Ada kaleh

1. “Pe Ada-Kaleh, timpul ne prisosea”
„Toţi au pe lumea asta o patrie. Noi nu avem şansa asta“
Cartea „Ada-Kaleh sau Orientul scufundat“ a cineastului Marian Ţuţui, lansată
la finalul lunii ianuarie de Editura Noi Media Print, a sfârşit prin a fi cea mai
bine ilustrată lucrare despre insula aflată acum la 30 de metri sub apă;
aceasta, deşi autorul recunoaşte franc în prefaţă că a intenţionat, de fapt, să
scrie un scenariu de film documentar despre Ada-Kaleh.
O întâlnire cu Gheorghe Bob – care a venit într-o bună zi la Arhiva naţională
de Filme, solicitând pelicule despre insulă – l-a molipsit pe Marian Ţuţui cu
„microbul“ oriental, iar scenariul preconizat a devenit un album ilustrat şi bine
documentat, doldora de cărţi poştale, fotografii şi gravuri, dar şi de informaţii
grupate în capitole cu subtitluri atent ticluite („Aici aflăm diversele nume care
i s-au dat, însă timpurile vechi rămân în negură“, „Tihna de la începutul
veacului al XIX-lea şi până în 1967“ etc.).
Se evidenţiază, mai cu seamă, stop-cadrele din pelicule cu şi despre insulă
(„Ultima primăvară pe Ada-Kaleh-1968”; „Salutări din Ada-Kaleh-1968”;
„Monumente la Porţile de Fier-1967”; „Acolo unde Dunărea se întâlneşte cu
Carpaţii-1965”; „Şopârle-1965” etc.), dar şi inventarierea unor mărturii ale
celor care au locuit pe Ada-Kaleh până la sfârşitul ei.
Ulvye Regep din Orşova povesteşte:
„Tinerii se căsătoreau şi din dragoste, şi după voia părinţilor, din obligaţii
familiale sau pecuniare. Toţi eram ca o familie. Dacă se iubeau doi, ştia toată
insula.
Au fost odată, cam prin 1937-1938, douăzeci de nunţi o dată.

2. S-au fotografiat toate miresele“. Tülay Tunalîgîl din Istanbul rememorează:
„Era o altă atmosferă. Chiar şi mirosul era diferit. Pe lângă case era o aromă
de fructe. Fructele erau fierte în cazane mari pentru marmeladă.
Mergând spre piaţă puteai să simţi mirosul de tutun. Mergând spre apă puteai
să simţi mirosul de muşchi“. Şi parcă-i simţi tristeţea lui Cafer Ismaloglu, din
Herculane:
„Toţi au pe lumea asta o patrie. Chiar dacă locuiesc departe, îşi pot vizita
locul natal când vor. Noi nu avem şansa asta“.
Ada-Kaleh, insula scufundată
Istoria insulei aflată odinioară la 4 km sud-est de Orşova şi 18 km de Drobeta
Turnu Severin începe de mult, în timpuri aproape imemoriale, când Herodot o
numea Cyraunis şi o descria astfel:
„lungimea insulei - 200 de stadii, îngustă, plină de măslini şi de viţă sălbatică“.
Dincolo de legende şi denumiri diverse, insula apare pentru prima dată
menţionată într-un document oficial pe 22 februarie 1430, într-un raport al
cavalerilor teutoni către regele Sigismund al Ungariei; în document apare
precizarea: „pe insula Saan erau 216 oameni“.
Mai târziu, insula, denumită deja Ada-Kaleh (Insula Fortăreaţă, Insula Cetate,
în turceşte), trece de nenumărate ori de la turci la austrieci şi viceversa, în
perioada 1718-1738 austriecii construind pe insulă o cetate cu 20 de turnuri şi
şase porţi de intrare; un sistem de fortificaţie de tip Vauban.
În 1919 e instalată prima garnizoană românească pe Ada-Kaleh, iar Tratatul
de la Lausanne (1923) consfinţeşte apartenenţa insulei la România.
Una dintre vizitele memorabile pe insulă în anii interbelici e cea a Regelui
Carol al II-lea, la 4 mai 1931, vizită în urma căreia insularii redobândesc o
serie dintre privilegiile pierdute pe parcursul timpului: societatea „Musulmana“
are voie să introducă pe Ada-Kaleh, fără plata taxelor vamale, o serie de
produse în anumite cantităţi (tutun, zahăr, băuturi spirtoase, cafea, obiecte de
suvenir, fesuri etc.).
În anii comunismului, numărul turiştilor scade considerabil (în 1932, Ada-
Kaleh devenise staţiune climaterică), mai cu seamă în perioada în care
relaţiile dintre România şi Iugoslavia erau la cota de avarie.
Povestea insulei se apropie de sfârşit atunci când demarează lucrările la
sistemul hidroenergetic şi de navigaţie Porţile de Fier.
Un proiect al istoricului C.S. Nicolăescu-Plopşor prevede reamplasarea
monumentelor de pe Ada-Kaleh pe insula Şimian, cetatea şi monumentele
funerare sunt mutate, dar locuitorii se împrăştie în Turcia, Constanţa, Orşova,
Turnu Severin, Bucureşti.

3. Pe parcursul lui 1969 insula e acoperită treptat de apă; şi, după moartea
academicianului Plopşor, proiectul refacerii insulei pe Şimian e abandonat
(povestea revine în actualitate pentru scurtă vreme în 2006, pentru a se
scufunda apoi cu totul în uitare).
Gheorghe Bob avea 6 ani când a ajuns pe Ada-Kaleh şi a părăsit-o când avea
26. Şi-a petrecut pe insulă copilăria şi tinereţea şi-acum povesteşte despre
colţul de Rai în care a trăit două decenii pe ton egal şi liniştit.
Povesteşte cu răbdare, la timpul prezent; un prezent etern, continuu, o formă
de a ţine amintirile vii.
Povesteşte cu detalii, cu ochi de monografist, căci i-au rămas în minte chipuri
şi imagini, gusturi şi mirosuri.
Povesteşte cu ochii copilului, dar adună totul cu mintea adultului: nimic nu
trebuie să se piardă din istoria insulei, tot aşa cum în faimoasa dulceaţă de
smochine de pe Ada-Kaleh toate seminţele trebuie să rămână în interiorul
fructului.
Domnule Bob, să o luăm cronologic: cum aţi ajuns pe Ada-Kaleh?
Aici e vorba de primele amintiri şi sunt vechi, foarte vechi primele amintiri.
Sunt trecute cu mult peste 60 de ani.
M-am născut în 1942. Şi dacă tot e la modă să ne considerăm victime, aş
putea fi şi eu considerat o victimă a celui de-Al Doilea Război Mondial, ca
atâtea mii şi mii de copii rămaşi orfani de tată.
Deci, mă nasc în timpul războiului, în 1942, undeva în Filiaşi, la familia
părinţilor mamei; tatăl meu pleacă în război şi de atunci nu mai ştim de el.
Mama şi părinţii ei părăsesc Filiaşul şi ajung în Dănceu, o comună mai
apropiată de Turnu Severin, iar mama începe să-şi caute de lucru.
Realizează că rămâne singură să crească acel copil pe care-l avea.
În perioada aceasta, avea o soră căsătorită pe insula Ada-Kaleh cu un turc.
N-am reţinut prin ce minune a ajuns mătuşa pe Ada-Kaleh.
Cert este că mama căutându-şi de lucru, având şi un copil, eu eram mereu
lăsat când la bunici, când la un frate al ei şi astfel ajung şi la mătuşa din
insulă...
Când se întâmpla asta?
Cam prin toamna lui 1948, primăvara lui 1949. În jur de 6 ani, cam aşa să fi
avut. Şi, vedeţi, copilul face diferenţa.
Satele româneşti le ştim; chiar dacă unii nu vor să recunoască şi zic că erau
grozav de grozave, nu e adevărat; am trăit pe viu şi ştiu uliţele alea pline de
ţărână, de nămol.

4. În fine, am făcut drumul până la Severin cu căruţa, de acolo cu o cursă CFR
până la Halta Ada-Kaleh şi acolo, prima amintire, normal, e barca.
Mă urc în barcă, văd apa aia aşa maaaare, imensă pentru copilul de atunci...
Cu un pic de teamă, dar eram curios. Priveam în jur, apa clipocea, auzeam
vâslitul vâslelor, ajung la debarcaderul de pe insulă...
Vedeţi, exista verdeaţă şi în satele noastre, dar aici era o abundenţă de
verdeaţă, totul era verde.
Se povesteşte că era un colţ de Rai...
Da, aşa simţeam eu atunci.
Ziceam mai târziu că a fost o dată insula Ada-Kaleh, acolo unde, primăvara, şi
zidurile bătrânei cetăţii înfloreau. Înfloreau, de ce?
Pentru că între cărămizile acelea ale cetăţii, aşezate în timp, în sute de ani, de
când fiinţau ele, creşteau flori de gura-leului. Iar primăvara mă uitam în fundul
grădinii şi vedeam zidul de sus până jos înflorit...
„Smochinele, casa, cazemata, şi acum, după 60 şi ceva de ani, nu mi-au
dispărut din memorie”
Vedere generală a insulei Ada-Kaleh, anii ’40-’50

5. Mama a mers atunci, la sfârşitul anilor ’40, cu dumneavoastră, pe
insulă?
Mama vine cu mine atunci, mă lasă acolo şi se întoarce.
Se stabilise atunci la un serviciu în Turnu Severin.
Eu ajung aici, cobor din barcă, urc pe un fel de dig şi de-acolo, cu mătuşa de
mână, mergem pe un drum, pe o cale de acces cu piatră cubică; nicio
străduţă nu avea denumire acolo, în insulă.
Şi apare, la un moment dat, o imensă boltă de cetate, prima poartă de intrare
în cetate, iară un prilej de uimire pentru mine.
De acolo, trec printr-una, două, trei porţi din-astea, în stânga, în dreapta,
probabil aţi mai văzut imagini; acele guri căscate în zidurile de cetate.
Turiştii care veneau pe insulă, toţi se minunau; vă imaginaţi ce impact a putut
să aibă asupra mea...
Ajung la casa mătuşii care era undeva sus, pe cetate, construită; altă
curiozitate, alt prilej de a te minuna. Am şi acum imaginea ei în minte.
O casă reprezentativă pentru insulă, pentru că e menţionată şi în monografia
insulei. La data când ajung, în acea casă locuiau trei familii.
Era, într-un capăt al casei, capătul dinspre Est, o familie Abdulah: soţ, soţie,
doi copii. Partea din casă unde locuiau ei avea un nuc mare şi împrejurul
nucului, un fel de duşumea la o înălţime de 50-60 centimetri, închisă cu un
gărduleţ de protecţie şi o scăriţă de urcat; acolo, doamna familiei lucra la o
maşină de cusut de mână; lucra croitorie, şi copiii lângă ea.
La mijloc, între familia Abdulah şi familia mătuşii mele locuia preotul ortodox
din insulă, părintele Dosoftei.
Copilul Gheorghe Bob, la începutul anilor ’50, în dreptul primei porţi de intrare
în cetate, aşa cum a fost fotografiat de un reporter de la „România Liberă“
Dar erau atâţia români pe insulă încât să necesite prezenţa unui preot?
Existau câteva familii de români. De fapt, exista o singură familie de români
puri, adică soţ, soţie şi copii români.

6. Mai erau familiile mixte, cum era şi cea a mătuşii mele, o familie de unguri şi o
familie de nemţi.
Turci, în schimb, erau mai mult de 90%. Iar pe insulă erau, atunci când am
locuit eu acolo, în jur de 600 de oameni, 160-170 de familii.
Cert este că exista biserică ortodoxă pe Ada-Kaleh şi, pe lângă această
biserică ortodoxă, şi două capele ortodoxe.
Mai târziu, crescând, mă gândeam eu, aşa: oare voiau cumva să-i creştineze?
Şi am ajuns la partea din casă unde locuiau mătuşa mea şi unchiul turc.
Acolo, iarăşi ceva care m-a impresionat de la bun început, ceea ce mai târziu
am văzut că era comun tuturor locuinţelor din insulă: fiecare cameră avea
într-un colţ baia amenajată.
Fiecare cameră?
Da. De ce fiecare cameră...
În construcţia tipului de casă la ei, exista acea parte de locuinţă pentru bărbaţi
şi parte pentru femei; şi atunci, automat, fiecare trebuia să aibă şi baia în
colţişor. Iar în băi încă se mai păstra ceva în genul boilerului, cazan de aramă,
cu foc, încă funcţional. Vedeţi, la noi la ţară era ligheanul, copaia, cum se
denumeşte în fiecare zonă, acolo era acest cazan.
În faţa casei aveau o bucătărie de vară, în care mai dăinuia un mijloc de făcut
focul şi de gătit, foarte vechi, ceva cu un horn foarte mare, nu mai văzusem
aşa ceva până atunci.
Ies din casă, în curte şi, ca să ajung la wc-ul lor, mergeam pe marginea zidului
cetăţii. Curios, iarăşi, casa era construită sus, pe cetate, la înălţimea de 6-7
metri, fără gard de jur împrejur; şi erau copii, oameni, animale, dar nicio ştire
că vreun om de pe insulă ar fi căzut sau s-ar fi întâmplat ceva.

7. Vedere înfăţişându-l pe Bego Mustafa, un insular faimos, în interiorul cetăţii
de pe Ada-Kaleh
În afara acelui nuc imens din curte, mai era un dud acolo unde locuia mătuşa
mea. Existau pe Ada-Kaleh acele dude pe care ei le numeau, pe turceşte,
„şam-dudi”.
Un dud altoit, cu gust de mură, cu coada foarte tare; nu puteai să le rupi uşor,
cum rupem dudele noastre. Aveau un gust foarte plăcut dar când le rupeai,
fiind rezistente la coadă, te murdăreai pe mâini şi mâinile copiilor întotdeauna
erau pătate...
Şi apare acum şi fructul acela minune care îmi rămâne întipărit probabil pentru
totdeauna în minte: smochina. De unde veneam eu erau corcoduşe, mere,
pere.. Iar acolo, pe insulă, când am ajuns, am prins chiar această perioadă de
fruct copt. Şi îmi dă mătuşa mea un fruct din ăla, eu neîndrăznind încă să cer,
asemenea oricărui copil care, la început, face pe cumintele...
Vă spun, are un gust... Vedeţi, când îl mănânci mai târziu ai proprietatea asta
de a compara, până la vârsta aia ai mâncat tot felul de fructe, te-ai obişnuit cu
asta. Pentru copii e cu totul altceva.
Miezul acela roşu închis, spre negru, desfăcut, curăţit de coajă...
Mai târziu încoace, vin la o mătuşă a mea în Bucureşti, pe-atunci rula la un
film, „Povestea micului cocoşat”, iar o poveste cu nişte smochine.
Băiatul mănâncă nişte smochine, îi cresc urechi de măgar, ceva de felul
acesta. De-aia spun, smochinele, casa, cazemata, şi acum, după 60 şi ceva
de ani, nu mi-au dispărut din memorie.
Am mai citit undeva de “moşmoni”, de „turberighe”, fructe specifice
insulei...
Moşmonul e iar un fruct zis specific acolo, dar am găsit moşmonul în
Bucureşti; pe strada George Călinescu, la nr. 36 sau 37, între blocuri este o
casă cu curte şi are un moşmon acolo. Este un fruct ca o măceaşă mai mare,
de culoare maronie, tot aşa, cu mustăţile în sus. Se desfac mustăţile acelea,
se rup, se curăţă un fel de căpăcel şi, prin stoarcere, iese un gem natural,
foarte plăcut la gust.
Din pomi se culege în formă tare, se ţine până se înmoaie şi atunci se curăţă.
Parcă e pastă de măceşe dacă aţi mâncat vreodată.
Iar „turberighe” este o corcoduşă altoită, dulceagă la gust şi verde, aveam şi
din acelea în curtea casei. Aveam în faţa casei, unde era măsuţa, la trandafiri,
acolo...
„Debarcaderul era inundat de licurici şi noi, copiii, îi prindeam, îi
întorceam pe spate, dădeam cu limba şi ni-i lipeam în frunte”

8. Şi locuiesc o perioadă la această mătuşă. Copil fiind, tot în casa ei, eu român,
mi se face primul pom de Crăciun într-o comunitate de turci.
Iarăşi, o ciudăţenie. Mi se face pomul, venea o familie de turci pe la ei în
vizită, soţul, Masar, şi soţia, Omurli – şi numele lor încă le reţin; soţul, Masar,
fiind mai glumeţ din fire, mă învaţă să spun şi eu o poezie lui Moş Crăciun.
Poezia fiind un pic mai deocheată, o recit; suna cam aşa:
„Moş Crăciun cu paiu-n cur
Bate vântu’, paiul iasă
Moş Crăciun fuge şi beasă”.
Spun poezia asta, a doua zi dimineaţa nu mai este pomul.
Mătuşa mea îmi spune:
„Vezi ce-ai făcut? Te-ai luat după ăla, ai spus prostii”.
Dă-i, plângi, vaiete, nu ştiu ce...

9. Poarta de nord a cetăţii de pe Ada-Kaleh. În stânga, casa lui Hasan Ali
Kasap, în care a locuit Gheorghe Bob
Dar se vorbea în română sau...?
În familia mătuşii se vorbea şi în română, şi în turcă.
Dar nici mătuşa, nici mama – că a venit şi ea mai târziu – n-au reuşit să
stăpânească turca aşa cum am reuşit să o învăţ eu.
Şi asta datorită faptului că eram copil.
Fără să depui un interes anume te trezeşti că vorbeşti limba turcă.
Pe insulă se vorbea turceşte, dar chiar şi ei între ei când vorbeau mai
intercalau şi cuvinte româneşti. Pentru că ei aveau permanent contacte,
legături cu românii... Una, cu turiştii care veneau zilnic.
Dar în insulă, chiar dacă exista tot strictul necesar unui trai am putea spune
comparabil cu un asediu sau ceva de genul asta, la datele la care se lua
salariu se mergea la Orşova, la cumpărături, sau la Turnul Severin.
Şi aţi mers la şcoală pe insulă?
Între timp, se aşază cumva mama în Turnu Severin şi vrea să mă ia la şcoală
acolo. Vin, mă înscriu la şcoală, dar se întâmplă un eveniment.
Fără cunoştinţa mea, mătuşa îi găseşte mamei un turc, cu care aceasta se
căsătoreşte şi venim cu totul în insulă. Şi locuim în casa acestui Hasan Ali
Kasap.
În ’49, în toamnă, face o vizită pe insulă Gheorghe Gheorghiu-Dej.
Nu ştiu dacă neapărat pe insulă sau făcea un turneu pe graniţă între
„Tito trădătorul” şi noi, supuşii Moscovei pe atunci. Şi vede un grup de tineri
care discută – amenajau Căminul Cultural – şi îi întreabă unde lucrează.
Şi i se spune că pe insulă nu există decât Fabrica de Ţigarete...
Fabrica de Rahat îşi încetase activitatea, cea de ţigarete fiind naţionalizată a
continuat să funcţioneze. Se hotărăşte atunci înfiinţarea unei fabrici de
confecţii care, la început, s-a numit „Vasile Roaită”. Şi se angajează la fabrica
de confecţii şi mama, şi mătuşa. Ne stabilim, aşadar, în casa acelui Hasan Ali
Kasap şi mă înscriu la şcoala din insulă...
Pe Ada-Kaleh exista şcoală cu predare în limba română şi ore de limba turcă.
Învăţătoare era atunci o doamnă Ela, fiica unei familii de unguri din insulă, iar
limba turcă o preda hogea din insulă; noi îi spuneam „domnul Hogea”.
Şcoala avea trei săli de clasă. Două erau funcţionale, una nu era funcţională.
Acolo era un fel de depozit de bănci şi alte obiecte.
În fiecare sală clasă se preda la două clase; pe Ada-Kaleh era şcoală de patru
clase. Iar pentru cei care doreau să meargă mai departe exista şcoală în
comuna Vârciorova, unde am urmat şi eu, sau în Orşova.

10. Familia lui Gheorghe Bob, în curtea casei cu pomi înfloriţi de pe insulă, în
1967-1968
Povesteaţi dumneavoastră la evenimentul de lansare a cărţii „Ada-Kaleh
sau Orientul scufundat” despre jocul copiilor cu licuricii de la
debarcader...
Licuricii, „orak bugey”... Ei le spuneau cumva „gâza secerişului”, că apăreau în
perioada de vară.
Parcul în care se afla debarcaderul era invadat, inundat de licurici şi noi,
copiii, îi prindeam, îi întorceam pe spate, dădeam cu limba şi ni-i lipeam în
frunte. Eram cu stea în frunte, nu? Licuricii nu erau pe-atunci o curiozitate, dar
după aceea m-am gândit: de ce oare numai acolo? Pentru că de licurici auzim
peste tot dar eu de văzut nu i-am mai văzut de-atunci...
„Insula era ca o familie, ca o curte imensă cu mai multe case”
Imagine aeriană a insulei din perioada 1967-1968 (colecţia Gheorghe Bob –
arhiva Institutului Naţional al Monumentelor Istorice)
Domnule Bob, povestiţi-mi, vă rog, despre insulă: cum era, cum arăta,
cu ochii copilului de atunci...

11. Da, dar copilul se făcuse mare de-acuma sau se maturizase înainte de vreme.
De ce denumeam eu undeva insula un colţişor de Rai...
Raiul, în general, în toate religiile e perceput a fi locul fericirii supreme sau
ceva de felul acesta. Eu, atunci şi acolo, asta consideram.
Şi nu văd cine ar putea sau ar fi putut să mă contrazică când, pe acea
bucăţică de pământ, lungă de 1.600-1.700 de metri, lată de 500-600 de metri,
aveai tot strictul necesar.
Ca şi când ar fi trebuit să faci faţă unui asediu; de fapt, insula fusese supusă
asediilor pe parcursul anilor.
Dar acum, în perioada în care eu îmi petrec copilăria şi tinereţea acolo, pe
insulă exista tot, absolut tot.
Aveam şcoală, aveam fântâni cu apă potabilă...Pe atunci, acea apă Dunării nu
era declarată potabilă, dar noi şi barcagii beam apă din Dunăre.
Barcagii aveau o unealtă, o sculă, ceva, în genul unui făraş mai adânc şi mai
scurt, cu care aruncau apa din barcă.
Ei, când treceai pe Dunăre, luai cu ăla din Dunăre şi beai; fără să ai o reţinere
sau o spaimă că, vezi, Doamne!, s-ar putea întâmpla nu ştiu ce. Însăşi în
credinţa lor se spunea că apa care trece peste şapte pietre se purifică cumva
şi poţi s-o bei fără probleme.
Dar aveam pe insulă puncte de apă potabilă, aveam brutărie, aveam magazin
alimentar, magazin industrial, în care găseai de toate: textile, fiare, ace de
cusut, gaz, felinare, şi tot ce era nevoie; erau apoi Primărie, librărie,
cinematograf, poştă, staţie de radioficare, cu tot soiul de emisiuni locale, cu
întreceri: cine a citit cele mai multe cărţi de la bibliotecă; cine a învăţat mai
bine la şcoală...
Apoi, biserica românească, geamia turcească, cu renumitul covor dat de
sultan comunităţii din insulă în anul 1904, care e acum la geamia de la
Constanţa.
Constanţa a sărbătorit anul trecut, geamia de acolo a făcut o sută de ani
unde, printre altele, se laudă cu covorul; covor care era de la noi.
Zic „de la noi” pentru că m-am considerat întotdeauna insular.
Când spuneai că eşti din Ada-Kaleh aveai un punct în plus oriunde ai fi mers.
Asta în genul traficului de influenţă sau cum îi spune acum.
Dacă lângă asta mai puneai şi un borcan de dulceaţă sau un peşte de
Dunăre, succesul era asigurat în totalitate.
Atunci nu era socotit gen de mită sau..., era o atenţie. Mai ales că această
specialitate a dulceţii de smochine nimeni şi nicăieri n-o s-o facă cum o făceau
ei acolo.

12. Primăvara şi toamna se produceau aceste..., acum le zice inundaţii, dar noi nu
le numeam aşa. Spuneam: „iar a venit apa mare, mi-a luat roşiile, mi-a luat
ceapa...”
Adică era Dunărea care creştea?
Da, fiind în mijlocul Dunării, odată cu creşterea nivelului Dunării exista
infiltraţia care crea acea creştere a nivelului apei. Acolo nu exista însă teama
de apă. Aş putea zice că eram socotiţi fiii apelor, cumva.
Cât am stat acolo nu s-a înecat niciun localnic.
Femeile mergeau la Dunăre, spălau rufele.
Altădată mergeau la Dunăre, spălau vasele. Gătitul făcându-se pe maşini de
gătit, vasele se afumau pe fund şi femeile le frecau cu nisip, le curăţau pe mal.
Cu toate bălţile acestea de pe insulă, care apăreau când creştea nivelul
Dunării, existau foarte multe vietăţi de apă, şerpi, cuiburi de broaşte
ţestoase... Erau, de pildă, nişte şopârle negre, dar negre, negre; când se
retrăgea apa, se îngropau în pământ. Pentru că noi având grădina acolo,
primăvara săpam. Şi săpând, dădeam de acele şopârle de culoare neagră.

13. Insula inainte de 1918 - Centrul insulei Ada-Kaleh, cu bazarul – locul preferat
al turiştilor
Sunt evenimente anume care v-au rămas în minte de-atunci, din primii
ani petrecuţi pe insulă?
Reţin când moare Iosif Vissarionovici Stalin.
Se face mare adunare la Căminul cultural. Vine cineva, probabil de la raion,
cum era atunci, ne cuvântează. Noi, copiii, începem să plângem: că, vai,
Doamne, ce-o să facem? Că a murit Stalin.
Vedeţi cum era insuflată chestia asta în sufletul copiilor, care credeau că vor
rămâne cumva fără tătuc, orfani...
Şi-au mai fost şi acele deportări pe Bărăgan care s-au făcut şi de pe insulă.
Atunci se zicea că pe Bărăgan erau duşi boierii, chiaburii.
Şi l-au luat pe Mehmet Kadri, unul dintre fraţii Kadri, socotiţi mari bogătaşi.
Ali şi Mehmet Kadri fuseseră, la un moment dat, proprietarii celor două fabrici
de pe insulă. Ali, al fabricii de ţigarete, Mehmet, al fabricii de rahat. Ali Kadri,
cel cu fabrica de ţigarete, pleacă la un moment dat în Turcia.

14. Aşa că e deportat pe Bărăgan doar fratele lui, Mehmet Kadri; dar pe lângă
acesta au fost foarte multe familii din insulă duse acolo.
Care – gândeam eu retrospectiv – fie au avut tentativă de trecere la sârbi,
ceea ce era o crimă atunci, fie au avut în neam pe cineva care a trecut.
În perioada de relaţii foarte dure între noi şi sârbi, pe malul românesc exista
gard de sârmă ghimpată, pe toată zona frontierei; dincolo de sârma ghimpată,
unde terenul permitea, era arat fâşie şi se grăpa o dată la o zi, două.
Era atunci şi o haltă de tren, Halta Ada-Kaleh, iar în dreptul haltei exista o
poartă în acel gard de sârmă ghimpată care se închidea seara şi se
deschidea dimineaţa. În perioada asta, insula putea fi socotită ca un fel de
lagăr, până la urmă.
Dar e dur cuvântul, că prin viaţa dusă acolo nu simţeai asta. Cei de pe Ada-
Kaleh erau însă oricum obişnuiţi cu această semi-izolare...
După deportările pe Bărăgan care au durat un an sau doi, în casa unei familii
care fusese dusă pe Bărăgan se făcuse un staţionar, un fel de spital.
Exista dispensar medical, funcţiona în permanenţă acolo cu o familie de
sanitari: familia Ţăranu, soţ şi soţie.
Tot în perioada copilăriei exista un frizer pe insulă, Memecea-Aga.
La el te duceai, te tundeai, te bărbiereai, tot el îţi scotea şi măseaua care te
durea şi, cel mai interesant, era omul care făcea serviciile de botez al băieţilor,
acea circumcizie care se face la ei. După moartea lui rămâne băiatul lui care
practică acest lucru.
Tot după deportările în Bărăgan se mai produce un eveniment care creează,
cumva, o tristeţe în comunitate. Este arestat hogea din insulă.
Arestat politic, dus la Canal. Iar, enigmă pentru mine, pentru că, cunoscându-i
pe toţi şi neputând să cred că cineva din insulă...
Probabil ca urmare a unei turnătorii, cum se practica atunci.
Mi-aţi spus de moartea lui Stalin, dar, că veni vorba, mai rememora
cineva vizita lui Carol din ’31 în anii când trăiaţi dumneavoastră pe
insulă? Că înţeleg că a fost un moment important pentru comunitate...
Da, da, se povestea despre vizita lui Carol şi despre privilegiile redobândite de
insulari cu acest prilej.
Unii zic că Regele a făcut bine, alţii că a avut interese ascunse cu acel Ali
Kadri, că făceau afaceri...
Dar toţi mai marii zilei au venit în vizită pe insulă.
În 1968, de pildă, a fost şi vizita lui Nicuşor şi a lui Zoe Ceauşescu pe Ada-
Kaleh. Nişte copii foarte simpli, el într-o cămăşuţă pipită cu mâneca scurtă,
alerga pe-acolo, mi-aduc aminte, însoţit de Paul Niculescu-Mizil.
Cred că erau escortaţi dar nu se simţea nici o gardă în jurul lor.

15. Ahmed Kenan Osman, în postura de cafegiu
Vara?
Da, vara au venit în vizită. Au trecut chiar pe lângă măsuţa noastră, unde
vindea sora dulceaţă de smochine şi bragă. Îi văd şi acuma cum alergau.
El, sărind aşa, se ducea spre vapor. Mizil, sobru, aştepta acolo împreună cu
ceilalţi, privind aşa, să vadă, cu un aer protector.
Cetatea de pe insulă cum era? Era o fortificaţie de tip Vauban, nu?
Primul zid interior, cetatea interioară, era perfect închisă.
Al doilea rând de cetate, care o încercuieşte pe prima, are patru locuri de
acces între zidurile cetăţii, pe unde pătrundea apa ca să inunde interiorul
zidurilor, pentru a îngreuna astfel eventualul atac din partea unora sau altora,
căci şi-o revendicau când turcii, când austriecii.
Curiozitatea mea era despre aceste cetăţi în formă de săgeată.
În vârful săgeţii exista la mijloc un fel de puţ, cu un diametru de vreo 2 metri,
uşor adâncit în jos şi din ele plecau trei tunele.
Înainte, stânga şi dreapta.
Copil fiind am intrat – copiii intră peste tot – dar undeva se înfunda.
Bătrânii ne spuneau că pe acolo se trecea pe sub Dunăre.
Şi ajungeai dincolo. Şi colo, şi colo. Ceea ce nu cred, pentru că, în cazul ăsta
nu-şi avea rostul să fie în afară. Mai degrabă cred că ar fi fost cumva o cale
de intrare în interiorul cetăţii.
Spuneaţi mai devreme că erau în jur de 600 de oameni pe insulă; ce
făceau, din ce trăiau?
Ocupaţia caracteristică unei astfel de zone era, evident, pescuitul; oricine
putea să dea cu băţul în baltă, să prindă peşte când avea chef.
Dar existau pe insulă şi câţiva pescari de meserie, pescari renumiţi.
Cei mai cunoscuţi erau Caraiman, taica Ilie – îi ziceam taica Ilie, deşi era turc
şi îl chema Ilias –, fraţii Medi şi Kiazim şi mai exista unul, Husco; la el am

16. mâncat, dar nu cu ştirea lui, ceva în genul batogului de peşte de acum, dar
făcut din cegă, care era la noi un peşte fără oase.
Cu copilul lui, ne urcam în pod şi mâncam; iarăşi un gust pe care nu cred că
l-am mai întâlni undeva; era acolo în pod, atârnat, rupeam de-acolo şi
mâncam, fără să ţinem cont cum a fost făcut, ce a umblat pe el.
Pe lângă pescari erau barcagii, care aveau un fel de autorizaţie de transport
pentru care plăteau anual o taxă.
Fiecare barcă era numerotată şi obligatoriu avea drapelul naţional.
Primăria ne dădea nişte bileţele – zic „ne dădea” pentru că am lucrat şi eu, îl
mai ajutam pe tata la barcă. Pentru transportul unei persoane dus-întors
percepeam 5 lei, din care 1 leu, acel bileţel, era pentru vizitarea
monumentelor istorice.
Îmbarcarea se făcea de undeva din capătul de sus al insulei.
Pe malul românesc exista amenajat un loc în care se făcea îmbarcarea, noi îi
ziceam „La bordei”. Şi cele mai apropiate localităţi erau Orşova în amonte şi
Vârciorova în aval de insulă.

17. Carol al II-lea pe Ada Kaleh
Pescari, barcagii... Ce meserii mai aveau insularii?
Erau şi lucrătorii de la Fabrica de Ţigarete, dar şi cei care lucrau la Fabrica de
confecţii, unde, pe lângă locuitorii din insulă care au vrut să lucreze acolo,
capacitatea ei de producţie fiind mai mare, s-au angajat şi de pe malul
românesc, din comunele învecinate: Orşova, Vârciorova, pe valea Bahnei în
sus mai exista comuna Bahna, comuna Eloviţa.
Bine, mai târziu veneau şi din Turnul Severin să se califice cumva aici.
Fabrica de confecţii extinzându-se în Turnu Severin şi noi, de fapt, cei de
drept rămânem un sector al fabricii de confecţii numită Porţile de Fier acum.
Cu aceste fabrici şi cu cele două cafenele se ocupa toată mâna de lucru
activă din insulă.
Dar insularii mai făceau vara şi altceva: plecau cu îngheţată prin ţară.

18. Aveau cărucioare de îngheţată şi un dispozitiv special cu care preparau
îngheţata; şi ăsta ar fi trebuit păstrat măcar într-o fotografie.
Iarna, insularii făceau acele bomboane de pom, care nu se găseau în
vremurile alea sau nu se găseau la cerinţa la care începuse să fie.
Şi plecau cu ele ambalate, în valiză, în general în zona Ardealului, Banatului.
Iar după întoarcerea din Bărăgan, acel Mehmet Kadri deschide iar o fabrică
de rahat pe insulă, bineînţeles acum în colaborare cu statul.
Când a deschis fabrica de rahat am lucrat şi eu la ea.
Copil fiind, reţin cazanele acelea imense.
Dar e iarăşi regretul că n-am reuşit să păstrez un pic şi din secretul preparării
rahatului. Am rămas, în schimb, cu specialitatea dulceţii de smochine şi cea a
dulceţii de trandafiri.
Vara, bătrânele din fiecare familie în general se ocupau cu prepararea dulceţii;
era sarcina lor.
Am zis eu la un moment dat că eram socotiţi cumva fiii apelor; dar pe Ada-
Kaleh ne era şi timpul aliat.
Acolo nu gândeam sau nu exista criza asta de timp, să mă apuc să fac, să
termin repede.
Pentru a prepara dulceaţa de smochine îţi trebuie timp, dar şi răbdare.
Răbdare pe care cred eu că ţi-o dobândeşti trăind sau crescând într-un mediu
care te-a format cu asta.
Fiecare smochină, fiecare fruct trebuia curăţit cu atenţie să nu se spargă în
perioada fierberii; în borcan nu trebuie să se vadă sămânţă.
Totul trebuia să fie în interiorul fructului. Mulţi zic că gura n-are sită, dar acolo
conta – sau era indusă credinţa asta – că tot ceea ce fac trebuie să placă.
Dulceaţa se făcea pentru turişti în general; nu cred că era turist care să nu
cumpere măcar un borcan...

19. Geamia de pe insula. Minaretul a fost dinamitat inainte de a fi scufundată
insula

20. Dar ce e povestea aceea că turiştii nu puteau sta decât până la ora 20.00
pe insulă? Nu puteau să rămână peste noapte?
Nu puteau să stea peste noapte pentru că nu exista hotel şi fiind şi zonă de
graniţă... Şi la noi, localnicii, dacă veneau în vizită neamuri sau cineva care
trebuia să stea mai mult, trebuia să anunţăm postul de poliţie sau pichetul de
grăniceri.
Putea rămâne cineva dar cu ştirea autorităţilor. Şi rămâneau la o familie
anume, se ştia la cine stăteau. Iar atunci când veneau turiştii pe insulă, aveau
obligaţia, după debarcare, să predea buletinul la postul de grăniceri; îl luau la
plecare. Un fel de măsură de siguranţă că, într-adevăr, toţi cei care intrau se
şi întorceau.
Pentru că au existat destule cazuri cu tentative de-astea de trecere.
Rămâneau, se ascundeau prin diverse unghere, considerând ei că noaptea ar
putea să treacă mai repede la sârbi. Atunci încă exista dorinţa aia de evadare.
Au şi reuşit să treacă unii dintre ei.
Dar timpul liber cum era petrecut? Ce făceau insularii?
Exista o activitate culturală aş zice eu destul de intensă.
Sufletul acestei activităţi culturale era o doamnă, doamna Chiticeanu, noi
ştiam atunci că e soţia unui fost ofiţer în imperiul austro-ungar.
Această doamnă cânta la pian, vorbea ungureşte, vorbea nemţeşte, se oferea
să ne predea ore de limba maghiară sau germană cu un leu pe oră.
La Căminul Cultural exista un pian, ea cânta la pian, ea organiza serbările,
învăţa dansuri specifice, dansuri ungureşti, dansuri ruseşti, dansuri turceşti,
unde nu mai era nevoie de aportul ei.
Era mai intensă activitatea culturală iarna, când se organizau şi baluri.
Asta Dvs., ca elev... Dar familiile, oamenii ce făceau? Erau prilejuri
deosebite în care se întâlneau?
Acolo, timpul petrecut în compania celorlalţi era seara.
Iarăşi foarte pitoresc, specific locului, bătrânele în general mergeau la
musafiri. Ele îşi luau nepoţeii şi plecau de la una la alta.
Uzina electrică avea program de funcţionare de dimineaţa la 6 până seara la
10.00. Ei, aceste bătrâne când plecau, plecau cu felinarul în mână.
Şi le vedeai seara cum treceau printre zidurile alea, treceau pe sub tuneluri şi
mergeau.
Da, vă spun era ca o familie. O curte imensă cu mai multe case.
Putea fi numit şi aşa, nu toate casele aveau garduri, n-aveai restricţie, dacă tu
n-aveai o fructă, să nu iei de la vecin. Acolo nu se vindeau fructele.
Toată iarna, până la sfârşit, fiecare mânca de la celălalt.

21. Dacă eu aveam gutui, celălalt îmi dădea pere. În podul caselor era silozul
unde depozitam fructele. Le aşezam una lângă alta, distanţate, în momentul
în care se strică una să nu se strice şi celelalte, şi aveam până târziu în iarnă,
fructe.
De acasă până la servici aveam 200 de metri de mers, totul fiind în incinta aia
mică. De asta zic, timpul ne prisosea cumva. Acum majoritatea timpului o
pierzi pe drum.
Pe urmă erau aceste serbări care se organizau cu diverse prilejuri.
Erau bairamurile?
Bairamurile, sărbătorile lor tradiţionale se ţineau, dar sărbătorite, normal şi de
ceilalţi. Ce sărbătoreau ei odată cu noi? Sfântul Gheorghe.
Şi de Sfântul Gheorghe aproape toate familiile treceau pe malul românesc, la
pădure. Din abundenţa aia de vegetaţie totuşi mergeau la pădure.
Acolo îşi întindeau pături cu coşuri de mâncare, cu preparate, şi exista
colindatul ăla prin pădure, cules floricele, cules una, alta, şi seara se întorceau
acasă.
Mâncăruri specifice erau pe insulă?
Insularii aveau şi acele preparate specifice, care au împânzit acum toată
lumea: baclavaua (sarailia tot un fel de baclava este) şi plăcinta cu brânză
(ei le ziceau „pite” pe insulă), făcute tot în tăvile acelea mari de aramă –
„tepsii”. Exista o familie, mamă şi două fiice, care erau mai pricepute în
preparatul foilor de plăcintă. Aveau acele măsuţe rotunde, joase, şi când
preparau baclavaua asta în „tepsiile” astea mari aveau o dexteritate, o dibăcie
anume de a le tăia, ca şi cum ar apărea nişte desene, nişte arabescuri, ceva
de felul acesta. Şi asta mi-au rămas cumva întipărite.
Nu tăiau foile de plăcintă pur şi simplu.
Mai aveau specific un produs, aş zice: un desert din dovleac.
Acel dovleac alb, dovleac turcesc. Se pretează mai mult cel înecăcios, să fie
copt bine, uscat; se curăţă de coajă, se taie cubuleţe, se aşază într-o cratiţă,
de obicei, până la partea de sus. Se pune zahăr deasupra şi apă foarte
puţină. Se pune un capac să fiarbă mai mult în aburi, aşa.
Fierbe până seacă. Ei, prin fierbere, prin evaporarea apei, zahărul se topeşte
şi se îmbibă în dovleac; are un gust deosebit. Pe cine am servit le-a plăcut.
Şi se numeşte într-un fel?
Da. „Balikavak”. Dolveac cu miere, miere în sensul de dulce, nu că se prepara
cu miere. Tot ca şi desert mai aveau un fel de compot, pe care-l făceau din
mai multe combinaţii: stafide, alune, sâmburi de nucă, bacla, asemănător

22. bobului de fasole mai mare, boabe de grâu; şi ar avea gustul asemănător cu
zeama de la mucenicii fierţi, cam aşa ceva. Făceau iarăşi primăvara, înainte
de a se coace fructele, compot din fructe verzi, „Oşaf”.
Insularii foloseau, de asemenea, foarte mult lactatele: iaurt, lapte.
Făceau nişte gogoşele dimineaţa la micul dejun.
Dintr-o cocă făcută cu iaurt şi cu bicarbonat, fără drojdie, fără să necesite
dospirea. Nu erau tăiate cu paharul cum facem noi, ci erau tăiate cu cuţitul şi
crestate la margine.
Prin coacerea în ulei încins înfloreau, se desfăceau.
Iaurtul îl foloseau, de asemenea. Făceau ciulama cu iaurt. Iară un preparat
cred că tot specific lor, vinete prăjite sau dovlecei prăjiţi, tăiaţi felii.
Pus în farfurii un strat din acea ciulama cu iaurt, un strat din acei dovlecei sau
vinete prăjite în ulei. Şi usturoi. În ciulama, când era gata de fiert, adăugau şi
usturoiul pisat.
Ziceaţi Dvs. la un moment dat că erau cuvinte care se foloseau mai des
pe insulă. „Unde te duci?”, „De la Talimane”, „De unde vii?”, „De la
Talimane...”
Ei foloseau „Talimane” pentru a desemna un întreg: debarcaderul, parcul,
totul. Erau cele două locuri de întâlnire sau, altfel spus, locurile unde se
petreceau cele mai multe ore.
Nu exista zi, de pildă, să nu treci cu sau fără treabă pe la debarcader, din
dorinţa de a vedea, probabil, partea cealaltă a malului.
Iar parcul era o zonă de plimbare, loc de promenadă sau ceva de felul acesta,
pe cheiul debarcaderului. Ieşeau fetele, băieţii, primăvara. Seara se înfiripau
acele idile prin parc. Se amenajase aici, pe cetate, un restaurant, o terasă
care iar era punct de atracţie. Seara era foarte plăcut pentru că şi după ce se
stingeau luminile la noi, undeva, în portul Orşova, stânga, se vedeau
reflectate în apă acele lumini. Era plăcut şi liniştitor.
Ziua când treceau vapoarele era iarăşi plăcut, şi acolo barcagii trebuiau să-şi
dovedească îndemânarea la trecerea pe valuri.
După trecerea fiecărui vapor se creau valuri, iar barca trebuia ţinută într-un
anumit fel. A existat o tragedie în penultimul nostru an acolo.
Un băiat a plecat singur cu barca, fără cârmaci, şi a trecut un vapor când
trebuia să ajungă aproape de malul românesc...
Dacă nu se agitau pasagerii, el avea îndemânarea necesară să taie valul,
cum se zice, pentru că nu făcuse prima dată lucrul acesta. Dar pasagerii s-au
agitat, s-au ridicat în picioare, s-a răsturnat barca şi s-au înecat vreo doi-trei
oameni atunci; şi a tras-o săracul de el în ultimul an.
A fost condamnat la despăgubiri, nu mai ştiu. Locuieşte acum în Constanţa.

23. Acesta a fost singurul caz de înec; şi a mai fost o tragedie pe insulă la un
moment dat..
Termin clasa a IV-a, serbare de sfârşit de an, şi vine perioada de vară; se
merge la baie pe un bot de cetate.
Cetatea fiind într-o stare avansată de degradare, te puteau urca pe cărămizi
ca pe nişte scări. Şi acolo se produce tragedia.
Existau doi români pe insulă: învăţătorul nostru şi un secretar la Sfatul
Popular, cum era pe atunci.
Amândoi se îndrăgostesc cumva de o turcoiacă. Şi, se zice că nu intenţionat,
secretarul îl împinge pe învăţător în apă şi se îneacă învăţătorul.
Toţi bănuim, ştim că adevăratul motiv ăsta a fost.
Pe de altă parte însă, locul sfinţeşte oamenii şi aş fi vrut să redau şi două
exemple trăite de mine, legat de modul în care se rezolvă aceste treburi de
către insulari, comparativ cu felul în care au vrut să rezolve românii de pe
insulă...

24. Imamul Recep Hodja comunică locuitorilor, în 1963, că insula va fi
scufundată
Povestiţi, vă rog...
Ca orice tânăr, în tinereţe vorbeşti cu una, două, trei, patru fete.
Era o fată din insulă cu care mă înţelegeam foarte bine şi un alt coleg de-al
nostru, care intenţiona să se căsătorească cu fata asta.
Vine şi mă întreabă:
„Tu ce gânduri ai, vrei s-o iei pe cutare?“.
Îi zic: „Nu, suntem vecini şi atâta. Ne înţelegem bine ca şi cu oricare, dar nu“,
„Eu aş vrea să mă căsătoresc cu ea“. Îi zic: „Oricând, fără nici o problemă“.
Probabil văzând relaţiile mai apropiate sau ce-o fi văzut el, a considerat de
bună cuviinţă să mă întrebe.
Şi altul: vine o româncă la staţia de radioficare la care încercăm să-i fim pe
plac şi eu, şi un turc din insulă.
Şi acum fata, ca orice fată fiind curtată de mai mulţi, începe să-şi dea aere.
Ce facem? Existau acele sărbători în zona Mehedinţiului: Nedee.
Ea, fiind dintr-o comună de lângă Turnu Severin.
Amândoi ne urcăm pe biciclete şi mergem la fată, la Nedee.
Deci fără nicio concurenţă între noi. Nu ştim dacă pentru alţii exemplul ar fi
edificator. Dar mie exemplele parcă îmi spun totul. Trăind şi crescând în acel
mediu nu poţi să fi altfel.
Poate vorbesc cu prea mult patos despre insulă şi insulari dar, cum să vă
spun, mă simt ca şi un copil adoptat de o familie, şi chiar după ce-şi cunoaşte
adevăraţi părinţi ţine, normal, mai mult la familia aceea care l-a crescut.
Eu am fost cumva adoptat de către insulă şi insulari şi nu mi s-a creat nicio
nemulţumire, n-am nici un motiv să vorbesc astfel despre ei.
Aţi terminat clasa a IV-a, aţi mers la şcoală unde?
La şcoală la Vârciorova, unde facem naveta zilnic.
Treceam pe malul românesc şi de acolo mergeam pe jos patru kilometri până
la Vârciorova. Şcoala din Vârciorova era într-un loc arhicunoscut, trecea râul
Vodiţa, cu vestita mănăstire Vodiţa care s-a reconstruit.
Elev fiind, mergeam şi vedeam ruinele fostei mănăstiri Vodiţa.
Termin şapte clase la Vârciorova, nu urmez mai departe, revin în insulă,
începuse reconstrucţia geamiei, care avea acoperişul surpat, nu minaretul,
după iarna grea din ’54. Căutam cumva să câştig bani.
Lucrez acolo o perioadă ca şi salahor. Cam atunci se deschide teresa aceea
la restaurant. Lucrez şi acolo ca şi ajutor de ospătar la deschidere, merg şi la
brutărie, încerc şi acolo. Tatonam, să văd ce, unde, cum.
Am lucrat şi la magazinul universal din insulă ca ajutor de vânzător, acolo.

25. Pe urmă, depusesem cerere la fabrica de confecţii şi într-o zi vine tatăl unui
coleg, paznic la fabrica de confecţii, şi îmi spune:
„Vino că te cheamă şeful de sector, dacă vrei să lucrezi acolo”.
Fiind în ziua de 8 mai, zi a partidului, exact din ziua de 8 mai 1958 mă angajez
la fabrica de confecţii.
„Abia după plecare a fost adevărata tragedie, când ai realizat, de fapt, că nu
te mai întorci acolo”
Dar când au înţeles insularii, dumneavoastră printre ei, că se pregăteşte
ceva? Când au apărut primele discuţii în direcţia asta?
Eram în armată, prin 1963, parcă; atunci am citit în ziar că se va construi
hidrocentrala. Scriu acasă.
Mama: „Da – zice – se vorbeşte şi pe aici...”
Dar afirm cu toată răspunderea că nu a existat, sau cel puţin eu n-am simţit,
acea spaimă. Mulţi încearcă să o dea spre tragedie, plecarea.
Nu a fost aşa din simplu motiv că s-a plecat gradual, n-au plecat toţi odată.
N-au venit să ne spună: „Gata, îmbarcaţi-vă şi plecaţi”, cum a fost plecarea pe
Bărăgan. Existau, normal, acele bocete, plânsete, mergeai la debarcader, îl
conduceai pe ăla, ştiai că mâine, poimâine vei pleca şi tu.
Dar cuprinşi cumva în iureşul acela de a-ţi pregăti locul de destinaţie, unde
urma să ajungi, sincer vă spun, eu nu am văzut tragismul acesta.
Abia după plecare a fost adevărata tragedie, când ai realizat, de fapt, că nu te
mai întorci acolo.
Primii care au plecat s-au dus în Turcia, încă din 1967.
De acolo, îi şi consider pe ei responsabili că au dus, cumva, la dispariţia
comunităţii. Au dispărut, au plecat în Turcia...
Dar tot trebuia să plece, nu?
Da, trebuiau să plece, dar existau „en” variante.
În acel proiect pe care l-am obţinut acum de la Institutul Monumentelor Istorice
(n.a. – proiect redactat de Constantin S. Nicolăescu-Plopşor) se voia
refacerea pe Insula Şimian.
De asemenea, s-au dat locuri de casă foarte multor insulari la Schela, o
comună de lângă Turnu Severin, şi mulţi şi-au făcut case acolo.
Adică se putea, fiind mai mulţi, se putea păstra comunitatea. Aşa, grosul a
plecat în Turcia...
Pe urmă a început fiecare: eu vreau acolo, eu vreau acolo. Iniţial luasem şi noi
loc, să facem casă la Schela.Cei care şi-au făcut casă au fost avantajaţi.
Li s-au pus şlepuri la dispoziţie să-şi care material de construcţie necesar,
material supracerinţei. Pentru că, aţi văzut, casa noastră a rămas întreagă, şi

26. au rămas sumedenie de case întregi, puteai să faci rost de materiale de
oriunde, nu te oprea nimeni.
Despăgubirile au fost oarecum simbolice, zic eu.
Pentru casă, noi primim 12.000 de lei şi 2.000 pentru pământ, 1 leu/m2
, preţ
simbolic. Bine, aşa s-a dat peste tot.
Şi de ce nu v-aţi dus la Schela până la urmă şi aţi venit la Bucureşti?
Mama avea nişte surori aici şi am zis: hai, ce să ne mai apucăm de casă
acum... Am primit aici apartament cu trei camere şi am venit, în toamna lui
1968, eu, mama, tata, sora.
Dar, cum spuneam, cei mai mulţi au plecat în Turcia, în Constanţa, câteva
familii au mers la Bucureşti, Sibiu, Timişoara, unii au ajuns în zona apropiată,
la Turnu Severin şi la Schela, unde sunt cei care şi-au făcut case.
În Severin era chiar un bloc care se numea „blocul turcilor” la început...
Pe insulă ne-am întors însă un an mai târziu, în 1969, şi atunci s-a simţit
adevărata dramă...
Ne-am dus aşa, ca în vizită, să vedem ce-ar mai fi acolo.
Şi atuncea, atuncea s-a simţit. Când am intrat în casă, casa intactă, am văzut
că cineva luase soba şi golise căptuşeala aceea din cărămizi, pe sală, acolo.
Era în perioada de primăvară, părul, înflorit.
Atunci sora noastră s-a urcat în pom, începuse să plângă.
Mă uitam la uşi, la ferestre, la grădină, la cazemata unde aveam coteţul de
găini.
Atunci revedeam tot filmul din urmă: ce-a fost şi ce las, de fapt.
Atunci a fost despărţirea mai tragică.
În 1968, ocupaţi cu bagaje, du-te să rezervi vagon, să nu ştiu ce, nu ne-am
gândit la asta. De-abia după aceea, vă spun, contactul, diferenţa de viaţă, pe
mulţi i-a dărâmat. Şi e de înţeles pentru că traiul de acolo nu va mai putea fi
refăcut.
Chiar şi pe Şimian, că apar tot felul de proiecte, că Şimianul va fi redat
circuitului turistic; nu va reface nimeni. Totul se ruinează acolo. A şi murit acel
Plopşor, iniţiatorul proiectului de mutare...
După plecare, adevărul este că mulţi s-au schimbat. S-au schimbat în rău.
Cu părere de rău spun lucrul acesta după atâţia ani petrecuţi împreună.
Am mai spus treaba asta la un moment dat: la plecarea noastră de pe insulă,
dacă ar fi fost posibil, ar fi trebuit să fim vaccinaţi.
Vaccinaţi să devenim imuni la răutăţile de dincoace; noi trăind în spaţiul acela
închis şi în acea linişte şi pace generală...

27. Aici, stânga, dreapta, sus, jos, insularii au întâlnit acele răutăţi şi mulţi n-au
reuşit să rămână la fel. Şi neputând să-l fac să semene cu mine, să pot să-i
fac faţă, a trebuit să mă fac eu ca el, ceva de felul acesta.
Bine, şi acum nu cred că mai pot exista asemenea localităţi unde să existe
acea linişte şi pace generală.
Începând cu ce an puteai să pleci de pe insulă?
Fabrica de confecţii a mers până în 1968, în vară.
Cred că am şi luna pe fişa de lichidare de la fabrică.
Dar în 1967 a început plecarea în Turcia. Îşi vindeau din lucruri.
A fost înţelegerea între Ceauşescu şi Demirel să plece fiecare limitat ca şi
bagaj. Pe urmă li s-a dat voie să plece cu mai mult.
Dar toţi au preferat să-şi vândă lucrurile mari. Lucruri mari cumpărate de cei
care ştiau că vor rămâne în ţară sau de cei din împrejurimi, care lucrau la
fabrica de confecţii.
Dvs. când aţi plecat cu ce aţi plecat?
Noi am plecat având la dispoziţie un vagon plătit dar şi un camion plătit de la
gară până aici.
Şi cu mobilă, cu tot ce aţi avut în casă?
O parte din mobilă am luat-o, o parte, având avantajul că aveam neamuri la
ţară, am dus-o acolo. Aici cred că o canapea, două fotolii am adus.
Vă mai întâlniţi cu unii dintre locuitorii insulei?
Da. Chiar ieri a fost cineva din Constanţa şi azi m-a sunat mama lui ca să-mi
mulţumească pentru dulceaţa de smochine pe care i-am trimis-o (n.a. –
domnul Bob a adus cu sine, la Bucureşti, şi nişte smochini de pe insulă).
Dvs. ce v-aţi dori să faceţi ca să păstraţi memoria insulei?
Eu caut tot felul de motivaţii de a împinge amintirea despre insulă cât mai
încolo, măcar până la plecarea noastră. După documente să rămână să se
scrie după ce nu vom mai fi, că mâine-poimâine devenim şi noi istorie.
V-aţi visat vreodată pe Ada-Kaleh după plecare?
De fiecare dată, nu numai eu, foarte mulţi ne visăm acolo. Şi e o reacţie
firească, zic eu.
Visaţi ceva anume?
Visez locurile pe unde am trecut, pe unde am copilărit, visez casa, visez
fructele, transportul cu barca, diverse întâlniri cu diverşi pe-acolo, la baie, la

28. cules de pere. Era o ocupaţie a copiilor. Toamna culegeam pere la cei cu
grădini. Şi exista un coş, acea târnă.
Cu alea culegeam şi aia era unitatea de măsură.
Pe una din-aia ne dădea 10 lei sau cât ne dădea pe ea...
Eu de acolo am dobândit dexteritatea asta de a mă căţăra în copaci. Bine, nu
numai eu.
Dvs. credeţi că s-ar fi putut face totuşi ceva pentru păstrarea insulei...?
Nu, nu se putea. Că şi băiatul meu, când revede imagini de-acolo, îmi spune:
„Cum au putut ăştia să distrugă?”
Întrebarea asta şi-o pun mai mulţi...
Şi-o pun, dar n-a fost numai crearea hidrocentralei; odată cu hidrocentrala s-a
realizat şi fluidizarea traficului pe Dunăre, ceea ce era important dată fiind
ponderea traficului pe Dunăre atunci.
După plecare, la ceva vreme, au dărâmat clădirile înalte şi au început să
inunde.
Am trecut prin ’70 pe-acolo şi apa crescuse până aproape în partea de sus a
punctului de grăniceri, unde se reţineau buletinele turiştilor.
Dar multe clădiri au rămas intacte.
A trecut totul din împărăţia oamenilor în împărăţia vietăţilor acvatice.