1. ECONOMIE MONDIALĂ
Prof. Univ. Dr. RODICA MILENA ZAHARIA
Disciplina Economie Mondială are drept obiective familiarizarea cursantilor programului
de master cu cele mai utilizate concepte ale domeniului economiei mondiale, dezvoltarea abilităţilor
de analiză şi interpretare a fenomenelor mondo-economice, precum şi a implicaţiilor acestor
fenomene asupra economiilor naţionale.
Sistemul economiei mondiale
Economia mondială este rezultatul unui proces evolutiv al dezvoltării schimbului reciproc
de activităţi, de la forme inferioare la forme superioare, de la simplu la complex. Foarte mult timp,
de la începuturile societăţii omeneşti şi mult timp după perioada revoluţiilor industriale, schimbul
reciproc se desfăşura preponderent la nivel de gospodărire individuală. Economia avea un caracter
închis, tinzând în principiu, doar spre satisfacerea autoconsumului 1.
În evoluţia economiei mondiale de o importanţă crucială s-au dovedit a fi marile
descoperiri geografice, ce au permis includerea în circuitul economic al unor vaste regiuni de pe
glob. Acest lucru s-a constituit într-un impuls dat vieţii economice şi comerţului în egală măsură,
creşterile acestuia fiind evidente şi într-un ritm nemaiîntâlnit. Acest lucru s-a datorat în mod
deosebit faptului că principalii piloni ai economiei perioadei respective (Europa şi America) erau
„specializaţi” în producţia diferitelor mărfuri, astfel încât aproape toate mărfurile europene erau noi
pentru America şi reciproc, mărfurile americane erau noi pentru europeni2.
Sfera spaţială a schimbului de mărfuri se extinde treptat, cuprinzând cele mai importante
zone de pe mapamond, astfel încât se poate considera că secolul XVI este secolul apariţiei pieţei
mondiale. Constituirea pieţei mondiale nu putea rămâne fără efecte majore în ceea ce priveşte
producţia şi schimbul de bunuri. Apariţia pieţei mondiale a stimulat apariţia şi dezvoltarea
manufacturilor, care, la rândul lor, au stimulat dezvoltarea comerţului exterior şi trecerea de la o
economie închisă, destinată satisfacerii la nivel primar a autoconsumului, la o economie orientată
către piaţă, către schimb.
În această perioadă se constată unele obstacole în calea deschiderii totale a economiei,
obstacole ce nu vor putea fi înlăturate decât la începutul secolului XIX, o dată cu prima revoluţie
industrială. Aceste obstacole, de origine politică, economică şi chiar extraeconomică (lipsa
centralizării puterii politice, natura relaţiilor de schimb între state şi coloniile lor, relaţii bazate pe
exploatare de tip colonial în primul rând, şi nu pe un excedent intern al producătorilor) vor fi treptat
depăşite o dată cu progresul tehnic, ceea ce va duce la o creştere a productivităţii muncii, cu
înlăturarea regimurilor feudale refractare la progres, urmată de o centralizare statală şi, nu în ultimul
rând, perfecţionarea normelor juridice, care vor duce la o „disciplinare” a relaţiilor comerciale,
creându-se, în acest fel, premisele pentru apariţia economiilor naţionale ca entităţi de sine stătătoare.
Odată formate, economiile naţionale vor conferi cadrul propice pentru generalizarea revoluţiei
industriale, pentru un avânt al factorilor de producţie, care, însă, se va produce în mod neuniform3.
Se conturează o tendinţă de specializare internaţională în producţie, apare o nouă diviziune
socială a muncii, cea mondială, se dezvoltă un schimb reciproc de activităţi care depăşeşte limitele
microeconomicului, făcând trecerea către internaţionalizarea economiei. Dezvoltarea economiilor
naţionale a determinat adâncirea diviziunii mondiale a muncii, care, la rândul ei, a constituit baza
obiectivă a interrelaţiilor dintre economiile naţionale.
Odată constituită, economia mondială unică nu reprezintă un proces finit, dezvoltarea va
continua, structura sa va deveni tot mai complexă; totodată, pe măsura dezvoltării producţiei, a
1
Gheorghe Creţoiu, M. Chirilă (coord.), „Economia mondială”, Editura Porto Franco, Galaţi, 2000, p.21.
2
Idem p.24.
St. Dumitrescu, Ana Bal, „Economie mondială”, Editura Economică, Bucureşti, 2002, p.45.
3
1

2. revoluţionării mijloacelor de transport, a telecomunicaţiilor şi a tehnologiei informaţiei se vor crea
condiţiile materiale spre un nou salt, spre un nivel superior al schimbului reciproc de activităţi.
Ţinând seama de toate acestea, este evident că „...lumea care va rezulta din prezenta
rearanjare a valorilor, credinţelor, structurilor economice şi sociale… va fi diferită de ceea ce şi-ar
putea imagina oricine astăzi… Este cert că în materie de politică am trecut de la cei patru sute de
ani ai naţiunii-stat suveran, la un pluralism în care statul-naţiune va fi mai degrabă una dintre
unităţile de integrare politică, şi nu unica. Va fi o componentă – deşi încă una cheie – a ceea ce eu
numesc «politica post-capitalistă», un sistem în care statele transnaţionale, regionale, statele-naţiuni
şi structurile locale, chiar tribale, vor concura şi vor coexista” 4.
În concluzie, putem afirma că economia mondială este un sistem complex, eterogen, ale
cărui componente fundamentale sunt economiile naţionale, societăţile transnaţionale, organizaţiile
economice internaţionale. Alături de aceste elemente fundamentale, sistemul economiei mondiale
cuprinde şi elemente derivate, de legătură: piaţa mondială, relaţiile economice internaţionale,
diviziunea internaţională a muncii, ordinea mondială 5.
1.1. Economiile naţionale
Economia mondială este astăzi un ansamblu interdependent în care economiile naţionale,
statele suverane, sunt constituenţii fundamentali. Întregul eşafod instituţional modern are la bază
statul suveran. Chiar dacă în ultima vreme sunt tot mai multe voci care consideră că sub impactul
globalizării, statul naţiune şi economiile naţionale în forma actuală nu mai au un viitor îndelungat,
este puţin probabil ca acestea să dispară.
Economia naţională reprezintă o entitate rezultată din dezvoltarea schimbului reciproc de
activităţi între membri unei comunităţi umane pe ansamblul teritoriului unui stat naţional 6 . O
economie naţională nu poate fi definită în afara unui teritoriu naţional şi a unei populaţii. De
asemenea, o economie presupune existenţa unei suprastructuri, care reprezintă ansamblul
instituţional al unei ţări şi a unui aparat de producţie capabil să valorifice resursele, să creeze
valoare şi să îmbogăţească naţiunea.
Caracterizarea economiilor naţionale se poate face avându-se în vedere mai multe aspecte.
În afara celor demo-geografice, care au în vedere dimensiunea teritoriului sau mărimea populaţiei,
din punct de vedere economic cele mai utilizate criterii de clasificare sunt cele legate de
dimensiunea PIB sau PNB (indicator ce reflectă potenţialul economic al unei ţări) sau de nivelul de
dezvoltare al ţării respective.
PIB reprezintă valoarea bunurilor şi serviciilor realizate în decursul unui an de rezidenţii
unei ţări. PNB este rezultatul activităţii naţionalilor, ceea ce înseamnă că din PIB se scade
activitatea străinilor ce acţionează pe teritoriul ţării respective şi se adaugă activitatea naţionalilor ce
acţionează în afara graniţelor.
Ţara care are cel mai mare potenţial economic este Statele Unite ale Americii. Cu un PIB de
14 256 mil. dolari, SUA devansează de departe celelalte ţări aflate în topul ţărilor cu cel mai mare
potenţial economic.
Cel mai utilizat criteriu de clasificare a ţărilor este cel al nivelului de dezvoltare. Nivelul de
dezvoltare este o noţiune complexă, ce desemnează, în ultimă instanţă capacitatea unei ţări de a
satisface cerinţele de bază şi de a crea bogăţie pentru cetăţenii săi. Definirea nivelului de dezvoltare
nu include doar aspecte economice, ci şi sociale, cum ar fi speranţa de viaţă sau nivelul de educaţie,
respectarea drepturilor fundamentale ale omului sau egalitatea între sexe.
Din punct de vedere al nivelului de dezvoltare, ţările se grupează în ţări dezvoltate şi ţări în
dezvoltare. Ţările dezvoltate sunt mult mai omogene decât cele în dezvoltare. Cele mai multe dintre
ţările lumii fac parte din grupul ţărilor în dezvoltare, grup extrem de eterogen, în care alături de ţări
avansate sunt şi ţări extrem de sărace.
4
Peter F. Drucker, „Societatea postcapitalistă”, Editura Image, Bucureşti 1999, p.37.
Sterian Dumitrescu, Ana Bal – „Economie Mondială”, Editura Economică, Bucureşti, 2002, pg.46
5
6
Idem
2

3. PIB pe locuitor este unul dintre cei mai utilizaţi indicatori la scară mondială pentru a aprecia
nivelul de dezvoltare. Considerat un indicator sintetic, ce reflectă eficienţa de ansamblu a unei
economii, cele mai multe dintre clasamentele cu care operează instituţiile internaţionale (ca Banca
Mondială sau ONU) au drept criteriu nivelul PIB pe locuitor sau PIB real pe locuitor. PIB real pe
locuitor este expresia PIB nominal pe locuitor, ajustat cu puterea de cumpărarea a monedei
respective, dat fiind faptul că nivelul preţurilor este diferit de la o ţară la alta şi, deci, valoarea
banilor nu este aceeaşi.
Alături de PIB pe locuitor, în definirea nivelului de dezvoltare se înscrie şi structura
economiei. Structura unei economii este dată în principal de ponderea celor trei sectoare: sectorul
primar, care cuprinde agricultura şi industria extractivă, sectorul secundar, cu accentul pe industria
prelucrătoare şi sectorul terţiar, cel al serviciilor.
În rândul preocupărilor mai recente de apreciere a nivelului de dezvoltare se înscrie şi
indicele dezvoltării umane. Conceptul de dezvoltare umană, definit de către P.N.U.D. ca „procesul
de lărgire a posibilităţilor de a alege ale omului, (...) de asigurare unei vieţi lungi şi sănătoase, a unei
educaţii şi a unui standard decent de viaţă”, se măsoară prin intermediul unui indicator compozit:
longevitatea, educaţie (rata de alfabetizare şi anii de şcoală) şi standardul de viaţă (PIB real pe
locuitor)7.
1.2. Ordinea economică internaţională
Ordinea economică internaţională exprimă modalitatea de organizare în timp şi spaţiu a
elementelor economiei mondiale, altfel spus, raporturile de putere care există între componentele
sistemului economic mondial 8.
Puterea în relaţiile internaţionale exprimă capacitatea unei naţiuni de a utiliza activele sale
tangibile şi intangibile, astfel încât aceasta să influenţeze comportamentul altor naţiuni. Puterea mai
poate fi definită şi ca acţiunea de a determina pe cineva să facă ceea ce nu doreşte să facă sau să
împiedice pe cineva să facă ceea ce doreşte să facă 9. Exercitarea puterii se poate realiza pe cale
militară, pe cale economică, politică sau prin influenţă.
Puterea militară este un mijloc tradiţional de impunere a voinţei unui stat şi de a determina o
anumită ordine internaţională. Exemplele sunt numeroase, de altfel, actuala ordine internaţională
este determinată într-o proporţie semnificativă de rezultatul confruntării militare din cel de-al doilea
război mondial.
Modalitatea economică de a determina ordinea mondială este una dintre cele mai întâlnite căi de
a influenţa raporturile de putere. Germania sau Japonia s-au impus în economia mondială prin forţa
economiilor lor şi nu pe cale militară.
Puterea politică poate determina şi ea un anumit sistem de relaţii internaţionale. De exemplu,
SUA îşi foloseşte forţa politică pentru a convinge Israelul să negocieze cu ţările arabe din Orientul
Mijlociu.
În ceea ce priveşte influenţa, ea exprimă capacitatea de a exercita presiuni asupra unui stat,
altele decât cele legate de utilizarea în mod implicit sau explicit a forţei sau a sancţiunilor
economice. Poate că exemplul cel mai ilustrativ în ceea ce priveşte influenţa la nivel mondial este
cel al Bisericii Catolice. Vaticanul nu dispune de putere militară şi nici de o forţă economică
semnificativă, dar exercită o influenţă deosebită în relaţiile internaţionale. Presiunile exercitate de
Biserica Catolică sunt considerate a fi fost foarte importante în răsturnarea comunismului în Europa
de Est. De asemenea, încheierea păcii în Mozambic între gherilile militare şi trupele
guvernamentale s-a realizat tot prin exercitarea influenţei Vaticanului.
Sfârşitul celui de-al II-lea război mondial a impus în fruntea ierarhiei raportului de forţe la nivel
internaţional ţările membre ale coaliţiei învingătoare. Colaborarea din primii ani de după război s-a
transformat într-o concurenţă acerbă, atât între statele capitaliste dezvoltate, dar şi între acestea şi
7
www.undp.org
8
Sterian Dumitrescu, Ana Bal – „Economie Mondială”, Editura Economică, Bucureşti, 2002, pg.38
9
Peter J. Andersen – „Global Politics of power, justice and death. An introduction to international relations”,
Routledge, London, pg. 13 - 17
3

4. noul bloc comunist, al cărui lider era URSS. Pe fondul acestei înfruntări, atât în plan economic, dar
şi ideologic, tot mai multe state şi-au cucerit independenţa. A început „bătălia” pentru atragerea
acestor ţări în sfera de influenţă a unuia sau altuia dintre cele două blocuri. În plan economic, în
ciuda unor avansuri înregistrate de noile state independente, performanţele lor erau departe de cele
menite să aducă prosperitatea pentru cetăţenii lor. Pe parcursul a trei decenii, în planul relaţiilor
internaţionale s-au acumulat numeroase tensiuni, alimentate fiind deopotrivă de incapacitatea
statelor în dezvoltare de a face faţă problemelor interne şi de atitudinea oarecum sfidătoare a ţărilor
dezvoltate şi a companiilor transnaţionale, care ignorau în bună măsură guvernele ţărilor în
dezvoltare pe teritoriul cărora acţionau.
Necesitatea unei noi ordini economice internaţionale a părut, astfel, un lucru firesc, determinat
de multitudinea de probleme acumulate în plan internaţional (războiul rece, suspendarea
convertibilităţii în aur a dolarului, deteriorarea termenilor schimbului, neîmplinirile în asigurarea
unui ritm de dezvoltare sustenabil pentru ţările în dezvoltare, etc.). Conceptul de Nouă Ordine
Internaţională a fost discutat pentru prima dată în cadrul celei de-a Şasea Sesiuni Speciale a
Adunării Generale a ONU, când a fost adoptat un manifest intitulat „Declaraţia şi Programul de
Acţiune pentru o Nouă Ordine Internaţională”. Noua ordine internaţională este, de fapt, un
document cu 18 prevederi ce susţine schimbări la nivel internaţional, care să permită ţărilor mai
puţin dezvoltate să găsească o ieşire din starea de sărăcie în care se ală. Printre prevederile acestui
document se numără:
- creşterea preţurilor produselor de export ale ţărilor în dezvoltare în concordanţă cu cele ale
ţărilor dezvoltate,
- dezvoltarea unui mecanism de transfer de tehnologie către ţările în dezvoltare, care să fie
separat de cel al investiţiilor străine,
- atingerea ţintei de 0,7% din PNB-ul ţărilor dezvoltate ca asistenţă financiară oficială pentru
dezvoltare,
- tarife reduse pentru exporturile ţărilor în dezvoltare pe pieţele ţărilor dezvoltate,
- reafirmarea dreptului suveran al statelor asupra resurselor naturale şi al activităţii economice
desfăşurate pe teritoriul lor, ceea ce însemna dreptul de naţionalizare a proprietăţilor deţinute de
străini.
Poate că cea mai importantă schimbare adusă în ierarhia raporturilor de forţe în plan
internaţional a constituit-o crearea OPEC şi impunerea unui preţ al petrolului la un nivel care a
determinat apariţia unor sume uriaşe obţinute de ţările exportatoare de petrol şi transformarea unora
dintre acestea în noii îmbogăţiţi ai lumii. Altfel, Noua Ordine Economică Internaţională nu a rămas
altceva decât un strigăt al Sudului subdezvoltate, în parte datorită dezbinării existente chiar între
statele ce trebuiau să se numere printre beneficiarii acestui document şi în parte datorită politicii
duse de ţările dezvoltate, care, în plină recesiune, nu au avut nici un interes să finanţeze proiectele
propuse de Declaraţie. Cert este că termenii schimbului au continuat să se deterioreze în defavoarea
ţărilor în dezvoltare, iar alte probleme, cum ar fi cele legate de datorie externă sau decalaje
economice s-au acutizat, transformându-se în adevărate probleme globale.
Actuala ordine economică internaţională se poate caracteriza prin câteva trăsături specifice:
- economia mondială este dominată de ţările dezvoltate, atât în plan economic, demonstrat de
ponderile acestora în PIB-ul mondial, în comerţul internaţional etc, cât şi de influenţa lor politică.
Ele domină organizaţiile internaţionale, întreaga structură instituţională internaţională, care
„moşteneşte” realitatea de după cel de-al doilea război mondial,
- ţările în dezvoltare, deşi deţin cea mai mare parte a populaţiei lumii şi cel mai mare teritoriu,
nu au aceeaşi forţă economică şi cu siguranţă nu deţin aceeaşi influenţă ca ţările dezvoltate. În
ultimele decenii, însă, se observă o adevărată „ofensivă” a ţărilor în dezvoltare în ceea ce priveşte
restructurarea relaţiilor ierarhice în economia mondială. Această ofensivă a fost posibilă în urma
unor modificări în raporturile de forţă, cum ar fi impunerea ţărilor producătoare de petrol, adâncirea
decalajelor internaţionale, exploziei demografice şi a altor probleme, ce au depăşit graniţele
naţionale şi s-au transformat în probleme globale. Ţările dezvoltate nu au mai putut ignora aceste
4

5. probleme, devenite adevărate ameninţări la adresa securităţii internaţionale şi au început să
privească cu mai multă deschidere o rearanjare a relaţiilor internaţionale,
- sfârşitul Războiului Rece, care a dus la generalizarea capitalismului şi la „îmbrăţişarea”
aproape unanimă a valorilor economiei de piaţă şi la dispariţia unui important oponent al ţărilor
capitaliste dezvoltate în dominaţia mondială. Lupta pentru împărţirea lumii în zone de influenţă pe
criterii ideologice, s-a transformat într-o comuniune de opinii în legătură cu superioritatea doctrinei
capitaliste
- dincolo de tradiţionale instrumente de persuasiune la nivel internaţional (forţa economică,
forţa politică) au apărut şi altele, ca populaţia. China şi India nu mai pot fi ignorate, ţinând cont că
populaţia acestor două ţări numără o treime din populaţia mondială. Probleme sociale au început să
influenţeze puternic ordinea economică internaţională prin legăturile complexe cu alţi factori, cum
ar fi investiţiile străine, probleme de mediu, migraţia internaţională, etc.,
- creşterea interdependenţelor ca urmare a fenomenului de globalizare dă mult mai multă
instabilitate mediului internaţional. Economiile naţionale au devenit deosebit de interdependente,
astfel încât anumite instrumente de politică internă sunt mai puţin efective, iar altele au un efect
ridicat asupra concurenţei la nivel internaţional. De asemenea, domenii altădată considerate de
natură internă sunt probleme globale, cu efect asupra tuturor ţărilor lumii şi care necesită cooperarea
tuturor ţărilor lumii pentru a putea fi rezolvate.
1.3. Diviziunea internaţională a muncii
Diviziunea internaţională a muncii este expresia specializării indivizilor sau grupurilor de agenţi
economici, care participă la activitatea economică mondială. Specializarea internaţională este
determinată de mai mulţi factori, printre care se pot enumera:
- realizarea bunurilor şi serviciilor diferite presupune folosirea de resurse diferite, în proporţii
diferite,
- resursele nu sunt repartizate în mod uniform pe glob, de aceea accesul la resurse este diferit
de la o ţară la alta, de la un agent economic la altul. În general, este mult mai firească
specializarea în industrii în care resursele sunt mai abundente şi mult mai costisitoare
specializarea în domenii care se bazează pe resurse mult mai puţin accesibile,
- mobilitatea resurselor este destul de limitată la nivel internaţional, astfel încât nu se
realizează o egalizare instantanee între zonele cu exces de resurse şi cele cu deficit de
resurse.
Specializarea internaţională a cunoscut o evoluţie constantă, pe măsura dezvoltării activităţii
la nivel internaţional. Dacă până la cel de-al II război mondial, specializarea internaţională urmărea
îndeaproape relaţia metropole – colonii, cu o specializare primară pentru colonii (agricultură şi
industrie extractivă), coloniile fiind furnizoare de materii prime pentru metropole, evoluţia
societăţilor transnaţionale, apariţia de noi state independente, care au trecut la dezvoltarea unor
structuri economice tot mai diverse, progresul tehnico – ştiinţific fără precedent din ultimele
decenii, dar şi acutizarea relaţiei dintre nevoile tot mai diverse şi mai numeroase şi resursele rare şi
creşterea interdependenţelor dintre statele lumii, ca urmare a procesului de globalizare, au contribuit
la dezvoltarea şi adâncirea specializării internaţionale, de la o specializare intersectorială (de tip
agricultură – industrie), la o specializare interramură (industrie - industrie) şi intraramură (chimie –
chimie).
Specializarea internaţională este explicată de câteva teorii ale comerţului internaţional,
printre care cele mai importante pot fi considerate următoarele:
- teoria avantajului absolut, dezvoltată de Adam Smith, consideră că este benefică
specializarea în realizarea acelor produse în care o naţiune deţine un avantaj absolut.
Avantajul absolut poate fi ilustrat printr-un exemplu: dacă două ţări produc două bunuri, vin
şi stofă şi costul unei unităţi de vin este mai mic în ţara A decât costul unei unităţi de vin din
ţara B, este benefic pentru ţara A să se specializeze în producţia vinului şi ţara B în
producţia stofei.
5

6. - Teoria avantajului relativ, dezvoltată de David Ricardo, vine şi îmbunătăţeşte teoria
avantajului absolut, demonstrând că şi în cazul în care o ţară nu deţine nici un avantaj
absolut (în exemplul creat anterior, ţara A produce şi stofa mai ieftin decât ţara B), se poate
specializa în producţia acelui bun pe care îl realizează cu cele mai mici eforturi şi poate
participa la comerţul internaţional în mod benefic. Altfel spus, dacă ţara B produce mai
ieftin stofă decât vin, este mai benefic pentru ea să se specializeze în producţia de stofă.
- Modelul Heckscher – Ohlin pleacă de la dotarea inegală cu factori de producţie a ţărilor
lumii. Resursele influenţează posibilităţile de producţie ale unei ţări, de aceea, tendinţa de
specializare în crearea acelor bunuri, care sunt intensive în factorul abundent, este mai
puternică. Dacă, de exemplu, ţara A are din abundenţă capital, ea se va specializa în
realizarea de produse intensive în capital, dacă ţara B are din abundenţă forţă de muncă, se
va specializa în realizarea de produse intensive în muncă.
Aceste teorii, în special cea a avantajului absolut şi relativ, operează pe premisa unui comerţ
liber şi în condiţiile unei pieţe cu concurenţă perfectă. În lumea contemporană lucrurile stau diferit,
o serie de factori fiind consideraţi determinanţi în schimbarea abordării specializării
internaţionale 10:
- economiile de scară enorme, care au apărut în anumite industrii, au determinat naşterea
monopolurilor şi monopsonurilor,
- puterea companiilor transnaţionale a crescut foarte mult, ceea ce a permis acestora să
influenţeze piaţa mondială,
- creşterea protecţionismului şi a intervenţiei statului, cu efect asupra comerţului internaţional,
- apariţia blocurilor regionale.
Aceşti factori au determinat construirea altor teorii, care să explice motivaţiile specializării
internaţionale şi sursele de competitivitate la nivelul firmei, a ramurilor economice sau a ţărilor. În
acest sens, pot fi amintite teoria comerţului strategic sau teoria avantajelor competitive a lui
Michael Porter.
Teoria comerţului strategic 11 recunoaşte că guvernele şi STN pot interveni strategic în comerţul
internaţional prin următoarele mijloace: blocarea accesului pe pieţe prin crearea de bariere prin
intermediul costurilor de promovare şi investiţii ridicate, folosirea economiilor de scară pentru a
reduce preţurile şi a elimina noii concurenţi, practica de dumping, pentru a câştiga cote cât mai mari
de piaţă, „strategii de întâietate” în inovare, design, cercetare dezvoltare şi penetrarea pieţelor
pentru a combate avantajele competitive ale concurenţilor, susţinerea de către stat a cercetării –
dezvoltării şi a noilor tehnologii, alternând cu subvenţii pentru companiile autohtone, descurajând,
în felul acesta, intrarea pe piaţă a concurenţilor străini înaintea firmelor autohtone. Rezultă că
specializarea internaţională nu mai este rezultatul exclusiv al eficienţei utilizării factorilor de
producţie, ci a unui complex de factori economici şi noneconomici, interni şi externi, care pot
distorsiona fluxurile comerciale internaţionale sau care pot determina schimbarea specializării.
În ceea ce priveşte teoria avantajelor competitive, Michael Porter 12 pleacă de următoarele
întrebări: de ce naţiunile reuşesc în anumite domenii pe piaţa internaţională, care este influenţa
naţiunii asupra concurenţei în anumite industrii, de ce anumite firme ale unei anumite naţiuni aleg
anumite strategii concurenţiale.
Michael Porter a ajuns la concluzia că succesul unei specializări internaţionale depinde de patru
atribute naţionale, ce definesc mediul economic în care firmele acţionează şi care influenţează
capacitatea de a concura la nivel internaţional:
- condiţiile factorilor de producţie, care se referă în special la forţa de muncă înalt calificată şi
nivelul de dezvoltare al infrastructurii,
- condiţiile cererii, respectiv mărimea pieţei interne, nivelul de exigenţă al consumatorilor
autohtoni,
10
Edgar P. Hibbert – „International Business – Stategy and Operation”, MacMillan Business, Lonadon,
Hampshire, 1997, pg. 3-10
11
Idem pg. 34 -47
12
Idem
6

7. - situaţia industriilor din amonte şi aval, pentru că nivelul de competitivitate al acestora va
influenţa nivelul de competitivitate al firmei (industriei) în cauză,
- structura, strategia şi rivalitatea companiei, care este pivotul central al competitivităţii.
Astfel, specializarea în domenii care beneficiază de aceste atribute naţionale vor avea succes în
plan internaţional. Nivelul diferit al acestor atribute determină, în viziunea susţinătorilor acestei
teorii, diferenţele în specializarea internaţională.
Economia mondială cunoaşte grade diferite de specializare internaţională 13. Ţările dezvoltate se
regăsesc pe cea mai înaltă treaptă a specializării, asimilând permanent progresul tehnic şi reuşind să
se specializeze în produse cu valoare adăugată mare. Ţările în dezvoltare cunosc în mare măsură o
specializare primară, care nu permite obţinerea de beneficii şi care face dificilă acumularea de
bogăţie.
Organizaţii internaţionale
Universul organizaţiilor internaţionale este extrem de vast. Astăzi se consideră că
funcţionează o multitudine de organizaţii, grupate după mai multe criterii.
Unul dintre cele mai utilizate criterii este cel al domeniului de acţiune. În această categorie
pot fi identificate organizaţii economice, organizaţii profesionale, organizaţii politice, organizaţii
culturale, organizaţii ştiinţifice etc.
Organizaţiile internaţionale pot fi grupate în organizaţii guvernamentale sau
neguvernamentale, în funcţie de statutul membrilor săi (guverne, în cazul celor guvernamentale şi
asociaţii sau persoane particulare în cazul celor neguvernamentale).
În capitolul ce urmează, vom încerca să prezentăm caracteristicile celor mai importante
dintre organizaţiile economice internaţionale, cu cel mai mare impact asupra economiei mondiale.
2.1. Organizaţia Naţiunilor Unite şi Sistemul Naţiunilor Unite
ONU şi Sistemul Naţiunilor Unite (care cuprinde, alături de ONU, şi agenţiile specializate
ale acesteia) sunt, poate, cele mai cunoscute dintre organizaţiile internaţionale. Considerată
organizaţia cu vocaţie universale, ONU numără astăzi 191 de ţări, ceea ce îi conferă statutul de cea
mai cuprinzătoare dintre organizaţii, sub aspectul participării, dar şi sub aspectul domeniilor de
acţiune, fapt relevat de obiectivele organizaţiilor ce compun Sistemul ONU.
ONU a fost creat în urma celui de-al doilea război mondial, în 1945, şi mulţi dintre criticii
acestei instituţii consideră că această instituţie reflectă şi astăzi o realitate de acum 50 de ani.
Documentul fundamental ce stă la baza funcţionării ONU este Charta Naţiunilor Unite,
semnată la 26 iunie 1945 de cele 50 de state fondatoare ale organizaţiei. Charta stabileşte drepturile
şi obligaţiile ţărilor membre, precum şi structura organizaţiei.
Considerată tratat internaţional, Charta se fundamentează pe principiile dreptului
internaţional, de egalitate în drepturi a statelor suverane şi de interzicere a folosirii forţei în relaţiile
internaţionale.
Scopurile Naţiunilor Unite sunt:
- menţinerea păcii şi securităţii internaţionale,
- dezvoltarea relaţiilor între naţiuni întemeiate pe respectarea principiului egalităţii în
drepturi şi a autodeterminării popoarelor,
- cooperarea internaţională în rezolvarea problemelor economice, sociale, culturale şi
umanitare la nivel internaţional şi promovarea respectării drepturilor şi libertăţilor
fundamentale ale omului,
- să fie un centru în care să se armonizeze eforturile naţiunilor către atingerea acestor
scopuri comune.
13
Sterian Dumitrescu, Ana Bal – „Economie Mondială”, Editura Economică, Bucureşti, 2002, pg. 35
7

8. În urmărirea scopurilor enunţate în primul articolul al Chartei, ONU trebuie să acţioneze în
conformitate cu următoarele principii:
- organizaţia este întemeiată pe principiul egalităţii suverane a tuturor membrilor,
- toţi membri trebuie să-şi îndeplinească cu bună credinţă obligaţiile asumate potrivit
Chartei,
- diferendele internaţionale vor fi rezolvate prin mijloace paşnice, în aşa fel încât pacea şi
securitatea internaţională, precum şi justiţia să nu fie puse în primejdie,
- renunţarea la ameninţarea cu forţa sau la folosirea ei în relaţiile internaţionale,
- membri ONU vor oferi organizaţiei ajutorul în orice acţiune întreprinsă de ea, în
conformitate cu prevederile prezentei Charte şi se vor abţine de a susţine statele
împotriva cărora ONU întreprinde o acţiune preventivă sau de constrângere,
- nici o dispoziţie din Chartă nu va autoriza Naţiunile Unite să intervină în chestiuni care
aparţin esenţial competenţei interne a unui stat.
Limbile oficiale ale ONU sunt chineza, engleza, franceza, rusa şi spaniola. Alături de
acestea, limba arabă este limbă oficială pentru lucrările Adunării Generale, Consiliului de Securitate
şi Consiliului Economic şi Social.
Structura organizatorică a ONU este formată din următoarele principale organisme:
Adunarea generală, Consiliul de Securitate, Consiliul Economic şi Social (ECOSOC), Curtea
Internaţională de Justiţie, Secretariatul şi Consiliul de Tutelă.
Adunarea Generală este cel mai democratic forum al ONU. Fiecare stat membru este
reprezentat de cel mult cinci reprezentanţi şi are dreptul la un singur vot, ceea ce aduce pe picior de
egalitate toate statele membre ale organizaţiei.
Adunarea Generală este principalul organ deliberativ al ONU. Deciziile importante, ca
admiterea de noi membri, probleme legate de pace şi securitate sau de bugetul organizaţiei se iau cu
o majoritate de 2/3 din voturi. Celelalte chestiuni ce sunt supuse aprobării Adunării Generale se iau
cu majoritate simplă.
Atribuţiile şi responsabilităţile Adunării Generale sunt următoarele:
- examinează principiile generale de cooperare pentru menţinerea păcii şi securităţii
internaţionale, inclusiv principiile care guvernează dezarmarea şi reglementarea
înarmărilor,
- discută orice problemă privitoare la menţinerea păcii şi securităţii supusă atenţiei de
către orice membru al ONU,
- poate atrage atenţia Consiliului de Securitate asupra situaţiilor care ar putea pune în
pericol pacea şi securitatea internaţională,
- iniţiază studii şi recomandări în scopul promovării cooperării internaţionale în domeniul
economic , social, cultural, al învăţământului şi sănătăţii şi al sprijinirii drepturilor
omului şi libertăţilor fundamentale pentru toţi cetăţenii, fără nici un fel de discriminare,
- aprobă bugetului Naţiunilor Unite
- alege membri nepermanenţi ai Consiliului de Securitate, membri ECOSOC, membrii
Consiliului de Tutelă, judecătorii Curţii Internaţionale de Justiţie (împreună cu Consiliul
de Securitate), numeşte, la recomandarea Consiliului de Securitate, Secretarul General al
ONU.
Adunarea Generală se întruneşte în sesiuni ordinale anual, în septembrie, şi în sesiuni
speciale, la cererea Consiliului de Securitate, a majorităţii membrilor ONU sau a unui singur
membru, dacă majoritatea membrilor sunt de acord. Sesiunile de urgenţă pot fi convocate în 24 de
ore, în aceleaşi condiţii.
Consiliul de Securitate
Principala responsabilitate a Consiliului de Securitate este aceea de a menţine pacea şi
securitate internaţională. El este alcătuit din 15 membri, 5 permanenţi (SUA, Franţa, Marea
Britanie, China, Federaţia Rusă) şi 10 nepermanenţi, aleşi de Adunarea Generală pe o perioadă de
doi ani. Deciziile în cadrul Consiliului de Securitate se iau cu o majoritate de 9 voturi în chestiuni
de procedură. În problemele importante, majoritatea de 9 voturi trebuie să includă votul afirmativ al
8

9. tuturor celor 5 membri permanenţi ai Consiliului de Securitate, cunoscută ca Unanimitatea Marilor
Puteri sau ca dreptul de veto.
Consiliul de Securitate ONU este singurul organism care poate ordona acţiuni armate ca şi
sancţiuni colective împotriva unei agresiuni. Principalele atribute ale Consiliului de Securitate sunt:
- investigarea oricărei dispute sau situaţii care ar putea conduce la fricţiuni internaţionale,
- recomandă metodele necesare pentru rezolvarea acestor dispute,
- determină existenţa unei ameninţări împotriva păcii sau a unei agresiuni şi recomandă
măsuri ce trebuie întreprinse în acest sens,
- invită membrii ONU să aplice sancţiunile economice sau alte măsuri, care nu implică
utilizarea forţei, pentru a preveni sau a stopa agresiunea,
- întreprinde acţiuni militare împotriva agresorilor,
- exercită funcţiile de tutelă ale ONU în zone strategice,
- recomandă Adunării Generale numirea Secretarului General şi, împreună cu Adunarea
Generală, numeşte judecătorii Curţii Internaţionale de justiţie.
Consiliul Economic şi Social
ECOSOC este principalul organ al ONU însărcinat cu coordonarea acţiunilor din domeniul
economic şi social, atât ale ONU, cât şi ale agenţiilor specializate şi ale altor instituţii din Familia
ONU.
ECOSOC:
- serveşte ca principal forum de discuţii pe probleme economice şi sociale la nivel
internaţional şi formulează recomandări statelor membre şi sistemului Naţiunilor Unite,
- realizează şi iniţiază studii şi rapoarte în domeniile de interes,
- promovează respectul şi urmăreşte respectarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale
omului,
- organizează conferinţe şi pregăteşte proiecte de convenţii pentru a fi supuse Adunării
Generale, în domenii de competenţa sa,
- se consultă cu organizaţiile nonguvernamentale în probleme ce ţin de competenţa
ECOSOC.
Consiliul de Tutelă
Acest organism are drept principală sarcină supravegherea administrării teritoriilor aflate
sub tutela ONU. Teritoriile aflate sub tutelă sunt acele teritorii care se află sub mandatul ONU şi
care nu se pot autoguverna. De aceea, principalul obiectiv al Consiliului de Tutelă este de a sprijini
populaţia acestor teritorii spre dezvoltarea progresivă către autodeterminare şi independenţă, ţinând
cont de condiţiile specifice fiecărui teritoriu, de a încuraja respectarea drepturilor omului şi
libertăţilor fundamentale, de a asigura egalitatea de tratament în domeniile social, economic şi
comercial a tuturor cetăţenilor membrilor Naţiunilor Unite.
Dacă la începutul activităţii ONU numărul teritoriilor aflate sub tutelă era de 72, în 1998 se
mai aflau sub administrare doar 17.
Curtea Internaţională de Justiţie
Curtea Internaţională de Justiţie este principalul organism juridic al ONU, ale cărui atribuţii
ţin de reglementarea diferendelor dintre state şi de oferirea de consultanţă juridică ONU şi agenţiilor
specializate. Curtea Internaţională de Justiţie este formată din 15 judecători, aleşi de Adunarea
Generală şi Consiliul de Securitate, pentru un mandat de nouă ani, cu posibilitatea realegerii. O ţară
nu poate avea doi judecători la Curtea Internaţională de Justiţie.
Secretariatul
Secretariatul este organismul permanent al ONU şi este format din Secretarul General şi
personalul ce lucrează în oficiile Naţiunilor Unite. Personalul Secretariatului numără în jur de 8
600 persoane, care acţionează la dispoziţia Naţiunilor Unite şi nu a ţărilor ai căror cetăţeni sunt.
Secretarul General este cea mai înaltă autoritate din cadrul ONU. El este, deopotrivă,
diplomat, activist, conciliator, avocat şi are obligaţia de a promova principiile şi valorile exprimate
prin Charta Naţiunilor Unite.
9

10. Cel mai important rol al secretarului general este acela de îndeplinire a „bunelor oficii”,
respectiv demersurile pe care acesta le face public sau privat pentru a preveni disputele
internaţionale, a opri escaladarea conflictelor deja existente sau a aduce statele la masa tratativelor.
Prezentul Secretar General ONU este Kofi Annan, din Ghana.
2.1.1.Reforma ONU. Realizări şi neîmpliniri ale ONU
Activând ca una dintre cele mai vechi organizaţii, ONU a fost nu de puţine ori criticat pentru
neconcordanţa dintre măsurile adoptate şi principiile Chartei, pentru lipsa sa de reacţie în anumite
momente, pentru realizările destul de palide în comparaţie cu gravele probleme cu care se confruntă
omenirea. Multe dintre criticile aduse ONU pornesc de la structura organizatorică a acestuia,
structură ce reflectă disproporţionalitate între atribuţiile diferitelor organisme şi capacitatea acestora
de a impune anumite rezoluţii şi care este apreciată a reflecta o situaţie care nu mai corespunde
realităţii 14 . De departe, cea mai puternică dintre structurile ONU este Consiliul de Securitate,
singurul autorizat să intervină armat atunci când un stat agresează alt stat. Componenţa Consiliului
de Securitate, de exemplu, este expresia unui raport de forţe dominat de statele învingătoare în cel
de-al doilea război mondial.
Învinşii de acum 60 de ani sunt astăzi state puternice, care contribuie cu mai mult la bugetul
ONU decât ţări ce se află în structura Consiliului de Securitate. Germania şi Japonia sunt egalii, în
domeniul economic, ai Franţei sau Marii Britanii, iar în plan politic, în cadrul ONU, interesele lor
sunt reprezentate în aceeaşi măsură ca şi a altor ţări mult mai puţin dezvoltate. În altă ordine de idei,
multe ţări nici nu existau la constituirea ONU, dar astăzi nu mai pot fi ignorate în plan internaţional.
La ora actuală, se discută tot mai des despre o adevărată reformă a organismelor ONU, cel mai vizat
fiind, desigur, Consiliul de Securitate. Germania, Japonia, India, Brazilia şi Nigeria bat la poarta
Consiliului de Securitate ca membri permanenţi, pentru a da acestuia o componenţă care să reflecte
mai corect realitatea din plan internaţional. În plus, o astfel de propunere ar da o mai mare
reprezentativitate unei structuri ce reflectă într-o foarte mare măsură interesele ţărilor bogate.
Ineficienţa ONU este un alt motiv de nemulţumire legat de activitatea acestei organizaţii.
Între obiectivele acesteia se înscriu respectarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului,
precum şi preocuparea pentru reducerea sărăciei în lume. Astăzi sunt peste un miliard de oameni ce
trăiesc la limita minimă a sărăciei, iar în multe ţări există încălcări majore ale drepturilor
fundamentale ale omului. Fiind considerată „prizoniera” intereselor ţărilor bogate şi a membrilor
permanenţi din Consiliul de Securitate, ONU fie nu a acţionat, fie acţiunile sale au fost timide şi
lipsite de orice rezultate. Africa, de exemplu, este una din regiunile cele mai sărace ale lumii şi
multe dintre tragedii s-au consumat pe acest continent.
Mulţi critici văd în Secretariatul General o irosire de resurse. Funcţionarii ONU au salarii de
două ori mai mari decât omologii lor ce activează în organizaţii neguvernamentale, iar rezultate de
două ori mai slabe. Supradimensionarea structurilor ONU şi birocraţia acestora îi fac pe unii analişti
să considere că personalul acţionează în primul rând în scopul confortului personal şi mai apoi în
slujba idealurilor care au condus la crearea organizaţiei.
Principalul obiectiv al Chartei Naţiunilor Unite, pacea şi securitatea internaţională sunt
considerate a fi deziderate mult prea îndepărtate. De la sfârşitul celui de-al doilea război mondial,
lumea este departe de a fi cunoscut cu adevărat pacea. În fiecare colţ al lumii au izbucnit războaie,
în unele dintre ele fiind angrenate chiar naţiunile Unite (războiul din Coreea). Unii analişti
consideră că, de fapt, ONU a devenit marioneta marilor puteri, în special SUA, făcând evident
aluzie la autorizarea de către ONU a intervenţiei în Kuweit.
14
Una dintre primele crize izbucnite la nivelul organizaţiei a avut loc nu la mult timp de la înfiinţarea sa, odată cu
problemele din Coreea şi implicarea ONU în primul său război. Ca urmare a divergenţelor dintre SUA şi URSS, urmată
de părăsirea Consiliului de Securitate de către cea din urmă, centrul de greutate este deplasat către Adunarea Generală.
Prin rezoluţia Acheson (după numele Secretarului de Stat american de la acea vreme) din noiembrie 1950, se instituie
posibilitatea ca Adunarea Generală să se substituie Consiliului de Securitate în situaţia în care acesta din urmă se află în
imposibilitatea de a face faţă responsabilităţilor sale privind menţinerea păcii şi securităţii internaţionale. Urmare a
acelei crize, primul Secretarul General al ONU, norvegianul Trygve Lie, a demisionat.
10

11. Un exemplu ce ilustrează slăbiciunea ONU în faţa SUA poate fi identificat în situaţia
ocupării prin forţă a Kuweitului de către Irak in 1990. Sub o motivaţie discutabilă, regimul de la
Bagdad călca teritoriul kuweitian, anexându-l. ONU a adoptat mai multe rezoluţii, încercând să facă
guvernul irakian să părăsească teritoriul ilegal anexat. Rezoluţia 660 a Consiliului de Securitate
cerea Irakului să se retragă imediat şi necondiţionat. Pe de altă parte, ONU îşi rezerva dreptul de a
adopta şi alte măsuri pentru a asigura aplicarea acestei rezoluţii. Irakul refuză să se supună. In
această situaţie, NATO si Pentagonul fac presiuni pentru o intervenţie militară americană în zonă,
cu sau fără acordul Consiliului de Securitate. În cele din urmă, Consiliul a adoptat Rezoluţia 665,
prin care autoriza măsurile militare asupra Irakului. Este vorba de cedarea ONU în faţa SUA şi a
aliaţilor săi din NATO?
La 7 august 1998, ambasadele SUA din Kenya şi Tanzania au fost ţinta unor atentate cu
bombă. 263 de morţi, din care 12 americani. Casa Albă a considerat ca fiind un atac Al-Quaida şi,
fără a exista o permisiune din partea Consiliului de Securitate ONU, lansează 75 de rachete de
croazieră asupra Sudanului si Afghanistanului. Bilanţul - mai mulţi morţi şi un scandal de proporţii,
dat fiind faptul că ţintele considerate de CIA teroriste, s-au dovedit a fi fabrici de medicamente.
Cel mai recent caz vis a vis de relaţia dintre ONU şi SUA îl reprezintă războiul din Irak.
Intervenţia SUA şi a aliaţilor săi a fost motivată de existenţa armelor chimice şi bacteriologice, care,
în urma intervenţiei armate, nu s-au putu găsi. Scandalurile imense ce au apărut ulterior, precum şi
dezvăluirile făcute de diverse oficialităţi americane şi britanice în legătură cu manipularea
dovezilor, au determinat numeroase manifestări ale opiniei publice împotriva Războiului din Irak.
Dar cel mai interesant aspect este acela că cei cinci membri permanenţi ai Consiliului de Securitate
s-au grupat în trei tabere total opuse. Franţa a cerut insistent ca intervenţia în Irak să nu aibă loc fără
girul Consiliului de Securitate, anunţând că este împotriva acestei intervenţii fără argumente
evidente şi dovezi clare. Marea Britanie a susţinut SUA, China şi Rusia au avut o atitudine mai
rezervată, dar mai aproape de cea a Franţei. SUA a încercat să obţină o aprobare de moral prin
obţinerea a 9 voturi din cele 15, dar a renunţat şi la aceasta, dat fiind faptul că nu întrunea nici
aceste voturi. Intervenţia a avut loc, iar implicaţiile în plan politic şi al raportului de forţe în plan
internaţional au fost extrem de puternice şi complexe. ONU a apărut în ochii opiniei publice ca
având un rol pur decorativ şi fiind o marionetă în mâna SUA, UE a demonstrat că, în ciuda
realizărilor obţinute în plan economic, ca entitate, în plan politic nu sunt decât individualităţi,
sentimentele antiamericane au sporit în lumea musulmană, în general, şi în cea arabă în special, şi
ceea ce este mai îngrijorător, terorismul nu a fost îngenuncheat, el culminând cu atacurile din
Spania, care au determinat mai multe state să-şi anunţe retragerea din coaliţie.
În decursul anilor, ONU a pierdut din omogenitate şi a câştigat în universalitate, aşa cum
aprecia şi Robert Schuman. Universalitatea câştigată, ca şi omogenitatea pierdută, îşi au
corespondenţa în numărul mare de ţări care şi-au câştigat independenţa şi care au devenit membre
ONU, cu niveluri de dezvoltare dintre cele mai diverse. La înfiinţarea organizaţiei, Africa a avut 4
membri fondatori, astăzi are peste 40 de reprezentanţi. Aceste diferenţe dintre puterea economică a
celor mai multe state şi componenţa organismelor ONU au dus la o aşa numită împărţire a forţelor.
Deţinând două treimi din numărul statelor membre, ţările dezvoltate sunt în minoritate în Adunarea
Generală, pe când în Consiliul de Securitate au majoritatea. Realizarea unor astfel de axe ar putea
bloca întregul mecanism de funcţionare al ONU cu efecte negative asupra întregii comunităţi
internaţionale.
Astăzi, lumea este împărţită în blocuri comerciale, militare şi politice care joacă un rol mult
mai important decât Naţiunile Unite.
Nu trebuie totuşi negate eforturile pe care ONU le-a depus şi multe dintre reuşitele acestei
organizaţii. Numărul mare de membri reprezintă, în ultimă instanţă, încununarea eforturilor
organizaţiei privind autodeterminarea şi independenţa politică a statelor şi recunoaşterea de către
întreaga comunitate internaţională, prin intermediul ONU, a suveranităţii fiecăruia dintre membri
săi. Acordurile internaţionale semnate în cadrul agenţiilor specializate ale ONU sunt expresia
preocupărilor acestui for pentru o reglementare în plan internaţional, cu o cât mai largă participare,
a principalelor aspecte ce guvernează viaţa economică, politică şi socială a tuturor statelor.
11

12. De la crearea sa, ONU s-a îmbogăţit continuu, nu doar cu noi membri, ci şi cu problemele
acestora. Începând cu anii ’50, tot mai multe state şi-au cucerit independenţa politică şi au devenit
membre ale marii familii a Naţiunilor Unite. Din păcate, independenţa politică nu a adus cu sine şi
independenţa economică sau bunăstarea noilor popoare. Conştientizând problemele ce aveau să
apară mai târziu, ONU a iniţiat Decadele Dezvoltării 15, care reprezintă demersuri ale comunităţii
internaţionale în vederea promovării progresului economic şi social al ţărilor mai puţin dezvoltate.
Primul deceniu al dezvoltării a fost lansat între 1961-1971 şi stipula angajamentul statelor
membre de a stimula şi consolida politici adecvate sporirii sensibile a ritmurilor de creştere
economică al ţărilor mai puţin avansate de cel puţin 5% pe an.
Cel de-al Doilea Deceniul al Dezvoltării, lansat în perioada 1971-1980, stabilea niveluri de
creştere pentru o serie de indicatori, cum ar fi PIB –ului global şi cel pe locuitor, în ţările în
dezvoltare, cu ritmuri de 6%, respectiv 3,5% pe an. De asemenea, s-a stabilit un ansamblu de
măsuri menite să contribuie la realizarea acestor obiective, cum ar fi încheierea de acorduri pentru
produsele de bază, sprijinirea expansiunii şi diversificării exporturilor de produse semifinite şi
manufacturate, acordarea de ajutoare pentru dezvoltarea ţărilor mai puţin avansate într-un volum
minim de 0,7% PNB – ul ţărilor dezvoltate.
În 1980 se lansează a treia strategie de dezvoltare în cadrul Deceniului Trei pentru
Dezvoltare (1981-1990). Stabilind obiective cantitative de mai mare amploare (ritm mediu anual de
creştere pentru ţările în dezvoltare de 7%), se preconiza reducerea cu 19% a decalajelor economice
medii faţă de ţările dezvoltate până în 1990, precum şi schimbări în economia mondială prin
negocieri la nivel global.
Cel de-al Patrulea Deceniu al Dezvoltării a fost lansat în 1990, la o sesiune specială a
Adunării Generale, pentru revitalizarea creşterii economice şi dezvoltării în ţările mai puţin
avansate, stabilind patru domenii prioritare: sărăcie şi hrană, resurse umane şi dezvoltare
instituţională, populaţie şi mediu. Obiectivele propuse în acest deceniu au fost mult mai vagi decât
cele stabilite în deceniile anterioare.
În ciuda eforturilor depuse, nici una din ţintele propuse în cele patru decenii nu a fost atinsă.
O analiză făcută la mijlocul Deceniului Trei arăta că ritmul de creştere al ţărilor în dezvoltare s-a
încetinit, iar decalajul faţă de ţările sărace a crescut.
Trecerea în noul mileniu a impus o analiză foarte atentă, la nivelul Organizaţiei, a
principalelor probleme cu care se confruntă astăzi lumea. Definită „Obiectivele Mileniului”,
declaraţia ONU a plecat de la necesitatea continuării cu eforturi şi mai susţinute a cooperării la nivel
internaţionale pentru a eradica sau a diminua cele mai grave neajunsuri ale societăţii contemporane.
Obiectivele identificate de către ONU sunt în număr de 8, fiecare dintre ele având ţinte
precise. Orizontul de timp pentru atingerea ţelurilor propuse este 2015.
1. Eradicarea sărăciei extreme. În cadrul acestui obiectiv, Naţiunile Unite îşi propun ca prin
acţiunile promovate şi prin cooperarea tuturor statelor lumii să se înjumătăţească proporţia
celor ce trăiesc sub un dolar pe zi şi a celor care suferă de foame.
2. Educaţie pentru toţi. Conform acestui obiectiv, toate fetele şi băieţii trebuie să finalizeze
cursurile primare.
3. Promovarea egalităţii între sexe şi creşterea participării active în societate a femeilor. Până
în 2005 se propune eliminarea inegalităţilor de cuprindere în şcoala primară a fetelor şi
băieţilor, iar până în 2015, eliminarea tuturor discriminărilor dintre sexe, la toate nivelurile.
4. Reducerea mortalităţii în rândul copiilor, respectiv reducerea cu două treimi a ratei
mortalităţii în rândul copiilor până în cinci ani.
5. Îmbunătăţirea asistenţei maternale, reducerea cu ¾ a ratei mortalităţii la naştere a mamelor.
6. Combaterea HIV/SIDA, a malariei şi a altor boli. Ţintele acestui obiectiv sunt: stoparea şi
combaterea răspândirii HIV/SIDA şi stoparea şi combaterea răspândirii malariei şi a altor
boli cu efect major asupra stării de sănătate a populaţiei.
7. Asigurarea sustenabilităţii mediului
XXX – „Dicţionar de Relaţii Economice Internaţionale”, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1993, pg. 233 -
15
234
12

13. - integrarea principiilor de dezvoltare durabilă în politicile şi programele tuturor ţărilor,
- combaterea eroziunii solului şi a degradării resurselor,
- reducerea la jumătate a proporţiei populaţiei care nu are acces la resurse de apă potabilă,
- înregistrarea unor progrese însemnate până în 2020 în standardul de viaţă a cel puţin 100
milioane de locuitori ai „oraşelor de carton”,
8. Dezvoltarea unui parteneriat global pentru dezvoltare, care să includă:
- dezvoltarea pe mai departe a unui sistem comercial şi financiar deschis, bazat pe reguli,
previzibil şi nediscriminatoriu, angajarea pentru o bună guvernanţă, dezvoltare şi
reducere a sărăciei, atât la nivel naţional cât şi internaţional,
- o mai bună orientare către nevoile celor mai sărace ţări, respectiv acces pe pieţe pentru
produsele acestora, extinderea schemelor de reducere a datoriei celor mai îndatorate şi
sărace ţări, anularea datoriilor oficiale bilaterale şi asigurarea unei asistenţe financiare
mai generoase pentru ţările ce realizează progrese în reducerea sărăciei.
- o mai bună orientare către nevoile speciale ale ţărilor insulare şi fără litoral cel mai puţin
dezvoltate,
- analizarea mai profundă şi mai eficientă a problemelor datoriei externe a ţărilor în
dezvoltare pe plan naţional şi internaţional în scopul aducerii acestei probleme la
dimensiuni sustenabile pe termen lung,
- o cooperare mai strânsă cu companiile farmaceutice pentru relaxarea accesului la
medicamentele esenţiale pentru ţările în dezvoltare,
- o cooperare mai strânsă cu companiile private pentru lărgirea accesului către beneficiile
noilor tehnologii, în special tehnologia informaţiei şi comunicaţiilor.
Care este situaţia actuala? Un raport ONU16 prezenta situaţia realizărilor şi a domeniilor în
care mai sunt multe de făcut: majoritatea ţintelor propuse se află în progres, dar există zone în care
se înregistrează stagnări sau chiar deteriorări ale situaţiei existente. În ceea ce priveşte obiectivul 1,
reducerea sărăciei extreme şi a foametei, Africa sub-sahariană nu a înregistrat nici un progres, iar în
Asia de Sud progresele sunt destul de încete. Pentru al doilea obiectiv, atingerea educaţiei primare
la nivel universal, situaţia este mai bună, chiar dacă în unele regiuni progresele înregistrate sunt
destul de lente (din nou Africa sub-sahariană şi Oceania). Reducerea morţii infantile până la 5 ani
cu două treimi contabilizează regres în aceeaşi regiune a Africii sub-sahariene, celelalte regiuni
marcând progrese, chiar dacă în cazul unora sunt mai modeste (ca Asia de Est). De altfel, aproape la
toate obiectivele Africa sub-sahariană se află în urma ţintelor propuse, ceea ce demonstrează o dată
în plus dimensiunea extremă a sărăciei în această regiune. Care va fi deznodământul acestei
provocări pe care a lansat-o ONU? Poate că acum forurile de decizie la nivel naţional, pentru
fiecare ţară în parte, şi organismele internaţionale, la nivel global, vor reuşi să se prezinte în faţa
oamenilor cu una din prea puţinele realizări comune în planul dezvoltării umane.
2.1.2. Sistemul Naţiunilor Unite
Alături de Organizaţia Naţiunilor Unite, din Sistemul ONU fac parte o serie de agenţii
specializate, programele şi fondurile Naţiunilor Unite. Aceste funcţionează în baza unor acorduri
speciale ce le leagă activitatea de ECOSOC sau/şi Adunarea Generală. Agenţiile specializate au
propriul buget, propriile scopuri şi reguli şi funcţionează pe bază de autonomie.
Printre cele mai cunoscute organisme şi organizaţii ce fac parte din Sistemul Naţiunilor Unite se
numără:
1. Comisiile Regionale ale ONU, care sunt subordonate ECOSOC şi au drept obiectiv
fundamental promovarea cooperării la nivel regional şi subregional, dezvoltând politici şi
strategii menite a asigura progresul şi dezvoltarea economică în regiunile respective. Sunt 5
astfel de comisii regionale, şi anume:
- Comisia Economică pentru Africa (ECA)
- Comisia Economică pentru Europa (ECE)
16
XXX – „Millenium Development Goals: Progress Report”, UN, september 2004
13

14. - Comisia Economică pentru America Latină şi Caraibe (ECLAC),
- Comisia Economică şi Socială pentru Asia şi Pacific (ESCAP)
- Comisia Economică şi Socială pentru Asia de Vest (ESCWA)
2. Programele, Fondurile şi alte structuri care operează în cadrul Naţiunilor Unite, coordonate
în cea mai mare parte de ECOSOC
- Fondul Naţiunilor Unite pentru Copii (UNICEF), creat în 1946, este singurul organism
dedicat în exclusivitate copiilor, pentru protecţia, dezvoltarea şi supravieţuirea acestora.
- Conferinţa Naţiunilor Unite pentru Comerţ şi Dezvoltare (UNCTAD), creată în 1964,
are drept scop accelerarea comerţului şi a dezvoltării economice, în special în beneficiul
ţărilor în dezvoltare. Se consideră a fi o alternativă la Organizaţia Mondială a
Comerţului, un forum care să promoveze interesele ţărilor în dezvoltare.
- Programul naţiunilor Unite pentru Dezvoltare (PNUD), creat în 1965, este cea mai largă
sursă multilaterală de asistenţă tehnică şi pentru dezvoltare umană.
- Programul Naţiunilor Unite pentru Mediu (UNEP), creat în 1972 are drept principal
obiectiv susţinerea de parteneriate pentru a proteja mediul înconjurător şi de a oferi
naţiunilor posibilitatea să îmbunătăţească viaţa populaţiei fără a compromite şansele de
dezvoltare ale generaţiilor viitoare.
- Fondul Naţiunilor Unite pentru Populaţie (UNFPA), creat în 1969 este cea mai largă
sursă multilaterală pentru asistenţa populaţie destinată ţărilor în dezvoltare, în scopul
îmbunătăţirii stării reproductive a femeilor, strategii de dezvoltare şi ale populaţiei,
egalitatea femeilor etc.
- Programul Alimentar Mondial (WFP), creat în 1963, cea mai largă sursă de asistenţă
multilaterală pentru hrană (au fost alocate prin acest program peste 3 milioane de tone
metrice de hrană pentru situaţiile de urgenţă).
Corporaţiile transnaţionale şi locul lor în economia mondială
Istoria societăţilor transnaţionale nu este una ce datează doar de câteva decenii. La mijlocul
secolului XIX, "Singer" construia o fabrică de maşini de cusut in Scoţia. De-a lungul secolului XIX
şi începutul secolului XX, căutarea asiduă de resurse minerale, petrol, precum şi presiunea pentru
protejarea sau dezvoltarea pieţei au făcut ca multe companii din Statele Unite şi Europa Occidentală
să înceapă să desfăşoare activităţi peste graniţă. Două treimi din investiţiile acestor companii au fost
făcute in Asta, America Latină, Africa şi Orientul Mijlociu. În această perioadă se formează
corporaţiile transnaţionale din domeniul petrochimic şi alimentar .
În perioada interbelică cererea de resurse naturale a stimulat fuziunile dintre marile firme,
activitatea transnaţionalelor americane înflorind, în vreme ce investiţiile europene au cunoscut
declinul. În aceeaşi perioadă, in Japonia se formează aşa numitele « zaibatsu » (Mitsui şi
Mitsubishi), ele fiind, în fapt, corporaţii gigant ce lucrau în colaborare cu guvernul japonez, având
control de oligopol asupra sectoarelor cheie ale economiei japoneze: industrie, finanţe şi comerţ.
Firmele transnaţionale vestice au continuat extinderea, ţările gazdă făcând de multe ori concesii
importante acestora. Marile companii ofereau toate serviciile pe care guvernele nu le puteau
asigura, cum ar fi serviciile de educaţie, sănătate etc. Această dependenţă de capitalul străin părea
că este acceptată de gazde, dar naţionalismul şi dezvoltarea economică au început să ia amploare.
Investiţiile în străinătate au fost dominate în primele două decenii postbelice de corporaţiile
americane, simţindu-se însă şi prezenţa celor europene şi japoneze. După cel de-al doilea război
mondial s-a înregistrat o mare cerere de bunuri şi servicii, fapt care a alimentat dezvoltarea
afacerilor internaţionale. Activităţi1e preluate de guvernul american, ca planul Marshall, care să
ajute la reconstrucţia economiilor europene şi japoneze au încurajat S.U.A. să privească spre
exterior, iar firmele din această ţară să aibă o perspectivă globală. În plus de aceasta, firmele
americane aveau capital pentru a investi. Corporaţiile multinaţionale au devenit un fenomen
american. Investiţiile străine americane au crescut de la 12 mld. USD in 1950, la aproape 80 mld.
14

15. USD in 1970. În anii "50, băncile din Statele Unite, Europa şi Japonia au început să investească
sume enorme în acţiuni, încurajând fuziuni1e şi concentrările de capital. Remarcabilele progrese
realizate in domeniul transporturilor, tehnicii de calcul şi comunicaţiilor au accelerat
internaţionalizarea investiţiilor şi comerţului, noile metode de publicitate ajutând societăţile
transnaţionale să dobândească noi segmente de piaţă. Toate aceste influenţe combinate au condus la
consolidarea oligopolistică a poziţiei societăţilor transnaţionale în comerţul mondial.
Începând cu 1970, pentru societăţile transnaţionale se prefigurează o perioadă când o parte
din vraja internaţiona1izării se epuizează. Aceasta a fost combinată cu creşterea ostilităţii
guvernelor gazdă faţă de investiţiile străine, ceea ce a dus la o perioadă de dezinvestire. Ostilitatea
era îndreptată mai ales asupra companiilor americane, poate datorită succesului repurtat de către
acestea, dar şi datorită neluării în calcul de către firmele americane a specificului mediului cultural
al ţărilor gazdă. Între 1970-1975 companiile americane şi-au vândut aproape 10% din filiale, iar
numărul de noi filiale create au fost în scădere.
În contrast cu evoluţia firmelor americane, firmele japoneze au inregistrat succese
substanţiale în procesul de internaţionalizare şi de comercializare a produselor lor pe piaţa
internaţională. De la mijlocul anilor "70 până la mijlocul anilor "80, s-a înregistrat un reviriment al
investiţiilor străine în America. Din 1975 până în 1983 investiţiile americane în afara graniţelor au
crescut cu 83%, în timp ce investiţiile străine în America au crescut cu 280%.
Baza dezvoltării şi expansiunii STN o constituie investiţiile externe de capital. Investiţia
reprezintă folosirea unui bun în scop de capital. Ea implică: timpul, riscul, profitul. Investiţiile pot fi
directe sau de portofoliu (cele directe presupun controlul investiţiei, iar cele de portofoliu permit
participarea la procesul de luare a deciziilor, dar nu permit exercitarea controlului)
Investiţiile străine se orientează mai ales către ţările dezvoltate, unde eficienţa în luarea
deciziilor, mediul economic stabil şi performant, apropierea de pieţele de capital şi financiare,
infrastructura performantă, forţa de muncă de toate categoriile, piaţă de desfacere cu putere de
cumpărare ridicată, stabilitatea şi claritatea mediului legislativ contribuie la asigurarea succesului
investiţiilor.
Către ţările în dezvoltare investiţiile străine directe se orientează mai ales în funcţie de sfera de
influenţă (SUA către Asia şi America Latină, Europa către Africa etc.). Ca forme de manifestare a
investiţiilor străine directe se pot aminti achiziţii de valori mobiliare străine, construirea pe loc gol a
unei firme, societăţi mixte etc.
În aprecierea specialiştilor, investiţiile străine directe în ţările în dezvoltare au trecut de la
căutarea de pieţe şi căutarea de resurse, la căutarea de eficienţă. Cu toate acestea, pentru multe ţări
în dezvoltare, costurile reduse, accesul la resurse naturale şi accesul la pieţe regionale rămân
elemente de atractivitate sporită pentru marile corporaţii.
Piaţa STN se manifestă în trei spaţii: autohton, intern, spaţiul societăţii mamă, străin, cel al
filialelor şi internaţional, cel al relaţiilor dintre firma mamă şi filiale. Piaţa proprie STN este piaţa
internaţională. STN derulează o treime din comerţul internaţional. Comerţul între filiale se
derulează la preţuri preferenţiale, ce variază în funcţie de nivelurile sistemului fiscal din ţara
fiecărei filiale. Acest mecanism este cunoscut sub denumirea de mecanismul preţurilor de transfer.
Tipurile de structuri transnaţionale: structură introvertită, când activitatea este orientată prioritar
spre interior, investiţiile în ţara de origine depăşesc pe cele din străinătate şi structura extravertită,
când accentul este pus pe activitatea externă. Gradul de externalizare al activităţii unei firme este
apreciat prin indicele de transnaţionalitate, care este un indicator compozit, format din ponderea
activelor din străinătate în totalul activelor, ponderea vânzărilor în străinătate în totalul vânzărilor,
ponderea personalului din străinătate în totalul personalului.
Din punct de vedere al strategiilor de creştere, se evidenţiază creşterea internă, organică, prin
autofinanţare şi creşterea externă, prin fuziuni, absorbţie sau achiziţii.
Direcţiile de concentrare sunt pe verticală, în domenii din amonte şi aval domeniului de bază
(exemplul firmelor din domeniul petrolului), pe orizontală, în acelaşi domeniu de activitate ca al
firmei mamă (exemplul firmelor din construcţia de maşini) sau prin conglomerare, când
concentrarea se realizează în domenii fără legătură pe linie tehnologică.
15

16. Din punct de vedere al managementului STN, se poate identifica managementul centralizat şi
cel descentralizat.
Relaţiile societăţilor transnaţionale cu statele naţiune
Compararea societăţilor transnaţionale cu naţiunile nu reprezintă o figură de stil. Această
relaţie poate fi privită din trei puncte de vedere, şi anume: relaţiile cu ţările de origine, relaţiile cu
ţările gazdă şi raportul stat – corporaţie în condiţiile în care forţa economică şi influenţa marilor
corporaţii depăşeşte puterea economică a multor state, unele dintre ele chiar dezvoltate. Pentru a
rămâne şi a acţiona ca o entitate, o firmă transnaţională trebuie să coordoneze şi să controleze
activităţile sale în medii diverse şi să adopte decizii care pot fi benefice sau nu pentru ţările
respective.
Relaţiile cu ţările de origine
Cele mai mari şi mai multe companii transnaţionale provin din ţările Triadei: SUA, Japonia
şi Uniunea Europeană. Performanţele acestor economii, infrastructura modernă, avansul tehnologic
şi spiritul antreprenorial, susţinut de o economie de piaţă şi o democraţie ce a permis dezvoltarea şi
punerea în practică a ideilor novatoare au făcut din aceste ţări mediul cel mai prielnic pentru apariţia
şi dezvoltarea fără precedent a fenomenului corporatist. În ierarhia celor mai mari companii, doar
două ţări din categoria celor în dezvoltare se regăsesc ca şi ţări de origine a celor mai mari firme.
Relaţiile cu ţările de origine sunt, în cea mai mare parte relaţii de parteneriat. Prin extinderea
dincolo de graniţele propriei ţări, marile firme duc cu ele valorile culturale, obiceiurile de consum
ale ţării de origine. McDonalds, Coca Cola sau Levis reprezintă în ultimă instanţă America şi visul
american într-o altă manieră. Universalizarea limbii engleze se datorează într-o foarte mare măsură
corporaţiilor americane şi britanice, care au „forţat” consumatorii să înveţe limba produselor pe care
le consumau sau doreau să le consume. Coca Cola l-a inventat pe Moş Crăciun în costum roşu, iar
astăzi nimeni nu-şi poate imagina un altfel de Moş Crăciun 17.
Beneficiile ţărilor de origine nu se rezumă la exportul de imagine. Transnaţionalele
repatriază sume importante din ţările gazdă, investesc sume foarte mari în componenta de cercetare
dezvoltare, care rămâne cel mai adesea cantonată în ţările de origine Astfel, conform surselor
OCDE, în anul 1999, cheltuielile brute pentru cercetare dezvoltare, ca pondere în PIB, efectuate de
sectorul întreprinderilor, era de 3% în Suedia, 2% în Japonia, 2% în SUA, 1,7% în Germania, 1,4%
în Franţa, 1,3% în Marea Britanie.
Dacă avem în vedere că o firmă se internaţionalizează abia atunci când atinge un anumit
grad de maturitate pe piaţa internă, maturitate ce reprezintă un anumit nivel al concentrării
capitalului, o gama de produse de calitate ridicată, un management performant, capabil să-şi asume
riscuri în mediul internaţional, se poate trage concluzia că expansiunea corporaţiilor este expresia
competitivităţii economiilor ţărilor de origine, acel atribut esenţial al competitivităţii naţiunilor de
care vorbea Michael Porter.
Interesele corporaţiilor corespund cel mai adesea cu cele ale ţărilor de origine. Prin
internaţionalizarea firmelor, fiecare ţară îşi extinde, practic, influenţa în ţara sau zona respectivă.
Prin intermediul corporaţiilor, ţările de origine controlează, practic economiile multor ţări. Se
aprecia că la începutul anilor 90 peste 60% din industria canadiană era controlată de companiile
americane. Şi dacă se face comparaţia cu ţări în dezvoltare, dependenţa economiilor acestor ţări de
marile firme este şi mai mare 18.
Există, însă, situaţii când relaţiile nu mai sunt atât de cordiale. Divergenţele pornesc tocmai
de la ceea ce înseamnă, în fapt, o companie transnaţională. Interesele acesteia pot fi şi sunt destul de
des, diferite de interesele ţărilor de origine. Cele mai multe dintre „neînţelegeri” pleacă de la
internaţionalizarea firmei şi ceea ce implică această internaţionalizare pentru statul de origine.
Multe dintre firme renunţă în a-şi concentra atenţia asupra deschiderii de npi unităţi de
producţie în ţara de origine în favoarea celor din ţările gazdă, mai ales dacă acestea din urmă oferă
17
Tentativa Pepsi de a „colora” hainele lui Moş Crăciun în alb – albastru reprezintă un alt exemplu, de această dată de
impunere a unei alternative care să diferenţieze produsele celor două firme.
18
În cazul Braziliei, de exemplu, „abdicarea” în faţa companiei Ford, a pus în pericol relaţiile dintre aceata şi Argentina
în cadrul MERCOSUR.
16

17. avantaje importante din perspectiva costului forţei de muncă, al impozitelor sau al preţurilor la
materiile prime. Acest lucru înseamnă creare de locuri de muncă în afara ţărilor de origine şi,
implicit, o presiune sporită din partea guvernelor ca urmare a şomajului. În perioadele de recesiune,
multe dintre marile companii recurg chiar la reduceri de personal în ţările de origine, dat fiind faptul
că aici sunt plătite şi cele mai mari salarii. O astfel de situaţie este una potenţial conflictuală, multe
state de origine adoptând măsuri care să limiteze exportul de capital, dacă acesta se dovedeşte a
avea consecinţe negative pe piaţa muncii sau a încasărilor bugetare.
Multe dintre societăţile transnaţionale îşi realizează marea parte a cifrei de afaceri dincolo
de graniţele propriei ţări. Acest lucru înseamnă impozite mai mici pentru ţările de origine, iar dacă
statele gazdă au politici de atrage a profiturilor realizate de firmele străine prin reinvestirea acestora,
şi sumele repatriate către ţara de origine pot fi mai reduse. Impozitele mai reduse înseamnă venituri
ale statului mai mici, ceea ce poate avea efect asupra politicilor susţinute de către stat: educaţia,
asistenţa socială, asistenţa sanitară etc.
Un alt aspect delicat în relaţiile dintre ţările de origine şi corporaţiile transnaţionale îl
reprezintă diferenţa dintre interesul naţional, aşa cum este el perceput de către ţările de origine şi
interesul firmei. O companie urmăreşte obţinerea de profit pentru a menţine şi a creşte încrederea
investitorilor în acţiunile firmei. Anumite pieţe sau afaceri pot apărea, din această perspectivă,
extrem de atractive pentru managerii unei corporaţii internaţionale, dar atitudinea guvernului ţării
de origine faţă de guvernul ţării gazdă respective poate fi una negativă. Cele mai elocvente exemple
în acest sens sunt cazurile firmelor de armament, care pot câştiga sume uriaşe din comerţul cu ţările
aflate în conflict. Nu puţine sunt cazurile în care arme fabricate de o companie se află în dotarea
ambelor tabere, chiar dacă atitudine ţării de origine sete favorabilă doar uneia dintre părţi. O altă
situaţie este cea în care anumite ţări impun embargou economic altei ţări (SUA Cubei sau, până de
curând, Libiei). Pentru companiile americane, aceste potenţiale pieţe sunt excluse nu din raţiuni ce
ţin de profitabilitatea afacerilor, ci din raţiuni politice, dictate de interese naţionale. De altfel SUA
interzicea afaceri cu produse de înaltă tehnologie cu orice ţară potenţial inamică, ce ar putea
încorpora componente ale produselor respective în producţia de armament.
Relaţiile companiilor transnaţionale cu ţările gazdă
Între activităţile companiilor transnaţionale şi concentrarea pieţei există, de regulă, o relaţie
pozitivă. Extinderea firmelor dincolo de graniţele propriei ţări implică internaţionalizarea firmei
într-un mediu ce aparţine atât ţărilor dezvoltate, cât şi ţărilor în dezvoltare.
Indiferent dacă ţările gazdă sunt ţări dezvoltate sau ţări în dezvoltare, efectele pozitive pe care le au
implantările în străinătate asupra acestora sunt următoarele:
• creşterea numărului locurilor de muncă,
• creşterea volumului exporturilor şi a producţiei interne, mai ale dacă ţara de implantare are o
poziţie strategică şi poate constitui o bază pentru exportul şi în regiune,
• transformarea şi înnoirea industrială în ţara gazdă, prin modernizarea producţiei, transfer de
tehnologie, crearea de noi ramuri industriale etc.,
• creşterea veniturilor, ca urmare a salariilor plătite angajaţilor, dar şi a creşterii veniturilor
încasate de către stat, din impozite,
• noi practici de management, instruirea personalului şi ridicarea nivelului de calificare a
forţei de muncă,
• creşterea concurenţei, cu efect asupra reducerii costurilor, introducerea produselor noi,
creşterea calităţii şi perfecţionarea tehnicilor de vânzare,
• efectul de antrenare asupra întregii economii, ca urmare a antrenării şi celorlalte ramuri din
economie la producerea bunului respectiv.
Efectele pozitive ale implantărilor firmelor în străinătate, din perspectiva ţărilor gazdă, sunt
demonstrate, de altfel, de politicile susţine ale ţărilor, în special din partea ţărilor în dezvoltare, de a
atrage investiţii străine directe. În cazul ţărilor în tranziţie, de exemplu, volumul investiţiilor străine
a constituit şi încă mai constituie un criteriu de eficienţă a economiei respective.
Cu toate aceste afecte pozitive, în relaţia dintre ţările gazdă şi cele de origine apar deseori
tensiuni. Se impune, totuşi o precizare. Impactul implantării societăţilor transnaţionale pe anumite
17

18. pieţe depinde în mod esenţial de nivelul de dezvoltare al mediului economic al acestora. Pe pieţele
dezvoltate, intrarea de noi firme contribuie la creşterea concurenţei şi la o scădere a concentrării
producţiei. Acest lucru se datorează faptului că firmele locale, fiind puternice, reuşesc să facă faţă
concurenţei, crescând productivitatea şi ridicându-se eficienţa de ansamblu a economiei. În ţările
mai puţin avansate tendinţa de concentrare creşte, firmele locale fiind prea puţin puternice pentru a
opune o rezistenţă reală marilor companii. Se instaurează poziţia de monopol a companiei
transnaţionale, care nu are efecte benefice asupra dezvoltării de ansamblu a societăţii.
Intrarea unei noi companii pe o piaţă afectează numărul competitorilor de pe această piaţă şi
partea acestora din piaţa unui produs. Pentru a proteja agenţii economici interni, în multe state (cum
ar fi Japonia) implantarea unei corporaţii străine nu se poate realiza decât prin asocierea cu un
partener local, participaţia acestuia fiind şi ea limitată. Pe alte pieţe, cum ar fi cea americană, deşi
este considerată una dintre cele mai libere pieţe din lume, accesul la capital sau alte facilităţi în
anumite state sunt mult mai uşor de obţinut dacă se realizează un parteneriat cu o firmă locală.
Impactul şi implicaţiile marilor firme asupra ţărilor gazdă depinde de mai mulţi factori, cum
ar fi:
* numărul şi mărimea operaţiunilor efectuate de companiile transnaţionale faţă de
competitorii din ţara gazdă. Mărimea filialelor străine ale companiilor transnaţionale este adesea
mai mare decât a competitorilor naţionali, atât în ţările dezvoltate, cât mai ales în ţările în
dezvoltare. Tendinţa marilor firme de a efectua investiţii succesive pentru a lărgi capacităţile de
producţie ale filialelor lor, achiziţionarea competitorilor locali pot influenţa concentrarea pieţei;
* reacţia firmelor din ţara gazdă la intrarea unei mari firme poate fi una defensivă,
concretizată fie în combinarea operaţiunilor acestora cu nou venită, fie în formarea de societăţi
mixte pentru a valorifica şi potenţa avantajele ambilor parteneri. Dar poate fi şi o reacţie de
adversitate, datorită faptului că firma transnaţională, prin agresivitatea competiţiei pe care o
impune, poate determina părăsirea pieţei de către cei care nu reuşesc să se adapteze la noile
standarde impuse. În cazul în care este introdus un nou produs, se poate aştepta ca firma străină să
deţină monopolul asupra acestuia, dacă firmele autohtone nu au capacitatea de a asimila noua
tehnologie impusă de fabricare respectivului produs sau de a atrage alte firme străine care să
realizeze produsul respectiv,
* performanţa concurenţială a societăţilor transnaţionale faţă de cea a firmelor locale
dată de faptul că filialele străine, ca şi componente ale sistemului societăţilor transnaţionale, sunt cu
mult mai eficiente şi productive decât concurenţii lor. Acestea ar putea avea efecte diferite asupra
concentrării şi a puterii firmelor transnaţionale pe pieţele respective. Efectul pozitiv, ca urmare a
creşterii concurenţei, se poate materializa în îmbunătăţirea performanţelor firmelor locale, a calităţii
produselor, a diversificării producţiei etc. Pe de altă parte, însă, de cele mai multe ori, marile
companii se implantează acolo unde concurenţa locală este mai slabă, determinând, nu de puţine
ori, preluarea controlului ramurii respective
* crearea de locuri de muncă de către societăţile transnaţionale este, în destul de multe
cazuri mai degrabă un mit decât realitate. Aplicând principiul eficienţei, multe companii recurg la
disponibilizări masive, atunci când pătrunderea pe piaţa respectivă s-a realizat prin preluarea unei
companii locale. Exemplele sunt multiple; în cazul ţărilor din fostul lagăr comunist, unde
supradimensionarea cu personal din perioada comunistă a determinat reduceri masive de personal
când diverse societăţi au fost preluate de companii multinaţionale 19.
În multe ţări în dezvoltare, societăţile transnaţionale sunt acuzate de practici neloaiale, ca
mecanismul preţurilor de transfer 20. Prin mecanismul preţurilor de transfer, marile corporaţii obţin
beneficii 21:
19
Şi în România s-au înregistrat astfel de situaţii. Renault a disponibilizat mii de oameni, iar alţi investitori s-au dovedit
lipsiţi de interes faţă de întreprinderile achiziţionate, multe dintre ele fiind închise ulterior preluării.
20
Preţul de transfer este preţul la care sunt transferate bunurile şi serviciile între filialele unei societăţi transnaţionale.
21
Hill, Charles W.L. – „International Business: competing in the global marketplace”, Irwin - McGraw Hill, 1998, p.
578
18

19. * prin reducerea impozitelor plătite guvernelor ţării gazdă şi transferarea câştigurilor
din ţările cu impozitare ridicată către ţări cu impozitare redusă,
* prin transferul fondurilor din ţările unde se aşteaptă o depreciere valutară,
reducându-şi astfel expunerea la risc,
* prin manipularea acestui mecanism pentru a transfera fondurile de la o filială către
compania mamă sau un paradis fiscal, atunci când repatrierea profiturilor este restricţionată de
guvernele ţării gazdă,
* prin utilizarea acestui mecanism pentru a reduce taxele vamale plătite, respectiv,
prin facturarea mărfurilor la export şi la import în funcţie de sistemul de impunere la frontieră
practicat în ţările filialelor.
Şi în ceea ce priveşte aportul investiţiilor efectuate de societăţile transnaţionale sub forma
tehnologiei, ţările în dezvoltare apreciază că spre ele nu este îndreptată cea mai avansată tehnologie.
De asemenea, cercetarea - dezvoltarea este foarte rar cantonată în ţările în dezvoltare, iar societăţile
transnaţionale acţionează mai degrabă în sensul susţinerii „migraţiei creierelor” decât în dezvoltarea
unei pieţe care să absoarbă atât produse din ce în ce mai performante , cât şi cadre din ce în ce mai
calificate.
Şi în ceea ce priveşte protecţia mediului sunt opinii mai degrabă critice la adresa societăţilor
transnaţionale. Atitudinea marilor corporaţii se rezumă la declaraţii, multe dintre ele fiind acuzate
de neglijenţă şi chiar violarea reglementărilor de protecţie a mediului, mai ales în ţările care nu au
capacitatea de a monitoriza corespunzător încălcarea acestor legi.
Acţionând dincolo de graniţele geografice ale ţărilor de origine, societăţile transnaţionale
devin cetăţeni corporatişti în ţările în care derulează activităţile productive, de marketing sau de alt
tip. De altfel, în ultimele decenii au crescut preocupările atât din partea analiştilor, cât şi din partea
societăţii civile de a privi mai atent la practicile firmelor transnaţionale şi de a veghea la respectarea
drepturilor cetăţenilor, a valorilor morale ale societăţilor în care acţionează. Tot mai des se vorbeşte
despre responsabilitatea socială a corporaţiilor, respectiv despre capacitatea societăţilor
transnaţionale de a îndeplini sau de a depăşi în mod constant aşteptările de natură etică, legală şi
comercială pe care respectiva corporaţie le are 22 . The World Business Council for Sustainable
Development consideră marile corporaţii trebuie să-şi asume un angajament ferm de a urma un
comportament etic şi de a contribui la dezvoltarea economică a ţării pe teritoriului pe care
acţionează, prin ridicarea standarduluide viaţă al angajaţilor, al comunităţii locale şi al societăţii în
ansamblul său.
Numeroase organizaţii guvernamentale şi mai ales neguvernamentale urmăresc îndeaproape
comportamentul marilor firme, realizând clasamente cu cei mai puţin responsabili cetăţeni
corporatişti. Un astfel de clasament este realizat anual de Multinational Monitor. La nivelul anului
2002, primele 10 cel mai puţin responsabile corporaţii identificate au fost 23:
1. Arthur Andersen, pentru comportamentul total neprofesional şi pentru distrugerile masive
de documente ce priveau compania Enron, de al cărei audit s-a ocupat şi care a avut un rol
hotărâtor în falimentarea acestei corporaţii.
2. BAT, pentru campania împotriva fumatului adresată tinerilor, dar care, în fapt, face fumatul
şi mai atractiv pentru tineri, sugerând că fumatul este o activitate de adult şi care a neglijat
conştient efectul dăunător asupra sănătăţii a fumatului pasiv şi care acţionează împotriva
adoptării de către Organizaţia Mondială a Sănătăţii a unui cadru puternic de control al
3. Caterpillar, pentru că vinde utilaje Israelului,în vederea construirii zidului de separare a
teritoriilor palestiniene.
4. Citigroup, atât pentru implicarea profundă în falimentarea companiei Enron, cât şi pentru
alte scandaluri financiare şi practici „neortodoxe” de preluare. Citigroup a plătit 215
22
Business for Social Responsability
23
Russell Mokhiber, Robert Weissman – „The Ten Worst Corporations of 2002”, Multinational Monitor
January 3, 2002
19

20. milioane de dolari pentru acuzaţiile aduse de Comisia Federală de Comerţ (FTC) de
angajare în practici sistematic abuzive de împrumut către diverse firme.
5. DynCorp, o controversată firmă privată, care subcontractează servicii militare de
împrăştiere a ierbicidelor asupra plantaţiilor de coca din Columbia. Fermierii columbieni se
plâng că aceste ierbicide distrug culturile legale şi îi expun la toxine foarte periculoase.
6. M&M/Mars, pentru comportamentul nepăsător faţă de dezvăluirile legate de sclavia
copiilor pe plantaţiile de cacao din Africaşi pentru refuzul de a cumpăra 5% din producţia sa
de la comercianţii care nu utilizează munca copiilor (Fair Trade).
7. Procter & Gamble, producătorul cafelei Folger şi unul dintre membri oligopolului cafelei
prăjite pentru lipsa de acţiune în cazul scăderii preţurilor la boabele de cafea, care au
determinat mii de fermieri din America Centrală şi Africa să ajungă la limita supravieţuirii.
8. Schering Plough, pentru o serie de scandaluri legate de problemele de la fabricile sale de
medicamente din New Jersey şi Puerto Rico. Schering a plătit 500 milioane de dolari pentru
a încheia disputa cu Departamentul pentru Alimentaţie şi Medicamente.
9. Shell Oil, pentru că îşi continuă afacerile ca unul dintre cei mai mari poluatori, dar se
prezintă drept o companie responsabilă în ceea ce priveşte mediul.
10. Wyeth, pentru duplicitate şi insuficiente dovezi ştiinţifice legate de terapia de reconstrucţie
hormonală (hormone replacement therapy - HRT) pentru femei. Rapoartele ştiinţifice au
arătat că pe termen lung această terapie măreşte riscul de îmbolnăvire de cancer la sân,
infarct sau embolism pulmonar.
Autorii studiului consideră că aceste corporaţii şi multe altele fac parte dintr-un sistem
corupt şi sunt expresia cea mai clară a dominaţiei corporatiste.
Raportul societăţi transnaţionale – stat. Universul corporaţiilor transnaţionale
64 000 de societăţi transnaţionale, 870 000 de filiale, 53 000 000 de angajaţi. Acesta este
universul corporaţiilor transnaţionale, acestea sunt cei activi şi mai dinamici agenţi economici de pe
glob! Repartiţia pe glob a acestora este următoarea:
Tabelul nr.3.1 Societăţile transnaţionale şi repartiţia pe regiuni a acestora
Regiunea Societăţi - mamă Filiale
Total mondial, din care: 63 834 866 119
Ţări dezvoltate, din care: 49 048 105 830
America de Nord 4 674 19 437
Europa Occidentală 39 715 79 546
Alte ţări dezvoltate 4 659 6 847
Ţări din Europa Centrală şi de Est 850 242 678
Ţări în dezvoltare, din care: 13 936 517 611
Africa 1 202 7 049
America Latină şi Caraibe 2 022 45 383
Asia 10 685 464 631
Oceania 27 548
Sursa: XXX – „Development and Globalization. Facts and Figures”, UNCTAD, New York, Geneva, 2004, p. 45
Europa Occidentală continuă să fie sursa de origine pentru cele mai multe dintre societăţile
transnaţionale, în timp ce cea mai mare parte a filialelor societăţilor transnaţionale sunt repartizate
în ţările în dezvoltare. Această repartiţie este în strânsă legătura cu dinamismul economic al zonei
Asiei de sud est, unde sunt implantate peste jumătate din filialele corporaţiilor transnaţionale.
Clasamentele realizate de diverse instituţii au în vedere mai multe criterii de clasificare.
UNCTAD, în Raportul asupra investiţiilor străine, una dintre cele mai ample monografii anuale
privind fluxurile de investiţii străine şi situaţia corporaţiilor transnaţionale, ierarhizează corporaţiile
după volumul activelor deţinute în străinătate, după indicele de transnaţionalitate sau după volumul
vânzărilor. În viziunea UNCTAD principalele noţiuni utilizate sunt:
- Active în străinătate, ce reprezintă active din afara ţării de origine, atât tangibile cât şi
intangibile, aşa cum apar în bilanţul contabil al filialelor. Activele în străinătate dau
dimensiunea cantitativă a forţei investiţionale a unei corporaţii transnaţionale, iar ponderea
mai ridicată a acestora în străinătate poate fi expresia atât a unei concurenţe deosebite pe
20

21. piaţa de origine a firmei, cât şi o atractivitate mult mai ridicată a mediului străin comparativ
cu cel autohton (din perspectiva facilităţilor oferite, a costurilor sau a pieţei).
- vânzări în străinătate, care reprezintă suma vânzărilor nete (vânzări brute, din care se scad
taxa pe valoarea adăugată şi alte taxe) realizate de filiale. În anumite cazuri, pot include
exporturi efectuate de către societatea mamă către filiale. Vânzările în străinătate exprimă,
de asemenea, gradul de concentrare al firmei către piaţa internă sau externă. În general,
societăţile transnaţionale care au ca origine ţări mari, au vânzări în străinătate mai reduse
decât cele care provin din ţări mici.
- Angajaţi în străinătate, respectiv numărul de angajaţi cu contract de muncă sau cu contract
parţial de muncă (full time sau part time) ce funcţionează la nivelul filialelor. Numărul de
angajaţi în străinătate este în strânsă legătură cu volumul activelor din străinătate al societăţii
transnaţionale, dar depinde de şi natura activităţii firmei şi de diferenţele existente în ceea ce
priveşte costul forţei de muncă în diferite ţări. Firmele care încorporează muncă de calificare
medie sau redusă într-o proporţie ridicată, vor fi mult mai atrase să investească în ţările cu
costuri ale forţei de muncă reduse, ceea ce va ridica ponderea salariaţilor străini în totalul
personalului respectivei companii.
- Indicele de transnaţionalitate (transnationality index), ce se calculează ca o medie a trei rate,
şi anume: ponderea activelor în străinătate în totalul activelor, ponderea vânzărilor din
străinătate în totalul vânzărilor, ponderea angajaţilor din străinătate în totalul angajaţilor.
Acest indicator exprimă, în ultimă instanţă, interesul companiei pentru ţara de origine
comparativ cu cel pentru piaţa internaţională. O valoare ridicată a acestui indicator poate
reflecta o atractivitate redusă a mediului de afaceri a ţării de origine, mai ales dacă este
acompaniată cu un volumul redus al investiţiilor străine atrase, dar şi o concurenţă foarte
ridicată pe piaţa ţării de origine. Indicele de transnaţionalitate nu ia în calcul dimensiunea
pieţei interne şi nici nu permite să se facă distincţia între companiile ce investesc în câteva
ţări sau în întreaga lume.
- Indicele de extindere a reţelei (network – spread index) exprimă dimensiunea
transnaţionalităţii şi reprezintă numărul de ţări gazdă în care s-a implantat societatea. Un
indice de extindere a reţelei ridicat presupune costuri de implantare ridicate pentru
companie, dar şi o bună cunoaştere a pieţei internaţionale şi o valorificare a avantajelor
oferite de piaţa internaţională. Indicele nu reflectă, totuşi gradul de implicare al companiei în
ţara gazdă, dimensiunea cantitativă a investiţiilor realizate în străinătate. Pentru a putea fi
comparat cu indicele de transnaţionalitate, care este un procent, indicele de extindere a
reţelei se calculează ca pondere a ţărilor în care firme are filiale în totalul ţărilor în care ar
putea avea filiale. Numărul potenţial de ţări în care ar putea avea filiale este de fapt numărul
total de ţări care recepţionează sau sunt sursă de investiţii, minus 1 (mai puţin ţara de
origine). La nivelul anului 2002, erau 193 de ţări angrenate în fluxurile de investiţii.
Covârşitoarea majoritate a societăţilor transnaţionale au ca origine ţări dezvoltate. În topul
celor mai puternice 100 de corporaţii (2007), SUA este prezentă cu 27 companii, Franţa cu 14,
Germania cu 13, Marea Britanie cu 12, Japonia cu 7. Sunt prezente şi ţări dezvoltate mici, ca
Finlanda, Elveţia, Olanda, ceea ce demonstrează faptul că existenţa unei pieţe interne mari a ţării de
origine nu este o condiţie sine qua non pentru apariţia societăţilor transnaţionale. Dintre ţările în
dezvoltare, doar Coreea de Sud, Mexic şi China (hong Kong) au reuşit să pătrundă în top 100. În
clasamentul celor mai mari 100 de societăţi transnaţionale, după volumul activelor deţinute în
străinătate, conform Raportului privind investiţiile străine pe anul 2004, conducea compania
General Electric, urmată de compania britanică de telecomunicaţii Vodafone (care, de altfel, a
condus timp de 2 ani în clasamente) şi Ford Motor Company. După volumul vânzărilor, cea mai
mare companie a fost, la nivelul anul 2002, Wall - Mart, urmată de Exxon, General Motors, British
Petroleum şi Royal Dutch Shell. În ceea ce priveşte indicele de transnaţionalitate, cel mai ridicat
nivel al acestui indicator se regăseşte nu în cazul celor mai mari firme, ci al celor de dimensiuni mai
reduse (din punctul de vedere al volumului activelor străine sau al vânzărilor). La nivelul anului
2002, cel mai ridicat indice de transnaţionalitate se înregistra în cazul companiei NTL Inc., din SUA
21