1. DESCOPERIREA PENICILINEI
Alexander Fleming, descoperitorul penicilinei s-a născut în 1881, în Darvel, Ayrshire,
în Scoţia.
După ce a absolvit şcoala medicală a spitalului St. Mary din Londra, Fleming s-a
dedicat cercetării imunologice.
Mai târziu, ca doctor militar în perioada primului război mondial a studiat
infecţiile rănilor i a remarcat că multe antiseptice afectau celulele corpului într-o
măsură mai mare decât microbii înşişi.
A înţeles că era nevoie de o substanţă capabilă să atace bacteriile, care să fie însă
inofensivă pentru celulele umane. După război, Fleming s-a întors la spitalul St.
Mary.
În 1922, în timp ce făcea nişte cercetări, a descoperit o substanţă pe care a numit-o
lizozimă. Această componentă a mucusului şi a lacrimilor, produsă de corpul
omenesc, nu era dăunătoare celulelor umane.
Distrugea anumiţi microbi, dar din nefericire, nu pe cei agresivi. Descoperirea deşi
interesantă, nu prezenta o importanţă majoră.
Fleming a făcut marea descoperire în 1928. Una din culturile de stafilococi din
laboratorul său a fost expusă la aer, apoi contaminată cu un mucegai. El a observat că
regiunea culturii din jurul mucegaiului fusese dizolvată. A tras concluzia concretă că
mucegaiul producea o substanţă toxică pentru bacteriile de stafilococ. Curând a fost
în măsură să demonstreze că aceeaşi substanţă inhiba creşterea multe alte tipuri de
bacterii.
Substanţa – pe care a numit-o “penicilină“ după mucegaiul (penicilium notarum) care
o producea - nu era toxică nici pentru oameni, nici pentru animale.
Rezultatele lui Fleming au fost publicate în 1929, dar la început nu au stârnit prea
mult interes. Fleming era de părere că penicilina ar putea avea o utilitate medicală
importantă.
Totuşi, el nu a fost capabil să obţină o metodă de purificare a penicilinei, iar acest
medicament miraculos a rămas nefolosit timp de peste zece ani.
În cele din urmă, spre sfârşitul anilor treizeci, doi cercetători medicali britanici,
Howard Walter Florez şi Ernst Boris Chain, au descoperit articolul lui Fleming.
Ei au repetat experienţa şi i-au verificat rezultatele.
Apoi au purificat penicilina şi au testat substanţa pe animale de laborator.
În 1941, ei au testat penicilina pe oameni bolnavi.
Experimentele lor au demonstrat că noul medicament era uluitor de puternic.
Cu încurajarea guvernelor american-britanic, companiile farmaceutice au dezvoltat
rapid metode de producere a penicilinei în cantităţi mari.
La început, aceasta era destinată exclusiv răniţilor de război, dar din 1944 a fost
disponibilă şi pentru tratamentul civililor din Marea Britanie şi America.
După terminarea războiului, în 1945, penicilina a început să fie folosită de toată
lumea.

2. Descoperirea penicilinei a stimulat căutarea altor antibiotice, iar aceste cercetări au
dus la descoperirea multor “medicamente – minune”. Cu toate acestea, penicilina
rămâne antibioticul cel mai frecvent folosit.
Una din cauzele supremaţiei neîntrerupte a penicilinei este eficienţa ei împotriva unei
game largi de microorganisme dăunătoare.
Medicamentul e util în tratamentul sifilisului, al gonoreii, al scarlatinei şi difteriei, ca
şi al unor forme artrită, bronşită, meningită, septicemie, furunculi, infecţii osoase,
pneumonie, cangrenă şi alte boli.
Un alt avantal pencilinei rezidă în gama largă a dozelor în care poate fi folosită în
deplină siguranţă.
Doze de 50000 de unităţi de penicilină sunt eficiente împotriva unor infecţii; dar s-au
făcut injecţii de 100 milioane de unităţi pe zi, fără efecte negative. Deşi există un mic
procentaj de oameni alergici la penicilină, puţini sunt cei care pun la îndoială
importanţa descoperirii lui Fleming.
• Ce am descoperi?
► Noi am descoperi o modalitate de a elimina evoluarea procesului degradării
celulelor nervoase şi anume, ataxia spinocerebeloasă.
► Ataxiile spinocerebeloase fac parte din grupa ataxiilor cu transmitere autozomal
dominantă. Simptome: vorbirea este alterată, putând să apară dizartrie şi disfagie,
tremor al capului şi trunchiului şi pareze ale nervilor oculomotori, apariţia
tulburărilor de echilibru şi mers, lentoare în iniţierea mişcărilor voluntare. Se
întâlnesc rigiditatea, faciesul imobil şi tremorul parkinsonian.
► Deşi fiind o boală incurabilă şi ireversibilă, noi am alege transplantul de celule
stem pentru a ajuta organismul să producă destule globule roşii pentru a alimenta
creierul uman. Poate nu este de ajuns pentru a învinge această boala nervoasă, dar
poate reduce riscul tulburărilor şi rigidităţii organismului.