2. lumeamare.ro
Cuvânt înainte
În primul rând îţi mulţumim pentru că ai descărcat jurnalul nostru şi pentru că ne vei fi
alături atunci când ne vom aminti de vacanţa în Barcelona. Titlul acestei cărţi ne-a fost inspirat de o
seară petrecută în Eixample, cartierul modernist al oraşului. Participam la o vizită nocturnă ghidată
în Casa Milà, una dintre minunatele creaţii semnate de Gaudi, vizită intitulată Secret Pedrera. Nu
am aflat multe noutăţi şi secrete în acea vizită, dar ne-am dat seama că am putea să împărtăşim ceea
ce am învăţat despre oraş, ceea ce am experimentat, detaliile mai mult sau mai puţin cunoscute – tot
ceea ce pe noi ne-a emoţionat sau ne-a impresionat în cele doar nouă zile petrecute acolo. Dacă vei
afla măcar un „secret” după ce vei parcurge aceste pagini, noi vom fi mai mult decât fericiţi. Nu
avem pretenţia că am descoperit America, dar credem că putem împărtăşi din secretele şi bucuriile
unei călătorii reuşite. De aceea, ceea ce ne dorim cel mai mult e să te inspirăm şi să te bucuri de
acest oraş cel puţin la fel de mult cât ne-am bucurat noi.
În această carte nu vei întâlni prea multe fotografii. Acestea sunt şi vor fi publicate în
principal pe blog, te vei bucura de ele pe LumeaMare.ro. De asemenea, dacă acest Ebook nu ţi-a
fost oferit deja de noi, gratuit, am dori să îţi amintim că o simplă donaţie de 2,5 euro o va ajuta pe
Roxana să înveţe limba spaniolă şi să cunoască şi mai bine atât Barcelona cât şi restul Spaniei. Îţi
mulţumim din tot sufletul pentru susţinere!
Totodată mulţumim echipei care ne-a citit şi corectat (Gustin Gheorghina, Lorena Drăghici)
şi tuturor prietenilor care au acceptat să-şi folosească o oră jumătate din timpul lor pentru a citi
această carte şi pentru a ne oferi feedback şi încurajări (Cătălin Gruia, Mădălina Elena Nan, Paul
Farca).
Dacă ai probleme cu fişierul descărcat te rugăm să ne atenţionezi şi vom face tot posibilul să
corectăm şi să ajungă din nou la tine cât mai repede.
Roxana şi Alexandru Farca
LumeaMare.ro
2
3. lumeamare.ro
Cuprins
Cuvânt înainte.......................................................................................................................................2
1. Introducere - Barcelona în toate culorile..........................................................................................5
2. Început de zi şi vacanţă în Barceloneta - o plimbare pe biciclete la malul mării.............................8
3. Evadare în natură / evadare din oraş...............................................................................................14
Parc de la Ciutadella......................................................................................................................14
Montjuic şi Poble Espanyol, satul din oraş....................................................................................16
Park Güell, cântăreţul şi dansatorul...............................................................................................18
Grădini în Eixample.......................................................................................................................21
Bonus: Jardins de la Tamarita........................................................................................................23
4. Evadare citadină: rătăcind pe străzile şi pieţele din cartierul gotic................................................25
5. Modernism cunoscut şi mai puţin cunoscut...................................................................................29
Sagrada Familia – doamna în capot pe covorul roşu.....................................................................31
Casa Batlló – aş lua-o acasă!.........................................................................................................33
Casa Milà (La Pedrera) – “vai, ce oroare!”...................................................................................34
Palau de la Música Catalana – un simbol al spiritului catalan.......................................................36
Hotel España – secretul de lângă Rambla......................................................................................38
Hospital de Sant Pau – terapia prin artă şi culoare........................................................................39
Torre Bellesguard – Gaudi în linii drepte......................................................................................40
Casa Vicens – debutul modernismului în Barcelona.....................................................................41
6. Gracia, oraşul din oraş....................................................................................................................43
7. Câteva muzee altfel........................................................................................................................47
Miba, muzeul ideilor şi invenţiilor................................................................................................47
Muzeul de ceară.............................................................................................................................47
Muzeul ciocolatei...........................................................................................................................48
8. Santa Eulalia, o sărbătoare şi un final mai mult decât fericit.........................................................50
9. Aromele Barcelonei........................................................................................................................53
10. Utile: transport şi cazare...............................................................................................................56
Transportul spre Barcelona.......................................................................................................56
Transportul de la aeroport (El Prat) în oraş...............................................................................56
Transportul prin oraş.................................................................................................................56
Unde dormi...............................................................................................................................57
11. Utile: 7 idei de trasee prin Barcelona...........................................................................................58
12. Utile: 7 idei pentru o vizită alături de copii..................................................................................59
13. Utile: Lecturi şi detalii obiective..................................................................................................60
Recomandări cărţi de citit înainte de a ajunge în Barcelona:....................................................60
Program şi tarife obiective turistice..........................................................................................60
14. Despre autori................................................................................................................................63
3
5. lumeamare.ro
1. Introducere - Barcelona în toate culorile
Dacă m-ar fi întrebat cineva atunci când am aterizat pe aeroportul din Bucureşti care este
cuvântul sau senzaţia care mi-a rămas cel mai puternic în amintire după cele 9 zile petrecute la
Barcelona, aş fi răspuns: culoare. Nu ştiu dacă timpul va aşeza altfel impresiile şi amintirile, cert
este că şi acum, când închid ochii şi încerc să-mi aduc aminte cum mă simţeam la Barcelona,
privirea mea interioară se inundă în multicolor - de la culoarea răsăritului pe mare până la
magazinele cu pantofi în sute de nuanţe sau omniprezentul Desigual, de la abundenţa de fructe şi
alte bunătăţi proaspete din pieţe până la mozaicurile din cele mai frumoase clădiri pe care le-am
văzut vreodată. Dacă Gaudi spunea că în natură nu există linii drepte, pot să completez şi eu că în
natură există multă culoare. Şi dacă există un oraş mare care să se apropie cel mai mult de natură,
acesta este unicul sau unica Barcelona. Chiar, oare ce gen are Barcelona? În natură masculii sunt cei
mai coloraţi. Speciile pe două picioare au răsturnat însă ordinea, iar femeile au devenit cele mai
colorate. Şi pentru că oamenii locuiesc în oraşe, voi alege genul feminin pentru Barcelona cea pe
care am iubit-o din prima clipă şi pe care o voi visa mereu în culori.
M-am înşelat când am spus că Barcelona e verde. Glumesc, m-am referit la altceva atunci şi
am avut dreptate, Barcelona este cel mai verde oraş în care am avut eu, până acum, ocazia să ajung.
Visez la Copenhaga şi alte oraşe la fel de interesate în promovarea şi implementarea ecoturismului
dar şi a unui stil de viaţă sănătos pentru locuitori, la oraşe care chiar fac ceva în această privinţă, aşa
cum face Barcelona. Dar să mergem mai departe de culoarea verde şi, pentru început, să hoinărim şi
să facem câteva opriri, pline de culoare, prin Barcelona.
În Barceloneta, animatul cartier port al oraşului, lumea iese la alergat de dimineaţă. Dar
trebuie să ştii că în Barcelona dimineaţă înseamnă ora opt, pentru că atunci răsare soarele, cel puţin
în februarie. Nu aveam bucurie mai mare decât să combin efortul cu aerul proaspăt al mării şi cu
nuanţele roşiatice care îmbrăcau peisajul, la acea oră.
Apoi am mai citit pe undeva că în Barcelona e cel mai frumos şi albastru cer. Se confirmă.
Tot acolo, s-a întâmplat să avem apartamentul nostru închiriat chiar lângă piaţă. O explozie
de culoare şi vitamine, la prima oră, nu strică nimănui.
Nici nu plecam bine de acasă, în explorarea oraşului, că ne şi întâmpina zarva papagalilor în
copaci. Papagali cât se poate de adevăraţi şi de verzi. Mulţi şi gălăgioşi.
Tot cât se poate de verzi erau şi o parte din copaci. Mare lucru pentru noi, veniţi dintr-un
februarie cu multă zăpadă şi minus doisprezece grade.
Am dat totuşi şi de alb, dar nu sub formă de zăpadă, ci sub formă de flori de măr. Cu parfum
la pachet cu tot, păcat că nu am putut imortaliza şi asta!
Am mai găsit alb şi în casele lui Gaudi, albul din voltele catalane sau din moţurile ce
5
6. lumeamare.ro
decorează hornurile de pe Casa Milà. O parte au fost îmbrăcate în mozaic alb, pentru a profita de
lumina care se reflectă în ele, mereu altfel, în funcţie de vreme, momentul zilei şi aşa mai departe.
Cotrobăind pe străzile apăsate de ziduri bătrâne, prin cartierul vechi (de la El Born până la
Cartierul Gotic sau Raval), era cât pe ce să credem că ne aflăm în partea gri a oraşului. Un magazin
cu pantofi coloraţi ne-a scos imediat din minte ideea aceasta absurdă, urmat de o galerie de artă, o
renumită cârciumă modernistă şi lista ar putea să continue, dar ajungem şi la asta mai târziu.
Prânzul ne-a prins iar la piaţă, în şi mai renumita Boqueria, de pe Rambla. Culoare, culoare
şi iar culoare. Şi mulţi şoricei în stomac, e drept că mai interesaţi de varietatea aromelor decât de
nuanţele culorilor.
Apoi, cu burţile puse la cale am putut să ne bucurăm şi mai tare de culorile îndrăzneţe
afişate de clădirile ce fac parte din curentul „modernista”, un Art Nouveau al Spaniei care nu se
limitează doar la Gaudi.
Nici noaptea nu s-a lăsat mai prejos, arătându-ne o Barcelona mai caldă, cu nuanţe de galben
şi portocaliu, proiectate, eventual, pe un cer şi mai albastru la ora pe care fotografii o aşteaptă cu
drag şi o numesc chiar aşa: ora albastră.
Tot Gaudi spunea că lumina face parte din arhitectură. De aceea, atunci când combina
culorile, avea grijă şi la felul în care acestea se închid sau se deschid în funcţie de cum intră lumina
pe fereastră.
Culorile devin astfel, ele însele, arhitectură pură. O arhitectură menită să bucure sufletele şi
să facă orice zi mai frumoasă, atât timp cât ţii ochii deschişi sau cât îi închizi pentru a-ţi aminti de
Barcelona.
6
8. lumeamare.ro
2. Început de zi şi vacanţă în Barceloneta - o plimbare pe
biciclete la malul mării
Prima seară în Barcelona ne găseşte în faţa monumentului lui Columb. Înalt, impresionant,
priveşte hotărât către mare şi noi lumi. Citesc în Barcelona lui Michael Eaude* că, de fapt, mâna sa
nu arată spre America, ci undeva către Libia. Şi că ironia istoriei dovedeşte că sosirea lui Columb,
considerat în acea perioadă mai mult catalan decât italian, întâmpinat prin urmare cu mult fast de
regele Ferdinand şi regina Isabella, finanţatorii expediţiei, nu a putut opri declinul Barcelonei ca
oraş şi port. În acea perioadă (în jurul anului 1490) dura inchiziţie spaniolă încetinea mult
dezvoltarea culturală, Ruta Atlantică începea să înlocuiască Ruta Mediteraneană, iar Catalonia nu
era invitată la petrecere.
A fost o zi însorită iar acum, pe cerul ce devine din ce în ce mai întunecat, câţiva nori albi
preiau ceva din luminile oraşului, colorându-se în roşu şi adăugând un efect dramatic la peisaj.
Privesc dincolo de monumentul dedicat lui Columb şi văd o clădire deosebit de frumoasă în port.
Parcă ar fi un palat, dar nu este decât Autoritatea Portuară. În dreapta ei se leagănă la mal
Golondrinele (rândunici), vase care fac scurte plimbări turistice pe mare, cu un program afişat care
nu cred că mai corespunde realităţii. Ne uităm lung, e posibil să nu circule în februarie, aşa am citit
pe internet. În jurul nostru e puţină lume, iar în depărtare strălucesc luminile unui complex de
magazine şi restaurante, locul în care se află Moll d'Espanya, Acvariul şi mai multe restaurante. Nu
trecem podul spre ele, ci o luăm pe faleză, bucurându-ne de conturul fantomatic al vaselor ancorate,
cu velele coborâte, de liniştea serii şi lumina caldă a felinarelor.
Eu sunt complet pierdută în geografia alambicată a portului, nu-mi dau seama unde ne aflăm
faţă de apartamentul pe care l-am închiriat. Alex pare mai orientat şi îmi indică o direcţie care mie
nu mi se pare posibilă, dar cineva trebuie să mă ducă „acasă” aşa că nu comentez şi îl urmez. După
un parc şi pavilioanele unui circ, ne apare în faţă clădirea din cărămidă portocalie a Muzeului de
Istorie a Cataloniei (Palau del Mar). Restaurantele de lângă el, prea mari pentru gustul nostru, sunt
goale, aşteptând într-un februarie însorit să se dezmorţească şi turiştii. Am citit peste tot că portul
din vechiul cartier de pescari este centrul distracţiei până în zori în Barcelona zilelor noastre, că
zgomotul neîntrerupt poate fi uneori greu de suportat. Tot ce auzim noi, la o oră la care găinile abia
dacă se spală pe dinţi, e liniştea. Ne afundăm pe străduţele înguste din Barceloneta, un cartier de
blocuri ridicate pentru persoanele mutate din zona Parcului de la Ciutadella, în vederea construirii
unei fortăreţe, în jurul anului 1880. Se spune că străzile ar fi drepte pentru a permite tunurilor să
supravegheze uşor împrejurimile. Sau se mai spune că a fost preluat modelul din Eixample, dar la
un nivel modest, străzi perpendiculare, un şah cu pătrate pe care e imposibil să te pierzi.
Simţindu-mă eu destul de sigură pe mine în această reţea de străzi cu unghiuri drepte, de
dimineaţă mă hotărăsc să ies singură la o alergare. Dorind totuşi să nu mă pierd în această misiune
eroică, merg pe aceeaşi cale pe care ne-am plimbat seara, neştiind că o simplă schimbare de direcţie
8
9. lumeamare.ro
m-ar fi dus direct pe plajă, nu în port. Descopăr asta în a treia zi, când se întâmplă ceea ce îmi
doream cel mai mult, ne închiriem biciclete pentru a face o plimbare pe ceea ce barcelonezii şi cel
puţin doi scriitori pe care i-am citit spun că e cea mai lungă faleză amenajată din Europa. Citim într-
un ghid că putem ajunge astfel până la gura de vărsare a râului Besos, iar descrierea traseului
complet pietonal până acolo nu sună rău deloc.
Aşa cum am povestit deja în articolul Barcelona cea verde, mersul pe bicicletă nu este străin
oraşului. Cu un sistem de „bike sharing” foarte bine pus la punct (Bicing), dedicat celor care
locuiesc în oraş, cu multe centre de închiriere biciclete pentru turişti, atât clasice, cât şi electrice, cu
multe piste la îndemână sau trotuare spaţioase (mai puţin în oraşul vechi), cu această faleză lată şi
foarte lungă, ţi-e şi greu să rezişti tentaţiei.
Ba mai mult, e o frumoasă duminică de februarie, cu temperaturi ce ameninţă să sară de 17
grade şi un cer pe care nu a apărut niciun nor, nici măcar de poză, aşa că am decis eu şi cu mine
însămi că închiriem acum biciclete şi ne plimbăm toată ziua. Alex mă tot priveşte sceptic, privat de
dreptul său de vot. Barcelona are o listă atât de mare de obiective de studiat şi de văzut, e greu de
acceptat că ne vom petrece ziua întreagă privind plajele şi marea, în extrasezon (adică nici baie nu
facem!). Dar şi acestea fac parte din spiritul oraşului, iar Jocurile Olimpice din 1992, desfăşurate la
Barcelona, au însemnat enorm pentru oraş şi au dus la înfăţişarea actuală a tot ce înseamnă port şi
mal de mare, aşa că nimic nu mă intimidează, vreau să trăiesc această experienţă. Ca să nu mai spun
că, în timp ce acasă e zăpadă şi ştiu că va mai dura până să-mi pot scoate bicicleta la plimbare, actul
în sine de a pedala privind marea în februarie mi se pare o declaraţie de independenţă călătoare, un
fel de „pentru că merit, pentru că pot”. Găsesc că e cel mai simplu şi mai eficient mod de a mă
introduce în spiritul şi viaţa locală, fără să încurc pe nimeni şi fără să dăunez nimănui.
Prost este că nu m-am pregătit şi nu am o listă cu centre de închiriere de biciclete în
Barcelona. Asta îl irită cel mai tare pe Alex care, din seara anterioară, începe să tatoneze internetul
în căutarea variantelor. Mai puţin serios la amurg şi mai febril la răsărit, când îşi dă seama că
nevasta şi-a pus creastă de cocoş şi nu se lasă intimidată. În cele din urmă găseşte el un centru,
undeva prin Cartierul Gotic, care oferă biciclete cu 10 euro pe zi. Deloc rău, în situaţia în care
undeva pe lângă ieşirea noastră de metrou, am observat un preţ dublu. Ne luăm aşadar rucsacii în
spate şi pornim, gata să batem drumul până acolo. Eu nu sunt foarte convinsă şi mi se pare că
pierdem timp aiurea. Tot insist că, dacă ne uităm bine în jur, sigur găsim ceva aproape de noi. Şi am
dreptate. La un colţ de clădire văd două garaje, unul cu biciclete, altul cu scutere. Preţul e de 15
euro pe zi, 10 dacă închiriezi măcar două zile. Alex dă să plece, eu catâr, stau pe loc şi aştept. Mă
încântă imediat ce spune băiatul de acolo, că la ora şapte trebuie returnate bicicletele, în garaj,
pentru a evita surprizele şi furturile. Dacă le luăm pe câteva zile ne e cel mai bine aşa, locuri de
priponit pe lângă apartamentul nostru ar fi, dar nu multe, iar de urcat până la etajul cinci e interzis,
dar şi imposibil, pe o scară de bloc în care nu încap doi oameni unul lângă altul, ce să mai vorbim
de alte fiare!
9
10. lumeamare.ro
Iar ceea ce am aflat de peste tot este că vai, aveţi grijă că în Barcelona se fură! Nu am
întâlnit localnic, ghid sau vânzător care să nu ne prevină asupra acestui aspect, nu fără o vizibilă
jenă în glas. Aşa o fi, nu neg. Şi înţeleg că sunt mulţi emigranţi care din asta trăiesc, care dacă nu
fură într-o zi ceva de la un turist nu au ce mânca. Asta ne explică tot băiatul de la biciclete, un mic
Di Caprio plin de bune intenţii, care se dovedeşte a fi la fel de român ca şi noi, tot din Bucureşti.
Dar să revenim la subiect, la biciclete.
Facem până la urmă un contract pe o zi, cu 10 euro de persoană de bicicletă. Calitatea lor e
mulţumitoare, pe mine mă deranjează un foşnet al lanţului pe lângă apărătoare, dar ce mai contează
un astfel de detaliu când soarele e sus pe cer, marea albastră şi toată lumea a dat buluc la plimbare
pe faleză? Pe de o parte e mai complicat pentru că trebuie să ne strecurăm printre trupele de
barcelonezi care au ieşit în weekend la soare, pe de altă parte ne bucurăm de atmosfera animată din
jur.
Traseul nostru ar fi trebuit să înceapă de la monumentul lui Columb, dar ştim deja partea
aceea aşa că facem doar puţin cale întoarsă spre Port Vell. Ne oprim să urmărim pensionarii care
joacă mereu „Boules”, trecem pe lângă statuia modernă şi ruginită, creată de artista germană
Rebecca Horn, The Wounded Star. Ne întrebăm ce ar putea semnifica acea suprapunere aparent
instabilă ce aduce cu un bloc în ruină şi aflăm, cu altă ocazie, că statuia comemorează momentul în
care, pentru a da o faţă nouă litoralului, vechile restaurante de pe plajă au fost demolate. Înainte de
Jocurile Olimpice din 1992 singura plajă accesibilă era cea din Barceloneta. Chiar şi Gaudi venea
aici pentru o porţie de orez negru. Acum sunt mult mai multe plaje şi mult mai multe restaurante,
nisipul e importat şi din când în când spălat-furat de furtuni, iar palmierii au început să facă parte
din peisaj, deşi nu aparţin în mod natural acestuia. Mai există şi alte aspecte ale traiului în noua
Barcelona care nu sunt la fel de populare precum plajele, monumentele moderniste şi restaurantele
în care se mănâncă tapas. Oraşul se confruntă de ani de zile cu un şomaj ridicat, mai ales în rândul
tinerilor. Există parcuri şi spaţii minunate de promenadă, dar tinerii nu au unde să locuiască. Îl citez
din nou pe Michael Eaude, care spunea următoarele (în 2008):
„Modelul reformei în Barcelona a contribuit la aceste probleme cu locuinţele, ridicând
preţurile pe măsură ce oraşul creştea în strălucire. Strălucirea aceasta nu le dă oamenilor
de mâncare, deşi pot oricând să îi vadă pe cei care îşi permit cum îşi savurează masa pe
cea mai frumoasă faleză din Europa”.
Nu ştiu în ce măsură lucrurile au evoluat din 2008 până acum, cert este că, din discuţiile cu
localnicii, am aflat că aproximativ 50% dintre tineri nu au un loc de muncă.
Lucrurile nu par însă niciodată atât de negre într-o zi frumoasă, la malul mării. Îmi aduc
aminte de ceea ce îmi spunea cineva din Portugalia, cu un an în urmă, când vremea se încăpăţâna să
se prezinte cu temperaturi sub ceea ce erau localnicii obişnuiţi să tolereze: „Măcar de s-ar încălzi şi
ar ieşi soarele. Când oamenii ies la plajă mai uită de necazuri şi se schimbă vizibil atmosfera”. Dar
10
11. lumeamare.ro
să ne întoarcem la Barcelona şi la plimbarea noastră, strecurată printre catalani şi spanioli ce nu par
deloc deprimaţi.
După ce trecem de plaja San Sebastià şi hotelul W în formă de velă, căutăm o cale prin care
să ajungem la Turnul cu ceas, cea mai veche clădire din port, construită în 1715 şi având rol de far
până în secolul al XIX-lea. De aici am citit că pleacă pescarii dimineaţa şi undeva tot pe aici se ţine
licitaţia de peşte. Alex adulmecă în jur şi încearcă să afle detalii, dar engleza nu pare a fi o limbă de
circulaţie internaţională în Barcelona şi nici nu ni se permite accesul în zona în care presupunem noi
că ar fi. Pe deasupra noastră pluteşte telecabina spre Montjuic, alt pretext bun de evadare din
agitaţia oraşului, plimbare pe care ne-o propunem pentru o altă zi cu soare.
Facem apoi cale întoarsă şi o altă pauză, chiar înainte de a ajunge în Portul Olimpic, cu
peştele său auriu strălucind puternic în soare, între două turnuri subţiri şi înalte. Un personaj
pitoresc cântă şi se acompaniază singur cu chitara şi muzicuţa, melodii country pe care le are
înregistrate şi pe un CD. Mă încântă vocea lui caldă şi stau să-l filmez, apoi mă las doar în voia
muzicii şi a valurilor care spală nisipul gros şi încă neaglomerat. Undeva pe un teren de sport
amenajat chiar pe plajă lumea face mişcare la aparate. Alţii s-au întins pe nişte şezlonguri de piatră
şi îşi încarcă trupurile cu energie solară. E o sărbătoare fără nume, fără o dată în calendar. E
sărbătoarea unei zile frumoase de duminică.
„Hai să mergem, în ritmul acesta o zi e prea puţin pentru toată faleza!”, mă scoate Alex din
visare. Traseul nostru e lung şi trece pe lângă toate plajele (Nova Icaria, Bogatel, Mar Bella), până
la capăt, până când ajungem aproape de furnalele unei fabrici ce pare părăsită. Dacă nu mă înşel era
locul în care se purifica apa sau o centrală electrică, nu ştiu singur. Pe drum mai găsim o piaţă mare
şi goală sau o pădure acoperită de stâlpi de beton, pe care s-a instalat un fel de parc de aventură.
Câţiva curajoşi se plimbă la înălţime, printre betoane. Asta nu mi se pare distractiv, prefer parcurile
de aventură din păduri adevărate.
Un pod curbat ne provoacă să-l urcăm, gâfâind şi împingând cu greu la pedale, noroc că nu
durează mult. De pe el admirăm mai bine un mic port în care sunt ancorate iahturi de lux la care ne
uităm ca la un tablou renumit ce ştim că nu va atârna niciodată pe un perete de la noi din casă. Dar
plăcerea de a privi e sinceră, iar omenirea din jur s-a subţiat considerabil, pe măsură ce am înaintat
pe traseu. Suntem noi şi alţi câţiva rătăciţi, la fel şi la capăt, pe ultima şi mai sălbatica plajă, Sant
Adria.
Foamea a alergat pe jos şi, cu toate opririle noastre, ne-a ajuns din urmă şi ne-a sărit în burţi
de unde face scandal de se aude până departe. O terasă în soare pe care se afişează neobrăzat un
grătar fumegând, instalat pe o barcă, mi se pare cea mai bună opţiune pentru odihnă. Ne comandăm
peştişori mici şi crocanţi, alături de o bere rece. Trebuie să recunosc, sunt mai buni decât ce am fi
mâncat cu buget mic la noi, nu au gust de ulei prea folosit şi nici amarul de maţe. Alături de noi o
familie mare de biciclişti stă la poveşti pe îndelete, îi găsim acolo şi îi lăsăm tot acolo, când umbra
de la restaurant ajunge pe masa noastră şi ne alungă înapoi, în căutarea soarelui.
11
12. lumeamare.ro
După această plimbare îmi dau seama că voi rămâne mereu ataşată de Barceloneta şi plaja
ei. Chiar dacă pe bicicletă nu mai apuc să merg, încerc să mă trezesc în fiecare dimineaţă înaintea
soarelui, mă echipez, mă alătur celor ce fac mişcare şi mă încântă să văd că nu sunt puţini. Într-o zi
încerc să alerg chiar pe nisip, dar acesta este prea moale, iar la mal planul este prea înclinat şi
picioarele mi se afundă în nisipul umed. Renunţ la vitejisme şi ies din nou pe faleză, observând
monumentele de pe mal, aşa cum se rumenesc în lumina răsăritului. Trec de steaua rănită a Rebecăi
Horn, trec de silueta din fier a unei scene olimpic-sportive, ajung la hotelul W în formă de velă, al
cărui ambalaj de sticlă preia culorile din jur şi arată altfel în fiecare moment al zilei.
Dar cel mai tare mă bucură soarele care iese din mare şi plaja goală pe care mai văd, din
când în când, câte un cuplu de bătrâni curajoşi intrând în valuri (sunt mai puţin de 8 grade). Mai văd
şi câte un pescar sau o mână de fotografi zgribuliţi, îndreptând către portocala galbenă ce se ridică
la orizont telefoanele lor moderne sau obiectivele aparatelor aşezate cuminţi pe trepied.
O nouă zi începe în Barcelona.
12
14. lumeamare.ro
3. Evadare în natură / evadare din oraş
Parc de la Ciutadella
E încă duminică, e încă soare, plimbarea pe malul mării cu bicicletele ne-a obosit dar nu atât
de mult încât să nu ne dorim să mai continuăm, aşa că Alex îmi propune să dăm o fugă şi până în
Parc de la Ciutadella. Îmi amintesc că mi-am notat în agendă să vedem acest parc duminica, pentru
atmosferă, şi ghidul din care m-am inspirat a avut mare dreptate! Nu cred că există moment mai bun
şi niciun alt parc care să îţi transmită aşa o poftă de viaţă, aşa o stare de bine.
11 septembrie 1714, ziua naţională a Cataloniei, este data la care Barcelona a căzut, după
treisprezece sau paisprezece luni de asediu. Filip al-V-lea (nepotul Regelui Soare al Franţei şi rege
al Spaniei între 1700 şi 1724) a ocupat nu doar un teritoriu, ci a încercat să sufoce un spirit,
interzicând limba catalană, închizând şcoli, transformând biserici în cazarme. O încercare grea prin
care catalanii au trecut de încă două ori în istorie, sub cele două dictaturi ce urmau să vină (Miguel
Primo de Rivera, începând cu 1923 şi Franco, începând cu 1939). Pentru a ţine populaţia sub
control, tot Filip a dărâmat cartierul Ribera şi a construit acolo o fortăreaţă. Fortăreaţa nu mai
există, spaţiul fiind reamenajat pentru Expoziţia Universală din 1888. Astăzi, parcul în care tocmai
am intrat e plin de soare şi tineri liberi să se exprime în ce limbă doresc.
În timp ce ochii mei se delectează cu priveliştea unei fântâni-cascadă, strălucind aurie în
soare, auzul meu intră în ritmul frenetic produs de dansatorii de step dintr-un foişor. Bătaia ritmică
şi rapidă, ce seamănă cu degetele ce lovesc tastele unui computer, creează o melodie ce nu mai are
nevoie de alte instrumente. Cei care o compun comunică între ei fără cuvinte, doar prin priviri şi
gesturi de admiraţie, ignorând curioşii care se opresc şi se uită, existând acolo pe scenă doar pentru
ei şi pasiunea lor.
Îl las pe Alex să fotografieze fântâna din toate unghiurile posibile şi mă urc din nou pe
bicicletă pentru a da un tur de parc. Îmi plac aleile nebetonate, faptul că mă simt ca într-un parc
natural neamenajat (deşi nu e nimic lăsat la voia întâmplării). Imediat descopăr lacul pe care se
plimbă, romantic, cupluri şi familii în bărcuţe. Lacul e mic dar e foarte frumos, zăbovesc în faţa lui
până când o construcţie masivă şi colorată mă atrage peste drum, într-o parte mai deschisă şi mai
goală a parcului. E vorba de clădirea parlamentului. Fixez din ochi o băncuţă pe care aş vrea să mă
odihnesc, la soare, dar nu încă, vreau să văd ce se mai întâmplă şi ce reprezintă sunetele şi muzicile
care se mai aud din parc. Mă întorc aşadar pe poteci şi descopăr grupuri de tineri ce stau pe iarbă.
Unii se joacă cu cercuri, alţii se antrenează pentru jonglerii cu foc (recunosc mişcările), câţiva cântă
la tot felul de instrumente iar cei mai solitari sprijină pur şi simplu un copac, contemplând viaţa aşa
cum se arată ea la vârsta complicată a adolescenţei.
14
15. lumeamare.ro
Mă regăsesc cu Alex şi le urmez şi eu în curând modelul, întinsă pe o bancă sub crengile
pestriţe ale unui mesteacăn, în partea mai liniştită a parcului pe care o rezervasem pentru un astfel
de moment. Stăm acolo aşa, în tăcere, ascultând ciripitul papagalilor, până când soarele ne anunţă că
ar vrea să se retragă spre apus şi ne învoim să îi dăm liber. Ne-a slujit din plin azi, merită un răgaz
până mâine.
La ieşire descopăr o clădire cu aspect de castel, construită tot cu ocazia Expoziţiei
Universale din 1888, de Lluis Domenech i Montaner, astăzi Muzeu de Zoologie. Tot în Parc de la
Ciudatella se află şi Grădina Zoologică a oraşului, dar asta n-a intrat în planurile noastre
deocamdată.
Turiştii au tendinţa să cunoască un oraş mai ales prin monumentele şi muzeele sale. Mai
nou, prin toată euforia asta culinară ce ne înconjoară, au început să se documenteze şi asupra
bucatelor specifice sau să caute recomandări de restaurante. Fără să am date statistice, bănuiala mea
este că plimbarea prin parcurile sau prin împrejurimile unui oraş mare rămâne pe un loc secundar şi
asta doar dacă timpul permite. Există însă parcuri renumite care devin ele însele obiective turistice,
cum sunt parcurile de pe lângă marile palate, în multe locuri din lumea asta mare. Lista ar fi foarte
lungă, dar niciunul din toate aceste exemple nu cred că poate să bată una dintre principalele atracţii
ale Barcelonei, Parcul Güell sau Güell Park. Despre acesta, despre Montjuic, dar mai ales despre
alte parcuri, grădini sau pieţe în care există o şansă mare să nu fi ajuns, îţi povestesc în capitolele ce
urmează.
15
16. lumeamare.ro
Montjuic şi Poble Espanyol, satul din oraş
Telecabina pluteşte peste port. De sus se văd frumos bărcile, plasele pescarilor întinse pe jos
la uscat, se observă foarte bine linia trasată de Rambla şi câţi copaci o străjuiesc. Ne apropiem încet
de una dintre colinele oraşului, Montjuic¹. Iar scena de groază din „Jocul îngerului”, cartea scrisă de
Carlos Ruiz Zafon care mă aşteaptă cuminte pe noptiera de la apartament, nu are nimic în comun cu
priveliştea luminoasă a oraşului. Nimic din ceea ce a scris Zafon nu se regăseşte în imaginea
Barcelonei, deşi cel puţin două dintre cărţile lui (Umbra vântului şi Jocul îngerului) se folosesc din
plin de nume de străzi şi cartiere, învăluindu-le însă cu o ceaţă şi o răceală ce face diferenţa clară
dintre realitate şi ficţiune. Ştiu că există agenţii care organizează ture tematice după „Umbra
vântului”, am fost foarte tentată să încerc unul, dar pe măsură ce am cunoscut Barcelona mi-am dat
seama că acestea nu sunt decât o altă găselniţă turistică şi că nu are rost să amestec povestea cu
propriile mele impresii.
Montjuic are totuşi ceva amintiri de groază, legate mai ales de castelul care a devenit
închisoare sau bază militară şi de execuţia unor personalităţi. Dar pentru noi, acum, este colina de
aproximativ 200 de metri pe care se află multe galerii, muzee, grădini şi nu în ultimul rând Poble
Espanyol², ţinta principală a zilei.
Chiar de la ieşirea din telecabină ne întâmpină un parc. Suntem puţin dezorientaţi, nu ne-am
făcut un plan foarte clar pe unde am vrea să ne plimbăm şi nici nu ştim de unde se ia funicularul
până la castel sau dacă vom avea timp să ajungem şi acolo. Dar nu pentru castel am venit şi oricum,
după cum observăm mai târziu, funicularul nu merge fiind înlocuit de un autobuz. Pe mine mă
surprinde chiar faptul că, deşi visam să mă refugiez în natură, sunt nevoită să mă plimb pe lângă
şosea, în timp ce încercăm să ne prindem care este calea cea bună către Poble Espanyol. O intrare
ne atrage pe aleile unui parc, de unde avem o vedere superbă asupra Barcelonei. Zăbovim puţin la
soare, printre coloane şi copaci verzi, nederanjaţi de nimeni şi de nimic. Deşi e acolo sub ochii
noştri, oraşul nu îşi face simţită prezenţa decât printr-o şoaptă îndepărtată care ne aminteşte că e o zi
de lucru ca oricare alta, în care furnicile aleargă de colo-colo pentru a-şi agonisi bunuri de care nu
au în totalitate nevoie, iar greierii călători ca noi îşi freacă mulţumiţi picioruşele la firul ierbii.
Transmitem şi noi o fotografie pe Facebook, ca să nu spunem că stăm chiar degeaba, apoi plecăm
mai departe în căutarea muzeului dedicat satului spaniol. Pe drum mai ochim un parc a cărui
descriere sună foarte bine, dar un paznic hotărât ne spune ceva în spaniola sau catalana lui, nu
înţelegem vorba, dar înţelegem gestul: e închis, nu se poate intra.
Nu ne ducem să cercetăm nici Fundaţia Miro, nu ne interesează nici stadionul, vrem să ne
asigurăm mai întâi că vom prinde muzeul deschis şi că vom ajunge la timp şi la spectacolul oferit de
Fântâna Magică. Lăsăm în urmă chiar şi Muzeul Naţional de Artă al Cataloniei care priveşte solemn
de sus, deasupra treptelor ce coboară spre Piaţa Spaniei, nu fără un oftat din partea mea. Mi-ar
16
17. lumeamare.ro
plăcea mult să îl vizitez, dar e prea frumos afară ca să renunţ la o plimbare în aer liber. Atât palatul,
cât şi Poble Espanyol au fost create cu ocazia expoziţiei internaţionale din 1929.
Poble Espanyol este ceea ce spune, un muzeu în aer liber, un oraş ce cuprinde clădiri la
dimensiuni reale, exact ca un muzeu al satului cu excepţia faptului că vorbim de case adevărate şi
mici palate, nu de bordeie. Nu găsim doar clădiri răspândite la o oarecare distanţă una de alta, ci o
combinaţie ingenioasă de stiluri arhitecturale din regiuni diferite ale Spaniei, străzi înguste, scări,
biserici, magazine, ateliere şi restaurante. Nu lipseşte nici măcar mânăstirea aflată dincolo de ziduri,
de unde se vede din nou, foarte frumos, Barcelona. Ne luăm un audioguide şi ne lăsăm conduşi de
acesta prin toate secţiunile, admirând detaliile, apreciind felul în care este reprezentată fiecare zonă.
Ne întrerupem des plimbarea pentru a cerceta micile ateliere, locuri unde poţi vedea fierarul în
acţiune sau poţi să admiri realizarea unei chitare. Sau magazine cu bijuterii originale, obiecte
frumoase din sticlă, pielărie, dar şi clasicele suveniruri. E locul din care ne face cea mai mare
plăcere să cumpărăm ceva pentru cei de acasă. Undeva deasupra oraşului Barcelona, copiii se joacă
într-o piaţă centrală, lumea stă la soare, e linişte şi e o atmosferă de duminică rurală ceva de
necrezut. Poate că la toată această linişte contribuie şi faptul că suntem în extrasezon.
Bem şi noi un pahar de vin şi ne minunăm în faţa modului în care, acum mai bine de şapte
sute de ani, oamenii construiau de parcă s-ar fi jucat cu piese de lego. Muzeul acesta, ca şi multe
alte minunăţii pe care ai ocazia să le vezi acum în Barcelona, au fost ridicate iniţial ca edificii
temporare cu ocazia expoziţiilor, planul fiind ca după încheierea acestora să fie dărâmate. Din
fericire, asta nu s-a întâmplat şi ne-a ajutat pe noi, în 2014, să facem o evadare din oraş şi, într-un
timp atât de scurt, să ne bucurăm de aerul provincial al Spaniei şi să păşim cu câteva secole în urmă.
17
18. lumeamare.ro
Park Güell, cântăreţul şi dansatorul
Din staţia în care ne-a lăsat autobuzul turistic mai mergem puţin şi apoi o luăm la dreapta, pe
o stradă abruptă ce urcă spre Parcul Güell³. Mă simt pusă la încercare, ca şi cum ar trebui să fac un
sacrificiu, să depun măcar puţin efort înainte de a merita să intru pe porţile celui mai celebru parc
din Barcelona. Am emoţii, sunt nerăbdătoare, dar mă şi tem să nu fie prea aglomerat, să nu fie
pomul lăudat - am făcut greşeala să îmi creez o imagine dinainte şi nu sunt deloc pregătită să suport
vreo dezamăgire.
Nu vedem nimic deocamdată, strada în pantă e lungă şi nu dezvăluie niciun detaliu al intrării
în parc. Simţim doar că ne apropiem atunci când încep să apară magazinele cu suveniruri şi mici
restaurante turistice ce afişează fotografii mari pe meniuri. Unul poartă chiar numele parcului, ceea
ce mă amuză, trebuie să aibă o părere foarte bună despre ceea ce oferă. La capătul străzii începe să
se vadă zidul, apoi răsar frumoasele pavilioane care marchează intrarea. Şi imediat în faţă se vede
scara păzită straşnic de dragonul-salamandră-crocodil, cel mult fotografiat şi filmat. Fiecare
interpretare e posibilă, neştiindu-se exact ce legendă sau figură mitologică l-a inspirat pe Gaudi.
Căsuţele turn de la intrare, ce par rupte din povestea lui Hansel şi Gretel, mi se par mult mai
interesante decât şopârla vedetă, dar scările ne atrag spre pădurea de coloane ce creşte deasupra lor,
pădure ce susţine, la rândul ei, terasa ondulată pe care toată lumea a văzut-o măcar o dată în
fotografii. Nu ne grăbim, nici cu paşii, nici cu impresiile. E lume multă, e greu să prinzi un cadru
fără pozaci. Înaintăm încet, studiind detaliile şi turiştii care, rând pe rând, se imortalizează singuri
sau în cupluri, lângă dragon, lângă fântâni sau pe băncuţa din capătul scărilor. Rătăcind printre
coloane constatăm că nu sunt chiar toate înclinate în alt unghi, aşa cum scrie prin anumite
prezentări. Uşoara înclinare a coloanelor era o practică obişnuită în arhitectura antică greacă, Gaudi
nu a făcut decât să preia ideea şi să o amplifice.
În dreapta ieşim printr-o grădină cât se poate de convenţională şi mult mai liniştită. De aici
se vede bine casa în care a locuit mult timp Gaudi, dar ca să ajungem la ea mai avem de făcut un
ocol.
Gaudi nu şi-a imaginat parcul Güell ca pe o grădină publică, dimpotrivă. Aşa cum spune
Michael Eaude în cartea sa*, Park Güell trebuia să fie „un refugiu al celor bogaţi şi nu un loc care
să îmbogăţească viaţa celor săraci”. Gândit şi construit cu scopul de a deveni o arie rezidenţială,
inspirat de un model de grădină englezesc, proiectul a fost din păcate înaintea timpului său, neavând
succes. Era perioada în care toată nobilimea îşi construise palate în Eixample şi se simţea
ameninţată de anarhişti. O casă departe de centru, pe o colină verde, nu făcea parte decât din visul
lui Gaudi şi cel mult al finanţatorului său, Eusebio Güell. Urmaşii lui Güell au vândut proprietatea
statului, o vreme parcul a fost abandonat, s-a cochetat cu ideea ridicării unui mare hotel şi, în cele
18
19. lumeamare.ro
din urmă, Park Güell a devenit locul în care atât turiştii, cât şi localnicii aleg să vină să se bucure de
aer şi de creaţiile fantastice care îmbină atât de armonios arhitectura cu natura.
Deasupra coloanelor se deschide o mare piaţă scăldată de soare (iată şi agora din antichitatea
greacă!), cu privelişti generoase asupra Barcelonei. Pe băncile în formă de valuri de pe margini
lumea stă întinsă, face o pauză pentru o gustare sau pur şi simplu pozează în postura de om relaxat,
nemişcat, cu ochelari negri pe ochi. Băncile, ca şi alte detalii din arhitectura lui Gaudi, sunt
îmbrăcate în bucăţele colorate de faianţă spartă. Procedeul se numeşte trencadis şi este o modalitate
de-a dreptul ecologică de a refolosi şi îmbina în mod creativ resturi de materiale. Ne uităm pe partea
cealaltă a băncilor şi descoperim că nu lipsesc nici garguiele pentru scurgerea apei. Interesant, piaţă
cu garguie!
Dar nu avem prea multă răbdare să stăm şi să ne relaxăm pentru că vrem să ajungem şi la
viaductul cu coloanele sale în formă de trunchiuri de copaci. Ceea ce scrie Colm Toibin în cea de a
doua carte pe care o port cu mine şi din care citesc în timp ce Alex îşi face de lucru cu fotografiile, e
mai mult decât suficient pentru a explica imaginea pe care o întâlnesc:
„În timp ce păşeşti printre coloane, acestea se înclină şi se răsucesc luând forma
dealului, ca într-o sală cu oglinzi. Iar când te uiţi în urmă, ai senzaţia că vegetaţia şi
copacii din parc au început să semene cu construcţii făcute de om, în timp ce lucrarea în
piatră creată de Gaudi face parte din natură, ceva ce a fost acolo dintotdeauna."
Gaudi, aşa cum explică şi Michael Eaude*, nu este un grădinar obişnuit care încearcă să
impună ordine luptând împotriva naturii. Când treci pe lângă operele lui, eşti tentat să pui mâna şi
să verifici dacă nu cumva piatra e lemn sau invers. Gaudi imită natura, încearcă să se confunde cu
aceasta, dar nu îşi doreşte să o domine.
Papagalii fac şi aici gălăgie, dar zarva lor este acoperită de ţipetele copiilor din şcoala de
alături. Nu e nicidecum liniştea aceea pe care te-ai aştepta să o găseşti în natură. Dar toate
zgomotele astea fac parte din viaţă, aşa cum trebuie să facă parte şi natura.
Ne întoarcem şi mergem spre casa în care a locuit Gaudi. Interiorul este folosit mai mult ca
expoziţie dedicată vieţii arhitectului, două camere fiind totuşi mobilate în stilul simplu şi auster pe
care îl prefera acesta. Bogăţia de materiale şi idei pe care le poţi găsi în arhitectura creată de Gaudi
nu se regăseşte şi nu s-a regăsit în niciun fel în viaţa sa pioasă, dedicată până la moarte templului
Sagrada Familia.
Impresionaţi de acest contrast ieşim prin grădină, trecând pe sub bolta verde ce ne aminteşte
iar de elementele arhitecturale favorite ale modernismului şi ajungem la un alt viaduct, un loc în
care muzica umple aerul.
Ne aşezăm şi ascultăm melodiile frumoase cântate de un chitarist, iar aerul plăcut de
primăvară vibrează într-o frecvenţă magică. Abia aici simţim că ne relaxăm. La un moment dat mai
19
20. lumeamare.ro
apare un bărbat, îl observăm cum se dezbracă de jachetă, îşi scoate tacticos pantofii, apoi şosetele şi
păşeşte desculţ şi graţios în faţa chitaristului, cerând şi primind din ochi aprobarea să danseze.
Dansul său vine de undeva din suflet, lăsând în urmă orice inhibiţie, orice limitare pe care ar fi putut
să i-o impună corpul său matur. Pasiunea sa clocoteşte în interior, lăsând vederii doar gesturi care îşi
exprimă elegant şi lent intensitatea. Suntem tentaţi să credem că la sfârşit va cere bani pentru actul
său artistic, dar observăm cu tot atâta uimire că se retrage discret, în aplauzele puţinilor privitori
care au zăbovit să-l vadă. Se şterge de praf, se încalţă, îi mulţumeşte cântăreţului şi se pierde pe o
alee verde. Cântecul la chitară continuă, nestingherit, lăsând pe unii turişti indiferenţi, pe alţii
oprindu-i pentru câteva minute din grabă, pentru un moment ce poate fi o parte importantă din
relaţia frumoasă pe care o construieşti cu Barcelona.
20
21. lumeamare.ro
Grădini în Eixample
Mergând prin Eixample privirea noastră se ridică de la pavajul desenat de Gaudi în sus,
atrasă de numeroase surprize moderniste şi nu numai: ferestre, balcoane, mozaicuri, toate păstrând
spiritul unei competiţii între familiile bogate, competiţie ce a existat încă de la întemeierea acestei
extensii a oraşului. Un ghid ne povesteşte la un moment dat că la aceste balcoane, cu geamurile lor
mari care dau spre stradă, se afişau proprietarii în timp ce luau masa sau semnau contracte, în văzul
lumii, ca să moară capra vecinului de ciudă, pe româneşte. De data aceasta însă, deşi nu scăpăm din
vedere frumoasele faţade, nu le căutăm pe ele ci vrem să aflăm ce se află în spatele lor, să
descoperim ce secrete ascund bulevardele aglomerate precum Passeig de Gracia sau Diagonal, să
ştim unde se poate evada din trafic, unde se poate căuta o oază de linişte şi verde.
Chiar pe colţ, la intersecţia dintre Passeig de Gracia şi Diagonal, se ascunde prima grădină,
cea din spatele Palau Robert (Passeig de Gracia, 107). Nu e foarte mare, dar multe băncuţe ne
invită la odihnă în timp ce un cerc de panouri cu citate din diverse personalităţi mă provoacă să le
citesc. Găsesc idei frumoase despre ecologie, viaţă, creativitate sau arta scrisului. Îmi rămân în
minte cel puţin două.
„Nu fi doar cineva care are o profesie. Fii cineva care are o viaţă” scrie Edgar Morin, un
filosof francez. „Fericirea unei albine sau a unui delfin constă în faptul că există. Pentru om,
fericirea înseamnă că se poate minuna în faţa acestor fiinţe”, atrage atenţia cercetătorul şi
exploratorul Jaques-Yves Cousteau. Fericirea mea, în acest moment, constă în simplul fapt că exist
şi că mă pot bucura de culoarea şi parfumul portocalelor sălbatice din această mică grădină. O
simplă şi frumoasă fericire de albinuţă, aş putea spune. Şi zău că nu-mi trebuie nimic mai mult.
Pornim în zbor spre următoarea grădină sau mai bine zis o curte interioară aflată într-un loc
în care n-am fi intrat altfel: Magazinul Vincon (Passeig de Gracia, 96). Un magazin renumit de
design şi totodată centru expoziţional, în care şi-au prezentat lucrările mai mulţi artişti importanţi, o
afacere de familie fondată în 1930 şi, surpriză, fostă reşedinţă a pictorului Ramon Casas. Acesta a
fost prieten cu Picasso şi unul dintre finanţatorii renumitului restaurant Els Quatre Gats. Tot el apare
şi în pictura celebră, în tandem pe bicicletă cu Pere Romeu, pictură ce se află încă pe un perete al
restaurantului. Acelaşi tablou poate fi văzut şi la Muzeul Naţional de Artă al Cataloniei sau
decorează obloane ale altor magazine din oraş. O altă pictură alături de Pere Romeu îi arată pe cei
doi prieteni într-un automobil - se spune că Ramon Casas a fost unul dintre primii proprietari de
automobil (dacă nu cumva chiar primul) din Barcelona. Parte din locuinţa lui a fost păstrată şi
incorporată în magazin. Scări şi balustrade fenomenale din lemn sculptat, un şemineu superb, sunt
doar câteva detalii care ne fac să ne felicităm pentru ideea de a intra în magazin şi a nu ne opri doar
la obiectele ingenioase, nu foarte scumpe, dar nici de o calitate deosebită, pe care le vedem la
parterul acestuia. Proprietarii magazinului au rezistat cu bine timpului şi încercărilor prin care a
21
22. lumeamare.ro
trecut Barcelona şi au conservat parte din interioare aşa cum erau. După această surpriză plăcută,
căutăm şi terasa despre care am aflat că se ascunde pe undeva pe la etaj şi o găsim. Ieşim pe ea şi ni
se umple iarăşi sufletul de culoare, aceasta radiind dinspre faianţele colorate ce datează de prin
1900. Iar când privim în sus avem senzaţia aceea privilegiată că am descoperit un secret: putem
vedea detalii din Casa Milà, din spate, o parte ce nu a fost acoperită de pânza ce îi ascunde faţada de
privitori, pentru renovare (până în 2015). Nu e la fel de spectaculoasă dar, cu sentimentul că am
intrat în posesia unui secret preţios, plecăm mai departe pentru a descoperi şi alte comori.
Mergem mai departe şi pe C. Valencia facem stânga, până când găsim un semn către Centrul
Cultural Casa Elizalde. Intrăm prin gang şi aruncăm un ochi în curtea interioară. Dezamăgire, aici
se lucrează şi nu prea avem ce vedea, mai mult decât ceea ce pare a fi un şantier sau montarea unei
scene. Între timp, la o intersecţie, clădirile ce marchează colţurile acesteia ne încântă cu balcoane
ale căror coloane imită „oasele” de pe Casa Battló sau înfloresc într-o combinaţie de fier forjat şi
geamuri pictate demne de un palat.
Continuăm şi facem dreapta pe Roger de Lluria şi, la numărul 70, ne întâmpină o intrare
boltită în zidul gros al unei biserici. Intrăm cu o oarecare ezitare şi ne trezim în curtea interioară
plină de vegetaţie a bisericii La Conceptio. Înserarea începe să se lase, lumini galbene, ca nişte
lumânări, se pot vedea printre coloanele delicate ce înconjoară acest patio, o fântână clipoceşte în
mijloc, zgomotul oraşului s-a stins deodată iar noi vorbim în şoaptă sau deloc. Intrăm apoi şi în
biserică, despre care ştim că a fost relocată piatră cu piatră, din locul său iniţial aflat între vechile
ziduri ale oraşului. Aşa s-a întâmplat cu mai multe clădiri atunci când s-a decis tăierea fără milă,
prin organismul întortocheatului cartier gotic, a liniei drepte ce reprezintă acum Via Laietana.
Biserica gotică, cu o faţadă simplă din cărămidă, poate să nu impresioneze la prima vedere, dar la o
privire atentă în interior observ frumuseţea echilibrată a detaliilor, vitraliile moderne, realizate mai
degrabă în stil Art Nouveau, sau statuile expresive. Nici aici nu este nimeni şi ne simţim iar ca doi
exploratori ce descoperă o insulă neştiută într-un arhipelag aglomerat.
Nu mai zăbovim prea mult pentru că mai avem un pont şi un loc interesant pe care am vrea
să îl mai găsim înainte de a se întuneca de tot. Tore de les Aigues, pe aceeaşi stradă (Roger de
Lluria, 56), este numele unui vechi turn de apă din cărămidă, construit în 1867, la comanda
proprietarilor din Eixample. Acesta este aşezat într-o curte interioară înconjurată de 4 blocuri.
Ajungem la el printr-un pasaj îngust, misterios, şi ne trezim din nou cu zâmbetul pe buze, într-o
oază cu băncuţe albe şi portocali. O anumită zonă este acoperită cu nisip şi este folosită vara ca
plajă. Dintr-un bazin cu apă se ridică solemn şi tăcut turnul, aflat într-o stare foarte bună. Cine ştie
câte a auzit şi a văzut, câtă zarvă şi voci de copii a strâns în suflet de când acest loc e amenajat
pentru bucuria şi folosinţa celor din cartier.
22
23. lumeamare.ro
Bonus: Jardins de la Tamarita
Ne dăm jos din autobuzul turistic la intersecţia dintre Passeig de Sant Gervasi şi Av del
Tibidabo. Scopul nostru e să ajungem la Torre Bellesguard, o creaţie mai puţin cunoscută şi recent
deschisă publicului, semnată de Gaudi. Staţia în care coborâm este chiar în dreptul unei intrări într-o
grădină pe care scrie Jardins de la Tamarita. Din apropiere am fi putut să luăm romanticul tramvai
albastru către Tibidabo dar am aflat că este în revizie iar ţinta noastră este în primul rând castelul.
Nu ne ia totuşi foarte mult să ne hotărâm să explorăm şi grădina. Din Passeig de Sant Gervasi, un
bulevard destul de mare şi de zgomotos, păşim imediat într-o altă lume, o oază de linişte, decorată
cu statui, fântâni, cascade şi mai multe separeuri mici, fiecare amenajat altfel şi înconjurat de copaci
şi garduri vii. Miroase a pământ ud şi primăvară, miroase a ceva cunoscut şi nu pot să îmi dau
seama de unde. Nu mai e nimeni pe acolo, dar aerul se umple cu o adiere proaspătă pentru care
orice casă de parfumuri şi-ar vinde sufletul. După un gard verde înalt descopăr şi vinovatul. Un măr
şi îşi înfoaie mândru crengile acoperite cu flori albe profitând, pentru un efect maxim, de fundalul
de un albastru pur al cerului. Mă aşez sub el şi adulmec de aproape venirea primăverii, atât de
frumos vestită într-un colţ neştiut din Barcelona.
Să fie oare grădinile, curţile interioare, parcurile mai cunoscute sau mai puţin cunoscute,
colinele verzi singurele posibilităţi de evadare din agitaţia oraşului, în Barcelona? Nu, cu siguranţă
nu, se pot găsi locuri tăcute şi colţuri fermecătoare chiar şi pe străzile întunecate şi în mijlocul
furnicarului din centrul istoric, în ceea ce poartă denumirea de cartier gotic. Facem o plimbare şi pe
acolo, în ceea ce urmează.
23
25. lumeamare.ro
4. Evadare citadină: rătăcind pe străzile şi pieţele din cartierul
gotic
Cartierul gotic e cea mai mare surpriză pe care mi-a făcut-o Barcelona. Purtam cu mine, ca
orice vizitator aflat pentru prima dată într-un oraş, anumite aşteptări, dar şi idei preconcepute. Mă
emoţionasem în avans la gândul că voi putea, în sfârşit, să văd creaţiile moderniştilor, să pipăi
mozaicurile lui Gaudi şi să îmi fac propria părere despre controversatul templu Sagrada Familia.
Îmi promisesem că voi petrece cel mai mult timp în Eixample şi că nu voi pleca de acolo fără să văd
tot ceea ce poate fi văzut. Dar iată-ne, într-o zi ploioasă, coborând din autobuz undeva pe Via
Laietana, cu scopul de a intra în cartierul gotic. Colm Toibin defineşte foarte frumos structura
oraşului vechi:
„Dacă cartierul gotic, spaţiul din jurul catedralei, este inima oraşului, atunci acele alei
înguste din stânga şi dreapta Via Laietana sunt creierul acestuia, aşa cum Rambla este
sistemul nervos central.”
Conformaţia labirintică a cartierului gotic derutează începătorii. Aflaţi pentru prima dată
acolo ne rătăcim şi ne întoarcem de multe ori pe aceleaşi străzi, găsind cu greu pieţele mici pe care
le căutăm. Nici spre finalul celor nouă zile petrecute în Barcelona nu ne descurcăm mult mai bine,
dar reuşim măcar să înţelegem structura oraşului vechi (Ciutat Vella), alcătuit din Raval sau Barri
Xinès (oraşul chinezesc), Barri Gòtic, La Ribera şi El Born. Cartierul în care ajungem cel mai puţin
e Raval, dar nu pentru că ar mai fi periculos, aşa cum era în trecut (renumit ba pentru prostituţie, ba
pentru droguri, şamd) ci pentru că e cel mai îndepărtat de baza noastră din Barceloneta.
Cartierul vechi e plin de turişti, de obicei, dar nu peste tot. Un labirint îţi oferă întotdeauna
şansa de a evada, fie într-o piaţetă mică şi mai puţin cunoscută, fie într-o galerie de artă, fie într-o
curte care ascunde importante ruine romane.
Oraşul roman, Barcino, este situat la subsol şi este accesibil publicului prin Muzeul
Istoriei Oraşului4
(Museu d'Història de la Ciutat) din Plaça del Rei. Petrecem acolo un timp care se
umple cu întrebări şi mirări, constatând spaţiile reduse în care un oraş putea să îşi desfăşoare
activitatea, descoperind zidurile, locuinţele, biserica şi locul în care se producea vinul – ei bine,
pentru asta era alocat un spaţiu mult mai mare decât pentru biserică! Zidurile vechiului oraş se mai
văd şi la suprafaţă, nu doar în muzeu. Într-o foarte mică şi îngustă curte interioară, semnalizat doar
printr-o plăcuţă ce se confundă cromatic cu zidul, se află Templul lui Augustus, sau mai bine spus
câteva coloane din acesta. Deschise publicului larg, dar bine ascunse de ochiul trecătorului neavizat,
coloanele par nelalocul lor în acel spaţiu îngust, profilate pe un fundal vopsit nefiresc în verde crud.
Barcelona a suferit de lipsă de spaţiu pentru o perioadă îndelungată, fiind obligată de puterea
de la Madrid - care se temea de puterea oraşului şi de vâna catalană a populaţiei - să rămână
înghesuită între zidurile vechi ani la rând, în timp ce populaţia creştea şi tot creştea. Dacă în 1800
25
26. lumeamare.ro
erau 115000 de locuitori, în 1900 aceştia crescuseră la 533000. În 1854 barcelonezii au ieşit cu
ciocanele şi au început să-şi dărâme singuri zidurile, după care Madridul a fost de acord cu
extinderea oraşului şi a creat planuri pentru un cartier bine aliniat, ce putea fi uşor controlat şi în
care erau mai greu de construit cazemate. E vorba de Eixample, desigur**.
Dar să revenim pe străzile înguste din oraşul vechi, insalubre şi întunecate cândva, pline de
farmec şi de turişti acum, un loc din care jucătorii mai bogaţi ai oraşului abia aşteptau să evadeze,
atunci când a apărut şansa de a avea o locuinţă luminoasă şi spaţioasă în Eixample.
Din Muzeul Istoriei Oraşului şi Plaça del Rei, frumoasă şi cu importanţă istorică (aici a fost
întâmpinat Columb), o oază e la doi paşi şi o reprezintă curtea interioară a altui muzeu, Frederic
Marès. Nu vizităm muzeul, chiar dacă am citit că are o colecţie interesantă de la cel care a fost un
mare călător, dar ne odihnim puţin mintea privind bazinul cu peşti mari exotici şi întrebându-ne
cum reuşesc totuşi să supravieţuiască temperaturilor ce nu trec de 10 grade în timpul nopţii. Din
următoarea piaţă, Plaça de Sant Iu, aflată chiar alături, se aud acorduri de chitară. Mergem acolo şi
ascultăm cântăreţii, observând din nou (ca şi în Park Güel) trecerea indiferentă a oamenilor pe lângă
aceştia. Puţin mai încolo o doamnă în vârstă cântă operă sau mă rog, încearcă. Mărim puţin paşii. În
faţa catedralei un trio alcătuit din pian, trompetă şi un instrument cu coarde e în plină desfăşurare
artistică şi nu sună deloc rău. În general se cântă muzică frumoasă şi de calitate pe străzile din
Barcelona sau la metrou, există chiar şi locuri speciale în care artiştii au voie să se instaleze. Am
văzut deja mulţi şi nu am putut să nu remarcăm că toţi au CD-uri înregistrate de vânzare. Se pare
însă că, pe stradă, statuile vivante au mai mult succes decât cântăreţii.
Continuăm să ne plimbăm pe străzile ce au căpătat un luciu mat discret, ca o oglindă veche,
în urma paşilor şi ploii. Plaça del Pi s-a umplut cu tarabe la care putem adulmeca produse bio de la
ferme mici, brânzeturi de capră, ciocolate create manual şi alte delicatese, proaspete sau ambalate.
În Plaça de Sant Joseph Oriol se ţine în timpul weekendului un târg al pictorilor. Acuarele, picturi
sau colaje ingenioase colorează atmosfera unei zile ploioase. Nu sunt toate de bun gust, pentru ceva
de mai bună calitate vom merge în altă parte a oraşului vechi, pe Carrer de Petrixol. Ajungem
acolo într-o seară, cu scopul de a verifica dacă e adevărată opinia generală că aici se găseşte cea mai
bună ciocolată caldă cu churros, un fel de gogoşele ce abia aşteaptă să se scalde în cana cu lichidul
fierbinte şi consistent. Până la gogoşi admirăm tablourile din faianţă pictată de pe ziduri, intrăm
într-o galerie care vinde fotografii mari şi frumoase, la preţuri pe măsură, apoi stăm de vorbă cu o
franţuzoaică ce deţine o galerie de artă, cu sedii în mai multe oraşe din lume. Galeria cuprinde mai
mulţi artişti catalani şi nu numai, poţi să cumperi acuarele deosebite la dimensiuni diferite, după
cum te lasă portofelul, toate lucrările sunt originale şi nu au nimic a face cu suvenirurile ieftine şi
naive pe care le poţi găsi pe stradă. Mă simt puţin incomod că ies de acolo fără să cumpăr nimic.
Ne întoarcem acum să cotrobăim prin cotloanele din Cartierul Gotic şi o altă piaţă pe care o
dibuim cu greu este Plaça Sant Felip Neri. Suntem noi şi alţi patru-cinci rătăciţi. Pe pereţii fostei
biserici, la care chiar şi Gaudi venea să se reculeagă, se văd împuşcături din vremea lui Franco.
26
27. lumeamare.ro
Presupun că au fost lăsate acolo pentru reamintire, pentru că a uita înseamnă o şansă aproape sigură
de a repeta greşelile. Poate că am aşteptări prea mari, poate au fost lăsate din raţiuni pur turistice, se
pare că suntem cu toţii atraşi de aspectele morbide ale istoriei. În piaţă e un mic muzeu al pantofilor,
păzit de un bătrânel. Interiorul are un aspect prăfuit şi nu mă atrage să intru, chiar dacă mai târziu
regret că nu am făcut-o. Intru doar puţin, ca să mă mai încălzesc cât timp face Alex fotografii, în
magazinul cu săpunuri colorate ale căror arome mă zăpăcesc şi mă ameţesc. Rezist tentaţiei de a lua
şi acasă o mostră şi mergem mai departe pentru o altfel de baie de culoare şi arome, în renumita
piaţă Boqueria. Dar despre asta şi două muzee care merită văzute în vecinătatea Ramblei îţi
povestesc puţin mai încolo.
Aşa cum spuneam la început, Ciutat Vella a fost o surpriză extraordinară, nu credeam să
descopăr într-un oraş mare precum Barcelona o atmosferă atât de intimă şi atât de aproape de ceea
ce te-ai aştepta să găseşti într-o cetate medievală. Asta nu înseamnă însă că am uitat scopul şi
dorinţa mea de a vedea şi ce înseamnă modernismul, ajungem imediat şi la acesta.
27
29. lumeamare.ro
5. Modernism cunoscut şi mai puţin cunoscut
Rareori avem timp, atunci când ajungem într-o destinaţie, să ne acordăm un moment pentru
a fi fericiţi. Suntem preocupaţi de bagaje, de căutarea unui mijloc de transport, de costul biletelor,
de durata călătoriei, de emoţiile legate de cazare şi aşa mai departe. Am ajuns în autobuzul care ne
duce de la aeroport la Plaça de Catalunya, Alex cercetează harta şi indicaţiile de orientare în spaţiu
iar eu, deodată, ştiu că trebuie să ne întrerupem din ceea ce facem şi să ne bucurăm. Pur şi simplu să
simţim încântarea faptului de a fi acolo. Îl trag pe Alex de mânecă şi îl sfătuiesc să lase puţin toate
gândurile, să se uite pe geam, la vremea frumoasă, la clădirile care încep să anunţe ceea ce face unic
acest oraş, să se bucure. Se uită cu drag la mine şi nu ştiu cât mă ia în serios dar ne strângem
mâinile iar eu mă simt ca un copil care merge pentru prima dată într-o excursie. Am văzut multe
locuri, dar cred că mai am încă resurse în suflet ca să mă mai bucur de fiecare, ca şi cum ar pentru
prima dată.
Când mă dau jos din autobuz, în Plaça de Catalunya, am un zâmbet lat cât toată faţa, mă şi
imaginez ca omida din Alice în Ţara Minunilor. Alex îmi aduce aminte că nu am timp să stau să
pufăi cocoţată pe o ciupercă şi că trebuie să pornim către biroul de turism al Barcelonei, aflat pe o
stradă laterală din Passeig de Gràcia. Roţile trolerelor huruie pe pavajul al cărui model a fost creat
de Gaudi, felinarele sunt fermecătoare, lumea iese şi intră în magazine de lux sau se odihneşte pe
băncuţe rotunjite, îmbrăcate în mozaic. Clădirile pe lângă care trecem sunt impunătoare şi mă
ameţesc cu detaliile lor, din ce în ce mai spectaculoase. Nu sunt încă foarte conştientă pe ce stradă
mă aflu, aşa că apariţia vedetelor moderniste din „Manzana de la Discordia” (mărul discordiei sau
blocul discordiei) mă face să mă comport ca un copil trezit ca printr-o minune într-un magazin plin
cu bomboane. Iată-le, Casa Lleó-Morera de Lluís Domènech i Montaner, uite puţin mai încolo şi
profilul zimţat al Casei Amatller, de Josep Puig i Cadafalch şi nu-mi spune, nu-mi spune că lumea
aceea multă e în faţă la Casa Batlló, creaţia lui Antoni Gaudi! O, ba da! Ceva mai încolo e şi La
Pedrera (sau Casa Milà), mă avertizează Alex zâmbind. La asta mă aşteptam însă, citisem şi eu
indicaţiile de orientare către biroul de turism şi văzusem ce scrie, anume că strada se află vizavi de
La Pedrera. Dar şi aici am o surpriză. Pe măsură ce mă apropii îmi vine să mă frec la ochi sau să-mi
dau palme. În loc de balcoanele în valuri cu minunatele ornamente din fier forjat văd tot mai clar o
mare reclamă, la nu ştiu ce maşină. Casa este toată învelită, se pare că e în renovare până în 2015.
Nivelul meu de bucurie intră brusc pe avarie.
Îmi regăsesc, însă, entuziasmul în toate momentele şi zilele următoare în care am ocazia să
văd cele mai renumite, dar şi cele mai puţin cunoscute opere ale arhitecţilor ce au dat o nouă faţă
Barcelonei, la începutul secolului douăzeci.
Nu sunt o cunoscătoare avizată a stilurilor arhitecturale, nu aş putea spune că am o educaţie
sau o pregătire suficientă pentru a face analize pertinente. Tot ce ştiu este că sufletul meu vibrează
la formele mai puţin convenţionale, la clădirile care mă duc cu gândul la natură, la copacii care
29
30. lumeamare.ro
cresc din balcoane sau pe acoperişuri, la mozaicuri şi turle ce-mi amintesc de poveşti, la ceea ce-mi
provoacă mintea făcând-o să regândească tot ceea ce ştia despre un spaţiu de locuit sau de muncit.
Poate că de vină este şi moştenirea epocii comuniste care m-a sufocat şi ne sufocă încă prin acele
blocuri odioase pe care le suportăm peste tot în jurul nostru, cutii simetrice lipsite de suflet. Când
am văzut pentru prima dată o clădire creată de Hundertwasser mi-am spus că aşa ar trebui să fie
construite toate oraşele, cu drag pentru natură, respectându-i asimetria şi culorile. Ştiam că
Hundertwasser nu e decât un urmaş de-al lui Gaudi, dar nu apucasem încă să-l văd pe maestru şi
nici pe ceilalţi arhitecţi pe care aveam să îi descopăr cu adevărat abia mai târziu, aici, acum, în
prima zi în Barcelona.
30
31. lumeamare.ro
Sagrada Familia – doamna în capot pe covorul roşu
Nici nu ajungem bine, ne cazăm şi ne aruncăm în mijlocul apartamentului bagajele, că ne şi
grăbim să plecăm în explorare, în primul rând către templul lui Gaudi, Sagrada Familia5
. Primul şoc
îl avem la ieşirea din metrou, când ne dăm seama că şi acest monument, ca multe altele pe care le-
am mai întâlnit prin lume, nu are spaţiul de care ar avea nevoie în jurul său ca să respire. Bazilica
Sf. Petru din Roma este exemplul care îmi vine în minte când mă gândesc la ideea de spaţiu, de loc
suficient pentru contemplare şi, ceea ce mă interesează mai puţin pe mine, dar contează, pentru
impresionarea publicului credincios. La polul opus, înghesuită între străzi aglomerate cu autocare şi
autobuze ce opresc să o admire, flancată de blocuri obişnuite pe care atârnă steaguri catalane,
acoperită destul de mult cu pânze şi schele, umbrită de macarale, Sagrada Familia îmi dă senzaţia
unei doamne obligată să păşească pe covorul roşu în capot, cu bigudiurile pe cap şi machiajul
nefinalizat. Chiar şi aşa, statura ei este impresionantă.
Dăm mai întâi o tură în jurul ei, pentru a ne arunca un ochi asupra ambelor faţade terminate,
Faţada Patimilor şi Faţada Naşterii Domnului. La început Faţada Patimilor mă şochează prin
formele sale colţuroase, cubiste. La a doua vedere şi cugetare, îmi dau seama cât de expresive sunt
acestea şi cât de bine exprimă suferinţa. În partea opusă, Faţada Naşterii Domnului mă copleşeşte
mai întâi prin abundenţa detaliilor. Îmi este greu să urmăresc scenele şi să desprind statuile atât de
frumos lucrate de cadrul lor încărcat. Arată ca într-un parc, înconjurate de tufe. Iar ansamblul
seamănă extraordinar de bine cu relieful unui munte, cu cât mă uit mai mult cu atât începe să-mi
placă, chiar dacă neuronii mei strigă „e prea mult, fugi!”. Nu stau prea mult într-adevăr, e destul de
târziu şi vreau să apucăm să vedem şi interiorul.
Ne aşezăm la coadă. Fiind aproape de închidere aşteptarea e mai scurtă decât ne pregătisem
să îndurăm. O muzică diafană pluteşte în aer, iar percepţia spaţiului se schimbă radical. Dacă la
exterior am simţit că sunt strivită sub proporţiile masive ale celei ce s-a dorit a fi cea mai înaltă
clădire din Barcelona, la interior spaţiul e deschis către infinit. Există o unitate pe care nu am găsit-
o afară - vezi cele două faţade atât de diferite dintre ele, de parcă ar face parte din două biserici
diferite, idee interesantă în sine, dar care îţi rămâne puţin printre dinţi chiar şi după ce reuşeşti să o
mesteci. Interiorul e gândit parcă să te liniştească, să te echilibreze. Felul în care lumina se joacă cu
vitraliile transformă atmosfera într-o poezie imposibil de reprodus în cuvinte. Ne aflăm într-o
biserică şi, totodată, nu ne aflăm într-o biserică. Nu-mi pot imagina o slujbă aici, dar nici nu sunt eu
cea mai potrivită persoană să-şi dea cu părerea. Coloanele ce seamănă cu ceva tulpini exotice îmi
dau bătăi de cap, până mă prind că cercurile colorate de la încheieturi simbolizează nodurile din
care s-ar fi tăiat crengile. Mă ajută expoziţia dedicată lui Gaudi, cea în care se explică toate
modelele şi simbolurile din natură folosite de arhitect. Templul va putea găzdui 14000 de persoane,
atunci când va fi gata, asta ca să ai o idee asupra spaţiului interior. Dimensiunile sale sunt posibile
31
32. lumeamare.ro
datorită inovaţiilor pe care Gaudi le-a adus în conceperea structurii de rezistenţă, dar nu mă simt
capabilă să înţeleg sau să explic corect aceste detalii.
E destul de frig aşa că nu zăbovim atât cât am fi vrut nici aici. Ieşim afară, privind frustraţi
către capetele turnurilor despre care ştim că sunt decorate minuţios cu mozaic veneţian, momentan
învelite cu plase de protecţie. „De ce acorzi atâta importanţă acestor detalii, la aşa o înălţime?
Nimeni nu le va vedea vreodată!” ar fi spus un cardinal, în timpul unei vizite. La care binecunoscuta
replică a lui Gaudi a fost: „Îngerii le vor vedea!”. A avut dreptate, tot îngerii le văd şi acum.
Ideea construirii templului nu i-a aparţinut lui Gaudi. Primele schiţe ale unei catedrale au
fost preluate de acesta de la un editor bogat, Josep Maria Bocabella. Dorinţa acestuia era să ridice o
biserică pentru ispăşirea tuturor păcatelor epocii. Gaudi a continuat ideea amplificând-o la o scară
mult mai mare, implicându-se în ea până la neglijarea oricăror alte preocupări, inclusiv cele legate
de propria sănătate, înfăţişare şi, în cele din urmă, viaţă. Mai puţină lume ştie că a preluat lucrările
la această construcţie în tinereţe, imediat după ce terminase Casa Vicens, prima lui comandă. Asta
înseamnă un total de 43 de ani în care Gaudi a lucrat ca să îşi realizeze visul.
E greu de spus acum care ar fi fost forma finală spre care tindea arhitectul. Gaudi nu lucra
cu desene, ci mai degrabă cu machete şi era în stare să schimbe planurile de la o zi la alta. Joan
Miró a spus un lucru foarte frumos despre Gaudi: „El nu făcea planuri, făcea gesturi.” Lucrul cel
mai rău care se putea întâmpla s-a întâmplat: toate machetele, gesturile şi intenţiile sale au ars în
1936, distruse fiind de mâna anarhiştilor. Ceea ce va fi la final, dacă va exista vreodată un final, este
rezultatul unei viziuni colective, rezultatul studiilor de ani de zile şi a imaginaţiei mai multor
arhitecţi. Un rezultat ce nu va putea evita prea uşor controversa. Pentru că oricum ar fi, Sagrada
Familia este mai degrabă o biserică a viitorului, ceva atât de diferit de ceea ce cunoaştem încât ne
poate fi greu să o acceptăm, chiar şi în epoca noastră, care a văzut mult mai multe decât epoca în
care a trăit Gaudi.
Mai bine revenim la creaţiile lui Gaudi din perioada premergătoare deciziei sale de a nu mai
prelua niciun fel de comandă şi de a se dedica în mod exclusiv templului Sagrada Familia.
32
33. lumeamare.ro
Casa Batlló – aş lua-o acasă!
Intuiţia îmi spune că ar trebui să încep cu Casa Batlló6
şi aştept o zi cu soare pentru a o
vizita, simt eu că lumina naturală va juca un rol important şi am dreptate. Am văzut deja la Sagrada
Familia cum a ştiut Gaudi să lucreze cu lumina.
Prin Casa Batlló mă pierd de Alex care, la rândul lui, se pierde în fotografierea detaliilor. Mă
bucur pe îndelete de informaţiile pe care mi le oferă audioghidul şi, pe măsură ce înaintez şi înţeleg
raţiunile din spatele unor forme ce pot părea bizare, îmi dau seama că geniul lui Gaudi nu este doar
un clişeu folosit în ghiduri, ci o realitate. Alegerile făcute de acesta, soluţiile aplicate şi
ingeniozitatea sa depăşesc timpurile în care a trăit şi, într-o oarecare măsură, timpul prezent. Felul
în care a remodelat acoperişul, înălţându-l fără să afecteze imaginea unitară a faţadelor dinspre
stradă, boltele din pod - inspirate de natură şi menite să susţină o greutate mare fără să fie nevoie de
stâlpi suplimentari, nişele de aerisire de la interior, jocul de culori şi dimensiuni ale ferestrelor din
patio - pentru a asigura o lumină uniformă, nuanţele pe care le iau plăcile ceramice de pe faţadă în
fiecare moment al zilei, atenţia acordată părţilor mai puţin vizibile, cum sunt terasa sau partea din
spate a clădirii, toate acesta şi multe altele fac din Casa Batlló o creaţie după care, dacă aş putea, aş
face fără reţinere o replică la mine acasă. Dar nu ştiu câţi arhitecţi contemporani s-ar încumeta la o
astfel de lucrare, ca să nu mai vorbim de meşteri. Aşa cum nu ştiu câţi alţi oameni s-ar încumeta să
comande o astfel de casă, chiar dacă se presupune că noi, în prezent, avem o mai mare deschidere
către nou.
Indiferent câte frumuseţi vedem în Barcelona, Casa Batlló rămâne pentru mine drept una
dintre cele mai frumoase descoperiri şi nu mă deranjează absolut deloc că se încadrează în lista
monumentelor foarte cunoscute şi a locurilor bătătorite. Mi-am propus să îţi atrag atenţia asupra
clădirilor mai puţin cunoscute din curentul modernist, dar m-aş simţi mai săracă dacă nu aş povesti
nimic despre cum m-am simţit în faţa marilor capodopere, cele care chiar au zdruncinat mentalităţi.
Iar Casa Batlló este una dintre ele. Casa Milà e următoarea.
33
34. lumeamare.ro
Casa Milà (La Pedrera) – “vai, ce oroare!”
Familia Batlló a îndrăznit să comande o locuinţă ce urma să spargă tiparele, la începutul
anului 1900. În aceeaşi perioadă, familia Milà a vrut să arate că se poate şi mai mult, angajându-l pe
Gaudi în construcţia Casei Milà (La Pedrera)7
. Gaudi avea atunci 54 de ani şi era la apogeul carierei
sale. În Casa Milà a conceput o parcare subterană, prima sau printre primele din Barcelona, două
curţi interioare spaţioase şi luminoase, o terasă ondulată cu hornuri ciudate, dar şi un atic (etaj scund
aşezat imediat sub acoperiş, un fel de mansardă) spectaculos - atât din punct de vedere estetic, cât şi
practic, având funcţia de a regla temperatura în clădire.
Ceea ce se ştie mai puţin poate este că nu toată lumea era la fel de extaziată în faţa formelor
bizare ale caselor concepute de Gaudi sau alţi arhitecţi modernişti, că presa vremii era plină de
ironii la adresa acestora şi că vecinii din Eixample erau de-a dreptul terifiaţi că aceste orori vor duce
la scăderea preţului în zonă. Gaudi, pe de altă parte, era foarte credincios şi plănuia să instaleze pe
La Pedrera simboluri mari şi evidente ale credinţei sale, plan care l-a îngrijorat chiar şi pe client.
Trebuie să înţelegem că în Barcelona timpurile nu erau chiar liniştite, în acel moment, şi că
anarhiştii aveau obiceiul prost să distrugă biserici. Prin urmare orice familie mai înstărită se temea
pentru propria existenţă şi încerca să nu atragă atenţia sau să provoace vreo confuzie. Neînţelegerile
nu au întârziat să apară între familia Milà şi Gaudi, acesta fiind momentul în care arhitectul s-a
retras şi şi-a dedicat restul vieţii templului Sagrada Familia. Barcelona se mândreşte foarte mult
acum cu La Pedrera, considerând-o cea mai importantă realizare a lui Gaudi. Pentru noi tot Casa
Batlló rămâne pe primul loc.
În Casa Milà intrăm seara, într-un tur intitulat The Secret Pedrera. Doar suntem în căutarea
secretelor Barcelonei, ce ar putea fi mai potrivit? E drept că atmosfera de noapte, luminile şi
proiecţiile pe care nu le poţi vedea în timpul zilei, dau un aer aparte clădirii, dar secretele nu sunt
atât de multe pe cât m-aş fi aşteptat, dimpotrivă, aflăm cam aceleaşi lucruri pe care le-am fi aflat şi
ziua şi pe care le poţi afla şi tu, dacă citeşti orice ghid. „Mai locuieşte cineva într-unul dintre
apartamente?” întrebăm noi curioşi. Informaţiile pe care le-am primit până atunci sunt
contradictorii, dar aici ni se spune că da, mai există un moştenitor care are încă în proprietate un
apartament. Interiorul apartamentului pe care îl vizităm păstrează ingeniozitatea lui Gaudi la
mânerele sau tocurile uşilor, dar mobilierul dovedeşte faptul că locuitorii acestor spaţii nu şi-au
însuşit ideile arhitectului şi nici nu s-au adaptat vreodată cu adevărat la stilul clădirii. Se spune că,
deşi Gaudi a proiectat chiar şi mobila pentru aceste case, proprietarii au înlocuit-o cât de curând au
putut. O glumă pe care am întâlnit-o în mai multe surse este aceea în care doamna Milà se plângea
lui Gaudi: „pianul meu nu intră în acest spaţiu!”, iar Gaudi răspundea: „atunci cumpără-ţi o vioară!”
Gaudi avea un crez pe care îl aprob din toată inima, el considera că cea mai bună cale pentru
a cunoaşte cu adevărat un om este să îi cheltuieşti banii (să păstrăm sensul acestei afirmaţii în
34
35. lumeamare.ro
context, nu vorbim de cheltuieli la mall, da?). De aici şi relaţia deosebită, de parteneriat şi prietenie,
pe care a avut-o cu Güell - chiar dacă cel mai important proiect la care au lucrat împreună, Park
Güell, a fost, la vremea construirii lui, un mare eşec. Dar despre asta ţi-am povestit deja într-un
capitol anterior.
Acum că am menţionat cel puţin trei dintre cele mai importante clădiri ale modernismului în
Barcelona, mergem mai departe şi descoperim şi alte comori sau alţi arhitecţi, la fel de importanţi în
construirea unui oraş care va căpăta astfel o înfăţişare unică, tocmai prin creaţiile lor.
35
36. lumeamare.ro
Palau de la Música Catalana – un simbol al spiritului catalan
O altă clădire cunoscută şi poate că cel mai potrivit simbol al spiritului catalan este Palau de
la Música Catalana8
, de Lluís Domènech i Montaner: o sală de concerte aşa cum nu s-a mai văzut,
un fel de comoară a piraţilor ascunsă în cartierul vechi, uşor de găsit şi totodată uşor de ratat, în
labirintul întortocheat al străzilor înguste. Dăm cu ochii de ea pentru prima dată într-o seară şi
suntem şocaţi de spaţiul îngust din jur, de imposibilitatea de a face suficienţi paşi în spate pentru a o
admira în ansamblu. Frumuseţea ei constă în abundenţa detaliilor, de la modelul mozaicurilor care
nu se repetă de la o coloană la alta, de la elementele din sticlă iluminate din interior sau
decoraţiunile care nu fac economie de idei şi nu lasă niciun spaţiu neglijat. Chiar mă simt ca un
descoperitor şi nu ştiu ce să iau cu mine mai întâi, conştientă fiind că va trebui să mă limitez doar la
un sac cu amintiri. Alex se foieşte şi el încurcat, încercând să găsească un unghi cât de cât rezonabil
pentru a face câteva fotografii de ansamblu. Revenim în altă seară la un concert, am presupus încă
înainte de a pleca de acasă că va fi cel mai potrivit mod de a descoperi interiorul, folosindu-l în
scopul în care a fost creat, pentru bucuria muzicii. Iar când spun bucuria muzicii cuprind în asta
bucuria oricui, nu doar a claselor înalte - Palau de la Música a fost de la început un spaţiu dedicat
culturii catalane, pentru catalanii de orice provenienţă, spre deosebire de Opera de pe Rambla, în
care chiar de la uşa pe care intrai înţelegeai că aparţii sau nu unei anumite pături sociale. În Palau de
la Música toată lumea a intrat, de la bun început, pe aceeaşi uşă. Sala a fost creată pentru corul de
amatori, Orfeó Català, şi a pus un mare accent pe talentul sau valorile locale. Interiorul este la fel de
spectaculos şi încărcat în detalii ca şi exteriorul. 1001 de nopţi îşi dau întâlnire cu simboluri şi stiluri
ce se contopesc într-un ansamblu care te copleşeşte într-un mod cald şi prietenos, fără să te
timoreze. Atmosfera este relaxată şi, respectându-şi misiunea, sala găzduieşte pe toţi cei care au
venit în primul rând pentru a se bucura de concert, nu pentru a-şi etala cea mai nouă ţinută. Stăm
undeva sus, aproape de tavanul care îmi fură privirile câteva minute bune. E seara Ute Lemper, o
cântăreaţă germană cu o voce profundă ce urcă şi coboară jonglând între jazz şi musical. E seara
poeziei, cântecele sale fiind pe versurile lui Pablo Neruda. Cuvintele se ridică în aer navigând firesc
între catalană, spaniolă, engleză şi franceză, iar frumuseţea sălii devine doar mai discretă în lumina
difuză, reuşind să rămână prezentă şi să completeze efectul pe care muzica îl are asupra noastră.
Fac acum un mic salt, fiind un moment mai mult decât potrivit pentru a spune ceva despre
limba catalană. Înainte să merg la Barcelona auzisem doar că foarte multă lume o vorbeşte, că e
mult diferită de spaniolă şi că va fi mai greu să o înţeleg. Aveam ceva noţiuni despre ceea ce a
însemnat la un moment dat puterea Cataloniei care, în epoca sa de glorie, ajunsese să fie stăpână pe
Mallorca, Insulele Baleare, Sicilia, Constantinopole, Atena, Corsica, Sardinia şi Napoli. Catalonia
se mândreşte că ar fi avut primul parlament, înaintea Marii Britanii. Istoria zbuciumată din spate, cu
trei epoci în care limba a fost interzisă (sub Filip al-V-lea, Miguel Primo de Rivera şi Franco), după
36
37. lumeamare.ro
un război civil în care jumătate de milion de catalani s-au refugiat în Franţa, e admirabil să vezi
cum mândria de a fi catalan a rămas neatinsă. Tocmai am mâncat într-un mic restaurant de cartier
din Barceloneta şi încercăm să facem puţină conversaţie cu proprietarul. Dintr-una în alta, vine
vorba despre limba catalană şi îl vedem cum se emoţionează, îşi duce inima la piept şi ne spune că
asta e poveste lungă şi că îi e greu să ne explice cât de mult înseamnă pentru el. E şi normal să fie
aşa, atât timp cât limba spaniolă, aşa cum bine observa Colm Tòibin**, nu a fost limba poeţilor „ci
a celor care făceau arestări şi execuţii, limba celor cruzi, întunecaţi, inflexibili. În 1970, în
Barcelona, catalana a devenit limba libertăţii”. Străzile poartă acum nume catalane, meniurile sunt
în spaniolă şi catalană şi, într-adevăr, pe stradă auzi cel mai adesea o limbă pe care, dacă o asculţi
atent, seamănă cu româna.
37
38. lumeamare.ro
Hotel España – secretul de lângă Rambla
Artiştii modernişti au fost promotori ai culturii catalane, încercând mereu în creaţiile lor să
folosească simboluri, culori şi imagini care să întărească acest sentiment de apartenenţă şi mândrie.
Tocmai l-am cunoscut pe Lluís Domènech i Montaner, în palatul muzicii, aşa că mă simt datoare să
merg mai departe şi să văd ce altceva a mai creat acesta. În apropiere de Rambla, în spatele Liceu
(Opera), pe Carrer de Sant Pau, intrăm în Hotel España, renovat de Domènech şi pictat de Ramon
Casas, pictorul despre care ţi-am povestit deja atunci când am făcut plimbarea prin grădinile din
Eixample. Ajungem grăbiţi, gâfâind, în ultimul minut înainte de ora 12:15, când ştim că se fac
vizitele ghidate în hotel. Din păcate am uitat că duminica nu se organizează, dar suntem lăsaţi să ne
uităm pe îndelete în cele două restaurante care, în tăcerea şi pustietatea lor, arată mai degrabă a
muzee. Sirene pictate, scene marine, casete din lemn cu ceramică rotundă pictată, simboluri, jocuri
de forme, materiale şi culori ce au un efect euforic asupra noastră şi pe care urmează să le mai
căutăm şi în alte creaţii moderniste mai puţin cunoscute.
Aş fi aflat mai multe cu siguranţă dacă am fi prins acel tur ghidat, ce costă 5 euro şi are loc
zilnic (mai puţin duminica), la 12:15 şi la 16:30. Aşa am plecat cu senzaţia că nu am văzut tot, că
sigur ne-a scăpat ceva, dar am recuperat şi ne-am bucurat mult mai bine de Domènech în
impresionantul său spital, despre care povestesc mai departe.
38
39. lumeamare.ro
Hospital de Sant Pau – terapia prin artă şi culoare
Lluís Domènech i Montaner credea că arta, culoarea şi natura au un efect terapeutic asupra
omului şi, cu această idee în minte, a pornit în lucrarea unui proiect grandios: Hospital de Sant Pau9
.
Susţinut cu bugetul provenit de la un bancher bogat, ale cărui iniţiale pot fi văzute peste tot (PG,
Pau Gil), spitalul este printre cele mai noi atracţii moderniste intrate în circuitul turistic şi face parte
de mai mult timp din patrimoniul cultural UNESCO. Ajungem uşor la el şi constatăm că este foarte
aproape de Sagrada Familia. Doamna care ne ghidează prin clădiri şi pavilioane are o tolbă plină cu
informaţii şi glume, transformând vizita într-una dintre cele mai interesante din tot ceea ce am avut
parte în Barcelona. Soarele se joacă apărând şi dispărând de după nori, iar atunci când reapare
culorile acoperişurilor şi turnuleţelor acoperite cu ceramică devin şi mai vii. Nu ne mai întâlnim
decât cu un singur grup de vizitatori, se lucrează încă la amenajarea unei intrări mai prezentabile,
dar ne bucurăm de intimitatea pe care o avem deocamdată, de detaliile care, într-adevăr, îţi pot face
boala mai uşoară, dacă nu reuşesc să te vindece. Spitalul nu mai este folosit acum, el urmează să fie
transformat într-un centru cultural, dar plecăm de acolo cu credinţa că orice spital şi centru de
sănătate ar avea de învăţat de la felul în care se gândea în anul 1900. Culorile (surpriză, rozul e la
mare cinste!), grădinile spaţioase, felul în care erau transportaţi bolnavii prin culoare subterane,
pavilionul separat pentru bolile nediagnosticate încă, picturile murale din saloane, toate sunt un
exemplu şi cu siguranţă un motiv de mândrie pentru Barcelona.
Închidem cercul poposind acum la alte două clădiri mai puţin cunoscute create de Gaudi,
Torre Bellesguard şi Casa Vicens.
39
40. lumeamare.ro
Torre Bellesguard – Gaudi în linii drepte
Torre Bellesguard10
este şi el de curând deschis publicului, iar când ajungem acolo suntem
singurii vizitatori. Dacă nu ne-ar fi ieşit în drum grădina Tamarita, poate că am fi prins vizita
ghidată completă care te duce şi la interior. Dar nici exteriorul nu ne dezamăgeşte şi petrecem cel
puţin o oră dându-i târcoale, ascultând poveştile din audioghid şi studiindu-i formele destul de
diferite faţă de ceea ce a mai creat Gaudi. Colinele Collserola au fost alese de regii catalani ca loc
pentru o reşedinţă de vară, în anul 1400. Bellesguard înseamnă privelişte frumoasă, se înţelege de la
sine. Deşi castelul era aproape o ruină atunci când Gaudi s-a apucat de el, i-a păstrat forma sa
medievală şi aspectul gotic. Unghiurile drepte sunt totuşi îndulcite prin formele neregulate ale
pietrelor care acoperă pereţii, turnul este în mod evident marca Gaudi, iar băncile şi mozaicurile cu
peşti, reprezentând puterea maritimă a Cataloniei, te trimit cu gândul la parcul Güell.
Peste drum se află un viaduct creat Gaudi, asemănător cu ceea ce am văzut tot în parcul
Güell şi, după ce-l admiram şi pe acesta, ne dăm seama că ne este foame aşa că ne îndreptăm către
un mic restaurant de familie ce îşi iţeşte numele mai sus, în diagonală faţă de intrarea la Torre
Bellesguard – Blau Cafè. De aici avem o privelişte superbă asupra castelului, un meniu complet şi
delicios este doar opt euro sau zece euro, în funcţie de alegere, oferind tot ce trebuie, inclusiv un
pahar cu vin. Cine se plânge că Barcelona e aglomerată şi scumpă, că mâncarea nu e întotdeauna
bună, ori nu a aflat că se poate mânca şi în altă parte, în afară de Rambla, ori nu a descoperit
locurile mai puţin bătute, cum e liniştitul cartier Sant Gervasi, locul în care se află parcuri verzi,
frumoase case private în stilul modernist, tramvaiul albastru şi, nu în ultimul rând, Torre
Bellesguard.
40
41. lumeamare.ro
Casa Vicens – debutul modernismului în Barcelona
Într-o altă zi, venind dinspre parcul Güell spre Gracia, ne oprim pentru a descoperi prima
lucrare importantă creată de Gaudi, imediat după absolvire: Casa Vicens. Casa Vicens este încă
proprietate privată, la momentul în care scriu pare a fi chiar de vânzare, aşa că poate fi admirată
doar faţada ei, aflată mult mai aproape acum de stradă faţă de cum era la momentul construcţiei. În
timp ce Alex caută un loc din care să o poată cuprinde pe toată în poză, eu mă uit la bogăţia de
detalii şi materiale, pornind de la piatră, faianţe simple colorate aşezate în forme geometrice de şah
şi combinându-se frumos cu faianţe înflorate, fier forjat la balcoane şi lemn la ferestre. Chiar dacă
formele sunt liniare şi drepte, combinaţia de materiale şi culori, influenţele din arta maură şi
orientală, abundenţa detaliilor şi nevoia pe care o simţi de a citi o clădire ca pe o carte, cu note de
subsol şi explicaţii, anunţă ceea ce avea să fie un curent unic în lume: Modernismul. Sunt oameni
care urăsc încărcătura modernismului, preferând minimalismul şi simplitatea. Eu cred că viaţa
noastră este complicată şi amestecată şi niciun alt stil arhitectural nu reuşeşte la fel de bine să
exprime emoţiile, frământările, bucuriile, spaimele şi aspiraţiile umane. Cu un lucru poate fi oricine
de acord: orice formă sau nume ar lua (Modernism, Art Nouveau, Jugendstil, Secesionism,
Arhitectură Organică), a te inspira din formele naturii, a combina elemente şi simboluri din culturi
şi uneori chiar epoci diferite, materiale şi culori atât de diverse, presupune erudiţie, inspiraţie şi
viziune de geniu. Cine nu e dotat cu toate acestea poate extrem de uşor să ajungă la un rezultat care
se încadrează în kitsch. În Barcelona nu am întâlnit multe exemple negative, cel puţin nu din
punctul meu de vedere. Am întâlnit, însă, foarte multe clădiri frumoase ce au încercat să preia din
inspiraţia oferită de marile modele, le-am admirat şi chiar dacă nu am ştiut cine sunt părinţii lor ne-
am bucurat să le descoperim, într-o intersecţie sau la un colţ de stradă.
Prin Barcelona mergi cu ochii pe sus dar nu numai în căutarea marilor atracţii. Şi nu trec
prea multe minute până când eşti din nou uimit.
Aici se încheie periplul nostru printre cele mai importante monumente moderniste vizitate în
Barcelona. Urmează o plimbare prin Garcia, trei muzee altfel, o incursiune culinară prin aromele
oraşului şi, nu în ultimul rând, câteva recomandări practice pentru organizarea vacanţei.
41
43. lumeamare.ro
6. Gracia, oraşul din oraş
„People from Gràcia didn't leave Gràcia / Oamenii din Gràcia nu părăseau Gràcia”**
Gràcia este acum un cartier al Barcelonei, dar nu a fost dintotdeauna aşa. Până în 1897
Gràcia a fost un mic oraş aflat la marginea citadelei şi, chiar dacă acum face parte din Barcelona,
atmosfera sa a rămas complet diferită faţă de Eixample, cartierul modern în continuarea căruia se
află. Piaţetele liniştite ziua şi agitate seara, străzile înguste, restaurantele ieftine cu mâncare bună,
atelierele cu diverse meşteşuguri şi puzderia de magazine micuţe specializate în produse eco şi bio,
sunt câteva motive bune pentru care am ales să petrecem acolo o după-amiază întreagă.
Urmăm din nou un traseu din ghidul*** care promite să ne ducă la mai multe ateliere, pieţe
şi magazine încântătoare. Nu toate sunt deschise şi nici nu ne propunem să vedem chiar tot, alegând
din când în când să ne mai lăsăm duşi şi de instinct.
Ca să ne tihnească plimbarea şi pentru că e deja prânz, alegem la întâmplare un restaurant al
cărui meniu ne face cu ochiul. Are cel mult şapte mese, bucătăria e la vedere şi e minusculă (să mă
mai plâng eu de bucătăria mea, râde Alex!), dar e plin de oameni şi mâncarea e excelentă – pentru
zece euro primim două feluri de mâncare, desert, vin şi cafea.
Liniştiţi din acest punct de vedere, începem plimbarea din Plaça de la Vila de Gràcia, locul
în care se afla primăria şi un mare turn cu ceas, imposibil de ratat. Tot aici, pe Rius i Taulet, e
intrarea într-o mică legătorie tradiţională de carte, în care fiecare exemplar e tăiat şi cusut manual.
Intru şi întreb dacă am putea să vedem şi noi procesul, dar din păcate şi-au încheiat programul pe
ziua respectivă şi nu mai e nimeni la lucru. Ne invită a doua zi şi mă gândesc serios că aş vrea să
revin, dar ştiu că asta nu se va întâmpla, avem încă atât de multe de văzut.
În apropiere, pe Carrer Penedès, găsim atelierul Mosaico Cameleón - specializat în
mozaicuri. Lucie Decodou este acolo şi intrăm puţin în vorbă cu ea. Ne povesteşte cum a venit
temporar în Barcelona din Paris, pentru a studia arta mozaicului, dar s-a îndrăgostit de oraş şi nu a
mai putut pleca. Aşa s-a născut acest atelier, la care primeşte grupuri de adulţi sau copii, atât turişti,
cât şi localnici.
Mergem mai departe şi trecem pe lângă Mercat de l'Abaceria Central. Obloanele pictate
în imagini intens colorate sunt trase, Alex oftează, dar speră că poate avem noroc să o găsim
deschisă ceva mai târziu.
Nu avem noi noroc cu piaţa, dar tot ne aşteaptă o surpriză plăcută, pe Carrer Verdi: Els
Bandolers de Gracia, un magazin gourmet cu produse proaspete şi nu numai, specialităţi catalane,
produse locale din ferme organice. Pe jos sunt aliniate coşuleţe în care proprietarii, care tocmai au
adus navete cu legume proaspete, repartizează morcovi, verdeţuri şi alte produse. Alex e curios ce e
cu ele şi încearcă o conversaţie în engleză-spaniolă-italiană. Reuşeşte chiar şi aşa să afle că au
43
44. lumeamare.ro
clienţii lor abonaţi, care în fiecare joi lasă coşuleţul pentru a se aproviziona cu ceea ce nu mai au în
casă. Îmi place foarte mult ideea şi încep să înţeleg de ce Gràcia are încă această mândrie şi dorinţă
de a păstra spiritul unei localităţi mai mici, în care toată lumea se cunoaşte cu toată lumea.
Tot pe Carrer Verdi întrăm într-un magazin de cărţi: Taifa Libres. Multe sunt în spaniolă sau
catalană, dar dacă aş vrea să citesc aş putea să îmi iau un ceai, pus la dispoziţia clienţilor, şi să
răsfoiesc ceva în linişte.
Lăsăm totuşi lectura şi ceaiul pe mai târziu şi continuăm până la Plaça de la Virreina, una
dintre cele mai elegante şi mai mari pieţe din Gràcia. Aici dau peste un magazin de jucării, Bateau
Lune. În ghid scrie că acesta ar vinde doar jucării eco, din lemn, colorate cu materiale non-toxice.
La faţa locului găsesc o combinaţie internaţională de jucării, nimicuri pe care le-am mai văzut şi
prin alte părţi. Aşa că ies de acolo cu buzunarul nederanjat.
Dar nu mai durează mult până când voi atenta la buget. Rezist şi la tentaţiile din magazinul
de ceaiuri de pe Carrer Astúries, Planeta Té, dar mă înfund definitiv, atrasă de culorile şi
cauciucurile din magazinul Sole Rebels. „Ştiţi despre ce e vorba, care povestea din spatele acestui
brand?”, mă întreabă o domnişoară zâmbitoare. Îmi plac poveştile aşa că ascult cu drag şi sunt
foarte impresionată. Pantofii sunt făcuţi manual în Etiopia, de localnici din categorii defavorizate.
Se folosesc materiale tradiţionale ecologice, reciclând cauciucul de la maşini pentru tălpi, materialul
din care localnicii îşi improvizau dintotdeauna încălţările. Povestea e mai lungă şi merită să o citeşti
şi tu, o găseşti aici. Probez nişte pantofi verzi şi am senzaţia plăcută că am încălţat o pereche moale
de papuci. Nu mă despart de ei, în ciuda privirii uşor îngrijorate pe care mi-o aruncă Alex. Costă
destul de mult, într-adevăr, dar spiritul meu verde îmi spune că aceşti bani se vor duce acolo unde
trebuie şi sunt mândră de alegerea mea responsabilă.
Pe aceeaşi stradă găsim L'Encant de Gràcia, un magazin aglomerat cu tot felul de
antichităţi, dar şi Olokuti, alt magazin care promovează consumul responsabil şi unde mă delectez
privind tot felul de nimicuri artizanale, produse de bucătărie bio şi eco, haine, accesorii, cosmetice,
bijuterii, cărţi sau jucării, majoritatea create de diverse categorii defavorizate. După ce mi-am luat
pantofii nu mai îndrăznesc să aleg nimic de aici, dar înainte de a pleca arunc un ochi în grădina
foarte frumoasă care se ascunde în spatele magazinului. Puţin mai încolo mai dăm o raită şi în Wok
and ecomarket, un loc din care orice cumperi e bio şi poţi comanda ceva gătit, pe loc. Nu ne e
foame aşa că ne luăm doar ceva mic de la Barcelonareykjavik (20), o brutărie organică cu tot felul
de pâini, făinuri şi dulciuri.
Afară s-a întunecat şi s-a răcorit, aşa că intrăm în deja aglomeratul Bar Canigó din Plaça
de la Revolució. Lumea e multă şi veselă, iar noi stăm cuminţi într-un colţ, ascultând vocile care se
suprapun într-un murmur continuu, bem un pahar de vin şi ciugulim ceva. Barul şi-a păstrat un
aspect vintage şi, dacă atunci când am aruncat un ochi, mai devreme, nu mi s-a părut cine ştie ce,
acum îmi dau seama că e nevoie de oameni pentru a-i înţelege spiritul.
44
