Istorie

1. Bătălia de la Karyés
Octombrie 1948. Partizanii comuniști din Peninsula Halkidikí intră în
Sfântul Munte. Printre ei se găsesc și numeroase femei. Avatonul, adică
interdicția cu privire la accesul femeilor în Sfântul Munte, este încălcat.
Printre femeile care intră în Sfântul Munte se găsește și Evghenía Péiou,
care astăzi trăiește în satul Megáli Panagiá, lângă Ierissós. Pe atunci avea
doar 17 ani.
Evghenía Péiou a participat la lupta de la Karyés (16 octombrie 1948) și
la prădarea Sfintei Mănăstiri Iviron
Astăzi, după 50 de ani, Evghenía Peiou își aduce aminte de acea aventură
care a durat două zile. ,,Am păcătuit”, spune Evghenía. Și monahii bătrâni
își aduc aminte cum au intrat atunci femeile în mănăstire, însă nu vor să
vorbească despre asta.
***
Ploaia te pătrundea până la os. Automatul Mauser pe care îl primise era
foarte greu, iar ea era încă un copil. I se făcuse foame și îi era frig. Ceea ce o
speria, însă, cel mai mult, așa cum stătea în fața porții Mănăstirii Ivir, era
ideea că este femeie și că a intrat în Sfântul Munte. Era luna octombrie a

2. anului 1948. Pe atunci, Evghenía Péiou avea doar 17 ani. Trecând prin satul
ei, Megáli Panagiá din Halkidikí, bărbații înrolați în așa zisa Armată
Democrată [brigăzi înarmate fidele doctrinei socialist-comuniste, n.tr.] au
luat-o împreună cu ei. Una dintre operațiunile pe care partizanii comuniști le
aveau în plan era intrarea pe teritoriul Sfântului Munte pentru a strânge
provizii. Evghenía i-a urmat. A mers ore întregi pe jos și, în ciuda fricii care
o stăpânea, dintr-o dată s-a trezit în fața Mănăstirii Ivir, cu arma în mână.
,,Îmi era foarte frică. Auzisem că le era interzis femeilor să intre în Sfântul
Munte. Plutonul în care eram eu ajunsese la Mănăstirea Iviron. Monahii nu
au vrut să deschidă poarta. Eu nu am tras nici un foc. Nu trecea nimeni pe
acolo. Atunci, îmi aduc aminte că un partizan a sărit poarta și a deschis-o.
Eu n-am intrat înăuntru. Aveam arma în mână și așteptam să văd ce se
întâmplă. Eram singură, acolo, în fața intrării, dar cred că mai erau și alte
femei pe aproape”.
Cișmeaua
Evghenía nu-și poate explica cum de-a putut să calce interdicția de a intra în
Athos și evită să vorbească despre asta. Însă, atunci nu prea a avut de ales:
căpitanul ei, Kóstas Papagheorghíou, avea nevoie de ea.
,,Arma era mai mare decât mine. Îmi amintesc și acum frumoasele cișmele
împodobite cu capete de șarpe în loc de robinet, care se aflau în fața
mănăstirii. Partizanii au încărcat pe catâri haine și alimente. Amuzant este
faptul că au luat și tot ceea ce avea tatăl meu, care pe atunci era muncitor în
Sfântul Munte. Eu am aflat despre asta mai târziu”. Atunci, zeci de rebeli
înarmați se răspândiseră peste tot în Sfântul Munte și căutau să adune
provizii. Au încărcat 350 de catâri cu provizii de tot felul. Evghenía a rămas
la mănăstire timp de două zile. De altfel, ca să își mai alunge frica,

3. fredona ,,Luptăm, cântăm, și pe fasciști îi vânăm”, un imn pe care îl cântau
toți comuniștii pe atunci. Câteodată își mai făcea și semnul Sfintei Cruci.
Mănăstirea Iviron, imagine de arhivă
,,S-a întâmplat ce s-a întâmplat, dar, trebuie să vă spun că nici un partizan nu
a făcut nici cea mai mică stricăciune mănăstirilor. Noi aveam nevoie doar de
haine și de mâncare. Zile întregi petrecuserăm mâncând doar castane. Îmi
amintesc că eu purtam niște pantofi mai mari decât numărul meu. Intraseră
pământ și pietricele în ei și aveam răni la picioare. Eu mă rugam de
partizani să plecăm de acolo. La Karyés se dădeau lupte între trupele noastre

4. și jandarmi. Monahii se ascunseseră. De frică, nu mai circula nimeni, nimeni
nu mai ieșea din chilii”.
De altfel, monahii fuseseră atacați și în 1947, fără să opună vreo rezistență,
nedorind să intre în conflict cu nimeni. Jandarmii au încercat să țină piept
partizanilor, dar nu au reușit. Monahii, neavând de ales, au oferit tot ce
aveau, ca să nu fie primejduite mănăstirile. Timpul se scurgea încet, apăsător
pentru toți, mai ales pentru tânăra partizană care, pe zi ce trece, conștientiza
tot mai mult ceea ce săvârșise.
Avioanele
,,După ce partizanii au luat ce era de luat, am luat-o înapoi spre casă. Ne-am
oprit la Gomáti și ne-am odihnit într-o poiană. Acolo ne-au reperat
avioanele. La Néa Róda au început să ne bombardeze. Îmi amintesc de o
tânără, de loc din Pont, care fusese rănită. Au dus-o undeva, la adăpost.
Sărmana, suferea foarte mult. Striga întruna: ,,Ah, mamă, o să mor!”, iar la
scurtă vreme a și murit. Imediat ce au aflat de moartea ei, monahii au spus
că aceasta a fost pedeapsa Maicii Domnului fiindcă intrase în Munte.
Evenimentul a ajuns să fie foarte cunoscut în acea perioadă.
Evghenía trăia permanent cu frică, deși timp de doi ani și jumătate, cât a stat
în brigada lui Papagheorghíou, nu a tras nici măcar un foc de armă. ,,Nu
voiam să împușc pe nimeni. Nu trăsesem nici un foc de armă. Pe atunci
eram doar un copil”.
Armata guvernamentală a trecut la contraofensivă, iar unitățile de partizani
comuniști din Halkidikí se aflau într-o situație foarte dificilă. Evghenía s-a
predat la Galátisa. A fost judecată de către un tribunal militar, iar mai apoi a
fost eliberată și s-a întors în satul ei. Erau vremuri grele pentru toți. S-a
căsătorit cu vecinul ei, Kóstas. Ironia sorții este că, atunci când ea intra în
Sfântul Munte, viitorul ei soț lucra acolo, la pădure, împreună cu tatăl ei, iar

5. când au început bombardamentele, s-au ascuns amândoi. După ce au ieșit
din ascunzătoare, au descoperit că măgarii lor fuseseră furați de partizani.
,,Îmi amintesc de parcă s-a întâmplat astăzi. La Mănăstirea Vatoped s-au dat
lupte grele. Acolo, un jandarm a ucis un partizan. L-au înmormântat nu
departe de mănăstire”, își amintește domnul Péiou, care nu avea de unde să
știe viitoarea lui soție se afla atunci, acolo, împreună cu partizanii…
Astăzi, în Megáli Panaiá, unul dintre cele mai frumoase sate din Halkidiki,
oamenii nu-și mai amintesc bine acest episod, cu Evghenía. Își mai
amintesc, însă, de comandatul partizanilor, Papagheorghíou, de moartea lui,
dar, despre Evghenía, fata care a intrat în Sfântul Munte, nu. Nici ea însăși
nu vrea să-și mai amintească acea perioadă. S-a măritat, a făcut doi copii, și
viața ei a curs liniștită. Câteodată, când e singură, gândurile îi mai zboară
spre acele vremi.
1947. Echipa lui Papagheorghíu se luptă cu jandarmii
Ostilitatea dintre partizani și Sfântul Munte exista încă din 1945. Atunci, în
fața pericolului iminent, au fost trimiși 36 de jandarmi, care și-au asumat
responsabilitatea de a apăra Sfântul Munte. În 1947, un grup de partizani,
avându-l în frunte pe Papagheorghíou, a atacat postul de jandarmi din Dáfni,
au cucerit postul de poliție și biroul vamal și au prădat foarte multe
magazine. În ziua următoare, au plecat de acolo cu foarte multe provizii:
haine și mâncare. Însă, grupul nu a fost norocos, fiindcă a fost identificat de
pe vasele militare care se aflau în port și a fost atacat prin surprindere.
În 1948, partizanii comuniști s-au întors în număr mai mare, în jur de 400 de
oameni, iar printre luptători se aflau și femei, precum Evghenía și prietena
și consăteanca ei, Mariánthi. Lupta a durat opt ore.

6. Și astăzi monahii și-l mai amintesc pe comandantul Jandarmeriei, Panaiótis
Panaiotákos, cum umbla cu pistolul în mână, căutând partizani. Un rebel a
fost ucis în timp ce încerca să incendieze o biserică în Karyés.
Karyes, imagine de arhivă
După cum povestesc cei care au trăit evenimentele de atunci, partizanii au
furat alimente și haine de la mănăstirile Hilandar, Esfigmenu, Iviron (acolo
unde Evghenía avea misiunea de a asigura paza intrării în mănăstire),
Caracalu, Filotheu și Zografu. Statul Major al Armatei a hotărât să ia măsuri
radicale și a dat ordin jandarmilor să elimine grupările de partizani înarmați.
În lupta împotriva rebelilor comuniști a luat parte și flota ancorată în port,

7. dar și aviația. Cu toate acestea, partizanii aveau și la Sfântul Munte
susținători în rândul monahilor, mai ales printre cei care viețuiau la chilii,
dar și din rândul celor care viețuiau în chinovii, dar nu aveau nici o
influență în cadrul conducerii Sfântului Munte, nici în alegerea egumenilor
mănăstirilor.
,,Mâncam castane și acest lucru ne ținea în viață”
Era vara anului 1948. Evghenía, care, pe atunci avea doar 17 ani, stătea la
fereastră și îi privea cu admirație pe partizanii care treceau prin fața casei ei.
Comandantul Papagheorghíou era chiar din satul ei. Într-o seară, partizani
înarmați au trecut și pe la ea pe-acasă și au luat-o împreună cu alte 12 fete
de vârsta ei. A învățat să cânte ,,Toți la arme, copii, ca libertate să avem”.
Deși, la început a pornit cu foarte mult entuziasm, mai apoi și-a făcut foarte
multe probleme de conștiință din pricina fărădelegilor care se făceau. ,,În
prima zi ne-au dat să mâncăm carne, pe care o țineau în niște saci. N-am
putut să mănânc. Picioarele mi se umpluseră de răni. La început, pe noi,
femeile, ne puneau santinele. Eu, însă, n-am folosit niciodată Mauser-ul pe
care-l aveam. Eram doar un copil. De foarte multe ori am vrut să plec acasă,
dar nu m-au lăsat”.
În ajunul sărbătorii Sfântului Dionisie Areopagitul, grupul lui
Papagheorghíou a intrat în Sfântul Munte. ,,Am pornit la drum noaptea.
Ploua. Aveam nevoie de hrană, și singurul loc unde găseam așa ceva, după
cum spuneau cei mai vechi dintre partizani, erau mănăstirile. Acolo aveau de
toate. Noi eram înfometați și sufeream foarte mult. Oamenii simpli nu aveau
să ne dea nici măcar pâine. Am trecut prin pădure și am mers așa până am
ajuns la Iviron. Drumul a fost un martiriu pentru fiecare dintre noi. Eu
simțeam că o să mă prăbușesc. Mâncam doar castane, doar asta ne-a ținut în
viață. Mă gândeam că am săvârșit un mare păcat intrând în Athos. Părinții
mei erau oameni cu frică de Dumnezeu, tatăl meu chiar lucra în Sfântul

8. Munte. Mi-a fost frică la început, și această frică m-a stăpânit tot timpul. Mă
temeam că ceva rău o să mi se întâmple. Se auzeau fel de fel de lucruri pe
atunci. Despre pedepsele Maicii Domnului, despre minuni, și multe altele”.
,,Se plimba cu pistolul în mână”
Părintele Kosmás, în vârstă de 70 de ani, a fost una dintre victimele
partizanilor comuniști. ,,Eu aveam cizmărie la Karyés. Au intrat înăuntru și
au luat tot ce-au găsit: pantofi, cizme, pielărie… Aveau nevoie de astea. Noi
n-aveam ce face, nu ne puteam împotrivi. Au fost vremuri grele pentru toată
lumea”.
Monahul Efthímios, cizmar la Karyés, căruia partizanii i-au furat pantofi,
cizme și alte obiecte de piele în timpul acțiunii de strângere de provizii.
La vremea aceea, părintele Efthímios era responsabil cu biserica de la
Karyés. ,,În ziua aceea era sărbătorit Sfântul Dionisie Areopagitul. Era o zi
de sâmbătă, și, după cum se obișnuiește, făcusem Dumnezeiasca Liturghie
la biserica din cimitir. Atunci au început împușcăturile, parcă luase foc
pământul. Am încercat să ascundem un jandarm, pentru a nu fi linșat de
comuniști. Slavă Domnului, am reușit să-l salvăm”.
Părintele Efthímios își aduce bine aminte când au venit partizanii la Karyés.
Câțiva dintre ei încinseseră o horă în mijlocul pieței. Parcă și acum vede
cum se plimba o femeie cu pistolul în mână. Partizanii au trecut și pe la
chilia lui, iar bătrânul său le-a dat să bea tsipouro. Aveau făină în pivniță,
dar nu le-au luat-o…
Își aduce și acum aminte de vremurile acelea și râde ușor. Cât despre
femeile care au încălcat interdicția și au intrat în Atos, nu are nimic să le
reproșeze. ,,Nu au vrut, multe dintre ele au fost luate cu forța de partizani.
Așa a fost atunci, nu aveam ce să facem”.

9. ,,Au dispărut fără urmă…”
După înfrângerea partizanilor comuniști, monahii n-au avut grijă să păstreze
cele care să amintească de evenimentele de atunci. În anii de dinainte,
avuseseră grijă să evite orice conflict cu partizanii, deși câțiva monahi îi
ajutau constant pe partizani cu alimente și îmbrăcăminte. ,,Motivul pentru
care s-a făcut acest compromis a fost protecția mănăstirilor și a odoarelor
sfinte. La fel s-a întâmplat și în perioada ocupației germane. Nimeni nu
dorește un regim de ocupație, însă, cumva trebuia să fie protejată această
moștenire culturală veche de secole”, spune părintele Ioanichie.
În ceea ce privește intrarea femeilor în Sfântul Munte, aceasta a fost o
consecință a războiului, pe care nimeni nu a putut să o evite, din moment ce
jandarmii fuseseră încercuiți de către partizani. Era singura dată, cel puțin
din ceea ce se cunoaște, când au intrat femei în Sfântul Munte, mergând pe
jos dinspre Ouranoúpolis. De-a lungul vremii au mai fost diferite istorii cu
femei care s-au îmbrăcat în haine bărbătești, sau, care, înotând, au ajuns în
Munte.
Canoanele sunt păstrate cu sfințenie până în zilele noastre, și, chiar și cei
care se consideră inovatori sunt de acord cu păstrarea interdicției femeilor
de a intra în Sfântul Munte. ,,Din ce motiv să se strice o tradiție care datează
de secole? Sfântul Munte este simbolul monahismului. Este un fenomen
unic în lume și tot așa trebuie să rămână”, spune părintele Ioanichie.
În ziua de 27 aprilie 1945 în Sfântul Munte a sosit primul detașament al
Jandarmeriei. Din cadrul acestor forțe făceau parte 36 de jandarmi.
Cea dintâi confruntare serioasă a războiului civil grec pe
teritoriul Sfântului Munte a avut loc abia doi ani mai târziu: atacul asupra
portului Dafni, la 23 martie 1947. Atunci, 42 de partizani înarmați, conduși

10. de K. Papagheorghíou și A. Kazákos au făcut joncțiunea cu grupul condus
de Th. Dambásis. Acest grup a imobilizat garda formată din 3 oameni ce
asigura paza postului de jandarmi, a ocupat biroul vamal, biroul de poștă,
postul de poliție și magazinele comerciale de acolo.
Capitala Karyes în anii ’40. Imagine de arhivă
În ziua următoare, la orele 3 noaptea, au încărcat proviziile pe care le
strânseseră (alimente, 110 saci cu făină, îmbrăcăminte, echipament medical
și de telecomunicații) pe vasul ,,Sfântul Nicolae” care se afla ancorat în
portul Dafni, și au pornit, având ca punct de sosire Arkoúda-Halkidikí. În
după-amiaza aceleiași zile, un detașament de jandarmi, ajutat de vase ale
pazei de coastă, i-a ajuns din urmă pe partizani. În confruntarea care a urmat,
partizanii au fost nevoiți să renunțe aproape la toate proviziile pe care le

11. confiscaseră, și, deși au înregistrat serioase pierderi umane (conform
rapoartelor Jandarmeriei, 2 morți și 2 răniți), au reușit să scape. În același
raport se precizează că jandarmii nu au avut nici o pierdere.
Străduță în Karyes, anii ’40. Imagine de arhivă
Cea mai importantă confruntare, însă, a avut loc în zorii zilei de 16
octombrie 1948, la Karyes, între jandarmi și aproximativ 400 de partizani
comuniști.

12. Incursiunile rebelilor în Sfântul Munte
– 22 aprilie 1948, 30 de partizani comuniști au intrat în Sfântul Munte și au
jefuit Mănăstirea Hilandar.
– 5 august 1948, căpitanul Papagheorghíou, împreună cu un grup de soldați,
a prădat Mănăstirea Esfigmenu.
– 18 octombrie 1948, același căpitan Papagheorghíou, însoțit de un grup de
partizani, a jefuit Mănăstirea Caracalu.
– 8 noiembrie 1948, căpitanul Papagheorghíou a jefuit Mănăstirea Filotheu.
– 17 noiembrie 1948, căpitanul Papagheorghíou a încercat să jefuiască
Mănăstirea Zografu, unde se găseau călugări bulgari. Asaltul lor a fost însă
respins de forțele de jandarmi care păzeau mănăstirea.
Karyes în anii ’40. Imagine de arhivă
Anul 1948 a fost un an tulbure pentru Sfântul Munte. La 3 decembrie 1948,
Statul General al Armatei a cerut curățarea zonei de elementele partizane

13. active existente, și, în acest scop, au trimis noi unități de jandarmi și
provizii. În perioada următoare, unitățile de jandarmi au atacat prin
surprindere grupările de partizani. În același timp, au fost aduse trupe din
Corpul Jandarmilor și din Detașamentele Mixte de Urmărire pentru a
apăra ,,trecătoarea lui Xerxes”, în timp ce ambarcațiuni ale Flotei Militare
patrulau în zonă. În anul 1949, în regiune încă se mai găseau forțe
importante ale Jandarmeriei (160 de ofițeri și infanteriști) și ale
Detașamenteleor Mixte de Urmărire, 40 de ofițeri, și trupe formate din
rezerviști care patrulau în zonă. Din vara lui 1949, numărul soldaților a
început să se împuțineze.
Străduță în Karyes, anii ’40. Imagine de arhivă

14. La 10 iunie 1949, 150 de partizani înarmați, avându-l în frunte pe căpitanul
Papagheorghíou, au încercat să intre în Sfântul Munte, dar au fost respinși la
,,trecătoarea lui Xerxes”. În timpul atacului, partizanii comuniști au cucerit
două posturi de pază ale Detașamentelor Mixte de Urmărire. Insurgenții au
intrat în satul Néa Róda, au luat alimente și animale, însă, la orele 3 după-amiază,
au fost nevoiți să se retragă către Gomáti, din pricina tirurilor de
artilerie ale Armatei. În continuare, în luptă a intrat și aviația, rebelii
înregistrând pierderi însemnate.
Karyes în anii ’40. Imagine de arhivă
Odată încheiată această luptă, Sfântul Munte nu a mai fost implicat în
războiul civil grec al anilor ’50.

15. Comandantul rebelilor, căpitanul Papagheorghíou, cel care a coordonat toate
atacurile avea să fie arestat la 8 ianuarie 1950 în satul Megáli Panaiá și apoi
executat.
3. Amintirile Egumenului Gavriil Dionisiatul
Bătrânul Gavriil, Egumen al Mănăstirii Dionysiou
Cea mai violentă confruntare dintre comuniști și jandarmi a avut loc în zorii
zilei de 16 octombrie 1948. La ea au luat parte nu mai puțin de 400 de

16. partizani comuniști înarmați, care făceau parte dintr-o unitate a Diviziei a
VI-a a “Armatei Democrate”.
Aceste forțe militare numărau în rândurile lor și foarte multe femei, iar
operațiunea pe care au întreprins-o la Sfântul Munte a avut drept scop
aprovizionarea cu alimente, dar și înrolarea în armata lor a locuitorilor din
Halkidikí, care se refugiaseră la Sfântul Munte. După încheierea acestei
operațiuni, forțele combatante ale rebelilor urmau să meargă la Kákavo,
acolo unde staționa întreaga Divizie a VI-a a insurgenților. Comandant al
partizanilor era P. Erithriádis, iar atacul a urmărit atingerea a două obiective:
1. Ocuparea clădirii în care se găsea biroul guvernatorului Sfântului
Munte, P. Panaiotákos. Acesta, împreună cu alți 4 bărbați, după 8 ore
de luptă, a respins atacul rebelilor, pricinuind serioase pierderi în
rândul acestora din urmă. Clădirea în care se găseau birourile, a
suferit, însă, foarte multe stricăciuni, atunci arzând o importantă parte
a arhivei guvernatorului.
2. Ocuparea clădirii care adăpostea forțele de jandarmerie. Din fericire,
nici acest obiectiv nu a fost atins de către rebeli. Din rândul
jandarmilor, un singur soldat a fost rănit, pe când rebelii au avut 2
morți și 5 răniți. În această luptă a fost rănit și căpitanul
Papagheorghíou.
De la Karyés, rebelii au luat alimente, îmbrăcăminte și bani. Tot atunci au
fost prădate și mănăstirile Iviron și Vatoped, și au fost făcute și numeroase
recrutări cu forța. Cu proviziile încărcate pe 80 de animale de povară,
comuniștii vor părăsi Sfântul Munte la 17 octombrie 1948. În timp ce se
retrăgeau, au fost identificați de către avioanele militare și, timp de două
zile, cât a durat călătoria lor de la Karyés până la Kákavo, avioanele au
bombardat continuu pozițiile acestora. În același timp, vor fi atacați și de pe
mare, de pe vasele militare care se aflau în zonă. Rebelii au înregistrat atunci
pierderi însemnate, pierzând aproape toate proviziile pe care le confiscaseră.

17. Egumenul Gavriil Dionysiatul
În legătură cu acest subiect, părintele Gavriil scrie următoarele:
,,Octombrie 1948. Războiul pe care bandiții [partizanii comuniști] l-au
declanșat se întinsese în toată țara, dar luase o amploare mai mare în nordul
țării, acolo unde era mai facilă aprovizionarea lor de către statele comuniste
din vremea aceea. În Halkidikí, datorită reliefului muntos, dar și a situației
materiale prospere a locuitorilor din sate, existau 3-4 astfel de bande de
răufăcători [partizani] al căror scop principal era încercuirea Tesalonicului,
acțiunile de sabotaj, și înrolarea de soldați din rândul populației civile, cu
voia sau fără voia acestora. Populația din aceste regiuni, pentru a evita
înrolarea forțată, persecuțiile sau chiar asasinatele, la care se dedau
comuniștii, și-au părăsit casele, agricultorii mergând în provincia Kasándra,
orășenii și cei care aveau mici afaceri în domeniul industrial, la Tesalonic,
Políghiros și Arnéa, iar muncitorii și tăietorii de lemne la Sfântul Munte,
acolo unde, cu doi ani mai devreme migraseră și crescătorii de animale cu
vacile și ciobanii cu turmele lor. Astfel, populația din Sfântul Munte a
crescut de patru ori, iar 2/3 din aceasta era formată din săteni refugiați din
satele din Halkidikí. Având știință despre aceste lucruri, conducerea

18. comuniștilor a inițiat 2-3 incursiuni la Dafni, Esfigmenu și în alte câteva
puncte în apropierea istmului ,,Xerxes”.
Din păcate, din motive necunoscute nouă, Statul nu a luat atunci măsurile
cele mai potrivite pentru apărarea trecătorii Xerxes, singura măsură fiind
instalarea unui post de jandarmi, lucru care nu a fost suficient în condițiile
dificile de atunci.
În mai multe rânduri, Sfânta Chinotită, prin scrisori dar și prin epitropi
trimiși atât la Atena, cât și la Tesalonic, a cerut întărirea pazei trecătorii și
alcătuirea unor brigăzi militare care să patruleze în zonă, dar nu am primit
nici un răspuns.
Prin luna septembrie era evident faptul că rebelii urmează să treacă în
peninsulă, fiindcă comandamentul lor general fusese mutat mai la nord, fiind
semnalate mutări de trupe din Langadá și Nigríta spre Halkidikí.
Din nou, Sfânta Chinotită a semnalat pericolul existent și a cerut
suplimentarea numărului de jandarmi la Sfântul Munte, dar, din nou, cererea
a fost în zadar. Și, astfel, pe la mijlocul lunii octombrie, un grup de
aproximativ 100 de rebeli au pătruns în Atos prin istm, și, la adăpostul
nopții, au ajuns tocmai la Karyés. Din fericire, au fost observați de câțiva
monahi care locuiau la chiliile de lângă Karyés, iar aceștia au mers și au
informat Jandarmeria, aceasta luând măsurile de rigoare pentru ca posturile
sale de control să nu fie luate prin surprindere de către rebeli. Acest lucru a
permis dejucarea planurilor partizanilor comuniști, care, atunci când au dat
semnalul de atac asupra clădirilor Jandarmeriei și ale guvernatorului
Sfântului Munte, au întâmpinat rezistență din partea jandarmilor. Au urmat
confruntări care au durat o zi întreagă, sub o ploaie apăsătoare de toamnă. În
cursul luptelor, trei dintre rebeli au fost uciși, iar de cealaltă parte, jandarmii
nu au înregistrat nici o pierdere.

19. În ziua următoare, bandele de răufăcători s-au dedat la acte de jaf asupra
chiliilor și a magazinelor, iar femeile care veniseră cu ei, cu arme în mână,
călcând tradiția sfântă a avatonului, care le interzicea să intre în Atos, au
încins o horă chiar în fața clopotniței de la Protaton, și, cu accent caucazian,
le spuneau părinților adunați acolo: «Ia să vedem dacă Panaghía voastră va
face vreo minune cu noi, fetele». Atunci, Maica Domnului Pantánassa s-a
milostivit și nu i-a pedepsit pe cei care au hulit, dar, de atunci, ei nu au mai
avut zile de liniște. La puțin timp, într-o luptă la Flórina, au murit nu mai
puțin de 1200 de comuniști partizani, foarte mulți dintre ei fiind răniți sau
luați prizonieri atunci. În numai un an de zile, toată lucrarea lor plină de
impietate s-a spulberat precum cenușa care, aruncată în vânt, este
împrăștiată în cele patru zări.
Armata noastră, cu ajutorul lui Dumnezeu și a Maicii Domnului, i-a zdrobit
pe rebeli, oriunde i-a întâlnit, iar în luna august a anului următor, au fost
definitiv stârpiți în adăposturile lor tâlhărești din munții Grámmos și Vítsi,
și nu a mai rămas în Grecia decât ruinele pe care, comunismul cel care ura
din suflet pe Dumnezeu și Biserica, a încercat să creeze o societate atee. Nu
a mai rămas decât amintirea faptelor lor nelegiuite, și blestemul veșnic al
poporului nostru asupra capilor lor, care, părăsind credința și trădându-și
țara, au slujit intereselor țărilor comuniste din vremea aceea.
Spre seară, tâlharii au plecat din Karyés, prădând tot ce au întâlnit în cale,
chilii și magazine. Au încărcat tot ce au putut pe animalele de povară, iar
ceea ce nu a mai putut fi luat (orez, paste și altele) a fost aruncat pe jos, în
noroi, numai și numai pentru a face stricăciuni. Lucrul cel mai josnic pe care
l-au făcut în timpul jefuirii chiliilor și a bisericilor, și care caracterizează cel
mai bine fiarele acestea – fiindcă oameni nu pot fi numiți – este faptul că au
luat sfinte odoare ce se aflau în biserici, Evanghelii, racle argintate pentru

20. sfintele moaște, și le-au aruncat de-a valma, în saci unde se găseau alimente
și lucruri de tot felul, vrând ca mai târziu să le vândă pentru a obține bani.
Nu au apucat să își ducă planul la îndeplinire, cele mai multe lucruri fiind
găsite, mai târziu la Kroúsia, acolo unde au fost reperați și atacați. Plecând
din Sfântul Munte, au luat cu ei, cu forța, mai mult de 100 de oameni,
păstori, muncitori, tăietori de lemne și în jur de 150 de animale de povară pe
care au încărcat tot ceea ce au furat, dar și pe cei răniți din rândurile lor.
Toată această jalnică armată a trecut nestingherită prin ,,istmul lui Xerxes”,
deși se găseau acolo două vase ale pazei de coastă, în scurt timp sosind și
distrugătorul ,,Slava”. Nu s-a acționat în nici un fel, însă, pentru ca nu
cumva, în cursul confruntării, să fie omorâți oameni nevinovați din rândul
celor care fuseseră luați prizonieri din Karyés.
Jefuirea și pângărirea Sfântului Munte, pe care l-au cinstit și îl cinstesc
oameni care nu sunt nici greci, și nici măcar creștini, va rămâne o amintire
dureroasă și rușinoasă, că au existat, în secolul al XX-lea, greci și
grecoaice, fie și doar cu numele, care au călcat în picioare dumnezeieștile
rânduieli.
De aceea, sub clopotnița de la Protaton stă scris: ,,În acest loc sfânt au jucat
femeile nerușinate dansul tâlhăresc, care este urâciunea pustiirii”.