Stoicii ți stoicismul

1. STOICISMUL

2. Scurtă prezentare
■ Stoicismul este o școală filosofică fondată în Atena de Zenon din Citium (Kition) în jurul anului 300
î.Hr., în perioada elenistică a istoriei antice. Numele derivă de la un portic cu coloane, stoa
poikile (gr.: portic zugrăvit), decorat de pictorul Polygnotos cu aspecte de la distrugerea Troiei,
luptele Atenienilor cu Amazoanele și bătălia de la Marathon. Aici își ținea lecțiile Zenon și aveau
loc discuțiile cu discipolii săi.
■ Stoicismul este un curent filozofic care s-a dezvoltat ca o reacție împotriva epicurismului, având
originea în filosofia cinică fondată de Antisthene, un discipol al lui Socrate. Învățătura centrală a
stoicismului este morala derivată din însăși legile naturii sau mai bine zis promovarea rațională,
existenta virtuoasă sau atitudinea bărbătească în raport cu vicisitudinile vieții. Acceptarea acestei
evidențe compensează durerea și nefericirea, împacă binele cu răul, viața cu moartea. O altă
trăsătură constă în recomandarea iubirii față de oricare alte ființe.
■ Stoa a avut o audiență largă la gânditorii greci și romani, cunoscând o evoluție de mai multe
secole, în trei perioade:
■ Stoa veche (300-200 a.Chr.): Zenon din Citium, urmat la conducerea școlii de Kleanthes din Assos
și apoi de Chrysippos.
■ Perioada mijlocie (200-50 a.Chr.): Panaitios din Rodos, Antipatros din Tars, Poseidonios din
Apameia - învățătorul lui Cicero - , Diogene din Babilon. Uneori, în această perioadă este încadrat
și Cicero, ale cărui opere conțin multe învățături stoice; el era însă mai degrabă un eclectic,
adept al „Noii Academii”.
■ Stoa târzie sau „romană” : Seneca, Musonius Rufus, Epictet, Marc Aureliu.

3. Filosofia stoică
Stoa a fost cel mai influent curent în filosofie din timpul Imperiului Roman, înainte ca
învățătura creștină să devină religie de stat. În filosofia stoică, etica ocupă locul
preponderent, în slujba căreia se află logica și fizica (cu sensul general de știință a
naturii).
■ Logica
■ În logică sunt cuprinse gramatica, retorica și dialectica, urmând în esență
principiile logicii lui Aristotel, la care se adaugă o teorie asupra originii
cunoașterii și criteriilor adevărului. În concepția stoicilor, orice cunoaștere
ajunge la nivelul conștiinței (spiritului) prin mijlocirea simțurilor. Această
teorie este în opoziție clară cu idealismul platonician, după care spiritul este
izvorul cunoașterii, simțurile constituind o sursă a iluziilor și erorilor. Stoicii
neagă realitatea metafizică a conceptelor, ele nu ar avea realitate în afara
conștiinței. Întrucât cunoașterea înseamnă preluarea sensorială a cunoștinței
obiectelor, adevărul reprezintă corespondența impresiilor noastre asupra
lucrurilor. Criteriul adevărului nu poate consta în concepte, pentru că ele sunt
creația impresiilor noastre, el constă în senzația însăși, nu poate consta în
gândire, ci în simțire. Obiectele reale creează în noi o trăire intensă,
convingerea asupra existenței lor reale, ceea ce le deosebește de visuri sau
închipuiri.

4. Fizica
■ Teza fundamentală rezidă în afirmația profund materialistă, după care „nu există
nimic imaterial”, afirmație derivată din teoria stoică asupra cunoașterii pe baze
sensoriale.
■ Lumea este una singură, nu se mai admite dualismul materie-spirit din filosofia
lui Platon, lumea n-ar fi posibilă dacă n-ar fi alcătuită din aceeași substanță.
Corpul și spiritul, Dumnezeu și lumea, reprezintă perechi, în care fiecare
acționează unul asupra altuia.
■ Astfel corpul - pe calea simțurilor - produce gânduri în conștiință, iar spiritul
determină mișcările corpului. Toate lucrurile fiind materiale, care este atunci
substanța fundamentală din care este făcută lumea?
■ Stoa reia teza lui Heraclit, după care focul este elementul unic, în forma lui
primordială fiind reprezentat de Dumnezeu. Dumnezeu stă în relație cu lumea,
așa cum spiritul este în relație cu corpul. Spiritul uman provine din focul divin (în
unele scrieri denumit logos („Cuvântul”). Astfel, fizica stoică are o trăsătură net
monistă și panteistă în același timp. Focul divin are un caracter rațional, din care
rezultă că lumea este guvernată de rațiune, ceea ce are două semnificații. În
primul rând în lume se poate recunoaște un scop, și anume tendința spre
armonie, frumusețe și echilibru. În al doilea rând, deoarece rațiune înseamnă
lege, rezultă că universul este guvernat conform necesității absolute de cauză și
efect. În consecință, individul nu poate fi liber, el este silit să urmeze necesitatea
legilor naturale.

5. Etica
Etica dezvoltată de Stoa derivă din principiile proprii ale fizicii:
universul este guvernat de legi absolute care nu admit excepții, iar
esențialul naturii umane este rațiunea. Aceste principii se sumează în
celebra maximă: „Trăiește în acord cu natura!”. Din această formulă
derivă noțiunea de virtute, cu cele patru aspecte cardinale:
înțelepciunea, curajul, dreptatea și temperanța, corespondând
învățăturilor lui Socrate. În timp ce în etica aristoteliană se recunoștea
locul pasiunilor în natura umană, urmând ca acestea să fie reprimate
prin rațiune, stoicii cer anihilarea pasiunilor, mergând până la ascetism
(„askesis”), pentru că virtutea reprezintă unica fericire. A fi virtuos,
înseamnă a fi indiferent la durere și suferință („apatheia”) și, în
același timp, doritor de cunoaștere. De aici importanța acordată
științei, fizicii, logicii, pentru că ele reprezintă bazele moralității,
rădăcinile oricărei virtuți. Omul înțelept este sinonim cu om bun.
Nefericirea și răutățile lumii sunt rezultatele ignoranței. De aici
recomandarea practicii filosofiei, examinării permanente a propriilor