Putin credinciosule, pentru ce te-ai indoit?

Puţin credinciosule,
pentru ce te-ai indoit?

(…) Frumos spunea parintele paroh o pildă ce suna cam aşa:
un om care avea vederea celor dumnezeieşti,
mergind vedea pe nisip două urme de paşi în urma sa, ale lui şi ale lui Dumnezeu
mergind cu el alături,
s-a intimplat de a dat de greu, şi s-a uitat şi a văzut doar un rind de urme de paşi, şi s-a
tulburat tare, zicind Dumnezeul meu m-a parasit acum cind am dat de greu şi aş fi avut
nevoie de El,
greul a trecut, şi uitindu-se in urma a vazut din nou 2 rinduri de urme, şi zicea, Doamne,
de ce m-ai lăsat singur cind am dat de greu, totdeauna erai cu mine, şi cind am dat de
greu eram singur şi m-ai lasat….,
iar Dumnezeu i-a raspuns, nu te-am parasit niciodata, iar cind ţie iţi era greu, Eu te
purtam pe brate
(am scris-o din amintiri, dar tare frumoasa era pilda asa cum o spunea parintele)

Putin credinciosule, pentru ce te-ai indoit?
Rugaciunea mea
Ma iarta, Doamne, ca eu Ti-am gresit mai mult ca toata firea
Doamne, mult ma mai prigonesc si ma incearca vrajmasii, se lupta si ma tulbura, si
ma incearca
dar nu ei Iti gresesc, ci eu
ci iarta-le lor, Doamne, mai intii de a-mi ierta mie, si ai milostivire lor, mai inainte de
a-mi fi mie milostiv, ma iarta Doamne
de ar izvori din inima-mi iubire, cum ar topi a lor vedere dura, de ar izvori din sufletu-
mi lumina, cum ar atrage pacea si lumina imprejur
dar, Doamne, de nemilostivirea mea, de neiubirea mea, eu Iti gresesc, nu ei de imi
gresesc cumva ei mie,
si-mi vad greseala mea in altii, si ma lovesc
caci eu de socotesc la altii rautate, dar eu in mine plina sunt de ea,
de as avea iubire sa-i vad pe altii ca pe mine, sa-mi pese, sa-i iubesc, n-as mai vedea-o
eu crescind asa
ca intunericul eu sunt, si-n jurul meu milostivirea nu-si face loc,
ca intunericul ce’atrage lucruri murdare si de ascuns, si de durere, si eu ma inconjor
de toate ale lor, din nemilostivirea mea
o, Doamne, lasa-mi, ia-mi din mindrie, sa-si faca loc pentru iubire, si pentru Tine,
ajuta-mi sa ma fac lacas al darurilor Tale
Doamne, Dumnezeul meu, Tu esti Facatorul meu, Tu m-ai sadit, si m-ai crescut, m-ai
asezat, m-ai ridicat, Tu mi-ai dat cele de mi-au adus intelepciune, minte, Tu mi-ai dat
mie sufletul
Stiu Doamne ca mult Ti-am gresit, ca mai mult ca mine nimeni nu Ti-a adus suparare
si minie, ca mai eram si nemultumitoare, si indaratnica, si oarba la cele ce mi-ai dat si
ai sadit in mine, mai mult ca mine nimeni nu Ti-a gresit asa
Dar Te rog, Doamne, fa cu mine milele Tale, da-mi mie din bucuria Ta, din pacea Ta,
ajuta-ma ca sunt neputincioasa, ajuta-ma ca ma chinuiesc si nu mai stiu nici a ma
ruga, nici a-Ti multumi, nici a-Ti ridica slava
Te rog, Doamne ajuta-ma ca ma chinuiesc si ii chinuiesc si pe cei din jurul meu, ajuta-
ma si da-mi linistire si pace ca prin mine sa primeasca pace si binecuvintarea Ta si cei
din jurul meu
Ajuta-ma sa fiu vas al pacii Tale, ajuta-ma sa nu fac de ris marturisirea mea, vreau sa
Te marturisesc, dar firea mea natinga face ca cei ce imi sunt departe sa ia in ris, ajuta-
ma Doamne ca cei ce sunt departe sa vada in mine faclia Ta de lumina si sa Te
recunoasca pe Tine.
Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ma pe mine, ticaloasa!
Doamne, smereste-ma, dupa mare mila Ta, si dupa mare intelepciunea Ta,
smereste-ma, dar asa ca sa nu sufere altii, sa nu se incarce cu greutati, sau sa greseasca
cumva smerindu-ma pe mine
Doamne, smereste-ma cu mila Ta, si cu iubirea Ta,
Te rog, smereste-ma, ca sa piara toti spinii rautatii din mine, si linul locului sa se
plineasca cu bindete si bunatate
Doamne, smereste-ma dupa mare grija Ta, si dupa mare bunatatea Ta, si fa-ma sa Te
vad si sa Te recunosc in toate si in toti, si in dusmani, si sa ajung sa ii iubesc, si in toti
sa ii ajung sa ii pretuiesc si sa le slujesc cu dragoste
Doamne, smereste-ma dupa mare dragostea Ta.
Pagina 1 / 182 Daniela-Iulia Balaciu

ca sa ai – nu te zgirci a da
ianuarie 22, 2015 - zise d'ale mele
Daca te grabesti – pierzi timpul, pierzi perceptia timpului, si ti se pare ca nu ai. Daca
vrei sa ai timp, nu te grabi, fa totul pe indelete si acorda tot timpul necesar, doar
pentru a nu simti graba.
Daca te zgircesti – pierzi avutie, si ti se pare ca nu ai.
Totul e precum isi lasa urma, cum impresioneaza asupra ta. Aceeasi avutie, aceeasi
masura – poti sa o percepi ca si cum o ai, sau ca si cum nu o ai. Daca te calicesti,
impresia ei asupra ta e ca nu o ai, ca esti sarac in ea.
Dulceata vietii – comoditatea – te opresc de la jertfa, omoara bunavointa, iti pun o
orbire a empatiei si nu mai sti de nici un aproape. Comoditatea, sa ne fie bine, mai
usor, mai lejer, mai bine – dar acest bine face sa dispara orice bunavointa, orice care
ar deranja acest bine.
Ca sa ai, ca sa sti ca ai, nu te zgirci – nici cu timpul, nici cu avutia, nici cu bunavointa.
Fericiti…
decembrie 27, 2014 - zise d'ale mele
Dar ce e fericirea? Ce inseamna a fi fericit?
Nu e o intrebare contextuala, adica as fi fericit – daca…., nu ma refer la fericirea cu
dimensiunea aici si acum, dintr-un anumit context, generata de cauzalitate sau de
anumite imprejurari…
Ci la Fericire.
Am cautat pe internet …, si as mai putea cauta mult si bine….
„Omul se adapteaza oricarei placeri; numai stimularea suplimentara ii creste nivelul
de fericire; cand situatia se stabilizeaza, se va reveni din nou la nivelul mediu de
fericire”
…in cazul asta, intelegem sau simtim fericirea la un anumit nivel, dar ne obisnuim cu
acea stare, si vom avea nevoie de un supliment pentru a ajunge la aceeasi intensitate,
altfel nu o vom mai intelege ca fericire?
Dar nu asta e fericirea. Daca o primim contextual sau relativ, inseamna ca nu asta e
fericirea in termen absolut, in adevaratul ei sens.

“Sir Richard Layard spune ca sunt aproximativ sapte elemente ale vietii, pe care el le
numeste „The Big 7“, pe care putem miza pentru a avea o existenta buna: relatiile de
familie, situatia financiara relaxata, comunitatea si prietenii, sanatatea buna, libertatea
si valorile personale, pe care sa reusim sa le traim fara a ne fi contrazise. A saptea ar fi
munca.”
dar sunt oameni care nu beneficiaza de toate, oameni care au greutati, acei oameni nu
pot fi fericiti? Sau trebuie sa ajungi sa te multumesti cu ce ai, sa multumesti pentru ce
ai, sa fi bucuros ca ai atit cit ai. Asta e sa ajungi sa fi fericit?
Cum e sa faci pe cineva fericit sau sa ii urezi sa fie fericit. daca nu stii ce e fericirea?
Ii urezi, ii doresti sa fie fericit, dar te referi la dimensiunea de aici si acum, la cit
anume poate cuprinde sau intelege din fericire?
Daca noi suntem deja fericiti dar nu cuprindem cu intelegerea si nu o recunoastem?
Pentru a cuprinde fericirea trebuie sa ne-o apropiem ca sa o intelegem? O cautam, o
dorim, o spunem cind uram de bine, dar ce e fericirea in adevar?
Afirmatie: toata lumea doreste fericirea.
Dar ce e fericirea?
Sa incercam sa gasim explicatie – la ce e fericirea, incercind sa explicam cum e ne-
fericirea. In primul rind, nu ne-o dorim. E chin, e tristete, e tinguiala, nemultumire,
ochelari de cal, uitare… Mai ales uitare de Dumnezeu.
Deci fericirea e invers fata de ce e nefericirea.
Daca fericirea e un sentiment, si fiecare o intelege sau o simte dupa cum e invatat sa o
recunoasca, ar insemna ca fericirea e un lucru personal, nu e absolut, ca e facuta din
bucatele, din multumire, din bucurie, din liniste, din plin sufletesc.
…Ajungi sa simti fericirea, dar apoi, dupa ce ai gustat-o, parca vrei mai mult, ca un
drog, vrei sa o simti din nou, dar trebuie sa fie mai intensa din punct de vedere
absolut, caci de nivelul ala te-ai obisnuit – deci nivelul aceleiasi fericiri e relativ, desi
intensitatea e aceeasi dar perceperea e diminuata cu fiecare noua senzatie de fericire.
Nu zice nicaieri: Fiti fericiti! Nu e data ca porunca caci ar fi ca si cum ar tine de noi,
de actiunea noastra, sau de vointa noastra… Desi poate tine de vointa noastra – daca
vrem sa nu fim nefericiti, si facem orice ca sa nu fim nefericiti. Deci ca sa fim fericiti,
trebuie sa facem asa ca sa nu fim nefericiti.
Se zice: Bucurati-va pururea, rugati-va neincetat, dati multumire pentru toate!
Se zice de acele ceva care tin de noi, de alegerea noastra. Noi putem alege sa privim
cu bucurie toate. Era undeva zis: Exista Dumnezeu! Nu va purtati ca si cum nu ar
exista!
… Acele ceva care tin de noi. Noi, din a noastra actiune si alegere, putem sa alegem
bucurie nu intristare, sa le privim pe toate asa cum sunt si raspunsul nostru sa fie bun.
Adica: exista Dumnezeu!

Noi putem alege sa fim multumitori si nu nemultumitori, noi putem alege sa ne tinem
mintea, inima dezlipite de relativitatea materiei si sa o unim cu Dumnezeu.
Nu se zice, fiti fericiti! Ci sunt fericiti cei…..: cei ce n-au vazut si au crezut, cei saraci
cu duhul, cei milostivi, cei blinzi, cei curati cu inima, cei facatori de pace, cei ce pling
si inseteaza de dreptate – … si apoi, ce e dreptatea? – dreptatea lui Dumnezeu e
iubirea – .
Sunt fericiti, caci aceia vor mosteni pamintul, caci fii lui Dumnezeu se vor chema,
caci a lor va fi imparatia cerurilor….
Deci se vorbeste de o stare de fericire viitoare.
… Se fac urari: sa fi fericit!
Dar ce e fericirea? Ce anume o genereaza, care e relatia de cauzalitate?
Daca te bucuri pururea, daca te rogi neincetat, daca dai multumire pentru toate,
acestea sunt cele ce duc la fercire? Sau daca esti fericit ajungi sa te bucuri pururea, sa
te rogi neincetat, sa dai multumire pentru toate?
Ceea ce porneste relatia de cauzalitate este ce anume putem alege noi, ceea ce putem
face noi, adica cele ce ni se spun a face, pentru a ajunge sa fim fericiti – in adevaratul
sens al cuvintului.
Fericirea in adevar, nu e cea relativa, contextuala, tine de ce va fi, vor fi fericiti cei
care….
Cei care se poarta aici si acum, in adevaratul context. Iar contextul de netagaduit este:
exista Dumnezeu! Iubirea, arderea inimii, pacea aceea in acea masura de devine
tangibila, plinul de multumire, de bucurie, de iubire, care atunci cind devine plin, si
mai mult loc de face pentru a primi mai mult – fericiti cind vor avea imparatia
cerurilor apropiata – aici, sau ca parte – acolo.
*** comentariu:
Si daca…..
Daca de fapt suntem fericiti, dar nu cuprindem sa intelegem asta, nu percepem asta,
caci avem perceperea deformata?
Daca nu ne dam seama ca suntem de fapt fericiti, si ne comportam ca si cum am fi
nefericiti?
Ne tinguim, suntem tristi, plouati, ne plingem de toate, ne dam loviti, suntem
nemultumitori…. ochelari de cal, perceptie deformata.
Sau ne dam loviti si ne tot plingem si ne aratam nefericiti, ca sa nu invidieze lumea ca
suntem fericiti? Dar de fapt si ei sunt fericiti, doar nitel orbiti de materie, sau prinsi
in uitare.
Parca ne place sa ne tot plingem, parca ne face placere sa nu vedem, si sa ne
consideram nefericiti!

Nu! E un nonsens.
Atunci de fapt de ce nu vedem ca suntem deja fericiti? Ce ne impiedica? Materia – e
un prim raspuns. Dar efectul materiei e relativ si e limitat in timp. Asa ca bine e sa
trecem dincolo de relativitate si temporalitate, nu trebuie sa o lasam sa ne influenteze
doririle si scopurile ceva ce e temporar si relativ.
Si daca de fapt suntem fericiti, dar nu intelegem asta si ne comportam ca si cum n-am
fi?
Apropo: Celui ce are i se va da, iar de la cel ce nu are si ce i se pare ca are i se va
lua!
Ti se pare ca nu esti fericit? De ce? Ti-a pus materia – ochelari de cal? Sau ai uitat?
De ce sa ne comportam ca si cum nu am avea ce avem de fapt?
Nu se zice nicaieri: intristati-va pururea, ci bucurati-va pururea, nu zice nicaieri fiti
nefericiti.
Nu zice nicaieri: lipiti-va inima si mintea de materie, ci zice: rugati-va neincetat.
Nu zice nicaieri: plingeti-va ca nu aveti, si fiti nemultumitori in toate, ci dati
multumire pentru toate.
De ce sa zicem ca nu suntem fericiti?

Cei saraci cu duhul…
decembrie 17, 2014 - zise d'ale mele
Cine sunt cei saraci cu duhul? Am gasit un raspuns: inocentii. Dar cine sunt inocentii?
Si am gasit un raspuns: cei saraci cu duhul!
Adica nu am gasit un raspuns.
Unele explicatii spun ca sunt acei oameni care au mintea ne-ingramadita de agitatia de
atita cunoastere, informatii. Dar duhul nu e mintea. Deci nu e raspuns.
Alte explicatii spun:
“Saracia cu duhul inseamna sa fii sarac de toate lucrurile lumii acesteia, incat duhul
tau sa nu se lege de nimic, nici de avere, nici de situatie sociala, nici de lupta politica,
nici de nimic altceva din ce este lumesc.Sufletul tau ar trebui sa fie liber, sa traiesti
liber, ca un strain in lumea aceasta pamanteasca.”
A-ti lega duhul de cele materiale, nu implica o legatura directa caci nu duhul se leaga
de ele, ci inima, ci faptul ca te covirsesc cele materiale, fie prin grija, fie prin iubire, si
iti ocupa mintea sau inima. Duhul nu se leaga de cele materiale, si nu explica cum a fi
sarac cu duhul.
O alta explicatie gasita: “este o exprimare în Biblia Englezã pe care o gãsesc
folositoare – “Fericiti cei care–si cunosc nevoia lor de Dumnezeu””
Un bun punct de pornire, dar nu e explicatie.
***
Sa luam: a fi sarac in ceva. O disecare nefericita a expresiei, caci nu am ajuns nicaieri
bine.
A fi sarac, inseamna sa nu ai, sa te vezi ca nu ai, sau sa stii ca nu ai, sau sa simti ca nu
ai.
„Caci celui ce are i se va da, iar de la cel ce nu are, si ce i se pare ca nu are i se va lua”
Deci, nu e buna disecarea.
Apoi, ai darurile duhului, talantii pentru care raspunzi si pe care trebuie sa ii
inmultesti, deci, cum poti manifesta daruri, cum poti sa fi multumitor pentru ele, daca
consideri, ca esti sarac in ceea ce a generat relatia de cauzalitate?
Nu e buna disecarea.
Apoi se mai vorbeste de darurile duhului care nu se manifesta plenar daca nu sunt
acoperite de Dragoste. Dragostea, iubirea este nivelul adevarat si absolut de
manifestare a oricarui dar.
Si ne-am departat de subiect.

Deci, cei saraci cu duhul.
… bune sunt discutiile cu colegii pe balcon, chiar daca ii cheaunesti, dar in schimb
primesti un cuvint bun.
Cuvintul bun a avut un nume: Felicia-Tereza – adica fericitul tezaur – in traducerea
mea.
Totul se rezuma la raportare, la apropiere, la masura de primit, la plin.
Raportarea la Dumnezeu. Golul, dorul de apropierea de Dumnezeu. Si cu cit te apropii
mai mult, pe linga plinul pe care il primesti, cu atit esti mai insetat, e un loc si mai
mare de umplut, te vezi si mai mic, si mai sarac, dar primesti in compensare si mai
mult, si se face si mai mult loc pentru a primi.
E un ceva fara limita. Sau limita e Imparatia lui Dumnezeu.
Te apropii de Dumnezeu, primesti plinul dupa dorirea, dupa nevoia ta. Nu doar ca te
vezi binecuvintat, si plin – de iubire, de pace, de impacare, de liniste, de tot. Nu doar
ca ai masura plina, dar odata cu asta apare si mai mult loc de umplut, o dorire si mai
mare, o nevoie si mai mare. E un loc unde poate incape totul, si nu are limita. Caci
imparatia lui Dumnezeu este si inlauntrul nostru.
rugaciunea zilei
septembrie 13, 2014 - cuvintul zilei
Doamne, Dumnezeul meu, multumesc pentru cele ce au fost, pentru cele de acum,
pentru cele ce or sa fie.
*
Multumesc pentru cele ce au fost… – si pleaca-ti ochii gindului la cele din trecut, la
unele mai neplacute, si pune-le in iertare prin multumire.
Multumesc pentru cele de acum… – si priveste catre cele jurul tau, oameni, detalii, si
multumeste pentru ele. Si chiar de e ceva mai greu, multumind pentru acel ceva, se va
mai ridica din greutate.
Multumesc pentru cele ce or sa fie… – si ridica-ti gindul la o dorire a ta, si
multumeste pentru ea ca si cum ai fi primit-o deja.
Si la fiecare zicere, mai pune ceva in iertare din trecut, mai observa cite ceva din
binecuvintarile pe care le ai sau de care esti inconjurat, si priveste cu multumire la
fiecare dorire a ta. Si primeste toate ca din mina lui Dumnezeu, multumind dinainte
pentru ele.

Bogatie sau saracie…
august 31, 2014 - lupta cu gindurile
Nici bogatia nu e un pacat, nici saracia nu e o virtute, ci cum le folosesti, cum le
primesti, cum multumesti pentru ele.
Saracia poate fi si ea, de buna voie, sau din convigere, din ajungerea la un anumita
vedere asupra materiei, de transfigurare a materiei in nimic. Materia nemaiavind
valoare. Si o dai, ca asa e convingerea ta, asa e buna voirea ta.
Mai e si o saracie, fara voie. Ca asa esti nascut si asa iti e viata, in saracie. Aici lupta e
mai mare decit in primul caz, ca nu e alegerea ta.
Mai e si cum daruiesti, dai de buna-voie din prea-plinul tau? Sau dai, desi nu prea vrei
– adica esti furat. Se zice sa nu te amarasti, de esti furat, sau ca platesti cele nefacute,
caci e mai mult decit un dar de buna-voie.
E mai greu sa nu te amarasti cind ce ti se intimpla nu e cu buna-voia ta.
De cum iti apropii materia, de cum te folosesti de ea, si de cum multumesti pentru ea,
asa iti este, pacat sau virtute.

de-ale mele…
august 23, 2014 - zise d'ale mele
Nu iti tine toata averea intr-o singura maretie, caci urmasii tai o vor destrama ca sa-si
ia partea. Nu iti cauta doar maretia ta, caci o va umbri pe cea a urmasilor.
Nu-ti investi timpul in a te imbogati in cele materiale, caci timpul tau va deveni
material, investeste-ti timpul in a te imbogati si in cele ale spiritului, ale duhului tau,
si atunci timpul nu va mai avea greutatea materiei.
Daca vrei sa ai mai mult timp, scoate-l din materie, si nu mai calcula secundele, ci
gindul inimii, miscarea sufletului. Daca scoti timpul din materie, ai cistigat tot timpul
de care ai nevoie.
Nu te zori, caci pierzi detaliile, nu te grabi zicind ca nu ai timp, caci ca sa ai timp
trebuie sa le faci pe indelete, si sa te bucuri de fiecare clipa, caci nu va mai fi asa alta
data. Ia-o incet, bucura-te, si nu vei mai avea impresia ca nu ai timp. E o impresie a
noastra care tine de cum percepem noi mediul, iar daca lasam agitatea si zorirea,
atunci vom vedea ca avem timp pentru toate.
Nu te increde in cei care te slavesc atunci cind esti in putere, caci nu stii daca aceea e
fata lor adevarata. Iti urmeaza sau iti cinta in struna ca sa se bucure si ei din puterea si
maretia ta, si ca sa si-o apropie. Ci vezi-i pe cei ce-ti sunt aproape cum se comporta cu
cei care sunt marginalizati, cu cei care nu sunt in putere, aceea e fata lor adevarata,
caci de la cei mici nu au ce sa astepte, nu au ce sa profite. Dupa ce ii vezi cum se
apropie, cum se comporta cu cei mici, apoi sa ti-i apropii si tie, cind esti in putere si in
marire.
Cuvinte nepovestite
iulie 8, 2014 - zise d'ale mele
Vine la parinte, un om fara o mina, si ce se gindea parintele, vai, saracul, cum i-o fi,
cit de greu le-o duce…. si se astepta ca de fiecare data sa vina sa i se plinga, sa isi
verse naduful vietii, sa isi dea greutatea de pe umerii omului pe umerii sai. Si
astepta….
Si vine omul, si i se inchina, ca Domnului i se inchina, era parintele ca chipul
Domnului. Si se apuca sa ii spuna multumesc. Si ii spuse: multumesc parinte,
multumesc lui Dumnezeu, ca vad, ca va pot vedea chipul, si vazindu-va si vazindu-i
pe oameni, parca il vad pe Dumnezeu. Multumesc lui Dumnezeu ca vad, ca va vad,
caci am un vecin, saracul, care nu vede, si nu stiu cit de greu i-o fi….
Nu spunea nimic ca are doar o mina, ca e mai saracacios imbracat, desi venise la
Biserica si era in hainele lui cele mai bune, erau saracacioase, dar nu se plingea, ci
multumea.
Si il intreba parintele, dar tie cum iti e, cum te descurci? Si ii spuse omul, multumesc
lui Dumnezeu, ca pot sa imi ajut, si ca pot sa le ajut si copiilor, le sunt oricind alaturi

cu o vorba buna, si multumesc lui Dumnezeu ca pot sa-i ajut si vecinului meu,
saracul, ca nu vede si i-e greu sa faca cumparaturi si sa aranjeze prin casa…
Si ii spuse parintele, multumesti, dar mai ai de multumit, si vezi de multumeste pentru
toate, caci mare bogatie ai. Si i se referea parintele la bogatia din sufletul lui.
Iar omul dupa ce multumi pentru cuvint, pleca si mai multumit, caci vazu inca odata
chipul lui Dumnezeu si auzi inca odata cuvintul Lui.
de ce au nevoie, de ce avem nevoie…
iunie 8, 2014 - zise d'ale mele
De ce au nevoie plantutele sa creasca si sa infloreasca? De foarte putin: de pamint, de
apa si de soare. Putin, iar in schimb dau bucuria frumosului – desfatare pentru ochi,
bucuria delicatetii, bucuria parfumului.
De ce au nevoie oamenii sa creasca si sa infloreasca in sine, pina la desavirsire? De
foarte putin: de pamint, de apa si de soare. Acum si intelesul si diferenta e mare fata
de nevoia celor necuvintatoare. De pamint, de materie, de hrana, de trup, de pamintul
ala care a devenit trup, si care trebuie sa ajunga sa fie supus vietii, nu sa fie stapinul
vietii. De pamintul ala, materia aia din care am fost facuti, si in care ne vom intoarce.
De materia aia care sa ne asigure traiul, viata, existenta, dar careia nu trebuie sa
ajungem sa ii slujim, ci sa ne slujim de ea. De materia aia cu limitele ei de materie,
limite de timp, limite de spatiu.

De apa – de apa aia vie care sa o simti ca curge in tine, nu doar in materia ta, ci si in
duhul tau, de apa aia din care bei si primesti bucurie. De Duhul Sfint. De suflarea lui
Dumnezeu, de Cuvintul lui Dumnezeu.
De soare. Mai ales de soare. Singura explicatie pe intelesul meu a Sfintei Treimi, era
explicatia cu Soarele: soarele ce dainuieste de veacuri e Dumnezeu Tatal, lumina
lumii ce de la soare e trimisa in lume – Dumnezeu Fiul, iar caldura ce de la soare
purcede, arderea Duhul Sfint. De soare avem nevoie.
De caldura care o simti in inima, de iubire. Cum arde soarele, asa arde inima cind
simte iubire, de arderea aia care stoarce lacrimi. Au mare nevoie oamenii de iubire,
fara ea nu pot creste, nu le poate inflori sufletul. De foarte putin au nevoie si oamenii
sa ajunga la bucurie, doar sa dea intiietate la ce e pentru vesnicie, nu la ce e in
vremelnicie.
Biserica cu ziduri din oameni
mai 22, 2014 - zise d'ale mele
… Ginditi-va cum e o Biserica mare, cu ziduri de beton armat, si cum e o Bisericuta
de lemn….
Ginditi-va unde intrati mai usor si pentru ce, unde va simtiti ca acasa, unde simtiti
cerul mai aproape… De vrei sa simti cerul aproape, atunci mai aproape iti e intr-o
Bisericuta mica, unde parca te imbratiseaza ingerii, sfintii.
Ginditi-va cum e o Bisericuta de lemn, micuta… poate neincapatoare pentru citi ar voi
sa intre, dar…, si e un mare Dar. Cei ce stau afara, fac zidurile ei sa fie mai mari caci
sunt din suflete de oameni.
Se intimpla sa fie asezate bisericute si aproape de terase. Unii poate nu vad cu ochi
buni, ce legatura au intre ele. Aparent nici una.
Dar dincolo de aparenta e o lucrare.
Pot fi oameni la terase, bind, fumind, mincind, oameni carora nici prin gind nu le-ar
trece sa calce pragul unei Biserici – in nici un caz intr-una mare – unde s-ar pierde in
raceala dintre oameni. Si oamenii aia, ce stau la terase poate vor gindi cele ne-
frumoase de cei care stau in picioare, afara, in curtea Bisericutei de lemn. Dar… si
aici vine darul – acelor oameni le va ramine un simbure de idee: ei stau acolo pe
scaun, bind, fumind, mincind, iar aproape de ei sunt oameni care stau in picioare,
afara, doar ca sa participe la slujba… ceva se va misca in ei, ramine simburele ala de
indoiala, ei sunt putini, acolo sunt multi, trebuie sa fie ceva acolo, ceva mai mult….
Si mai le ramine ceva, prin ritmurile muzicilor de la terasa, tot vor auzi din slujba, tot
vor auzi din predica, va fi al doilea simbure care va incolti pina la urma.
Zidurile din oameni atrag oamenii, e mai usor de patruns intr-o Biserica mica, dar care
devine mare prin oamenii ce stau afara ca nu au loc inauntru.
Si mai e ceva, intr-o biserica mare, se creaza departare intre oameni, e spatiu mare,
pragul fiecaruia de acceptabilitate a celuilalt se miscoreaza, nu mai are motiv sa ii

simta sufletul celui de linga el, sa ii stea prea aproape… sa se dea mai incolo, ca are
loc….
Intr-o bisericuta mica, cei ce vor sa intre, cu dorinta lor de a intra si a participa, ii face
sa fie mai blinzi cu cei de alaturi, sa ii accepte, sa ii primeasca, sa ii ajute. E mult mai
mare blindetea si bunatatea intr-o biserica mai mica.
Bisericile de lemn au alta simtire, lemnul e viu, iar zidurile nu sunt doar din lemn, ci
si din iubire, si din oamenii care nu au loc inauntru, dar fac zidurile sa fie vii, si unde
sunt ziduri vii, se poate patrunde mai usor din afara.
Unde e cistigul mai mare?
De esti cu credinta tare, de esti perfect in imbracaminte, in felul tau de a fi – stai in
fata, sa le fi de exemplu altora, cu bunatatea ta, cu blindetea ta, cu desavirsirea ta.
Cind stai in fata, insa, nu ii vezi pe ceilalti, nu le vezi credinta, rivna, jertfa, nevointa,
… sunt si oameni in virsta, bolnavi, in bastoane, dar care stau la slujba. Cind stai in
fata, nu te crezi tie prea mult, in perfectiunea ta, in faptul ca esti model si ai de aratat?
Cistig sau pierdere?
De nu ai credinta tare, si nu ai perfectiunea exteriorului, atunci mai cistigat, mult mai
cistigat e sa stai cit mai in spate.
Nu mai stai nici ca un cui in ochii altora, ca de ce vii in blugi, ca de ce nu iti pui ceva
pe cap?… Ce e mai mare dreptatea sau iubirea?
Mai bine stai cit mai in spate, sau afara, ca e vremea superba de inceput de iunie, sub
copacei care mai scapa cite o floare din cind in cind. Stai mai in spate, caci vazindu-i
pe toti ceilalti in fata ta, vazindu-le credinta, cistigi. Smereste lipsa credintei tale,
vazind credinta lor, si iesi pe plus. Nu mai au nici altii ochi pentru tine, ca de ce nu
esti perfect imbracat?
Perfect – in exterior. Sau desavirsit – in interior? Ce e mai mare, ca ii faci observatie
pe baza dreptatii, ca nu esti perfect in exterior? Sau ca l-ai primit, asa cum e el, amarit,
ne-perfect, l-ai primit in iubirea ta, si i-ai dat un cuvint bun, i-ai dat o farima de drag,
de iubire, care sa-l ajute sa le duca mai departe pe cele cite are de dus…?
Unde ti-e cistigul mai mare, acolo sa stai, dar vezi de cistigul din interiorul tau.

Ceea ce este da, da!
ianuarie 21, 2014 - cuvintul zilei
“Ci cuvantul vostru sa fie: Ceea ce este da, da; si ceea ce este nu, nu” (Matei 5,37)
Cuvintul sa fie cuvint. Nu trebuie mai mult. Oamenii trebuie sa se increada in cuvintul
dat, in cuvintul spus, si nu mai e nevoie de a demonstra ceva pentru a fi de incredere.
Nu trebuie mai mult, decit a spune cuvintul si a te tine de el.
Dar…
“ … Un om avea doi fii. Si, ducandu-se la cel dintai, i-a zis: Fiule, du-te astazi si
lucreaza in via mea. Iar el, raspunzand, a zis: Ma duc, Doamne, si nu s-a
dus. Mergand la al doilea, i-a zis tot asa; acesta, raspunzand, a zis: Nu vreau, apoi
caindu-se, s-a dus. (Matei 21,28-30)
Cuvintul sa fie cuvint, daca e sa fie raspuns corect, raspunsul bun. Daca raspunsul e
bun, la o cerere, la o ascultare, atunci nu-ti duce in ne-lucrare cuvintul spus, caci daca
cuvintul e bun, si lucrarea trebuie sa fie asemenea. Dar daca cuvintul spus nu e
raspuns bun, atunci…. Atunci te macina, atunci lucreaza in tine ce ar fi trebuit sa fie
raspunsul bun pe care tu nu l-ai dat. Cuvintul care nu e raspuns bun, iti picura in suflet
regret, parere de rau, cainta. Si apoi, cuvintul ce nu a fost raspuns bun, prin cainta
ajunge de este lucrarea buna, ascultarea buna.
Tineti-va de cuvintul dat, caci nu trebuie mai mult, dar cuvintul sa fie raspunsul bun
pentru a fi si mai mult decit cuvint – sa fie si lucrare buna.

dreapta lui Dumnezeu
noiembrie 8, 2013 - zise d'ale mele
Ni s-a intimplat fiecaruia sa dam de vrajmasi, sa primim rau in locul binelui facut, sau
asteptat, sa primim calcari in picioare si nepasare si batjocora, ni s-a intimplat sa avem
in calea noastra oameni care au uitat, oameni orbiti de materie, care au uitat de
Dumnezeu, si poate ni s-a intimplat sa fim si noi printre ei, si sa gresim la rindul
nostru.
Ni s-a intimplat sa dam de rau, si sa ni-l arunce in cale oameni cunoscuti sau mai
degraba necunoscuti, caci nu le cunosteam puterea de a face rau.
Si ce sa facem cu vrajmasii nostri?
In primul rind sa lasam grija razbunarii, sa lasam grija tinerii de minte, sa nu le cerem
noi socoteala sau sa le scoatem ochii, caci de ne dau noua socoteala atunci raspundem
noi pentru ei.
Ce putem face, e sa stam de-a dreapta lui Dumnezeu, pina ce va rindui cumva cu
vrajmasii nostri. Si ce sa fie dreapta lui Dumnezeu, e dreptatea lui Dumnezeu, iar
dreptatea lui Dumnezeu e iubirea. Caci Dumnezeu nu face dreptate, fuse legea asta si
se duse, Dumnezeu face iubire. Aceasta a devenit dreptatea lui Dumnezeu – iubirea.
Sa stam in dreptatea lui Dumnezeu, sa facem iubire cu vrajmasii nostri, sa nu tinem
socoteala lor sau amintirea raului lor, si de vrajmasii nostri se va ocupa Dumnezeu,
dupa rinduiala legii Lui – iubirea.
Feriti-va de orice infatisare a raului.
octombrie 17, 2013 - zise d'ale mele
Una e o greseala, o cadere in care nu ai lovit pe nimeni, in care nu ai amarit pe nimeni
– pe nici un frate de al tau, doar ti-ai amarit tu sufletul de ne-perfectiunea ta, alta e a
face rau, a lovi, a intrista inima cuiva pina la lacrimi, a vatama, a gresi cuiva.
Te intristezi de raul facut, de greseala ta, dar daca te-ai vadit parintelui duhovnic, daca
ai primit iertare si te-ai pocait, daca ai indreptat pe cit posibil, sau mai mult decit
posibil raul facut, atunci lasa acel rau si nu-l mai tine in amintirea ta. Amintirea raului
iti secatuieste sufletul.
Iertare primesti, si trebuie sa fi convins ca ai primit iertare de la Dumnezeu, sau de la
fratele tau, caruia i-ai adus vatamare, dar trebuie sa te ierti si tu pe tine, pentru a putea
merge mai departe, si a putea ajunge sa te bucuri.
Daca nu poti sa te ierti, atunci e ceva mai adinc. Cum tu, perfectiunea intruchipata ai
putut sa gresesti? Cum tu, cel mai bun si cel mai drept din lumea asta, ai putut avea
acea cadere? Si nu te ierti. Si iti revine acel rau in minte si te macina si nu te lasa sa te
bucuri. Ai cazut? Ridica-te! Ai gresit? Indreapta, vadeste-te, pocaieste-te si iarta-te!
Ce ai de facut e sa tii minte miscarea de suflet sau ce a determinat inceputul caderii,

pentru ca sa te tii alta data sa nu mai treci dincolo, dar iarta-te si nu mai tine minte
raul facut.
De tii amintirea raului in tine nu poti ajunge sa te bucuri. Nu zice nicaieri intristati-va
pururea, ci bucurati-va pururea. Te intristezi pina la un timp, pina iti vezi micimea, si
iti dai seama ca nu esti tu cum te credeai, perfectiunea intruchipata care nu poate
gresi. Dar dupa ce iti vii in fire, trebuie sa te si ierti pe tine de greseala ta. Nu trebuie
sa tii minte raul facut pentru a te tine smerit si in lacrimi, caci ne-iertarea ta provine
din mindria ta, din faptul ca te credeai perfect, dar de fapt nu priveai unde trebuie. In
comparatie cu ce te credeai perfect si desavirsit? Vrei sa te smeresti? Priveste la
Dumnezeu, gusta din cita bucurie si iubire primesti de la Dumnezeu, si daca o meriti.
Si tocmai ca primesti asa bucurie si iubire si ardere de la Dumnezeu, asta te tine
smerit. Atingerea iubirii lui Dumnezeu te covirseste, si te smereste pina la lacrimi, te
vezi atit de mic si nu stii ce ai facut sa o meriti, si stii ca nu o meriti, dar o tii asa ca sa
nu o pierzi si te porti cu grija si umbli cu blindete si iti transforma totul in delicatete,
si sufletul si inima arde.
Toate imi sunt ingaduite, dar nu toate imi sunt de folos
octombrie 7, 2013 - lupta cu gindurile
Toate sa le incercati; tineti ce este bine. Feriti-va de orice infatisare a raului.
(1Tesaloniceni 5,21-22)
Toate imi sunt ingaduite, dar nu toate imi sunt de folos. Toate imi sunt ingaduite, dar
nu ma voi lasa biruit de ceva. (1Corinteni 6,12)
Toate sunt ingaduite, toate sa le incercati, dar sa va feriti de orice infatisare a raului.
Atentie cu acest toate. Toate poate reprezenta o multime mai mare sau mai mica,
depinde epoca, de limitele constiintei (caci cele din afara limitelor constiintei nu
există, pentru a fi incluse in toate), depinde de libertatea sau libertinajul acceptate sau
ne-acceptate. Limita acestui toate il reprezinta infatisarea raului. Poti incerca, ca iti e
ingaduit, poti cunoaste totul, dar fa-ti gardian constiinta, si daca e sa dai de infatisarea
raului, opreste-te, fereste-te. Limita acestui toate, e si folosul care il poti obtine. Nu e
vorba de folos material, e vorba de picatura de zidire a sufletului tau, iti e spre zidire
sau spre cadere? Incerci inca ceva, dar asteapta si raspunsul sufletului, slabeste sau se
zideste?
Se zice ca sa cunosti totul, pentru a sti sa te feresti sau sa te aperi de rau. Nu e chiar
asa, fereste-te de infatisarea raului, nu cauta sa il cunosti, chiar de zici ca vrei sa il
cunosti pentru a sti sa te feresti, sa te pazesti, ca sa nu ti-l apropii. Dar de te apropii sa-
l cunosti, deja ti-l apropii. De e vreun chip al raului, fereste-te, caci acolo e uitare de
Dumnezeu, acolo nu e folos pentru sufletul tau. Fereste-te de rau si nu ti-l apropia prin
cunoastere sau incercare.
Tineti ce este bine!
Tineti in minte, in suflet, doar amprenta, amintirea binelui. Ce a fost sa fie rau nu-l
tineti minte, caci nu e de folos. Rau de a fost, dati-l uitarii, dati-l iertarii, lasati grija
lui, lasati razbunarea sau tinerea lui, caci nu e al vostru a-i tine socoteala. Amintirea
raului primit (sau facut), e sinucidere pentru sufletul nostru. Nu tineti raul, ci tineti ce
este bine. Amintirea sa tina binele, caci din amprenta trecutului se poate zidi sufletul.

Bucurati-va pururea…
septembrie 1, 2013 - zise d'ale mele
Dorim sa fim bucurosi, facem urari celor dragi sa fie bucurosi. Ne dorim acest
simtamint sa il avem, sa il gustam, sa ne desfatam cu el. Caci atunci cind il avem, ne e
bine. Si stim ca bucuria – e bine.
Dar suntem prinsi in griji, in materie, in necazuri, in uitare, in nemultumire. Toate ne
conduc la palirea bucuriei, ne-o rapesc, si noi o cautam, alergam dupa ea, ne-o dorim.
Bucuria trebuie sa o intelegi, caci poate fi la vederea ta, sau poate sa nu fie la vederea
ta. La fel si cu binecuvintarile de la Dumnezeu, cele vazute si cele nevazute sau
necunoscute noua, pentru care trebuie sa multumim. Ca sa intelegi bucuria trebuie sa
ai ochiul curat, sa o poti vedea. Trebuie sa stii sa multumesti, in primul rind. Caci cel
nemultumitor nu poate ajunge sa se bucure, nu se poate desfata de bucurie, ci va
ramine ingropat in nemultumirea lui.
Ca sa ajungi sa intelegi bucuria, invata sa multumesti. Pentru clipa, pentru zi, pentru
toate ce le vezi, pentru tot ce traiesti. Si pentru dureri sau necazuri, multumeste si
pentru ele (e tare greu), dar nu e greu de zis, multumesc Doamne pentru aceasta.
Incepe prin a multumi, in gind lui Dumnezeu, dar si oamenilor, si multumita ce o
aduci te va invata sa gusti si sa intelegi bucuria.
In lupta ta, in chinul tau, in necazul tau, tot ce ai de
facut e sa nu uiti. Sa nu uiti de Dumnezeu
Stiti cum e un suflet care se chinuie sa iasa, dar e legat de materie? Face ravagii. Chiar
daca mintea si trupul sunt cit de cit bine, dar daca sufletul e satul de materie, si ajunge
sa fie asuprit de materie, si nu se mai ridica, atunci acel suflet se chinuie sa se lepede
de materie si sa iasa. Ajungi de strigi la Dumnezeu.
Ajungi, sa face orice sa te mai debarasezi de materie, de materia de care esti prins.
Cind ajungi sa slujesti materiei, sa te lipesti de ea, sa fi sluga ei, sufletul se revolta,
ajunge de nu mai vrea, de nu mai suporta slujirea materiei, si vrea sa iasa. Atunci e un
semnal ca e prea mult dintr-unele, si prea putin dintr-altele. Si ca sa iti alini sufletul, fa
ceva din cele care it lipsesc. Daruieste, dar asa ca sa fie o jertfa, nu ceva din prea-
plinul tau, ci ceva din putinul tau, caci si acel putin al tau, e prea mult si te apasa. De
ai prea mult dintr-unele, renunta la ele, de ai putin dintr-altele, fa jertfa si se va potoli
zbuciumul sufletului tau, caci va primi din jertfa ta, ceea ce ii lipsea. Asculta de ce iti
spune sufletul, caci el iti poate da si masura materiei pe care o ai in stapinire. Prea-
multul ii va aduce tulburare, iar tulburarea sufletului va face ravagii in materie.
Asculta de glasul sufletului si da-i ce-i lipseste, da-i bucuria darului, da-i bucuria din
multumire, da-i iubirea din jertfa pe care o faci, da-i pacea din rugaciune si din lasarea
voii, da-i-le pe toate sufletului, si ochiul tau va fi mai prietenos cu materia si ochiul
tau va vedea bucuria in oameni si in jur.

creste-ti pruncii, ca sa nu ajungi sa iti plingi
Cine sa fie cel care ar cauta sa aibe greutati si nu sa se elibereze din ele? Cine sa fie
care sa caute calea grea, sau sa se angreneze in actiuni care sa necesite consum mare
fizic si psihic? E in firea noastra sa optimizam actiunile, si sa cautam calea ce mai
usoara de iesire dintr-o situatie, iar calea grea sa se excluda de la sine.
E in firea omului sa isi ocroteasca copiii, dorindu-le si ajutindu-i sa aibe viata usoara,
sa nu aibe greutati, necazuri. Cautam sa ii ferim de greu, cautam sa ii tinem in starea
de copii nevinovati pina la etate. Va fi sa ajungem sa avem copiii neinvatati cu greul,
neinvatati a razbate cu situatii conflictuale, caci i-am cocolosit, si i-am ferit. Va fi sa
ajungem sa avem la batrinete nu sprijin pentru noi, ci ei vor cauta la noi pentru a
continua sa le dam ajutorul cu care erau invatati. Si cit ne-am zbatut pentru a-i proteja,
pentru a-i cocolosi, pentru a-i feri. Ne-am zbatut, dar le-am furat posibilitatea de
razbatere. Cumva de e sa fim bolnavi si batrini, si nu vom mai fi de ajutor la copiii
nostri, rau va fi, pentru noi, caci ne vom face frati cu necazurile in care sprijin nu vom
avea.
Fugim de greutati, si alegem calea usoara in orice. Asa am facut mereu, e in firea
noastra, e selectia naturala a solutiilor. Copiii, si ei au invatat sa se fereasca de
greutati, care oricum nu le-au gustat si nu au incercat rezolvare, caci din coconul lor
nu au iesit.
Mai nou acum, nu mai ne antrenam copiii in munci casnice. Caci cum sa le cerem sa
ne ajute la framintat piine, cind asta o face masina de piine (in cel mai rau caz), cum
sa le cerem sa ne ajute la spalat un covor, sau ne ajute la spalat rufe – de mina – cind
asta le face masina (in cel mai rau caz), cum sa mai invatam copilul sa lucreze cu
miinile, fie intarsii in furnir, fie modele de pulover, fie sa ne ajute la mincare, la tocat,
la curatat, la …., cum sa le cerem cind ne invatam copiii sa nu faca nimic. Ii lipim de
televizor sau calculator, ca nu avem timp de ei, sau ii angrenam in feluri si feluri de
activitati care sa le dezvolte dexteritati.
II invatam doar sa ceara, si sa li se dea, nu sa isi ofere si ei din cit pot sa faca. Ce
spirjin vom avea la nevoia noastra, cind ei nu stiu sa isi trateze propriile nevoi si nu au
fost invatati sa dea raspuns bun la o nevoie? Ajungem insa sa ne plingem de ei, ca nu
avem sprijin, ajungem de ne plingem de ei, dar nu ne amintim ca ar trebui sa plingem
de noi, caci noi i-am crescut asa.
Sa ii invatam puterea razbaterii, sa ii invatam puterea sufletului, cit de mare e
blindetea, cit de frumoasa e darnicia, cit de frumos e un cuvint bun spus de alinare, sa
ii invatam pe cele bune, caci de cele rele pot vedea in lume destule.
Calul neimblanzit ajunge naravas, asa si un copil lasat in voia lui ajunge rau-crescut.
Daca esti dragastos cu fiul tau, te va infricosa; joaca-te cu el si te va intrista.
Nu rade cu el, ca sa nu te doara impreuna cu el si mai pe urma sa ti se strepezeasea
dintii.
Nu-l lasa in voia lui la tinerete si nu trece cu vederea greselile lui.
Pleaca grumazul lui la tinerete si bate-l pana este prunc, ca nu cumva, incapatanandu-
se, sa nu te asculte.

Cearta pe fiul tau si fa-l sa lucreze, ca sa nu se poticneasca intru rusine. (Sirah 30,8-
13)
Nu va grabiti, caci timpul e prea scurt!
iulie 13, 2013 - zise d'ale mele
Nu vi s-a intimplat de fiecare data cind va grabiti, ca nu va ajunge timpul, iar cind nu
va grabiti, aveti timp destul? Asa e, cind te grabesti inseamna ca ai multe, si cind nu te
grabesti ai timp. Dar nu e asa.
Graba influenteaza timpul si nu invers – adica timpul e scurt si trebuie sa ma grabesc.
Perceptia timpului e data si de felul cum ne ramine impresia lui asupra noastra, cum
ne ramine amprenta trecerii lui asupra mintii – amintirile, cit si asupra sufletului
nostru – cum este valorat acel timp de sufletul nostru.
Cind ne grabim, cind alegam de colo-colo pentru activitati diverse, pentru acumulare,
de materie sau de informatii, cind ne aglomeram cu multe, nu mai retinem impresia
lor in amintirea noastra, si pentru noi – chiar daca nu e timp pierdut caci poate am
ajuns sa facem ceva – e timp uitat, timp pierdut caci nu si-a lasat urma in mintea
noastra. Nu mai percepem timpul cu clipele lui ci in aglomerarea noastra nu il mai
percepem. Timpul nu e scurt, ci nu mai e perceput.
Cu cit ne ramine amprenta in amintire si in memoria noastra, cu atit ne amintim
timpul, care nu e scurt.
Mai e un timp si afara de timp, timpul care il percepe sufletul. Un suflet linistit si
asezat percepe timpul altfel, are tot timpul din lume, si se bucura si multumeste. Un
suflet nelinistit si tulburat simte ca nu mai are timp, ca nu mai are rabdare, ca nu mai
poate astepta, ca timpul ii e potrivnic, si se chinuie si pe el si pe cei din jur.
Mai e timpul afara de timp – timpul lui Dumnezeu, unde clipa se traieste in miscarea
sufletului, in arsura si topirea inimii. Atunci timpul ingheata in valoarea lui de materie
si prinde valoare de adevar.
Caci timpul nu in cele materiale se masoara, nu in alergarea dupa materie se masoara,
ci se masoara in valoarea lui adevarata, atunci cind il percepem cu miscarea inimii,
atunci cind intram in timpul lui Dumnezeu.

Naluca materiei
iunie 9, 2013 - zise d'ale mele
Alergarea nalucii. Asa e lumea, asa e cadrul in care sa ne nevoim. Sa ne nevoim a
intelege, caci mai mare e lupta de a intelege decit lupta pentru traiul de zi cu zi.
Copiii primesc in loc de iubire si timp si apropiere, primesc materialul. Asa e lumea.
Nevoia lor de iubire, de sentiment, de apropiere, este devaluata din domeniul spiritului
in domeniul materialului. Copiii vor primi ceea ce cred parintii ca l-ar supli lipsa
prezentei si a dragostei lor, vor primi materie, care le va adormi nevoia lor de
dragoste, si le va schimba intelegerea nevoii lor. Parintii nu mai au timpul lor pentru
nevoia copilului, alearga dupa bani, si chiar daca nu ar vrea sunt nevoiti sa dea jertfa
lor pentru societate.
Pe linga faptul ca de mici copiilor li se schimba sensul nevoii lor, vor avea si de urmat
exemplul parintilor, alergarea dupa bani, aprecierea nemasurata a materialului – din
nevoie, sau din fortarea societatii sau din convingerea lor –, dragostea care este
exprimata prin multimea de daruri, de materie.
Ajunge-vor acesti copii cu intelesul dragostei si nevoii duhului denaturat, ajunge-vor
de vor alerga continuu, dupa bani, in nemultumirea zilei, in nemultumirea clipei.
Alearga caci nu stiu ce le lipseste, si alearga in acumulare continua, vor mai mult,
vor… vor sa simta bucuria, si multumirea si implinirea si iubirea, vor acel ceva dupa
care alearga, care sa le aduca linistirea si sa simta plinirea nevoii lor. Dar nu
materialul lipseste, nu intr-atit incit sa justifice nebuna alergare dupa materie, si
subjugarea omului de catre materie, ci au nevoie sa isi umple sufletul. Au nevoie sa
inteleaga bucuria si multumirea.
Alearga dupa naluca, materia e naluca, iar realul nevoii este duhul.
Sufletul cu bucurarea lui e realul, este nevoia, este scopul alergarii. Si nici nu trebuie
sa alergi, ca sa ai plinirea lui, caci de le stii, le afli in tine. Din tine e dragostea, din
tine e bucuria, din tine e blindetea, nu trebuie sa alergi pentru cele ale duhului, pentru
cele care sunt realul nevoii tale.
Alergarea dupa naluca da neliniste, nemultumire, da neterminarea alergarii, da
epuizare si oboseala. Naluca e materia.
De stai si cauti si gasesti cele de care ai nevoie, realul nevoii tale, vei gasi ca cele de
bucurie sunt in tine si din tine, si nu e nevoie sa alergi, si le gasesti cu linistire si
bucurie, si vei vedea realul, adevarul lor.
De fugi, de alergi, de esti ostenit, opreste-te, caci alergi dupa naluca, si stai si vezi si
afla si gaseste cele ale ne-alergatului, cele ale linistii, cele ce le ai cu tine, cele care
din care dai altora, mai mult e sa se umple in schimb darului, caci cele ale duhului, de
dai din ele, nu din ale tale dai ci din ale lui Dumnezeu, si de dai din ele – din nesfirsire
dai.

Simplificarea – devalueaza bucuria
Cine sa fie, oare, sa aleaga calea mai grea si nu pe cea usoara?
Mersul nostru este spre gasirea caii mai usoare, in tot ce facem cautam optimizarea
actiunilor, simplificarea operatiunilor, cautam sa depunem cit se poate cel mai mic
efort pentru a ajunge la locul doririi. Sa fie cineva care daca ar fi sa aibe de ales intre
o cale mai usoara si una mai grea, pentru a ajunge la aceeasi dorire, sa aleaga varianta
caii grele?
Simplificarea este o masura a evolutiei, zicem ca evoluam cind e sa gasim rezolvare
mai usoara a problemelor repetitive sau cind e sa depunem un efort mai usor pentru a
obtine un rezultat, simplificarea insemnind ca am invatat ceva din cele prin care am
trecut si ca am gasit esenta si ca o putem identifica mai usor in situatiile ulterioare.
A simplifica e bine, e evolutia normala.
Insa sa vedem daca acea simplificare nu ne duce cumva la pierderea de anumite
dexteritati, sau la o lenevire a noastra, a mintii noastre, a andurantei noastre, mai
folosim timpul in comun, in comuna ajutorare in cadrul familiei, mai avem
apropierea in biruirea greutatilor, mai are aceeasi valoare rezultatul pentru care
simplificam calea ajungerii?
E bine sa simplificam, sa zicem: apas un buton si obtin acelasi rezultat, pentru care
inainte apasam 10 butoane, zicem ca e bine ca am simplificat, ca am redus timpul
pentru ajungerea la rezultat. Dar ce facem cu celelalte 9 butoane pe care nu le-am
apasat? E vorba – sa zicem – si de munca fizica pe care nu o mai depunem caci am
simplificat, e vorba si de timpul care il dezalocam, dar pe care il vom aloca in altceva
si il vom condensa, il vom aglomera, il vom grabi si il vom uita mai usor.
Mai e un aspect, dorinta de a simplifica, apare si din dorinta de a ajunge mai repede la
rezultat, din nemultumirea timpului de ajungere la rezultat.
Zicem ca am simplificat obtinerea rezultatului sau ajungerea la locul doririi, insa prin
aceasta am agreat deja ca eram in nemultumire pentru acea ajungere. Vom ajunge la
simplificare, dar, nemultumirea tot va ramine, ajungind in timp sa nu mai dorim sa
atingem acel loc sau sa il devaluam pina la anulare.
Uneori calea prea usoara nu mai da valoare locului ajungerii, uneori – daca nu deseori
– ajungerea prea usoara, prea simpla la un rezultat, face ca acel rezultat sa nu mai aibe
valoarea care ar fi avut-o daca drumul pina acolo ne-ar fi solicitat mai mult.
Calea da valoare locului ajungerii, caci daca ajungem prea usor la locul doririi, putin
va valora pentru noi, iar bucuria se va stinge repede sau nu va insemna mai nimic
pentru noi, dar daca pentru a ajunge la locul doririi depunem jertfa, atunci acelasi
rezultat va avea mult mai mare valoare si pentru noi si pentru cel care primeste darul
jertfei tale.

Acum insa sa nu zicem ca sa complicam lucrurile, sa ma chinuiesc, pentru a avea mai
mare bucurie la ajungere. Caci nu doar locul ajungerii trebuie sa insemne bucurie, ci
si calea. Calea de e grea, daca o luam cu multimire si nu ne plingem, se va schimba in
bucurie. Caci recunosterea greutatilor e data de acceptabilitatea noastra si de
anduranta noastra, dar oricit e calea de grea, cind multumim pentru ea, greutatea
dispare si ramine liniste in loc, si linistea aduce bucurie. Caci bucurie trebuie sa fie,
caci zis este: Bucurati-va pururea!
Distragerea, sau furtul timpului nostru
Audienta cu orice pret. Dorinta de a ti se lua din timpul tau, cu orice care ar putea sa
iti smulga un sentiment, oripilare, ingrozire, frica, ginduri necuvioase, invidie,
judecati in numele libertatii de a putea spune orice fara a mai avea limita de bun simt
sau buna cuviinta. Orice ca sa ne rapeasca viata, timpul nostru, spatial vietii noaste.
Toti se lupta sa ne acapareze timpul nostru facindu-si valoare din citi au distras,
crezindu-si ca au valoare prin cit timp au furat din viata altora.
Sa avem grija pe cine si ce lasam sa intre in casa noastra, sau in inima noastra. Am
primi oare sa vedem in casa noastra imagini cu crime, cu rautati, cu destrabalari, cu
devaluare a calitatii si a valorii omului, cu injuraturi, cu dezgoliri, cu ura? Le-am
primi? Dar le primim deja, si le vedem si le auzim, chiar de nu le agream, ajungem de
le primim. Orice intra in casa noastra e intrat, daca nu ne ferim sa il primim.
Zicem ca trebuie sa le vedem sau sa le auzim, depinde de cum intra in casa noastra, ca
sa fim informati, sa ne cunoastem mediul, caci asta inseamna putere si adaptare. Nu e
asa, nu trebuie sa le primim, caci chiar de nu le agream si le judecam, ajungem de ni
le apropiem, prin faptul ca vedem si primim acele rele.
Le mai primim pentru a ne vedea pe noi cit de drepti suntem sau cit de norocosi
suntem, ca nu am trecut prin acele rele, dar nu ne raportam bine, daca e sa ne
raportam la ceva pentru a ne vedea valoarea trebuie sa ne raportam la desavirsire.
Cum suntem noi, cit suntem noi de drepti in raport cu Desavirsirea.
Primim rele in casa noastra, in sufletul nostru, ne raportam la ele, lasam sa fim distrasi
si furati de timpul nostru si de spatiul nostru? Si ajungem sa ne plingem de lipsa de
valoare, de lipsa de timp, ajungem sa ne plingem, sa ne nemultumim. Dar plingerea si
nemultumirea este a sufletului, a inimii care se lipeste de ce nu e adevarat, se lipeste si
primeste sa intre in ea ce nu ii e de folos, care este distrasa de la ce i-ar aduce bucurie
si care ar aduce-o la arderea iubirii.

Bucuria multului sau bucuria putinului?
aprilie 27, 2013 - zise d'ale mele
Din prima am alege, de ar fi de ales, multul, caci acesta zicem ca ne va da bucurie.
Mult in material, mult in daruri, mult in binecuvintari, mult, totul, noua.
Bucuria isi manifesta puterea in intensitate, in durata, in posibilitatea de a o imparti
pentru a o inmulti. Asa ca zicem, ca multul, va insemna si multa bucurie.
Mult in domeniul material nu aduce intensitatea bucuriei, caci multul iti duce in
desuet toate ce te-ar bucura daca ai recunoaste valoarea unului.
Zici ca de ai avea mult ai putea da mult. Asa e. Dar daca dorirea ta e sa ai mult, atunci
deja inima ta e lipita de acel mult, e lipita de materie, iar zicerea initiala nu mai e
valida, caci de-ti lipesti sufletul de acel ceva – nu-l mai poti da.
Zici ca e bine sa ai multe daruri, multe haruri, caci asa stii, esti constient de
binecuvintarea lui Dumnezeu pentru tine, si ca poti da din ele.
Asa e, de ai multe daruri, si multe binecuvintari, poti da din ele, si prin asta se va
preaslavi Dumnezeu. Dar atunci cind te vezi atit de daruit, desi multumesti, esti foarte
aproape de a fi orbit, si de a uita. Caci multul, iti aduce multe ispite. Si roada ta
trebuie sa fie pe masura, dar si alunecarea e mult mai usoara. Te vezi cautat de
oameni, te vezi apreciat, si multumesti Domnului, dar uitarea si fuga mintii e aproape,
lupta pentru a te mentine smerit e foarte mare. Multul poate rodi mult, caci de ai mult,
mult ti se cere, si de ai mult ai si multe ispite si lupta mai mare.
Am ales bucuria multului, zicem ca ne-am bucurat, dar parca mai mult ne-am luptat.
Bucuria putinului?
Nu am alege-o, de ce sa-ti doresti putin daca e sa poti avea mult sau tot?
Putinul material iti da valoarea bucuriei, iti da multumirea de a avea acel ceva, chiar
de e putin, valoarea returnata a bucuriei e mai mare decit acelasi obiect care face parte
dintr-o multime mare.
Pentru un bogat are valoare o piine? O poate si arunca, caci nu are valoare pentru el.
Dar pentru un sarac, o piine ii e viata, e aurul, si nu arunca, nu iroseste, nu risipeste ce
nu are.
Putinul ofera bucurie mai mare, caci si aprecierea pentru fiercare din acel putin este
mai mare.
Dar cum e cu putinul in daruri si binecuvintari? L-am alege?
Cind e sa te vezi, caci te vezi, si faci aprecieri, oricit ai incerca sa iti pazesti privirea,
cind te vezi ca ai mai putine daruri, le folosesti mai cu gija sa nu le risipesti, si sa obtii
rod adevarat, si multumesti chiar de e sa ai doar un dar – darul vietii, si te si smeresti,

caci vezi pe altii daruiti si binecuvintati, iar pe tine te vezi in greutati si… stii si ti le
stii tu pe ale tale – pe alt altuia nu le stii.
Putinul te smereste, si ii privesti pe ceilalti ca cei daruiti, ca cei ce merita, iar pe tine
ca mai mic. Dar te ajuta, caci nu ai cum sa cazi. Iar de te vezi cu slabiciuni, si
neputinte, si cu putinul daruit sa ai grija sa multumesti, sa ai grija sa rodesti, sa ai grija
sa te smeresti, caci ai mai mult decit cel ce are mult, si acolo, in slabiciunea noastra va
fi sa fie puterea lui Dumnezeu.
Dar nu in mult sau in putin sta bucuria, ci cum primim si purtam si ne apropiem
darurile ce le avem. De stim sa sunt daruri, stim sa multumim. De stim ca sunt daruri,
stim ca trebuie sa aducem rod pentru ele. Bucuria si multumirea stau in sufletul
nostru, in cum recunoastem darul si cum Il recunoastem pe Daruitor.
Singuratatea
aprilie 16, 2013 - zise d'ale mele
Singuratatea. Subiect din ce in ce mai tangibil, subiect trait si in doi si in unul.
Singuratatea in sensul ei general, un om singur. Singuratatea se asuma, daca asta e
crucea ta, nu ai cum sa fugi de ea, asumati-o, si nu te mai lupta cu ea. Nu iti fie frica
de ea, nu iti fie frica sa o traiesti, caci de asta e rinduiala ta, atunci e cineva care sa te
aibe in grija, caci de nu te are nimeni in grija aici – te are doar Domnul in grija Lui.
Daca nu e asta crucea ta, ci e doar incercare – incercare pina dai raspunsul bun, cu
cistigul pentru sufletul tau si viata ta, cu acel cistig necesar fara de care nu poti iesi
din ea -, deci daca nu e asta crucea ta, atunci ai rabdare, fii multumitor, si vei ajunge
sa primesti ceea ce iti este rinduit.
Acum de e sa o traiesti, de e sa ti-o asumi, singuratatea are si avantaje.
Te ajuta sa iei lucrurile asa cum sunt – lucruri, materie -, de exemplu, se mai intimpla
sa se sparga ceva, sa cada ceva pe covor, nu e nimeni care sa iti faca morala, sa iti
induca faptul ca conteaza acel lucru mult, si sa te aduca aproape de grija de materie.
Cind esti singur, si se mai intimpla un accident domestic, asta e, cureti, indrepti, fara
a-ti lipi afectul de materie, de pierderea sau stricarea a ceva material.
Te ajuta sa fii responsabil, mai responsabil de ale tale, iar de mai e sa raspunzi si de
alte persoane – carora le esti apartinator -, atunci responsabilitatea pentru viata, pentru
bunul mers al vietii, iti e indreptata spre a creste. Nu e nimeni care sa tina minte
pentru tine, care sa ia in raspundere anumite aspecte ale vietii sau ale materiei, tu
raspunzi de ele. Iti ajuta aceasta masura mai mare a responsabilitatii si in viata
profesionala si in viata sociala, in relatiile cu alte persoane, caci esti obisnuit sa ai in
grija, sa le rinduiesti, nu sa le lasi ca le rezolva altcineva.
Te invata sa simplifici, sa reduci la simplitate, te invata ca mai putin are valoare mai
mare, si din puctul de vedere al administrarii bunurilor si din punctul de vedere al
bucuriei care ti-e returnata de acel mai putin. Te invata sa poti sa te debarasezi de
surplusul care ingreuiaza, te invata sa poti gasi mai repede miezul unei probleme, si sa
privesti catre continut.

Te invata valoarea. Materia e materie, se poate reduce, se poate simplifica, iar lucrul
iti aduce bucurie. Sufletul, inima spiritualitatea – sunt cele care cresterea lor iti aduc
implinire si pace si bucurie. Te invata valoarea vietii, si ce anume conteaza cu
adevarat, si nu din impuse, nu din auzite, ci din traite.
Te invata sa fii inventiv, sa iti dezvolti inventivitatea. Nu ai cu cine sa te consulti cind
apar anumite cazuri, anumite situatii, asa ca solutia ta e sa inventezi solutie.
Singuratatea duce la crestetea puterii inventive, a puterii de razbire.
Te invata sa fii atent la detalii, la ce e in jurul tau – ca materie -, sau la cei din jurul
tau. Te invata sa percepi lucrurile in finetea lor, in detaliile lor, in delicatetea lor. Te
invata sa simti sufletul omului, si sa recunosti si sa raspunzi la o nevoie a cuiva.
Te invata catre Cine sa-ti ridici ochii la nevoie, te invata adevarata rugaciune, te
invata sa vorbesti cu Dumnezeu. Caci atunci cind esti in nevoie sau necaz, vrei sa
spui, sa vorbesti, sa ceri ajutorul cuiva. Numai ca cel singur nu are cui – nu are om -.
Asa ca ramine singura dimensiune, singura varianta, sa vorbesti cu Dumnezeu, sa I le
spui, sa Ii ceri ajutorul, sa I le lasi Lui sa le rinduiasca rezolvarea. Singura nadejde,
singura rugaciune a ta e catre Dumnezeu, nu catre oameni.
Te invata sa nu irosesti ce nu ai, nu ai pe cineva alaturi sa iti fie cu un cuvint bun cu
alinare, atunci cind apare acel cuvint bun il pretuiesti ca este foarte scump, iar cel ce
iti da acel cuvint bun vazind ca rodeste in sufletul tau, mai mult se va indatora a-ti fi
aproape cu un cuvint bun.
De iti e crucea ta – nu fugi si nu te lupta, de nu e crucea ta – ai rabdare si se vor aseza
dupa rinduiala. Atita timp cit o ai, asuma-ti-o si invata de la ea.
De ai, sa nu te porti ca cel ce nu are, ca sa nu pierzi ce
ai uitat ca ai.
martie 30, 2013 - lupta cu gindurile
Cind ai ceva te obisnuiesti cu el, iti intra in normalitate sa il ai. Cind ai ceva de bine,
iti e ca normalul, caci binele e normalitatea, iar de e sa fie rau, vrei sa scapi de el, caci
raul este anormalul.
Cind e sa ai ceva, si te obisnuiesti, ajungi uneori sa neglijezi acel ceva ce ai. Stii ca e
acolo, dar nu te mai ingrijesti de el. Ajungi sa nu mai multumesti pentru ce ai, ca ti se
pare normal sa ai. Iar pentru ce nu multumesti si nu mai apreciezi la adevarata
valoare, ajunge in ignorare sau uitare, ajunge sa fie devaluat pentru faptul ca este
obsnuinta, ajungind a se va degrada, a se va pierde in uitarea ta.
Avem multe minuni in viata, dar nu le vedem, caci le consideram normal sa le avem.
Avem minuni, dar nu mai multumim pentru ele, iar ce avem, pentru ca nu le mai
regasim adevarata valoare, le irosim.
Cind regasim adevarata valoare a ceva ce am avut?, dupa ce s-a departat de la noi,
dupa ce am pierdut acel ceva, sau cind din bine a ajuns acel ceva sa fie rau.
Cine multumeste cu adevarat ca are sanatate?, sau ne e intrata in normalitate ca uitam
de ea, si ajungem chiar de ne-o degradam.

Cine stie ce valoarea are sanatatea, decit cineva care nu o mai are, care ii intelege
valoarea de minune. Oare nu ajungem si noi sa irosim ce avem, pentru faptul ca uitam
sa multumim, pentru faptul ca uitam valoarea binelui care il avem, si il pierdem in
neglijenta obisnujintei si in uitarea noastra?
Din cind in cind, e pentru binele nostru sa pierdem ce avem deja pierdut din vedere si
din multumire, caci de ni se ia, ii regasim valoarea, si cind e sa dobindim din nou,
vom stii sa il tinem in aprecierea si multumirea noastra.
De ati pierdut ceva ce va era in obisnuita, in spectrul normalului, ginditi-va de e sa fi
multumit, de e sa fi apreciat acel ceva, de e sa-l fi valorat si de e sa fi adus roade cu ce
ati avut.
De ai, sa nu te porti ca cel ce nu are, ca sa nu pierzi ce ai uitat ca ai.
Distragerea – sau irosirea timpului
martie 12, 2013 - lupta cu gindurile
Telefonul, radioul, televizorul au aparut din nevoia omului de a comunica, de a
transmite. Comunicarea e
impartasire cu ceilalti a
informatiilor, a
vestilor, e cunostintelor, a
bucuriei. E nevoia a imparti cu
ceilalti din plinul tau, a
impartasi valorile tale.
Ce s-a ajuns de la nevoia
de a comunica pina
acum?
Simplu, e sa mergem cu
autobuzul, sa deschidem
televizorul si vedem cum s-a
deformat nevoia de a
comunica. S-a transformat in
birfa, in spam, in exagerare,
in promovarea non-
valorilor, in promovarea
materialului.
Din comunicare, din
impartasire a sinelui, s-a ajuns
la conversatii goale,
la baliverne, la birfa,
la zgomot. In cazul in care mergeti cu transportul in comun, se aud de jur imprejur
zeci de conversatii, zgomot, cuvinte goale, care pentru cei ce vorbesc poate au sens,
pentru restul din autobuz – nu – ci e doar zgomot nesfirsit. Asa ca sa nu ne miram,
daca vedem tineri – mai ales – cu urechile astupate, conectati la muzica proprie,
incercind sa se rupa de cei din jur, cautind valoarea in izolarea lor, rupindu-se de orice
nevoie care ar putea avea cineva din apropierea lor. Altii sunt bucurosi, caci fac

comentarii pe baza a ce aud de la altii vorbindu-se si fac haz si comentarii mai tare
decit cei care vorbesc, asa ca zgomotul se auto-intretine. Telefonul nu mai este
comunicare, informare, impartasire, ci este baliverna, zgomot nesfirsit, birfa, refulare,
irosire.
Televizorul, (sau radioul – dar acesta nu are asa mare impact, caci mesajul e doar
sonor si nu si vizual pentru a se maximiza impactul), doar sa-l deschidem si ne
lamurim la ce s-a ajuns.
O distragere de la noi insine, caci distractie nu este, ci e distragere.
O promovare a exagerarilor, a non-valorilor, a spamurilor.
Caci reclamele ce sa fie, decit spam. Suntem prea saraci ca sa nu avem spam in viata
noastra. Fie afise cit casa, cit blocul, fie minute in sir de spam – minute din timpul
nostru. Si spunem ca nu avem timp… cum sa avem cind il risipim si il devaloram noi
insine.
Dupa ce vedem la televizor exagerari sau spamuri sau non-valori, ne simtim oare
plini? Ne simtim ca ne-am valorat timpul? Nu! Ci ca l-am pierdut, ca am inrosit in
non-valoare ceva foarte pretios ce avem, ca ne-am distras de la noi si de la ce conteaza
sau ne-ar face plini si ne-am nemultumit.
Mai e televizorul – comunicare? Mai este distractie?
Uneori, dar foarte rareori. Si pentru a prinde acele foarte rareori stam si asteptam si
inghitim reclame, exagerari, frinturi bine alese de promovare a materialului si de
trezire a nemultumirii si insuficientei in noi.
Si cu ce ne alegem de la irosirea timpului in distrageri – decit cu nemultumire si
secatuire,
Ne consumam, ne irosim, ne obosim, ne umplem nu de plin, ci de sec, ne umplem de
nemultumire si de un sentiment de pierdere a timpului, ne umplem de nemultumirea
materialului, si in loc sa invatam sa multumim, sa impartasim din plinul nostru,
ajungem nemultumitori si cu gol in loc de plin.
Orice e exagerare, nu e bine, nu e pe calea dreapta, e deviere. Orice distragere de la ce
conteaza e irosire a ce puteai sa fi facut sau sa fi primit sau sa fi impartasit. Irosirea
este tinerea de la binele ce ai fi putut a-l face.
Zicem ca nu avem timp, ca zboara, ca nu stim unde se duce, suntem goi inlauntru,
caci nu mai pretuim valoarea si ne irosim in non-valori, ne irosim in material si ii dam
putere asupra noastra. De ajungem sa zicem ca nu avem timp, atunci sa incercam sa
eliminam din ce ne ocupa acest timp, sa nu il mai raspindim in distragere, ci sa il
folosim bine, pentru noi si pentru altii. Caci timpul nu se masoara in material, ci
timpul se masoara cu inima, cu miscarea inimii, cu bucurarea inimii. Timpul are alta
valoarea cind primesti bucurie in inima, cind poti sa oferi bucurie. Nu masura timpul
cu orele ci masoara-l in ce ai putut sa dai, sa impartasesti altuia din plinul tau, din ce
ai jertfit pentru altul. Timpul atunci este valoarea si nu e irosire. Timpul isi schimba
valoarea din material in supra-creat. Caci valoarea lui e data de cum ajungem noi sa il
simtim. E irosire sau e bucurie? E distragere sau e miscarea inimii?

Schimbati valoarea timpului din ore materiale in strafulgerari de inima. Atunci orele
care alearga si timpul care ni se pare ca nu il avem va avea valoarea lui initiala.
Din timpul nostru material putem sa ajungem sa traim in timpul lui Dumnezeu, unde
fiecare clipa poate avea valoarea unei vieti, poate aduce un plin si bucurie si
multumire.
Dati multumire pentru toate
martie 9, 2013 - cuvintul zilei Un comentariu [Editează]
Cind e sa dai ceva, primesti in schimb bucurie, dar dupa un timp se stinge. De ce nu
ne tine bucuria, sa ne mai hranim cu ea un timp? Caci nu am multumit. Cind am dat,
ni s-a parut ca din ale noastre am dat. Daca e sa multumim ca am facut un dar, sau o
mica jertfa, trebuie sa multumim noi pentru acest lucru. Sa multumim ca am avut
disponibilitatea materiala, sufleteasca pentru a face acel dar, sa multumim, ca ne-a
cercetat Domnul si ne-a atins sufletul si ne-a dat dorinta de a darui, si posibilitatea de
a o face. Sa multumim Domnului ca ne-a gasit si ne-a ales pe noi, pentru a putea face
acea jertfa sau dar, ca din ea sa ne umplem si noi sufletul de bucurie. Dar ca sa tina
bucuria, trebuie sa vedem dincolo de gestul nostru, adica sa vedem mila lui Dumnezeu
ca a fost cu noi, in concursul de imprejurari care ne-a atins coarda sufletului, in
posbilitatea de a realiza acea fapta. Pentru fapta primesti bucurie, si liniste, si pace,
dar pentru a se mentine acea bucurie trebuie sa multumesti Domnului ca ai putut face
acea fapta.

iar cel ce se smereste pe sine se va inalta
februarie 24, 2013 - cuvintul zilei
Doi oameni s-au suit la templu, ca sa se roage: unul fariseu si celalalt vames.
Fariseul, stand, asa se ruga in sine: Dumnezeule, Iti multumesc ca nu sunt ca ceilalti
oameni, rapitori, nedrepti, adulteri, sau ca si acest vames.
Postesc de doua ori pe saptamana, dau zeciuiala din toate cate castig.
Iar vamesul, departe stand, nu voia nici ochii sa-si ridice catre cer, ci-si batea pieptul,
zicand: Dumnezeule, fii milostiv mie, pacatosului.
Zic voua ca acesta s-a coborat mai indreptat la casa sa, decat acela. Fiindca oricine se
inalta pe sine se va smeri, iar cel ce se smereste pe sine se va inalta. (Luca18, 10-14)
Pilda spusa lor, pilda spusa noua, dar cine sa aibe urechi de auzit?
Usor e sa judeci si sa faci aprecieri, sa te apreciezi pe tine, ale tale jertfe, caci stii ce ai
facut ca sa le poti face, si de ai facut te vezi pe tine maret, iti creste valoarea in ochii
tai. E usor sa judeci, si daca cumva te consideri si rivnitor si drept, atunci grija sa ai sa
nu fii la un pas de inselare. E usor sa dispretuiesti si sa arunci aprecieri negative
asupra altora, ca asa ii vezi tu. Asa ii vede ochiul tau dupa masura cu care ii poti
masura tu. Si ce masura sa ai daca nu ii cunosti, daca nu le cunosti nevointa si tainele
sufletului, ce masura sa ai sa ii judeci si sa ii vorbesti?
Facusi judecata altora, te vazusi pe tine maret, si drept si altii in micimea lor nu iti
ajung nici la vrednicia sa se apropie de tine.
Si, stand la spate, langa picioarele Lui, plangand, a inceput sa ude cu lacrimi
picioarele Lui, si cu parul capului ei le stergea. Si saruta picioarele Lui si le ungea cu
mir.
Si vazand, fariseul, care-L chemase, a zis in sine: Acesta, de-ar fi prooroc, ar sti cine e
si ce fel e femeia care se atinge de El, ca este pacatoasa. (Luca 7, 38-39)
Usor e sa faci judecata, si dupa ce ai degradat pe unii oameni si nu-i consideri demni
de masura ta, ajungi sa nu ii mai accepti nici linga tine, nici la masa ta, si de e ca
acesti oameni sa stie ca e ceva gresut la ei si sa caute tamaduire, tot ii privesti cu ochi
rai. I-ai pierdut din iubirea ta.
Iar carturarii si fariseii, vazandu-L ca mananca impreuna cu vamesii si pacatosii,
ziceau catre ucenicii Lui: De ce mananca si bea Invatatorul vostru cu vamesii si
pacatosii?
Dar, auzind, Iisus le-a zis: Nu cei sanatosi au nevoie de doctor, ci cei bolnavi. N-am
venit sa chem pe cei drepti ci pe pacatosi la pocainta. (Marcu 2, 16-17)
Cei pacatosi stateau mai departe sa nu ii intineze pe cei drepti, ci vamesul statea mai
incolo, si pacatoasa care intrase si se apropiase de Hristos, trecuse un prag tabu,
trebuiau sa stea deoparte. Cei bolnavi trebuiau sa stea deoparte, cei pacatosi erau
osinditi si ca si morti, ca nu stiau ce e iertarea. Legea lor era legea contabilitatii.
(…)

Ii vezi pe altii rapitori, nedrepti, adulteri, si vazusi si pe acel vames, ochiul tau rau
vedea cele rele, masura cu care i-ai masurat pe altii, e masura ta, nu masura lui
Dumnezeu.
Postesti de doua ori si o spui ca si cum i-ai arata lui Dumnezeu, vezi cit sunt de drept,
asa e legea, asa fac, sunt bun; si spui ca si cum ai astepta multumire de la Dumnezeu
pentru asta, ca are Dumnezeu nevoie de postirea ta? Sau tu ai nevoie, daca intelegi ce
e cu ea? Caci de nu-i intelegi trebuinta, atunci postirea ta e de fatada, si plata va fi tot
asa.
Cel ce mananca sa nu dispretuiasca pe cel ce nu mananca; iar cel ce nu mananca sa nu
osandeasca pe cel ce mananca, fiindca Dumnezeu l-a primit.
Cine esti tu, ca sa judeci pe sluga altuia? Pentru stapanul sau sta sau cade. Dar va sta,
caci Domnul are putere ca sa-l faca sa stea. (Romani 14,3-4)
Si cel ce mananca pentru Domnul mananca, caci multumeste lui Dumnezeu; si cel ce
nu mananca pentru Domnul nu mananca, si multumeste lui Dumnezeu. (Romani 14,6)
Asa era legea data lor, lege contabila: ochi pentru ochi si dinte pentru dinte. Nu stiau
ce era iertarea, ce era iubirea, ce era jertfa.
Si privind, a vazut pe cei bogati, aruncand darurile lor in vistieria templului.
Si a vazut si pe o vaduva saraca, aruncand acolo doi bani.
Si a zis: Adevarat va spun ca aceasta vaduva saraca a aruncat mai mult decat toti.
Caci toti acestia din prisosul lor au aruncat la daruri, aceasta insa din saracia ei a
aruncat tot ce avea pentru viata. (Luca 21, 1-4)
Nu conta sa tina dreapta masura contabila care au primit-o ca lege, conta jertfa.
Nu conta ca ai facut si ai bifat totul in catastif, ca ai dat zeciuiala, ca ai postit dupa
lege, ci conteaza si binele care nu l-ai facut. Ai putut face bine, ai putut aduce o jertfa,
si nu ai facut zicind ca facui dupa lege nu trebuie sa fac mai mult? Atunci binele ce nu
l-ai facut se tine ca un minus pentru care trebuie sa raspunzi si mai greu, trebuie sa
platesti.
Atunci va zice Imparatul celor de-a dreapta Lui: Veniti, binecuvantatii Tatalui Meu,
mosteniti imparatia cea pregatita voua de la intemeierea lumii.
Caci flamand am fost si Mi-ati dat sa mananc; insetat am fost si Mi-ati dat sa beau;
strain am fost si M-ati primit;
Gol am fost si M-ati imbracat; bolnav am fost si M-ati cercetat; in temnita am fost si
ati venit la Mine. (Matei 25, 34-36)
Atunci va zice si celor de-a stanga: Duceti-va de la Mine, blestematilor, in focul cel
vesnic, care este gatit diavolului si ingerilor lui.
Caci flamand am fost si nu Mi-ati dat sa mananc; insetat am fost si nu Mi-ati dat sa
beau;
Strain am fost si nu M-ati primit; gol, si nu M-ati imbracat; bolnav si in temnita, si nu
M-ati cercetat. (Matei 25, 41-43)
Imparatia lui Dumnezeu, cea care e si in launtrul nostru, nu e contabilitate, nu e o
complacere in cifre, zicind: facui cifra de jertfa nu mai trebuie sa fac mai mult.
Imparatia lui Dumnezeu nu e contabilitate ci e iertare, iubire si jertfa. Iar jertfa va

trebui sa fie cit e sa se poata, si chiar mai mult, caci de e sa fie mult, ce e mai mult
decit puterile tale le va plini Dumnezeu pentru ca jertfa si bucuria sa fie deplina.
(…)
Vamesul, un nume dat pentru cei de o moralitate indoilenica, cei pacatosi, ca nu putea
sa-i numeasca pe toti, dar l-a ales pe vames ca avea destule uriciuni.
Prins in nimicnicia sa, vadit fiind de cuget, de inima sa, statea mai departe, dar era cu
Dumnezeu alaturi, caci Il putea primi, avea sufletul aplecat, avea ochii picurind, si
cugetul nu mai putea sa spuna, decit miluieste-ma pe mine pacatosul.
Nu avea de raportat biruinte ale jertfei contabilicesti, nu avea ochi rau pentru altii,
caci nu isi ridica ochii de jos. Era el cu cugetul lui, cu inima lui plingind si dorind
dupa Dumnezeu. Dar Dumnezeu era cu el, caci sufletul lui putea sa primeasca alinarea
si mingiierea.
Cazut de esti, in greutati sau pacate, nu te lasa, ca Domnul nu te lasa, te cauta ca pe
oaia pierduta. De esti jos, singura varianta de a-ti ridica ochii e catre Dumnezeu,
singura si adevarata varianta. Dar de acolo de jos, de unde esti, vezi-te asa cum esti, si
de iti vezi pacatele si de le vadesti, alinare si iertare vei afla, caci Domnul iarta, alina,
ridica si mintuieste, oricit de cazut ai fi.
Nu lasa ochiul sa judece exteriorul, pentru a-ti vedea marirea, ci deschide ochiul
pentru a vedea interiorul, pe ale tale nu pe ale altota, caci acolo de va fi locul curat si
maret, si exteriorul va fi asemenea.
Cautati mai intai imparatia lui Dumnezeu si dreptatea Lui si toate acestea se vor
adauga voua. (Matei 6,33)
Ascunderea talantului
februarie 10, 2013 - cuvintul zilei
„Si mai este ca un om care, plecand departe, si-a chemat slugile si le-a dat pe mana
avutia sa. Unuia i-a dat cinci talanti, altuia doi, altuia unul, fiecaruia dupa puterea
lui si a plecat. Indata, mergand, cel ce luase cinci talanti a lucrat cu ei si a castigat
alti cinci talanti. De asemenea si cel cu doi a castigat alti doi. Iar cel ce luase un
talant s-a dus, a sapat o groapa in pamant si a ascuns argintul stapanului sau. Dupa
multa vreme a venit si stapanul acelor slugi si a facut socoteala cu ele. Si
apropiindu-se cel care luase cinci talanti, a adus alti cinci talanti, zicand: Doamne,
cinci talanti mi-ai dat, iata alti cinci talanti am castigat cu ei. Zis-a lui stapanul:
Bine, sluga buna si credincioasa, peste putine ai fost credincioasa, peste multe te voi
pune; intra intru bucuria domnului tau. Apropiindu-se si cel cu doi talanti, a zis:
Doamne, doi talanti mi-ai dat, iata alti doi talanti am castigat cu ei. Zis-a lui
stapanul: Bine, sluga buna si credincioasa, peste putine ai fost credincioasa, peste
multe te voi pune; intra intru bucuria domnului tau. Apropiindu-se apoi si cel care
primise un talant, a zis: Doamne, te-am stiut ca esti om aspru, care seceri unde n-ai
semanat si aduni de unde n-ai imprastiat. Si temandu-ma, m-am dus de am ascuns
talantul tau in pamant; iata ai ce este al tau. Si raspunzand stapanul sau i-a zis:
Sluga vicleana si lenesa, stiai ca secer de unde n-am semanat si adun de unde n-am
imprastiat? Se cuvenea deci ca tu sa pui banii mei la zarafi, si eu, venind, as fi luat

ce este al meu cu dobanda. Luati deci de la el talantul si dati-l celui ce are zece
talanti. Caci tot celui ce are i se va da si-i va prisosi, iar de la cel ce n-are si ce are i
se va lua. Iar pe sluga netrebnica aruncati-o intru intunericul cel mai din afara.
Acolo va fi plangerea si scrasnirea dintilor. „ (Matei 25,14-30)
Fiecaruia dupa puterea lui i s-a dat. Nu i se da cuiva mai mult decit ar putea, caci ar fi
risipa, si darurile nu se risipiesc de cel care le imparte. Nu i se da cuiva mai mult, nici
din cele bune, nici din cele grele, nu i se da mai mult decit e puterea lui de a le
administra si a le duce. Purtare de grija are daruitorul caci dupa puterea fiecaruia
daruieste.
Primim daruri, multe, primim haruri care trebuie sa le folosim, sa le inmultim, caci nu
din ale noastre avem, caci ce e din ce avem cu care sa fi venit noi pe lumea asta?
Primim daruri, si trebuie sa multumim pentru ele prin a le face lucratoare si a aduce cu
ele folos.
Folos inmultit se aduce cind e sa le folosesti pentru cei ce nu le au, rod mare il au daca
prin folosirea lor extidem dexteritatea folosirii lor si catre altii.
Avem pe cel ce a primit 5 talanti, pe cel ce a primit 2, si au lucrat si au inmultit, si au
adus rezultatul darului lor, si au primit binecuvintare si daruire mai mare.
Avem pe cel care a primit doar 1 talant. Atit era putea lui de a lucra, caci i s-a dat
dupa puterea lui. Doar un talant – darul vietii.
Dar oare acesta a apreciat darul, a multumit pentru el? Sau a privit cu ochi rau catre
darurile primite de ceilalti si vazindu-se vaduvit a privit cu ochi rau si pe daruitor, pe
stapin?
“Au nu mi se cuvine mie sa fac ce voiesc cu ale mele? Sau ochiul tau este rau, pentru
ca eu sunt bun? ” (Matei 20,15)
„Doamne, te-am stiut ca esti om aspru”
Asa a stiut el, caci asa a vazut el. Oare asa ar fi spus si cel care a fost daruit cu mult?
Sau asa ar spune cel care se vede pe sine ca nu ar fi daruit, caci nu e in puterea lui de a
avea grija de mai mult?
Cei care se vad ca nu au prea multe cirtesc, si vad cu ochi rau pe ceilalti, si se ridica si
impotriva lui Dumnezeu, caci zic ei ca nu a fost drept in daruire, si nu le-a dat… dar li
s-a dat, li s-a dat atit cit puteau tine in grija, atit cit ar putea aduce folos si a nu se
ingreuia mai mult.
Au daruri mari, cei care zic ca nu ar avea, viata e cel mai mare dar. Daruri avem
primite, dar nu le folosim, si ajungem de le irosim.
„Caci celui ce are i se va da si-i va prisosi, iar de la cel ce nu are, si ce are i se va
lua.” (Matei 13,12)

Cel ce a primit un talant, a facut o groapa si l-a ascuns, nu mai considera ca are darul,
a zis in mintea lui, ca il pun acolo, si il voi da inapoi asa cum mi l-a dat, ca stiu ca e
aspru si rau daruitotul meu.
Oare nu zicem si noi la fel daca e sa vedem ca nu primim precum ceilalti? Zicem si
noi ca Ziditorul nostru nu a fost corect cu noi si cirtim, si nu ne mai vedem darurile
noastre, ci le ascunem si nu le mai facem lucratoare? Cel ce primise un talant, avea cel
mai mare dar – viata -, dar l-a ingropat, asa ca din cel cu dar s-a facut ca cel ce nu are,
ca cel ce nu are cu ce sa lucreze. Si nu a avut ce sa aduca daruitorului ca multumire,
caci nu a inmultit darul primit.
Nu a dat darul sau la zarafi ca sa-i aduca dobinda daruitorului. S-a lenevit sa lucreze,
s-a lenevit sa dea darul jertfelniciei vietii in a-i sluji aproapelui – cu fapta, cu cuvintul
bun, s-a lenevit sa isi foloseasca darul, caci putea sa-l transmita altuia pentru a aduce
acela folosul darului primit.
Ti se pare ca nu ai, si stai si lincezesti, si stai si cirtesti, dar nu iti folosesti darul vietii
pentru a aduce rod, pentru a folosi altuia, pentru a-l ajuta, pentru a-l ridica. Darul
vietii, cel mai mare dar, pe care il irosim fara sa aducem multumire pentru el, fara a-l
face lucrator pentru a rodi. Cel ce iroseste darurile e ca cel ce nu are, cel ce-si iroseste
viata si nu o face roditoare, e ca cel ce nu are, si de la cel ce nu are – desi are, dar nu a
multumit pentru ce are, si nu a adus roada – ce are si a ascuns, i se va lua, iar pentru
irosire si nemultumire va avea de raspuns, si se va chinui si va suferi.
Irosirea – binele ce am fi putut sa il facem
ianuarie 29, 2013 - lupta cu gindurile
Nu va grabiti sa ajungeti, zicind ca doar locul ajungerii are valoare, ci valoare o are si
drumul, calea pina la locul ajungerii. Si cu cit calea e mai grea cu atita are mai mare
valoare. Pe cale poti fi cu tine sau poti fi pentru altii. Nu ne trebuie orbire si ignorarea
caii, avind focus doar pe ajungere, caci ce e pe cale da valoare ajungerii. De ti se pare
drumul cu greutati, considera ca e o jertfa a ta, din puterile tale. De ti se pare drumul
greu, vezi nu cumva sa fi uitat sa privesti in jur, poate ai trecut pe linga o mila, pe
linga o bucurie si nu ai vazut-o, poate ai trecut pe linga nevoia cuiva si nu ti-ai valorat
calea ta plecindu-te sa aduci alinare celui de pe cale.
Calea are valoare mare, caci calea e miscare, e fapta, e jertfa, e dorire, e cresterea
puterilor tale sufletesti. Nu fiti nerabdatori pentru locul ajungerii ignorind valoarea
drumului pina acolo. Nu micsorati drumul pentru a ajunge la locul doririi, caci
pierdem valoarea caii.
Iar irosirea este tinerea de la binele ce am fi putut sa il facem.
Atunci va zice si celor de-a stanga: Duceti-va de la Mine, blestematilor, in focul cel
vesnic, care este gatit diavolului si ingerilor lui.
Caci flamand am fost si nu Mi-ati dat sa mananc; insetat am fost si nu Mi-ati dat sa
beau;
Strain am fost si nu M-ati primit; gol, si nu M-ati imbracat; bolnav si in temnita, si nu
M-ati cercetat. (Matei 25, 41-43)

Stresul
ianuarie 21, 2013 - zise d'ale mele
Tema zilei, sau lupta zilei. E lupta de zi cu zi, cu factori ce devin agresiune pentru noi,
si ne testeaza limitele de anduranta, creindu-ne pe linga disconfort, si o epuizare, un
consum fizic, psihic, mental, dar mai mult decit toate duce si la scaderea puterilor
sufletesti.
Sa-l luam sa-l disecam, caci daca ii vom afla adevarata fata sa ajugem sa il vedem asa
cum e, si sa ii acordam ce merita, adica sa nu ii mai dam asa putere asupra noastra.
Mediul, factorii cadrului vietii ne incearca limitele, zica-se ne ispitesc, sau spus altfel
ne agreseaza, ne zgirie, ne epuizeaza puterile in lupte inutile, in lupte din care oricum
s-ar termina, tot invinsi suntem.
Sa incercam sa ne luptam cu acest atotputernic stres, cu porunca primita: Bucurati-va
pururea, rugati-va neincetat, dati multumire pentru toate.
Puterea de a te bucura, puterea de a primi toate cu bucurie si a ti le apropia, se
dilueaza in timp. Copii au puterea de a se bucura, au puterea acceptabilitatii de lucruri
si situatii noi, au puterea increderii.
In incercari, ispite, in situatii stresante, purtati-va cu puterea care o au copiii, cu
bucuria lor de a primi, de a invata, de a accepta. Cineva care este incrincenat, care e
blocat intr-un anumit mediu, sau e blocat pe Nu, nu poate depasi situatia stresanta fara
a i se imprima agresiunea pe starea lui.
Cineva care insa primeste factorii stresanti cu bucutia noului, care o au copiii, pot
trece peste situatie fara sa ii vateme in vreun fel.
Rugati-va neincetat. Acolo in clipa stresanta, bine e sa vezi adevarata fata a lucrului,
iti e de folos spre mintuire sau nu? Poate sa te incerce pentru a te intari, poate sa te
incerce pentru a te smeri, poate sa te incerce pentru a te zidi in credinta adevarata.
Acolo in mediul stresului nu uita catre ce sa iti indrepti mintea si sufletul si inima –
catre Dumnezeu – , si poti iesi de acolo, poti trece de ele ca si cum n-ar fi existat.
Dati multumire pentru toate. Asta e chintesenta: multumeste. Caci capatul rabdarii e
multumirea, caci atunci cind multumesti nu mai ai de ce sa rabzi.
De ai primit factorul stresant-agresiv, ca un copil cu bucurie, cu deschidere la nou, de
ti-ai lipit sufletul de Dumnezeu – acolo la greul tau, si de ai ajuns sa multumesti
pentru toate, atunci fi sigur ca ai biruit acel atot-puteric stres, si nu va mai avea
puterea lui daunatoare pentru fiinta ta.

Pocaiti-va, ca s-a apropiat Imparatia cerurilor!
ianuarie 13, 2013 - lupta cu gindurile
“Pocaiti-va, ca s-a apropiat Imparatia cerurilor!” (Matei 4,17)
Strigat mare, rasunator peste ape, pe ulite, prin orase, rasunator prin timp, pina la noi,
si dupa noi. Strigat si chemare, si unii veneau si se botezau si credeau, altii nu, doar
auzeau si treceau. La fel si atunci, la fel si acum. Se aude ca se apropie, se vede ca se
apropie Imparatia cerurilor, dar unii cred si se intorc, altii trec si lasa viata sa treaca.
Pocaiti-va, rasuna, dar ce sa fie oare? Sa fie intoarcerea la adevar, caci despre ea se
striga, intoarcerea la sine caci despre ea rasuna aerul, intoarcerea la Dumnezeu caci
asta e chemarea.
Si cind e sa te intorci la adevar ce sa faci oare? Sa pui credinta in locul necredintei si
indoielii, sa pui milostivire in locul unde era egoism si rautate, sa pui fapta buna, gind
bun, sa pui iubire, sa pui blindete, sa cauti adevarul, sa-L cauti pe Dumnezeu in tine,
in sine-ti si in altii.
Pocaiti-va, intoarceti-va la adevar; caci in greseli, in pacate, in nelegiuiri greutate
mare apasa pe suflet, si tulburare mare, si negura se lasa peste vederea sufletului, si
intuneric si minciuna. In pacate si greseli, nu exista adevarul, nu exista usurimea
sufletului, ci ingreuiarea lui, acolo e dezlipirea de bine, acolo e uitarea noastra, acolo e
uitarea de Dumnezeu.
Intoarceti-va, si vedeti ca bun si blind este adevarul.
Intoarce-te fiule ratacit la sinea ta, si vin-o inapoi, ca Tatal tau ce asteapta ca pe cea
mai mare dorire.
Nu Dumnezeu ne-a pierdut pe noi, ci noi L-am pierdut prin uitarea noastra, prin
orbirea noastra. Auzim si vedem ca se apropie Imparatia cerurilor, dar aminam toate,
aminam si mai stam de ne complacem, mergem in virtutea inertiei, inertia unei vieti in
care ne-am lipit de materie si am uitat de Dumnezeu.
Cei cu sufletul ingreuiat, cei prinsi in alergarea materiei, sa ne intoarcem la
cunostiinta adevarului, sa ne revenin in sine, sa deschidem ochii si sa recunoastem in
toate ca Imparatia cerurilor este mai aproape.
„Deci pocaiti-va si va intoarceti, ca sa se stearga pacatele voastre” (Fapte 3,19)

sa nu ajungem sa-i zicem raului – bine
decembrie 23, 2012 - lupta cu gindurile
“Vai de cei ce zic raului bine si binelui rau; care numesc lumina intuneric si
intunericul lumina; care socotesc amarul dulce si dulcele amar!” (Isaia 5,20)
Ne lasam sau nu dusi de val, asa cum merge lumea sa mergem si noi?
Sa mergem orbeste, zicind ca e bine la ce zice lumea ca e bine, si acceptind ca e rau la
ce zice lumea ca e rau. Ne luam dupa gura lumii, sau ne luam dupa ce ne zice noua
gardianul interior, care ne pazeste sa nu facem rau, sau ne mustra daca e sa ni-l
apropiem?
Ne apropiem stresul care nu doar ca e atot-prezent in viata, ne apropiem agresiunile si
ne facem frati cu ele, sau ne detasam de ele si nu ni le apropiem, neacceptindu-le?
Sa vorbim de reclame. Si ele in sine constituie un spam si o agresiune, caci iti acopera
cimpul vizual cu informatii care nu le soliciti, si de care chiar nu poti sa iti feresti
privirea, caci ti se impun in cimpul vizual. Informatii de care nu ai nevoie, pe care nu
le soliciti, dar care ti se impune sa le vezi. De ce? De ce oare suntem atit de saraci
incit sa primim sa ne auto-agresam punind reclame – spamuri, peste tot?
Era o reclama, nu stiu la ce (la ce anume nu e important, ci doar daca transmite ceva o
fractiune din ea), care zicea ceva de genul: daca nu raspunzi imediat la email sau la
ceva, degeaba raspunzi!
Impunerea acelui degeaba, acelui in zadar la actiunea ta, impunindu-ti un stres
neavenit, anume de a sta drepti si a raspunde la orice imediat, e agresiune asupra
felului de a gindi, e agresiune asupra rabdarii, asupra increderii, asupra traiului in
general. Teoretic si practic nu ai avea cum sa stai drepti si sa raspunzi imediat, si
oricind la ceva, decit daca acel ceva este rar si nu se suprapun posibile 2-3-5 inputuri
la care sa raspunzi in acelasi timp; daca e rar, nu e motiv de autostres si mai mare
valoare are daca lasi si un timp de gindire pentru a da mai mare valoare raspunsului;
daca insa esti in situatia ca ai 2-3-5 inputuri la care trebuie sa raspunzi, e teoretic si
practic imposibil, asa ca tot vei avea pierderi de neraspuns imediat, si zadar in
lucrarea ta. Stresul mentionat nu isi are rostul, zadarul care sa incununeze lucrarea ta –
nu isi are rostul.
Unde e rabdarea care trebuie sa o ai, unde e increderea in cel la care apelezi, anume ca
atunci cind ii prezinti o situatie si apelezi la acel cineva ai incredere ca iti va raspunde
in cel mai bun interes al tau, sau nu iti va raspunde – tot in cel mai bun interes al tau.
Unde e cautarea in tine a raspunsului, a ajutorului, unde e incercarea de a rezolva sau
a gasi o solutie, sau de a improviza sau de a inventa (in sensul de inventie, nu de
minciuna), de a inventa iesirea dintr-o situatie?
Era o reclama, nu stiu la ce si nu e relevant, cu oferirea unui nemaipomenit pachet la
nu stiu ce pret, iar in poza reclamei era o familie care prin acea oferta se dezbina,
fiecare fiind absorbit in altceva, fie pe internet, fie la telefon, fie la jocuri. Asta da
familie moderna! Fara nici o legatura unul cu altul, decit banul, fara nici o apropiere

sau actiuni comune, ci doar oferte pentru a dezbina si acel putin timp petrecut
impreuna. Niste straini care impart doar locuinta, si banii in comun, dar nu familie.
Unde e timpul petrecut impreuna, nu doar fizic ci si sentimental, moral, afectiv? Unde
e legatura iubirii, aprecierea ca iti petreci timpul cu cineva, si nu dorirea de dezbinare
si de fuga cu mintea, cu sufletul, de acel cineva?
***
Ce vedem la televizor este apartele, pentru a apare si a fi o stire trebuie sa fie ceva
aparte, deosebit (dar nu in sensul bun), sa fie ceva strigator – pentru a face audienta.
Normalul nu face audienta, caci e previzibil. Stirile, sau ce anume se prezinta la
televizor, pentru a capta privirile oamenilor prezinta cu preponderenta: ne-normalul,
ne-firescul, omoruri, jafuri, fapte ne-cuviincioase, fapte extreme. Acestea insa tot
aparind si fiind popularizate ajung sa alimenteze ne-firescul, raul din noi, sa fie
considerat ne-normalul ca normal, ajung sa promoveze non-valorile ca valori, ducind
la degradarea societatii. Zicem noi ca stim care sunt valorile, si stim, caci avem in noi
simtul valorilor, dar vazind mereu si mereu promovarea non-valorilor, ajunge de se
duce din bariera, din oprelistea care tine non-valorile de-o-parte, si putem cadea mai
usor. Multi sunt care se cred in sine cu virturi dar ajung sa cada usor avind mereu in
fata agresiunea non-valorilor.
Zicem, vorbind despre ele – non-valori-, ca nu ajugem sa le facem, si le dispretuim si
le dam de-o parte, dar la o adica, la o anumita situatie avem in noi si varianta non-
valorilor, caci stim ca exista, caci am vazut-o, fiind popularizata si raspindita in
media.
Zicem ca avem opreliste in a ne folosi de non-valori, dar stiind, vorbind despre ele,
vor ajunge sa ni se apropie.
***
Era o expresie ce zice: ‘Vreau să vorbesc numai despre pumnale, nu să le
întrebuințez.” W.Shakespeare
A vorbi, mai intii, insemna a studia, a cerceta despre, sau a te informa pentru a putea
vorbi, a explica ceva ce stii, a vorbi inseamna ca ai stiinta sau ca vrei sa culegi stiinta.
Pumnal, il vad eu ca o arma mica de lungime care putea fi usor ascunsa, si cine sa
ascunda o arma decit cine nu ar avea voie sa o lase la vedere. Oficialii din armate, cei
ce pazeau, purtau armele la vedere, ca aveau voie, si foloseau arme care sa se vada, nu
pumnale, ci sabii, sau ceva mai impunator. Valoarea in acea societate, era data de
sabie, non-valoarea era data de pumnal.
Pumnale foloseau cei care ascundeau detinerea acelor arme, in scopuri nu prea
onorabile, caci cine se ascunde nu merge pe drumul drept si nu are teluri curate.
Pumnalele erau mai mult pentru a savirsi nelegiuiri, mai degraba decit de a le folosi in
scop de aparare.
A vorbi despre, inseamna a impartasi stiinta, sau a culege stiinta. A afla stiinta de cum
sunt ele, de cum anume si de ce s-ar folosi, a dobindi dexteritatea intelectuala de a le
folosi, chiar daca nu s-ar vrea a se intrebuinta.

Acel – vreau – e valabil si pentru prima parte, ca vrea sa vorbeasca, dar si pentru a
doua parte, ca nu vrea sa le foloseasca.
Acum de la a vrea – din la partea a doua care e faptuire – si la faptuirea in sine, e
distanta.
“Caci nu fac binele pe care il voiesc, ci raul pe care nu-l voiesc, pe acela il savarsesc.”
(Romani 7,19)
Impartaseste stiinta, sau culege stiinta, dobindeste dexteritatea intelectuala asupra
subiectului, dar isi arata scopul doar intelectual, nu vrea sa ajunga la folosirea stiintei.
Nu vrea, dar…. se va ajunge oare…, sau doar asa, pentru a mai smeri din prea marea
vrere a omului, se va ajunge oare la: raul pe care nu-l voiesc, pe acela il savirsesc.
Stiinta o are, subiectul e vorbit si descusut, dar vrerea va fi sa fie smerita, pentru a se
arata ca
„Toate lucrurile sunt îngăduite, dar nu toate sunt de folos. Toate lucrurile sunt
îngăduite, dar nu toate zidesc.” (1 Corinteni 10:23)
Sau…, sa cercetam sa cunoastem pentru a ne apara noi de ele. Nu vrem sa le folosim,
dar stiind de ele, ne putem apara. De evenimente cu taisuri, de fapte ascunse care ar
putea sa ne loveasca, de oameni care ar lasa urme de tais in voata noastra, sa le
vedem, sa le cunoastem, caci cunoscind vrajmasul sa ne putem apara sau lupta cu el.
Nu cu armele lui, nu folosind acelasi tais, ci sa ne aparam dar cunoscindu-l inainte….
***
Sa vorbim despre non-valori, ca sa le cunostem, sa stim sa ne aparam de ele, sau sa nu
vorbim caci aprofundind problema va ajunge sa ni se apropie?
cadrul perfect – loc de imperfectiuni
noiembrie 28, 2012 - zise d'ale mele
Incercam sa oferim copiilor un cadru cit mai perfect in care sa creasca, sa invete, sa se
dezvolte. Le oferim pe cit posibil toate vrutele, cautind sa-i bucuram, sa le oferim
plinul. Cautam sa-i protejam, sa-i ferim de grele.
Dar nu un cadru perfect duce la cresterea copilului, ci ii slebeste puterea razbaterii, ii
diminueaza dorirea si puterea de a lupta. Un cadru perfect nu e mediul perfect in care
se se desprinda abilitati, dexteritati, si sa li se dezvolte inventivitatea si gasirea de
solutii.
Invatarea intr-un cadru perfect nu are acelasi efect, aceeasi putere de imprimare in
minte, sau in suflet, sau in trup, fata de invatarea intr-un cadru unde lipseste ceva,
fortuit lipseste ceva.
Dorirea de a atinge un tel, de a ajunge la un lucru, e mult mai puternica cind lipseste
un element care ar face drumul pina la ea lin si usor.

Dorirea dispare atunci cind mediul contine obiectul doririi, si rivna, lucrarea de a-l
ajunge, multumirea de a-l avea nu isi mai au locul.
Mai invata copiii cu aceeasi putere de patrundere, cu aceeasi rivna si dorire de a
cuprinde acum cind au totul la dispozitie?
Putem face comparatie cu timpurile noastre, cine a trait atunci stie, pe vremea cind se
lua lumina, si ajungeam sa ne facem temele la lampa cu gaz, sau la luminare. Nu era
mai mare dorirea de a invata, atunci, cind nu era cadrul asa perfect precum il au copiii
nostri?
Lipsa unui element ce ar face cadrul perfect, da valoarea mai mare actiunii care vrei
sa o intreprinzi, si ajungerea la finalul obiectivului are valoare mai mare, si e pretuit
mai mult. Faptul ca doream sa invatam, si ca puteam scrie, sau asimila informatii in
acel cadru nu prea perfect, avea importanta mare, si informatia avea valoare mult mai
mare.
Informatia care o culegeam avea valoare mai mare, caci intervenea si dorirea de a o
asimila, si lupta de a o culege, si cadrul acela nu prea perfect pe care trebuia sa-l
cuprinzi, lucrarea mintii era legata si cu lucrarea sufletului – dorirea, si cu lucrarea
materiala – depasirea, cucerirea mediului nu prea perfect.
Daca am avea de toate, din plin, am mai avea dorire?
Daca am avea pe toate dupa dorirea nostra, oare nu ne-ar lincezi firea, oare am mai
incerca sa razbatem, sa fim inventivi, sa creem solutii, sa acceptam schimbare, oare
am mai sti sa multumim?
Daca am avea pe toate asa cum consideram noi, oare am mai sti sa ne rugam, am mai
gasi in noi puterea rugaciunii?
Cum e rugaciunea atunci cind avem o dorire, si cum e atunci cind zicem ca avem de
toate, si stam si lincezim, ca nu mai stim cum sa ne alimentam o noua dorire la care sa
ajungem sau pentru care sa ne inaltam sufletul in rugaciune?
Cum e rugaciunea atunci cind ne lipseste ceva, si cum e atunci cind stam pe un plin si
ne lenevim?
Cum striga catre Dumnezeu cel in nevoie, cel caruia ii lipseste ceva, si cum e cel care
uita de Dumnezeu cind e imbuibat cu ale lui doriri satisfacute?
Cum e atunci cind ai de toate, dar iti fuge mintea de colo-colo ca nici nu mai prinzi
intelesul, caci mintea nu e stimulata si de alti factori, ca dorire, ca lupta de a birui un
mediu nu prea prielnic, si cum e atunci cind te caznesti sa citesti si cind fiecare cuvint
ti se pare o bucurie ca l-ai aflat si il pretuiesti, si multumesti sa ai putut sa-l afli.
Nu-ti lipsi copilul de dorirea lui, prin faptul ca ii implinesti dorirea imediat, la
momentul vrerii, diminuind puterea lui e a invata puterea doririi, de a depride
rugaciunea, de a deprinde smerenia.

Nu-ti lipsi copilul de posibilitatea razbaterii, de dorinta de lupta si de a inventa solutii,
si de a razbi si cuceri situatii nu prea perfecte, prin oferirea cadrului perfect in care sa
creasca.
Nu-ti lipsi copilul de posibilitatea de a-ti ajunge sprijin la batrinete, putind sa duca
greul, si depasindu-l, fara sa-i fie frica a se lupta, fara sa se teama ca ar putea cadea si
sa se loveasca.
Nu-ti lipsi copilul de indrazneala de a trai, de a se ruga, de a dori, de a razbi.
Cearta pe fiul tau si fa-l sa lucreze, ca sa nu se poticneasca intru rusine. (Sirah 30,13)
Cine cruta toiagul sau isi uraste copilul, iar cel care il iubeste il cearta la vreme. (Pilde
13,24)
Cel care iubeste pe fiul sau il bate, ca mai pe urma sa se bucure de el. (Sirah 30,1)
Sa va iubiti unul pe altul
noiembrie 15, 2012 - cuvintul zilei
Copiii pot fi hraniti si cu iubire. Nu doar de mincare fizica au nevoie, ci cresc si din
iubire. Axioma esta valabila si pentru oameni indiferent de virsta. Hrana din iubire ii
creste, ii intareste, si chiar ii aduce la sanatate. Iubirea jertfelnica poate face multe,
caci putere mare are si pentru cel care o primeste, iar cel care o ofera, acea mare
putere care o are si o ofera ii aduce in schimb smerenie, caci de unde are el putere de a
oferi asa, de la el nu ar oferi ca unele ar fi peste masura lui, peste putinta lui.
Copiii au nevoie ca de aer, de iubire. Si parintii au nevoia de a oferi iubirea, uneori au
insa durerea de a nu putea oferi iubire mare cu care sa isi hraneasca copiii, si atunci
incearca sa o compenseze luind lucruri materiale, multe, multe jucarii, lucruri, care sa
arate iubirea lor copiilor. Dar nu au nevoie de asa ceva, ii creste iubirea, nu prea plinul
de jucarii, de plictisuri, care de fapt le dezvolta sentimente egoiste, si le schimba
perceptia asupra vietii, le deturneaza valorile in lumea materialului, si ramin nehraniti,
ramin insetati de iubire, ajungind mai apoi sa alerge dupa ea in neliniste continua, insa
nestiind ca iubirea e ce cauta, ei vor alerga dupa material.
Iubirea este hrana pentru oricine, si cel ce o primeste infloreste si creste, si cel care o
da, vazind puterea ei, se smereste. Nu hraniti cu ura sau rautati, hraniti cu blindete si
iubire, caci nu din ale voastre dati ci din ale lui Dumnezeu, si de dati din ale Lui, cu
mai mult aveti si masura plina veti avea.

Putin credinciosule, pentru ce te-ai indoit?

Recommended

Recommended

More Related Content

What's hot

What's hot (20)

Viewers also liked

Viewers also liked (7)

Similar to Putin credinciosule, pentru ce te-ai indoit?

Similar to Putin credinciosule, pentru ce te-ai indoit? (20)

Putin credinciosule, pentru ce te-ai indoit?