. Totusi, statul acreditant poate
renunța la imunitatea de jurisdicție a agenților diplomatici, dar ea trebuie să fie expresă.
Renunțarea la imunitatea de jurisdicție pentru o acțiune civilă sau administrativă nu determină
automat și înlăturarea imunității privind executarea hotărârilor, pentru aceasta fiind necesară o
renunțare deosebită.
Inviolabilităţile, care înseamnă imunitatea față de constrângerea prevăzută de lege.
Este vorba despre:
54. – inviolabilitatea misiunii, respectiv obligația statului acreditar de a nu permite
funcționarilor săi să pătrundă și să îndeplinească acte de autoritate în localurile misiunii, mijloace
de transport și terenuri ale acesteia, mai puțin în cazuri excepționale, cum ar fi legitima apărare.
De precizat că această inviolabilitate operează chiar și în timp de conflict armat; localurile
misiunii, mobilierul lor și celelalte obiecte care se găsesc acolo, precum și mijloacele de transport
ale misiunii, nu pot face obiectul nici unei percheziții, rechiziții, sechestru sau măsuri executorii;
– inviolabilitatea arhivelor, care operează asupra tuturor documentelor diplomatice,
inclusiv corespondența, indiferent de locul unde se află, fiind absolută;
– inviolabilitatea diplomatului, concretizată în exceptarea acestuia de la orice formă de
reținere sau detenție; statul acreditar trebuie să-1 trateze cu respectul care i se cuvine și să ia toate
55. măsurile corespunzătoare pentru a împiedica orice atingere adusă persoanei, libertății și
demnității sale;
– inviolabilitatea reședinței diplomatului, care este aceeași cu inviolabilitatea localurilor
misiunii.
Inviolabilitatea care îi este recunoscută unui diplomat are ca obiect săi permită să se
bucure, pe teritoriul unde își exercită misiunea, în orice moment și oriunde s-ar afla, de
libertate fără restricție și de intangibilitate personală în toate ocaziile, iar inviolabilitatea
personală este garanția esențială a agenților diplomatici, acesta înainte de toate fiind
exceptat de la orice măsură de arestare sau de detenție. Articolul 29 al Convenției de la Viena
garantează agenților diplomatici respectul statului acreditar, care este dator să ia toate măsurile
adecvate pentru a împiedica orice atingere ce ar putea fi adusă persoanei, libertății sau demnității
lor.
56. Inviolabilitatea are ca scop să permită diplomatului de a-și exercita, fără nici un
impediment, sarcina sa de reprezentant al unei țări străine. Ea acoperă, deci, toate actele pe
care le îndeplinește pentru reprezentarea statului trimițător și promovarea intereselor acestuia.
Acest privilegiu începe în ziua în care diplomatul a intrat pe teritoriul țării unde a fost acreditat,
dacă misiunea sa a fost anunțată. El durează pe tot timpul misiunii sale, până când va părăsi
teritoriul statului de reşedinţă. Inviolabilitatea persistă și în situația ruperii relațiilor diplomatice
și chiar a stării de război. Dacă diplomatul înlocuit se stabilește în țara în care și-a exercitat
funcțiile, el nu poate continua să beneficieze de inviolabilitate după ce și-a încheiat misiunea.
Inviolabilitatea acoperă toate persoanele care fac parte din personalul oficial sau
neoficial al misiunii, sub rezerva articolului 39 paragraful 2 al Convenției de la Viena.
57. Convenția de la Viena distinge anumite categorii de personal. Şeful misiunii și personalul său
diplomatic, înțelegând și membrii de familie ai agenților diplomatici (art. 37-1), beneficiază de
toate imunitățile enumerate în articolele 29-36 ale Convenției. Numele acestor persoane
figurează pe lista diplomatică care este stabilită în fiecare Capitală, de Serviciul de Protocol pe
baza indicațiilor furnizate de fiecare misiune. Imunități sunt, de asemenea, recunoscute și altor
membri ai misiunii, fie că este vorba de personalul administrativ și tehnic (art. 37-2 și 38-1), de
personalul de serviciu care nu are naționalitatea statului de reşedinţă (art.27-3si 38-2) sau de
personalul de serviciu particular al misiunii (art. 37-4 și 38-2). Aceste imunități se extind asupra
bunurilor personale ale diplomaților, reședinței, vehiculelor și documentelor acestora,
corespondența lor trebuie să fie liberă și inviolabilă. Statele acordă, în general, automobilelor
58. diplomaților plăci speciale care permit poliției să-i deosebească de ceilalți posesori de
automobile. Articolul 27 al Convenției de la Viena garantează comunicarea liberă a misiunilor
prin toate mijloacele adecvate. Ea condiționează totusi instalarea de posturi emițătoare de radio
de asentimentul statului acreditar.
Art. 40 al Convenției de la Viena admite ca un agent diplomatic să beneficieze de
inviolabilitate când traversează o țară terță pentru a se prezenta sau pentru a se reîntoarce de la
post – este un act de curtoazie din partea statelor al căror teritoriu este traversat. Inviolabilitatea
agentului diplomatic îl protejează pe acesta în toate circumstanțele. Ea este de ordin public și
diplomatul nu poate renunța la ea. Chiar dacă ar comite acte de natură să lezeze demnitatea
şefului de stat pe lângă care este acreditat, el nu poate fi supus de acest stat la măsuri care ar
aduce atingere persoanei sale. Acesta din urmă nu este, de altfel, lipsit de mijloace de apărare. El
poate cere rechemarea diplomatului sau chiar să-i impună plecarea. Inviolabilitatea protejează pe
diplomat împotriva atacurilor oricărei persoane, indiferent de unde ar proveni ele. Dacă un
membru al autorităților publice ale statului de reşedinţă, acționând în calitate oficială, a ofensat
59. un agent diplomatic, guvernul statului acreditar este obligat să acorde reparații statului ofensat.
Dacă sediul misiunii diplomatice sau drapelul care este arborat fac obiectul unui atentat, guvernul
statului acreditar trebuie, dacă nu și-a îndeplinit îndatoririle de protecție, să prezinte scuze și, de
la caz la caz, să acorde reparațiile adecvate. Dacă autorul infracțiunii este o persoană particulară,
statul trebuie să dispună urmărirea penală și judecarea acestuia.
Reședința diplomatului nu poate constitui obiectul investigațiilor poliției, justiției
sau oricărui alt organ administrativ, care nu au dreptul să pătrundă în imobil fără
autorizația expresă, după caz, a diplomatului sau a şefului misiunii. Articolul 22 al
Convenției de la Viena garantează, de asemenea, inviolabilitatea localurilor misiunii diplomatice.
Se prevede în sarcina statului acreditar obligația specială de a lua măsurile pentru a asigura
protecția acestora. Se garantează nu numai localurile, ci și mobilierul acestora, precum și
60. mijloacele de transport ale misiunii împotriva oricăror măsuri ale autorităților statului de
reşedinţă.
Articolul 12 permite misiunii să deschidă birouri în afara sediului numai pe baza
consimțământului expres al statului acreditar. Articolul 20 permite arborarea drapelului și
emblemei statului acreditant pe localurile misiunii, reședinței și pe mijloacele de transport ale
şefului misiunii. Articolul 21 prevede obligația pentru statul acreditar de a facilita statului
acreditant achiziționarea sau închirierea de localuri necesare deschiderii misiunii și pentru
locuințele membrilor săi. Arhivele diplomatice se bucură, de asemenea, de aceeași inviolabilitate
ca și sediul misiunii și reședința, chiar în cazul ruperii relațiilor diplomatice. De asemenea,
corespondența diplomatică, este declarată inviolabilă.
61. Dreptul la libera circulație a valizelor diplomatice este recunoscut fără rezerve.
Imunitățile curierilor sunt recunoscute și sunt precizate în documentele pe care aceștia
trebuie să le dețină, precum și dreptul statelor și misiunilor diplomatice de a recurge la
curieri ad-hoc. Statele au dreptul de a încredința curierul diplomatic comandanților de aeronave
civile și de a prelua, direct și liber, de la aceștia, valiza diplomatică. Valizele nu pot conține decât
documente diplomatice și obiecte destinate uzului oficial.
Imunitatea de jurisdicție
Convenția de la Viena, în articolul 31, definește imunitatea civilă și penală a
agenților diplomatici. Diplomații nu pot fi chemați în justiție decât de guvernul sau de
62. tribunalele țării lor. Aceasta este o garanție indispensabilă pentru ca diplomații să poată
promova în deplină libertate și independență interesele statului acreditant.
Această imunitate are ca scop să retragă întreaga competență de la magistrații locali
pentru a o transfera, dacă este cazul, la cei ai statului trimițător. Convenția de la Viena, în
articolul 38, limitează imunitățile de jurisdicție ale membrilor personalului care au naționalitatea
statului acreditar numai la actele oficiale îndeplinite în exercitarea funcțiilor lor. Diplomatul are
dreptul și nu poate renunța la imunitatea de jurisdicție penală, întrucât nu are dreptul de a lăsa să
se aducă atingere independenței statului pe care-l reprezintă. Acest gen de imunitate este acordată
agentului diplomatic în interesul guvernului țării sale, numai acesta din urmă poate să renunțe la
ea.
63. Un agent diplomatic trebuie să respecte legislația țării unde este acreditat, dar nu
poate fi tras la răspundere decât de autoritățile din propria țară. Această imunitate de
jurisdicție funcționează chiar dacă agentul diplomatic este vinovat de o infracțiune contra statului
pe lângă care este acreditat. Guvernul statului acreditar poate, doar să solicite pe cale diplomatică
aplicarea pedepsei prevăzute de lege.
Atât timp cât agentul diplomatic străin se află pe teritoriul statului pe lângă care este
acreditat, imunitatea de jurisdicție penală este totală. Imunitatea de jurisdicție față de
tribunalele statului acreditar nu înseamnă că diplomatul străin este absolvit de răspundere pentru
infracțiunile pe care le-ar putea comite, dar acest stat nu-l poate aresta și nici judeca prin
tribunalele proprii. Dacă infracțiunile comise de agentul diplomatic sunt de mică importanță, este
la latitudinea guvernului statului acreditar să facă plângere pe cale diplomatică.
Exceptarea de la obligația de a depune ca martor în fața instanțelor de judecată și
în procedurile administrative. Imunitatea este absolută, dar diplomatul poate depune ca
martor dacă acceptă expres. Un agent diplomatic nu poate fi obligat să compară ca martor
în fața unei instanțe a statului acreditar. I se poate cere să-și trimită mărturia în scris, dar
dacă refuză, nu există mijloc de a-l constrânge în acest sens. Organul de anchetă trebuie să
64. se deplaseze la sediul misiunii diplomatice pentru a primi mărturiile. Imunitatea de
jurisdicție penală se aplică și personalului administrativ și tehnic al misiunii și membrilor
lui de familie. Convenția de la Viena (art. 32) prevede că statul acreditant poate renunța la
imunitatea de jurisdicție a membrilor familiilor agenților diplomatici, a membrilor personalului
administrativ și tehnic al misiunilor, precum și a familiilor lor, a membrilor personalului de
serviciu, însă, Convenția precizează că această renunțare trebuie să fie întotdeauna expresă .
Personalul de serviciu beneficiază de imunități numai pentru actele îndeplinite în
exercitarea funcțiilor sale. În art. 37 al Convenției de la Viena se precizează că personalul de
serviciu particular al membrilor misiunii care nu sunt resortisanți ai statului acreditar, sunt scutiți
de impozite și taxe pe salarii, dar nu beneficiază de privilegii și imunități decât în măsura admisă
65. de acesta din urmă. Totuși, se prevede că acest stat va trebui să-și exercite jurisdicția sa de
asemenea manieră, încât să nu împiedice în mod excesiv îndeplinirea funcțiilor misiunii. Dacă
misiunea are un agent diplomatic de naționalitatea statului acreditar sau dacă acesta locuiește
permanent în statul respectiv, el nu beneficiază decât de imunitatea de jurisdicție și de
inviolabilitate pentru actele îndeplinite în exercitarea funcțiunilor sale. Pentru ceilalți membri ai
personalului misiunilor și personalul de serviciu particular care se găsesc în aceleași raporturi
față de statul acreditar, ei nu beneficiază decât de privilegiile și imunitățile care le sunt
recunoscute de statul respectiv. Însă se precizează că acesta nu va exercita asupra lor jurisdicția
sa, decât de o asemenea manieră încât să nu împiedice în mod excesiv îndeplinirea funcțiilor
misiunii. În cazul unui accident de automobil, indiferent dacă diplomatul este conducător sau
proprietar al unui autovehicul în urma căruia s-ar putea angaja responsabilitatea civilă, trebuie
avute în vedere următoarele:
66. – să invoce imunitățile sale diplomatice la care el nu poate renunța fără autorizarea
expresă a statului acreditant;
– în timpul anchetei el nu trebuie să împiedice mersul justiției, punând la dispoziție
informațiile cerute în legătură cu circumstanțele accidentului;
– imunitatea de jurisdicție nu permite eludarea plății despăgubirilor datorate victimelor
accidentului.
Imunitatea de jurisdicție în materie civilă este recunoscută diplomaților străini. Articolul
31 al Convenției de la Viena prevede că agenții diplomatici beneficiază de imunitatea de
jurisdicție în materie civilă și administrativă, cu excepția cazurilor când este vorba despre:
1) o acțiune reală care se referă la un imobil particular situat pe teritoriul statului
acreditar, dacă agentul diplomatic nu-l posedă în contul statului acreditant pentru realizarea
scopurilor misiunii;
67. 2) o acțiune privind o succesiune în care agentul diplomatic figurează cu titlu particular și
nu în numele statului acreditant;
3) o acțiune privind o activitate profesională sau comercială exercitată de agentul
diplomatic în statul acreditar și în afara funcțiilor sale oficiale.
În aceste cazuri pot fi luate unele măsuri de executare față de diplomat, cu condiția să nu
se aducă atingere inviolabilității persoanei sau locuinței sale. Diplomatul care devine reclamant
în fața unei instanțe locale nu mai poate invoca imunitatea de jurisdicție în ceea ce priveste orice
cerere reconvențională legată direct de acțiunea principală. Totusi, renunțarea la imunitatea de
jurisdicție pentru o acțiune civilă sau administrativă nu este considerată ca implicând renunțarea
la măsurile de executare a hotărârii, care nu poate fi aplicată nici asupra persoanei, nici asupra
bunurilor sale, o renunțare distinctă din partea sa fiind necesară.
68. • PRIVILEGIILE DIPLOMATICE- DELIMITARE CONCEPTUALĂ,
ENUMERARE, PREZENTARE.
Privilegiile diplomatice reprezintă tot un tratament acordat de statul acreditar
misiunii diplomatice și personalului acesteia, prin care li se fac unele înlesniri excepționale.
• Libertatea de comunicare. Misiunea diplomatică are dreptul să comunice liber cu
guvernul său, cu celelalte misiuni și consulate ale statului acreditant, putând să folosească
toate mijloacele de comunicație potrivite. Aceasta presupune obligația statului acreditar de a
oferi facilități pentru corespondență și de a respecta secretul corespondenței. Pentru comunicare,
misiunea diplomatică poate utiliza numai mijloace legale, fie publice (postă, telefon, fax etc.), fie
specifice, precum curierul diplomatic și valiza diplomatică, toate acestea beneficiind de
inviolabilitate. În ultimii ani, în cadrul ONU s-au manifestat preocupări pentru codificarea
statutului curierului diplomatic și al valizei diplomatice. Astfel, în anul 1991, Adunarea Generală
a hotărât să includă pe ordinea de zi a celei de-a 47-a sesiuni, Proiectul de articole asupra
statutului curierului diplomatic și valizei diplomatice neînsoțite de un curier diplomatic, precum
69. si protocoalele adiționale facultative la acest statut, proiect adoptat de Comisia de Drept
Internațional la sesiunea sa din anul 1989.
Mijloacele de radio-emisie pot fi utilizate numai cu autorizația statului acreditar. Coletele
care compun valiza diplomatică trebuie să poarte semne exterioare vizibile ale caracterului lor și
nu pot cuprinde decât documente diplomatice sau obiecte de uz oficial. De asemenea, curierul
diplomatic trebuie să poarte un document oficial care să-i ateste calitatea și să precizeze numărul
de colete care constituie valiza diplomatică, el bucurându-se de inviolabilitatea persoanei sale,
neputând fi arestat sau reținut. Se pot folosi și curieri diplomatici ad-hoc. De asemenea, valiza
diplomatică poate fi încredințată comandantului unei aeronave comerciale, acesta trebuind să
poarte un document oficial care să indice numărul coletelor care alcătuiesc valiza diplomatică,
dar el nu are calitatea de curier diplomatic.
• Libertatea de mişcare. Este dreptul agentului diplomatic de a circula liber pe
teritoriul
statului acreditar, cu posibilitatea acestuia de a declara anumite zone interzise, din motive de
securitate a agentului diplomatic sau a statului acreditar;
70. • Privilegii de ordin fiscal. Reprezintă dreptul misiunii și a diplomaților de a fi scutiți
de
taxe şi impozite, cu excepția impozitelor indirecte sau a celor aplicabile bunurilor imobile
particulare, veniturilor particulare și taxelor corespunzătoare dreptului de succesiune;
• Privilegii de ordin vamal. Constau în scutirea de taxele vamale care se percep cu
ocazia
importurilor de bunuri și vizează bunurile destinate uzului oficial și chiar personal al
misiunii, al diplomaților și membrilor familiilor acestora. Este inclusă în acest privilegiu și
scutirea de la controlul bagajelor, cu excepția cazului când există motive serioase să se creadă că
acestea conțin obiecte care nu beneficiază de scutiri vamale sau al căror import sau export este
interzis.
Într-un asemenea caz, controlul se va face numai în prezența agentului diplomatic sau a
reprezentantului său autorizat.
71. • Scutirea de impozite. Convenția de la Viena stabilește o serie de reguli codificând
practica
existentă în această materie. Articolul 23 scutește de impozite localurile misiunii ai căror
proprietari sau locatari sunt reprezentanții statului acreditant sau şeful misiunii, cu
excepția impozitelor sau taxelor percepute ca remunerație pentru servicii particulare prestate.
Această scutire nu se aplică atunci când, potrivit legislației statului acreditar, acestea cad în
sarcina persoanei care tratează cu statul acreditant sau cu şeful misiunii.
Articolul 34 scutește agentul diplomatic de orice impozite și taxe, personale sau reale,
naționale, regionale și locale, în afară de: impozitele indirecte care prin natura lor sunt în mod
normal încorporate în prețul mărfurilor și al serviciilor; impozitele și taxele asupra bunurilor
imobile particulare situate pe teritoriul statului acreditar, cu excepția cazului în care agentul
diplomatic le posedă în contul statului acreditant pentru realizarea scopurilor misiunii; impozitele
