logica

1. 21.11.2015
LOGICĂ JURIDICĂ
- Logică = rațiune = normalitate
- Comportament influențat de societate
- Rațiunea + logica trebuie să domine comportamentul individual profesional
 Categorii de persoane susceptibile de a nu gândi și a nu se comporta rațional:
1. copii,
2. vârstnicii senilizați,
3. bolnavii mintali,
4. persoanele febrile,
5. toxicomanii, alcolicii,
6. persoanele afectate emoțional,
7. persoanele egocentrice: cei extrem de încrezuți.
 Categorii de persoane la care logica trebuie să funcționeze impecabil:
1. medicii,
2. arhitecții,
3. inginerii,
4. magistrații,
5. polițiștii,
6. profesorii
Raportarea corectă la realitățile
1. Normalitatea psihologică (integritate)
2. Respectarea unor norme, legi, reguli ale gândirii corecte
3. Normalitatea neuro-celebrală - ține de psihologic
4. Normalitatea gândirii concrete – ține de domeniul legii
Logica studiazăgândireanumai sub aspectul corect,făcând abstracție de conținutul ei;altfel spuslogica
nu este interesată de ceea ce gândește un om sau altul, ci cum gândește sau cum ar trebui să gândească
pentru a gândi corect.
Pentru că studiază forma gândirii corecte, logica mai poartă și atributul de formală (logică formală).
Logica juridică este logica formală aplicată la domeniul juridic.
Toate demersurile raționale din domeniul ei de activitate încep cu cel juridic și se desfășoară prin
intermediul gândirii având ca început limbajul.
Logica presupune 3 forme fundamentale cu care, în ultimă instanță creează și gândirea noastră:
1. Noțiunea
2. Judecata
3. Raționamentul
 Gândirea se declanșează într-o situație problematică;
 Gândirea: a căuta în mental o soluție de rezolvare a unei probleme
 Gândirea încetează la momentul întrezăririi soluției de rezolvare a problemei

2. I. FORMELE FUNDAMENTALE ALE LOGICII
1. NOȚIUNEA
Def: Este o ”construcție” mentalăalcătuită dintr-o reprezentare,adicădintr-o imagine mentală
schematizată la care se atașează un cuvânt; ea reflectăobiecte,lucruri,fenomene,existente înrealitate;
noțiuneareflectăîn fapt carecterele generale,esențiale și necesare ale acestorobiecte,ființe etc.
Noțiunea are:
a) conținut - totalitatea însușirilor esențiale ale unei categorii de obiecte; însușirile se mai numesc și
note;
ex:conţinutul noţiunii de grefier:este funcţionardindomeniul juridiccare consemneazădezbaterile,
redacteazăhotărârile,se ocupăde actele procedurale.
b) sferă - se referă la totalitatea obiectelor, ființelor, oglindite în conținut
ex. sfera noțiunii de grefier cuprinde toate persoanele care au această ocupație
Operaţiunile gândirii si formarea noțiunilor
1. Comparația: operațiunea mentală de stabilire a asemănărilor și deosebirilor dintre obiecte, ființe,
fenomene etc.
Comparațiaduce laconcluziacadouă obiecte,fenomeneetc.potfi identice,diferite,total diferite,opuse sau
necomparative.
2. Analiza: constă în descompunerea mentală a diferitelor însușiri și stabilirea atributelor, ale fenomenelor,
ființelor, obiectelor, etc.
ex. se poate face și fizic în laborator: analiza sângelui
3. Sinteza: reunirea mentală a părților unei entități, într-o entitate nouă. Recompune mintal obiectul din
elementele esențiale care au fost descoperite în urma procedeului analitic.
- este echivalent cu concluzia
4. Abstractizarea: este operația de extragere a unor însușiri esențiale, a unor însușiri comune pentru o
întreagăclasă,categorie.Operațiade abstractizareexprimăsimultandouăsensuri:pe deoparte extrageceva
esențial,iarpe de altăparte renunțăla tot ceeace este nerelevant,accidental,contextual sau conjunctural.
5. Generalizarea:este operațiaprincare însușirile extrase cu ajutorul abstractizării suntextinse laoîntreagă
clasă de obiecte, fenomene.
Tipologia noțiunilor
Între noțiuni existănumeroasedeosebiridinpunctde vedereal sfereiși al conținutului.Noțiunilesunt
divizate în diverse clase distincte în funcție de anumite criterii de clasificare.
Sferași conținutul suntconsiderate tradițional,criteriilelogiceprincipaledupăcare distingemdiferite
feluri de noțiuni.
Unele reflectă un singur obiect, ființă, fenomen, altele mai multe obiecte, ființe, fenomene.
Prin urmare vom avea:
1. Noțiuni singulare (individuale):ex.TourEiffel,Transfăgărășanul, CascadaNiagara,presedintele actual al
S.U.A.La notiunile singulare conţinutuleste individualizat,iarsferalimitatălaunsingurexemplu.
2. Noțiuni generale:ex.tunel,peste,copac.Conţinutul este relativrestrâns,iarsferafoarte largă,generală.
3. Noţiuni colective.Ex.:pădure,omenire,studenţime.

3. 4. Noţiuni vide.Conţinutulreprezintaoasociere,oalcătuire bizarăde obiecte,fiinţe,însusiri ,intimpce
sferalipseste.Ex.:„pătratul cu5 colţuri”,„anticii dinsec.19”,„dinozaurii actuali”,„mortul acrobat”,„pestii
vorbitori”,„elefanţii zburători”s.a.m.d.Cunoţiuni de acestgenpoate operacel multcreaţiaartistică.
5. Noţiuni concrete.Ex.:clădiri,automobil,plantăetc.
6. Noţiuni abstracte.Ex.:justiţie,frumuseţe,fermitate,victorieetc.Toate acesteasuntînsusiri abstrase din
obiecte,fenomene,situaţiietc.,concrete.
7. Noţiuni pozitive.Acesteareprezintaoconcordanţă.Ex.:egal, drept,ordonat,corect.
8. Noţiuni negative.Acesteareprezintaodiscordanţă.Ex.:inegal,nedrept,dezordonat,incorect.
9. Noţiuni comparabile,care suntnoţiuni diferitedarcu multe note comune (Ex.:sat – oras; alb – negru;
plumb– aur),dar unele potfi noţiuni opuse.
10. Noţiuni necomparabile.Ex.:emoţie –copac; teroare – adiere;cartier– nas; bărbat – autocar.
Definireanoțiunilor
Definițiaeste operaţiuneade dezvăluire si identificare a noteloresenţiale dinconţinutul unei
noţiuni si de evidenţiere aînsusiriloresenţiale ale clasei de obiecte care se reflectăîn sfera ei.
Definițiase face prin:
a.) „genul proxim” - este genul cel mai apropiatde noțiuneade definit
b.) „diferenţaspecifică”–reprezintănoteleprincare ospecie se deosebește de celelalte specii ale
aceluiași gen
De exemplu,omul este entitateaparţinândregnuluianimal (genul proxim), dinspeciamamiferelor,
biped – biman,avândposturăverticală,limbaj articulat,raţiune etc.(diferentaspecifica).
2. JUDECATA
Dacă noţiuneareflectăînsusiri generale ale obiectelor, fiinţelor,fenomenelorfărăa afirma sau
nega, judecataeste inseparabilăde actul afirmării sau negării.
Chiardefinițiajudecățiispune căaceastaeste formagândirii princare se afirmăsau neagă ceva
despre ceva.
În judecatăse reflectăfie unraportîntre unobiectsau o însușire,fie raportîntre obiecte. Ex.:
„clădirea”este (nueste) „înaltă”,„terminată”,„colorată”,„proporţionată”(raportul esteîntre obiect/
însusire) sau„clădirea”este (nu este) „mai mare”,„mai echilibrată”sau„mai solidă”....decatceaalaturată.
În exemplele date,primele judecăţi,celecare exprimăraportul dintreobiecte și însușire se numesc
Judecăți de predicaţie.Celelalte,exprimândunraportîntre doua obiecte distincte,se numesc judecăți de
relaţie.
Judecatapoate fi:
- adevărată– când afirmăo relație realăîntre unobiectși o însușire sauîntre douăobiecte;
- falsă– este o judecatăcare neagăo relație reală.
ex.„orice magistrateste licenţiatîndrept”este ojudecatăadevarată;„ niciunmagistratnu este licenţiatîn
drept”este o judecatăfalsă.
Tipologiajudecăţilor
În clasificarea,respectivtipologizarea judecățilorse poate recurge laun număr extinsde criterii
dupacum urmează:
1. După calitate judecățilepotfi:

4. a) afirmative suntcele încare se afirmăcă o însușire aparţine obiectului judecăţii.
b) negative suntcele încare se neagăcă o însușire aparţine obiectului judecăţii.
2. După cantitate judecățile potfi:
a) singulară:ex.„Columbeste descoperitorulAmericii”.Afirmaţiasau,dupacaz,negaţiase referăla o
relaţie unică.
b) particulară:se afirmă(neagă) cevadespre o parte dintre obiectele uneiclase.Ex.:„unii studenţi sunt
interesaţi de studii înstrăinătate”;„unii profesori nuacceptă întârzierealaore”.
c) universală(se afirmă–neagăceva despre fiecare dintreobiectele uneiclase).Ex.:„Toţi oamenii sunt
muritori”,„toate corpurile augreutate”,„Niciopiatrănu plutește pe apă”.
3. După calitate și cantitate. Combinareacelordouacriterii oferăoposibilitate nouă de clasificare a
judecăţilor.
AFIRMAȚIE NEGAȚIE
UNIVERSAL A E
PARTICULAR I O
 Judecăți universal –afirmative(A).Ex;„Toţi adulţii aufostcopii”;
 Judecăți negative (E).Ex.„Niciuncopilnuare experienţaunui adult”.
 Judecăți particular– afirmative (I).Ex:„Unii infractori se autodenunţă”;
 Judecăți particular-negative (O).Ex.:„Unii infractori nusuntpedepsiţi”.
4.După relaţie judecățilepotfi:
a) categorice suntcele încare afirmaţiasau negaţianusuntsupuse nici unei condiţii.Ex.:„Oxigenul esteun
gaz”; „Fierul este unmetal”.
b) ipotetice suntcele încare afirmaţiasau negaţiasuntsupuse unei condiţiideterminante.Ex.:„Dacă
temperaturascade sub00
apa îngheaţă”,„Dacă săvârsesti o faptă gravă ajungi în detenţie”.
Judecăţile ipotetice suntcompuse dindouajudecăţi categorice uniteprin„Dacă.....atunci”. Prima
judecatăeste o condiţie.A douaeste consecinţasi decurge înmod necesardinprima.
Consecinţapoate fi afirmativăsaunegativă.Ex.:„Dacăboxerul Xeste bine antrenat,vacâștigatoate
meciurile”,„Dacăplouă,nu mai organizămexcursia”.
c) disjunctivesuntformate dindouăsaumai multe judecăţi categorice uniteprin particula„ori”(sau).Ex.:
„Voi cumpăra o vopseaalbăori verde”;„Premiul cel mare va fi un sejurlaParisori un scuter”.
5. După modalitate judecățilepotfi:
a) asertorice numite si constatativesuntcele încare se constatăapartenenţa sauneapartenenţarealăa
unei însușiri launobiect.Ex.:„Încăpereaaceastaeste încălzită”; „Sala Xnu este liberă”.
b) problematice,numite si „de posibilitate” suntjudecăţi care exprimălegăturaposibilădintre oînsusire si
un obiect.Ex.:„Norii acestiapotaduce ploaie”;„Acest talentpoate evoluafoarte bine”;„Este posibil ca
această recoltăsă fie ceamai bună dinultimii ani”.
c) apodictice (de necesitate) suntjudecățilecare reflectăapartenenţaunei însusiri care nupoate lipsi.Ex.:
„Un corp aruncat în sus revine (înmodnecesar) pe pământ”; „Apacare fierbe se transformăîn vapori”.

5. 3. RAȚIONAMENTUL
Este o formă a gândirii princare dindoua sau mai multe judecăţi valide(cunoscute) derivămonouă
judecatăo nouăinformaţie (cunostinţă). Unexemplubanal:„Douadimensiuni (A si B) egale cuo a treia(C)
suntegale între ele”.
Informaţia(A = C; B = C) care reprezintădouajudecăţi estecunoscută.Ele constituie premisele
raționamentului.
InformaţiaA = B este ojudecatănouă derivatadin premise.Eaeste concluzia.
Raționamentul propriu-zisare chiaraceastăformă:
A = C; B = C – premise
Deci:A = B – concluzie
Tipuri de raționament
1. Raționamentul deductiv.Inaceste tipuri de raționamentgândireamerge de laadevăruri generale la
adevăruri particulare.Ex:„Toate masinileperformante suntscumpe”(premisa),
- „Masina lui Xeste performantă”(premisa),
- „Deci Masina lui X este scumpă”(concluzie).
Concluziaraționamentului deductivare un„caracter cert”.
O formăimportantăde raționamentdeductiveste silogismul.Acestapermitederivareadintr-o
judecatăgeneralăauneiaparticulare prinintermediul uneiatreia judecăţi.
Silogismulse sprijinăpe oaxiomăde forma:„Ceeace se afirmă(neagă) despre oclasăde obiecte se
poate afirmasau negadespre fiecare obiectînparte”.
2. Raționamentul inductiv.Gândireamerge de laadevăruri particulare,care potfi doua sau mai multe,laun
adevărgeneral.
Ex.: premisă:Puii de găinăsuntdrăgălasi.
Premisă:Puii de pisicăsuntdrăgălasi.
Premisă:Puii de animale sălbatice suntdrăgălasi.
Premisă:Puii de omsuntdrăgălasi.
Concluzie:Deci toţi puii suntdrăgălasi.
Concluziaraționamentului inductivare caracterrelativ.
Raționamentul inductivpermiteasadar„ridicarea”de lacunostinţe sauinformaţii despre obiectele
individuale lacunostinte despre ceeace este general si esenţial înaceste obiecte.
Inducţiase sprijinăpe date observaţionalerepetatesi poate fi completăsauincompletă.
Inducţiacompletăeste definitacaformă de raţionament princare se obţine o concluzie generală
despre oclasă de obiecte,fiinţe,fenomenepe bazacunoasterii tuturorcazurilorparticulare care compun
acea clasă.Ex.: „Toţi studenţii anului doi ausubdouazecisidoide ani”.
Inducţiacompletăpresupunedouareguli:
a) clasaobiectelor,fenomenelor,fiinţelordespre care se afirmăsauneagăceva în concluzie săfie construită
în mod real dintoate cazurile enunţate înpremise si numai dinele.

6. b) trebuie săexiste certitudineacăînsusireageneralizatăaparţine fiecărui obiect,fiinţăsaufenomendin
această clasă.
Inducţiaincompletăpresupuneobţinereauneiconcluzii generalepe bazacunoasterii doaraunei
părţi din cazurile particulare.
II. LOGICAȘI LIMBAJUL
Def. Limbajul reprezintaaspectul exterioral gandirii,in timp ce gandirea era latura interioara a limbajului.
Mai apoi s-a ajunsla concluziacă gandireasi limbajul nupotfi identice ci total distincte daraflate intr-o
stransa interdependenta.
Limbajul:
- natural,
- de specialitate
Funcţiile limbajului:
1. de comunicare:
a) materială(publicitatea,negocierea,reclamația)
b) spirituală
2. practică: capacitatealimbajului de adeclanșaoactivitate individualăsaude grupori de a opri derularea
acesteia= influențeazăoacțiune
Persuasiuneaeste capacitateasauartade a convinge pe cinevade unanumitlucru.Este influențatăde
o serie de factori dupăcum urmează:
a) caracteristicile sursei persuasive:credibilitate,atractivitate,putereade arecompensasausancţiona
b) caracteristicile mesajului:logic,coerent, convingătorsi cucorespondenţăînrealitateaimediată.
c) caracteristicile receptorului:respectivmasuraincare el a intelesmesajulce i-afosttransmis,il accepta,
este atent,și măsura în care a acceptat
În multe situații receptorul estepusîngardă prinatenționareacuprivire laintențiasursei.
3. funcţiaafectivăsauexpresivă:prinlimbaj se potexprimastări emoţionale –frică,dispreţ,bucurie,
panică,dragoste etc.
4. funcţialudică:limbajulpoate fi uninstrumentde joacă.Adulții recurg lajocuri de cuvinte înforma
rebusurilor,bancurilor,rimeloretc.
5. Funcţiacathartică sau eliberatoare de tensiune:se manifestaprinrecurgerealainjurii,bârfă,
defăimare,calomnie,denigrare.
III. LIMBAJUL DE SPECIALITATE (JURIDIC)
Gandireajuridicăeste inseparabilăde limbaj,întregdreptuleste oprofesie acuvintelorprin
intermediul cărorasuntformulate,fixate si transmisenormele juridice,normele de drept.
Totalitateatermenilorutilizaţiîndomeniul dreptului constituie universul discursului juridic.
Avantajele acestui discurs juridicîl reprezintălimbajulstrict,specializatcare constăîn eliminarea
ambiguitățilorcare potfi induse de uneventual limbaj natural.
O particularitate alimbajului juridiceste abundenţade reguli,maxime si adagii sauargumente
formulate înlimbalatinăcare înlătură riscul alterării sensului originalprintraducereaînorice limbăfolosită.
Exemple:
1. „Idemest nonesse etnonprobari”.„A nu proba (ofapta,o afirmaţie) este acelasilucrucua nu exista”.
Altfel spus,orice afirmaţie trebuie însoţităde probe altfel,nuare relevanţăjuridică.

7. 2. „Error communisfacitius”.„Eroarea comunăeste creatoare de drept”.
Ex.:Numele gresittrecutîncertificatul de nastere rămâne valid,persoanaincauzaraportandu-se laorice
institutie subnumele inscrisinact.
3. „Nemocenseturignorare legem”.„Nimeninuare voie sănu cunoască legea”si implicitnupoate invoca
necunoasterealegii pentrua-si justificaofaptă.
4. „Nullapoenasine lege”.„Niciopedeapsăfărălege”.Nimeni nuare voie să-si facăsingurdreptate (cumîl
taie capul,în afara legii).
5. „Nullaregulasine excepţione”.„Nici oregulăfărăexcepţie”.Expresiavine dinDr.romanunde excepţia
era unmijlocde aparare.
6. „Mala grammaticanon vitiatchartam”.„Gramatica defectuoasănuafecteazăvaliditateaunui actjuridic”.
IV. LACUNAJURIDICĂ ȘI ANTONIMIA
Lacuna juridică (a dreptului sau a legii) constă înlipsa, într-unsistemde drept,a unei norme care
să poată fi aplicată la un caz determinat.
Tot lacunăjuridicăexistăsi atunci cândnorma este incompletăsi pe bazaei nupoate fi formulate
niciosoluţie.
Existenţasi modul de complinire (completare) alacunelorindreptreprezintaunadintemele
centrale ale logicii juridice.
Lacunele juridice suntinerenteoricărui sistemde drept pentrucăorice lege este o operăumană,
prinurmare va fi incertă,incompletăsi limitată.Eanupoate epuizaîntr-unsimplutexttotalitateasituaţiilor
sociale prezente si cuatât mai puţina celorviitoare care se pot crea între oameni,
Lacuna nu trebuie confundatacuantinomia.Dacă lacunaconstă în lipsaunei reglementăriprivitoare
la uncaz determinat,antinomiaeste o incompatibilitate,unconflict între douanorme care se bat cap în cap
si constă în dificultateade aalege o soluţie dindouasauuneori mai multe soluţii contradictorii.
Situaţiade antinomie, estenumitălacunălogicăadreptului și poate fi rezolvatăprindouametode:
1. În cazul unei diferenţe ierarhiceanormelor,de ex.: între onormă constituţionalăsi onormă ordinarăse
aplicălegeasituatăpe o poziţie superioarăînierarhie,conform principiului Lex superiorderogatlex
inferiori.
2. În cazul unorlegi plasate pe acelasi nivelierarhicse aplicăultimalege conformprincipiului Lex posterior
derogate lex anteriori.
Pentruca o antinomie săfie perfectăsi săgenereze o lacunălogicăeste necesarcadoua norme
(legi) săfie promulgate înaceeasi zi,săse afle pe acelasi nivel ierarhic, iarcontradicţiasăpriveascăaceeasi
acţiune si acelasi subiect înaceleasi circumstanţe.
Ori acestlucrueste un incidentpe câtde regretabil pe atatde rar într-un sistemde dreptnaţional.
În dreptul privatinternaţional însăexistănumeroase cazuri de antinomii întrucâtavemde aface nu
cu unul ci cu doua saucu mai multe sisteme juridicelacare cele doua reguli suntinaplicabile.
Când rezolvareaantinomiei nueste posibilăsau aparentirezolvabilă,se creeazăliteralmenteo
lacunăîn drept.
Tipuri de antinomii în practică:
1. Situaţiaîn care doua norme de dreptcare trebuie aplicate laaceeasi relaţie juridicăsuntsimultan
inaplicabile. De exemplu:căsătoriasau adopţiaunorpersoane de naţionalitate diferită,cândlegiuitorii din
cele douaţări au prevăzutsoluţii divergenteînaceastă situaţie.

8. 2. Situaţiaîn care legeanaţionalăcontravine ordiniipublice internaţionale.Inacestsensse potvedea
numeroase cauze trimise laCurteaEuropeanaadrepturilorOmului.
3. Situaţiaîn care este imposibilsăaplicămsimultan douănorme asacum sunt ele enunţate.Aicieste vorba
de o antinomie de interpretare care poate dispăreadacăse recurge la altătehnicăde interpretare ce poate
relevasemnificaţii care nuapar în textul legii.
În concluzie,de cele mai multe ori antinomiilepotfi rezolvateprintr-otehnicăde interpretare (de
ex.:apelul lainterpretareaextensivă,apelullaspiritul legii,apelul laspiritulepocii,apelul laintenţiile
legiuitorului,darvaliditateaacesteirezolvări este relativăsi nude putine ori va sta sub semnul intrebarii.
Lacuna juridicăeste reglementatăînDreptul privat care,în esenţăspune ca„judecătorul are nu
numai libertateade aumple lacunaci si obligaţiade ao face pentrucă în caz contrar acestase face culpabil
de denegare de dreptate (refuz de asoluţionaocauză).Articolul 3dinCodul civil nudoar semnalează
existenţalacunei juridice darprevede si obligativitatearezolvării ei:„Judecătorulcare varefuzaa judecasub
cuvânt că legeanu prevede saucă este întunecată sauneîndestulătoare vaputeafi urmăritca si culpabil de
denegare de dreptate”.El,judecatorulnuare decâtputerea de a umple o lacunăindividuală, de arezolva
un caz particular.Deciziasanu creeazăprecedente si nupoate ţine locde lege pentrurezolvareaunorcazuri
asemănătoare.
Tipuri de lacune juridice:
1. Lacune veritabilesi lacune false.
Lacuna veritabilăeste ceacare apare într-un contextcare nu oferănici unfel de indiciude
interpretare pentru soluţionareacazului.Suntsituaţiiîncare o lege instituie acţiunedarnuîi determină
limitele saucondiţiileconcrete în care ea trebuie săaibăloc.
Lacunele false suntde trei feluri:
a. Lacuna lingvisticăapare cândtextul de lege are o formulare deficitarăsauconţine expresiiincorectedin
punct de vedere terminologic.
b. Lacuna ideologică,saupolitică,apare încazul schimbării de regimpoliticsi implicitaideologiei dominante
si constă în conflictul dintre prevederile unoradintre legile vechisi cele ale noului sistem.
c. Lacuna creată de o lege intratăîn desuetudine.Legeaexistăsi aparenteste valabilădarformulareaei este
depășită, este îndiscordanţăcu evoluţiaștiinţei si asocietăţii în general si prevederileei numai sunt
operante.
2. Lacune intenţionatesi lacune neintenţionate.
Criteriul care stăla baza acestei clasificări estevoinţa legiuitorului;uneoridindorinţade aoferi o
mai mare libertate judecătorului acestatrece peste reglementareaunorsituaţii.Lacunele astfel create sunt
intenţionate,sunt constiente,deci create cubunăstiinţă.Cele neintenţionate, suntindependente de voinţa
legiuitoruluisi se datoreazămai degrabălimiteloracestuia,mai precisincapacităţii sale de a prevedeaunele
situaţii.
3. Lacunele primare si lacunele secundare.
Lacunele primare existadejaînmomentul apariţiei normei.
Lacunele secundare aparulterior,datorităprogresului tehnicsauca urmare a schimbării sistemului
social.
4. Lacune în lege si lacune în drept.
Într-unsistemevoluatde dreptnuartrebui să existe lacune.Lacunacare apare în lege ,inprincipiu,
poate fi rezolvatăprinapelul laprincipiile dreptului.

9. Unele situaţii însănupot fi soluţionate nici înacestfel,însusi dreptul si principiilesale fiind un
sistemîncontinuăevoluţie si într-ocontinuăadaptare laevoluţiasocietăţii.
5. Lacune critice si lacune diacritice.
Lacuna critică constain imposibilitateade evaluare a unui comportamentmenţionat într-onormă.
Lacunele critice potfi „A parte obiecti”,cândţinândseamăde prevederile legii nuputemstabilidacăun
comportamentse înscrie saunu în acesteasi „A parte subiecti”,când nu putemidentificasubiecţii cărorali
se adreseazănorma.
Lacuna diacriticăapare în situaţiaîncare sancţiunea prevăzutăde normănu este clară,astfel
apărând imposibilitateade asoluţionauncaz sau de a lua o decizie chiardacăsubiecţii sau
comportamentelervizate se pot identifica.
6. Lacune de cunoastere.Acesteapotsurveni îndoua ipostaze:
Primaipostazăeste ceain care modul de soluţionare nueste prevăzutde lege saucandexistămai
multe soluţii pentruuncaz dar nu suntmenţionate criteriile de alegere asoluţiei înspeţăsi de eliminare a
celorlalte opţiuni.
A douaipostazăeste ceain care existăundefectde sistemcare presupune:
a) lipsainformaţiei factuale ce nu permite determinareacucertitudine afaptelorsi încadrarealor în normă
sau
b) indeterminareasemantică,atunci candtermenii sunt preagenerali sauexpresiilingvistice suntimprecise,
situatie care lasădeschise mai multe opţiuni.
7. Lacune provizorii.
Lacunele privizorii suntcreate de legiuitorprintrimiterilelaoreglementare ulterioară,de
completare,( „legeaînalb”).De regulăse precizeazăsi un termenîncare legeade completare trebuiesă
apară, dar acesta adeseori nueste respectat.
8. Lacuna tehnică.
Aceastaapare cândlegiuitorul prevede saustatueazăonormăgeneralăfărăa precizasi condiţiile
concrete în care aceasta se va aplica.
V. FUNDAMENTAREAADEVĂRULUI JURIDIC
În general fundamentarea(întemeierea)este operaţia logicăprincare se indicătemeiul aserţiunilor
sau afirmaţiilorfăcute.
Temeiul reprezintăojudecatăsauunsir de judecăţi din care se poate derivaoaserţiune pe baza
unui procedeulogicvalid.
Cele mai importante forme ale fundamentării sunt demonstraţiasi argumentarea. Delimitareaîntre
ele se face dupăcriteriul valorii cognitive apremiselor.Astfel:
1. Demonstraţiase caracterizeazăprinpremise certe care se impundatorităevidenţei lorintuitive;
2. Argumentarease întemeiazăpe opiniicare potfi doar premise probabile darcare suntacceptate de către
toţi;
1. Demonstraţiaţine doarde logicaformală,fiind alcătuităînîntregime dinlanţuri de silogisme;
2. Argumentarearecurge lalogicainformalăsi retorică.
1. Demonstraţiapoate fi corectăsau incorectă;
2. Argumentareapoate fi convingătoare(puternică) saumai puţinconvingătoare(slabă).

10. 1. Demonstraţiaeste utilizatăatunci cândtextul legii în care se încadrează faptele este cunoscut.
2. Argumentaţiaeste folosităîncazul lacunei sau obscurităţii legii.Dinaceastăcauză,în argumentaţie
punctul de plecare trebuie săfie admis de auditoriul care urmeazăafi convins.
Si demonstraţiasi argumentareasuntfolosite atât pentruaproba temeiul legalal unei aserţiuni cât
si pentrua probaun adevărfaptic.
Posibileargumente irelevante pentrufundamentareaadevărului juridic
1. Argumentul lapersoanăse face referire lacalităţilepersonale-integritate,respectabilitateale
inculpatului.
2. Argumentul autorităţii se face apel lacompetenţasi poziţiaoficialăapersoanei.
3. Argumentul prinapelul laopiniapoporului la pasiunile,prejudecăţile si sentimenteleacestuia.
4. Argumentul prinapelul lamilăincare se invocă stareade boală,sărăcie etc.a inculpatului.
5. Argumentul prinapelul lamodestie se face apel laideeade modestie;înraport cu o persoanăcu
autoritate sau funcţie publică(similarcuargumentul autorităţii).
6. Argumentul prinapelul de ignoranţă,incare se încearcă acreditareaideiicăo afirmaţie este falsădin
capul locului pentru căea aparţine unui ignorant.
7. Argumentul prin flatareavanităţii constandîn încercareade a obţine adeziuneainterlocutorului
(judecătorul saumartorul advers) prinflatareaacestuia.